UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

Lucrul individual
La Drept Execuțional Penal
”Reglementarea juridică a regimului instituțiilor penitenciare”

Conducător științific: Manea Vladislav, Doctor în drept, conferenţiar universitar

Student: Ursu Mihail, anul IV, Grupa 2005

Chișinău, 2023
 CUPRINS:

INTRODUCERE.......................................................................................................................................3
Programul zilei pentru deținuți................................................................................................................6
Antrenarea deţinuţilor în câmpul muncii................................................................................................6
Principii de bază în vederea reintegrării profesionale............................................................................7
Educaţie prin cultură şi artă.....................................................................................................................8
Activităţile sportive în penitenciar...........................................................................................................8
Asistenţa religioasă în penitenciar............................................................................................................9
Forme concrete de aplicare a tratamentului penitenciar.......................................................................9
Premisele tratamentului penitenciar........................................................................................................9
Schimbarea mediului social...................................................................................................................9
Strategiile tratamentului penitenciar.....................................................................................................10
I. Munca condamnaţilor.......................................................................................................................10
II. Munca condamnaţilor în contextul regulilor europene pentru penitenciare.............................10
III. Munca socio-educativă în sensul îndreptării şi reclasării condamnaţilor.................................11
Scopurile strategiilor tratamentului penitenciar...................................................................................11
Cadrul tratamentului penitenciar..........................................................................................................11
Mediul construit....................................................................................................................................11
Regulamentul de ordine interioară....................................................................................................12
Munca personalului angajat al penitenciarului.................................................................................12
CONCLUZIE...........................................................................................................................................14
BIBLIOGRAFIE:....................................................................................................................................16
 INTRODUCERE
Legea execuţional-penală prevede că, imediat ce sentinţa de condamnare a rămas definitivă, ea
devine executorie, iar instanţa de resort este obligată să o pună în executare. Prin executarea
pedepsei de către condamnat se realizează, în primul rând, prevenirea specială asupra persoanei
ce execută pedeapsa şi, în al doilea rând, prevenirea generală orientată asupra altor categorii de
persoane care ar putea să comită infracţiuni. Totodată, pedeapsa ce urmează a fi aplicată faţă de
condamnaţi nu poate fi executată în afara unui anumit regim de detenţie specific instituţiei
penitenciare.
Termenul „regim” provine din limba franceză – „régime”, ceea ce înseamnă mod de viaţă al unei
persoane concrete sau al unui grup de persoane. Astfel, regimul de executare a pedepsei, specific
pentru condamnaţii la un anumit tip de pedeapsă, semnifică modul lor de viaţă şi reflectă
conţinutul acestei pedepse.
Regimul de detenţie reprezintă particularităţile etapei concrete de executare a pedepsei în cadrul
unei categorii de penitenciar, desemnând gradul izolării deţinutului şi extinderea drepturilor,
obligaţiilor şi interdicţiilor acestuia.1
Articolul 291 alin. (1) din CE al Republicii Moldova definește expres regimul de detenție,
stabilind că ” Regimul de deţinere în penitenciare asigură paza, supravegherea şi izolarea
condamnaţilor, executarea de către aceştia a obligaţiilor lor, realizarea drepturilor şi intereselor
lor legitime, securitatea personală şi resocializarea condamnaţilor, inclusiv prin deţinerea
separată a diferitelor categorii de condamnaţi, prin diversificarea condiţiilor de deţinere în
funcţie de tipul penitenciarului stabilit de instanţa de judecată şi prin schimbarea condiţiilor de
executare a pedepsei”. În literatura de specialitate2 se menţionează că regimul în locurile de
detenţie exprimăn esenţa şi conţinutul pedepsei, în interiorul căruia poate fi realizată limitarea
drepturilor condamnaţilor.
Conform opiniei autorului moldovean N.A. Belîi, regimul în locurile de detenţie este un mijloc
juridic şi educativ de organizare a activităţii zilnice având drept scop realizarea procesului de
executare a pedepsei penale şi a sarcinilor instituţiilor penitenciare prin reglementarea concretă şi
detaliată a relaţiilor juridice existente între administraţie, condamnaţi şi alte persoane 3.
Astfel, în sfera de acţiune a regimului sunt incluşi: condamnaţii care îşi ispăşesc o pedeapsă
privativă de libertate, administraţia instituţiilor penitenciare, administraţia organizaţiilor unde
lucrează condamnaţii, reprezentanţii organizaţiilor obşteşti care participă la procesul de
executare a pedepsei şi exercită controlul penitenciarelor, persoanele oficiale ale organelor de
stat care vizitează penitenciarele şi participă la realizarea executării pedepselor, cetăţenii care se
găsesc pe teritoriul penitenciarului sau al obiectivelor lui de producere.
O semnificaţie aparte o au normele regimului care reglementează prevenirea infracţiunilor şi a
altor încălcări ale normelor de drept, atât din partea condamnaţilor, în timpul executării pedepsei,
cât şi din partea altor persoane. Ele includ regulile de pază şi supraveghere a condamnaţilor, de
aplicare a măsurilor de securitate, de efectuare a diferitor măsuri profilactice.

1
A. Adam, V. Zaharia, A. Cocîrţă, V. Cojocaru, Ghidul rudelor persoanelor condamnate, Institutul de Reforme
Penale, Editura „Helmax”, Chişinău, 2006.
2
П. Г. Понoмарёв, Международные правовые стандарты обращения с заключёнными и национальные
варианты их реализации, Рязань, 1994.
3
. Н. А. Белый, Пенитенциарное право Республики Молдова, Кишинэу, 2001.
Regimul de detenţie nu se reduce doar la menţinerea securităţii în penitenciar, ci cuprinde mai
multe cerinţe, cum ar fi: aplicarea unui tratament diferenţiat de deţinere, asigurarea traiului în
penitenciar conform unui program ordonat, siguranţa vieţii în colectiv, asigurarea posibilităţilor
de a presta o muncă utilă, desfăşurarea unor activităţi socio-educative care vizează atât viaţa în
detenţie, cât şi pregătirea pentru eliberare etc. Regimul concret de detenţie constituie o parte
componentă a regimului penitenciar, considerat ca fiind un ansamblu de reguli şi măsuri stabilite
prin lege şi alte acte normative, care reglementează, în raport cu scopul pedepsei închisorii,
întregul mod de viaţă al deţinuţilor, obligaţiile şi drepturile, măsurile disciplinare şi
recompensele, comportamentul şi relaţiile acestora cu personalul penitenciarului sau cu alte
persoane, în baza unor reguli de ordine interioară strict determinate. Aplicarea unui regim legal
şi uman în acelaşi timp constituie o preocupare principală a întregii activităţi desfăşurate de
personalul administraţiei penitenciare, activitate ce are la bază asigurarea respectării drepturilor
fundamentale ale omului, aşa cum sunt prevăzute de actele normative naţionale şi internaţionale
la care Republica Moldova este parte.
Aşa fiind, regimul penitenciar este o problemă importantă a executării pedepsei privative de
libertate, fiindcă de felul regimului penitenciar depinde, în cea mai mare măsură, atingerea
scopului executării pedepsei privative de libertate, acela al reeducării condamnatului şi al
abţinerii lui de la comiterea de noi infracţiuni 4.
Funcţiile regimului exprimă esenţa sa şi reprezintă un ansamblu de activităţi menite pentru
atingerea anumitor scopuri. Funcţiile de bază ale regimului sunt: de asigurare, educativă, de
pedeapsă, de control social (de profilaxie), de resocializare. Funcţiile regimului se realizează în
mod complex, completându-se reciproc. Realizându-se fiecare de sine stătător, ele creează
concomitent condiţii pentru îndeplinirea cu succes a întregului ansamblu de funcţii.
Funcţia de asigurare a regimului are menirea de a îndeplini sarcina de bază a activităţii
instituţiilor penitenciare – executarea pedepsei privative de libertate care a fost dată unor
persoane concrete, adică crearea condiţiilor pentru organizarea muncii, odihnei, instruirii,
petrecerii timpului liber, asistenţei medico-sanitare etc. Funcţia dată se realizează prin
intermediul stipulării stricte în actele normative, care reglementează statutul juridic al
condamnatului, a unor limite ale comportamentului permis (iti nerarele de deplasare, regimul
zilei, numărul de întrevederi, regulile de adresare a personalului instituţiei şi a altor persoane cu
condamnaţii etc.) şi a mijloacelor de influenţare a condamnaţilor în caz de încălcare a lor
(aplicarea măsurilor de stimulare şi sancţiunilor disciplinare, a măsurilor de securitate (art. 243
”Măsurile de stimulare aplicate condamnaţilor”, art. 221 ” Mijloacele tehnice de pază,
supraveghere şi control” CE al RM). Funcţia de asigurare se referă nu numai la condamnaţi, ci şi
la alţi subiecţi, care se află din diferite motive pe teritoriul instituţiilor penitenciare sau pe
teritoriul şi obiectele aferente. Ea se realizează şi prin intermediul pazei şi supravegherii
permanente a condamnaţilor în penitenciarele de tip închis şi semiînchis. În penitenciarele de tip
deschis condamnaţii se află doar sub supraveghere. În perioada îndeplinirii funcţiei de asigurare
se admite aplicarea forţei fizice, a mijloacelor speciale şi a armei de foc (art. 223 CE al RM).
În literatura de specialitate se menţionează, pe bună dreptate, că funcţia de asigurare reprezintă
un pilon, o bază juridică esenţială pentru realizarea tuturor măsurilor de influenţă educativă şi de
profilaxie asupra condamnaţilor. Normele regimului stabilesc ordinea antrenării condamnaţilor
în muncă şi a organizării ei, specificul efectuării instruirii generale şi pregătirii profesionale, al
lucrului cultural, de pregătire fizică şi sport.

4
M. Buzatu, „Regimul penitenciar, scop, cerinţe, mijloace şi elemente” în Buletin penitenciar, nr. 4/1982,
Bucureşti.
Funcţia educativă a regimului se referă numai la condamnaţi. Ea se exprimă prin faptul că,
stabilind limitele unui comportament permis pentru condamnaţi, regimul are menirea de a-i
influenţa, de a-i deprinde cu disciplina şi ordinea, de a crea premise pentru modificarea statutului
juridic al condamnaţilor în sensul extinderii drepturilor lor. Regimul cuprinde regulile de
comportament al condamnaţilor care se referă la relaţiile între ei şi personalul penitenciarului, cu
persoanele venite la întrevederi, atragerea condamnaţilor la muncă, organizarea timpului liber,
instruirea, asigurarea materială şi a condiţiilor de trai.
Spre exemplu, pct. 89 din Statut prevede regulile de comportament al condamnaţilor în timpul
lucrului şi al odihnei, şi anume: la întâlnirea cu personalul penitenciar şi cu alte persoane sosite
în vizită trebuie să se ridice şi să-i salute; sunt obligaţi să respecte regulile sanitaro-igienice şi de
igienă personală, să menţină permanent cu răţenia în încăperile de detenţie şi de serviciu, la
locurile de muncă, celule, după deşteptare să-şi aranjeze paturile conform modelului stabilit şi să
facă curăţenie în celule etc. Normele regimului se bazează pe cerinţele pedagogiei şi psihologiei.
Ele sunt orientate spre cultivarea la condamnaţi a anumitor concepţii şi deprinderi pozitive,
precum şi a unor calităţi morale corespunzătoare. Aplicarea în practică a cerinţelor regimului
depinde de competenţa personalului instituţiei, de contingentul condamnaţilor şi, nu în cele din
urmă, de situaţia social-economică din ţară.
Funcţia de pedeapsă se realizează prin limitarea diferitor drepturi ale condamnaţilor în procesul
executării pedepsei. Aceste limitări cuprind, în primul rând, drepturile subiective, libertăţile şi
interesele lor legitime. Condamnaţii sunt izolaţi de societate, fiind permanent sub supraveghere
şi control. Nu este permisă comunicarea liberă a condamnaţilor cu exteriorul, de asemenea, nu-şi
pot organiza petrecerea timpului conform propriilor necesităţi. Sunt limitaţi în dreptul de a
cheltui banii avuţi la contul lor de peculiu, le este interzis de a se afla în afara liniilor de pază ale
zonelor locative sau de producere ale instituţiei etc. Astfel, prin cerinţele înaintate de regim,
condamnatul duce un mod de viaţă cu totul diferit de cel din libertate. Dar, în acelaşi timp,
conform art. 60 al Ansamblului de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor, regimul
locurilor de detenţie trebuie să tindă să reducă diferenţele care pot exista între viaţa din
închisoare şi viaţa liberă, în măsura în care aceste diferenţe tind să slăbească simţul
responsabilităţii deţinutului sau al respectului cuvenit demnităţii lor ca fiinţe umane. Tot aici
ţinem să menţionăm că represiunea nu este scopul final al executării pedepsei, ci are rolul de
mijloc stimulator care îl ajută pe condamnat de a conştientiza faptul că această pedeapsă, care
este suportată de el foarte greu, atât moral, cât şi fizic, este consecinţa prejudiciului adus altor
cetăţeni, societăţii şi statului prin săvârşirea infracţiunii pentru care el este pedepsit şi că unica
soluţie de a nu fi pedepsit din nou este abţinerea de la comiterea unor noi infracţiuni.
Funcţia de control social (de profilaxie) are menirea de a preveni săvârşirea infracţiunilor şi a
altor încălcări din partea condamnaţilor şi a altor persoane care se află pe teritoriul
penitenciarului sau al obiectivelor de producere ale acestuia.
Formele principale ale unui astfel de control le constituie supravegherea de stat a condamnaţilor,
stabilirea regulilor de comportament în timpul ispăşirii pedepsei. Controlul social include
aprecierea comportamentului condamnaţilor prin aplicarea măsurilor de stimulare şi a
sancţiunilor disciplinare. Funcţia controlului social se referă şi la cetăţenii care se află pe
teritoriul penitenciarului ori al obiectivelor acestuia şi este îndreptată spre asigurarea respectării
de către ei a ordinii interioare şi a regulilor stabilite pentru relaţiile cu condamnaţii.
Conform pct. 271 al Statutului, administraţia instituţiilor penitenciare are dreptul să efectueze
controale personale ale celor care intră sau ies din penitenciar şi obiectivele de producere, cu
excepţia persoanelor menţionate în art. 181 alin. (1) CE al RM, cărora li se propune să depună
spre păstrare anumite obiecte interzise în penitenciar pe care le deţin.
Funcţia de resocializare se manifestă prin dezvoltarea la condamnat a unor calităţi social utile,
deprinderi şi convingeri necesare pentru adaptare după ispăşirea pedepsei. În scopul integrării
sociale ulterioare a condamnatului, acesta este supus, prin constrângere, unui proces de reclasare
socială întemeiat pe obligaţia de a presta o activitate productivă corelată cu anumite activităţi
educative. Astfel, înţelegem că scopul pedepsei trebuie realizat integral, în timpul executării
acesteia, prin totalitatea activităţilor specifice prevăzute de legislaţie 5. Munca productivă,
acţiunile socioeducative, măsurile luate în vederea stimulării şi recompensării ori pentru
sancţionare sunt acţiuni subordonate realizării politicii penale a statului în perioada executării
pedepsei.
Resocializarea, prin formele de intervenţie penală, asigură conştientizarea de către condamnaţi a
sensului şi importanţei reglementărilor normative, pentru a deveni conştienţi de importanţa
social-politică a respectării legii. Numai în acest mod unii condamnaţi percep semnificaţia reală
a libertăţii.

Programul zilei pentru deținuți

 Deşteptarea – cel târziu între orele 5 şi 6 dimineaţa
 Exerciţii de înviorare – până la 15 min.
 Toaleta de dimineaţă, aranjarea patului – până la 10 min.
 Apelul de dimineaţă, controlul de dimineaţă şi seară – până la 40 min.
 Dejunul – până la 30 min.
 Repartizarea pe sectoarele de muncă – până la 40 min.
 Timpul de muncă – în conformitate cu legislaţia muncii
 Pauza pentru masa de prânz – până la 30 min.
 Întoarcerea de la lucru, toaleta de seară – până la 25 min.
 Cina – până la 30 min.
 Timpul liber – până la 1 oră
 Măsurile educative – până la 1 oră
 Lucrul individual sau pe grupuri conform programului de resocializare, studii – conform
graficului separat
 Pregătirea de somn – 10 min.
 Somnul neîntrerupt – 8 ore

Antrenarea deţinuţilor în câmpul muncii

Autorităţile penitenciare trebuie să depună eforturile necesare pentru a oferi deţinuţilor locuri de
muncă suficiente, lucrul în penitenciare fiind considerat, în condiţiile legii, un drept pentru
deţinuţii care doresc asta. Antrenarea deţinutului în câmpul muncii se efectuează ţinându-se cont
de starea de sănătate a acestuia, constatată de către un medic, precum şi, după caz, ţinându-se
cont de aptitudinile şi specialitatea acestuia. Deţinuţii, în măsura posibilităţilor, pot fi antrenaţi
fie la munci neremunerate – de îngrijire şi amenajare a penitenciarului şi a teritoriului acestuia,
fie la munca social-utilă remunerată.

5
O. Rusu, “Unele aspecte ale procesului de resocializare a persoanelor condamnate la pedeapsa cu închisoare”, în
Materialele сonferinţei ştiinţifico-practice internaţionale Criminalitatea regională: probleme şi perspective de
combatere, 25-26 mai 2005, Academia „Ştefan cel Mare”, Chişinău, 2005.
În funcţie de categoria penitenciarului şi regimul de detenţie, deţinuţii sunt antrenaţi la munci
remunerate în penitenciare sau în afara acestora, în sectoarele, atelierele de producere sau
gospodăriile auxiliare ale penitenciarelor, în lucrările de deservire a instituţiilor penitenciare, la
întreprinderile din cadrul sistemului penitenciar, precum şi la alte persoane fizice sau juridice
indiferent de forma de proprietate.
În condiţiile în care legislaţia execuţional-penală nu stabileşte principiul de obligativitate a
muncii, deţinuţii, totuşi, optează pentru implicarea în procesul de muncă, determinând ca şi
considerentele acestei opţiuni următoarele:
 activitatea profesională este una fundamentală pentru viitoarea reintegrare cu succes în
societate a deţinuţilor, constituind o modalitate de a se pregăti pentru eliberare;
 aceasta activitate le asigură o remunerare, care poate fi utilizată pentru a-şi achita titlurile
de executare, pentru a-şi ajuta familia;
 antrenarea în câmpul muncii le ajută să varieze rutina detenţiei.
Agenţii economici, care aleg să lucreze cu persoanele deţinute:
 facilitează reintegrarea lor socială;
 participă la lupta împotriva recidivelor;
 le oferă un venit care permite deţinuţilor să achite victimelor prejudiciul cauzat;
 le permite sa ofere un suport financiar familiei.

Principii de bază în vederea reintegrării profesionale

Principiile de bază, care urmăresc pregătirea condamnaţilor în vederea liberării, sunt multiple:
a) oferirea condiţiilor necesare pregătirii in vederea liberării, indiferent de tipurile şi categoriile
din care fac parte condamnaţii;
b) odată cu primirea condamnatului în închisoare, va începe cât mai repede posibil pregătirea lui
pentru liberare;
c) în programul de tratament al condamnaţilor, o parte importantă trebuie să fie ocupată de
pregătirea aranjamentelor în vederea liberării;
d) această pregătire a aranjamentelor pentru liberare trebuie să se deruleze atât cât condamnatul
rămâne în închisoare;
e) nu trebuie omisă cooperarea şi ajutorul organizaţiilor şi persoanelor experimentate ce lucrează
în domenii variate, care sunt indispensabile în pregătirea aranjamentelor pentru liberare.
Tratamentul de pre-liberare
Acest tratament nu constituie ceva special în comparaţie cu celelalte aranjamente în vederea
liberării condamnaţilor. El trebuie înţeles ca un regim relaxant, care se administrează în timpul
ultimei perioade a executării pedepsei. Tratamentul de pre-liberare are un rol deosebit, deoarece
în această perioadă cel condamnat primeşte asistenţa şi sfaturile de care are nevoie în vederea
liberării.
În cadrul acestui tratament se utilizează şi anumite măsuri care au rolul de pregătire a
condamnaţilor pentru liberarea viitoare:
a) transferul de la un regim de pre-liberare într-o instituţie deschisă sau semideschisă;
b) munca liberă, efectuată în exteriorul închisorii, fără supraveghere;
c) sfaturile necesare cu privire la problemele personale, sociale şi financiare;
d) suma de bani necesară condamnatului după liberare, dacă acesta nu posedă o sumă proprie de
bani, suficientă primei perioade după liberarea sa.

Educaţie prin cultură şi artă

Accesul la activităţile culturale reprezintă un element important de reintegrare socială a
deţinuţilor. Educarea modului de petrecere a timpului, aflat la dispoziţia persoanei private de
libertate, contribuie din plin la realizarea şi conturarea profilurilor personalităţilor individuale, la
dezvoltarea încrederii în forţele proprii şi a dobândirii satisfacţiei personale. În cadrul instituţiilor
penitenciare, sunt create colective artistice, care sunt responsabile de organizarea şi desfăşurarea
evenimentelor artistice, promovând astfel valorile culturale naţionale şi luarea unei atitudini
civice corecte: dansul, cenaclul de poezii, teatru, cîntece, etc.
Astfel de activităţi cultural artistice sunt menite să dezvolte şi unele aptitudini care pot contribui
la îmbunătăţirea imaginii de sine a persoanelor private de libertate cât şi descoperirea unor
aptitudini artistice deosebite. Împotriva prăbuşirii spirituale, depresiei, urii, implicarea în
activităţile spirituale este percepută de persoanele deţinute ca şi un leac nemaipomenit.

Activităţile sportive în penitenciar

Conform prevederilor Regulilor minime pentru penitenciare, Recomandarea nr. R (87) 3,
adoptată de Comitetul Miniştrilor Consiliului Europei la 12 februarie 1987: Regimurile
penitenciare vor recunoaşte importanţa sănătăţii mintale şi fizice a deţinuţilor şi o vor menţine
prin activităţi organizate în mod adecvat care să asigure posibilităţi de recreare prin exerciţii şi
prin asigurarea condiţiilor de recreare. Deşi un program de educaţie fizică organizat în mod
adecvat va fi întocmit în cadrul şi cu respectarea obiectivelor tratamentului şi regimului de
pregătire, sportul şi celelalte activităţi recreative vor fi şi ele parte a regimului penitenciar. Pentru
realizarea acestui lucru instituţiile vor fi dotate cu echipamentul şi instalaţiile necesare.
Administraţiile penitenciare vor asigura participarea deţinuţilor la aceste programe, cu condiţia
ca aceştia să prezinte o stare fizică adecvată. Amenajările speciale se vor face sub directa
îndrumare a medicului în vederea recuperării fizice prin terapie sau educaţie fizică pentru acei
deţinuţi care au nevoie de aceasta. Astfel, administraţia fiecărui penitenciar, propune persoanelor
deţinute numeroase activităţi sportive. Fiind un factor de echilibru, sportul contribuie la
prevenirea recidivei şi permite persoanelor deţinute de a se încadra într-un colectiv şi de a
respecta anumite reguli. Mişcarea, activismul, competiţiile în general, pot constitui supape
eficiente de descărcare a tensiunilor acumulate în perioadele de detenţie staţionară. În sfârşit,
sportul favorizează adoptarea unei igiene corecte de viaţă, îndeplinind şi un obiectiv major de
sănătate. Printre activităţile sportive practicate de către deţinuţi, putem enumera: fotbal, volei,
tenis, şah, dame, atletică uşoară/grea, domino, biliard. Pe parcursul anului în instituţiile
penitenciare în cadrul unei Spartachiade sunt organizate întreceri sportive cu participarea
deţinuţilor, fiind incluse diferite probe sportive, cum ar fi: tenis de masă, haltere, şah, mini-
fotbal, etc. În urma competiţiilor sunt selectaţi învingători, premianţii fiind stimulaţi cu diplome
şi medalii de onoare.
Asistenţa religioasă în penitenciar
Conform prevederilor Ansamblului de Reguli Minime pentru Tratamentul deţinuţilor (Rezoluţia
nr.663 C (XXIV) din 31 iulie 1957, Congresul Naţiunilor Unite): Fiecărui deţinut trebuie să i se
aprobe, pe măsura posibilităţilor, să-şi satisfacă cerinţele vieţii sale religioase, participând la
slujbe organizate în aşezământ şi să aibă asupra sa cărţile de educaţie şi instruire religioasă ale
religiei sale.
Religia este singura putere înaintea căreia te poţi pleca fără a te înjosi. De această părere sunt şi
deţinuţii adepţi ai unei din confesiuni religioase. Deţinuţii care au vocaţia rugăciunii, trăind-o ca
pe o flacără interioara, care le dă puterea de a merge mai departe, sunt salvaţi sufleteşti.
În prezent, în penitenciarele din republică, se desfăşoară multiple activităţi de asistenţă
religioasă, fiecare penitenciar având chiar un locaş sfânt unde deţinuţii găsesc refugiu. Pe lângă
oficierea periodică a slujbelor religioase conform calendarului religios, sunt organizate periodic
de către diferite confesiuni religioase ritualuri creştine, concerte de muzică religioasa, lecţii
biblice, ajutor material sub forma unor reviste şi cărţi religioase. Toate acestea sunt posibile
graţie implicării şi suportului reprezentanţilor bisericii Creştin-Ortodoxe, bisericii Creştine a
Baptiştilor Evanghelişti, bisericii Adventiste din ziua a şaptea, asociaţiei creştine Eliberare,
precum şi reprezentanţii altor confesiuni religioase. Mai mulţi deţinuţilor sunt de acord cu faptul
că schimbarea lor comportamentală se poate realiza prin formele unei vieţi religioase active şi
anume prin participarea la slujbe, rugăciuni, spovedanie, împărtăşanie. Totuşi, pare surprinzător
pe alocuri gradul de activism religios al persoanelor private de libertate. Acesta se datorează în
mare parte şi preoţilor care sunt mereu aproape de cei care au nevoie de un „pansament” pe
rănile sufletului.

Forme concrete de aplicare a tratamentului penitenciar

Este cunoscut faptul că scopul pedepsei închisorii este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni,
însă acest scop nu poate fi realizat doar prin intermediul tratamentului penitenciar. Pentru a avea
certitudinea eficacităţii pedepsei închisorii, este important să conştientizăm şi să ştim să
transpunem în practică tratamentul penitenciar, a cărui aplicare corectă poate avea rolul de a
încuraja formarea unei atitudini adecvate faţă de normele societăţii, care se poate obţine prin
crearea unor regimuri de închisori adecvate şi prin repartizarea deţinuţilor în cele mai potrivite
regimuri.
Prin termenul regim adecvat trebuie să înţelegem acea formă concretă de aplicare a tratamentului
penitenciar, cu menţiunea că trebuie să se ţină cont de anumite criterii: separarea deţinuţilor pe
secţii şi camere de detenţie, după categorii penale, după natura infracţiunilor săvârşite, după
durata pedepselor, starea de recidivă, periculozitatea socială şi publică, după vârstă şi sexe.

Premisele tratamentului penitenciar

Schimbarea mediului social
Reclasarea socială a celor condamnaţi la închisoare este influenţată negativ de o serie de factori
care acţionează asupra atitudinii şi modului lor de comportare. Aceşti factori îi determină să
adopte o anumită poziţie faţă de persoanele cu care intră în noile raporturi şi faţă de societate în
general. Din punct de vedere psihologic, s-a demonstrat că schimbarea mediului de viaţă sau
mediului social al unei persoane are influenţe asupra persoanei în cauză, astfel încât apar acele
“reacţii de adaptare” la noul mediu. Viaţa de penitenciar are conotaţiile ei specifice, astfel încât,
impactul deţinutului cu o astfel de viaţă, îi provoacă reacţii puternice, mai ales cu privire la
psihicul său.
Omul este o fiinţă care se adaptează social mediului în care îşi desfăşoară viaţa, prin exerciţiu şi
învăţare el formându-şi un anumit comportament în acest sens. Închisoarea este un mediu social
aparte, care are propriile sale reguli nescrise, de aceea cel condamnat la închisoare este nevoit sa
se adapteze acestui mediu social, căci este conştient că a fost introdus intr-o lume bizară.

Strategiile tratamentului penitenciar

I. Munca condamnaţilor
a) Conceptul penal
Individul condamnat la pedeapsa închisorii din cauza unor fapte antisociale pedepsite de legile
statului, nu are dreptul să lenevească, astfel încât munca prestată de cei condamnaţi la închisoare
face parte din modul lor de viaţă, pe care sunt nevoiţi să o desfăşoare în această situaţie.
Pentru că cei condamnaţi la închisoare sunt obligaţi să muncească, nu trebuie să tragem
concluzia eronată că societatea loveşte prin aceste măsuri în libertatea individului. Dimpotrivă !
Rolul muncii la care cel închis este obligat este acela de a-l transforma pe cel supus pedepsei
închisorii.
b) Conceptul social
În închisoare, munca prestată de cei condamnaţi trebuie corelată cu pregătirea pentru viaţa în
societate din exteriorul închisorii. Dacă la început munca era privită doar ca o pedeapsă eficientă,
la care cel închis era supus, ulterior ea a fost privită ca un element pozitiv în cadrul mediului
penitenciar. Pentru ca munca celor condamnaţi să fie eficientă, trebuie respectate anumite
condiţii. În primul rând, este necesar să se educe o atitudine pozitivă faţă de muncă şi, în al
doilea rând, este indispensabilă pentru deţinuţi pregătirea şi realizarea muncii prin obişnuinţă şi
totodată, prin aprecierea calităţii muncii şi oferirea recompenselor celor care o prestează aşa cum
se cuvine.
II. Munca condamnaţilor în contextul regulilor europene pentru penitenciare
În aceste reguli este stipulat ca deţinuţilor care au o condamnare definitivă să li se ceară să
lucreze, dar trebuie să se ţină cont de starea lor fizică si mentală. Se va urmări organizarea şi
utilizarea metodelor muncii în închisoare, astfel încât acestea să fie cât mai asemănătoare cu cele
existente în cadrul comunităţii pentru a-l instrui pe cel privat de libertate pentru condiţiile unei
vieţi normale. Pentru realizarea acestor obiective va trebui să se ţină cont de normele de muncă
contemporane, de tehnicile şi organizarea funcţionarii în cadrul sistemelor moderne de
conducere şi a proceselor de producţie.
Munca deţinuţilor va fi asigurată de administraţia închisorii:
– pe baza propriilor, ateliere şi ferme;
– în cooperare cu întreprinzătorii particulari „ad intra” şi „ad extra” închisorii.
În conformitate cu Regulile europene pentru penitenciare, li se va acorda condamnaţilor cel puţin
o zi liberă pe săptămână, la care orice om are dreptul.
a) Conceptul etic
Importanţa muncii pentru cei închişi este decisivă. Pe lângă faptul că ea întreţine sănătatea
trupului, munca oferă şi o stare de ameliorare a vieţii sale în timpul detenţiei, care îi poate da
condamnatului o stare de împlinire, îl poate ajuta să îndepărteze gândurile sumbre şi nu în
ultimul rând, poate să se transforme într-o obişnuinţă, pe care să o practice în libertate, pentru a
câştiga în mod cinstit banii de care are nevoie pentru a-şi asigura viaţa de zi cu zi. Munca în
închisoare are un întreit rol: pentru cel aflat în detenţie, pentru penitenciarul respectiv şi nu în
ultimul rând, pentru societate.
III. Munca socio-educativă în sensul îndreptării şi reclasării condamnaţilor
Influenţa muncii educative a unui grup de deţinuţi operează cu trei elemente de bază: idei,
planificare, personal. Aceste trei elemente de bază au rolul de a face munca socio-educativă
purtătoarea unor valori superioare, cu o corespondenţă între normă şi comportare.

Scopurile strategiilor tratamentului penitenciar

Pregătirea deţinuţilor pentru liberare
In închisoare, toate strategiile care vor fi aplicate deţinuţilor trebuie să urmărească pregătirea
acestora pentru liberarea lor. Deseori a fost probat faptul pregătirii celor privaţi de libertate
pentru ziua în care vor putea inspira din nou aerul libertăţii. Această pregătire urmăreşte
reabilitarea celor condamnaţi şi este benefică atât acestor oameni aflaţi în detenţie, cât şi
societăţii.
Se ştie că cei condamnaţi la închisoare au probleme şi necesităţi diferite, fiecare cu
particularităţile sale. Aceşti condamnaţi au nevoie de asistenţă socială, de un sfat şi de o pregătire
necesară în vederea reabilitării lor. De aceea eforturile tratamentului penitenciar tind să se
direcţioneze spre trei obiective principale:
– cultivarea deprinderii de a munci;
– dobândirea unei vieţi adecvate şi a unor îndeletniciri prin educare
socială şi pregătire profesională;
– asistenţă de specialitate şi îndrumare expresă.
Nu trebuie uitat faptul că, cei condamnaţi la închisoare sunt în continuare membri ai societăţii,
motiv pentru care au nevoie de un tratament penitenciar adecvat pentru a-i ajuta sa-şi găsească
locul pe care fiecare individ îl are în societate. Un rol covârşitor în cadrul tratamentului
penitenciar îl are promovarea reintegrării profesionale a celor privaţi de libertate, fără de care nu
există nici o şansă de a evita recidivismul.

Cadrul tratamentului penitenciar

Mediul construit
Elementele constitutive ale cadrului în care tratamentul penitenciar poate fi aplicat sunt: clădirile,
personalul şi regulamentul de ordine interioară.
a) Clădirile
Specialiştii au ajuns la concluzia aproape unanimă că, pentru eficacitatea tratamentului
penitenciar sunt preferabile imobilele cu un efectiv redus de condamnaţi, până la 200, organizat
într-un sistem pavilionar. Totodată, s-a emis părerea că imobilele unităţii penitenciar să fie
ridicate în cadrul unei aglomeraţii umane, pentru a se evita cât mai mult sentimentul
marginalizării de societate al celor condamnaţi la închisoare.
b) Personalul
S-a stabilit deja că în eficacitatea tratamentului penitenciar clădirile au importanţa lor şi
personalul angajat al unei închisori are rolul lui bine stabilit. Ca în orice meserie, şi personalul
angajat al închisorii trebuie să fie înzestrat cu acea vocaţie educativă, care este primordială în
stabilirea relaţiilor cu cei condamnaţi. Totodată este necesar ca personalul să fie bine pregătit şi
instruit pentru a face faţă cerinţelor diversificate ale celor condamnaţi şi pentru a rezolva
problemele acestora care apar pe toată perioada detenţiei.
Regulamentul de ordine interioară
Pentru ca tratamentul penitenciar să fie bine aplicat, este nevoie de un regulament de ordine
interioară care trebuie să fie complex, bine formulat, fără rigidităţi şi, în acelaşi timp, să nu
îngăduie nici un fel de abatere de la el. În primul rând, acest regulament trebuie să urmărească
respectarea disciplinei în ceea ce priveşte relaţiile dintre indivizi, care trebuie să fie bazate pe
respect reciproc, să impună o ţinută exterioară, respectarea curăţeniei încăperilor şi a igienei
personale.
Scopul regulamentului de ordine interioară este acela de a menţine un anumit ritm de viaţă al
condamnaţilor.
Munca personalului angajat al penitenciarului
Personalul unei unităţi penitenciare este divizat în dependenţă de executarea sarcinii de muncă.
Astfel, unii au rolul de a asigura securitatea penitenciarului respectiv, iar alţii au menirea de a-i
ajuta pe condamnaţi să conştientizeze că, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat se vor
întoarce în societate.
Este cunoscut faptul că un penitenciar este totdeauna un focar în care violenţa şi tensiunea este
gata oricând să ia naştere. Avându-se în vedere aceste realităţi, ce pot avea consecinţe negative
atât asupra condamnaţilor, dar şi asupra personalului, este necesar ca personalul să fie bine
instruit şi echipat corespunzător pentru a diminua sau chiar a anihila aceste situaţii.
De aceea, pentru ca personalul angajat să fie gata oricând să pună în practică regulamentul de
ordine interioară, se cere o selecţionare a acestuia, făcută cu multă atenţie şi rigurozitate.
a) Critica organizării de tip militar
Fiind o instituţie, într-un penitenciar există funcţii de conducere şi funcţii de execuţie stabilite
ierarhic, sub conducerea unui director. Legislaţia şi directivele trebuie transpuse în obiective, iar
aceste obiective sunt comunicate personalului închisorii. Când aceste obiective sunt executate de
către personalul închisorii, se poate spune despre personalul respectiv că a executatcel mai bun
serviciu.
b) Relaţia de ajutor
Cadrul problemei
Este esenţial ca personalul unui penitenciar să conştientizeze că nici o altă suferinţă nu mai
trebuie adăugată condamnaţilor, căci închisoarea reprezintă prin ea însăşi o pedeapsă.
Relaţia propriu-zisă
Personalul dintr-un penitenciar trebuie să-i vadă pe condamnaţi ca pe nişte oameni care au greşit
şi care au nevoie de ajutor pentru a se putea reabilita. În acest sens, este recomandat ca în timpul
desfăşurării activităţii întrun penitenciar, fiecare angajat să încerce să devină o persoană
apropiată pentru oricare dintre cei aflaţi în spatele gratiilor şi să îl trateze ca pe un om care
necesită ajutor. Tratamentul personalului dintr-un penitenciar asupra deţinuţilor are un efect
considerabil în ceea ce priveşte comportamentul şi raporturile dintre personal şi condamnaţi.
c) Relaţia cu comunitatea
Se ştie că cei din exterior au o părere negativă despre ceea ce înseamnă închisoare. Această
părere este alimentată, în primul rând, de faptul că nu sunt cunoscute suficient realităţile din
interiorul unui penitenciar, iar în al doilea rând, aceste realităţi de multe ori sunt deformate şi
transmise eronat. Pentru cunoaşterea lor, este nevoie de informare în sensul aducerii la cunoştinţă
a celor din afară, despre ce se întâmplă într-un penitenciar. De aceea o informare de acest fel
trebuie:
– să aducă la cunoştinţa opiniei publice serviciile dificile pe care personalul penitenciarului
trebuie să le îndeplinească ;
– să relateze despre felul în care sunt trataţi cei aflaţi în detenţie;
– să prezinte detalii despre programul zilnic al celor aflaţi în spatele gratiilor.
 CONCLUZIE
Încă din cele mai îndepărtate timpuri, oamenii s-au scindat în două clase: bogaţi şi săraci.
Antagonismul acestor clase a făcut posibilă apariţia închisorilor. Existenţa acestor locuri a fost
determinată de necesitatea sancţionării celor care încălcau normele de conduită stabilite şi, de
aceea, întregul proces evolutiv al închisorilor, al diferitelor sisteme penitenciare trebuie privit ca
un fenomen social-istoric. În epoca sclavagistă, principalele pedepse erau cele corporale, iar
pedeapsa închisorii avea o sferă foarte restrânsă de aplicare. Închisoarea era considerată mai mult
o măsura preventivă, iar nu o pedeapsă, lucru prevăzut de dreptul roman.
Odată cu trecerea timpului, închisoarea a devenit loc de supliciu al celor care nu se supuneau
legilor statului. Astfel, în feudalism privarea de libertate era caracterizată prin torturi şi chinuri
groaznice, toate aplicate din ordinul inchiziţiei. În capitalism, starea generală a închisorilor din
ţări diferite era lamentabilă. Din cauza condiţiilor ingrate din închisori, unele personalităţi cu idei
progresiste din rândurile tinerei burghezii şi-au dat seama de aceste lucruri, astfel încât au
început să aducă regimului penitenciar anumite îmbunătăţiri prin diferite măsuri.
Creatorul sistemului penitenciar modern este considerat J. Haward, englez de origine. Acesta, în
urma unor studii, cercetări şi a propriei experienţe a propus o reformă a închisorilor, pornind de
la ideea că cei privaţi de libertate trebuie să fie ţinuţi închişi în locuri igienice şi să li se creeze
condiţiile minime pentru a putea fi recuperaţi de societate. Această concepţie mai umană a
inspirat legislaţiile penale din ţările europene, astfel că s-a început îmbunătăţirea regimului de
detenţie prin instaurarea unor măsuri de “regenerare morală” a celor aflaţi în detenţie şi
construirea de închisori care să ofere acestora condiţii cât mai umane.
Elementele principale care definesc noţiunea de “sistem penitenciar” sunt cele privind
modalitatea de executare a privaţiunii de libertate şi tratamentul aplicat celor aflaţi în spatele
gratiilor.
Penitenciarele, ca instituţii specializate cu atribuţii privind organizarea şi asigurarea executării
pedepsei cu închisoarea şi a măsurilor de executare preventivă, trebuie să aducă o însemnată
contribuţie în tratamentul celor condamnaţi şi resocializării lor pentru a deveni elemente utile
societăţii. Un rol important în acest sens trebuie acordat respectării drepturilor omului,
consemnate în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Pedeapsa închisorii se aplică tuturor celor care au săvârşit fapte antisociale şi care sunt
condamnate de legile penale. Trebuie specificat faptul că pedeapsa închisorii presupune în
primul rând un rău, iar în al doilea rând, – o suferinţă.
Pedeapsa închisorii este un rău pentru că:
1. Persoana privată de libertate este nevoită să accepte indivizi aflaţi sub influenţa răului şi a
infracţionalităţii.
2. Persoana privată de libertate este inclusă într-un sistem de relaţii viciate, unde brutalităţile de
tot felul şi forţa fizică reprezintă aproape singurul mijloc de a se ajunge la om.
3. Făcând o radiografie în mediul penitenciar, se poate constata faptul că, oamenii penetraţi de
rău sunt cei care impun celorlalţi semeni, aflaţi în detenţie, principiile pe care trebuie sa le
respecte cu multă stricteţe.
4. Mentalitatea infracţională din mediul penitenciar are consecinţe negative asupra psiho-
fizicului individului.
5. Oricât de mult s-a încercat ca mediul penitenciar să fie transformat întrun mijloc de educaţie,
acest lucru nu s-a putut realiza.
Astfel, de multe ori penitenciarul devine un loc unde cel condamnat dobândeşte mai multe
deprinderi caracteristice lumii cu predispoziţii infracţionale.
Pedeapsa închisorii este o suferinţă pentru că:
1. Trebuie acceptată necondiţionat supraaglomerarea din camerele de detenţie.
2. Trebuie acceptată atmosfera tensionată din mediul în care persoana este nevoită să-şi petreacă
existenţa o perioadă de timp.
3. Apar mustrările de conştiinţă care îl tulbură neîncetat, căci închisoarea rămâne în sufletul celui
privat de libertate şi după ce îşi ispăşeşte pedeapsa.
4. Încet, dar sigur personalitatea celui condamnat este diminuată atât de mult încât, de multe ori,
este distrusă.
 BIBLIOGRAFIE:

1. Codul de executare al Republicii Moldova Nr. 443 din 24-12-2004, Publicat : 05-11-2010
în Monitorul Oficial Nr. 214-220 art. 704
2. A. Adam, V. Zaharia, A. Cocîrţă, V. Cojocaru, Ghidul rudelor persoanelor condamnate,
Institutul de Reforme Penale, Editura „Helmax”, Chişinău, 2006.
3. Ansamblul de reguli minime ale ONU pentru tratamentul deţinuţilor, adoptate prin
Rezoluţia din 30.08.1955 de primul Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei
şi tratamentul delincvenţilor, desfăşurat la Geneva în 1955, art. 58 // Culegere de acte
normative naţionale şi internaţionale în domeniul penal, Vol. I, Revista de ştiinţe penale
(Supliment 2007), Editura Cartea Juridică, Chişinău, 2007.
4. M. Buzatu, „Regimul penitenciar, scop, cerinţe, mijloace şi elemente” în Buletin
penitenciar, nr. 4/1982, Bucureşti.
5. O. Rusu, “Unele aspecte ale procesului de resocializare a persoanelor condamnate la
pedeapsa cu închisoare”, în Materialele сonferinţei ştiinţifico-practice internaţionale
Criminalitatea regională: probleme şi perspective de combatere, 25-26 mai 2005,
Academia „Ştefan cel Mare”, Chişinău, 2005.
6. А. А. Высотина, Педагогические основы процесса исправления и перевоспитания
осужденных в ИТУ, Москва, 1977.
7. Уголовно-исполнительное право, Под ред. В. И. Селиверстова, Издательство
Юриспруденция, Москва, 2002.
8. Уголовно исполнительное право, Под ред. A. A. Толкаченко, Издательство
Юридический центр Пресс, Санкт-Петербург, 2004.