UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DREPT

CURSUL :
Dreptul istituțional al UE

REFERAT :

,,Mecanismul apărării drepturilor omului în legislația internațională și

dreptul uniunii europene”

Lectorul Universitar: Nicolae Coslet

Studentul: Ursu Mihail

Specialitatea: Drept
Anul ll, Grupa 2008
Data remiterii: 13/03/2022

1
Cuprins:

Abrevieri......................................................................................................................................3

Întroducerea................................................................................................................................4

Capitolul I ...................................................................................................................................5

Capitolul II..................................................................................................................................13

Concluzia.....................................................................................................................................17

Bibliografia..................................................................................................................................19

2
Abrevieri:

-Organizația Națiunilor Unite (ONU)

-Uniunea Europeană (UE)

-Comunitățile Europene (CE)

-Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE)

-Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE)

-Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE)

-Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (FRA)

-Justiției și afacerilor interne (JAI)

3
Întroducerea:

Prin politica sa de cooperare pentru dezvoltare, Uniunea Europeană și-a propus să devină
un promotor al drepturilor omului la nivel global. Încă de la întemeierea sa, UE a demarat
eforturi considerabile pentru a încorpora principiile respectului pentru drepturile și libertățile
fundamentale ale omului, cât și pentru valorile democrației și ale statului de drept atât în politica
externă, cât și în politica de cooperare pentru dezvoltare a Uniunii Europene. Prin această
inițiativă, Uniunea Europeană dorește să exporte valorile sale democratice în țările partenere și
să aibă un rol activ în ”dezvoltarea și consolidarea democrației și a statului de drept precum și
respectul drepturilor omului și a libertăților fundamentale”, obiectiv prevăzut în Tratatul de la
Maastricht (1992).

Respectarea drepturilor omului a devenit un standard politic fundamental al integrării

europene (Criteriile de la Copenhaga 1993), dar și o clauză de condiționalitate pentru țările terțe
cu care Uniunea Europeană are relații economice sau acordă asistență externă pentru dezvoltare.
În acest sens, Comisia Europeană elaborează anual rapoarte de monitorizare în statele în curs de
dezvoltare cărora le sunt alocate asistență europeană pentru dezvoltare pentru a se asigura că
acestea respectă drepturilor omului, sugerând totodată recomandări de politici, decizii
administrative sau modificări legislative acolo unde este cazul.

Mai mult decât atât, respectarea drepturilor și libertățile fundamentale ale omului a ajuns
să devină un principiu transversal al politicilor Uniunii, iar o dată cu intrarea în vigoare a
Tratatului de la Lisabona (2009), în special datorită articolului 21 din Tratatul privind Uniunea
Europeană, principiul respectului pentru drepturilor omului a devenit o obligație umanitaristă
indispensabilă politicii europene de cooperare pentru dezvoltare. Ca urmare, Comisia Europeană
a demarat numeroase inițiative de politici în vederea integrării principiului de respectare a
drepturilor omului în politica de cooperare pentru dezvoltare a Uniunii Europene.

Astfel vom analiza evoluția integrării principiului de respectarea drepturilor omului în

politica europeană și vom afla cum lucrează mecanismul de apărare a drepturilor omului.

4
 Capitolul I

Situația actuală ce ține de drepturile omului:

Drepturile omului sunt valori fundamentale ale întregii comunități internaționale. La

peste 70 de ani de la adoptarea Declarației universale a drepturilor omului, primul document
internațional cuprinzător privind drepturile omului ce a stabilit standarde comune la care ar
trebui să aspire toți membrii ONU, drepturile omului au devenit o piatră de temelie a sistemului
internațional și au atins un nivel de recunoaștere aproape universal. Cu toate acestea, rămân
multe de făcut în practică pentru ca toți oamenii să se poată bucura de drepturile lor
fundamentale.

La nivel mondial, în pofida progreselor înregistrate în ultimele decenii în mai multe

domenii, drepturile omului se confruntă cu multiple provocări. Regimurile autoritare tot mai
asertive și-au pus amprenta pe drepturile omului, ascunzându-se în spatele unei fațade de
legitimitate înșelătoare, limitând libertățile politice și civile fundamentale și hărțuind apărătorii
drepturilor omului. Unele state se opun drepturilor omului, deoarece consideră că ele contravin
tradițiilor lor religioase și culturale, în pofida faptului că susțin universalitatea. În plus, cele mai
violente conflicte civile din ultimii ani, cum ar fi cele din Siria și Irak, au facilitat la comiterea
unor atrocități pe scară largă, rezultând în crime împotriva umanității, crime de război și chiar
genocid. Numeroase rapoarte indică tendințe negative în ceea ce privește respectarea drepturilor
și libertăților la nivel mondial. De exemplu, în 2018, mai multe țări au înregistrat mai degrabă o
scădere a egalității în fața legii și a libertății individuale decât o creștere, conform indicelui
Raportului V-Dem 2018. Freedom House a constatat, de asemenea, că „drepturile politice și
libertățile civile s-au deteriorat în întreaga lume, ajungând în 2017 la cel mai scăzut nivel după
mai bine de un deceniu”, iar această tendință a continuat în 2018. Începând din 2013, libertatea
presei s-a deteriorat în toate regiunile lumii, cu excepția Asiei, unde a stagnat la un nivel foarte
scăzut, potrivit clasamentului mondial al libertății presei întocmit de organizația Reporteri fără
frontiere pentru anii 2018 și 2019.

UE însăși se întemeiază pe respectarea drepturilor omului, precum și pe respectarea

demnității umane, a libertății, a democrației, a egalității și a statului de drept. Conform criteriilor
de la Copenhaga, toate țările candidate la UE trebuie să dispună de instituții stabile care să
garanteze respectarea drepturilor omului și statul de drept, dacă vor să se alăture UE. În
conformitate cu cadrul UE, majoritatea statelor membre ale UE sunt evaluate pozitiv în ceea ce

5
privește respectarea acestor valori comparativ cu restul lumii. De exemplu, în raportul Freedom
House pe 2018, toate statele membre ale UE au fost calificate drept „libere”, deși unele dintre ele
au înregistrat regrese în ultima perioadă. Această poziție a statelor membre ale UE este
confirmată de indicele democrației 2018 al Economist Intelligence Unit, care include, printre
altele, în punctajul său respectarea libertăților civile. Conform indicelui, toate statele membre ale
UE sunt fie democrații „depline”, fie democrații „viciate”, dar punctajele tind să se deterioreze
față de anul anterior. Alte clasificări, care se concentrează pe drepturi și libertăți specifice, cum
ar fi libertatea presei, arată că situația în rândul statele membre ale UE este mult mai variată.
Conform indicelui din 2019 al libertății presei la nivel mondial, nouă state membre ale UE se
numără printre cele 15 țări aflate în fruntea clasamentului în ceea ce privește libertatea presei. Cu
toate acestea, șase state membre se confruntă încă cu probleme semnificative, iar situația dintr-un
stat membru al UE, Bulgaria, este clasificată drept „deficitară”. Ascensiunea partidelor populiste
în câteva state membre, unele dintre aceste partide atrăgând suporteri prin atacarea minorităților
și reducerea drepturilor femeilor, a pus în pericol drepturile fundamentale în UE. Recentele
asasinate ale jurnaliștilor în UE reprezintă, de asemenea, o tendință îngrijorătoare, chiar dacă
numărul deceselor a scăzut la nivel mondial în 2017 (deși nu și în cazul jurnalistelor, de două ori
mai multe dintre ele fiind ucise în 2017 comparativ cu 2016). În plus, dezvoltarea de noi
tehnologii a deschis noi căi prin care aceste drepturi pot fi amenințate, atrăgând după sine
provocări în ceea ce privește protecția datelor, dar și libertatea de exprimare, fiind necesare
contramăsuri în ceea ce privește discursurile de incitare la ură în mediul online și răspândirea de
știri false, în vederea asigurării unui echilibru între reducerea acestor practici și protejarea
dreptului persoanelor de a se exprima în mod liber. Criza migrației a creat, de asemenea, presiuni
semnificative asupra obligațiilor statelor membre în materie de drepturi ale omului.

Ce s-ar putea face în plus sau ce putem schimba:

În fața acestor provocări multiple, potențialul acțiunilor de sprijinire a drepturilor omului

în lume este cu atât mai semnificativ. Drepturile omului sunt esențiale pentru asigurarea
dezvoltării economice, precum și a democrației și păcii în lume. Puternic înrădăcinată în
drepturile universale ale omului, Agenda 2030 pentru dezvoltare durabilă a ONU recunoaște
legăturile puternice dintre dezvoltarea durabilă și drepturile omului și subliniază necesitatea de a
combate discriminarea și a promova egalitatea, în special egalitatea de gen. Deși nu sunt explicit
încadrate în limbajul drepturilor, majoritatea obiectivelor subliniate în cadrul obiectivelor de

6
dezvoltare durabilă care urmează să fie realizate până în 2030 sunt strâns legate de drepturile
omului. Drepturile omului sunt, de asemenea, esențiale pentru menținerea păcii și prevenirea
conflictelor, întrucât încălcările grave ale drepturilor omului se numără adesea printre
principalele cauze care conduc la conflicte – fapt recunoscut și în Strategia globală a UE din
2016. Strategia evidențiază, de asemenea, legătura strânsă dintre drepturile omului, democrație și
statul de drept, ca diverse fațete ale „societăților reziliente”. Îmbunătățirea coerenței politicii UE
privind drepturile omului cu alte politici externe, cum ar fi ajutorul pentru dezvoltare și sprijinul
pentru democrație, este, prin urmare, de o importanță crucială.

La nivelul UE, potențialul de acțiune în domeniul drepturilor omului este, de asemenea,

semnificativ. UE dispune de o infrastructură a drepturilor fundamentale, care trebuie însă
dezvoltată în continuare pentru a aborda provocările vechi și noi deopotrivă. Caracterul eterogen
al standardelor privind drepturile omului în rândul statelor membre ale UE, precum și regresele
înregistrate în ultimii ani, constituie, de asemenea, un motiv de îngrijorare. UE a adoptat mai
multe directive de referință pentru protecția unor aspecte specifice ale drepturilor fundamentale,
cum ar fi Directiva privind egalitatea de tratament și Directiva privind drepturile cetățenilor.
Printre măsurile suplimentare adoptate de UE s-ar putea număra: acordarea de sprijin pentru o
mai bună punere în aplicare a legislației UE existente, adoptarea de noi directive care să acopere
lacunele actuale în domeniul protecției care, printre altele, creează o ierarhie artificială a
motivelor și finalizarea aderării Uniunii Europene la Convenția europeană a drepturilor omului,
care ar permite cetățenilor să sesizeze Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu numai în
legătură cu tratamentul din partea statelor membre individuale, ci și din partea UE însăși. Până în
prezent, cetățenii puteau să depună plângeri împotriva UE în fața Curții de Justiție a Uniunii
Europene, dar această aderare ar conduce la un control extern sporit. Amenințările sistemice la
adresa statului de drept din unele state membre ale UE trebuie, de asemenea, abordate într-un
cadru UE adecvat și eficace.

UE a elaborat un cadru pentru protejarea drepturilor fundamentale în cadrul Uniunii și

pentru promovarea drepturilor omului în întreaga lume. Astfel cum se menționează în Tratatul
privind Uniunea Europeană (TUE), UE este întemeiată pe respectarea drepturilor omului –
inclusiv a drepturilor persoanelor aparținând minorităților – a demnității umane, a libertății, a
democrației, a egalității și a statului de drept și atât politica sa internă, cât și cea externă sunt
ghidate de aceste principii . În cadrul UE, angajamentele asumate în tratatele constitutive sunt
garantate, de asemenea, de Constituțiile naționale și, la nivelul UE, de Carta drepturilor
fundamentale, adoptată în 2000, care consacră toate drepturile personale, civice, politice,

7
economice și sociale de care se bucură toate persoanele care trăiesc în UE. La intrarea în vigoare
a Tratatului de la Lisabona, în 2009, Carta a dobândit o valoare juridică identică cu cea a
Tratatelor, ceea ce înseamnă că întreaga legislație a UE trebuie să fie compatibilă cu Tratatele și
cu Carta. Drepturile prevăzute în Cartă sunt obligatorii pentru instituțiile și organismele UE,
precum și pentru guvernele naționale, care trebuie să le respecte atunci când pun în aplicare
legislația UE sau atunci când acționează în cadrul domeniului său de aplicare. În conformitate cu
articolul 7 din TUE, instituțiile UE competente pot, de asemenea, să ia măsuri în situațiile în care
există un „risc clar de încălcare gravă” a valorilor UE de către un stat membru sau în cazul în
care există o încălcare gravă și persistentă a valorilor UE prevăzute la articolul 2 din TUE.

Pentru a proteja și a apăra drepturile fundamentale, UE se angajează să combată

discriminarea și poate lua măsuri în acest sens, inclusiv prin adoptarea unei legislații europene
împotriva discriminării. Au fost adoptate norme la nivelul UE în vederea combaterii
discriminării pe motiv de sex, origine etnică și rasială, religie și convingeri, handicap și orientare
sexuală, în domenii precum ocuparea forței de muncă. O propunere de directivă orizontală
împotriva discriminării ar acoperi motivele de discriminare neabordate încă și ar pune în aplicare
principiul egalității de tratament în afara pieței muncii, indiferent de vârstă, handicap, orientare
sexuală sau convingeri religioase. Propunerea nu a atins însă deocamdată nivelul de unanimitate
necesar în Consiliu.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) de la Luxemburg, care poate fi sesizată de

cetățeni, întreprinderi și organizații, joacă un rol important în susținerea acestor drepturi și în
garantarea faptului că legislația europeană este interpretată și aplicată identic în fiecare stat
membru.

Angajamentele internaționale:

Cadrul juridic al UE este în concordanță cu legislația internațională privind drepturile

omului. Întradevăr, tratatele angajează UE să respecte dreptul internațional, să promoveze
respectarea Cartei Organizației Națiunilor Unite și să adere la Convenția europeană a drepturilor
omului (CEDO) a Consiliului Europei . UE este parte semnatară a celui mai recent tratat al ONU
privind drepturile omului, Convenția Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu
handicap.

8
 Statele membre ale UE și-au asumat, de asemenea, angajamente individuale substanțiale
în cadrul tratatelor și acordurilor internaționale privind drepturile omului, unele dintre ele
depășind legislația UE. Toate sunt părți semnatare ale Cartei ONU și a majorității tratatelor sale
privind drepturile omului. Ele sunt, de asemenea, părți ale CEDO, ceea ce înseamnă că
persoanele fizice pot sesiza Curtea Europeană a Drepturilor Omului a Consiliului Europei de la
Strasbourg dacă le sunt încălcate drepturile.

Provocările actuale ale drepturilor omului

Protecția drepturilor omului este considerată ca fiind unul din domeniile cel mai bine
reglementate din punct de vedere legal și instituțional. Pe de o parte avem sistemul Națiunilor
Unite, care este o forță globală în promovarea și implementarea drepturilor omului cu caracter
universal, pe de ală parte avem și sisteme regionale de protecție a drepturilor omului, așa cum e
sistemul interamerican, african și sistemul european prin Consiliul Europei și a Uniunii
Europene. Dat fiind faptul că obiectul acestui studiu este integrarea principiului de respectare a
drepturilor omului în politica europeană de cooperare pentru dezvoltare, ne vom concentra în
faza introductivă pe analiza sistemului Uniunii Europene de protecție a drepturilor omului
precum și integrarea acestuia cu sistemul Națiunilor Unite.

Principiul pentru respectul drepturilor omului a stat la baza întemeierii Uniunii Europene
chiar dacă la vremea aceea Comunitatea Europeană nu dezvoltase un instrument propriu și o
politică coerentă în acest domeniu. Până la Tratatul de la Maastricht (1993), conceptul de
”drepturi fundamentale” nu s-a regăsit în tratatele Comunității Europene, dar asta nu a însemnat
o ignorare a principiului de respectarea drepturilor omului. Spre exemplu, Curtea Europeană de
Justiție și-a stabilit încă de la începutul funcționării sale că respectul pentru drepturile
fundamentale este principiul de bază al ordinii juridice comunitare.

Problematica drepturilor omului a fost introdusă în sistemul european prin Tratatul de la

Maastricht (1993) și mai târziu prin Tratatul de la Amsterdam (1999), care prin articolul 6 a
reafirmat că Uniunea Europeană va respecta drepturile și libertățile fundamentale ale omului
garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, derivate din tradiția constituțională
unitară a țărilor membre UE și recunoscute ca principii generale de drept comunitar. Mai mult
decât atât, Tratatul de la Amsterdam a promovat dezvoltarea unei politici coerente în domeniul
drepturilor omului prin impunerea introducerii standardelor drepturilor omului în toate politicile
elaborate de către instituțiile UE. Astfel, odată cu intrarea in vigoare a Tratatului de la

9
Amsterdam, toate politicile instituțiilor UE sunt suspuse unui control jurisdicțional al Curții
Europene de Justiție și un verdict asupra respectării standardelor drepturilor omului. Mai mult
decât atât, Tratatul de la Amsterdam prevede posibilitatea suspendării drepturilor unui stat
membru UE în cazul în care nu respectă drepturile omului.

La scurt timp după semnarea Tratatului de la Amsterdam, instituțiile Uniunii Europene

preiau inițiativa de a adopta Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene ca și document
propriu în materia drepturilor omului. Prin Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene,
care a fost proclamată la 7 decembrie 2000 la Reuniunea Consiliului European de la Nisa, au fost
reunite toate drepturile civile, politice, economice, sociale și culturale ale cetățenilor europeni
din toate țările membre ale Uniunii. Practic, Carta Drepturilor Fundamentale nu reprezintă o
noutate, ci reafirmă ”drepturile rezultate din tradițiile constituționale ale Uniunii Europene”, dar
și din obligațiile internaționale comune statelor membre, și anume Convenția Europeană pentru
Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, din Cartele Sociale adoptate de
Uniune și de către Consiliul Europei. De fapt, Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor
Omului și Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene au reprezentat temeiul juridic al
respectării drepturilor omului în UE până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona (2009)
datorită căruia Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene a devenit obligatorie din
punct de vedere juridic, recunoscându-i aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor UE conform
articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană: ”Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și
principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene care are aceeași
valoare juridică cu cea a tratatelor”.

Odată cu Tratatul de la Lisabona se poate considera că Uniunea Europeană s-a angajat pe

deplin să asigure respectarea drepturilor omului atât intern, cât și extern. Pe plan intern, articolul
2 din Tratatul privind Uniunea Europeană prevede instituirea unui mecanism de prevenire atunci
când există riscul ca un stat membru UE să lezeze ”valorile respectării demnității umane,
libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și respectarea drepturilor omului,
inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților”, iar în cazul constatării a unei
încălcări ale acestor valori UE va institui un mecanism de sancționare asupra statului membru
UE în cauză. Pe plan extern, respectarea drepturilor omului cu țările terțe este reglementat prin
articolul 21 din Tratatul privind Uniunea Europeană, care prevede că ”acțiunea Uniunii pe scena
internațională are la bază principiile care au inspirat crearea, dezvoltarea și extinderea sa și pe
care intenționează să le promoveze în lumea întreagă: democrația, statul de drept, universalitatea
și indivizibilitatea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectarea demnității

10
umane, principiile egalității și solidarității, precum și respectarea principiilor Cartei Organizației
Națiunilor Unite și a dreptului internațional”.

Prin urmare, UE s-a angajat să promoveze drepturile omului în interiorul și în afara

granițelor sale pe baza faptului că drepturile omului sunt indispensabile atât pentru demnitatea
individuală, cât și pentru justiția socială și pentru promovarea păcii, prosperității și stabilității la
nivel global. Spre exemplu, UE a contribuit în mod activ la elaborarea unor standarde și
mecanisme relevante de promovare și protecție a drepturilor omului la organisme internaționale
precum Națiunile Unite, Consiliul Europei și Organizația pentru Securitate și Cooperare în
Europa (OSCE). De asemenea, UE lucrează îndeaproape cu părțile interesate pentru a se asigura
că Națiunile Unite adresează încălcările grave ale drepturilor omului în țări specifice și să atragă
atenția comunității internaționale privitor la noile preocupări în materie de drepturile omului.
Uniunea Europeană este integrată în sistemul Națiunilor Unite de protecție a drepturilor omului
prin faptul că fiecare stat membru a UE este parte a tratatelor cadru ale Națiunilor Unite cu roluri
esențiale în protecția drepturilor omului, inspirate de Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Așadar, un cadrul legal la nivelul UE, dar și la nivel global pentru protecția drepturilor
omului există și este bine reglementat, acesta evoluând treptat de la deziderate și idealuri către un
sistem complex care adresează specific riscurile în materia drepturilor omului. Pe baza cadrului
legal, UE a dezvoltat un spectru larg de instrumente și acțiuni pentru promovarea și
implementarea obiectivelor privind respectarea drepturilor omului în politica externă europeană.
Provocarea actuală a UE este, însă, implementarea acestora în țările externe cu care colaborează
și în statele în curs de dezvoltare receptoare de asistență externă europeană. Această provocare
rezidă din faptul că mai mulți actori internaționali contestă unele drepturi deja stabilite ca fiind
universale, sugerând că unele încălcări ale drepturilor omului pot fi justificate de tradițiile locale
și diferențele culturale. Spre exemplu, atunci când UE promovează în unele țări interzicerea
pedepsei cu moartea sau drepturi pentru persoanele cu orientare sexuală diferită, de cele mai
multe ori se confruntă cu obiecții și dezbateri sensibile. În același timp, UE este acuzată de
standarde duble și că dă dovadă de incoerență între declarațiile și acțiunile sale de pe plan intern
și cele de pe plan extern. Pentru unii autori, criza refugiaților a testat angajamentele UE în
domeniul drepturilor omului și anume ale imigranților și refugiaților, demonstrând că statele
membre UE s-au concentrat mai degrabă pe protecția propriilor granițe, decât pe protecția

11
drepturilor migranților și refugiaților și au refuzat să îmbrățișeze o poziție comună ca și actor
unitar în numele principiului pentru respectarea drepturilor omului.

Așadar, percepția internațională e că declarațiile UE privind drepturile omului și

democrația nu sunt întotdeauna pe deplin compatibile cu politicile și acțiunile sale externe sau
interne. Chiar dacă există un cadru legal bine reglementat, UE nu a arătat întotdeauna că e un
actor eficient și coerent în misiunea sa de a promova respectarea și protecția drepturilor omului
în acțiunile externe ale Uniunii. Promisiunea la care s-a angajat UE prin Tratatul de la Lisabona
și anume cea de a pune drepturile omului, democrația și statul de drept în centrul acțiunii externe
a Uniunii devine cu atât mai relevantă cu cât problematica drepturilor omului este devine din ce
în ce mai acerbă în contextul provocărilor globale. În acest sens, UE continuă sa își
îmbunătățească politicile și să integreze drepturile omului în toate ariile sale de acțiune externă,
inclusiv în domeniul cooperării pentru dezvoltare.

12
 Capitolul II

Aderarea UE la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale:

Comunitățile Europene (CE) (în prezent Uniunea Europeană) au fost înființate inițial ca o
organizație internațională cu un domeniu de competență economică în esență. Prin urmare, nu s-a
considerat necesar să se prevadă norme explicite privind respectarea drepturilor fundamentale,
care, o perioadă lungă de timp, nu au fost menționate în tratate și se considerau oricum garantate
de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale (Convenția europeană a drepturilor omului) din 1950, care era semnată de statele
membre.

Cu toate acestea, odată ce Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a afirmat

principiile efectului direct și supremației dreptului european, dar a refuzat să examineze
compatibilitatea hotărârilor cu dreptul național și constituțional al statelor membre ,anumite
instanțe naționale au început să își exprime îngrijorarea cu privire la efectele pe care o astfel de
jurisprudență le-ar putea avea asupra apărării valorilor constituționale, cum ar fi drepturile
fundamentale. Dacă legislația europeană ar avea întâietate chiar și față de dreptul constituțional
intern, acest lucru ar putea duce la încălcarea drepturilor fundamentale. Pentru a contracara acest
risc teoretic, curțile constituționale din Germania și Italia au pronunțat în 1974 fiecare câte o
hotărâre în care și-au afirmat competența de a revizui legislația europeană cu scopul de a garanta
compatibilitatea acesteia cu drepturile constituționale (Solange I; Frontini). Acest lucru a
determinat CJUE să afirme, prin intermediul jurisprudenței sale, principiul respectării drepturilor
fundamentale, afirmând că drepturile fundamentale sunt consacrate în principiile generale ale
dreptului comunitar protejate de Curte (Stauder, cauza 29-69). Acestea sunt inspirate de tradițiile
constituționale comune statelor membre (Internationale Handelsgesellschaft, cauza 11-70) și de
tratatele internaționale pentru protecția drepturilor omului la care statele membre sunt părți

13
(Nold, cauza 4-73), unul dintre acestea fiind Convenția europeană a drepturilor omului (Rutili,
cauza 36-75).

Odată cu extinderea treptată a competențelor UE la politici care au un impact direct

asupra drepturilor fundamentale -, precum politicile în domeniul justiției și afacerilor interne
(JAI), pentru a crea apoi un veritabil spațiu de libertate, securitate și justiție (SLSJ) pe deplin
funcțional -, tratatele au fost modificate pentru a angaja ferm UE în ceea ce privește protecția
drepturilor fundamentale. Tratatul de la Maastricht conținea trimiteri la Convenția europeană a
drepturilor omului și la tradițiile constituționale comune ale statelor membre ca principii
generale ale dreptului UE, iar Tratatul de la Amsterdam a afirmat „principiile” europene pe care
se întemeiază UE (în Tratatul de la Lisabona, „valorile”, astfel cum sunt enumerate la articolul 2
din TUE) și a creat o procedură de suspendare a drepturilor prevăzute de tratate în cazurile de
încălcări grave și persistente ale drepturilor fundamentale de către un stat membru. Elaborarea
Cartei drepturilor fundamentale și intrarea sa în vigoare alături de Tratatul de la Lisabona
reprezintă cele mai recente evoluții din cadrul acestui proces de codificare menit să asigure
protecția drepturilor fundamentale în UE.

Întrucât Convenția europeană a drepturilor omului este principalul instrument de

protecție a drepturilor fundamentale în Europa, la care au aderat toate statele membre, aderarea
CE la aceasta a părut o soluție logică pentru necesitatea de a lega CE de obligațiile privind
drepturile fundamentale. Comisia Europeană a propus în mod repetat (în 1979, 1990 și 1993)
aderarea CE la convenție. Când i s-a solicitat un aviz privind acest subiect, Curtea de Justiție a
constatat în 1996, în avizul său 2/94, că tratatul nu prevede nicio competență a CE de a adopta
norme privind drepturile omului sau de a încheia convenții internaționale în acest domeniu, ceea
ce făcea ca aderarea să fie imposibilă din punct de vedere juridic. Tratatul de la Lisabona a
remediat această situație prin introducerea articolului 6 alineatul (2), prin care aderarea UE la
Convenția europeană a drepturilor omului devenea obligatorie. Prin urmare, în ceea ce privește
respectarea drepturilor fundamentale, UE, așa cum se întâmpla deja cu statele sale membre, s-ar
fi aflat sub controlul unei instanțe juridice externe, și anume Curtea Europeană a Drepturilor
Omului (CEDO). Această aderare le-ar permite cetățenilor UE, dar și resortisanților statelor terțe
aflați pe teritoriul UE, să conteste direct în fața CEDO, pe baza dispozițiilor convenției, actele
juridice adoptate de UE, în același mod în care puteau contesta actele juridice adoptate de statele
membre ale UE.

14
 În 2010, imediat după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, UE a inițiat
negocieri cu Consiliul Europei cu privire la un proiect de acord de aderare, care a fost finalizat în
aprilie 2013. În iulie 2013, Comisia a solicitat CJUE să se pronunțe cu privire la compatibilitatea
acestui acord cu tratatele. La 18 decembrie 2014, CJUE a emis un aviz negativ în care afirma că
proiectul de acord este susceptibil să afecteze negativ caracteristicile specifice și autonomia
dreptului UE (Avizul 2/13). După o perioadă de analize și discuții cu privire la soluționarea
problemelor ridicate de CJUE, UE și Consiliul Europei au reluat în 2019 negocierile, care sunt
încă în desfășurare.

Alte instrumente pentru protecția valorilor UE:

UE dispune de alte instrumente menite să protejeze valorile UE.

Atunci când propune o nouă inițiativă legislativă, Comisia îi analizează compatibilitatea

cu drepturile fundamentale prin intermediul unei evaluări a impactului, acest aspect fiind ulterior
examinat și de Consiliu și Parlament.

În plus, Comisia publică un raport anual privind aplicarea Cartei drepturilor

fundamentale, care este examinat și dezbătut de Consiliu, acesta adoptând concluzii în acest
sens, și de Parlament, în cadrul raportului său anual privind situația drepturilor fundamentale în
UE. În decembrie 2020, Comisia a lansat o nouă strategie pentru a consolida punerea în aplicare
a Cartei în UE, inclusiv în ceea ce privește fondurile UE, prin intermediul „condiției
favorizante”.

Din 2014, Consiliul a organizat, de asemenea, un dialog anual între toate statele membre
în cadrul Consiliului pentru a promova și a proteja statul de drept, concentrându-se în fiecare an
pe o altă temă. Începând cu al doilea semestru al anului 2020, Consiliul a decis să se concentreze
în fiecare semestru asupra analizei situației statului de drept în cinci state membre, pe baza
raportului Comisiei privind statul de drept.

De asemenea, în contextul semestrului european, sunt monitorizate aspecte legate de

valorile UE, care pot face obiectul unor recomandări specifice fiecărei țări. Domeniile vizate
includ sistemele de justiție (pe baza tabloului de bord privind justiția), dar și dizabilitățile,
drepturile sociale și drepturile cetățenilor (în ceea ce privește protecția împotriva criminalității
organizate și a corupției).

15
 Bulgaria și România fac, de asemenea, obiectul mecanismului de cooperare și verificare,
care conține aspecte legate de valorile UE.

Acțiunile în constatarea neîndeplinirii obligațiilor reprezintă un instrument important

pentru sancționarea încălcărilor valorilor UE în Uniune, iar Curtea de Justiție a Uniunii Europene
își dezvoltă jurisprudența în această privință. Acțiunile pot fi lansate în cazuri individuale și
specifice, atunci când legislația națională nu respectă legislația și valorile UE (în timp ce
articolul 7 se aplică și în situații care nu intră în domeniul de aplicare al dreptului UE și în care
încălcările drepturilor fundamentale sunt sistematice și persistente).

Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (FRA), înființată în 2007 la

Viena, joacă un rol major în monitorizarea situației drepturilor fundamentale în UE. FRA are
sarcina de a colecta, analiza, difuza și evalua informațiile și datele legate de drepturile
fundamentale. De asemenea, desfășoară cercetări și studii științifice și publică rapoarte anuale și
tematice privind drepturile fundamentale.

De asemenea, Comisia consolidează egalitatea și protecția minorităților - doi dintre

pilonii articolului 2 din TUE - prin strategii, propuneri și acțiuni specifice de promovare a
egalității de gen, de combatere a rasismului și de protejare a drepturilor persoanelor LGBTIQ,
ale persoanelor cu dizabilități și ale romilor în cadrul conceptului general „O Uniune a
egalității”.

După blocajul cauzat de vetourile guvernelor Ungariei și Poloniei, în cadrul Consiliului

European din 10-11 decembrie 2020 s-a ajuns, în cele din urmă, la un acord legat de
un regulament privind un regim general de condiționalitate pentru protecția bugetului Uniunii.
Regulamentul permite protejarea bugetului UE în cazul în care se constată că există încălcări ale
principiilor statului de drept într-un anumit stat membru care afectează sau prezintă un risc
substanțial de a afecta într-un mod suficient de direct buna gestiune financiară a bugetului UE
sau protejarea intereselor financiare ale UE. Este pendinte la CJUE o acțiune introdusă de
guvernul maghiar și cel polonez împotriva regulamentului.

Comisia discută acum cu unele guverne ale statelor membre, inclusiv cu cele din Ungaria
și Polonia, despre planurile naționale legate de Mecanismul de redresare și reziliență, pentru a se
asigura că acestea tratează provocările identificate în recomandările specifice fiecărei țări din
cadrul Semestrului european, din 2019 și 2020, adoptate de Consiliu, care includ și aspecte

16
abordate în rapoartele privind statul de drept, precum și chestiunea primordială a respectării
supremației dreptului UE.

Concluzia:

Uniunea Europeană face eforturi considerabile pentru a promova respectarea și apărarea

drepturilor omului, atât la nivel intern, cât și la nivel extern. UE prin instituțiile și politicile sale
încearcă să facă față acestei lumi instabile, unde conflictele, crizele și încălcările drepturilor
omului devin din ce în ce mai frecvente prin politici și programe din ce în ce mai complexe și
inovatoare. În același timp, globalizarea începe să fie văzută mai degrabă drept o provocare în
ceea ce privește respectarea drepturilor omului și mai puțin o oportunitate. În ciuda faptului că
procesul de globalizare a contribuit la crearea unor societăți deschise și chiar la eradicarea
sărăciei în multe arii, totuși mulți actori internaționali pun la îndoială schimbările produse de
globalizare în condițiile în care inegalitățile economice devin din ce în ce mai adânci. Unii
autori, precum profesorul Manfred Novak, consideră că unul din cele mai grave riscuri la adresa
respectării drepturilor omului este tocmai această crescândă inegalitate economică. Într-un
discurs ținut la Universitatea din București cu prilejul acordării titlului de Doctor Honoris Causa
profesorului Manfred Novak, acesta din urmă s-a adresat audienței cu un pronostic deloc
optimist legat de drepturile omului. Conform profesorului Manfred Novak, lumea noastră este
blocată în cea mai gravă criză de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, iar Uniunea
Europeană, care este cel mai grandios și pacifist proiect politic european, se confruntă cu niște
provocări extrem de complexe, care cu greu le face față. Acesta e și unul din motivele pentru
care Organizația Națiunilor Unite a adoptat Agenda 2030 pentru dezvoltare durabilă care pune
accentul inclusiv pe drepturile omului și drepturile femeilor, considerându-le a fi într-un mare
risc. În susținerea Agendei 2030 și a celor 17 obiective de dezvoltare durabilă, Uniunea

17
Europeană a adoptat un nou Consens european privind dezvoltarea ce reafirmă că eradicarea
sărăciei rămâne obiectivul principal al politicii europene de dezvoltare, integrând pe deplin
dimensiunile economică, socială și de mediu ale dezvoltării durabile, aliniind-se astfel la Agenda
2030 pentru dezvoltare durabilă, care constituie o altă dimensiune transversală a strategiei
globale a UE.

Politica europeană de cooperare pentru dezvoltare reprezintă unul din cele mai facile
instrumente prin care UE poate să promoveze drepturile omului la nivel mondial. Încă de la
apariția ei ca politică distinctă, Comisia Europeană a încercat să integreze principiile drepturilor
omului astfel încât aceasta să contribuie la implementarea articolului 21 din Tratatul de la
Lisabona: ”acțiunea Uniunii pe scena internațională are la bază principiile care au inspirat
crearea, dezvoltarea și extinderea sa și pe care intenționează să le promoveze în lumea întreagă:
democrația, statul de drept, universalitatea și indivizibilitatea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale, respectarea demnității umane, principiile egalității și solidarității, precum și
respectarea principiilor Cartei Organizației Națiunilor Unite și a dreptului internațional”.

18
Bibliografia:

 Tratatul de instituire a Comunității Europene

 Tratatul privind Uniunea Europeană
 Tratatul de la Maastricht
 Tratatul de la Amsterdam
 Tratatul de la Nisa
 Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene
 https://www.consilium.europa.eu/ro/policies/human-rights/
 https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro.

19