TEST nr.

1
Subiectul I: Istoria apariţiei și dezvoltării criminalisticii
1.1 (3) Prezentați condiţiile istorice şi premisele apariţiei cunoştinţelor cu semnificaţie criminalistică.
Odata cu dezvoltarea tehnologiilor informationale si a stiintelor ce servesc la descoperirea infractiunilor au aparut si noi
metode de cercetare, fixare si ridicare a urmelor infractiunii. Aparitia unor preocupari de criminalistica in cadrul
lucrarilor si cursurilor de medicina legala din invatamintul suoerior evedintiaza, in plus, necesitatea impusa de practica
judiciare ca problemele abordate in cadrul acesteia sa fie solutionate pe cale stiintifica si nu prin diletantismul unor
metode intimplatoare. Constituirea relative tirzie a criminalisticii ca stiinta independent bine conturata, cu un obiect si
metode proprii de cercetare, se datoreste nu numai avintului tardiv al stiintelor naturii, ci si unei orientari mistico-formale
in teoria probelor, lipsei de interes in mediul juridic fata de progresele realizate in domeniul stiintelor naturii si tehnicii,
cu alte cuvinte, unei lipse de cultura generala elementara a majoritatii celor a caror sarcina se afla combaterea
criminalitatii. In linii generale premisele si conditiile istorice de aparitie a cunostintelor cu semnificatie criminalistica
se datoreaza faptului ca subiectii infractional active se foloseau de ingeniozitatile tehnologice si pentru ca organelle de
drept sa faca fata combaterii criminalitatii erau nevoiti sa inoveze si propriul system de cercetare a infractiunilor.
Deasemenea progresul umanitatii in dezvoltarea stiintelor si modelelor de orinduire sociala au impus ca mediul
academic sa-si concentreze atentia asupra problemelor ce tin de domeniul criminalistic.
1.2 (5) Determinaţi aportul cercetătătorilor și practicienilor care au stat la leagănul consolidării ştiinţei
criminalistice.
fondatorul criminalisticii este socotit cunoscutul judecător de instrucţie austriac şi profesor de Drept penal, Hans Gross.
El avea să editeze, în 1893, „Manualul judecătorului de instrucţie”, reeditat în scurt timp sub denumirea “Manualul
judecătorului de instrucţie în sistemul criminalisticii”. Prin Criminalistica H. Gross subintelegea stiinta despre latura
reala a fenomenelor care alcatuesc continul dreptului penal. La obiectul acesteia el referee studierea probelor material,
faptelor sau fenomenelor ce constitue elemente ale actiunii penale, caracteruluil, particularitatilor psihologice,
deprinderelor si modalitatilor de activitate a persoanelor participante in procesul penal. In conformitate cu aceasta
definire a criminalisticii H. Gross includea in continutul ei umratoarele: stiinta despre depistarea si utilizarea probelor
material, inclusive regulile de lucru cu urmele, documente falsificate, etc. Studierea unor tipuri de infractiuni, intrebarile
referitoare la modul de trai al infractorului. De asemenea A. Bertilion s-a evidentiat prin aportul sau aduc criminalistiicii
deoarece el a propus pentru prima data sistemul stiintific de inregistrare a infractorilor, bazata pe masurarea unor anumite
parti invariabile ale corpului uman (1883), a elaborate metodica speciala de fotagrafiere indentificationale si a aplicat o
metodica noua de descriere a persoanei infractorului in scopul indentificarii (prototipul actualului “portret vorbit”). Tot
el, pentru prima data in tarile europene, a pus inceputul utilizarii dactiloscopiei in dezvaluirea infractiunilor(paris, 1902)
. In Rusia prerevolutionara nu se duceau nici un fel de discutii referitor la obiectul criminalisticii sau, cum era numita,
“tehnica penala”. Criminalistul rus S.Tregubov mentiona la 1915 in cartea sa ca fara a pretinde la o valoare stiintifica
independent, tehnica penala este o disciplina stiintifica aplicata ce urmareste scopuri practice, este strins legata de dreptul
procesual-penal si are drept obiectiv studierea celor mai adecvate modalitati si procedee de aplicare a metodelor
stiintelor natural si cunostintelor tehnice in cercetarea infractiunelor si indentificarea persoanei infractorului. Timp
indelungat aceasta opinie era dominanta si insusi termenul “Criminalistica” pana la inceputul anilor 30 in general nu era
acceptat. Deseori atit savantii, cit si practicienii utilizau termenul “tehnica penala”. Totusi o contributie valoroasa in
dezvoltarea criminalisticii prerevolutionare a adus criminalistul progresist rus E. Burinski. Primele lui concluzii teoretice
in domeniul fotografiei si grafologiei judiciare erau cunoscute nu numai in Rusia ci si peste hotarele ei. In anul 1889 el
fondeaza din mijloace personale in orasul Petersburg un laborator de fotografie judiciara care ulterior a fost tranfosrmat
in institutie de stat si care a fost prototipul utlerioarelor centre de expertise.
1.3 (7) Evaluaţi principalele etape de dezvoltare a criminalisticii.
1) de cristalizare a elementelor embriogeneze in adincurile procedurii penale şi primele incercări de aplicare ale
acestora in practica de urmărire penală;
s-a extins pină la sfirşitul anilor '30 ai sec.XX, au jucat un rol hotăritor in pregătirea specialiştilor, altoindu-le preferinţă
faţă de metodele ştiinţifice in lupta cu criminalitatea.
2) de acumulare şi generalizare a materialelor empirice şi formularea anumitor teorii particulare; s-a extins pină la
mijlocul anilor '60 ai sec.XX. In cursul acestui răstimp s-au elaborate principalele teorii criminalistice particulare,
favorizate de mulţimea colosală de date accumulate de practică care au servit drept premise empirice de prefigurare a
unor legităţi studiate de ştiinţa criminalistică.
3) de creare a concepţiei generale a criminalisticii şi desăvarşire a celor
particulare .(dezvoltarea criminalisticii in spatiul sovietic)
1.2. Se considera ca realizarile din domeniul criminalisticii au razbatut in Romania foarte lent. Lucrarile autorilor
autohtoni in acest domeniu n-au fost populare, din care cauza se considera ca autorii straini aveau o mai mare contributie
la dezvoltarea criminalisticii in Romania. Aceasta tara este printre primele care a utilizat metoda fotografierii judiciare.
Initial a fost in 1895 infiintat Serviciul de identificare judiciara care utilize fisa antropometrica, insa deoarece metoda
data s-a considerat imprecise, in scurt timp s-a trecut la dactiloscopie.Mina Minovici in baza unor experimente, in 1909
a obtinut primele rezultate in identificarea infractorilor pe baza urmelor digitale.Datorita lui Andrei Ionescu, care a
obtinut rezultate esentiale in identificarea dactiloscopica, la Constanta s-a creat o sectie de identificare dactiloscopica.
Concomitent cu aceasta s-au facut cercetari in directia examinarii tehnice a documentelor si a identificarii persoanelor
dupa scris. Ulterior au fost tiparite monografii. Henri Stahl in perioada dupa primul razboi mondial a publicat diverse
lucrari, cu mar fi “Expertiza grafica”, “Grafologia si expertizele in scrieri” s.a. O data cu cresterea posibilitatilor de
identificare a infractorilor si cresterea nr de infractiuni, s-au elaborate instructiuni practice pentru cercetari la fata locului
a infractiunilor. Ulterior, lucrarile autohtone au inceput a se raspindi si in afara tarii, indeosebi in Franta. Dupa anul
1948 criminalistica a devenit obiect de studio la facultatile de drept. Domeniul dat a fost dotat cu mijloace necesare si
laboratoare de criminalistica. Un progress evident a constituit utilizarea unor metode modern la analiza fizico-chimica
a urmelor si infiintarea Institutului de Criminalistica din cadrul Procuraturii Generale(1956), iar in 1968 s-a infiintat
Institutul de criminalistica din Inspectoratul general al militiei, care se orienta la introducerea unor noi metode de
cercetare in practica. S_au folosit rezultate considerabile in folosirea radiatiilor “X”, gama si beta. Cantemir Rișcuția a
realizat metoda de reconstituire a fizionomiei persoanei dupa craniu. S-a introdus medicina legala in invatamintul
superior ceea ce a facilitate pregatirea unor cadre de nivel inalt. Astfel, prin intermediul laboratoarelor, infiintarii
Institutelor ce se preocupau cu cercetari in domeniul criminalisticii au ridicat criminalistica pe o treapta superioara in
Romania.
Subiectul II: Tactica efectuării prezentării spre recunoaştere
2.1 (3) Definiţi noţiunea şi tipurile prezentării spre recunoaştere.
Prezentarea spre recunoastere consta in infatisarea martorului, victimei, banuitului sau invinuitului, a persoanelor si
obiectelor aflate intr-un anumit raport de legatura cu infractiunea savirsita, in vederea stabilirii daca acesteasunt aceleasi
cu cele percepute anterior in imprejurari, direct sau indirect, legate de activitatea ilicita a faptuitorului sau a altor
persoane implicate. Prezentarea pentru recunoaştere este o actiuitate de tactică criminalistică desfăşurată in scopul
identificării persoanelor, cadavrelor, obiectelor şi animalelor care au legătură cu cauza, prin intermediul anumitor
persoane care le-au perceput in împrejurări determinate de săvârşirea unei infracţiuni sau unui alt fapt juridic, reţinând
in memorie semnalmentele şi caracteristicile obiectelor de îmbrăcăminte ale acestora.Baza ştiinţifică a prezentării spre
recunoaştere o formează procesul psihologic, esenţa căruia constă în faptul că persoana ce recunoaşte obiectul face
compararea cu ajutorul memoriei a înfăţişării obiectului văzut anterior cu obiectul prezentat împreună cu alte obiecte.
În rezultatul acestei comparări se i-a decizia asupra identităţii, asemănării sau deosebirii dintre obiectele, persoanele
prezentate.Prezentarea pentru recunoaştere are o importanţă egală cu importanţa activităţii de ascultare propriu-zisă a
oricărui subiect procesual care are cunoştinţă despre vreo faptă sau împrejurare de natură să servească la soluţionarea
cauzei, inclusiv la identificarea autorului sau victimei unei infracţiuni.
2.2 (5) Specificați regulile de bază privind pregătirea prezentării spre recunoaştere.
1. Pregătirea în vederea prezentării spre recunoaştere presupune :
a) ascultarea prealabilă a persoanei ce urmează sa recunoască;
b) asigurarea condiţiilor necesare bunei desfăşurări a recunoaşterii;
c) alegerea persoanelor şi obiectelor pentru a fi prezentate împreună cu cele care trebuie recunoscute.
Acţiunile organului de cercetare în acest scop se vor baza pe analiza a două categorii de caracteristici:
1. Generale ale persoanei sau obiectului ce urmează a fi recunoscut. Pentru persoane - rasa, sexul, vârsta,
constituţia fizică, semnalmentele individuale, îmbrăcămintea; pentru animale - specia, rasa, vârsta, culoarea; pentru
obiectele materiale - denumirea, destinaţia, forma, mărimea, culoarea, modelul.
2. Specificate în cadrul ascultării prealabile de persoana chemată să recunoască.
Felurile de prezentarea spre recunoaştere la care se vor recurge sunt:
1 .recunoaşterea făptuitorului sau a victimei, după înfăţişare, mers, voce şi vorbire.Recunoaşterea după înfăţişare şi
după mers se realizează în baza percepţiei vizuale, iar după voce şi vorbire - a celei auditive mai puţin perfecte, ceea
ce explică aplicarea ei mai puţin frecventă.
Printre semnalmentele pe care se sprijină,declaraţiile celor chemaţi să recunoască persoane, pe primul plan se află
trăsăturile anatomice (statice), cum ar fi, constituţia fizică, culoarea tenului (uneori şi a ochilor), culoarea şi natura
părului, formele anatomice ale capului, aspectul feţei, dimensiunile elementelor constitutive ale acesteia, în special, ale
nasului şi zonei bucale.
2. Prezentarea spre recunoaştere după fotografie în situaţia în care anumite împrejurări nu admit înfăţişarea
nemijlocită a persoanei spre recunoaştere,. La această modalitate de prezentare se recurge în situaţiile în care:
- starea de boală a celui ce trebuie să recunoască face imposibilă chemarea sa pentru a participa la efectuarea
recunoaşterii;
- persoana ce urmează a fi recunoscută se ascunde, încercând în acest mod să se sustragă de la răspunderea
penală;
- învinuitul (bănuitul) refuză categoric să participe la prezentarea spre recunoaştere;
3. Prezentarea spre recunoaştere a persoanelor după mers constituie, sub aspect tactic, o formă aparte de
identificare a persoanelor, într-un mod sau altul, implicate în activitatea infracţională. La această formă se recurge în
cazul în care martorul sau victima declară că au perceput mersul specific al infractorului, care activa mascat (cu faţa
acoperită) ori se deplasa spre sau de la faţa locului, condiţii în care perceperea trăsăturilor feţei era cu neputinţă
(părăsea locul faptei în direcţia opusă).
4. Prezentarea spre recunoaştere după voce şi vorbire La această modalitate ce recurge în două situaţii: a) dacă
victima susţine că a reţinut vocea şi vorbirea agresorului care activa cu faţa mascată; b) în cazul în care martorul
declară că a perceput, integral sau parţial, dialogul între anumite persoane care s-a desfăşurat în mod confidenţial sau
în condiţii ce nu permiteau percepţia vizuală.
Fundamentul ştiinţific al acestei modalităţi de identificare îl constituie însuşirile principale ale vocii şi vorbirii de a se
exterioriza printr-o seamă de particularităţi individuale caracteristice persoanei.
2.3 (7) Proiectați elementele pregătirii spre recunoaștere a persoanelor vii ca acțiune de urmărire penală și de
tactică criminalistică.
Recunoasterea unei persoane se poate face dupa trasaturile statice ( infatisare, nu doar trasaturile corpului, dar si
imbracamintea), dar si dupa trasaturile dinamice ale persoanei ( vorbire si voce, mers).
In vederea prezentarii pentru recunoastere persoana care va face recunoasterea este audiata si solicitata sa faca descriece
cit mai detaliata a persoanei respective cu indicarea particularitatilor care i-au atras atentia si care ii formeaza
convingerea ca ar putea recunoaste persoana daca I s-ar prezenta.. In vederea prezentarii pentru recunoastere organul de
ancheta trebuie sa alcatuiasaca un grup de 3-5 persoane cu trasaturi asemanatoare ( sex, virsta, inaltime, fizionomie,
constitutie s. a) cu persoana supusa reunoasterii.
Reguli tactice ale prezentarii pentru recunoastere a persoanelor.
- dupa alcatuirea grupului si ascultarea prealabila, persoana ce face recunoasterea este invitata sa priveasca pe atentie
membrii grupului sis a-l indice pe faptuitor daca il recunoaste. Daca mai multe persoana fac recunoasterea, aceste
activitati se desfasoara separate, pentru a evita influentarea reciproca acestora.
- persoana ce face recunoasterea va face recunoasterea cu voce tare, indicind persoana recunoscuta.
- in situatia in care martorului ii este frica a face recunoasterea se poate apela la camerele speciale de recunoaster,
separate de un geam cu oglinda unidirectionala, ce permite observarea grupului de catre martor, nu si invers.
- dupa recunoastere, persoana ce a efectuat recunoastere este audiata din nou.
- nerecunoasterea suspectului nu este o proba a nevinovatiei putind exista mai multi factor sa obiectivi sau subiectivi
care sa influenteze acest demers.
- in egala masura, recunoasterea din grup a suspectului nu este o proba decesiva, posibilitatea de eroare fiind prezenta,
aceasta proba trebuind completata si coroborata cu alte mijloace de proba.
TEST nr. 2
Subiectul I.Cercetarea criminalistică a urmelor de mâini
1.1. (3) Prezentați noţiunea de urmă în criminalistică şi importanţa urmelor papilare depistate la fața locului.
Urmele de mîini sunt cele mai frecvent folosite în justiția penală, aplicarea acestora este înlesnită de mai mulți factori :
1 – marea frecvență a urmelor de mîini la locul săvîrșirii faptelor penale, ele formîndu-se în toate cazurile în care
făptuitorul acționează manual și dacă acesta nu întreprinde măsuri pentru a nu lăsa urme. 2 –existența sistemelor de
înregistare penală. 3 – folosirea urmelor de mîini în procesul penal este benefic influențată de capacitatea acestora de a
contricui la identificarea directă și cu certitudine a persoanelor care le-au lăsat.
Urmele de mîini sunt lăsate la fața locului drept rezultat al contactului mîinilor cu diferite obiecte din cîmpul infracțional.
In funcție de natura acestor obiecte , se vor forma urme de adîncime pe corpuri plastice, de suprafață vizibile, formate
prin stratificarea diferiților coloranți și de suprafață greu sesizabile sau invizibile, formate prin stratificarea secreției de
transpirație.
1.2. (5) Deduceți tipurile și proprietăţile desenelor papilare.
Desenele papilare au următoarele proprietăți: unicitatea lor – se exclude posibilitatea existenței a două desene papilare
identice. A doua proprietate – fixitatea lor – adică proprietate de a nu se schimba pe tot parcursul vieții. A treia –
inalterabilitatea, adică imposibilitatea înlăturării, modificării sau distrugerii lor în condiții firești.
Tipurile desenelor papilare:în arc, în laț și în cerc. Desenele papilare în arc sunt formate dintr-un singur current de
creste papilare, care încep de la o latură a falangetei și, curbîndu-se în centrul el pleacă spre latura opusă. Desenele în
arc sunt simple și în șatră. Desenele papilare în laț au o structură mai complicate. Ele variază în funcție de numărul
crestelor cuprinse de cele trei curente, forma și direcția acestora. Se disting desene simple în laț, aub aspect de rachetă
și curbe.Desenele papilare în cerc, sunt formate de trei curente de creste și se prezintă în formă de cerc, spiral, oval
1.3.(7) Estimaţi posibilităţile expertizei dactiloscopice şi a materialelor ce trebuie puse la dispoziţia expertului, în
situaţia, în care de la locul săvârşirii unui furt prin pătrundere au fost ridicate trei amprente digitale şi există
informaţii, ce permit a bănuii că infracţiunea a fost săvârşită de către cet.Laşco Ion.
După ce urmele de mîini au fost ridicate, ele se supun unei examinări preliminare, drept rezultat al căreia organul cu
funcție de urmărire penală îanintează versiuni privind autorul lor, sfera de interese, motivul și modul de activitate a
acestuia la fața locului. Versiunile privind apartenența urmelor se verifică prin intermediul expertizei dactiloscopice,
sarcina principal a căreia constă în identificarea persoanei creatoare de urme. Expertiza dactiloscopiză se bazează pe
cercetarea comparative a detaliilor caracteristice ale desenelor papilare, a altor elemente de structură a suprafeței
palmare. Urmele descoperite la locul faptei trebuie expediate Centrului de Informație, solicitîndu-I compararea lorcu
amprentele digitaleși palmare din componența cartotecii dactiloscopice. Dacă sunt prezentate cel puțin trei degete de la
aceeași mînă, verificarea se face în baza deducerii formulei dactiloscopice probabile a persoanei ce a activat la fața
locului
Subiectul II. Expertiza judiciară
2.1.(3) Definiţi noţiunea şi nominalizați temeiurile dispunerii expertizei judiciare.
Expertiza judiciară este o activitate ştiinţifico-practică şi constă în efectuarea de către expert, în scopul aflării adevărului,
a unor cercetări privind obiectele materiale, organismul uman, fenomenele şi procesele ce ar putea conţine informaţii
importante despre circumstanţele cauzelor examinate de organele de urmărire penală şi de instanţa judecătorească.(Art.1
LEGE cu privire la expertiza judiciară, constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale)
Expertizele pot fi:
1. Medico-legala: biologica, psihiatrica, psihologica
2. Criminalistica: fizica si chimica, financiar economica, inginerica de transport
3. Tehnica: agrotehnica, zootehnica, ecologica etc.
Clasificarea:
1.Dupa volumul examinator
- de baza
- suplimentare
2.Dupa succesivitatea efectuarii
- initiale
-repetate
3.Dupa nr specialistilor participant
- individuale
- in comisie
4. Dupa cunostintele aplicate
- simple
- complexe
2.2.(5) Determinați clasificarea şi procedura de dispunere a expertizelor judiciare.
Expertiza se dispune în cazurile în care pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea circumstanţelor ce pot avea
importanţă probatorie pentru cauza penală sînt necesare cunoştinţe specializate în domeniul ştiinţei, tehnicii, artei,
meşteşugului sau în alte domenii. Posedarea unor asemenea cunoştinţe specializate de către persoana care efectuează
urmărirea penală sau de către judecător nu exclude necesitatea dispunerii expertizei. Dispunerea expertizei se face, la
cererea părţilor, de către organul de urmărire penală sau de către instanţa de judecată, precum şi din oficiu de către
organul de urmărire penală. (Art 142CPP)
Expertizele nu se folosesc în toate cauzele instrumentate de organele judiciare ci numai încazurile cînd organul judiciar
consideră necesară expertiza şi în cazurile obligatorii expres prevăzute de lege .Este bine ca organul judiciar să se
folosească de cîte ori e posibil de părerea expertului.Cazurile obligatorii sunt stabilite prin art.143 cpp şi sunt
următoarele:
Articolul 143. Cazurile cînd efectuarea expertizei este obligatorie.
(1) Expertiza se dispune şi se efectuează, în mod obligatoriu, pentru constatarea:
1) cauzei morţii;
 2) gradului de gravitate şi a caracterului vătămărilor integrităţii corporale;
3) stării psihice şi fizice a bănuitului, învinuitului, inculpatului – în cazurile în care apar îndoieli cu privire la starea
de responsabilitate sau la capacitatea lor de a-şi apăra de sine stătător drepturile şi interesele legitime în procesul penal;
31) stării psihice şi fizice a persoanei în privinţa căreia se reclamă că s-au comis acte de tortură, tratamente inumane
sau degradante;
4) vîrstei bănuitului, învinuitului, inculpatului sau părţii vătămate – în cazurile în care această circumstanţă are
importanţă pentru cauza penală, iar documentele ce confirmă vîrsta lipsesc sau prezintă dubiu;
5) stării psihice sau fizice a părţii vătămate, martorului dacă apar îndoieli în privinţa capacităţii lor de a percepe just
împrejurările ce au importanţă pentru cauza penală şi de a face declaraţii despre ele, dacă aceste declaraţii ulterior vor
fi puse, în mod exclusiv sau în principal, în baza hotărîrii în cauza dată;
6) altor cazuri cînd prin alte probe nu poate fi stabilit adevărul în cauză.
2.3.(7) Evaluați criteriile de apreciere a raportului de expertiză de către ofițerul de urmărire penală și instanţa de judecată.
prin ordonanţa ofiţerului de urmărire penală a fost dispusă efectuarea expertizei medico-legale, în vederea stabilirii
caracterului şi gravităţii vătămărilor corporale la partea vătămată, fără a exista o asemenea cerere din partea părţii
apărării. Prima instanţa a ţinut cont de faptul că expertiza judiciară a fost dispusă în cadrul efectuării urmăririi penale,
pentru acumularea probatoriului necesar şi aceste cheltuieli sunt suportate de către ordonatorul expertizei judiciare şi
recuperate din contul alocaţiilor de stat, şi nu urmează să fie puse pe seama inculpatului, or, aceste acţiuni ţin de
activitatea organului de urmărire penală, sarcina căruia este depistarea circumstanţelor care dovedesc comiterea
infracţiunii şi identificarea făptuitorului, pentru înaintarea învinuirii făptuitorului. Trecerea în contul statului a
cheltuielilor în procesul penal se întemeiază în necesitatea desfăşurării procesului penal din oficiu, pentru ca nici un
infractor să nu rămână nepedepsit.
TEST nr. 3
Subiectul I: Traseologia criminalistică.
1.1. (3) Definiţi noţiunea de traseologie şi specificaţi sarcinile acesteia.
Traseologia se prezintă ca un domeniu bine determinat al criminalistica destinat cunoaşterii legităţilor formării urmelor
infracţiunii şi elaborării metodelor şi mijloacelor tehnico-ştiinţifice necesare descoperirii, fixării şi examinării acestora
tn vederea stabilirii faptei, identificării făptuitorului şi determinarea tuturor împrejurărilor cauzei.
Traseologia are următoarele sarcini:
—studierea legităţilor formării diferitelor categorii de urme materiale ale infracţiunilor.
-elaborarea metodelor şi mijloacelor tehnico-ştiinţifice necesare descoperirii, fixării şi ridicării urmelor infracţiunii.—
elaborarea metodicilor efectuării expertizelor traseologice.
- elaborarea metodelor şi mijloacelor tehnice de protejare a valorilor sociale de atentări infracţionale.
1.2. (5) Clasificați urmele lăsate de infractor la fața locului.
După natura lor, urmele infracţiunii se grupează în două categorii:
-urme-formă
-urme-materie.
Conf factorilor creatori, urmele frecvent întâlnite la faţa locului se împart în:
- de om (homeoscopice)
- create de obiecte materiale (mecanice).
Urmele homeoscopice sunt de două categorii:
a) create prin reproducerea construcţiei exterioare a diferitelor părţi corporale şi a îmbrăcămintei pe suprafaţa sau
în profunzimea obiectelor din mediul înconjurător
b) create sub diverse forme de substanţe biologice, aparţinând corpului uman (fire de păr, pete de sânge, depuneri
de salivă, spermă, miros ş. a.).
Potrivit nivelului de modificare a suportului, urmele infracţiunii se împart în: de adâncime, de suprafaţă şi periferice.
După modul de formare, prin care se înţelege raportul de mişcare în care se află obiectul creator şi cel primitor la
momentul final de creare a urmelor, acestea sunt clasificate în urme statice şi dinamice.
1.3. (7) Evaluaţi regulile generale de fixare, ridicare şi ambalare a urmelor materiale ale infracţiunii.
Descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor necesită să fie efectuate potrivit următoarelor reguli generale:
1) Respectarea strictă a normelor dreptului procesual penal ce reglementează efectuarea cercetării locului faptei şi
a percheziţiei,
2) Utilizarea in limite maxime a mijloacelor tehnico-criminalistice menite să majoreze capacitatea de percepţie.
3) Aplicarea tuturor măsurilor posibile de protejare a urmelor,
4) Fixarea urmelor descoperite prin descrierea lor in procesul-verbal, acesta fiind principalul, sub aspect procesual,
mijloc de fixare.
5) Indiferent de natura acestora, urmele depistate se vor fotografia apelându-se la metoda fotometrică. Pe lângă
menirea de a demonstra şi certifica datele expuse in procesul-verbal, fotografiile urmelor,
6) Urmele descoperite sau relevate la faţa locului, de regulă, se ridică în comun cu obiectul sau cu o parte separată
(demontată) a acestuia.
7) Dacă obiectul purtător de urmă e de valoare, supravoluminos sau intransportabil şi, din aceste ori alte motive,
se exclude ridicarea lui, urmele se vor ridica, procedindu-se:
— la mularea urmelor de adâncime cu soluţie de ghips, cu plastelină, materiale polimerice;
— la transferarea urmelor de suprafaţă pe pelicule dactiloscopice, foi de hârtie fotografică şi alte materiale adezive;
— la recoltarea urmelor-materie prin răzuire, absorbire, solubilizare, atragere cu magnetul etc.

Subiectul II: Planificarea ca element al organizării activităţii de cercetare a infracțiunilor.

2.1 (3) Definiți noţiunea de planificare și organizare. Nominalizați tipurile planificării ca activitate criminalistică
la cercetarea infracțiunilor.
Prin organizare se are în vedere, pe de o parte, crearea condiţiilor de muncă, pregătirea şi repartizarea forţelor şi
mijloacelor de care dispun organele respective, iar, pe de altă parte, ordonarea în baza planului de lucru a activităţilor şi
măsurilor necesare realizării scopului propus, al clarificării depline a faptelor şi a împrejurărilor ce pot contribui la
confirmarea adevărului într-un proces penal.
Sub aspectul criminalisticii, organizarea urmăririi penale cuprinde:
a) coordonarea activităţii organelor destinate să lupte împotriva criminalităţii atît la nivel statal, cît şi local, crearea
echipelor de cercetare din colaboratori operativi şi specialişti, asigurarea acestora cu mijloace necesare efectuării
activităţilor iniţiale (cercetarea la faţa locului, reţinerea, percheziţia ş.a.) de cercetare în vederea descoperirii şi fixării
urmelor şi a altor materiale probante indispensabile pentru demascarea autorilor infracţiunilor considerate ca fiind
socialmente periculoase deosebit ori excepţional de periculoase, cum ar fi omorul, banditismul ş.a.;
b) crearea condiţiilor de lucru, prezenţa unei încăperi dotate cu mobilierul necesar, mijloace de legătură, comunicare
şi fixare;
c) asigurarea unui contact direct cu specialiştii implicaţi în activitatea de cercetare în vederea conjugării şi
concentrării cunoştinţelor acestora asupra problemelor a căror soluţionare reclamă cunoştinţe multidisciplinare;
d) crearea condiţiilor necesare cercetării în echipă – formă de investigare penală prevăzută de lege şi, pe bună
dreptate, acceptată şi frecvent aplicată în practică, dar care ridică o serie de probleme de ordin organizatoric, atît
referitoare la determinarea sferei de activitate a membrilor echipei, cît şi la instaurarea unui climat de contact, dialog şi
conlucrare reciprocă.
Planificarea reprezintă latura cea mai importantă a organizării cercetării faptelor penale, ea asigurînd efectuarea acesteia
în conformitate cu cerinţele legale, în mod temeinic, obiectiv şi complet. Cercetarea actelor penale, îndeosebi a celor
săvîrşite în mod premeditat, este de neconceput decît în baza unui plan de lucru, unei programe bine chibzuite şi
întemeiate pe o analiză pro-fundă a datelor pe care le oferă fapta la o anumită etapă de urmărire penală.
2.2 (5) Deduceți elementele şi conţinutul planului de cercetare a cauzei penale.
În activitatea de urmărire penală se aplică 3 forme de planificare:
1) planificarea cercetării unei fapte în ansamblu;
2) planificarea operaţiilor tactice;
3) planificarea activităţilor de urmărire penală.
Planificarea cercetării unei fapte penale, în ansamblu, cuprinde:
a) Determinarea sarcinilor activităţii în funcţie de natura faptei şi prevederile legale,Într-o cauză penală, potrivit
art.96-97 al CPP al RM, se cer dovedite:
- fapta şi împrejurările de fapt, inclusiv locul, timpul, modul şi împrejurările în care s-a activat;
- făptuitorul, vinovăţia şi responsabilitatea acestuia;
- circumstanţele agravante şi atenuante ale faptei;
- prejudiciile, caracterul şi gravitatea acestora,
- alte fapte şi împrejurări în măsură să influenţeze răspunderea şi stabilirea pedepsei, cum ar fi, de ex., caracteristica
făptuitorului, comportarea victimei, antecedentele penale ş.a.
Întrebările şi sarcinile ce configurează planul de cercetare diferă nu numai de la o categorie de infracţiuni la alta, dar
şi de la un caz la altul, chiar dacă se atribuie la aceeaşi categorie. Întotdeauna însă planul trebuie să prevadă clarificarea
următoarelor aspecte prevăzute de aşa-numita „formula celor 7 întrebări”, şi anume:
 ce faptă penală s-a comis, unde a avut loc;
 cînd a fost săvîrşită;
 modul înfăptuirii;
 cine este autorul;
 scopul urmărit de făptuitor;
 cine a avut de suportat urmările infracţiunii;
 stabilirea măsurilor procesuale şi extraprocesuale ce urmează a fi efectuate în vederea reţinerii făptuitorului,
curmării activităţii sale infracţionale şi administrării probelor necesare justei soluţionări a cauzei.
b) Specificarea termenelor de realizare a activităţilor de urmărire penală, precizarea persoanelor concrete învestite
cu efectuarea acestora. Ofiţerul de urmărire penală va determina forţele şi mijloacele de care dispune la moment, dar şi
posibilităţile folosirii lor în mod eficient. Termenele efectuării activităţilor prevăzute în plan pot fi stabilite cu
aproximaţie (de ex., în aprilie, m prima jumătate a lunii iunie etc.) sau în mod precis (la ora 7, pe data de 10 iunie).
Planificarea operaţiilor tactice şi a activităţilor de urmărire penală au, de regulă, aceeaşi structură: determinarea
scopului, specificarea ordinii şi a timpului efectuării, a forţelor şi mijloacelor necesare.
Conţinutul planului acestor activităţi este în funcţie de natura cauzei, dar şi de specificul activităţii de urmărire penală.
Unul va fi conţinutul planului ascultării învinuitului şi altul cel al reconstituirii.
2.3 (7) Proiectați etapele și principiile planificării cercetării criminalistice a cauzelor penale.
a) Principiul individualităţii planificării activităţii de urmărire penală presupune ca la elaborarea unui plan de
anchetă să se ţină cont de natura şi specificul infracţiunii avute în cercetare, de particularităţile acesteia. Principiul
individualităţii impune organului de urmărire penală o atitudine creatoare faţă de problemele pe care le ridică cercetarea
cauzei şi, în consecinţă, depăşirea primitivismului şi a rutinei care, cu tot regretul, sînt încă frecvente în practica unor
funcţionari ai organelor de urmărire penală.
b) Principiul realităţii planificării activităţii de urmărire penală are în vedere, în primul rînd, intuirea sarcinilor care
decurg obiectiv din versiunile elaborate şi, în al doilea rînd, prevederea în plan a activităţilor realizabile din punctul de
vedere al posibilităţilor de care dispune la moment teoria şi practica criminalistică şi organul respectiv. Elaborarea
versiunilor implică, pe lîngă formularea presupunerilor, un proces de analiză logică în vederea determinării problemelor
necesare a fi clarificate pentru confirmarea sau infirmarea acestora, respectiv, a sarcinilor activităţii de cercetare.
c) Principiul mobilităţii, cunoscut şi sub denumirea de principiul dinamismului, reprezintă a treia regulă, potrivit
căreia planul de cercetare penală trebuie să fie adaptabil la situaţiile modificabile ale cercetării cauzei. De regulă, planul
activităţii de cercetare a unei infracţiuni se întocmeşte în baza datelor limitate de care dispune organul de anchetă la
etapa incipientă de cercetare. La această etapă nu pot fi prevăzute toate versiunile posibile şi acţiunile care trebuie
întreprinse. Un atare plan poate direcţiona activitatea de urmărire penală doar temporar, pentru o anumită etapă a
cercetărilor.

TEST nr. 4
Subiectul I. Evidenţele criminalistice
1.1 (3) Definiţi noţiunea de evidenţe criminalistice și sarcinile acestora.
Evidenta criminalistica reprezinta o ramura distincta a criminalisticii, destinata elaborarii metodelor si mijloacelor
tehnice de inregistrare, clasificare si sistematizare a datelor caracteristice privind anuminte categorii de persoane si
obiecte, avind ca scop asigurarea unei eventuale identificari ulterioare a aceostora in cadrul cercetarii actelor ilicite.
Sarcini: furnizare de date, indentificarea infractorilor, indentificarea cadavrului dupa aprente, antecendente penale ale
condamnatilor conform cartotecii, ect
1.2 (5) Determinați elementele componente (Registrele) ale Sistemului Informațional Integrat automatizat al
organelor de drept din RM.
reprezintă resursa informaţională specializată care include totalitatea informaţiei sistematizate cu caracter criminal şi
care este format în baza Sistemului informaţional integrat automatizat de evidenţă a infracţiunilor, a cauzelor penale şi
a persoanelor care au săvîrşit infracţiuni. Registrul întruneşte cîteva baze de date şi este destinat pentru formarea,
acumularea, stocarea, actualizarea şi analiza datelor despre starea criminalităţii şi activitatea de combatere a acesteia în
Republica Moldova.
a) conturul evidenţei automatizate a sesizărilor despre infracţiuni - evidenţa automatizată unică a sesizărilor şi
altor informaţii despre infracţiuni, parvenite în organele procuraturii şi în organele de urmărire penală, precum şi a
hotărîrilor adoptate;
b) conturul evidenţei automatizate a infracţiunilor săvîrşite şi a urmăririlor penale pornite – evidenţa
automatizată unică a infracţiunilor săvîrşite, a urmăririlor penale pornite şi a mişcării lor;
c) conturul evidenţei automatizate a persoanelor care au săvîrşit infracţiuni - evidenţa automatizată unică a
persoanelor fizice şi juridice care au săvîrşit infracţiuni, precum şi a persoanelor supuse evidenţei centralizate, în
conformitate cu legislaţia în vigoare;
d) conturul evidenţei automatizate a persoanelor anunţate în căutare - evidenţa automatizată unică a
persoanelor anunţate în căutare sau dispărute fără urmă;
e) conturul evidenţei automatizate a persoanelor puse sub învinuire sau cărora le-a fost aplicată măsura
privativă de libertate – evidenţa automatizată unică a persoanelor puse sub învinuire şi cărora le-a fost aplicată
măsura preventivă - arestarea;
f) conturul evidenţei automatizate a cadavrelor, bolnavilor şi copiilor neidentificaţi – evidenţa automatizată
unică a cadavrelor, bolnavilor şi copiilor neidentificaţi;
g) conturul evidenţei automatizate a persoanelor puse în evidenţă cu scop de profilaxie – evidenţa
automatizată a persoanelor puse în evidenţă cu scop de profilaxie;
h) conturul evidenţei automatizate a contravenţiilor administrative - evidenţa automatizată a contravenţiilor
administrative, a persoanelor care le-au comis şi a pedepselor care le-au fost aplicate;
i) conturul evidenţei automatizate a transportului furat, răpit sau fără stăpîn - evidenţa automatizată a
transportului furat, răpit sau fără stăpîn pe teritoriul Republicii Moldova şi al ţărilor-membre ale CSI;
j) conturul evidenţei automatizate a armamentului şi muniţiilor furate, pierdute sau depistate - evidenţa
automatizată ce conţine informaţia despre modelul (marca) armei de foc, indicii tehnici principali ce caracterizează
armamentul şi muniţiile furate, depistate sau pierdute, precum şi datele despre proprietarul şi beneficiarul armei sau al
muniţiilor;
k) conturul evidenţei automatizate a documentelor furate, pierdute sau depistate - evidenţa automatizată ce
conţine informaţia despre documentele furate, pierdute sau depistate;
l) conturul evidenţei automatizate a obiectelor marcate şi de anticariat furate sau găsite – evidenţa
automatizată a obiectelor marcate şi de anticariat furate sau găsite pe teritoriul Republicii Moldova şi puse în evidenţă
de către BNC „Interpol”
1.3 (7) Estimaţi tipurile și nivelurile de evidențe criminalistice din sistemul organelor de drept din RM.
in prezent functioneaza 2 tipuri de evidenta vriminalistica, respectiv 2 sisteme de cartoteci: primul- centralizat,
desfasurat de catre o subdiviziune speciala a MAI, nominalizata Centru informativ, al doilea- local, efectuat in cadrul
directiei de tehnica criminalistica, apartinind aceluiasi minister si de catre substructurile criminalistice ale
comisariatelor de politie.
de asemenea exista 4 categorii de cartoteci:
- de evidenta a persoanelor delicvente sau a antecedentelor penale
- de evidenta atropometrica a persoanelor disparute si a cadavrelor neindentificate
-de evidenta a armelor de foc militare
-de evidenta dupa modul de operare.
acest sistem nu este fix si poate suferi schimbari o data cu noile realizari in domeniul stiintei.
Subiectul II. Cunoştinţele speciale utilizate la cercetarea infracţiunilor.
2.1 (3) Definiţi noţiunea de cunoştinţe speciale şi numiţi formele de utilizare a lor la cercetarea infracţiunilor.
Cuno ștințele speciale presupun o totalitate de aptitudini si informații deținute dintr-un domeniul special care pot elucida
circumstantele infractiunii si pot duce la stabilirea adevarului.
2 forme de utilizare :
Consultativa –prin participarea la activitatile de procedura a specialistului
De examinare stiintifica a unor fapte la cererea OUP sau a instantei prin ordonarea expertizei judeciare
2.2 (5) Deduceţi rolul și sarcinile specialistului în cadrul efectuării acțiunilor de urmărire penală.
- Contribue la ridicarea, fixarea, descoperirea urmelor infractiunii precum si a altor mijloace de probaî
-interprinde masuri pentru a proteja retrage conserva probele care sunt in pericol de alterare sau
Distrugere.
-sa ofere OUP sau instantei explicatii privind faptele si imprejurarile stabilite la cercetarea cauzei
2.3 (7) Evaluați sarcinile generale ale expertizei judiciare, deosebirea acesteia de constatarea tehnico-ştiinţifică
şi medico-legală.
Să formuleze raspunsuri la intrebaRILE cuprinse in actul procesual
Sa asigure integritatea obiectelor supuse expertizei, etc
TEST nr. 5
Subiectul I.Evidenţa dactiloscopică.
1.1 (3) Reproduceţi rolul și sarcinile evidenţei dactiloscopice. Specificaţi procesul de formare și conţinutul
evidenței dactiloscopice.
date dactiloscopice – imagini de amprente digitale, imagini de amprente digitale latente, imagini de amprente palmare,
imagini de amprente palmare latente, precum şi caracteristici codificate ale unor astfel de imagini stocate şi procesate
într-o bază de date electronică;”.
Articolul 7. Scopurile utilizării informaţiei dactiloscopice
Informaţia dactiloscopică obţinută ca rezultat al înregistrării dactiloscopice se utilizează pentru: a) căutarea şi
stabilirea identităţii cetăţenilor Republicii Moldova și a străinilor dispăruţi fără urmă; b) stabilirea identităţii
cadavrelor necunoscute c) stabilirea şi/sau confirmarea identităţii cetăţenilor Republicii Moldova şi a străinilor,
dacă aceasta nu este posibilă prin utilizarea altor mijloace; d) prevenirea şi combaterea criminalităţii.”
1.2 (5) Deduceţi premisele ştiinţifice ale evidenţei dactiloscopice.

1.3.(7) Evaluați categoriile de persoane care sunt supuse înregistrărilor dactiloscopice conform prevederilor
Legii RM nr.1549-XV din 2002.
Poate fi efectuată înregistrare dactiloscopică următoarelor categorii de persoane: a) cetăţeni ai Republicii
Moldova;străini care locuiesc pe teritoriul Republicii Moldova şi care au sosit în căutare de azil dacă au depus
cerere pentru a li se acorda azil politic ori un altfel de azil sau pentru a li se atribui statut de refugiat (în
continuare – străini);
Înregistrării dactiloscopice obligatorii sînt supuse următoarele categorii de persoane:1) cetăţenii Republicii
Moldova care își fac serviciul în:a) Ministerul Afacerilor Interne; b) Ministerul Apărării;c) Serviciul de
Informaţii şi Securitate; d) Serviciul de Protecţie şi Pază de Stat; f) Departamentul instituţiilor penitenciare al
Ministerului Justiţiei;g) Procuratură;h) Centrul Naţional Anticorupţie;i) Serviciul Vamal; j) Serviciul Fiscal de
Stat;2) membrii echipajelor aeronavelor de stat şi private din Republica Moldova;3) conducătorii de mijloace de
transport auto; 4) cetăţenii Republicii Moldova care pleacă la munci peste hotare; 5) cetăţenii Republicii Moldova,
şi străinii care, din motive de sănătate ori de vîrstă, sînt incapabili să comunice date privind identitatea lor, dacă
aceste date nu pot fi obţinute în o altă modalitate; cetăţenii Republicii Moldova, şi străinii care se află sub
urmărire penală, care sînt învinuiţi sau condamnaţi pentru infracţiuni ori supuşi arestului contraventional;
străinii sosiţi în Republica Moldova în căutare de azil care au depus cerere pentru a li se acorda azil politic ori
un alt fel de azil sau pentru a li se atribui statut de refugiat. Înregistrării dactiloscopice obligatorii sînt supuse
toate cadavrele neidentificate.

Subiectul II. Metodica cercetării infracțiunilor de omor

2.1 (3) Prezentați modelul (caracteristica) criminalistic al infracțiunilor de omor.
Modelul criminalistic al acestor infracţiuni include în sine următoarele elemente:
date despre locul săvârşirii omorului sau locul depistării cadavrului;
date cu privire la timpul săvârşirii infracţiunii de omor;
date despre victimă;
date despre modalităţile de pregătire, săvârşire şi camuflare a omorului;
date despre ucigaş;
date despre urmele infracţiunii;
date despre motivul sau scopul omorului
2.2 (5) Determinați situațiile tipice de urmărire penală și versiunile criminalistice la etapa inițială de cercetare a
infracțiunilor de omor.
Situaţia 1 - omorul este evident, ucigaşul este reţinut şi identitatea acestuia este cunoscută. Uneori, la începutul cercetării
nu sunt clare adevăratele scopuri şi motive, iar alteori - şi forma vinovăţiei. Pot să nu fie stabiliţi şi complicii. Se întâmplă
că, la început, nu este clar dacă acţiunile care au provocat moartea sunt ilegale (de exemplu, în caz de legitimă apărare).
Situaţia 2- a fost săvârşit un omor ascuns (tainic), fără tăinuirea cadavrului, fără înscenare, descoperit imediat după
omor sau la scurt timp după aceasta. Există condiţii favorabile pentru căutarea şi ridicarea urmelor, fixarea depoziţiilor
martorilor, adică totul ce este necesar pentru o cercetare reuşită.
Situaţia 3 - omorul este ascuns (tainic), săvârşit nu demult, dar nu este clar mecanismul lui. Cadavrul a fost descoperit,
identitatea victimei a fost stabilită. Există date care indică asupra sinuciderii (sau unui accident, sau morţii în urma unor
cauze naturale), dar totodată există suspiciuni privind posibila înscenare cu scopul de a tăinui omonil
Situaţia 4 - un omor tainic, in urma căruia procesul penal este pornit ii legă-tură cu descoperirea unui cadavru
neidentificat
Situaţia 5 - omorul este tainic şi săvârşit demult, însă doar se presupune că: este un omor, întrucât s-au descoperit
fragmente - craniul şi oase cu rămăşiţe de haine. Cauza morţii nu se cunoaşte şi se poate presupune atât un omor, cât şt
alte cauze ale morţii.
Situaţia 6 - omor tainic, însoţit de dezmembrarea cadavrului pe părţi şi tăi-nuirea lor. Din toate elementele crimei se
cunosc doar modalitatea de tăinuire a omorului şi locul descoperirii fragmentelor de cadavru.

2.3 (7) Proiectați și caracterizaţi acţiunile tipice de urmărire penală desfăşurate la etapa iniţială de cercetare a
infracțiunilor de omor
în complexul acţiunilor iniţiale de cercetare a omorului, de cele mai multe ori intră următoarele acţiuni:
cercetarea locului faptei şi examinarea exterioară a cadavrului; =dispunerea şi efectuarea
constatării sau expertizei medico-legale a cadavrului; =audierea martorilor oculari şi a martorilor din rândul rudelor;
=prezentarea cadavrului spre recunoaştere; =urmărirea şi reţinerea ucigaşului; =efectuarea percheziţiei corporale a
bănuitului; =audierea bănuitului; =efectuarea percheziţiilor la locul de trai şi la locul de muncă al persoanei bănuite;
=efectuarea expertizelor criminalistice ale probelor materiale descoperite în timpul cercetării la faţa locului, reţinerii şi
percheziţiilor. cercetarea locului faptei şi examinarea exterioară a cadavrului; =dispunerea şi efectuarea
constatării sau expertizei medico-legale a cadavrului; =audierea martorilor oculari şi a martorilor din rândul rudelor;
=prezentarea cadavrului spre recunoaştere; =urmărirea şi reţinerea ucigaşului; =efectuarea percheziţiei corporale a
bănuitului; =audierea bănuitului; =efectuarea percheziţiilor la locul de trai şi la locul de muncă al persoanei bănuite;
=efectuarea expertizelor criminalistice ale probelor materiale descoperite în timpul cercetării la faţa locului, reţinerii şi
percheziţiilor.
TEST nr. 6
Subiectul I. Fotografia și audio-videoînregistrarea criminalistică
1.1(3) Prezentați noțiunea și clasificarea fotografiei criminalistice.
în prezent fotografia judiciară este tratată de majoritatea specialiştilor ca o ramură a criminalisticii destinată metodelor
aplicării în direct sau prin adaptare a mijloacelor fotografice curente la fixarea şi examinarea probelor materiale ale
infracţiunii în scopul descoperirii şi curmării faptelor penale.
Ansamblul metodelor şi procedeelor fotografiei judiciare se divizează în două categorii: a) destinată fixării obiectelor
de cercetare criminalistică aşa cum sunt percepute la cercetarea locului faptei sau la efectuarea altor acte şi activităţi de
urmărire penală, şi b) aplicată în condiţii de laborator în vederea relevării urmelor imperceptibile ale infracţiunii,
demonstrării examinărilor în desfăşurare şi a rezultatelor expertizei. Demarând de la scopul utilizării fotografiei, în
criminalistică s-a conturat sistemul bipartit al fotografiei judiciare: fotografia judiciară operativă şi fotografia de
examinare, cunoscută şi sub denumirea de fotografie a expertizei criminalistice.
Fotografia operativă se aplică, după cum se va vedea în continuare, în mod nemijlocit de către organul de urmărire
penală in activitatea sa de descoperire şi curmare a infracţiunilor. Fotografia de examinare este întrebuinţată de către
experţii criminalişti în legătură cu efectuarea examinărilor criminalistice
1.2(5) Determinați metodele fotografiei operative și procedeele de fotografiere la fața locului.
In scopul fixarii locului faptei se aplica 4 procede principale de fotografiere:
1) Fotografia de orientare cuprinde tabloul general al locului faptei si imprejurimile. Ea poate fi: - unitara efectuata
dintr-o singura pozitie; - panoramica presupune fotografierea pe segmente a locului savarsirii faptei, in doua variante: -
circulara, aparatul fiind rotit pe stativ intr-un arc de cerc de 180 grade, spre a fotografia un loc intins, pe segmente; -
liniara, care presupune deplasarea trepiedului pe o linie paralela cu axa longitudinala a obiectului de fotografiat (ex. un
teren deraiat).
2) Fotografia schita oglindeste locul savarsirii faptei cu toate particularitatile sale, fara imprejurimi, avand in prim plan
obiectul central al cercetarii criminalistice. Se realizeaza in faza statica a cercetarii la fata locului. a) Alegerea pozitiei
de fotografiere : - unitara – dintr-o singura pozitie; - in serie – mai multe fotografieri din pozitii diferite; - panoramica –
aceasta metoda a fazei de orientare; - pe sectoare – se imparte locul in sectoare pentru realizarea fotografiilor ; - contrara
– doua pozitii diametral opuse; - incrucisata – din patru extremitati. b) Problema iluminarii uniforme, fara umbre
puternice se va rezolva prin montarea a doua surse de lumina dispuse in partile laterale ale aparatului.
3) Fotografia obiectelor principale se efectueaza in faza statica si vizeaza obiectele corp-delict, cele care au suferit
modificari de pozitie ori deteriorari, precum si toate urmele create cu aceasta ocazie; se fotografiaza in corelatie cu
obiectele vecine, obiectivul aparatului trebuie sa fie perpendicular pe zona de mijloc; nu se recomanda fotografierea de
la un capat sau altul (ex. cadavrul victimei). Cadavrele se fotografiaza cel putin din doua parti.
4) Fotografia detaliilor se efectueaza in faza dinamica, reda detaliile urmelor si ale obiectelor fotografiate fiecare
separat. (ex. fotografierea leziunilor cadavrului. Aparatul se fixeaza pe trepied, in pozitie verticala fata de obiectul vizat
care este iluminat, dupa caz, din spatele aparatului si din lateral (ex. fotografierea urmelor de adancime).
1.3(7) Evaluaţi utilizarea fotografiei și audio-videoînregistrării criminalistice la efectuarea altor acțiuni
procesuale și de tactică criminalistică.
Rolul fotografiei judiciare, datorită posibilităţilor avantajoase pe care aceasta le oferă justiţiei, e incontestabil, fiind, pe
bună dreptate, cel mai aplicabil domeniu al mijloacelor tehnice.
Fotografia posedă, în primul rînd, un grad înalt de exactitate şi demonstrativitate în redarea obiectelor reproduse, ceea
ce condiţionează ampla ei aplicare de către organele de urmărire penală la fixarea ambianţei locului faptei, a urmelor
infracţiunii, a tuturor datelor obţinute prin cercetările la faţa locului.
În al doilea rînd, spre deosebire de alte mijloace tehnico-ştiinţifice, fotografia constituie o sursă de fixare rapidă a
faptelor ce interesează organul de urmărire. Aplicarea ei în scopuri operative, dar şi în vederea fixării unor secvenţe şi
a rezultatelor obţinute în urma prezentării spre recunoaştere, percheziţiei, experimentului şi a reconstituirii faptei, a altor
acte de urmărire penală, contribuie la creşterea eficienţei activităţii organelor de urmărire penală privind combaterea şi
prevenirea actelor ilicite.
În fine, datorită capacităţii înalte de separare a materialelor fotosensibile, fotografia face posibilă depistarea urmelor şi
a caracteristicilor obiectelor materiale imperceptibile organelor senzoriale.

Subiectul II. Tactica audierii martorului

2.1. (3) Reproduceţi esența și sarcinile audierii martorului, stabilind importanţa declaraţiilor acestuia în
procedura de urmărire penală.
Definitie: activitate complex ace consta in relatarea persoanelor ce au cunoscut sau au perceput fapte de natura sa
contribute la stabilirea adevarului intr-un process penal, facute si fixate conform CPP.
Imortanta: pun in evident date privind toate imprejurarile faptei, prezinta referiri directe la personalitatea infractorului
2.2. (5) Distingeți procesul psihologic de formare a declaraţiilor martorului şi numiţi factorii care influenţează
conţinutul acestuia.
Declaraţiile martorilor se formează treptat, presupunînd 3 etape succesive:
a) recepţia – o etapă în care martorul, prin mijlocirea organelor de simţ, percepe fapte legate de infracţiunea săvîrşită;
b) memorarea, adică evaluarea şi stocarea faptelor percepute;
c) reproducerea acestora prin comunicarea lor orală sau în formă scrisă organului judiciar.
Recepţia reprezintă reflectarea în conştiinţa martorilor a datelor referitoare la infracţiune şi făptuitorul ei. Ea se
realizează în baza senzaţiilor şi percepţiei, acestea constituind etapa iniţială a procesului psihic de cunoaştere.
Senzația – impresie recepţionată de un organ de simţ, influenţat direct de realitatea înconjurătoare – semnalează unele
însuşiri izolate (culoare, greutate, miros, gust, duritate ş.a.) ale factorilor de contact.
Percepţia este actul psihic de sintetizare a senzaţiilor, asigurînd cunoaşterea obiectului sau a fiinţei în complexitatea
însuşirilor acestora, identificarea lor. Obiectele şi fiinţele cu care martorul contactează se vor reflecta în conştiinţa sa
prin suma însuşirilor ce influenţează nemijlocit organele respective de simţ şi a celor care, deşi la moment nu acţionează
asupra organelor senzoriale, sînt prezente datorită experienţei şi cunoştinţelor martorului.
2.3. (7) Proiectaţi măsurile de pregătire ce urmează a fi întreprinse către audierea martorului.
Organizarea activităţii de ascultare a martorilor cuprinde:
 stabilirea cercului de persoane care ar putea comunica date utile soluţionării cauzei, succesiunea, timpul şi modul
de chemare a acestora pentru a depune mărturii;
 pregătirea în vederea audierii unor martori, consideraţi purtători de importante date probante.
Pe parcursul întregii perioade de cercetare a faptei, organul de urmărire penală, ca şi cel judiciar, vor fi în permanenţă
preocupaţi de analiza materialului probant existent în vederea stabilirii situaţiei de fapt, a împrejurărilor ce urmează a fi
dovedite şi a posibilelor surse de probă. Examinarea materialelor dosarului cauzei permite organului de cercetare penală
să contureze cercul de persoane care, eventual, posedă informaţii privind fapta şi împrejurările acesteia, pentru ca din el
să fie recrutaţi martorii care vor fi ascultaţi.
După delimitarea cercului de persoane care urmează a fi ascultate în calitate de martori, trebuie să se determine modul
şi ordinea în care acestea vor fi chemate să depună mărturii. Legea (art.236 CPP) prevede 3 modalităţi de chemare
a martorilor:
 prin citaţie;
 telegrafic sau telefonic;
 prin mijloace electronice.
Alegerea unei sau altei forme de chemare a martorului este în funcție de personalitatea lui, de relaţiile acestuia cu părţile,
dar şi cu alţi martori. Cea mai sigură şi mai firească modalitate este citaţia martorilor. Dacă există temerea că citaţia va
provoca martorului emoţii negative sau disconfort psihic, din considerente de ordin tactic, se poate proceda la chemarea
lui printr-un apel telefonic la serviciu sau la domiciliu ori printr-o citaţie scrisă, dar mai puţin oficială.
TEST nr. 7
Subiectul I: Metodologia ştiinţei criminalistice
1.1(3) Definiţi noţiunea de metodă şi clasificaţi metodele ştiinţei criminalistice.
Metodele criminalisticii sânt mijloace de soluţionare a sarcinilor ştiinţifice în procesul cercetărilor criminalistice
teoretice şi aplicaţiilor practice. Metodele elaborate şi aplicate de
către criminalistică sânt foarte diverse şi pot fi clasificate după diferite criterii logice.
Categorii de metode: general-științifice, particular-științifice și speciale.
Metode general-științifice sunt specifice tuturor formelor de activitate umană, fiind folosite cu prisosință în cercetările
criminalistice. Acestea sunt: metoda observației, metoda măsurării, metoda experimentală, modelării, comparației,
descrierii.
Metodele particular științifice sunt cele care se referă la metodele ce țin de obiectul de cercetare al unui domeniu științific
aparte și se clasifică în metode fizice sau fizico-chimice( optică, palpării fizice, efectului de luminiscență, electro-optice),
matematice, antropologice.
Metodele speciale: metode tehnico-criminalistice destinate descoperirii, fixării și ridicării urmelor materiale ale
infracțiunii, metodele expertizelor criminalistice, metodele tactice de organizare și desfățurare a acțiunilor procesuale.
1.3 (5) Argumentaţi necesitatea aplicării în ştiinţa şi practica criminalistică a metodelor general – ştiinţifice.
La această categorie se referă metodele ce țin de obiectul de cercetare al unui domeinu științific aparte. Fiind în marea
majoritate preluate în direct sau prin adaptare la specificul cercetărilor criminalistice din diverse ramuri ale ştiinţelor
naturale, metodele din această categorie sunt atestate sub diverse denumiri, de exemplu «metode fizice», «metode de
ramură», «metode adaptate la specificul criminalisticii», «metode ştiinţifice şi tehnice». In toate cazurile însă se au în
vedere, în primul rând, metodele fizice sau fizico-chimice, matematice şi antropologice.
1.4 (7) Analizaţi metodele ştiinţifice ce urmează a fi aplicate la descoperirea urmelor slab vizibile şi invizibile de
mâini.
Metoda de prăfuire constă în tratarea cu prafuri în contrast de culoare a suprafeţelor purtătoare de urme. Aderînd la
materia-bază a urmei, praful, după înlăturarea surplusurilor de pe suport, evidenţiază urmele. Tratarea cu praf se
efectuează prin pulverizarea cu un pulverizator din masa plastică, cu care se acţionează prin apăsare pe părţile lui laterale
sau prin depunere de praf pe supra-faţa purtătoare de urme cu ajutorul pensulei fine (Fleiţ).
Dintre prafurile cel mai frecvent folosite se menţionează
praful de aluminiu ,oxidul de zinc ,ceruza,oxidul de cupru, bronzul,
Metoda chimică de relevare a urmelor latente, spre deosebire de cea de prăfuire, constă în tratarea suprafeţelor
purtătoare de urme cu reactivi chimici care, intrînd în reacţie cu factorii componenţi ai sudorii, colorează amprenta
papilară în măsura în care aceasta devine vizibilă.
Dintre substanţele chimice cunoscute şi care se bucură de atenţia sporită a criminaliştilor, se menţionează:
aburii de iod; ninhidrina;nitratul de argint.
Subiectul II. Interacţiunea organelor de urmărire penală cu serviciile operative în cadrul cercetării infracţiunilor
grave şi deosebit de grave.
2.1. (3) Prezentați esența și baza legislativă a interacțiunii ofițerului de urmărire penală cu serviciile speciale de
investigații, ministere și departamente în cadrul cercetării cauzei penale.
Interacțiune – activitate efectuată de mai multe organe, dar care au un scop comun, șianume combaterea
infracționalității.
Această activitate este coordonată după loc, timp și scop de către ofițerul de urmărire penală la cercetarea cauzei sau de
lucrătorii operativi până la pornirea cercetării cauzei.
Interacțiunea poate fi efectuată până la pornirea cauzei penale, în procesul cercetării cauzei penale și la etapa examinării
cauzei în instanța de judecată.
La prima etapă – inițiată de lucrătorul operativ. El se adresează către procuror sau ofițerul de urmărire penală, care ia
decizia dacă sunt suficiente probe pentru pornirea cauzei penale. Când nu sunt suficiente date pentru pornirea cauzei
penale, ofițerul de urmărire penală sau procurorul poate stabili anumite circumstanțe necesare a ficoncretizate.
Dacă ofițerul de urmărire penală acceptă pornirea cauzei penale, inițiativa trece la el – ofițerul de urmărire penală
planifică împreună cu lucrătorul operativ ce acțiuni urmează a fi efectuate, cine urmează a fi reținut etc.
Legii cu privire la activitatea specială de investigații, nr.59 din 29.03.2012 , Legii cu privire la activitatea Poliției și
statutul polițistului, nr.320 din 27.12.2012 , Legii privind statutul ofiţerului de urmărire penală, nr.333 din 18 Institutul
Naţional al Justiţiei Revista Institutului Naţional al Justiţiei NR. 3 (46), 2018 10.11.2006 , precum și cadrului normativ
departamental al organelor implicate în procesul penal.
2.2. (5) Identificați etapele și principiile interacţiunii ofițerului de urmărire penală cu serviciile speciale de
investigaţii.
Formele interacțiunii ofițerului de urmărire penală cu alți reprezentanți:
1) schimbul de informații între lucrătorul operativ și ofițerul de urmărire penală (ex.: se obțin date la audierea
bănuitului / se obțin date despre existența altei grupări criminale – se transmit ofițerului de urmărire penală);
2) planificarea încomun șirealizarea datelor speciale (operative) de investigații;
3) participarea lucrătorilor operativi la efectuarea acțiunilor de urmărire penală;
4) îndreptarea pentru executare a delegațiilor sau comisiilor rogatorii (se utilizează între organele din diferite
raioane / țări ___ există 2 acorduri de colaborare (Alma Ata, Minsk 2005) și Interpol).
Principiile:
1. Principiul legalității, care prevedă că activitatea în comun a acestor organe să se desfășoare în conformitate cu
prevederile legislației procesual-penale în vigoare.
2. Principiul organizării judicioase a interacțiunii, care presupune activitatea în comun să fie planificată aparte sau
prevăzută în mod concret în planul de cercetare a cauzei.
3. Principiul superiorității organului de up în organizarea și directionarea activității organelor de investigare
operativ, încadrate în echipa de cercetare.
4. Principiul independenței organului de investigație operativă de a alaege mijloacele de realizare a sarcinilor ce
țin de competența sa.
.3. (7) Analizați formele interacţiunii ofițerului de urmărire penală cu serviciile speciale de investigaţii la
cercetarea omorurilor.
TEST nr. 8
Subiectul I: Tezele generale ale tehnicii criminalistice.
(3) Definiţi noţiunea și determinați sarcinile tehnicii criminalistice.
Tehnica criminalistică – comportament al criminalisticii care conţine metode şi procedee ştiinţific documentate de
ştiinţele fizice şi tehnice aplicate la descoperirea, fixarea, 16 ridicarea, examinarea, interpretarea urmelor materiale ale
infracţiunilor cât şi prevenirea lor.
(5) Determinați principiile aplicării metodelor şi mijloacelor tehnico-criminalistice la cercetarea infracțiunilor.
Principiul legalităţii – este prevăzut de art.2 al Codul penal şi art.2 al Codului de procedură penală. Conform acestui
principiu întreaga activitate de investigare a infracţiunilor se desfăşoară cu stricta respectare a prevederilor legale.
Principiul aflării adevărului - este prevăzut de art. 3 al Coduli de procedură penală. Concluziile desprinse de către
organele judiciare prin intermeniul probelor trebuie să reflecte cu exactitate realitatea obiectivă.
Principiul prezumţiei de nevinovăţie. Orice persoană împotriva căreia a fost pornit un proces penal este prezumată a
fi nevinovată pe tot parcursul acestuia.
Principiul existenţei urmelor infracţiunii. Orice activitate ilicită a omului produce transformări şi modificări produse
la locul faptei sub forma urmelor.
Principiul identităţii. În centrul investigaţiilor criminalistice se află identificarea persoanelor, obiectelor sau
fenomenelor ce se află în legătură cauzală cu faptele incrimnate prin legea penală.
Principiul operativităţii în efectuarea activităţii de urmărire penală - presupune constatarea la timp şi în mod
complet a faptelor prevăzute de legea penală, şi idetnificarea infractorilor.
(7) Evaluaţi structura tehnicii criminalistice şi prezentați clasificarea mijloacelor tehnico-criminalistice.
Ţinând cont de obiectele tehnicii criminalistice, tipurile de urme, particularităţile formării urmelor, sarcinile
criminalisticii, tehnica criminalistică este distribuită la rândul sau în următoarele ramuri:
a) bazele tehnicii criminalistice;
b) fotografia judiciară, video-filmul judiciar;
c) traseologia judiciară;
d) balistica judiciară;
e) cercetarea criminalistică a scrisului de mină şi a
documentelor;
f) gabitologia judiciară
g) evidenţele criminalistice
Ca ramuri în curs de dezvoltare a tehnicii criminalistice pot fi menţionate cercetarea olfactivă (identificarea după miros)
şi vocalo-grafia (identificarea după voce).
3. Conţinutul tehnicii criminalistice este constituit din:
a) mijloacele criminalistice proprii;
b) metodele, procedeele de aplicare a acestor mijloace şi metodele de soluţionare cu ajutorul acestora a sarcinilor
tehnico-criminalistice.
4. În dependenţă de izvorul apariţiei şi gradul de adoptare la necesităţile justiţiei, metodele şi mijloacele
tehnicocriminalistice pot fi distribuite în trei grupe:
a) metode şi mijloace special elaborate pentru descoperirea si examinarea informaţiei cu caracter probatoriu şi operativ;
b) metode şi mijloace împrumutate de criminalistica din alte ramuri de ştiinţă şi tehnică, adoptate între soluţionarea
sarcinilor tehnico-criminalistice;17
c) metode şi mijloace împrumutate din alte ramuri de ştiinţă şi tehnică care sânt aplicate direct în criminalistică fără a
suferi modificări de adaptare.
5. Direcţiile principale de aplicare a tehnicii criminalistice spre preîntâmpinarea infracţiunilor sânt următoarele:
a) descoperirea condiţiilor ce favorizează săvârşirea infracţiunilor;
b) formarea condiţiilor care ar permite identificarea rapidă a persoanelor care comit infracţiunea;
c) elaborarea şi implementarea mijloacelor criminalistice care ar împiedica atingerea scopurilor criminale de către
infractori;
d) elaborarea mijloacelor de urmare a infractorilor.
6. Aplicarea tehnicii criminalistice trebuie să corespundă următoarelor condiţii:
a) accepabilitatea socială şi tehnică: corespunderea cu normele eticii, securitatea şi eficacitatea aplicării;
b) legalita2. Mijloace de depistare (descoperire) a urmelor infracţiunii:
a) mijloace de iluminare – diferite surse de lumină artificială, care sânt aplicate în caz de insuficienţa de lumină sau
pentru luminarea suprafeţei obiectelor în corespundere cu necesităţile unor procedee de fotografiere, înregistrarea video,
iluminare (lumină dispersată, iluminarea sub unghi ascuţit,
iluminarea în transparenţă, etc.).
În calitate de surse de lumină sânt aplicate lanterne, lămpi foto, faruri, proiectoare, etc.
c) mijloace optice – diferite, unelte de mărire care permit mărirea limitelor posibilităţilor obişnuite a ochiului, folosite
la descoperirea şi cercetarea probelor materiale de mărime mică sau a unor părţi a lor (lupe, microscoape, binocular,
comparator stereoscopic, electronic, etc.).
d) mijloace de căutare – destinate pentru descoperirea unor obiecte, cadavre şi părţi ale lor, metale, etc. La ele se 19
referă detectorul de metale, senzorii magnetici, analizatori de gaze, etc.
e) Mijloace de chimice – aplicate la rezolvarea urmelor de provenienţă biologică (soluţie ninhidrină de aceton);
3. Procesul de fixare a urmelor infracţiunii se caracterizează printr-un şir de acţiuni criminalistice. Fixarea presupune
stabilirea precisă a locului depistării crimei, obiectului material de probă, aprecierea stării sale la momentul depistării,
alegerea metodelor şi mijloacelor de fixare a urmelor infracţiunii:
1. Mijloace fotografice – aparate de fotografiat d diferite modele şi accesoriile lor(inele prelungitoare, filtre de lumină...),
video- înregistrarea.
2. Mijloace de măsurare – se folosesc pentru stabilirea caracteristicilor constitutive şi mărimilor
reale ale obiectelor fixate(rigle, benzi gradate şublere, micro-metre, raportoare, busole...).
3. Materiale pentru realizarea mulajelor şi copiilor sânt folosite în majoritatea cazurilor la fixarea urmelor de adâncime
(gips, ceară, parafină, componenţi de silicon şi de cauciuc...) pentr fixarea degetelor papilare sânt folosite pelicule
dactiloscopice, prafuri magnetice de diferite culori
„topaz”, „rubin”, „malahit”, „sapfir”, „agat”. Acestea fiind folosite la relevare asigură şi fixarea
urmelor. Mijlocul principale de fixare şi obligatoriu este descrierea în procesul verbal al acţiunii de anchetă efectuată
(art.163,CPP al RM). Descrierea trebuie efectuată pe deplin şi cu cea mai mareobiectivitate, precizie şi claritate.
4. Mijloacele de ridicare a urmelor infracţiunii. Urmele infracţiunii depistate şi fixate necesită a fi ridicate. Cel mai 20
optimal mod de ridicare este ridicarea urmei cu întreg obiectul purtător al acesteia. Ridicarea ca şi fixarea presupune
activitatea care implică o păstrare a urmelor şi caracteristicilor lor de identificare, care au importanţă pentru stabilirea
adevărului în cauză. În practica organelor de interne se aplică pe larg trusele criminalistice care includ în sine o serie de
mijloacelor de depistare, fixare şi ridicare a urmelor infracţiunii.
tea aplicării: prezenţa temeiurilor juridice; respectarea normelor şi formelor procesuale; oformarea procesuală a aplicării
tehnicii criminalistice.
Subiectul II : Tactica efectuării confruntării în procel cercetării cauzei penale.
2.1. (3) Prezentați conceptul criminalistic al noţiunii de confruntare în procedura de urmărire penală.
Confruntarea reprezinta o activitate de urmarire penala si de tactica criminalistica ce consta in ascultarea a 2 persoane
una in prezenta celeilalte, persoane care au fost audiate anterior separat, intre declaratiile lor existind contraziceri
esentiale cu privire la aceeasi problema.
Scopul –* de a inlatura contrazicerile care survin intre declaratiile diferitor persoane cu privire la aceeasi problema.
*de a verifica si preciza unele declaratii ale invinuitilor sau inculpatilor participanti la aceeasi infractiune, prin
care acestia si-au recunoscut faptele.
*se poate aduce la obtinerea de probe,date si indicii noi, in situatia in care persoanele confruntate isi amintesc
detalii omise cu ocazia ascultarii individuale.
*poate stimula memoria persoanelor de buna-credinta, care nu isi pot aminti anumite amanunte in legatura cu
cauza
Esenta : Confruntarea va avea loc cu prezenta ambelor parti confruntate supraveghindu-se reactiile acestora. Fiecare
intrebare şi rapsuns vor fi consemnate, dar nu se recomanda a se citi declaratiile anterioare care au determinat recurgerea
la confruntare.
Partilor confruntate li se vor pune aceleasi intrebari, acestea trebuind sa fie clare, concise, de natura a nu sugera ca
organul de ancheta ar impărtăşi sustinerile uneia şi ar suspecta cealalta parte de nesinceritate. Intrebarile vor fi puse
alternativ fiecarei parti, raspunsul uneia fiind urmat de adresarea aceleiasi intrebari celeilalte parti şi după semnarea a
ceea ce s-a consemnat cu privire la aceste raspunsuri va fi adresata urmatoarea intrebare, continuind pina la epuizarea
problemelor ce au determinat confruntarea.
2.2. (5) Argumentaţi situaţiile în care confruntarea este contraindicată.
Conform prevederilor legale, confruntarea este contraindicata in cazul dintre un minor si persoana învinuită de
infracţiuni contra integrităţii lui fizice şi/sau morale. Astfel, La audierea copiilor victime-martori, prioritar legislaţiei
naţionale, se va ţine cont de principalele standarde internaţionale, stipulate în mai multe acte normative: Conventia
ONU cu privire la Drepturile copilului; Protocolul privind prevenirea, reprimarea şi pedepsirea traficului de persoane,
în special al femeilor şi copiilor; Principiile de acţiune privind copiii în sistemul penal s.a. Conform acestor recomandari,
specialistii trebuie sa ghideze de anumite principii in lucrul cu copii victime – martori, cum ar fi: specializarea necesara
in domeniul protectiei drepturilor copiilor, se va asigura prezenta grupei de sustinere a copilului(rude, cunoscuti), cit si
specialist(avocet,procuror, psiholog etc.), se vor acumula date despre starea psihica a minorului,situatia lui economica,
se va obtine consimtamintul copilului pentru audiere, stabilirea relatiei de incredere cu copilul, se va evalua nivelul de
respectare a interesului suprem al copilului şi revictimizare a acestuia, etc. Deci, confruntarea in astfel de situatie este
contraindicata cu scopul ca utilizarea acestor principii în activitatea cotidiană permite specialiştilor să asigure, pe de o
parte, respectarea interesului supreme al copiilor abuzaţi/exploataţi sexual, pe de altă parte, să urmeze integral
obiectivele
procesului de urmărire penală.
2.3. (7) Proiectați problemele tactice și structura confruntării între un martor și învinuit.
1) Daca se cunosc si ce relatii exista intre ele
2) Sa relateze despre cele intimplate, succinct(se adreseaza persoanei care spune adevarul)
3) Daca confirma sau nu declaratiile respective(se adreseaza persoanei a 2-a)
4) Daca insista sau nu la declaratiile date(se adreseaza primei persoane)
5) Daca au intrebari unul fata de altul in esenta confruntarii(se adreseaza ambelor persoane)
TEST nr. 9
Subiectul I. Noțiunea și caracteristicile scrisului
1.1. (3) Definiți noțiunea și nominalizați proprietățile scrisului.
Scris – urma criminalistica materializata in forma grafica ca urmare a unei activitati nervoase sii musculare executate
de om
Generale:
- caracteristici ale limbajului(vocabular, ortografie)
-caracteristici ale configuratiei (lipsa sau nu a marginilor, orientarea, spatiile intre rinduri)
-caracteristici ale formei si miscarii(dimensiunea,directia, forma, presiunea, viteza, continuitatea, orinduirea)
Particulare
-constructia semnelor grafice
-numarul elementelor constructive
-forma elementelor constructive
-directia miscarii de redare
-modul de incepere a semnelor
-modul de finalizare a semnelor
-dimensiunea semnelor si elementelor componente
-modul de repartizare a presiunii
-modul de scriere a unor mentiuni
1.2. (5) Determinați importanța criminalistică a scrisului de mâmă și principalele cauze ale modificărilor
survenite în scrisul unei persoane.

1.3. (7) Analizați caracteristicile topografice, generale și speciale (particulare) ale scrisului
Subiectul II. Organizarea şi planificarea cercetării infracţiunilor.
2.1.(3) Prezentați esența organizării și planificării activităţii de cercetăre a infracțiunilor.
Organizarea cercetarii cauzei – un proces de decizii si activitati procesuale/neprocesuale in scopul stabilirii
circumstantelor cauzei cercetate, a persoanelor implicate si probelor necesare pentru stabilirea adevarului.
2.2.(5) Deduceţi elementele și sarcinile organizării cercetării infracțiunilor.
Elementele :
- obtinerea/evaluarea informatiei referitoare la fapta savirsita
- efectuarea actiunilor initiale de u.p. si a masurilor speciale de investigatii
- elaborarea versiunilor de u.p./ planificarea cercetarii cauzei
- efectuarea actiunilor ulterioare de u.p. si a masurilor speciale de investigatie
- realizarea interactiunii organelor de u.p. cu subdiviziunile speciale de investigatie, ministere, departamente
- analiza materialelor cauzei penale si controlul procesului de cercetare a cauzei
. Scopurile:
* curmarea infractiunilor in curs de derulare sau constatarea circumstantelor infractiunii savirsite
* clarificarea situatiei reale si asigurarea protectiei cetatenilor sau ordinii de drept
* determinarea sistemelor de actiune procesuale si masurilor speciale necesare de efectuare in cazuri concrete
* efectuarea masurilor de profilaxie/prevenire a infractiunilor
2.3.(7) Evaluaţi şi caracterizaţi tipurile și etapele planificării activităţii de cercetare a infracţiunilor.

TEST nr. 10
Pentru examenul de curs la disciplina CRIMINALISTICA
Subiectul I. Conceptul şi sarcinile criminalisticii.
1.1 (3) Definiți noţiunea şi determinați obiectul de studiu al ştiinţei criminalistice.
Criminalistica este definită ca ştiinţa care elaborează şi foloseşte un ansamblu de cunoştinţe despre metodele,
mijloacele tehnice şi procedeele tactice destinate descoperirii, cercetării infracţiunilor, identificării persoanelor implicate
în săvârşirea lor şi prevenirii faptelor antisociale.
Obiectul de studiu al criminalisticii reiese cu claritate din definiţie, anume studiul mijloacelor tehnice şi metodelor
tactice de investigare a faptelor prevăzute de legea penală
Obiectul criminalisticii;
1. Elaborarea si aplicarea metodelor si mijloacelor stiintifice de cercetare a urmelor si probelor materiale,
descoperirea locului savirsirii infractiunii in vederea identificarii obiectelor care lau creat.
2. Preluare din alte domenii stiintifice si adoptarea la nevoile proprii a unor metode stiintifice in vederea obtinerii
probelor necesare aflarii adevarului in procesul penal.
3. Elaborarea procedeelor tactice de efectuare a actelor de urmarire penala in vederea asezarii pe bazte stiintifice
a intregii activitati de cercetare penala.
4. Elaborarea regulilor metodologice de cercetarea adiferetelor genuri de infractiuni, in raport cu natura, modurile
de opearare folosite urmarile active ilicite, numarul participantilor.
5. Elaborarea si aplicarea metodelor si mijloacelor stiintifice destinate descoperirii cu operativitate a infractiunilor
si a operatorilor acestora. Etc
1.2 (5) Specificaţi sistemul criminalisticii şi rolul ei la prevenirea, cercetarea și descoperirea infracţiunilor.
Teoria generala este baza metodologica a stiintei in totalitate, o imagine idealizata a acesteia ce cuprinde 3 blocuri de
cunostinta; 1) bazele scietologice ale criminalisticii ( obiectul, sistemul, principiile, sarciniile, istoria stiintii si alte
elemente introductive); 2) bazele metodologice ale criminalisticii ( sistemul de metode si idei folosite in cercetarile
criminalisticie); 3) sistemul de teorii criminalistice doctrinaire, “ extrase” din continutul celorlalte 3 componente.
Tehnica criminalistica prezinta un ansablu de cunostinte sintetice, in baza carora se elaboreaza metode si diverse
tehnici, destinate colectarii, examinarii si utilizarii materialelor de proba.
Tactica criminalistica, constituie un sistem de teze stiintifice si recomandatii practice, elaborate in baza studierii
legitatilor din sfera organizarii, planificarii si efetuarii urmaririi penale, deci mai simplu spus Tactica criminalistică,
reprezintă un ansamblu de reguli, de metode tactice utilizate de organele judiciare în efectuarea unor acte procedurale
în vederea obţinerii maximului de rezultate – în limitele legii – din efectuarea acestora. Astfel există reguli tactice
pentru ascultarea persoanelor participante în procesul penal (persoana vătămată, învinuitul / inculpatul, martorul),
dar, în egală măsură, pentru efectuarea altor acte procesual penale: prezentarea pentru recunoaştere, confruntarea,
cercetarea la faţa locului, percheziţia, reconstituirea ş.a.)
Metodica criminalistica ( metodica cercetarii anumitor genuri si grupuri de infractiuni) prezinta un sistem de teze
stiintifice, in baza carora se elaboreaza indicatii metodice si recomandatii practice privind organizarea si realizarea
investigatiilor diverselor varietati de infractiuni, prezentate normative in legea penala ( omorul, tilhariai, furturi, violurri
etc).( îşi propune ca, pe baza mijloacelor tehnice şi a regulilor tactice generale, să surprindă specificul investigării
diferitelor tipuri de infracţiuni contribuind la specializarea organelor de cercetare penală în soluţionarea anumitor
categorii de fapte. Astfel, există o metodologie a investigării accidentelor de trafic rutier, există o metodologie a
investigării faptelor cauzatoare de moarte violentă, a accidentelor de muncă, a infracţiunilor la regimul bancar, vamal
ş.a.)
Sarcina generala este asistenta stiintifica si sprijinul organelor de drept in activitatea de investigare a infractiunilor.
Continutul ei poate fi precizat prin formularea sracinilor speciale caracteristice doar acestei ramuri stiintifice, sint;
a) analiza legitatilor ce fac temeiul obiectului de studiu al criminalisticii, dezvoltarea de mai de mai departe a teoriei
generale si a celor particulare de drept, conditie necesara pentru largirea bazelor teoretice si sporirea eficacitatii practice
a recomandatiilor ei.
b) elaborarea noilor mijloace de colectare, examinare si utilizare a probelor, perfectionarea celor existente.
c) elaborarea si perfectionarea bazelor organizatorice, tactice si metodice ale urmaririi penale si dizbaterilor judiciare.
d) studierea crimialisticii tarilor dezvoltate, implimentarea experientei positive a acestora in practica de descoperire,
cercetare si prevenire a infractiunilor comise in tara noastra. Precum si alte sarcini, ca;
- Studierea practicii infractionale. Datele empirice ( bazate pe experienta) obtinute contribuie la clasificarea
infractiunilor dupa anumite elemnte carctersitice privind modul de actiune si, in ultima instanta, la elaborarea
metodicilor de investigare specifice anumitor categorii de infractiuni.
- Studierea legitatilor crearii urmelor infractionale se elaborarea, in baza cunoasterii acestor legitati, a mijloacelor si
metodelor adecvate de cercetare criminalistica;
- Analiza practicii de investigare a faptelor penale in vederea elaborarii unor noi metode tactice de organizare si
efectuarea a actiunilor procesuale, necesare stabilirii adevarului intr-un nproces penal;
- Elaborarea mijloacelor tehnice si metodelor privind aplicarea lor in activitatea operative de prevenire si curmare a
infractiunilor.
- Elaborarea mojloacelor tehnice si a principiilor metodice ale expertizei criminalistice.
- Comunicarea prin publicitatea a celor mai impresionate realizari ale criminalisticii, precum si a practicii inaintate in
domeniul investigatiei infractiunilor
1.3(7) Estimaţi principiile fundamentale și legăturile științei criminalistice cu alte științe.
Legătura criminalisticii cu dreptul penal. Dreptul penal determină acţiunile ce constituie infracţiuni, elementele
constitutive ale acestora, grupîndu-le după sfera şi periculozitatea socială pe care le prezintă. În baza acestor clasificări,
criminalistica elaborează metodici de investigare specifice categoriei respective de infracţiuni.
Totodată, asigurînd elucidarea împrejurărilor cauzei, criminalistica contribuie direct la aplicarea justă a legii penale, la
aprecierea periculozităţii faptei şi făptuitorului, a prejudiciului cauzat şi, în consecinţă, la determinarea măsurii de
pedeapsă, precum şi a condiţiilor de ispășire. Criminalistica reprezintă o „ştiinţă a stărilor de fapt în procesul penal”.
Legătura criminalisticii cu dreptul procesual-penal. Activitatea criminalistică este subordonată scopului procesului
penal, aceasta determinînd legătura strînsă dintre atare discipline. Ea se manifestă, pe de o parte, prin faptul că orice
activitate criminalistică, fie cercetarea la faţa locului, fie examinarea unui corp delict în condiţii de laborator, serveşte
scopului procesului penal.
Criminalistica asigură, prin metodele şi mijloacele tehnico-ştiinţifice, realizarea eficientă a tuturor formelor de activitate
procesuală, în special a celor destinate descoperirii şi administrării probelor. Pe de altă parte, legislaţia procesual-penală
determină limitele şi condiţiile cu care trebuie să fie concordate metodele şi mijloacele de cercetare criminalistică.
Legătura criminalisticii cu criminologia. Legătura dintre aceste două discipline este deosebit de evidentă.
Criminologia este o ştiinţă relativ recentă, care are obiectul său specific de studiu: starea, dinamica şi cauzele
criminalităţii, ceea ce permite prognozarea infracţiunilor şi elaborarea măsurilor de prevenire prin înlăturarea condiţiilor
sociale ce determină sau favorizează comiterea lor.
La rezolvarea problemelor ce ţin de obiectul de studiu al criminologiei se folosesc pe larg rezultatele obținute în urma
cercetărilor criminalistice ale anumitor infracţiuni sau categorii de infracţiuni,
Legătura criminalisticii cu medicina legală şi psihiatria judiciară. Fie la nivel teoretic, fie la cel utilitar,
criminalistica are permanent legături cu științele auxiliare ale dreptului, în special cu medicina legală. În practică se
cunosc suficiente cazuri cînd medicii legişti, de ex., au aplicat datele stabilite de criminalişti pentru determinarea faptelor
cu care se confruntă şi, invers, cînd criminaliştii au apelat la datele medico-legale pentru stabilirea faptelor cu
semnificaţie judiciară.
Legătura criminalistica cu psihologia judiciară. Psihologia judiciară reprezintă o ramură a ştiinţei psihologice, care
studiază persoana umană în vederea punerii în evidenţă a mecanismelor psihologice ce determină comportamentul
acesteia în situaţii specifice săvîrşirii şi investigării actelor delictuoase. În primul rînd, organele de urmărire penală
trebuie să fie înarmate cu cunoştinţe privind legităţile psihologice ce determină modul de comportare a omului. Practic,
toate acţiunile procesuale (cercetarea la faţa locului, percheziţia, experimentul judiciar, prezentarea pentru recunoaştere
ş.a.) necesită ca organul de urmărire penală să posede cunoştinţe referitor la comportamentul omului în situaţii
respective. În al doilea rînd, ansamblul de procedee tactice privind interogatoriul are la bază realizările psihologice.
Criminalistica este strîns legată de ştiinţele matematice. Limbajul matematic este prezent în toate sferele de activitate
criminalistică. Majoritatea metodelor criminalistice aplicative, cum ar fi, de ex., cea a măsurării şi comparaţiei, cea a
descrierii şi modelării experimentului, precum şi cea expertuală, sînt bazate pe date matematice. Anumite forme de
activitate criminalistică, de ex. a evidenţei criminalistice, sînt bazate pe mijloace tehnice de calcul moderne.
Criminalistica are, de asemenea, legături cu ştiinţa despre organizarea muncii şi cu logica. Legităţile acestora stau
la baza recomandărilor criminalistice privind înaintarea şi verificarea versiunilor, planificarea activităţii de cercetare a
infracţiunilor, aprecierea rezultatelor examinării comparative a caracteristicilor identificatoare ş.a.
Principiul legalităţii – este prevăzut de art.2 al Codul penal şi art.2 al Codului de procedură penală. Conform acestui
principiu întreaga activitate de investigare a infracţiunilor se desfăşoară cu stricta respectare a prevederilor legale.
Principiul aflării adevărului - este prevăzut de art. 3 al Coduli de procedură penală. Concluziile desprinse de către
organele judiciare prin intermeniul probelor trebuie să reflecte cu exactitate realitatea obiectivă.
Principiul prezumţiei de nevinovăţie. Orice persoană împotriva căreia a fost pornit un proces penal este prezumată a
fi nevinovată pe tot parcursul acestuia.
Principiul existenţei urmelor infracţiunii. Orice activitate ilicită a omului produce transformări şi modificări produse
la locul faptei sub forma urmelor.
Principiul identităţii. În centrul investigaţiilor criminalistice se află identificarea persoanelor, obiectelor sau
fenomenelor ce se află în legătură cauzală cu faptele incrimnate prin legea penală.
Principiul operativităţii în efectuarea activităţii de urmărire penală - presupune constatarea la timp şi în mod
complet a faptelor prevăzute de legea penală, şi idetnificarea infractorilor.
Subiectul II. Planificarea activităţii de urmărire penală.
2.1 (3) Prezentați noţiunea de planificare și nominalizați tipurile acestei activităţi de urmărire penală.
Planificarea activitatii de cercetare a infractiunilor - este un atribut necesar in
efectuarea UP, ce reprezinta un mod de gindire, de evaluare a datelor si de luare a deciziilor ce urmeaza a fi intocmite
intr-un document
2.2 (5) Determinați principiile planificării activităţii de urmărire penală.
Principiile planificarii:
1. individualitatea, determinată de însuşi particularităţii-individuale ale cauzelor penale cercetate (persoană, loc, timp,
mijloacr, de săvîrşire etc.);
2. oportunitatea ceea ce înseamnă că planul trebuie elaborat nici prematur, dar nici cu întîrziere, ci în momentul în care
organul judiciar dispune de tot ceea ce-i trebuie în acest scop;
3. flexibilitatii, este principiul care asigură eficienţa planificării şi se traduce prin aceea că planul iniţial elaborat poate
fi modificat în raport cu necesitatea şi noile date care apar;
4. realitatea planificării, care asigură stabilitatea optimă a planului. Se realizează prin considerarea de către plan a tuturor
datelor faptice, a tuturor problemelor necesare pentru rezolvarea cauzei ş.a.
Formele planificarii:
- Planificarea la general a cercetarii cauzei
Un plan trebuie sa contina: denumirea cauzei, obtinerea nr. de inegistrare, fibula cauzei, versiunea inaintata(generala si
particulara), actiunile de urmarire penala necesare de efectuat(masuri de investigatie operational, masuri tehnice,
termenul de executare, notite, persoana responsabila)
- Planul actiunilor de u.p.
De stipulate obligator in plan actiunea ce se va petrece: scopul acesteia, locul efectuarii, timpul, cine va participa la
actiune, mijloacele tehnice utilizate, cine este responasbil, abiectivele audierii, ce probe pot fi utilizate la actiune.
2.3 (7) Proiectați structura și conținutul planului de cercetare a unei infracțiuni concrete.
Planificarea cercetării unei fapte penale în ansamblu cuprinde:
- determinarea sarcinilor activităţii în funcţie de natura faptei şi prevederile legale. într-o cauză penală, potrivit art.52 al
CPP al Republicii Moldova, se cer dovedite fapta şi împrejurările de fapt, inclusiv locul, timpul, modul şi împrejurările
în care s-a activat; făptuitorul, vinovăţia şi responsabilitatea acestuia; circumstanţele agravante şi atenuate ale faptei;
prejudiciile, caracterul şi gravitatea acestora, alte fapte şi împrejurări în măsură să influenţeze răspunderea şi stabilirea
pedepsei, cum ar fi, spre exemplu, caracteristica făptuitorului, comportarea victimei, antecedentele penale ş.a.
Elementele enunţate ale obiectului probaţiunii se vor concretiza în planul de cercetare în funcţie de conţinutul versiunilor
elaborate prin formularea întrebărilor la care ancheta trebuie să dea răspuns.
Este evident că întrebările şi deci sarcinile ce configurează planul de cercetare diferă nu numai de la o categorie de
infracţiuni la alta, dar şi de la un caz la altul, chiar dacă se atribuie la aceeaşi categorie. întotdeauna însă planul trebuie
să prevadă clarificarea următoarelor aspecte prevăzute de aşa-numita "formula celor 7 întrebări", şi anume, ce faptă
penală s-a comis, unde a avut loc, când a fost săvârşită, modul înfăptuirii, cine este autorul, scopul urmărit de făptuitor,
cine a avut de suportat urmările infracţiunii; stabilirea măsurilor procesuale şi extraprocesuale ce urmează a fi efectuate
în vederea reţinerii făptuitorului, curmării activităţii sale infracţionale şi administrării probelor necesare justei soluţionări
a cauzei.
In plan se vor prevedea activităţile de urmărire penală şi posibilitatea efectuării lor la nivelul tactic adecvat. în acest
scop se va preciza ordinea, locul şi procedeele tactice, prin a căror aplicare activităţile planificate să se desfăşoare cu
succes. în cazul cercetării în echipă aceste probleme trebuie să fie consultate cu membrii brigăzii sau grupului operativ;
- specificarea termenilor de realizare a activităţilor de urmărire penală, precizarea persoanelor concrete învestite cu
efectuarea acestora. Anchetatorul va aprecia forţele şi mijloacele de care dispune la moment, dar şi posibilităţile folosirii
lor în mod eficient. Termenii efectuării activităţilor prevăzute în plan pot fi stabiliţi cu aproximaţie (de exemplu, în
aprilie, în prima jumătate a lunii iunie etc.) sau în mod precis (bunăoară la ora 7, pe data de 10 iunie).
Planificarea operaţiilor tactice şi a activităţilor de urmărire penală au, de obicei, aceeaşi structură: determinarea scopului,
specificarea ordinii şi a timpului efectuării, a forţelor şi mijloacelor necesare. Fireşte, conţinutul planului acestor
activităţi este în funcţie de natura cauzei, dar şi de specificul activităţii de urmărire penală. Unul va fi conţinutul planului
ascultării învinuitului şi altul cel al reconstituirii.
Activitatea de planificare se materializează într-un plan scris, care poate avea cele mai diverse forme - de la o schiţare
a activităţilor ce urmează a fi efectuate în cazurile simple, de exemplu, în cazul unui act de huligănie, până la combinaţii
de scheme, sisteme de fişe, tabele grafice ş.a., în cazuri complicate, cu un număr mare de învinuiţi, de acte infracţionale
sau episoade. Unica cerinţă care trebuie respectată, indiferent de forma planului, rezidă în faptul ca el să cuprindă toate
elementele planificării menţionate mai sus: versiunea, problemele ce urmează a fi elucidate în legătură cu fiecare
versiune, operaţiile tactice şi activităţile de urmărire, prin a căror efectuare se prevede verificarea versiunilor şi
determinarea împrejurărilor faptei, termenele şi persoanele executante.
Cea mai curentă formă a planului de cercetare, predominantă în literatura de specialitate şi frecvent folosită în practică,
se realizează după următorul model:
Dacă se aplică cercetarea în echipă, planificarea ia altă amploare, în paralel cu planul de bază elaborat de anchetatorul
autorizat să dirijeze întreaga activitate de cercetare, se vor întocmi planuri individuale pentru fiecare membru al echipei.
Conţinutul acestora sunt în funcţie de sarcinile atribuite membrilor echipei: verificarea unei sau a mai multor versiuni,
cercetarea unui sau a unor episoade, a tuturor împrejurărilor referitoare la activitatea infracţională a unuia din învinuiţi.
în cazul în care activitatea criminală a cuprins diverse localităţi sau teritorii, acţiunile membrilor echipei de cercetare se
vor desfăşura după criterii teritoriale.
în cauzele complexe, cu un grad sporit de dificultate, un număr mare de participanţi şi cu multiple infracţiuni săvârşite,
la planul de cercetare penală, elaborat pentru întreaga cauză, se pot anexa fişe pentru fiecare învinuit, care conţin date
despre faptele săvârşite, probleme ce urmează a fi elucidate, ordinea şi modalităţile de rezolvare, scheme privind
structura grupei infracţionale şi a relaţiilor dintre membrii acesteia, grafice referitoare la efectuarea unor activităţi de
cercetare, cum ar fi, reţinerea şi prezentarea spre recunoaştere, percheziţia, ascultarea învinuiţilor ş.a.
TEST nr. 11
Subiectul I. Conceptul tacticii criminalistice
1.1. (3) Definiţi noţiunea de tactică criminalistică, structura și conținutul acesteia.
Tactica criminalistica, constituie un sistem de teze stiintifice si recomandatii practice, elaborate in baza studierii
legitatilor din sfera organizarii, planificarii si efetuarii urmaririi penale, deci mai simplu spus Tactica criminalistică,
reprezintă un ansamblu de reguli, de metode tactice utilizate de organele judiciare în efectuarea unor acte procedurale
în vederea obţinerii maximului de rezultate – în limitele legii – din efectuarea acestora. Astfel există reguli tactice
pentru ascultarea persoanelor participante în procesul penal (persoana vătămată, învinuitul / inculpatul, martorul),
dar, în egală măsură, pentru efectuarea altor acte procesual penale: prezentarea pentru recunoaştere, confruntarea,
cercetarea la faţa locului, percheziţia, reconstituirea ş.a.)
1.3 (5) Determinați și sistematizați categoriile de bază ale tacticii criminalistice.
Tactica criminalistică este al 3 compartiment al ştiinţei criminalistice, legat organic de celelalte compartimente:
introducerea în criminalistică; tehnica criminalistică şi metodica cercetării unor tipuri de infracţiuni. Bazele normative
ale tacticii criminalistice sunt formulate în Constituţia Republicii Moldova şi în Codul de procedură penală al Republicii
Moldova. Tactica criminalistică reprezintă un sistem de teze şi procedee generale argumentate ştiinţific, bazate pe
dispoziţiile legii procesuale penale şi pe practica în domeniu, aplicarea cărora e menită să asigure eficacitatea activităţii
organelor de urmărire penală. Sarcinile: 1)elaborarea tezelor şi procedeelor argumentate ştiinţific, comune pentru
diferite categorii de procese penale. 2)elaborarea recomandarilor privind organizarea, planificarea si interactiunea
cercetarii. 3)elaborarea recomandarilor privind efectuarea diferitor actiuni de ancheta.
Tactica criminalistica este constituita din doua parti:1)teze generale - niste recomndari cu caracter general ,intemeiate
stiintific,conform carora trebuie sa actioneze organelle de urmarire penala in procesul de cercetare a infractiunii.
2)tactica efectuarii unor actiuni de urmarire penala (25 de actiuni) –perchezitie,prezentarea spre
recunoastere,ascultarea,cercetarea la fata locului etc. Structura activitatii de cercetare: 1) actiuni de urmarire penala
2)organizarea urmaririi penale 3)planificarea 4)versiunile criminalistice 5)situatiile urmaririi penale.
1.4 (7) Analizați temeiurile, esența, sarcinile și legitimitatea acțiunilor de urmărire penală și de tactică
criminalistică .
Subiectul II. Modelul (caracteristica) criminalistic al categoriilor (grupurilor) de infracțiuni.
2.1 (3) Definiţi noţiunea de model criminalistic al categoriilor de infracțiuni.
Modelul criminalistic al infracţiunilor presupune sistemul fundamentat ştiinţific de date (probe), legate şi condiţionate
reciproc între ele, despre cele mai tipice urme, însuşiri, indicii şi intermedieri ale actelor ilicite şi infractorilor de o
anumită categorie, care se manifestă în legităţile pregătirii, săvârşirii şi tăinuirii infracţiunilor şi care permit a trage
concluzii referitor la căile optime de cercetare şi descoperire.

2.2 (5) Deduceţi rolul modelului criminalistic la cercetarea infracțiunilor de o anumită categorie.
Utilizarea modelului criminalistic în timpul cercetării faptelor ilicite cunoscute ştiinţei şi practicii, oferă posibilitatea de
a determina cu ce fel de mijloace, prin ce procedee ori metode se comit infracţiunile respective, în ce situaţii, care, de
obicei, sunt motivele şi cauzele infracţiunii, cine sunt infractorii, care este obiectul atentatului criminal, unde şi ce fel
de urme sunt caracteristice pentru aceste infracţiuni etc.

2.3 (7) Proiectați structura modelului criminalistic al categoriilor de infracțiuni și corelația acestuia cu
caracteristica infracțiunii concrete.
Analiza practicii de cercetare şi descoperire a infracţiunilor şi studierea ex-perienţei de combatere a acestora permite de
a nominaliza următoarele clemente substanţiale ale modelului criminalistic şi caracteristicii criminalistice a infrac-
ţiunilor:
date despre frecvenţa săvârşirii infracţiunilor (situaţiile) şi versiunile tipice ale acestora;
date despre specificul obiectului atentatului criminal şi victima infracţiunii;
date despre metodele şi procedeele (mecanismul) de realizare a intenţiei criminale, precum şi despre mijloacele utilizate
la săvârşirea infracţiunii;
date despre urmele şi consecinţele faptei prejudiciabile;
date despre personalitatea infractorului şi a complicilor săi;
date despre cauzele ce au generat şi despre circumstanţele ce au contribuit la comiterea infracţiunii.
Elementele indicate ale modelului criminalistic alcătuiesc structura şi conţinutul teoretic al acestuia. După această
structură a modelului criminalistic al infracţiunilor de o anumită categorie poate fi reconstituit teoretic evenimentul
infracţional produs
49
şi formulată caracteristica criminalistică a actului ilicit concret, precum şi a infractorului necunoscut.
Modelul criminalistic al omorului include în sine următoarele elemente:
date despre locul săvârşirii omorului sau locul depistării cadavrului;
date cu privire la timpul săvârşirii infracţiunii de omor;
date despre victimă;
date despre modalităţile de pregătire, săvârşire şi camuflare a omorului;
date despre ucigaş;
date despre urmele infracţiunii;
date despre motivul sau scopul omorului
TEST nr. 12
Subiectul I. Fotografia și videoînregistrarea criminalistică.
1.1 (3) Definiţi noţiunea şi sistemul fotografiei criminalistice.
în prezent fotografia judiciară este tratată de majoritatea specialiştilor ca o ramură a criminalisticii destinată
metodelor aplicării în direct sau prin adaptare a mijloacelor fotografice curente la fixarea şi examinarea probelor
materiale ale infracţiunii în scopul descoperirii şi curmării faptelor penale.
Ansamblul metodelor şi procedeelor fotografiei judiciare se divizează în două categorii: a) destinată fixării obiectelor
de cercetare criminalistică aşa cum sunt percepute la cercetarea locului faptei sau la efectuarea altor acte şi activităţi de
urmărire penală, şi b) aplicată în condiţii de laborator în vederea relevării urmelor imperceptibile ale infracţiunii,
demonstrării examinărilor în desfăşurare şi a rezultatelor expertizei. Demarând de la scopul utilizării fotografiei, în
criminalistică s-a conturat sistemul bipartit al fotografiei judiciare: fotografia judiciară operativă şi fotografia de
examinare, cunoscută şi sub denumirea de fotografie a expertizei criminalistice.
Fotografia operativă se aplică, după cum se va vedea în continuare, în mod nemijlocit de către organul de urmărire
penală in activitatea sa de descoperire şi curmare a infracţiunilor. Fotografia de examinare este întrebuinţată de către
experţii criminalişti în legătură cu efectuarea examinărilor criminalistice.
1.2 (5) Determinați regulile şi procedeele de fotografiere a locului faptei.
In scopul fixarii locului faptei se aplica 4 procede principale de fotografiere:
1) Fotografia de orientare cuprinde tabloul general al locului faptei si imprejurimile. Ea poate fi: - unitara efectuata
dintr-o singura pozitie; - panoramica presupune fotografierea pe segmente a locului savarsirii faptei, in doua variante: -
circulara, aparatul fiind rotit pe stativ intr-un arc de cerc de 180 grade, spre a fotografia un loc intins, pe segmente; -
liniara, care presupune deplasarea trepiedului pe o linie paralela cu axa longitudinala a obiectului de fotografiat (ex. un
teren deraiat).
2) Fotografia schita oglindeste locul savarsirii faptei cu toate particularitatile sale, fara imprejurimi, avand in prim plan
obiectul central al cercetarii criminalistice. Se realizeaza in faza statica a cercetarii la fata locului. a) Alegerea pozitiei
de fotografiere : - unitara – dintr-o singura pozitie; - in serie – mai multe fotografieri din pozitii diferite; - panoramica –
aceasta metoda a fazei de orientare; - pe sectoare – se imparte locul in sectoare pentru realizarea fotografiilor ; - contrara
– doua pozitii diametral opuse; - incrucisata – din patru extremitati. b) Problema iluminarii uniforme, fara umbre
puternice se va rezolva prin montarea a doua surse de lumina dispuse in partile laterale ale aparatului.
3) Fotografia obiectelor principale se efectueaza in faza statica si vizeaza obiectele corp-delict, cele care au suferit
modificari de pozitie ori deteriorari, precum si toate urmele create cu aceasta ocazie; se fotografiaza in corelatie cu
obiectele vecine, obiectivul aparatului trebuie sa fie perpendicular pe zona de mijloc; nu se recomanda fotografierea de
la un capat sau altul (ex. cadavrul victimei). Cadavrele se fotografiaza cel putin din doua parti.
4) Fotografia detaliilor se efectueaza in faza dinamica, reda detaliile urmelor si ale obiectelor fotografiate fiecare
separat. (ex. fotografierea leziunilor cadavrului. Aparatul se fixeaza pe trepied, in pozitie verticala fata de obiectul vizat
care este iluminat, dupa caz, din spatele aparatului si din lateral (ex. fotografierea urmelor de adancime).
1.3(7) Estimați procedura aplicării video-înregistrării la fixarea mersului şi rezultatelor acţiunilor de urmărire
penală.
Subiectul II. Tactica ridicării de obiecte sau documente
2.1 (3) Prezentați conceptul criminalistic și temeiurile ridicării de obiecte sau documente.
Ridicarea de obiecte şi documente reprezintă o activitate procedurală de o mai redusă complexitate, deoarece în cazul
acesteia sun cunoscute atît obiectele cît şui înscrisuile, locurile în care se află precum şi persoana care le deţine.
2.2 (5) Determinați procedura și particularitățile tactice de efectuare a ridicării de obiecte sau documente.
Altfel spus, pentru a proceda la efectuarea percheziţiei, anchetatorul trebuie să dispună de date probante (documente,
mărturii) sau informaţii operative de natură să justifice prezumţia că în locul indicat sau la persoana respectivă sunt
ascunse obiecte, documente sau alte materiale ce pot contribui la stabilirea adevărului.
Similară percheziţiei, dar nu identică, ridicarea de obiecte şi documente reprezintă o activitate procedurală prevăzută în
mod distinct în legislaţia procesual-penală în vigoare. Astfel, potrivit art. 147 al CPP, în situaţia în care se cunoaşte că
anumite obiecte sau documente ce pot servi ca mijloace de probă în procesul penal, se găsesc în posesia unei persoane
fizice sau juridice, organul de ceretare efectuează ridicarea lor. Ridicarea documentelor cu caracter secret se face numai
cu autorizaţia procurorului care supraveghează activitatea de cercetare a cauzei şi în ordinea stabilită de comun acord
cu factorii de conducere ai instituţiei respective.
Specificul acestui act procedural rezidă în modul în care se realizează: organul de cercetare dispune efectuarea ridicării
printr-o ordonanţă, în baza căreia obligă persoana sau unitatea care deţine obiectele sau documentele ce interesează
cauza, să le predea lui. Dacă persoana în cauză refuză să predea benevol obiectele ori documentele cerute, situaţie cu o
frecvenţă redusă în practica organelor de urmărire penală, dar care nu se exclude, acestea se ridică forţat.
Aşadar, putem afirma că ridicarea de obiecte şi documente reprezintă o activitate procedurală consacrată colectării
probelor materiale ale infracţiunii, care constă în cererea si ridicarea silită a anumitor obiecte şi documente ce prezintă
interes pentru cauză, aflate în posesia persoanelor fizice sau juridice.
Actul procedural al ridicării de obiecte şi documente se deosebeşte de percheziţie prin faptul că aici organul de cercetare
cunoaşte obiectele şi documentele ce urmează a fi ridicate, legătura acestora cu fapta avută în cercetare, ştie şi persoana
care le deţine sau în răspunderea căreia se află. Alta este situaţia în cazul percheziţiei. La momentul dispunerii acesteia
organul ce urmează să o efectueaze deţine anumite date, care, după cum s-a menţionat deja, întemeiază doar prezumţia
că într-un anumit loc sau la o anumită persoană se pot găsi urme ale infracţiunii, obiecte sau documente ce pot contribui
la soluţionarea cauzei.
2.3 (7) Proiectați actele procesuale care trebuie întocmite pentru ridicarea de obiecte sau documente și cazurile
când pentru această acțiune procesuală și de tactică criminalistică este necesar acordul judecătorului de
instrucție.
Subiectul I. Cercetarea criminalistică a urmelor împuşcăturii
1.1 (3) Definiţi conceptul criminalistic a urmelor aplicării armelor de foc la săvârșirea infracțiunii.
Examinarea criminalistică a urmelor tragerii este destinată unui şir de probleme cu care se confruntă justiţia mai cu
seamă la etapa iniţială de cercetare a faptelor săvârşite cu arma de foc.
Una dintre ele este cea a constatării dacă vătămarea unui obiect este consecinţa tragerii din arma de foc.
După cum demonstrează practica judiciară, nu întotdeauna evident această problemă e soluţionată în urma cercetărilor
efectuate de către organul de urmărire penală la faţa locului. Nu se exclude posibilitatea confundării urmelor proiectilului
pe unele obiecte, în special de îmbrăcăminte, cu vătămările produse cu obiecte de profesie sau de uz casnic.
Expertiza va examina orificiile de intrare şi de ieşire a proiectilului, canalul creat de el şi spaţiul din apropierea
nemijlocită, având ca scop evidenţierea elementelor caracteristice ale împuşcăturii. Se va aplica cu acest prilej diverse
instrumente optice, surse de radiaţii invizibile şi luminiscente, convertizorul optico-electronic. In caz de necesitate se va
recurge la metode chimice şi cromotografice.
Concluziile expertului balistician se vor formula in baza elementelor caracteristice ale orificiului de intrare şi de ieşire,
dar şi a urmelor factorilor suplimentari ai împuşcăturii.
Altă problemă constă în punerea în evidenţă a urmelor factorilor suplimentari ai tragerii din arma de foc. Descoperirea
la faţa locului a acestei categorii de urme este dificilă, având în vedere posibilităţile tehnice de cercetare ale organelor
cu funcţii de urmărire penală. în condiţii de laborator detectarea urmelor factorilor suplimentari ai împuşcăturii se
realizează prin aplicarea de metode şi mijloace tehnice de înaltă sensibilitate.
în contextul celor de mai sus, considerăm oportun a semnala că metodele bazate pe mijloacele tehnice de înaltă
sensibilitate, de care dispunem la etapa actuală, a făcut posibilă stabilirea urmelor factorilor suplimentari nu numai pe
ţintă, dar şi pe trăgător.
Urmele factorilor suplimentari ai împuşcăturii constituie, după cum s-a precizat anterior, elemente caracteristice ale
direcţiei şi distanţei de la care s-a tras. în situaţia în care se solicită determinarea exactă a distanţei tragerii, expertul
balistician va recurge la trageri experimentale de la diverse distanţe cu muniţii şi in condiţii similare celor în litigiu.
Obiectul expertizei urmelor împuşcăturii cuprinde şi alte chestiuni ca, de exemplu, dacă urmele sunt consecinţa unei sau
a mai multor împuşcături,
dacă două sau mai multe împuşcături provin de la una şi aceeaşi, sau de la câteva arme, dacă denotă aplicarea unei arme
automate, de fabricare improvizată sau modificată etc.
1.3 (5) Clasificaţi urmele împuşcăturii şi argumentaţi importanţa lor în cercetarea infracţiunilor.
Urmele tragerii din armă de foc constituie modificări materiale care apar pe suprafaţa sau în profunzimea diferitelor
obiecte (inclusiv a corpului omenesc) din perimetrul locului aplicării armelor de foc.
După caracterul, mecanismul de formare şi importanţa lor la determinarea împrejurărilor unei împuşcături, urmele
tragerii din armă de foc se divizează în trei mari categorii: a) create de mecanismele armei pe muniţii drept rezultat al
interacţiunii acestora în procesul tragerii; b) lăsate de proiectil pe suprafaţa sau în profunzimea obiectelor cu care vine
în contact în urma împuşcăturii; c) formate de factorii suplimentari ai împuşcăturii.
După natura lor, urmele date pot fi împărţite în două grupe: 1) rezultate din acţiunea directă a factorilor suplimentari ai
împuşcăturii asupra obiectelor în care s-a tras; 2) urme — materie ce se prezintă ca resturi de substanţe degajate in
momentul Împuşcăturii
Dacă vrea caracterizarea lor atunci adaugă na.....
Urmele tragerii din armă de foc constituie modificări materiale care apar pe suprafaţa sau în profunzimea diferitelor
obiecte (inclusiv a corpului omenesc) din perimetrul locului aplicării armelor de foc.
După caracterul, mecanismul de formare şi importanţa lor la determinarea împrejurărilor unei împuşcături, urmele
tragerii din armă de foc se divizează în trei mari categorii: a) create de mecanismele armei pe muniţii drept rezultat al
interacţiunii acestora în procesul tragerii; b) lăsate de proiectil pe suprafaţa sau în profunzimea obiectelor cu care vine
în contact în urma împuşcăturii; c) formate de factorii suplimentari ai împuşcăturii.
Amintim în acest context că, după unii autori, urmele în discuţie se împart în principale şi secundare 1, clasificare
dubioasă, dacă ţinem cont de faptul că de ce natură ar fi o urmă a împuşcăturii ea poate avea o importanţă primordială
la determinarea împrejurărilor aplicării armei de foc.
Urmele mecanismelor armei pe tubul cartuşului se creează succesiv pe parcursul a trei etape inerente unei împuşcături:
încărcării armei, tragerii, eliminării şi aruncării tubului ars.
La etapa încărcării armei se vor forma două urme ce interesează pe plan criminalistic: una pe suprafaţa exterioară a
tubului în forma unui fascicul de linii specifice scoaterii cartuşului din încărcător, pentru a fi deplasat spre camera de
detonare, alta pe fundul rozetei tubului sub formă de striaţii ce redau relieful părţii, frontale a închizătorului venit în
contact cu tubul în momentul introducerii cartuşului în camera de detonare.
La etapa tragerii percutorul creează prin lovitură o urmă de adâncime, care reproduce diverse elemente caracteristice
privind forma, dimensiunile şi relieful lui. La tuburile cartuşelor de vânătoare această urmă este sursa informativă de
bază privind identificarea armei din care s-a tras.
La etapa eliminării şi aruncării tubului ars se creează patru urme cu semnificaţie decisivă privind identificarea armei, şi
anume:
— urma ghearei extractoare sub forma unui şir de striaţii pe partea anterioară a gulerului rozetei, care redau cu precizie
relieful mecanismului menţionat al armei;
— urma ejectorului (pragului aruncător), în formă de striaţii, pe partea posterioară a gulerului rozetei;
— urma marginii ferestruicii de aruncare sub forma unui fascicul de linii, ce se creează la un nivel mai sus de mijlocul
tubului. La armele de luptă automate şi semiautomate această urmă prezintă o valoare identificatoare esenţială;
— urma sub formă de linii longitudinale pe suprafaţa tubului, create de iregularităţile pereţilor camerei de detonare
(fig.37).
De o deosebită valoare criminalistică sunt urmele de pe glonţ, create la etapa tragerii de plinurile ghinturilor. Glontele
cartuşelor pentru armele ghintuite este prevăzut cu un diametru majorat faţă de calibrul armei pentru care este destinat,
aceasta fiind o condiţie tehnică indispensabilă funcţionării armelor ghintuite . Datorită acestei diferenţe de diametru,
glontele înaintează pe ghinturi forţat, reproducând în mod dinamic relieful plinurilor ghinturilor (câmpurilor dintre
ghinturi) (fig.38).
în ceea ce priveşte urmele pe proiectilele din mitralii trase din arma de vânătoare, acestea reproduc de asemenea in mod
dinamic iregularităţile ţevii. Posibilităţile cercetării criminalistice a urmelor date practic sunt perfectibile.
A doua categorie de urme ale împuşcăturii sunt cele ale proiectilului pe suprafaţa sau în profunzimea ţintei, a altor
obiecte cu care proiectilul a venit în contact. Aceste urme se întâlnesc sub trei forme: urme de perforare, create in urma
penetrării proiectilului a obiectului in întregime; urme de pătrundere (canale oarbe), create prin implantarea proiectilului
în profunzimea obiectului împuşcat fără a-1 traversa complet; urme de ricoşare, create prin atingerea unei suprafeţe.
Urmele de perforare se manifestă prin orificiul de intrare, printr-un canal, în cazul unui obiect relativ gros, şi prin orificiul
de ieşire. La urmele de pătrundere — prin orificiul de intrare şi printr-un canal numit orb din cauza lipsei orificiilor de
ieşire.
Urmele de ricoşare se prezintă sub forma unor linii, zgârieturi ale suprafeţei obiectului lovit de proiectil, forma şi
adâncimea cărora sunt în funcţie de unghiul de lovire, rezistenţa obiectului, distanţa de la care s-a tras, tipul şi calibrul
armei, muniţiilor etc.
Ultima categorie de urme le constituie modificările produse de factorii suplimentari ai împuşcăturii .
După natura lor, urmele date pot fi împărţite în două grupe: 1) rezultate din acţiunea directă a factorilor suplimentari ai
împuşcăturii asupra obiectelor în care s-a tras; 2) urme — materie ce se prezintă ca resturi de substanţe degajate in
momentul Împuşcăturii. Din prima grupă fac parte:
a) rupturile marginilor orificiului de intrare, provocate de acţiunea gazelor in cazul împuşcăturii de la distanţe extrem
de mici (până la 3 cm). Presiunea gazelor create ca urmare a arderii explozibile a pulberii este până la 3 mii atm. Scăzând
cu mult în urma aruncării proiectilului, ea continuă să acţioneze asupra obiectelor din apropierea gurii ţevii, generând
rupturi de diverse forme;
b) arsurile şi pârliturile suprafeţei din apropierea nemijlocită a orificiului de intrare cauzate de flacăra de la gura ţevii,
care de asemenea sunt caracteristice pentru împuşcăturile de la distanţe minime. în urma arderii pulberii în ţeava armei
temperatura gazelor atinge valori maxime (până la 2000-2500°). Ieşind in afara ţevii, gazele izbucnesc în flacără,
provocând arsuri obiectelor din apropierea gurii ţevii;
c) inelul sau semiinelul de imprimare a conturului gurii ţevii («ştanţ-marke») provocat de vârful ţevii înfierbântate în
cazul împuşcăturii de la distanţă nulă, direct pe suprafaţa obiectului.
Urmele-materie specifice împuşcăturii se prezintă în două categorii: prima inelul de frecare — un strat cu formă
circulară, creat prin ştergerea de particule metalice, de ulei, funingine, rugină, praf, atestat permanent la gura orificiului
de intrare, şi a doua — a petelor de funingine, particule de pulbere arse incomplet, reziduuri de capsă, precum şi stropi
de ulei, acestea creând o zonă mai largă în jurul orificiului de intrare in situaţia împuşcăturii de la distanţa de până la
80-100 cm. Pe părţile deschise ale corpului uman particulele de praf, arse incomplet, implantându-se în piele, constituie
un desen cunoscut sub denumirea de tatuaj.
în fond, cu categoriile de urme menţionate ne confruntăm şi în cazul împuşcăturii din arma de vânătoare. Unele deosebiri
se pot consemna doar privind urmele proiectilului de alice şi mitralii. Ieşind din ţeava armei, un atare proiectil va
parcurge compact o distanţă mică (până la 1 m) după ce alicele şi mitraliile se vor dispersa treptat. Prin urmare, în
situaţia împuşcăturii de la distanţă mică, pe ţintă se va crea un singur orificiu de intrare, ceva mai mare decât calibrul
armei din care s-a tras. Alicele şi mitraliile trase de la distanţă mare (peste 1 m) vor crea mai multe orificii de intrare cu
raza de plasare proporţională distanţei de tragere.
Datorită faptului că forţa acţiunii exercitată de proiectilul armelor de vânătoare este cu mult mai scăzută decât a
proiectilelor armelor de luptă,
In majoritatea cazurilor de împuşcătură din arme de vânătoare, proiectilele creează canale oarbe.
1.4 (7) Analizați modalităţile de stabilire a direcţiei, distanţei şi locului de unde s-a tras din arma de foc.
Stabilirea direcţiei, a distanţei şi a locului de unde s-a tras se înscrie printre problemele ce necesită soluţionare atât în
cadrul cercetării la faţa locului, cât şi în procesul expertizei. Faptul în cauză contribuie direct la demascarea unui omor
disimulat prin sinucidere, la determinarea unei legitime sau nelegitime aplicări a armei de foc de către o persoană cu
funcţii speciale, de altă persoană în situaţia unei agresiuni etc.
Direcţia tragerii se determină în baza urmelor proiectilului şi a factorilor suplimentari ai împuşcăturii, precum şi după
locul amplasării tuburilor trase din sisteme automate.
în baza urmelor proiectilului, direcţia în care s-a tras se stabileşte după poziţia orificiului de intrare şi de ieşire.
Pentru orificiul de intrare este caracteristică atragerea marginii acestuia înăuntru. Suprafaţa obiectului în care s-a tras
poate fi îndoită ca urmare a apăsării provocate de lovirea proiectilului. Orificiul de ieşire prezintă dimensiuni mărite faţă
de cel de intrare şi în majoritatea cazurilor este înconjurat de diverse rupturi cauzate de materialul dislocat şi aruncat de
proiectil în direcţia mişcării.
Despre direcţia tragerii atestă şi urmele create de factorii suplimentari ai împuşcăturii (inelul de frecare, «ştanţ-marke»,
rupturile şi pârliturile).
Pe baza acestei categorii de urme ale împuşcăturii în criminalistică se determină şi distanţa de la care s-a tras. Imprimarea
gurii ţevii, rupturiile şi pârliturile din preajma orificiului de intrare, prezenţa burei şi a căpă-celului proiectilului în
canalufcreat de acesta, mărturisesc vădit că tragerea a fost executată cu ţeava lipită de suprafaţa obiectului sau de la
distanţe extrem de mici (1—5 cm). Petele de funingine, stropii de ulei, îndeosebi particulele de pulbere nearse sunt
factorii distinctivi ai împuşcăturii de la distanţe mici. Reamintim că limitele de acţiune a factorilor creatori ai urmelor
menţionate la armele de mână nu depăşesc un metru.
Lipsa urmelor factorilor suplimentari confirmă că împuşcătura a fost efectuată de la distanţe ce depăşesc limita de 1 m,
adică considerate convenţional ca mari.
Despre distanţa unei Împuşcături cu un proiectil de alice sau mitralii se poate judeca şi după aria de dispersare a acestuia.
în linii mari, valorile diametrelor de dispersare a alicelor cartuşului tras dintr-o armă de vânătoare cu ţeava cilindru sunt
date de specialiştii in materie in funcţie de distanţa de tragere1 (vezi tabelul de pe pag. urm.).
In acest context atenţionăm că determinarea la faţa locului a direcţiei şi distanţei de la care s-a tras este cu aproximaţie,
ea fiind întreprinsă de organul jdiciar doar pentru a intensifica activitatea de urmărire penală. Definitivarea acestor
circumstanţe ţine de competenţa expertului balistician.
Pentru stabilirea locului de unde s-a tras se apelează la metoda cunoscută în criminalistică sub# denumirea de vizarea
directă a locului tragerii,
care în marea majoritate a cazurilor se desfăşoară cu ocazia cercetării locului faptei.
Dacă proiectilul a perforat un obiect cu o grosime relativ mare, vizarea directă a locului de unde s-a tras se face cu
ajutorul unui tub de hârtie,carton sau masă plastică introdusă în canalul format de proiectil din partea orificiului de ieşire.
Dacă proiectilul a perforat două obiecte apropiate unul de altul, tubul trebuie să unească canalul ambelor obiecte în
întregime. Privind prin tubul astfel aranjat se va determina cu precizie locul amplasării armei din care s-a tras.
In situaţia în care proiectilul a perforat un singur obiect subţire,
lovind sau aprofundându-se în alt obiect îndepărtat, cum ar fi un geam sau peretele opus, vizarea se face privind în de-
a lungul unei sfori întinse ce uneşte centrul perforaţiei primului obiect cu punctul obiectului lovit de proiectil ulterior.
în aprecierea locului de unde s-a tras trebuie să se ţină cont de factorii ce influenţează traiectoria de zbor a proiectilului.
In fond vizarea poate conduce la stabilirea locului tragerii, şi aceasta s-a confirmat prin verificarea practică, dacă direcţia
tragerii este orizontală sau de sus în jos sub orice unghi. Traiectoria proiectilului tras de jos in sus admite modificări
esenţiale de direcţie, fiind influenţată vădit de gravitaţie, precum şi de factorii climaterici. Cu căt distanţa tragerii e mai
mare, cu atât mai evidente devin modificările.
Locul de amplasare a tuburilor aruncate din armele automate, în condiţiile unui spaţiu deschis, poate fi supus unui studiu
special, având ca scop calcularea locului de unde s-a tras. După cum este cunoscut, fiecărui tip şi sistem de armă
automată ii sunt proprii direcţia şi unghiul de aruncare a tuburilor trase. De exemplu, pistoletul TT aruncă tubul in
dreapta la o distanţă de până la 5 metri sub unghiul de 70—110° faţă de linia direcţiei tragerii, pistoletul Parabellum
aruncă tubul în sus şi în dreapta la distanţe până la 1—3 m sub un unghi de 60—100°, iar pistoletul Brawning respectiv
In dreapta la o distanţă de până la 3 m şi sub un unghi de 90—160°.
Deci, cunoscând arma după tubul fixat în perimetrul locului faptei, în baza indicatoarelor sau cataloagelor privind
caracteristicile tehnico-balistice ale acesteia, dar şi prin verificare experimentală, organul judiciar poate calcula locul de
unde s-a tras.
Dacă tubul a fost aruncat dintr-o armă cu repetiţie, calcularea locului de unde s-a tras va fi doar aproximativă, deoarece
atât unghiul, cât şi direcţia de aruncare a tubului sunt în funcţie de forţa şi modul de acţiune a autorului tragerii.
Subiectul II. Activităţile de urmărire penală desfăşurate la etapa iniţială de cercetare a infracţiunilor de corupție.
2.1 (3) Prezentați elementele modelului (caracteristicii) criminalistic al infracțiunilor de corupție.
La cercetarea acestor infracţiuni deosebit de complicate şi periculoase pentru societate, cunoaşterea modelului
criminalistic are un avantaj important. Ca elemente ale modelului criminalistic al actelor de corupere, pot fi
nominalizate:
datele referitoare la subiecţii actului de corupere;
datele cu privire la obiectul infracţiunii;
datele cu privire la modalităţile de săvârşire a corupţiei;
datele despre urmele infracţiunii de corupţie;
datele cu privire la locul şi timpul săvârşirii actului de corupţie;
datele cu privire la cauzele şi condiţiile săvârşirii actului de Corupţie.
2.2 (5) Distingeți acţiunile de urmărire penală și măsurile speciale de investigații care se efectuează la etapa
iniţială de cercetare a infracțiunilor de corupție
Ascultarea denunţătorului în calitate de martor;
Organizarea şi efectuarea controlului transmiterii banilor sau obiectelor extorcate;
Reţinerea în flagrant a persoanei cu funcţii de răspundere sau .persoanei care a încercat să corupă funcţionarul respectiv;
Perchezitia corporala, la domiciliul si la locul de munca al banuitului
Ridicarea de obiecte si documente
Ascultarea banuitului
Examinarea obiectelor primate in calitate de mita
Examinarea criminalistica a urmelor de mani depistate pe obiectele primite
2.3 (7) Proiectați caregoriile de martori care pot fi audiate la etapa inițială de cercetare a infracțiunilor de
corupție.
Audierea denuntatorului, martori oculari ai infractiunii, colegi , vecini, si cunoscuti ai persoanei corupte, rudele,
cunoscutii si colegii denuntatorului

TEST nr. 14
Subiectul I. Cercetarea urmelor create de corpul uman
1.1(3) Prezentați rolul şi importanţa criminalistică a urmelor de picioare.
Prin noţiunea de urme de picioare în criminalistică se înţeleg modificările produse pe o suprafaţă ca rezultat al
contactului picioarelor omului cu ea.
Urmele de picioare se creează datorită presiunii greutăţii corpului atât In timpul staţionării acestuia, cât şi în cadrul
deplasării lui în spaţiu. E de menţionat că urmele, de picioare se vor forma la faţa locului inevitabil in toate cazurile în
care săvârşirea faptei implică acţiuni ce duc la contactul picioarelor făptuitorului cu elementele materiale ale ambianţei
şi, fireşte, dacă acestea sunt apte să primească urme.
La locul faptei se pot întâlni urme de picioare izolate şi In formă de cărare. Urmele izolate sunt ale unui singur picior
sau ale ambelor, crearea cărora este lipsită de legătura logică a mersului sau a fugii. Cărarea urmelor
se prezintă ca un ansamblu al urmelor picioarelor drept şi stâng succesiv formate in cadrul deplasării omului In spaţiu
prin mers sau fugă.
1.2(5) Determinați elementele caracteristice ale „carării de urme”.
Particularităţile individuale ale deprinderilor de a merge se materializează sub formă de elemente caracteristice ale
cărării urmelor, dintre care menţionăm:
— linia direcţiei mersului — axa cărării de urme, indicând direcţia mersului;
— linia mersului — linia frântă, segmentele căreia unesc punctele ex-
treme din spate ale urmelor create consecutiv de piciorul drept şi de cel stâng;
— lungimea paşilor picioarelor drept şi stâng — distanţa dintre punctele extreme din spate ale urmelor consecutiv create
de picioare;
— lăţimea pasului — distanţa cuprinsă între extremităţile interioare ale urmelor create de piciorul drept şi de cel stâng;
— unghiul paşilor picioarelor drept şi stâng — figură formată de întretăierea axei urmelor picioarelor respective cu
linia direcţiei mersului (fig. 28).
Cercetarea acestor elemente în particular sau în ansamblu poate conduce la concluzii principiale privind persoana
suspecţi. Pe baza elementelor cărării urmelor se pot pronostica apartenenţa la sex a persoanelor participante la operaţia
cercetată, caracteristicile fizice şi eventualele defecte anatomice ale acestora, starea lor psihica, greutatea ş. a.
Ritmul şi direcţia deplasării, spre exemplu, se apreciază după poziţia picioarelor, lungimea paşilor şi unghiul mersului.
Aceste elemente în comun cu forma urmelor denotă apartenenţa la Sex a persoanei lif'
cauză. Lungimea paşilor în mers obişnuit la bărbaţi este în medie de 70—90 cm, iar la femei de 50—60 cm. Urmele
create în fugă se disting prin forma lor vădit arcuită. Defectele anatomice (proteză, rană ş. a.) se reflectă în cărarea
urmelor prin lungimea diferită a paşilor unui picior în raport cu celălalt şi prin apariţia unor elemente suplimentare, cum
ar fi a celor de târâre a piciorului afectat.
Luând în considerare cele de mai sus, putem afirma că urmele de picioare ocupă un loc prioritar în cercetările
criminalistice, însemnătatea lor fiind apreciată sub trei aspecte:
1) in vederea stabilirii împrejurărilor locului faptei în cadrul cercetării acestuia prin aprecierea pe baza urmelor, a căilor
de pătrundere şi plecare a făptuitorului, a acţiunilor săvârşite şi a factorului de timp al infracţiunii;
2) în vederea urmăririi urgente a făptuitorului, folosindu-se date exacte despre direcţia şi modul deplasării,
particularităţile mersului, caracteristicile fizice şi anatomice ale persoanei suspecte;
3) în vederea identificării factorului creator de urme (a persoanei suspecte sau a încălţămintei) prin intermediul
expertizei traseologice.
1.3(7) Estimaţi posibilitățile și necesitățile utilizării unor urme reieșind din următoarea situație: „La locul
săvârşirii unei infracţiuni de poluare a mediului prin descărcarea gunoiului într-un loc în pădure, echipa de
cercetare a locului faptei a descoperit pe sol (două) urme de încălțăminte care reprezintă în profunzime suportul
relieful părţii de contact a încălţămintei”. Specialistul criminalist a efectuat fixarea şi ridicarea lor.
Descoperirea urmelor de picioare, indiferent de natura lor, se realizează prin cercetarea vizuală la faţa locului a tuturor
suprafeţelor pe care este posibil să se calce. In acest scop vor fi examinate:
— suprafeţele de duşumea şi alte obiecte de construcţie din încăperea în care s-au desfăşurat acţiunile cercetate;
— suprafeţele de teren ale spaţiului deschis, pe unde a venit şi a plecat făptuitorul;
— obiectele aflate în calea direcţiei de deplasare a făptuitorului, precum şi cele exploatate pe parcursul săvârşirii faptei
(mese, scaune, lăzi etc).
tn condiţii nefavorabile, în căutarea urmelor de picioare se pot folosi surse de lumină dirijată şi instrumente optice de
mărire (reflector, lupă).
Urmele de picioare, atât cele de adâncime cât şi cele de suprafaţă, sunt supuse acţiunilor mai multor factori de natură să
le distrugă. Fiind descoperite, ele impun masuri de protejare. De fenomenele naturii (vânt,
ploaie, zăpadă) urmele se vor proteja prin acoperire cu vase sau pelicule impermeabile. In vederea excluderii unor
activităţi umane de natură să provoace deteriorări, urmele se acoperă cu obiecte de persistenţă avansată, ca de exemplu,
o ladă, albie, covată etc. Descoperite, urmele de picioare se fixează prin descrierea în procesul-verbal de cercetare la
locul faptei a trăsăturilor lor generale şi particulare. Procesul-verbal, fiind formă procesuală de fixare a urmelor, trebuie
să conţină date referitor la natura urmei (de picior, de Încălţăminte, de adâncime, de suprafaţă, de stratificare ori de
destratificare), forma ei generală şi a reliefului (în urmele picioarelor goale, dacă se disting desene papilare),
dimensiunile urmei. Astfel prin măsurări precise se vor stabili şi fixa:
— In urmele plantei: lungimea urmei — distanţa dintre extrema posterioară a călcâiului şi cea anterioară a degetelor;
lăţimea urmei — distanţa dintre extremele laterale ale regiunii metarsiene; lăţimea urmei in regiunea tarsiană (arcadă)
şi a călcâiului în zona centrală. In cazurile posibile se fixează unghiul (în grade) format de întretăierea liniei care uneşte
vârful degetelor mare şi mic cu dreapta tangentă cu interiorul urmei;
— In urmele de tncălţăminte: lungimea urmei — distanţa dintre extremele vârfului urmei şi a tocului; lungimea pingelei,
a regiunii intermediare şi a tocului; lăţimea pingelei, a regiunii intermediare şi a tocului (fig. 29, 30).
Un rol prioritar in vederea fixării urmelor de picioare îi aparţine fotografiei. Procedeele de fotografiere a urmelor au fost
formulate în compartimentul consacrat fotografiei judiciare. Relevăm în acest context că indiferent de natura lor, urmele
de picioare vor fi fixate pe trei feluri de fotografii executate la faţa locului: schiţă, de nod şi de detaliu. In aşa mod
urmele se vor fixa atât în ansamblul obiectelor din spaţiul săvârşirii faptei, precum şi izolat, fiind purtătoare de elemente
caracteristice identificatoare.
Urmele de picioare practic rar pot fi ridicate în comun cu obiectul purtător. Prin ridicare se înţelege mularea urmelor de
adâncime şi transferarea celor de suprafaţă, aplicându-se în acest scop diferite materiale. Cel mai frecvent utilizat
material de mulare, fapt confirmat şi de practica judiciară, este pasta de ghips. Aplicarea acestui material se face In felul
următor: după pregătirea în prealabil a urmei în sensul Înlăturării corpurilor «străine» şi îngrădirea urmei cu un val de
sol sau cu carton pentru a se preveni revărsarea pastei, se trece la prepararea compoziţiei de ghips. Intr-un vas deschis
cu 700—800 ml de apă se toarnă treptat praf de ghips uscat şi cernut, amestecîndu-1
pria mişcări energice pentru a nu permite crearea boţurilor. Când compoziţia ajunge la consistenţa asemănătoare
smântânei, se toarnă în urmă un prim strat de natură să acopere cel puţin jumătate din adâncimea urmei. Asupra acestui
strat se fixează armătura mulajului formată din 3—4 beţişoare de lemn sau sârme pregătite in prealabil. Pe un element
al armăturii se leagă o sfoară menită să servească la fixarea etichetei cu datele necesare privind urma ridicată. Când
stratul turnat se va întări puţin, peste armătură se toarnă pasta de ghips până la îngroşarea suficienta a mulajului.
După întărire1, mulajul se sapă uşor Împrejur pentru ca ulterior să fie ridicat din sol manual. Solul aderat la mulaj se
spală sub un jet de apă fără a se folosi perii, cârpe şi alte obiecte.
Mularea urmelor in zăpadă, în sol zgrunţuros sau nisipos este precedată de operaţii privind întărirea lor. Cea mai simplă
metodă de întărire a urmei constă în pulverizarea pe suprafaţa ei a unui strat subţire de ghips, ulterior pulverizat cu apă.
Peste crusta subţire de ghips, se toarnă pasta de mulaj
in ordinea menţionată anterior, cu o singură remarcă: pasta de ghips pentru mularea urmelor in zăpadă se prepară în apa
adusă la temperatura zăpezii prin ţinerea ei un oarecare timp in condiţiile in care se realizează operaţia de mulare. Pentru
întărirea urmelor in sol nisipos, se recomandă depunerea în ele, tot prin pulverizare, a unui strat subţire de perclorvenil
dizolvat în proporfie de 8% în acetonă. Polimerizându-se, soluţia de perclorvenil leagă elementele grunţului şi după
20—30 de minute admite mularea cu ghips, uneori chiar ridicarea urmei.
În literatura de specialitate se insistă asupra folosirii pentru mularea urmelor de picioare a sulfului topit, parafinei, cerii
si a unor polimeri de o uzitate mai redusă în prezent1.
Referitor ta ridicarea urmelor de suprafaţă, la etapa actuală se folosesc peliculele dactiloscopice, hârtia fotografică şi
plăcile de cauciuc. Aplicarea peliculei dactiloscopice este aceeaşi ca la ridicarea urmelor de mâini relevate prin prăfuire.
In lipsa peliculei adezive speciale, urmele se pot ridica cu ajutorul hârtiei fotografice pregătită In prealabil. Pentru urmele
create de substanţe de culoare afba (ciment, alabastru, var, făină) se aplică hârtie cu emulsie neagră şi invers, pentru
urmele create de substanţe de culoare neagră (mangal, funingine, smoală) se va aplica hârtie cu emulsie albă2.
La locul descoperirii urmelor, hârtia se înmoaie in apă caldă, se zvântă şi se suprapune urmei, apăsându-se cu un rulou
de cauciuc sau cu mâna. Tot in aşa mod se foloseşte placa de cauciuc, aceasta fiind în prealabil prelucrată pe una din
părţi cu glaspapir până la formarea unui relief urşinic.
La etapa finală a cercetării urmelor de picioare prin examinarea lor de criminaliştii-experţi se pot soluţiona două
probleme esenţiale:
— dacă urmele plantei au fost lăsate la lata locului de persoanele de la care s-au luat modelele de comparaţie;
— dacă urmele de încălţăminte au fost create de încălţămintea ridicată de la persoana suspectă. .
Rezolvarea acestora se va baza pe stabilirea prin examinarea de comparare a coincidenţei elementelor caracteristice ale
urmei cu cele ale
piciorului prezentate în modele de comparaţie sau a încălţămintei în cazul urmei respective. Caracteristicile generale ale
plantei piciorului sunt: forma şi dimensiunule plantei, mărimea şi poziţia degetelor, forma liniilor flexorice. Cu caracter
individual se prezintă crestele şi desenele papilare, cicatricele, bătăturile, crăpăturile de piele, defectele accidentale şi
anatomice.
tn examinarea urmelor de încălţăminte se vor compara modelul încălţămintei, forma şi mărimea tălpii, forma vârfului,
configuraţia liniei din urmă a pingelei şi cea dinainte a tocului, modalitatea de prindere a tălpii, alte elemente de ordin
general.
Rolul decisiv în procesul de identificare îl va avea coincidenţa caracteristicilor individuale sub formă de elemente
reliefice, diferite afectări cu provenienţă din confecţionarea, exploatarea şi repararea încălţămintei
Subiectul II. Tactica efectuării percheziţiei
2.1 (3) Reproduceţi noţiunea și nominalizați temeiurile și sarcinile percheziţiei.
Percheziţia poate fi definită ca o activitate procedurală care constă în cercetarea prin constrângere a unui loc deschis,
încăpere sau a unei persoane în vederea depistării şi ridicării de urme ale infracţiunii, a anumitor obiecte, valori şi
documente ce constituie mijloace materiale de probă, precum şi descoperirii persoanelor aflate în căutare şi a cadavrelor
ascunse.
Percheziţia reprezintă activitatea procedurală prin a cărei efectuare se urmăreşte descoperirea şi ridicarea obiectelor sau
înscrisurilor ce conţin sau poartă urme ale unei infracţiuni şui care pot servi la aflarea adevărului.
2.2 (5) Determinaţi deosebirile procesuale şi tactice dintre percheziţie şi ridicare de obiecte sau documente.
Specificul percheziţiei a condiţionat stabilirea unui cadru procesual aparte. După cum s-a subliniat, la efectuarea
percheziţiei organul de cercetare poate recurge numai dacă se află în posesia unor date ce în mod obiectiv întemeiază
necesitatea efectuării ei. Altfel spus, pentru a proceda la efectuarea percheziţiei, anchetatorul trebuie să dispună de date
probante (documente, mărturii) sau informaţii operative de natură să justifice prezumţia că în locul indicat sau la
persoana respectivă sunt ascunse obiecte, documente sau alte materiale ce pot contribui la stabilirea adevărului.
Similară percheziţiei, dar nu identică, ridicarea de obiecte şi documente reprezintă o activitate procedurală prevăzută în
mod distinct în legislaţia procesual-penală în vigoare. Astfel, potrivit art. 147 al CPP, în situaţia în care se cunoaşte că
anumite obiecte sau documente ce pot servi ca mijloace de probă în procesul penal, se găsesc în posesia unei persoane
fizice sau juridice, organul de ceretare efectuează ridicarea lor. Ridicarea documentelor cu caracter secret se face numai
cu autorizaţia procurorului care supraveghează activitatea de cercetare a cauzei şi în ordinea stabilită de comun acord
cu factorii de conducere ai instituţiei respective.
Specificul acestui act procedural rezidă în modul în care se realizează: organul de cercetare dispune efectuarea ridicării
printr-o ordonanţă, în baza căreia obligă persoana sau unitatea care deţine obiectele sau documentele ce interesează
cauza, să le predea lui. Dacă persoana în cauză refuză să predea benevol obiectele ori documentele cerute, situaţie cu o
frecvenţă redusă în practica organelor de urmărire penală, dar care nu se exclude, acestea se ridică forţat.
Aşadar, putem afirma că ridicarea de obiecte şi documente reprezintă o activitate procedurală consacrată colectării
probelor materiale ale infracţiunii, care constă în cererea si ridicarea silită a anumitor obiecte şi documente ce prezintă
interes pentru cauză, aflate în posesia persoanelor fizice sau juridice.
Actul procedural al ridicării de obiecte şi documente se deosebeşte de percheziţie prin faptul că aici organul de cercetare
cunoaşte obiectele şi documentele ce urmează a fi ridicate, legătura acestora cu fapta avută în cercetare, ştie şi persoana
care le deţine sau în răspunderea căreia se află. Alta este situaţia în cazul percheziţiei. La momentul dispunerii acesteia
organul ce urmează să o efectueaze deţine anumite date, care, după cum s-a menţionat deja, întemeiază doar prezumţia
că într-un anumit loc sau la o anumită persoană se pot găsi urme ale infracţiunii, obiecte sau documente ce pot contribui
la soluţionarea cauzei.
Diferă substanţial şi conţinutul activităţilor procedurale în discuţie. Pe lângă cererea şi ridicarea obiectelor şi
documentelor, la care se limitează actul procedural de ridicare, percheziţia cuprinde o vastă activitate de căutare, care
urmăreşte scopuri diverse (descoperirea obiectelor purtătoare de urme ale infracţiunii, a bunurilor materiale rezultate
din activitatea infracţională, a tot felul de acte scrise ce pot furniza date probante, reţinerea persoanelor declarate în
căutare, depistarea locurilor ascunderii cadavrelor etc).
2.3 (7) Analizați sarcinile, metodele şi mijloacele tehnice de căutare a obiectelor în cadrul percheziţiei la
domiciliul unei persoane, bănuite de săvîrşirea infracţiunii de corupție.
Tactica percheziţiei încăperilor, indiferent de destinaţia lor (locuinţe, oficii, construcţii anexe) cuprinde, pe de o parte,
anumite reguli tactice privind modul de deplasare şi pătrundere la locul percheziţiei, iar pe de altă parte, procedeele de
căutare propriu-zise a obiectelor ce interesează cauza.
Deplasarea la locul percheziţiei trebuie făcută cu multă atenţie şi în mod operativ, astfel încât persoana ce urmează a fi
percheziţionată să fie privată de posibilitatea de a cugeta asupra comportării sale şi a celor ce-1 înconjoară. Modul de
deplasare se alege în funcţie de natura şi amplasarea locului de percheziţionat (apartament la bloc, vilă, birou de lucru,
casă în localitatea rurală), în toate cazurile însă este indicat ca deplasarea să se facă cu un mijloc de transport care să se
afle la dispoziţia echipei de percheziţie pe întregul interval de timp prevăzut în prealabil pentru realizarea acestei
activităţi. Parcarea mijlocului de transport se va face într-un loc, unde, de obicei, staţionează maşinile (în faţa unei
instituţii de stat, întreprinderi, firme, magazin, depozit ş.a.), la o anumită distanţă de la blocul, casa, edificiul în care este
situată încăperea respectivă, ca, în continuare, echipa să se deplaseze pe jos, în grupe mici de câte două-trei persoane.
Din momentul sosirii la locul percheziţiei se vor lua măsurile necesare de pază (blocarea căilor de acces şi de comunicare
din exterior) şi de observare asupra geamurilor şi a altor locuri, prin care cel ce va fi percheziţionat poate înlătura
obiectele ce-1 compromit, înainte de a admite intrarea echipei în încăpere. Practica cunoaşte nu puţine cazuri, când,
presimţind sosirea organului de urmărire penală, persoanele ce urmează a fi percheziţionate aruncă prin geamuri
obiectele (armele, instrumentele) care demască activitatea lor infracţională.
Pătrunderea în încăpere nu trebuie să se efectueze cu întârziere, în mod obişnuit, organul sub a cărui conducere se află
echipa, sună sau bate în uşă, cerând deschiderea acesteia. Dacă datele privind personalitatea percheziţionatului inspiră
suspiciuni că la cerinţa organului judiciar el nu va deschide uşa, atunci în această operaţie se vor coopta persoane (un
vecin, un reprezentant al administraţiei comunale, primăriei, serviciului administrativ de asigurare, serviciului medical
ş.a.) care vor cere deschiderea uşii sub pretexte, ce, de obicei, nu trezesc nelinişte.
Nu reprezintă dificultăţi nici pătrunderea în încăperi care constituie locul de lucru al celui percheziţionat, deoarece
acţiunea în cauză, conform legii în vigoare, se desfăşoară cu concursul unei persoane a unităţii respective cu sau fără
funcţii de răspundere.
în cazul în care persoana refuză categoric să deschidă benevol uşa, intrarea în încăpere se efectuează forţat, dar nu înainte
ca ea să fie prevenită în mod explicit.
Aşa cum s-a menţionat, percheziţia propriu-zisă se desfăşoară în două faze: la faza preliminară, înainte de toate, se vor
lua măsurile de rigoare pentru crearea unui cadru propice bunei desfăşurări a activităţii de căutare. Pe această cale se va
activa operativ în vederea zădărnicirii a orice forme de comportare agresivă din partea celui percheziţionat sau celor
prezenţi la locul supus percheziţiei. Dacă se ştie că persoana percheziţionată sau vreunul din membrii familiei sale deţin
arme, pentru a contracara eventualele acte violente, se vor efectua percheziţii corporale în vederea dezarmării acestora
şi, fireşte, ridicării armelor, în ipoteza în care deţinerea lor este ilegală.
Persoanele găsite la faţa locului, exceptând copiii minori şi bolnavii, după identificarea în baza actelor respective, se vor
strânge într-un anumit loc, de obicei, în sufragerie, vestibul, hol, unde se vor afla în timpul percheziţiei. Totodată, se va
urmări ca ele să nu aibă nici o posibilitate de a comunica cu exteriorul prin telefon, radiotelefon sau prin anumite forme
de semnalare de avertisment (aprinderea luminii, închiderea oberlihtului, sau tragerea storurilor punerea sau scoatere de
pe geam a unui anumit obiect ş.a.).
în continuare, şeful echipei, în prezenţa persoanei percheziţionate, iar în lipsa acesteia, a pesoanei chemate s-o substituie
în cadrul percheziţiei şi, bineînţeles, a martorilor asistenţi, va efectua o inspectare generală asupra locucului percheziţiei
în vederea orientării concrete a activităţii de căutare, specificării procedeelor tactice, care vor contribui la desfăşurarea
activităţii echipei în întregime şi a fiecărui membru al acesteia în parte.
O sarcină deosebit de importantă ce urmează a fi realizată la etapa dată rezidă în delimitarea locurilor problematice din
punctul de vedere al posibilităţii folosirii lor la tăinuirea obiectelor căutate sau pentru crearea de ascunzători. La intuirea
acestor locuri se va ţine cont de natura, forma şi dimensiunile obiectelor căutate, precum şi de posibilitatea dezmembrării
sau fragmentării lor. Este lesne de înţeles că la ascunderea obiectelor mici (pistol, cuţit, bijuterie, bancnote, documente)
poate fi folosit orice element material din spaţiul încăperii percheziţionate, pe când tăinurea obiectelor mari (autovehicul,
televizor, computer, covor, obiecte vestimentare) presupune existenţa unor locuri cu capacităţi spaţiale adecvate (garaj,
subsol, pivniţă, magazie, grajd sau alte încăperi auxiliare).
Este indicat, de asemenea, ca la descoperirea locurilor tainice să se ţină cont de profesia şi îndeletnicirile persoanei
percheziţionate şi ale membrilor familiei sale, deoarece practica învederează o vădită tendinţă a acestora de a ascunde
obiectele ce îi compromit în locurile legate de preocupările lor.1 Astfel, tâmplarii fac, de obicei, ascunzători în obiecte
de mobilă, dublând pereţii sau fundurile, în dulapuri, sertare, fotolii, scaune; zidarii folosesc obiectele de construcţie, în
care creează tot felul de nişe; croitorii — obiectele de îmbrăcăminte etc.
.Persoanei percheziţionate (sau reprezentantului ei) i se va cere explicaţii asupra provenienţei lucrurilor găsite şi
semnarea lor. Această măsură tactică prezintă importanţă din două considerente: va face imposibilă contestarea
ulterioară a celui percheziţionat cu privire la identitatea şi provenienţa obiectelor respective şi, după cum s-a menţionat,
va preîntâmpina aprecierile denaturate asupra rezultatelor percheziţiei, de suspiciunile şi reclamaţiile nepotrivite.
Datorită caracterului său iritabil, percheziţia încăperilor impune celor ce o desfăşoară o comportare fermă, dar nu lipsită
de tact şi politeţe. Cerându-i-se să manifeste hotărâre şi să ducă la bun sfârşit căutarea obiectelor ce interesează cauza,
organul sub a cărui conducere se desfăşoară percheziţia trebuie să dea dovadă de calm şi stăpânire de sine şi pe această
cale să impună tuturor celor implicaţi în această activitate un comportament corect şi constructiv. în această ordine de
idei, se cuvine să semnalăm că, potrivit normelor deontologice şi etico-judiciare, sunt contraindicate:
1) efectuarea percheziţiei în prezenţa copiilor;
2) aplicarea unor operaţii devastatoare ca, spre exemplu, deschiderea forţată a unor obiecte prin deteriorarea acestora,
cu excepţia situaţiilor în care astfel de operaţiuni se impun de necesitatea ridicării obiectelor ascunse, iar recuperarea lor
pe altă cale se dovedeşte a fi imposibilă;1
3) comentarea aspectelor legate de viaţa intimă a persoanei percheziţionate şi a membrilor familiei sale;
4) punerea în discuţie a materialelor din sfera de afaceri a celui percheziţionat sau a apropiaţilor săi în ipoteza în care
acestea nu interesează cauza.

TEST nr. 15
Subiectul I. Dactiloscopia criminalistică
1.1. (3) Nominalizați tipurile și proprietățile desenelor papilare. Nominalizați elementele structurii desenului
papilar utilizate la identificarea persoanelor după urmele de mâini.
2. Clasificarea desenelor papilare
Pe suprafaţa palmei mâinilor deosebim două regiuni anatomice cu desene papilare, care, la rândul lor, prin şanţurile
flexorice se subîmpart fiecare în câte trei zone. Prima este regiunea digitală cu zonele falangei, falanginei şi falangetei,
a doua, cea palmară, cu zonele digito-palmară, tenară şi hipotenară.
în orice zonă s-ar găsi un desen papilar, fiind reflectat într-o urmă de mâini, poate avea valoare identificatoare. Şi totuşi
o însemnătate vădit majorată au desenele de pe suprafaţa falangetelor. Aceasta se datoreşte atât frecvenţei lor la locul
faptei, cât şi volumului caracteristicilor de structură, care se reflectă în urme. Practica demonstrează că urmele formate
de
celelalte zone ale palmei in raport cu cele ale falangetelor se Întâlnesc rar şi, ca regală, oferă un material informativ
relativ redus, iată de ce clasificarea desenelor papilare in criminalistică se face pe baza desenelor zonei falangetelor. La
etapa actuală se cunosc trei tipuri de desene papilare: In arc, tn laţ şi In cerc.
Desenele papilare In arc sunt formate dintr-un singur curent de creste papilare care işi iau Începutul de la o latură a
falangetei şi, curbându-se in centrul ei, pleacă spre latura opusă. Desenele in arc sunt simple şi in şatră. Primele au
curbura crestelor lină, uşor descrescând de la vârful degetului
spre baza falangetei. Ultimele, dimpotrivă, se prezintă prin curbura bruscă, avănd in centru una sau mai multe creste in
poziţie verticala, (fîg. 21)
Desenele in arc sunt mai puţin frecvente, constituind, conform datelor publicate, până la 6% din totalitatea desenelor
papilare.
Desenele papilare in laţ au o structură mai complicata. In ele se disting lesne trei curente de creste papilare, formând
zonele respective: centrala, periferică sau marginală şi bazală. Crestele zonei centrale işi iau Începutul de la o latură a
falangetei şi, atingând partea centrală a acesteia, revin spre aceeaşi latură, formând o figură in formă de laţ. Crestele
zonei periferice in formă de arc cu braţele pe ambele părţi laterale ale falangetei, acoperă zona centrală a desenului
papilar din partea de sus şi din cele două părţi laterale. Crestele papilare bazale sunt plasate paralel şanţului flexoral,
Închizând zona centrală din partea de jos. Crestele zonei periferice şi cele bazale se intersectează pe partea opusă a
direcţiei braţelor crestelor zonei
centrale, formând o figură triunghiulară, numită delta, după aspectul general asemănător literei greceşti delta 1, (fig. 22)
Desenele papilare in laţ variază în funcţie de numărul crestelor cuprinse de cele trei curente, forma şi direcţia acestora.
Se disting vădit desene simple In laţ, sub aspect general de rachetă, în care braţele laţurilor se concentrează în centru şi
curbe, în care laţurile zonei centrale au o formă încovoiată, (fig. 23)
Desenele papilare în laţ sunt cele mai frecvent întâlnite, constituind peste 60% din totalitatea desenelor papilare.
Desenele papilare In cerc ca şi cele în laţ sunt formate din trei curente de creste. Spre deosebire de acestea, la desenele
în cerc crestele zonei
centrale se prezintă în formă de cerc, spirală, oval. In acest tip de desene, crestele zonei periferice şi a celei bazale se
intersectează pe ambele părţi
laterale ale desenului (o particularitate distinctivă a acestui tip de desene),
formând respectiv două delte1
Expertiza dactiloscopică se bazează pe cercetarea comparativă a detaliilor caracteristice ale desenelor papilare, a altor
elemente de structură a suprafeţei palmare. Aceste detalii sunt următoarele:
— începutul liniei papilare, respectiv capătul liniei din partea stângă a desenului papilar;
— sfârşitul liniei papilare sau capătul liniei situat în partea dreaptă a desenului;
— ramificarea liniei papilare sau dedublarea vădită a liniei;
— contopirea liniei papilare sau asamblarea, contopirea a două sau mai multe linii;
— inelul papilar — element format prin dedublare de linie In formă de cerc;
— butoniera papilară — element format prin dedublare de linie in formă alungită;
— cârligul papilar — fragment mic de linie ataşat la linia mai mare;
— anastomoza papilară — fragment mic de linie care uneşte In formă, de pod alte două linii;
— furcarea liniei papilare — despărţirea liniei papilare în două sau mai
multe cu prelungire mică (bifurcare, trifurcare);
— fragmentul liniei papilare — linie cu dimensiuni liniare mici. (fig.27)
în procesul examinărilor dactiloscopice pot avea valoare identificatoare şi alte elemente ale reliefului suprafeţei palmare,
inclusiv liniile flexorice, liniile albe, cicatricele, porii.
Până la delimitarea perr soanei suspecte ca fiind creatoare de urme de mâini, expertului i se solicită stabilirea dacă
urmele ridicate de la faţa locului conţin suficiente elemente de identificare, precum şi determinarea modului in care au
fost create, la ce tip se referă desenele papilare ş.a.
Eficienţa expertizei dactiloscopice In mare măsură e in funcţie de calitatea materialelor de comparaţie. Ampren-tarea
persoanelor suspecte se efectuează cu ajutorul mijloacelor prezente în trusele criminalistice în felul următor:
pe o placă de sticlă sau de masă plastică cu ajutorul ruloului de cauciuc se întinde un strat subţire de tuş tipografic.
Degetele persoanei bănuite se rulează în aşa mod ca tuşul să se depună uniform pe toată suprafaţa lor. în acelaşi mod
degetele se rulează pe fişa dactiloscopică în spaţiul indicat pentru fiecare deget. în lipsa fişelor dactiloscopice
amprentarea se poate face pe o coală standard de hârtie albă. Amprentele altor regiuni palmare se ridică prin apăsare.
Amprentarea cadavrelor se efectuează prin aceeaşi modalitate cu unica deosebire că degetele nu se rulează» aceasta
fiind imposibilă. Stratul de tuş se depune pe suprafaţa degetelor (sau palmei) cu ruloul, după ce pe degete se apasă hârtia.
în literatura de specialitate se recomandă metoda Chimică de ampren-tare, care constă din următoarele operaţii: o tuşieră
se Impregnează cu reactiv incolor pe care se rulează degetele. Apoi se execută aceeaşi rulare a degetelor pe hârtie tratată
cu substanţă chimică de natură să intre În reacţie cu reactivul de pe degete şi să coloreze urmele.
(5) Determinați locurile, obiectele și metodele unde pot fi depistate urmele de mâini ale infractorului la fața
locului.
(7) Estimați regulile și metodele de fixare, interpretare și ridicare a urmelor de mâini la fața locului.
Regulile generale privind descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor infracţiunii( aici per general in situatia nostra
raportam la urmele de mani)
Descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor este faza iniţială, determinată de cercetarea lor, efectuată de către organul
judiciar la faţa locului sau în alte împrejurări similare.
Prin descoperirea urmelor în criminalistică se înţelege depistarea acestora de către organele cu funcţii de urmărire penală
prin efectuarea la faţa locului a activităţilor bazate pe realizările tactice şi mijloacele tehnico-ştiinţifice criminalistice.
Fixarea şi ridicarea urmelor constă în efectuarea de către organele menţionate a activităţilor procedural-tehnice de
certificare a existenţei şi stării urmelor infracţiunii la faţa locului, precum şi retragerea şi conservarea lor în vederea
folosirii ulterioare la stabilirea adevărului .
La aplicarea mijloacelor tehnico-ştiinţifice în vederea descoperirii, fixării şi ridicării urmelor infracţiunii se va ţine cont
de categoria urmelor cercetate şi natura obiectelor purtătoare. Evident, că tehnicile aplicate la descoperirea, fixarea şi
ridicarea urmelor de mâini diferă după conţinut de cele aplicate în acelaşi scop privind urmele de picioare, ale
mijloacelor de transport, ale instrumentelor de spa/gere.
Descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor necesită să fie efectuate potrivit următoarelor reguli generale:
1) Respectarea strictă a normelor dreptului procesual penal ce reglementează efectuarea cercetării loculuei, acestea fiind
prevăzute ca principalele acţiuni procesuale destinate descoperirii, fixării şi ridicării urmelor.
2) Utilizarea în limite maxime a mijloacelor tehnico-criminalistice menite să majoreze capacitatea de percepţie şi deci
eficienţa activităţilor de căutare a urmelor, inclusiv ale celor latente.
3) Aplicarea tuturor măsurilor posibile de protejare a urmelor, în special în cazurile amânării cercetării locului faptei
sau desfăşurării acestei activităţi în condiţii nefavorabile.
4) Fixarea urmelor descoperite prin descrierea lor în procesul-verbal, acesta fiind principalul, sub aspect procesual,
mijloc de fixare. In formulări laconice, clare şi de înaltă precizie, aici vor fi consemnate:
— caracteristicile generale ale obiectului purtător, ce denotă, unde se află, prin ce se caracterizează suprafaţa purtătoare
de urme;
— categoria şi tipul urmei, poziţia în raport cu suprafaţa obiectului-suport şi cu alte obiecte;
— caracteristicile fiecărei urme referitor la formă, mărime, culoare, cantitate;
— datele privind modul de descoperire, fixare şi ridicare a urmelor.
5) Indiferent de natura acestora, urmele depistate se vor fotografia apelându-se la metoda fotometrică. Pe lângă menirea
de a demonstra şi certifica datele expuse in procesul-verbal, fotografiile urmelor, redând cu claritate caracteristicile
acestora, adesea devin obiecte ale expertizei criminalistice.
6) Urmele descoperite sau relevate la faţa locului, de regulă, se ridică în comun cu obiectul sau cu o parte separată
(demontată) a acestuia.
7) Dacă obiectul purtător de urmă e de valoare, supravoluminos sau intransportabil şi, din aceste ori alte motive, se
exclude ridicarea lui, urmele se vor ridica, procedându-se:
— la mularea urmelor de adâncime cu soluţie de ghips, cu plastelină, materiale polimerice;
— la transferarea urmelor de suprafaţă pe pelicule dactiloscopice, foi de hârtie fotografică şi alte materiale adezive;
— la recoltarea urmelor-materie prin răzuire, absorbire, solubilizare, atragere cu magnetul etc.
Subiectul II. Metodica cercetării infracţiunilor contra patrimoniului
2.1 (3) Definiţi noţiunea şi elementele modelului (caracteristicii) criminalistic ale infracţiunilor contra
patrimoniului
Date despre locul si timpul savirsirii, date despre obiectele furtului, date despre modul de operare,date despre persoanele
care au savirsit furtul, date referitoare la urmele infractiunii, date despre victima infractiunii.
2.2 (5) Evidenţiaţi situațiile tipice, versiunile de urmărire penală și acțiunile caracteristice pentru etapa inițială
de cercetare a infracţiunilor contra patrimoniului
Ca versiuni generale, în cazurile nominalizate mai sus, pot fi examinate următoarele: 1) a avut loc un furt adevărat; 2)
n-a fost săvârşit furtul, ci o altă infracţiune; 3) cazul este o înscenare a infracţiunii de furt.
Pentru etapa iniţială de cercetare a furturilor sunt caracteristice următoarele situaţii tipice de urmărire penală:
Prima situaţie apare atunci când există informaţii despre furt şi despre persoana care l-a săvârşit, care a fost reţinută la
locul faptei sau imediat după comiterea infracţiunii (de exemplu, în momentul părăsirii locului infracţiunii, în momentul
realizării bunurilor furate), precum şi în cazurile în care victimele sau martorii îl cunosc pe infractor.
Cea de a doua situaţie are loc în cazul în care s-a produs un furt personalitatea infractorului este identificată, dar el se
eschivează de urminre penala, în această situaţie, acţiunile ofiţerului de urmărire penală şi ale lucratorilor operativi sunt
orientate spre colectarea informaţiei ce caractenzează mai deplin personalitatea celui căutat, spre aflarea legăturilor
acestuia, spre constatarea ocuui posibil al aflării infractorului, spre luarea măsurilor pentru reţinerea lui la locul
desfăşurării urmăririi penale.
Situaţia a treia apare dacă lipsesc date cu privire la persoana care a săvârşit furtul. La etapa iniţială a cercetărilor, în
acest caz organul de urmărire penală dispune doar de informaţie foarte redusă referitor la evenimentul infracţiunii, de
care ar putea face uz pentru a căuta infractorul. De aceea este necesar, mai întâi de toate, să se identifice cercul de
persoane în care trebuie căutat infractorul şi să se elaboreze anumite versiuni.
acțiunile caracteristice pentru etapa inițială de cercetare a infracţiunilor contra patrimoniului:Cercetarea la fata
locului,audierea victimei, audierea martorilor, Identificarea, urmărirea si reţinerea făptuitorilor, audierea banuitului,
efectuarea perchezitiei, dispunerea expertizelor judiciare,
2.3 (7) Analizați particularitățile tactice de efectuare a unor acțiuni inițiale de urmărire penală la cercetarea
infracțiunilor contra patrimoniului.

TEST nr. 16
Subiectul I. Identificarea criminalistică
1.1. (3) Definiţi noţiunea și premisele științifice ale identificării criminalistice
In justiţie determinarea obiectelor şi a fiinţelor la nivel individual se realizează prin intermediul identificării.
Categoria de identificare (din lat. identicus — acelaşi) este aplicată cu semnificaţia de activitate umană întreprinsă in
vederea stabilirii identităţii fiinţelor şi a obiectelor materiale. La baza acestei activităţi se află, pe de o parte, principiul
identităţii tuturor fenomenelor lumii materiale, iar pe de altă parte, posibilitatea recunoaşterii de fiinţe, obiecte şi
fenomene.
În accepţie dialectică, identitatea constituie proprietatea fiinţelor şi obiectelor de a se manifesta individual, de a-şi
demonstra prin proprietăţile şi caracteristicile lor egalitatea cu ele înseşi şi concomitent, deosebirea de tot ce le
înconjoară. Aşa cum se subliniază în literatura criminalistică, identitatea «concentrează în sine toate proprietăţile şi
însuşirile unui obiect, fenomen sau fiinţă şi prin aceasta le deosebeşte de orice alt obiect, fenomen sau fiinţă».
1.2. (5) Evidenţiaţi genurile şi obiectele identificării criminalistice.
Cele două tipuri de reflectări la care ne-am referit anterior — memorială şi material-fixată — determină două genuri de
identificare criminalistică: identificarea fiinţelor şi obiectelor materiale după reflectările senzoriale şi identificarea
acestora pe baza reflectărilor material-fixate.
Identificarea după reflectările memoriale, aşa cum am menţionat deja, se realizează în cadrul prezentării pentru
recunoaştere, acţiune preconizată de legislaţia procesuală (art.144), în cadrul căreia persoane şi obiecte necunoscute sunt
înfăţişate martorului, victimei sau altei persoane in scopul identificării lor ca fiind aceleaşi ce au fost percepute de către
această persoană în condiţiile săvârşirii infracţiunii sau în diverse alte împrejurări
anterior sau ulterior acesteia.
Identificarea după reflectările material-fixate se obţine prin cercetarea ştiinţifică de comparare a acestora cu obiectele
suspecte a le fi creat, efectuată de către specialişti în cadrul expertizei criminalistice.
în teoria şi practica criminalistică se disting mai multe genuri de identificare după reflectările material-fixate. Predomină
insă următoarele:
1) Identificarea persoanei (făptuitorului, victimei) în viaţă sau a cadavrului după urmele lăsate la faţa locului sau în alte
împrejurări drept rezultat al contactului cu diverse obiecte ale mediului.
Potrivit datelor generalizate ale instituţiilor de expertiză, în prezent sunt mai frecvente cercetările în vederea stabilirii
identităţii persoanelor după urmele produse de mâini, de picioare şi de dinţi.
Tot la această categorie se referă şi identificarea după urmele de încălţăminte şi îmbrăcăminte, întrucât o atare
identificare are sens dacă, In cele din urmă, contribuie la stabilirea făptuitorului sau a altei persoane implicate;
2) Identificarea uneltelor şi instrumentelor după urmele create ca urmare a utilizării lor în procesul săvârşirii acţiunilor
infracţionale;
3) Identificarea mijloacelor de transport după urmele create la faţa locului, drept rezultat al utilizării acestora ca
mijloace de transport sau al unui accident de circulaţie;
4) Identificarea armelor de foc după urmele acestora create prin
împuşcătură pe suprafaţa tubului şi proiectilului;
5) Identificarea scriptorului după elementele grafice materializate în manuscris sau semnătură;
6) Identificarea mijloacelor tehnice de tipărit, a maşinilor şi aparatelor de imprimare cifrică sau textuală, a mijloacelor
tehnice de înregistrare a operaţiilor tehnologice, de încasare şi altele;
7) Identificarea ştampilelor după amprentele acestora în documente;
8) Identificarea persoanelor după imaginile fotografice;
9) Identificarea întregului după părţile componente sau reconstituirea corpurilor delicte dezmembrate fizic, bazată atât
pe corespondenţa conturului liniar de fracţiune, cât şi pe cercetarea elementelor structurale;
10) Identificarea persoanelor după miros, prin detectarea cu ajutorul câinilor dresaţi, cât şi prin examinarea probelor
olfactive în condiţii de laborator .
După cum s-a menţionat, identificarea criminalistică constă în stabilirea identităţii unei fiinţe sau a unui obiect material
cauzal legate de acţiunea ilicită. Ea este posibilă numai atunci când obiectul identificării posedă caracteristici ce îl
deosebesc de celelalte, îl individualizează. Rezultă deci că obiectele propriu-zise, pe de o parte, şi caracteristicile prin
care acestea îşi manifestă individualitatea, pe de altă parte, constituie elemente de bază ale identificării criminalistice.
Obiectele identificării criminalistice şi clasificarea lor
In teoria identificării criminalistice la început predomina punctul de vedere al cunoscutului savant rus S. M. Potapov,
potrivit căruia sfera obiectelor identificării criminalistice sunt fiinţele şi cadavrele, tot felul de obiecte neînsufleţite,
însuşirile şi stările acestora, fragmentele de timp şi spaţiu, toate elementele de fapt constituind obiectul de studiu judiciar.
în urma multiplelor discuţii, s-a ajuns la concluzia că numărul obiectelor identificării criminalistice este limitat, el
incluzând doar fiinţe şi lucruri — obiecte materiale în sens larg.
Identificarea criminalistică nu trebuie confundată cu studiul judiciar.
Fiind subordonată procesului de probaţiune, ea reprezintă un mijloc, o modalitate ştiinţifică a acestuia şi deci nu poate
fi extinsă asupra împrejurărilor de timp şi spaţiale, a altor elemente de fapt, a căror stabilire reclamă alte forme de
investigare decât cele ale identificării criminalistice.
De asemenea, nu sunt obiecte de identificare însuşirile şi stările obiectelor materiale. Acestea reprezintă calitatea
obiectelor şi îndeplinesc un rol deosebit în procesul de identificare — individualizează obiectul şi, totodată, 11
deosebeşte de altele.
Pornind de la cele menţionate şi ţinând cont de datele practicii judiciare, putem afirma că obiectele identificării
criminalistice sunt:
a) persoanele participante sau implicate în infracţiune;
b) cadavrele şi resturile oaselor craniene ale acestora;
c) lucrurile, uneltele, utilajele şi mecanismele care contribuie la soluţionarea justă a cauzei;
d) obiectele şi substanţele folosite la săvârşirea actului penal;
e) animalele.
Cu excepţia cazurilor reconstituirii unui întreg după părţile componente, identificarea criminalistică presupune
întotdeauna prezenţa a patru categorii de obiecte: a celor ce urmează a fi identificate, cunoscute sub denumirea de obiecte
de identificat; a celor sub formă de reflectări ale obiectului de identificat, nominalizate obiecte identificatoare; a celor
suspecte ca fiind obiecte de identificat, denumite de verificat; a celor cunoscute în criminalistică sub denumirea de
modele de comparaţie sau modele-tip de comparaţie.
1.3.(7) Evaluaţi procesul și etapele identificării criminalistice.
1) Etapa întîi este cea de examinare prealabilă a materialelor prezentate, fiind consacrată însuşirii de către expert a
problemelor ce necesită soluţionare prin intermediul expertizei, verificării stării şi suficienţei materialelor propuse spre
examinare, împrejurările cauzei privind cercetarea căreia s-a dispus expertiza. În acest scop, expertul ia cunoştinţă de
ordonanţa organului de urmărire penală au de decizia instanţei judiciare privind dispunerea expertizei, efectuează un
studiu general al tuturor materialelor prezentate.
2) (a doua) – examinarea intrinsecă sau separată a obiectelor identificării criminalistice, care constă în studierea
separată a materialului în litigiu şi a celui de comparaţie în scopul evidenţierii caracteristicilor identificatoare proprii
fiecăruia. Metoda de bază folosită în acest caz este analiza prin care se depistează şi se descriu caracteristicile obiectului,
începînd cu cele generale şi continuînd cu cele individuale. Se iau în considerare caracteristicile identificatoare, adică
cele esenţiale, constante şi specifice ale obiectelor supuse studiului.
3) Etapa a treia – examinarea comparativă – constă în confruntarea obiectelor în litigiu, fie direct cu obiectele de
verificat, fie cu modelele acestora, în vederea stabilirii coincidenţei sau deosebirii caracteristicilor evidenţiate.
Examinarea comparativă se efectuează prin juxtapunere, cînd obiectele sau reflectările lor fotografice se analizează fiind
introduse într-un cîmp vizual unic sau prin suprapunerea imaginilor fotografice a obiectelor comparate în vederea
determinării concordanţei caracteristicilor morfologice. În practica expertizei criminalistice se folosesc diverse varietăţi
ale procedeelor menţionate, cum ar fi: îmbinarea caracteristicilor liniare, proiectarea concomitentă pe acelaşi ecran a
imaginilor obiectelor comparate ş.a.
4) În etapa finală, expertul apreciază rezultatele examinării comparative şi formulează concluziile. Pentru a decide
identitatea sau absenţa acesteia, este obligatorie verificarea elementelor caracteristice coincidente, de asemenea, şi a
celor care diferă.
Decizia în vederea identităţii trebuie demonstrată prin interpretarea științifică a caracteristicilor coincidente şi,
concomitent, prin explicarea naturii deosebirilor. Referitor la caracteristicile coincidente, expertul este chemat să
determine dacă ele sînt esenţiale, constante şi specifice şi dacă ansamblul lor este propriu numai obiectului de identificat.
În aşa situaţie deosebirile pot fi explicate ca fiind consecinţe ale schimbărilor obiectelor examinate, intervenite pe
parcursul timpului, dacă, fireşte, ele nu au o altă explicaţie.
Subiectul II. Etapele cercetări infracțiunilor
2.1.(3) Prezentați noțiunea de etapă a cercetării și determinaţi limitele acestora la cercetarea infracțiunilor.
Cercetarea infracţiunilor se efectuează în două etape: iniţială şi ulterioară. Fiecare dintre aceste etape are sarcinile proprii
şi este constituită dintr-un ansamblu de acţiuni şi măsuri procesuale, tehnice, tactice şi organizatorice.
Etapele cercetării infracţiunilor în criminalistică convenţional sunt determinate în timp: etapa iniţială de cercetare se
consideră intervalul de timp de la pornirea cauzei penale până la punerea sub învinuire a persoanei vinovate de săvârşirea
infracţiunii cercetate, iar etapa ulterioară de cercetare - de la audierea învinuitului până la terminarea urmăririi penale.
2.2.(5) Deduceţi sarcinile etapei inițiale de cercetare a infracțiunilor.
La etapa iniţială a cercetării cauzei penale, se soluţionează următoarele sarcini importante:
-contracararea şi prevenirea acţiunilor criminale şi a altor acţiuni ilegale, evitarea unor posibile, dar indezirabile
consecinţe pentru societate sau pentru stat;
-orientarea ofiţerului de urmărire penală, procurorului în circumstanţele fap-tei săvârşite, analiza situaţiei reale de
urmărire penală şi elaborarea versiu-nilor generale referitor la infracţiunea săvârşită;
-determinarea circumstanţelor ce urmează a fi stabilite, a acţiunilor iniţiale de urmărire penală şi a măsurilor speciale de
investigaţie care trebuie efectuate in scopul obţinerii probelor infracţiunii concrete;
-asigurarea pe cale procesuală şi specială de investigaţie a culegerii şi fixării tuturor probelor care în timp scurt pot fi
pierdute;
-identificarea, căutarea şi reţinerea persoanelor bănuite de săvârşirea infrac-ţiunii concrete;
-obţinerea datelor necesare pentru pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor ulte-rioare de urmărire penală şi a măsurilor
speciale de investigaţie, precum şi pentru prevenirea infracţiunilor;
2.3.(7) Estimați acțiunile procesuale și măsurile speciale de investigații caracteristice etapei inițiale de cercetare
a infracțiunilor.
Pentru etapa iniţială de cercetare a infracţiunilor, de regulă, sunt caracteristice următoarele acţiuni de urmărire penală şi
măsuri speciale de investigaţie:
=cercetarea la faţa locului;
=audierea victimelor;
=audierea martorilor oculari ;
=reţinerea bănuiţilor;
=percheziţia corporală a bănuiţilor;
=percheziţia la domiciliul şi locul de muncă al bănuiţilor, altor persoane;
=audierea bănuiţilor;
=prezentarea spre recunoaştere a bănuiţilor, in unele cazuri;
=ridicarea de obiecte şi documente, în anumite cazuri;
=dispunerea unor expertize, la necesitate;
=interceptarea comunicărilor etc.

TEST nr. 17
Subiectul I. Identificarea persoanelor după scris.
1.1. (3) Prezentați noțiunea de scris și caracteristicile acestuia.
scrisul constituie o deprindere intelectual-motrice, la baza căruia se află stereotipul dinamic — un complex de reflexe
condiţionate — format în procesul de învăţare. în urma exerciţiilor repetate intr-un timp îndelungat de studiere, urmate
şi in cadrul activităţii practice ulterioare, se creează un şir de legături nervoase temporare condiţionate de ascultarea şi
pronunţarea sunetelor vorbirii, de perceperea caracterelor, a literelor, cifrelor, a altor semne grafice, precum şi de
mişcările mâinii. (5)Determinați sarcinile ce pot fi soluționate prin intermediul expertizei grafoscopice.
Individualitatea unui scris se manifestă prin anumite particularităţi ale deprinderilor de a scrie, materializate în manuscris
sub formă de elemente specifice, cunoscute în criminalistică sub denumirea de caracteristici de identificare după scris.
Punerea în evidenţă a acestor caracteristici, analiza şi evaluarea ştiinţifică a lor constituie, pe bună dreptate, sarcina
primordială a expertizei scrisului.
1.2. (7) Evaluaţi tipurile şi rolul modelelor de comparaţie necesare identificării persoanei după scrisul de mâină.
Modelele de comparaţie a scrisului se împart în două categorii: libere şi experimentale.
Modelele libere de comparaţie sunt scrisuri textuale sau semnături executate de persoana în cauză Ia o dată anterioară
apariţiei cauzei, în condiţii în care ea nu putea presupune utilizarea scrisului sau a semnăturii respective ca model de
comparaţie. Astfel de modele pot servi actele scrise cu prilejul realizării diverselor funcţii de serviciu sau de studiu
(multiple acte oficiale şi de evidenţă, declaraţii, scrisori, conspecte, cereri, reclamaţii etc), ele fiind solicitate de la
instituţii, întreprinderi, persoane responsabile sau particulare in conformitate cu prevederile procesual penale.
Modelele experimentale sunt texte sau semnături executate de persoana în cauză la cerinţa organului de anchetă sau a
instanţei judecătoreşti in prezenţa şi sub controlul acestora.
în teoria şi practica expertizei scrisului, modelele libere se consideră mai prioritare, deoarece sunt garantate de denaturări
premeditate ale scrisului.
Faptul in cauză insă nu trebuie conceput ca un prilej de ignorare a modelelor experimentale. Valoarea ultimelor rezidă,
pe de o parte, in posibilitatea administrării directe de către organul judiciar a procesului de executare a manuscriselor
sau semnăturilor, preconizându-se obţinerea modelelor care să corespundă cerinţelor privind limba, conţinutul,
materialul şi instrumentul de scris. Sunt frecvente situaţiile când nu sunt atestate modele libere ce ar respecta aceste
cerinţe. Pe de altă parte, prezenţa modelelor experimentale asigură posibilitatea verificării prin comparare a autenticităţii
modelelor libere.
In unele cazuri, modelele libere pot fi completate cu înscrisuri executate de Învinuit, martor sau victimă, In legătură cu
fapta (declaraţii, demersuri, reclamaţii), acestea fiind nominalizate modele condiţional-libere ale scrisului.
Examinarea propriu-zisă efectuată de specialişti se realizează în patru etape proprii tuturor expertizelor criminalistice
de identificare: examinarea prealabilă, examinarea separată, examinarea comparativă şi evaluarea rezultatelor
examinării comparative.
Subiectul II. Tactica criminalistică – parte componentă a științei criminalistice.
2.1(3) Definiţi noțiunea și prezentați categoriile de bază ale tacticii criminalistice.
Ca parte integrantă a criminalisticii, tactica criminalistică reprezintă un ansamblu de teze ştiinţifice, metode şi procedee
specifice destinate organizării şi guvernării anchetei penale, pregătirii şi desfăşurării în condiţii optime a activităţilor
de urmărire penală în vederea constatării la timp şi cu certitudine a faptelor ce constituie infracţiuni, identificării
făptuitorilor şi determinării împrejurărilor în care s-a activat.
Din definiţia enunţată rezultă două probleme esenţiale ale tacticii criminalistice: cea a metodelor de organizare şi
conducere a activităţii de urmărire penală şi cea a procedeelor de pregătire şi desfăşurare a activităţilor procedurale de
colectare şi utilizare a probelor necesare dovedirii faptei penale şi vinovăţiei celor care au comis-o.
Procedeele specifice destinate pregătirii şi efectuării actelor de urmărire penală se numesc procedee tactice. Prevederile
ştiinţifice privind alegerea şi modul de aplicare a lor în funcţie de situaţiile cauzelor concrete avute în cercetare, de
modul de comportare a persoanelor implicate în proces, au fost calificate recomandări tactice.
Partea generală cuprinde, pe de o parte, problemele ce vizează organizarea şi dirijarea activităţii de urmărire penală, în
special, în cazul în care ea se efectuează în echipă, iar pe de altă parte, metodele şi principiile, care trebuie respectate
pentru a realizaza planificarea anchetei penale, aceasta constituind o condiţie obligatorie pentru desfăşurarea perfectă a
cercetării cauzei penale. în legătură cu organizarea şi conducerea anchetei, tactica criminalistică stipulează un şir de
probleme tactice ce ţin de cercetarea infracţiunilor efectuată în echipă, specifică
formele şi principiile de conlucrare şi interacţiune a organului de anchetă cu serviciile operative, orientându-le la
folosirea judicioasă a întregului potenţial destinat combaterii fenomenului infracţional.
Partea specială a tacticii criminalistice este consacrată iniţierii şi argumentării procedeelor tactice de pregătire şi
efectuare a activităţilor de urmărire penală: cercetarea la faţa locului, percheziţia, ascultarea martorilor şi a persoanelor
aflate în culpă, prezentarea spre recunoaştere ş.a.
Procedeele tactice destinate pregătirii şi realizării anumitor activităţi de urmărire penală constituie tactica acestora.
Tocmai în acest sens în criminalistică se folosesc formulele "tactica cercetării la faţa locului", "tactica reconstituirii",
"tactica audierii învinuitului sau a martorilor", "tactica percheziţiei" ş.a.
2.2(5) Distingeţi cerințele înaintate față de procedeele tactice criminalistice.
prin noţiunea de procedee tactice criminalistice se au în vedere anumite operaţii şi acţiuni elaborate de tactica
criminalistică conform legislaţiei procesual-penale în vigoare, prescrise a fi aplicate în condiţii diverse în care se
desfăşoară activităţile de urmărire penală, în vederea obţinerii de rezultate optime cu eforturi neînsemnate şi cheltuieli
minime de mijloace şi timp.
Sfera specifică de aplicare, cum este justiţia penală, reclamă anumite condiţii, care să corespundă procedeelor tactice şi
anume:
1. Să fie în deplină concordanţă cu prevederile legale şi morale. Procedeele tactice trebuie să asigure respectarea
întocmai a drepturilor fundamentale şi demnităţii tuturor persoanelor participante la proces, indiferent de rolul şi starea
lor procesuală.
2. Să contribuie la obţinerea de date probante incontestabile şi oportune justei soluţionări a cauzelor penale. în primul
rând, procedeele tactice trebuie să garanteze crearea celor mai favorabile condiţii pentru desfăşurarea raţională şi
obiectivă a activităţilor de urmărire penală.
3. Reprezentând doar anumite recomandări ştiinţifice, procedeele tactice trebuie să fie formulate în mod alternativ, ca
organele de urmărire penală să poată manifesta iniţiativă, să fie libere în aprecierea oportunităţii aplicării procedeelor
tactice în funcţie de situaţia în care se desfăşoară activitatea respectivă. Drept exemplu poate servi tactica cercetării la
faţa locului, care prevede o pluralitate de procedee tactice (concentric, excentric, frontal, liniar, sectoral ş.a.).
Modalitatea de examinare a locului comiterii unei fapte con-crete va fi determinată de organul învestit cu realizarea
acestei activităţi în funcţie de amplasarea locului faptei, dimensiunile şi componenţa lui, de persoanele participante şi
de alţi factori (starea gravă a sănătăţii victimei ş.a.) ce pot impune aplicarea unei anumite modalităţi de cercetare.
2.3(7) Analizați principiile specifice tacticii criminalistice.
 Principiile logice ale activităţii spirituale umane stau la baza procedeelor tactice privind pregătirea şi efectuarea
cercetării la faţa locului, percheziţiei, ridicării de obiecte şi înscrisuri, a tuturor activităților şi actelor de cercetare, a
căror firească desfăşurare reclamă un anumit nivel de gîndire, aplicarea raţionamentelor logice de analiză şi sinteză,
modelare şi comparare, inducţie şi deducţie.
TEST nr. 18
Subiectul I. Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului.
1.1. (3) Prezentați conceptul criminalistic de fixare a procesului şi rezultatelor cercetării la faţa locului.
Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului constă în efectuarea de către organul de urmărire penală a anumitor lucrări
în vederea înregistrării şi reprezentării fidele şi integrale a stării de lucruri, a poziţiei, stării şi a raportului de legătură
ale obiectelor ce constituie ambianţa acestuia, conservării şi retragerii urmelor infracţiunii şi a altor mijloace materiale
de probă
1.3 (5) Distingeți tipurile de anexe ce pot fi întocmite în cadrul documentării cercetării locului faptei.
1)Procesul-verbal, principalul mijloc procedural de fixare a rezultatelor acestui act iniţial de urmărire penală, trebuie să
reprezinte o reproducere fidelă a întregii activităţi desfăşurate la faţa locului, a tuturor urmelor şi mijloacelor materiale
de probă descoperite cu această ocazie.
- să fie obiectiv ;
- să fie complet;
- să se caracterizeze prin preciziune şi claritate ;
- să fie succint, să fie redactat într-o formă concisă, concentrată, cerinţă care nu trebuie să se realizeze în dauna
caracterului său complet.
2) Schiţa locului faptei
Schiţa reprezintă o modalitate de reprezentare grafică a locului infracţiunii în ansamblu, a poziţiei obiectelor şi urmelor,
a raporturilor de distanţă dintre acestea şi are menirea de a ilustra constatările cuprinse în procesul-verbal şi de a întregi
celelalte mijloace de fixare a rezultatelor
cercetării la faţa locului.
Desenul schiţă se realizează prin desenare fără respectarea strictă a distanţelor şi dimensiunilor reale ale suprafeţelor
sau obiectelor reprezentate.
Schiţa în proiecţie orizontală, cel mai frecvent utilizată, permite fixarea obiectelor, aflate pe astfel de suprafeţe.
Schiţa realizată prin rabatarea planurilor de proiecţie permite realizarea într-un singur plan a imaginii unor corpuri
tridimensionale şi constă în reprezentarea în plan orizontal a suprafeţelor verticale şi a tavanului unei încăperi.
3) Fixarea prin mijlocirea fonogramei judiciare a unor activităţi desfăşurate cu ocazia cercetării la faţa
locului
Cu ocazia cercetării la faţa locului, banda magnetică îşi găseşte două importante utilizări :
a) - mijloc de fixare a declaraţiilor celor care în diverse calităţi au participat la săvîrşirea infracţiunii;
b) - mijloc de fixare a constatărilor făcute în timpul efectuării cercetării şi care ulterior vor servi la redactarea procesuiui-
verbal.
Sub cel de al doilea aspect, banda magnetică constituie mijlocul ideal de fixare a tuturor constatărilor făcute în cursul
celor două faze ale cercetării, date care ulterior vor servi la redactarea procesului-verbal de cercetare la faţa locului.
4) Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului cu ajutorul filmuluii şi a videofonogramei judiciare
Utilizate la fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului, atît filmul judiciar cît şi videograma judiciară prezintă, în raport
cu celelalte mijloace de fixare, necontestate avantaje.
Astfel, filmul judiciar oferă, între altele, următoarele avantaje .
- pronunţatul caracter ilustrativ al tuturor activităţilor ce se întreprind cu ocazia cercetării la faţa locului;
- însuşirea de a surprinde activităţile efectuate în dinamismul lor ;
- fidelitatea cu care sînt înregistrate imaginile şi fenomenele acustice;
- rapiditatea cu care se fixează pe peliculă diferite secvenţe, persoane şi obiecte aflate în diferite raporturi cu
infracţiunea;
- fenomenele acustice imprimate întregesc informaţiile oferite de imaginea cinematografică.
1.3 (7) Analizați elementele obligatorii de descriere în procesul-verbal privind fixarea şi ridicarea unei urme
izolate de încălţăminte.
Structura procesului-verbal, trebuie să cuprindă :
în partea introductivă a procesului-verbal se consemnează acele date ce atribuie caracter oficial acestui act procedural:
- locul şi data efectuării cercetării;
- numele, prenumele şi calitatea celor ce participă la efectuarea cercetării, cu precizarea denumirii organului
de urmărire penală sau a instanţe: de care aparţin;
numele, prenumele şi calitatea experţilor, specialiştilor şi tehnicienilor, precum şi ale martorilor asistenţi, ci: indicarea
adresei la care locuiesc ,
- Temeiurile de fap* şi de drept care justifică deplasarea organului judiciar la faţa locului;
- ora începeri cercetării la faţa locului;
- cînd cercetarea se efectuează pe un teren deschis, menţiuni cu privire la condiţiile meteorologice şi la condiţiile de
iluminare existente;
- precizarea dacă părţile au fost citate şi dacă acestea au fost prezente;
- menţiuni dacă învinuitul este sau nu prezent, iar în cazul absenţei acestuia, dacă e reprezentat şi de către cine anume.
în partea descriptivă a procesului-verbal se consemnează toate activităţile întreprinse, în ordinea efectuării lor, toate
urmele şi mijloacele materiale de probă descoperite cu această ocazie.
Un amplu spaţiu se acordă descrierii detaliate a urmelor, mijloacelor materiale de probă şi obiectelor descoperite cu
această ocazie.
Urmele vor fi descrise sub următoarele aspecte : natura acestora, locul unde au fost descoperite, raporturile de distanţă
dintre diferite urme, distanţa dintre acestea şi obiectele principale, starea în care se prezintă, procedeele şi mijloacele
tehnico-ştiinţifice utilizate la descoperirea, ridicarea şi fixarea acestora.
în ceea ce priveşte obiectele descoperite se vor menţiona următoarele : natura, felul obiectului, forma,, dimensiunile,
culoarea, particularităţi de construcţie, anumite caracteristici, cum ar fi, locul unde au fost găsite, raporturile de distanţă
dintre acestea, starea în care se prezintă, etc.
In partea finală a procesului-verbal de cercetare la faţa locului, se
menţionează următoarele elemente :
- care anume obiecte şi urme descoperite la locul faptei au fost ridicate, ce mijloace şi metode s-au utilizat la ridicarea
acestora;
- ce măsuri s-au luat cu privire la victima infracţiunii, cu privire la cadavru, la autovehiculul distrus etc;
- ce genuri de fotografii, filme şi videofonograme judiciare s-au
efectuat;
- dacă s-a întocmit schiţa locului faptei;
- dacă s-au făcut experimente judiciare şi ce rezultate s-au obţinut;
- ora terminării cercetării la faţa locului.
Procesul-verbal de cercetare la faţa locului va fi semnat pe fiecare pagină şi la sfîrşit toţi cei care în diverse calităţi au
luat parte la efectuarea acestei activităţi : organul judiciar, martorii asistenţi, experţii, specialiştii şi tehnicienii, învinuitul
sau inculpatul ori apărătorul acestuia.
Subiectul II: Tactica audierii persoanelor în procesul penal.
2.1 (3) Prezentați noțiunea, sarcinile și regulile audierii persoanelor în procesul penal.
Definitie: activitate complex ace consta in relatarea persoanelor ce au cunoscut sau au perceput fapte de natura sa
contribute la stabilirea adevarului intr-un process penal, facute si fixate conform CPP.
Imortanta: pun in evident date privind toate imprejurarile faptei, prezinta referiri directe la personalitatea infractorului
Pregătirea ascultării martorilor cuprinde:
 determinarea împrejurărilor de fapt ce trebuie clarificate în cadrul ascultării;
 acumularea de informaţii cu privire la personalitatea celor chemaţi să depună mărturii;
 acumularea de cunoştinţe speciale în situaţia în care obiectul dialogului ce urmează a avea loc se referă la un
domeniu îngust şi mai puţin cunoscut organului judiciar;
 asigurarea condițiilor necesare bunei desfăşurări a ascultării.
Procedeele tactice de natură să contribuie la desfăşurarea cu succes a relatării libere sînt următoarele:
a) Crearea unei atmosfere favorabile desfăşurării expunerii..
b) Analiza criminalistică a unor secvenţe din relatările martorului în scopul punerii în evidenţă a eventualelor
contraziceri sau neclarităţi.
c) Observarea asupra modului de comportare a martorului.
d) Acordarea de ajutor martorilor care, din diferite motive, nu reuşesc să prezinte mărturii în mod ordonat sau
întîmpină dificultăţi în exprimarea gîndurilor
1) Prima categorie include procedeele tactice destinate creării contactului psihologic, acesta prezentînd unul din
principalii factori de care depinde succesul sau insuccesul ascultării.
2) Categoria a doua cuprinde procedeele menite să acorde martorilor ajutorul necesar la reactivarea memoriei şi
reproducerea datelor recepţionate în urma contactului cu fapta sau împrejurările acesteia.
3) În categoria a treia se înscriu procedeele tactice de influenţă psihologică în situaţia în care se împune depășirea
mărturiilor false.
2.2 (5) Determinați etapele audierii persoanei și procedeele tactice necesare de utilizat în cazul în care martorul
sau partea vătămată nu face declarații veridice.
Potrivit majorităţii lucrărilor consacrate tacticii criminalistice, există 4 categorii de factori care determină
martorii să ascundă sau să denatureze adevărul:
 cointeresarea materială sau morală în urma cauzei datorită raportului de legătură cu învinuitul, victima sau altă
parte în proces: rudenie, bună sau rea vecinătate, colegialitate de serviciu sau de studii, rivalitate, duşmănie, înrăire,
invidie ş.a.;
 sentimentul de fiică inspirat de monstruozitatea celor implicaţi în proces sau datorită presiunilor directe exercitate
de către persoanele cointeresate (rude, prieteni, complici etc). De multe ori, martorii sau membrii familiei lor sînt
intimidaţi prin diverse ameninţări de răzbunare;
 sentimentul de inoportunitate a obligaţiilor împovărătoare de martor, tendinţa de a evita eventualele chemări
repetate în faţa organului de urmărire şi în instanţa de judecată;
 atitudinea negativă a persoanelor cu antecedente penale faţă de organul de urmărire penală, faţă de justiţie în
general, determinată de relaţiile avute cu acestea anterior.
Datele privind personalitatea martorului dobîndite pînă la procesul de ascultare, coroborate cu cele obţinute pe parcursul
etapelor iniţiale ale audierii, inclusiv cea introductivă şi de relatare liberă, oferă organului de urmărire posibilitatea de a
dezvălui cu certitudine adevăratele motive care determină martorii să depună mărturii mincinoase şi să procedeze în
continuare la un interogatoriu în cunoştinţă de cauză.
Pe această cale, martorilor le vor fi adresate întrebări prin a căror conţinut, în mod direct sau indirect, ei vor fi informaţi
că organul de urmărire cunoaşte motivele care îi fac să ascundă sau să denatureze faptele. Acest prim procedeu tactic
adeseori este suficient pentru ca martorii să abandoneze poziţia nesinceră şi să depună mărturii conforme realităţii.
Dacă în urma aplicării procedeului tactic menţionat nu s-a obţinut rezultatul scontat, martorul continuînd să rămînă pe
poziţie de rea-credinţă, se recomandă să se procedeze la demascarea caracterului mincinos al depoziţiilor, procedeu care
presupune adresarea într-o ordine bine gîndită a unei serii de întrebări cu privire la anumite aspecte de loc sau de timp,
la modul de operare şi la mijloacele aplicate.
Martorului i se poate cere descrierea semnalmentelor persoanelor participante, a anumitor obiecte şi a ambianţei de la
locul faptei. Acest procedeu tactic se justifică, îndeosebi, atunci cînd se depun mărturii ticluite ori martorii înaintaţi de
învinuit încearcă să confirme alibiul făptuitorului.
Martorilor li se pot prezenta probe care demonstrează cu certitudine că evenimentele, faptele şi împrejurările ce
constituie obiectul audierii sînt cu totul sau parţial de altă natură decît cum au fost expuse acestea. Dacă martorilor
concomitent cu prezentarea probelor, li se vor aminti cu voce fermă obligaţia sa de a spune adevărul, dar şi despre
răspunderea penală la care riscă continuînd să susţină minciuna, acest procedeu tactic, în multe cazuri, va influenţa
decisiv comportarea lui ulterioară.
Utilizarea procedeului tactic în discuţie poate contribui la obţinerea rezultatelor scontate în cazul în care se va ţine cont
de următoarele condiţii: probele prezentate să fie incontestabile, iar prezentarea lor să se efectueze într-o modalitate
conformă personalităţii celui audiat, dezvoltării psihice şi nivelului de pregătire ale acestuia.
2.3 (7) Estimaţi modalităţile de utilizare a probelor existente în dosar pentru demascarea audiatului.
TEST nr. 19
Subiectul I: Semnele falsului material în documente
1.1 (3) Prezentați noțiunea și identificaţi semnele falsului prin ştergere şi corodare.
constă în atestarea faptelor sau împrejurărilor într-un act scris ce nu corespund realităţii. La această categorie de fals se
referă bonurile de livrare fictivă a unor bunuri materiale, actele privind alterarea mărfurilor, adesea fabricate fictiv de
către persoanele cu atribuţii de serviciu la agenţii economici de stat, alte acte prin care se atestă fapte neadevărate.
Stabilirea falsului intelectual reclamă efectuarea unei complexe activităţi de cercetare criminalistică, nu de puţine ori
bazată şi pe concursul specialiştilor în alte domenii (contabilităţii, economiei şi comerţului, finanţelor şi activităţii
bancare, tehnologiei de producţie industrială sau agrară).
Falsul material constă în modificarea conţinutului iniţial al documentelor preexistente. El poate avea diverse forme, cele
mai frecvente fiind modificarea conţinutului iniţial al documentului prin înlăturare, adăugire sau refacere de text şi
contrafacerea rechizitelor în documentele preexistente, în special a semnăturilor, impresiunilor instrumentelor de
autentificare (ştampilelor) şi schimbarea fotografiilor. După cum se va vedea în continuare, la falsificarea documentelor
se folosesc multiple procedee, materiale şi mijloace tehnice, ceea ce face dificilă descoperirea falsului de către organul
judiciar. în marea majoritate a cazurilor, cercetarea prealabilă a documentelor-probe materiale duce doar la suspiciuni
de fals, constatarea acestuia realizându-se în cadrul expertizei tehnice a documentelor.
1.2 (5) Determinați sarcinile examinării prealabile a actelor suspecte de fals.
Examinarea criminalistică a documentelor suspecte de fals prin înlăturare, adăugire sau refacere de text înlăturarea de
text este una din modalităţile frecvent aplicate la falsificarea actelor scrise. în funcţie de modul in care s-a operat,
deosebim înlăturarea mecanică şi chimică. înlăturarea mecanică constă în ştergerea parţială sau totală a scrisului prin
răzuire sau radiere cu diferite obiecte (lamă, arc, radieră etc.)
înlăturarea prin ştergere, deoarece este însoţită de acţiuni mecanice asupra suportului, produce un şir de modificări fizice
ale hârtiei, ele prezentând elemente caracteristice ale falsului, urme ale ştergerii. Acestea sunt:
1) subţierea hârtiei în locul răzuirii sau radierii;
2) scămoşarea hârtiei, starea dislocată a particulelor de hârtie;
3) lipsa luciului în zona deteriorată prin ştergere;
4) vătămarea elementelor de protecţie şi ale celor tipografice, dacă documentul are atare elemente;
5) afectarea elementelor grafice învecinate;
6) prezenţa unor resturi de coloranţi din textul înlăturat.
In cazul când pe suprafaţa afectată prin ştergere s-a depus un nou text, acestuia îi va fi caracteristic: deosebirea
coloranţilor folosiţi şi difuzia cer-nelurilor în părţile laterale ale scrisului, dar şi în profunzimea hârtiei, până la
pătrunderea pe partea opusă a documentului. Textul executat din nou se va deosebi de asemenea după caracteristicile
scrisului de mână, respectiv a maşinii de scris în cazul documentelor dactilografiate, dacă, fireşte, falsul aparţine nu
autorului, ci altei persoane ce a executat textul iniţial.
Depistarea caracteristicilor menţionate, respectiv punerea în evidenţă a modificării conţinutului iniţial al documentelor
prin ştergere de text, în principiu, este lesne de realizat, apelându-se la metode specializate ale acestui gen de expertiză
şi, fireşte, la instrumentare cu care sunt dotate instituţiile de expertiză la etapa actuală.
Falsul prin înlăturarea chimică de text se realizează prin corodarea sau decolorarea scrisului cu substanţe chimice (acid
citric, natricaustic, apă oxigenată, sulfit de sodiu, soluţie de var etc).
Decolorând textul scris, substanţele chimice acţionează concomitent şi asupra suportului, hârtia îşi pierde luciul,
culoarea, elasticitatea. Pot fi
deteriorate de asemenea elementele de protecţie şi cele tipografice, precum şi unele semne grafice învecinate.
în criminalistică elementele caracteristice ale corodării de text sunt următoarele:
— zonele mate prezente pe suprafaţa documentului în locurile intervenţiei chimicalelor;
— fisurile de suprafaţă prezente pe sectoarele influenţate de chimicale;
— petele galbene prezente pe hârtia albă şi albicioase pe hârtia color;
— deteriorările elementelor de protecţie şi ale celor litografice;
— decolorarea parţială a unor semne grafice învecinate;
— resturile textului înlăturat In cazul corodării incomplete a scrisului;
— urmele de presiune, create de instrumentul cu care s-a scris textul înlăturat.
La stabilirea înlăturării de text prin corodare, se va recurge la metode speciale de cercetare, dintre care mai frecvent
folosite sunt:
— examinarea cu ochiul liber şi la stereomîcroscop;
— examinarea in radiaţii ultraviolete şi infraroşii;
— depistarea elementelor caracteristice corodării pe baza procedeelor fotografice separatoare de culori, precum şi de
intensificare a contrastului imaginii.
în situaţii dificile se va proceda la examinări fizice mai laborioase, in special, la metoda difuzo-copiativă, la tratarea cu
izotopi radioactivi, la alte metode sensibile cum ar fi, spre exemplu, cea a microscopiei electronice, a analizei
colorimetrice sau spectrografice.

(7) Proiectaţi tipul de expertiză criminalistică ce se impune a fi dispusă şi formulaţi întrebările în faţa ei în sitiaţia
în care în litigiu există un contract a cărui rechizite (impresiune de ştampilă şi semnătură), precum şi data de
încheiere se contestă a fi veridice.
Examinarea criminalistică a documentelor suspecte de fals prin contrafacerea rechizitelor
Falsul prin contrafacerea rechizitelor, in special a semnăturilor, a im-presiunilor de ştampile şi a fotografiilor face parte
din categoria întâlnită foarte frecvent în practica judiciară.
Contrafacerea de semnături se realizează pe două căi: prin imitare (după memorie sau închipuire) şi prin copiere.
Descoperirea falsificării semnăturilor prin imitare aparţine de competenţa expertizei scrisului, la i;nr nr vom referi în
compartimentul următor. Contrafacerea semnaturilor piiti copiere dispune de mai multe variante. Dintre cele mai
răspândite sunt copierea prin transparenţă, cea efectuată prin transfer cu ajutorul hârtiei de calc sau copiativă (indigo) şi
cea creată prin apăsare a semnăturii autentice şi trasarea ulterioară a acesteia cu un material de scris (cerneală, tuş, pix,
creion, etc.)1. Indiferent de modul de realizare, falsul semnăturilor prin copiere este cognoscibil datorită caracteristicilor
de plastografiere, dintre care mai importante sunt: lipsa cursivităţii scrisului; întreruperi de traseu; tremurături; opriri
neîntemeiate ale instrumentului de scris; începutul şi sfârşitul punctat al semnăturii. In cazul copierii cu hârtie copiativă
sau prin apăsare, se vor crea respectiv urme ale indigoului, dublări de trasee, urme de apăsare.
în vederea depistării indiciilor unui atare fals, specialistul criminalist mai întâi de toate va proceda la examinarea
microscopică a semnăturii, derulată de examinări în radiaţii ultraviolete, va apela la fotografia de umbre, de contrast şi
separatoare de culori. Prezenţa caracteristicilor menţionate in situaţia unei coincidenţe vădite a transcripţiei semnăturii
in litigiu cu acea originală justifică atestarea falsului semnăturii prin copiere.
Printre rechizitele obligatorii ale actelor oficiale, documentelor de identitate, tuturor actelor emise de instituţiile statale
şi obşteşti, prin care se probează fapte juridice, se încadrează şi impresiunea de ştampilă. Prin urmare, contrafacerea
acesteia este inerentă ori de câte ori se procedează la întocmirea în scopuri frauduloase a documentelor false.
La contrafacerea impresiunilor de ştampilă se folosesc diferite procedee şi mijloace tehnice — de la cele mai simple
(copierea cu un albuş de ou fiert), până la formarea acestora prin intermediul calculatoarelor electronice. Si totuşi,
potrivit datelor furnizate din practica instituţiilor de expertiză criminalistică, cele mai uzuale modalităţi de falsificare a
amprentelor de ştampilă sunt următoarele:
a) crearea impresiunilor cu o ştampilă confecţionată după modelul celei originale;
b) copierea impresiunii de pe un act autentic şi transferarea acesteia pe actul fals;
c) desenarea impresiunii autentice direct pe documentul litigios1. Descoperirea falsului impresiunilor de ştampilă se
bazează pe elemente
caracteristice proprii fiecărei modalităţi de contrafacere. Astfel, pentru im-presiunile create de ştampile confecţionate in
mod improvizat sunt specifice următoarele particularităţi, care in ansamblu dovedesc falsul:
— Caracterul nestandardizat al literelor şi cifrelor. După cum este cunoscut, la confecţionarea ştampilelor in atelierele
litografice, la alcătuirea textului se folosesc semne standardizate. In impresiunile ştampilelor false sunt semnalate forme
de gravare evident manuală.
— lipsa uniformităţii grafismelor ce constituie textul. Deseori unele şi aceleaşi litere sau cifre diferă după formă,
dimensiuni, amplasare spaţială.
— Asimetria elementelor reprezentând conţinutul impresiunii ştampilei. Se remarcă diferenţe ale distanţei Intre litere,
cuvinte, rânduri.
— Deosebiri de poziţie a axelor longitudinale ale semnelor faţă de linia de bază a scrisului.
— Greşeli gramaticale, de denumiri, prescurtări şi înghesuiri nejustificate de text, erori în conţinutul şi forma stemei,
altor semne de structură a ştampilei.
In cazul copierii impresiunilor autentice cu un material intermediar, (hârtie fotografică, peliculă adezivă, placă
gelatinoasă, hârtie sugativă, albuş de ou fiert etc.) falsul se va manifesta prin:
— Nuanţa slabă a impresiunii in întregime.
— Trăsăturile difuze ale semnelor, cauzate de umezeala materialului intermediar aplicat.
— Decolorarea hârtiei documentului pe un anumit spaţiu în preajma impresiunii, venit în contact cu materialul
intermediar umed.
— Prezenţa microparticulelor din materialul de copiat, de exemplu a urmelor de emulsie în cazul aplicării hârtiei
fotografice.
Desenarea impresiunilor de ştampile originale pe actele false prezintă
anumite particularităţi specifice, cauzate de mijloacele de desenare, dintre care menţionăm: a) perforarea hârtiei la
centrul impresiunii circulare în urma aplicării compasului; b) trasee dublate; c) deformări ale grafismelor; d) grosimi
exagerate ale unor elemente ale impresiunii; e) trăsături de creion, indigo etc.
Examinarea impresiunilor de ştampile se realizează în baza mijloacelor
tehnice cu care sunt dotate laboratoarele criminalistice. Se va proceda la o examinare stereomicroscopică, la diverse
măsurări şi, bineînţeles, la examinarea comparativă prin intermediul microscopului comparator. Expertul deci trebuie
să dispună de modele tip de comparare ale ştampilei autentice,
Subiectul II: Particularităţi tactice de organizare şi desfăşurare a percheziţiei în încăperi.
2.1 (3) Reproduceți noțiunea, temeiurile și sarcinile percheziţiei.
Percheziţia poate fi definită ca o activitate procedurală care constă în cercetarea prin constrîngere a unui loc deschis,
încăpere sau a unei persoane în vederea depistării şi ridicării de urme ale infracţiunii, a anumitor obiecte, valori şi
documente ce constituie mijloace materiale de probă, precum şi descoperirii persoanelor aflate în căutare şi a cadavrelor
ascunse.
Sarcinile percheziţiei sînt următoare:
 imobilizarea făptuitorului, curmarea activităţii infracţionale şi de ascundere a urmelor infracţiunii. Sub acest aspect,
percheziţia bine organizată şi desfăşurată la un nivel profesional înalt poate avea repercusiuni cu semnificaţie tactică
deosebită. Sînt frecvente cazurile cînd percheziţia influenţează în mod esenţial comportamentul celui ce urmează a fi
tras la răspundere pentru fapta comisă;
 descoperirea şi ridicarea urmelor infracţiunii, a obiectelor şi documentelor ce conţin sau poartă astfel de urme ca,
de ex., urmele de sînge pe obiectele de construcţie, diverse urme-materie pe obiectele vestimentare, actele false ş.a.;
 identificarea şi ridicarea obiectelor ce constituie produse ale infracţiunii, cum ar fi bunurile sustrase, valorile primite
ca mită sau obţinute prin şantaj sau escrocherie;
 descoperirea persoanelor aflate în căutare, a cadavrelor ascunse sau a părţilor din cadavre;
 depistarea şi ridicarea documentelor cu conţinut probatoriu şi a materialelor ce caracterizează personalitatea, modul
de viaţă şi legăturile bănuitului sau învinuitului: înscrisuri, chitanţe, mandate poştale, bilete de transport, carnete cu
adrese şi numere de telefoane, adrese ale complicilor, fotografii, înregistrări audiovizuale, filme ş.a.;
 depistarea şi ridicarea mijloacelor şi instrumentelor folosite sau destinate săvîrşirii infracţiunii, precum şi a
obiectelor, a căror deţinere este interzisă: arme de foc, muniţii, substanţe explozive, instrumente de spargere, utilaje de
confecţionare a mărfurilor de larg consum falsificate, stupefiante;
2.2 (5) Deduceți etapele și principiile tactice generale ale percheziției.
Se deosebesc patru etape de efectuare a percheziţiei: a) de pregătire: care constă în sosirea grupei la locul destinat a
percheziţiei, pătrunderea la locul ce urmează a fi percheziţionat şi întreprinderea măsurilor pentru asigurarea decurgerii
normale a percheziţiei; b) examinarea generală: constă în cercetarea vizuală generală a locului ce urmează a fi
percheziţionat, în timpul acesteia ofiţerul de urmărire penală face cunoştinţă nemijlocit cu mediul înconjurător, stabileşte
planul percheziţiei, definitiv stabileşte sarcinile membrilor participanţi la percheziţie, ia decizia despre utilizarea
mijloacelor tehnice. c) etapa dinamică: include în sine căutarea nemijlocită a obiectelor ce au importanţă pentru
urmărirea penală. d) fixarea rezultatelor percheziţiei constă în întocmirea procesului verbal, planurilor şi schemelor
încăperilor sau terenurilor percheziţionate, folosirea fotografierii şi a filmului video.
Ca procedee tactice pot fi menţionate: a) percheziţia: unor obiecte şi generală. b) percheziţia în grup şi de o singură
persoană. c) percheziţia concomitentă şi separată. d) percheziţia paralelă şi încrucişată. e) metoda comparării încăperilor
sau terenurilor similare.
2.3 (7) Estimaţi procesul și particularitățile tactice de desfăşurare a percheziției în încăperile de locuit și de
serviciu.
1Tactica percheziţiei încăperilor, indiferent de destinaţia lor (locuinţe, oficii, construcţii anexe) cuprinde, pe de o parte,
anumite reguli tactice privind modul de deplasare şi pătrundere la locul percheziţiei, iar pe de altă parte, procedeele de
căutare propriu-zise a obiectelor ce interesează cauza.
Deplasarea la locul percheziţiei trebuie făcută cu multă atenţie şi în mod operativ, astfel încât persoana ce urmează a fi
percheziţionată să fie privată de posibilitatea de a cugeta asupra comportării sale şi a celor ce-1 înconjoară. Modul de
deplasare se alege în funcţie de natura şi amplasarea locului de percheziţionat (apartament la bloc, vilă, birou de lucru,
casă în localitatea rurală), în toate cazurile însă este indicat ca deplasarea să se facă cu un mijloc de transport care să se
afle la dispoziţia echipei de percheziţie pe întregul interval de timp prevăzut în prealabil pentru realizarea acestei
activităţi. Parcarea mijlocului de transport se va face într-un loc, unde, de obicei, staţionează maşinile (în faţa unei
instituţii de stat, întreprinderi, firme, magazin, depozit ş.a.), la o anumită distanţă de la blocul, casa, edificiul în care este
situată încăperea respectivă, ca, în continuare, echipa să se deplaseze pe jos, în grupe mici de câte două-trei persoane.
Din momentul sosirii la locul percheziţiei se vor lua măsurile necesare de pază (blocarea căilor de acces şi de comunicare
din exterior) şi de observare asupra geamurilor şi a altor locuri, prin care cel ce va fi percheziţionat poate înlătura
obiectele ce-1 compromit, înainte de a admite intrarea echipei în încăpere. Practica cunoaşte nu puţine cazuri, când,
presimţind sosirea organului de urmărire penală, persoanele ce urmează a fi percheziţionate aruncă prin geamuri
obiectele (armele, instrumentele) care demască activitatea lor infracţională.
Pătrunderea în încăpere nu trebuie să se efectueze cu întârziere, în mod obişnuit, organul sub a cărui conducere se află
echipa, sună sau bate în uşă, cerând deschiderea acesteia. Dacă datele privind personalitatea percheziţionatului inspiră
suspiciuni că la cerinţa organului judiciar el nu va deschide uşa, atunci în această operaţie se vor coopta persoane (un
vecin, un reprezentant al administraţiei comunale, primăriei, serviciului administrativ de asigurare, serviciului medical
ş.a.) care vor cere deschiderea uşii sub pretexte, ce, de obicei, nu trezesc nelinişte.
Nu reprezintă dificultăţi nici pătrunderea în încăperi care constituie locul de lucru al celui percheziţionat, deoarece
acţiunea în cauză, conform legii în vigoare, se desfăşoară cu concursul unei
persoane a unităţii respective cu sau fără funcţii de răspundere.
în cazul în care persoana refuză categoric să deschidă benevol uşa, intrarea în încăpere se efectuează forţat, dar nu înainte
ca ea să fie prevenită în mod explicit.
Aşa cum s-a menţionat, percheziţia propriu-zisă se desfăşoară în două faze: la faza preliminară, înainte de toate, se vor
lua măsurile de rigoare pentru crearea unui cadru propice bunei desfăşurări a activităţii de căutare. Pe această cale se va
activa operativ în vederea zădărnicirii a orice forme de comportare agresivă din partea celui percheziţionat sau celor
prezenţi la locul supus percheziţiei. Dacă se ştie că persoana percheziţionată sau vreunul din membrii familiei sale deţin
arme, pentru a contracara eventualele acte violente, se vor efectua percheziţii corporale în vederea dezarmării acestora
şi, fireşte, ridicării armelor, în ipoteza în care deţinerea lor este ilegală.
Persoanele găsite la faţa locului, exceptând copiii minori şi bolnavii, după identificarea în baza actelor respective, se vor
strânge într-un anumit loc, de obicei, în sufragerie, vestibul, hol, unde se vor afla în timpul percheziţiei. Totodată, se va
urmări ca ele să nu aibă nici o posibilitate de a comunica cu exteriorul prin telefon, radiotelefon sau prin anumite forme
de semnalare de avertisment (aprinderea luminii, închiderea oberlihtului, sau tragerea storurilor punerea sau scoatere de
pe geam a unui anumit obiect ş.a.).
în continuare, şeful echipei, în prezenţa persoanei percheziţionate, iar în lipsa acesteia, a pesoanei chemate s-o substituie
în cadrul percheziţiei şi, bineînţeles, a martorilor asistenţi, va efectua o inspectare generală asupra locucului percheziţiei
în vederea orientării concrete a activităţii de căutare, specificării procedeelor tactice, care vor contribui la desfăşurarea
activităţii echipei în întregime şi a fiecărui membru al acesteia în parte.
O sarcină deosebit de importantă ce urmează a fi realizată la etapa dată rezidă în delimitarea locurilor problematice din
punctul de vedere al posibilităţii folosirii lor la tăinuirea obiectelor căutate sau pentru crearea de ascunzători. La intuirea
acestor locuri se va
ţine cont de natura, forma şi dimensiunile obiectelor căutate, precum şi de posibilitatea dezmembrării sau fragmentării
lor. Este lesne de înţeles că la ascunderea obiectelor mici (pistol, cuţit, bijuterie, bancnote, documente) poate fi folosit
orice element material din spaţiul încăperii percheziţionate, pe când tăinurea obiectelor mari (autovehicul, televizor,
computer, covor, obiecte vestimentare) presupune existenţa unor locuri cu capacităţi spaţiale adecvate (garaj, subsol,
pivniţă, magazie, grajd sau alte încăperi auxiliare).
Este indicat, de asemenea, ca la descoperirea locurilor tainice să se ţină cont de profesia şi îndeletnicirile persoanei
percheziţionate şi ale membrilor familiei sale, deoarece practica învederează o vădită tendinţă a acestora de a ascunde
obiectele ce îi compromit în locurile legate de preocupările lor.1 Astfel, tâmplarii fac, de obicei, ascunzători în obiecte
de mobilă, dublând pereţii sau fundurile, în dulapuri, sertare, fotolii, scaune; zidarii folosesc obiectele de construcţie, în
care creează tot felul de nişe; croitorii — obiectele de îmbrăcăminte etc.
La faza a doua echipa desfăşoară căutarea sistematică a obiectelor în toate locurile de ascundere posibile. într-o locuinţă
(casă la sol sau apartament cu mai multe odăi la bloc) cercetarea va începe cu încăperea de la intrare (antreu, hol),
continuând cu cele ce urmează şi terminând cu podul, terasa, dependinţele ş.a.
Pe parcursul activităţii de căutare se vor folosi procedeele tactice de cercetare circulară, care se aplică la cercetarea la
faţa locului, dar, de subliniat, ca în cadrul percheziţiei încăperilor acestea se realizează doar sub varianta sa concentrică,
pornindu-se spre dreapta sau stânga de la intrare, de-a lungul pereţilor, şi apoi, va continua pe spirală, spre centrul
încăperii.
Respectarea acestei reguli tactice asigură examinarea succesivă a obiectelor de construcţie (pereţii, duşumeaua, tavanul),
a mobilierului şi a tot felul de instalaţii tehnico-sanitare, a fiecărui obiect casnic, care, eventual, putea fi folosit ca
ascunzătoare
TEST nr. 20
Subiectul I. Microurmele infracţiunii
1.1. (3) Interpretaţi noţiunea de microurmă a infracţiunii şi importanța criminalistică a acestora.
In criminalistică se consideră microurme particulele minuscule de materie, desprinse din diferite obiecte atestate în
câmpul infracţional care, datorită imperceptibilităţii lor de către organele umane senzoriale, impun metode de cercetare
bazate pe mijloace tehnice speciale .
1.2. (5) Determinați cei mai răspândiți purtători ai microurmelor infracţiunii.
Fiind in esenţă resturi de materie, microurmele prezintă interes prin faptul că servesc la elucidarea multiplelor probleme
referitoare la săvârşirea faptei, uneori ajungând până la determinarea persoanelor participante.
Fibrele de ţesături, denumite şi microurme de îmbrăcăminte, pot apărea pe îmbrăcămintea şi corpul victimei şi a
agresorului, pe uneltele utilizate, pe proeminenţele ascuţite ale obiectelor-obstacole depăşite de făptuitor, pe piesele şi
agregatele mijloacelor de transport sau de producţie.
Metodele şi mijloacele tehnice moderne aplicate de criminalişti în condiţii de laborator asigură stabilirea apartenenţei la
grup a îmbrăcămintei, originea fibrelor in cauză, uneori chiar şi provenienţa acestora de la Îmbrăcămintea făptuitorului
sau a jertfei.
Descoperirea şi fixarea urmelor-formă, precum şi a celor fragmente de îmbrăcăminte nu impun procedee specifice,
acestea realizându-se pe baza mijloacelor şi conform regulilor cunoscute privind fixarea şi ridicarea obiec-telor-corp
delict.
Referitor la descoperirea, fixarea şi ridicarea microurmelor de Îmbrăcăminte, in teoria criminalistică s-au argumentat
două modalităţi. Conform primei, organul de urmărire şi anchetă, cu concursul specialistului criminalist, efectuează
operaţiuni de căutare, constatare şi recoltare directă a fibrelor de Îmbrăcăminte de pe obiectele ce constituie ambianţa
locului faptei, folosind mijloacele tehnice din trusele şi laboratoarele mobile criminalistice. în acest scop, se recomandă
aplicarea mijloacelor tehnice de detectare, în special a celor optice (lupa, microscopul), de iluminare (surse de lumină
dirijată, de radiaţii infraroşii şi ultraviolete), de fixare (descriere, schiţare şi macrofotografiere), de recoltare (aspiratorul
portabil, penseta, foliile adezive).
Aceasta modalitate, sub aspect procesual evident vulnerabilă, este frecvent practicata, fapt ce se explică prin năzuinţa
de a evita riscurile unei insuficiente descoperiri, pierderi sau distrugeri de urme.
1.3.(7) Evaluați regulile ridicării microurmelor.
Subiectul II. Procedeele tactice aplicate la audierea părții vătămate.
2.1. (3) Definiţi noţiunea şi nominalizați procedeele tactice aplicate la audierea părții vătămate.
Partea vătămată este persoana căreia i-au fost cauzate prin săvârşirea infracţiunii suferinţe morale sa psihice, ori pagube
materiale. Are tendinţa de a prezenta lucrurile exagerat din dorinţa răzbunării sau pentru a obţine despăgubiri civile
substanţiale - discuţii cu privire la posibilitatea audierii sale ca martor.
Aceleaşi faze de audiere, aceleaşi categorii de întrebări.
Audierea părţii vătămate în condiţii speciale – când se află în stare gravă.
Se ia legătura cu medicul curant căruia i se cere consimţământul, informaţii despre leziuni, luciditate. Se pun întrebări
scurte despre relaţiile anterioare, despre faptă.
Partea vătămată poate fi ascultată repetat sau confruntată cu alte persoane.
Fazele:
-discuţiile prealabile – rol de colaborare a tensiunii; stabilirea încrederii; ele se vor canaliza de la pasiunile Partii
vătămate, în mod subtil la faptă. Simţindu-se competent martorul îşi exteriorizează personalitatea
-faza relatărilor libere – excepţie : dacă se abate, întrebări sugestive
-faza întrebărilor şi de ascultare a răspunsurilor (ascultarea dirijată)
I. – întrebări despre raporturile dintre persoană anterior comiterii faptei şi despre starea generală a organismului în
momentul perceperii
II. – întrebări pentru delimitarea activităţilor infracţiunii, timp, loc
III. – întrebări pentru aflarea activităţii întreprinse după comiterea infracţiunii
se afla la prima ascultare, atat Tn fata organelor de urmarire penala, dar $i a instantelor de judecata - parcurge trei etape
principale, guvernate, pe langa regulile procesuale penale si de reguli tactice criminalistice Tn etape distincte: etapa
identificarii martorilor, etapa relatarii libere si etapa formularii de Tntrebari, de ascultare a raspunsurilor date de martor.
2.2. (5) Deduceți etapele procesului de audiere a părții vătămate şi indicaţi procedeele folosite la animarea
memoriei acestuia.
2.3. (7) Proiectaţi măsurile de pregătie pentru audierea părții vătămate.
 determinarea împrejurărilor de fapt ce trebuie clarificate în cadrul ascultării;
 acumularea de informaţii cu privire la personalitatea celor chemaţi să depună mărturii;
 acumularea de cunoştinţe speciale în situaţia în care obiectul dialogului ce urmează a avea loc se referă la un
domeniu îngust şi mai puţin cunoscut organului judiciar;
 asigurarea condițiilor necesare bunei desfăşurări a ascultării.
Procedeele tactice de natură să contribuie la desfăşurarea cu succes a relatării libere sînt următoarele:
e) Crearea unei atmosfere favorabile desfăşurării expunerii..
f) Analiza criminalistică a unor secvenţe din relatările martorului în scopul punerii în evidenţă a eventualelor
contraziceri sau neclarităţi.
g) Observarea asupra modului de comportare a martorului.
h) Acordarea de ajutor martorilor care, din diferite motive, nu reuşesc să prezinte mărturii în mod ordonat sau
întîmpină dificultăţi în exprimarea gîndurilor
4) Prima categorie include procedeele tactice destinate creării contactului psihologic, acesta prezentînd unul din
principalii factori de care depinde succesul sau insuccesul ascultării.
5) Categoria a doua cuprinde procedeele menite să acorde martorilor ajutorul necesar la reactivarea memoriei şi
reproducerea datelor recepţionate în urma contactului cu fapta sau împrejurările acesteia.
6) În categoria a treia se înscriu procedeele tactice de influenţă psihologică în situaţia în care se împune depășirea
mărturiilor false.

TEST nr. 21
Subiectul I. Urmele mijloacelor de transport
1.1. (3) Prezentați tipurile de urme a mijloacelor de transport la locul accidentului rutier.
Urmele lăsate de mijloacele de transport din punct de vedere criminalistic, sînt împărţite în patru grupe:
I. urme ce reflectă partea rulantă, a roţilor a şinelor, a roţilor cu şine pe obada de lemn(căruţe), sănii, urme care s-au
format la mişcare sau staţionarea mijlocului de transport;
II. urme ce reflectă părţile proeminente a mijloacelor de transport;
III. urme de reflecţie a diferitor obiecte materiale de la locul accidentului, care s-au format pe mijlocul de transport;
IV. urme sub formă de părţi, detalii, particule, substanţe rămase la locul accidentului.
1.2. (5) Deduceți informaţia ce trebuie inclusă în partea descriptivă a procesului-verbal în situaţia cercetării la
faţa locului a urmelor lăsate de pneurile unui mijloc de transport.
Urmele părţii rulante: sînt lăsate de roţile cu pneuri. În dependenţă de starea roţilor la momentul formării urmelor se
deosebesc urme de rotire şi de alunecare. Primele se formează ca rezultat al înaintării roţilor care se rotesc, cât şi la
frânare şi pornirea bruscă din loc. A doua categorie de urme se formează la blocarea totală a roţilor în procesul frânării.
În dependenţa de calităţile suprafeţei pe care rămân urmele părţilor rulante ele pot fi de suprafaţă şi de adâncime. Urmele
de suprafaţă se împart în urme de stratificare şi de destratificare. Urmele de stratificare pot fi pozitive şi negative. Urmele
de adâncime, sînt rezultatul rămas în urma deformaţiei solului care poate reda nu numai desenul amplu a părţilor rulante
dar şi date despre părţile laterale a anvelopei. După urmele părţilor rulante se stabileşte direcţia şi regimul mişcării, tipul
şi modelul mijlocului de transport. Tipul şi modelul mijlocului de transport se poate stabili după mărimea ecartamentului
şi ampatamentului. Ecartamentul – este distanţa dintre liniile centrale a urmelor lăsate de roţile amplasate pe aceiaşi osie
din spate, s-au din faţă. Ampatamentul automobilului este distanţa dintre osiile din partea din faţă şi din spate a roţilor.
Toate semnele enumerate mai sus a părţilor rulante se documentează în procesul verbal de cercetare la faţa locului.
Mulajele şi fotografiile executate a părţilor rulante 41 ridicate de la faţa locului se transmise pentru expertiză. La
expertiza traseologică pot fi adresate următoarele întrebări: a) modelul mijlocului de transport care a format urma. b)
Tipul (marca) mijlocului de transport, care a lăsat urma la locul accidentului. c) direcţia de deplasare a mijlocului de
transport care a creat urma. d) Anvelopa care a creat urma. e) roţile (din faţă, din spate, din partea dreaptă sau stînga)
lăsat urmele de pe îmbrăcămintea părţii vătămate
1.3.(7) Evaluați tipurile de expertize ce sunt necesare pentru stabilirea împrejurărilor accidentului rutier.
Subiectul II. Metodica cercetării omorului
2.1. (3) Nominalizați elementele modelului (caracteristicii) criminalistic al infracțiunii de omor şi circumstanţele
ce urmează a fi stabilite în astfel de cazuri.
Modelul criminalistic al acestor infracţiuni include în sine următoarele elemente:
date despre locul săvârşirii omorului sau locul depistării cadavrului;
date cu privire la timpul săvârşirii infracţiunii de omor;
date despre victimă;
date despre modalităţile de pregătire, săvârşire şi camuflare a omorului;
date despre ucigaş;
date despre urmele infracţiunii;
date despre motivul sau scopul omorului
2.2. (5) Distingeţi situaţiile de urmărire penală și versiunile respective în cazul depistării unui cadavru şi
consecutivitatea acţiunilor de urmărire penală realizate la prima etapă.
Situaţia 1 - omorul este evident, ucigaşul este reţinut şi identitatea acestuia este cunoscută. Uneori, la începutul cercetării
nu sunt clare adevăratele scopuri şi motive, iar alteori - şi forma vinovăţiei. Pot să nu fie stabiliţi şi complicii. Se întâmplă
că, la început, nu este clar dacă acţiunile care au provocat moartea sunt ilegale (de exemplu, în caz de legitimă apărare).
Situaţia 2- a fost săvârşit un omor ascuns (tainic), fără tăinuirea cadavrului, fără înscenare, descoperit imediat după
omor sau la scurt timp după aceasta. Există condiţii favorabile pentru căutarea şi ridicarea urmelor, fixarea depoziţiilor
martorilor, adică totul ce este necesar pentru o cercetare reuşită.
Situaţia 3 - omorul este ascuns (tainic), săvârşit nu demult, dar nu este clar mecanismul lui. Cadavrul a fost descoperit,
identitatea victimei a fost stabilită. Există date care indică asupra sinuciderii (sau unui accident, sau morţii în urma unor
cauze naturale), dar totodată există suspiciuni privind posibila înscenare cu scopul de a tăinui omonil
Situaţia 4 - un omor tainic, in urma căruia procesul penal este pornit ii legă-tură cu descoperirea unui cadavru
neidentificat
Situaţia 5 - omorul este tainic şi săvârşit demult, însă doar se presupune că: este un omor, întrucât s-au descoperit
fragmente - craniul şi oase cu rămăşiţe de haine. Cauza morţii nu se cunoaşte şi se poate presupune atât un omor, cât şt
alte cauze ale morţii.
Situaţia 6 - omor tainic, însoţit de dezmembrarea cadavrului pe părţi şi tăi-nuirea lor. Din toate elementele crimei se
cunosc doar modalitatea de tăinuire a omorului şi locul descoperirii fragmentelor de cadavru.
- cercetarea locului faptei şi examinarea exterioară a cadavrului; - dispunerea şi efectuarea constatării
sau expertizei medico-legale a cadavrului; - audierea martorilor oculari şi a martorilor din rândul rudelor;
prezentarea cadavrului spre recunoaştere; urmărirea şi reţinerea ucigaşului; efectuarea
percheziţiei corporale a bănuitului; audierea bănuitului; efectuarea percheziţiilor la locul de trai şi la locul de
muncă al persoanei bănuite; efectuarea expertizelor criminalistice ale probelor materiale descoperite în timpul
cercetării la faţa locului, reţinerii şi percheziţiilor
2.3. (7) Estimaţi rolul circumstanţelor negative (împrejurărilor controversate) în cazul înscenării unei sinucideri
prin împuşcare cu pistolul.
TEST nr. 22
Subiectul I. Tactica colectării mostrelor pentru cercetarea comparativă.
1.1.(3) Prezentați noţiunea şi tipurile de mostre pentru cercetarea comparativă.
Colectarea mostrelor pentru cercetarea comparativă Organul de urmărire penală este în drept să colecteze mostre
care reflectă particularităţile omului viu, cadavrului, animalelor, substanţei, obiectului dacă investigaţia lor are
importanţă pentru cauza penală
Mostrele şi probele reprezintă exemplare dintr-o seamă oarecare de obiecte similare, parte dintr-un material sau dintr-
un obiect material sau oarecare produs, prin examinarea cărora se urmăreşte stabilirea însuşirilor tipice, proprietăţile şi
caracteristicile obiectelor, grupului de obiecte, ale substanţelor sau ale produselor confecţionate din acestea şi obţinerea
pe această cale a informaţiei probante de care organul de urmărire penală are nevoie pentru orientarea şi desfăşurarea
obiectivă a activităţii de cercetare şi, în consecinţă, pentru soluţionarea cauzei
Sînt enumerate (art. 155 CPP), ca materiale de comparaţie:
 sîngele, sperma, părul, secvenţele de unghii, macroparticulele de pe corp, saliva, sudoarea şi alte elemente ale
corpului uman;
 amprentele digitale, mulajele dinţilor şi falangelor;
 înscrisurile, obiectele, piesele vestimentare şi părţile acestora, materiale ce reflectă deprinderile persoanei;
 fonogramele vocii, fotografiile sau înregistrările video;
 corpurile materiale, substanţele;
 materia primă şi produsele confecţionate din acestea;
 armele de foc, muniţia, piesele şi uneltele folosite la confecţionarea acestora ş.a.
1.2.(5) Determinați măsurile de pregătire și condițiile pentru obținerea mostrelor de la anumite persoane în
procesul penal și de la unele instituții, organizații.
Colectarea materialelor de comparaţie presupune următoarele operaţii de pregătire:
1) Determinarea naturii materialelor de comparaţie, cantitatea şi calitatea acestora. Pentru aceasta, organul de
urmărire penală va studia suplimentar unele mijloace de probe anexate la dosarul cauzei. În cazuri mai dificile, ca de
ex., a mai multor obiecte sau a unei expertize dintr-un domeniu mai puţin cunoscut organului care desfăşoară urmărirea
penală, problema naturii, cantității, calităţii, chiar şi a tehnologiei preluării mostrelor, probelor şi a modelelor de
comparaţie va fi coordonată cu un specialist în domeniu.
2) Determinarea şi asigurarea prezenţei la timp a participanţilor la demonstrarea mostrelor, probelor şi a
modelelor de comparaţie, în special a persoanelor de la care urmează să se preia materialele de comparaţie, pe de o
parte, şi a tehnicienilor executanţi ai operaţiilor de preluare a mostrelor şi a probelor, pe de altă parte, cînd acestea
urmează a fi preluate de la persoane în viaţă sau de la cadavre.
O categorie aparte de participanţi ai activităţii procesuale în discuţie constituie specialiştii din diverse domenii
(medicină, criminalistică, tehnică şi tehnologie metereologică, proiectare şi construcţie, alimentară, agronomie şi
pedologie etc.).
Atribuţiile specialiştilor vizează, în primul rînd, determinarea cantitativă şi calitativă a materialelor de comparaţie.
Acestea trebuie să fie reprezentative, adică prin calitatea şi cantitatea lor să reflecte caracteristicile de fond ale obiectelor
supuse examinării în procedura de urmărire penală. În al doilea rînd, trebuie să consulte organul de urmărire penală
vizînd tehnologia prelevării şi conservării materialelor de comparaţie, asigurarea securităţii celor implicaţi în efectuarea
acestei activităţi.
3) Pregătirea mijloacelor necesare colectării, fixării şi conservării mostrelor, probelor şi a modelelor de
comparaţie. Mijloacele folosite, în acest sens, se împart în două categorii după destinaţia lor: de colectare a materialelor
de comparaţie (ghips şi alte materiale de modelare), mijloace de fixare a procesului de colectare a materialelor de
comparaţie (fotografice şi de înregistrare video), surse de conservare, ambalare şi păstrare a materialelor prelevate
(eprubete ermetice, plicuri şi alte materiale de ambalare). Nu trebuie scăpat din vedere că unele materiale de comparaţie,
în special cele de provenienţă umană, sînt mai puţin stabile. La prelevarea şi consumarea acestora, părerea specialistului
trebuie să fie decisivă.

1.3. (7) Estimaţi procedeele tactice de colectare a mostrelor și cerințele înaintate față de acestea.
Conform conţinutului articolelor 154-156 CPP, colectarea materialelor de comparaţie revine în exclusivitate organului
de urmărire penală. Modelele libere de comparaţie se vor colecta în cadrul percheziţiei, a ridicării de obiecte şi
documente şi pe parcursul altor activităţi procedurale cum ar fi, de ex., experimentul în procedura de urmărire panală,
verificări la faţa locului ş.a.
Tehnologia colectării acestora este determinată de tactica efectuării acivităţilor enunţate cu o singură remarcă: pentru a
asigura autenticitatea materialelor de comparaţie, în raport de natura lor, acestea vor fi descrise în procesul-verbal,
ambalate în ordinea deja descrisă, sigelate şi anexate la dosarul cauzei. Colectarea materialelor libere de comparaţie face
parte din atribuţiile importante ale organului care dispune efectuarea expertizei.
Colectarea materialelor de comparaţie, contrar voinţei persoanei cointeresate, trebuie să aibă loc doar în cazuri
excepţionale şi cu respectarea următoarelor reguli suplimentare:
1) Să se desfăşoare în baza ordonanţei motivate a organului de urmărire, în deplină conformitate cu pct.5 al art.154
CPP.
2) Să se obţină un certificat medical care să ateste faptul că procedura de preluare a materialului respectiv de
comparaţie nu pune sub nicio formă în pericol integritatea şi sănătatea persoanei de la care acesta urmează a fi prelevat.
Să se colecteze materialele de comparaţie cu participarea specialistului în domeniul medicinei, care va utiliza cele mai
adecvate modalităţi de prelevare a mostrelor şi (sau) a probelor
Subiectul II. Metodica criminalistică.
2.1.(3) Prezentați noţiunea, sistemul şi obiectul de studiu al metodicii criminalistice.
Metodica criminalistică, ca un sistem de îndrumări privind organizarea şi efectuarea în condiţii optime a cercetării
anumitor categorii de infracţiuni, are la bază realizările mai multor ramuri ştiinţifice şi domenii de activitate practică
umană.
Obiectul metodicii criminalistice îl constituie, în primul rând, metodele de comitere a diferitelor categorii, grupuri de
infracţiuni, personalitatea infractorului, valorile la care tentează acţiunile ilicite, mijloacele şi metodele folosite de
făptuitor la săvârşirea unor sau altor infracţiuni, procedeele şi formele de tăinuire, camuflare a activităţii ilicite etc.;
2.2.(5)Evidenţiaţi izvoarele şi principiile pe care se bazează metodica criminalistică
izvoarele metodicii criminalistice sunt:
legislaţia penală şi procesuai-penală în vigoare, precum şi concepţiile acestora;
activitatea infracţională (metodele de comitere a diferitelor categorii sau grupuri de infracţiuni, personalitatea
infractorilor, mijloacele şi procedeele utilizate de infractori, formele de camuflare, tăinuire a activităţii ilicitei:
practica avantajoasă a organelor de drept (de cercetare, descoperire şi prevenire a infracţiunilor, de interacţiune a
organelor de urmărire penală eu alte servicii, ministere şi departamente pe parcursul cercetăm cauzei ccn- crete);
prevederile teoriei generale, tehnicii şi tacticii criminalistice;
performanţele altor ştiinţe (tehnice, umanistice) care pot fi utilizate la cercetarea, descoperirea şi prevenirea
infracţiunilor.
Principiul legalităţii, conspirativitatii,stiintific
Principiul întemeierii ştiinţifice a metodicii de cercetare, care presupune, în primul rând, formularea pe bază ştiinţifică
a modelului criminalistic al categoriei, grupului respectiv de infracţiuni, determinarea situaţiilor tipice de depistare a
acestora, a versiunilor criminalistice a actelor comise, nominalizarea acţiunilor iniţiale şi ulterioare de urmărire penală
pe anumite categorii de infracţiuni
Principiul situativităţii cercetării, care determină formarea şi evaluarea situaţiilor infracţionale la un anumit moment al
depistării sau cercetării acesteia, iar în această bază, elaborarea diversificată a recomandărilor ştiinţifice de cercetare,
descoperire şi prevenire a infracţiunilor.
Principiul organizării şi planificării, ce impune un sistem de decizii şi activităţi procesuale şi de alt tip al organului de
urmărire penală la investigarea fiecărui caz penal.
Principiul operativităţii, care constă în reacţia imediată a organului de urmărire penală la sesizarea despre fapta
infracţională săvârşită sau în curs de pregătire
2.3.(7) Evaluaţi etapele și sarcinile cercetării infracțiunilor.
Procesul de cercetare (investigare) a infracţiunilor este constituit din următoarele elemente de activitate:
Studierea şi evaluarea corectă a informaţiei (datelor) referitor la fapta pre-judiciabilă comisă sau în curs de săvârşire;
Determinarea situaţiilor criminalistice (de urmărire penală) şi elaborarea versiunilor posibile în cauză;
Clarificarea modelului criminalistic al infracţiunii săvârşite şi stabilirea elementelor sistemului probator pe categoria
respectivă de infracţiuni;
Identificarea direcţiilor de cercetare şi buna organizare a investigaţiilor ce urmează a fi efectuate în primul rând şi
ulterior;
Realizarea interacţiunii necesare cu alte organe de urmărire penală, organe speciale de investigaţie, ministere şi
departamente;
Cercetarea infracţiunilor se efectuează în două etape: iniţială şi ulterioară
La etapa iniţială a cercetării cauzei penale, se soluţionează următoarele sarcini importante:contracararea şi prevenirea
acţiunilor criminale şi a altor acţiuni ilegale, evitarea unor posibile, dar indezirabile consecinţe pentru societate sau pen-
tru stat;orientarea ofiţerului de urmărire penală, procurorului în circumstanţele fap-tei săvârşite, analiza situaţiei reale
de urmărire penală şi elaborarea versiu-nilor generale referitor la infracţiunea săvârşită;
determinarea circumstanţelor ce urmează a fi stabilite, a acţiunilor iniţiale de urmărire penală şi a măsurilor speciale de
investigaţie care trebuie efectuate in scopul obţinerii probelor infracţiunii concrete; asigurarea pe cale procesuală şi
specială de investigaţie a culegerii şi fixării tuturor probelor care în timp scurt pot fi pierdute;
Pentru etapa iniţială de cercetare a infracţiunilor, de regulă, sunt caracteristice următoarele acţiuni de urmărire penală şi
măsuri speciale de investigaţie:cercetarea la faţa locului;audierea victimelor;audierea martorii or-oculari ;reţinerea
bănuiţilor;percheziţia corporală a bănuiţilor;percheziţia la domiciliul şi locul de muncă al bănuiţilor, altor
persoane;audierea bănuiţilor;prezentarea spre recunoaştere a bănuiţilor, in unele cazuri;ridicarea de obiecte şi
documente, în anumite cazuri;
Etapa ulterioară -verificarea probelor obţinute la etapa iniţială de cercetare a cauzei concrete;depistarea şi fixarea şi a
altor probe, în afară de cele obţinute la etapa iniţială a infracţiunii cercetate;identificarea şi atragerea la răspundere
penală a tuturor persoanelor participante la săvârşirea infracţiunii cercetate;înlăturarea cauzelor şi condiţiilor care au
favorizat săvârşirea infracţiuni» concrete;
verificarea declaraţiilor la faţa locului;prezentarea spre recunoaştere;ridicarea de obiecte şi documente;reconstituirea
faptei;experimentul în cadrul urmăririi penale;
examinarea obiectelor şi documentelor ridicate în urma cercetării la faţa locului, percheziţiilor, ridicării de obiecte şi
documente, reţinerii bănuiţilor sau prezentate de unele persoane etc.;dispunerea şi efectuarea diverselor expertize;

TEST nr. 23
Subiectul I. Tactica prezentării spre recunoaştere.
1.1 (3) Prezentați genurile prezentării spre recunoaştere şi apreciaţi formele de recunoaştere a cadavrului.
Recunoaşterea reprezintă principala modalitate de identificare a cadavrelor persoanelor omorâte sau decedate în urma
diverselor accidente şi calamităţi naturale. Dacă moartea victimei a survenit în urma unui act de omor, prezentarea
cadavrului spre recunoaştere este neapărat să se efectueze la etapa iniţială a anchetei, deoarece, după cum demonstrează
practica cercetării acestei categorii de infracţiuni, recunoaşterea lui constituie punctul de plecare al întregii activităţi de
cercetare.
Deşi prezentarea spre recunoaştere a cadavrelor s-ar părea că nu este o problemă dificilă, buna desfăşurare a ei impune
organului de cercetare respectarea anumitor reguli organizatorice şi de tactică criminalistică. Pentru a diminua pericolul
unei false identificări, este indicat ca înainte de toate, cadavrul să fie supus tratării medicale cu scopul reconstituirii
aspectului exterior şi a expresiei feţei, adică să se obţină ca înfăţişarea acestuia, pe cât e posibil, să fie, cât mai apropiată
de cea avută în viaţă.
Dificultăţile ce pot apărea la recunoaşterea cadavrelor pot fi condiţionate, pe de o parte, de schimbările fiziologice ce
survin după moartea persoanei (atârnarea muşchilor faciali, deformarea trăsăturilor exterioare, dispariţia expresiei fetei
ş.a.) care, din momentul declanşării procesului de putrefacţie, înstrăinează tot mai mult aspectul cadavrului iar, pe de
altă parte, de starea psihică şi emoţională tensionată a celui chemat să recunoască, mai cu seamă dacă cadavrul este
mutilat, dezmembrat sau intrat în putrefacţie. Tratarea cadavrului, - operaţie premergătoare prezentării spre recunoaştere
- cunoscută în teoria şi practica criminalistică sub
denumirea de "tualetarea cadavrului", cuprinde curăţarea şi estetizarea lui (spălarea, pieptănarea, pudrarea, înroşirea
buzelor şi a obrajilor), iar în cazurile cadavrelor degradate sau grav afectate -restaurarea acestora (refacerea unor ţesuturi,
înlocuirea organelor lipsă cu proteze ş.a.)1
Prezentarea spre recunoaştere a cadavrelor neidentificate se efectuează la locul unde acestea sunt descoperite, în morgă
sau la alte servicii medico-legale. în toate situaţiile însă organul de cercetare va avea obligaţia să creeze condiţii
favorabile pentru ca cel chemat să facă recunoaşterea să poată percepe semnalmentele ce constituie aspectul exterior al
cadavrului.
La început cadavrul se arată persoanelor prezente la locul faptei, celor domiciliate în apropierea acestui loc,
reprezentanţilor administraţiei (organelor puterii locale, ale unităţilor economice şi de deservire socială ş.a.), precum şi
altor persoane care manifestă dorinţa de a contribui la identificarea lui. Această formă de prezentare spre recunoaştere
are un caracter extraprocesual şi urmăreşte un dublu scop: obţinerea informaţiei referitoare la identitatea cadavrului şi
determinarea persoanelor cărora el poate fi prezentat spre recunoaştere în accepţiunea procesuală a acestei activităţi.
Acelaşi scop se urmăreşte şi în cazul prezentării cadavrului spre recunoaştere prin înfăţişarea imaginii lui prin
intermediul mijloacelor de informare în masă, în special, al televiziunii.
Subiecţii recunoaşterii propriu-zise a cadavrelor se aleg din rândul celor care au declarat anterior, sau când au fost
chemaţi în faţa organului de urmărire penală, reclamă despariţia persoanei. Nu de puţine ori subiecţii recunoaşterii sunt
selectaţi din rândul persoanelor care, fără ca să fi sesizat organul de urmărire despre absenţa unei rude sau a unui prieten,
aflând din mijloacele de informare în masă despre descoperirea unui cadavru, se prezintă cu cererea de a li se acorda
posibilitatea să-1 vadă pentru a stabili dacă nu este al persoanei apropiate, de lipsa căreia sunt îngrijoraţi.
Prezentarea spre recunoaştere a cadavrului se efectuează conform regulilor generale prevăzute asupra acestei activităţi
procedurale, cu excepţia impusă de natura obiectului de recunoaştere, potrivit căreia cadavrul nu se prezintă în grup.
Din perspectivă tactică, este indicat ca persoanelor apropiate cadavrul să le fie prezentat dezbrăcat pentru ca să poată
specifica semnele particulare intime despre care au cunoştinţă şi, amănunţit le-au descris la ascultarea preliminară.
Obiectele de îmbrăcăminte şi cele purtate (baston, ochelari, umbrelă, bijuterii etc.) se prezintă separat, cu respectarea
regulilor de prezentare spre identificare a lucrurilor.
Modul în care s-a desfăşurat prezentarea spre recunoaştere şi rezultatele obţinute se consemnează, după cum s-a
semnalat, în procesul-verbal care are valoarea de mijloc de probă.
în cazul în care cadavrul n-a fost recunoscut şi va fi înhumat, pentru a asigura posibilitatea aplicării altor modalităţi de
stabilire a identităţii, se va proceda la fixarea caracteristicilor sale morfologice: descrierea semnalmentelor pe fişele -
standard de evidenţă criminalistică, amprentarea desenelor papilare, fotografierea după regulile fotografiei operative de
recunoaştere şi realizarea măştii mortuare. Caracteristicile particulare (cicatrice, urme ale intervenţiilor chirurgicale,
tatuaje, pete ş.a.) se vor fotografia la scară împreună cu regiunile de corp pe care se află.
1.2 (5) Determinaţi persoanele, ce pot fi chemate să recunoască cadavrul necunoscut şi măsurile pregătitoare
necesare a fi realizate în acest sens.
La început cadavrul se arată persoanelor prezente la locul faptei, celor domiciliate în apropierea acestui loc,
reprezentanţilor administraţiei (organelor puterii locale, ale unităţilor economice şi de deservire socială ş.a.), precum şi
altor persoane care manifestă dorinţa de a contribui la identificarea lui. Această formă de prezentare spre recunoaştere
are un caracter extraprocesual şi urmăreşte un dublu scop: obţinerea informaţiei referitoare la identitatea cadavrului şi
determinarea persoanelor cărora el poate fi prezentat spre recunoaştere în accepţiunea procesuală a acestei activităţi.
Acelaşi scop se urmăreşte şi în cazul prezentării cadavrului spre recunoaştere prin înfăţişarea imaginii lui prin
intermediul mijloacelor de informare în masă, în special, al televiziunii.
Subiecţii recunoaşterii propriu-zise a cadavrelor se aleg din rândul celor care au declarat anterior, sau când au fost
chemaţi în faţa organului de urmărire penală, reclamă despariţia persoanei. Nu de puţine ori subiecţii recunoaşterii sunt
selectaţi din rândul persoanelor care, fără ca să fi sesizat organul de urmărire despre absenţa unei rude sau a unui prieten,
aflând din mijloacele de informare în masă despre descoperirea unui cadavru, se prezintă cu cererea de a li se acorda
posibilitatea să-1 vadă pentru a stabili dacă nu este al persoanei apropiate, de lipsa căreia sunt îngrijoraţi.
1.3 (7) Analizați posibilitatea şi procedura prezentării spre recunoaştere în situaţia, în care au fost depistate
următoarele părţi componente ale unui cadavru dezmembrat: membrele inferioare, mâina dreaptă, craniul.
1.1 sus
Subiectul II. Metodica cercetării infracțiunilor de corupție
2.1. (3) Nominalizați elementele modelului (caracteristicii) criminalistic a infracțiunilor de corupție.
La cercetarea acestor infracţiuni deosebit de complicate şi periculoase pentru societate, cunoaşterea modelului
criminalistic are un avantaj important. Ca elemente ale modelului criminalistic al actelor de corupere, pot fi
nominalizate:
datele referitoare la subiecţii actului de corupere;
datele cu privire la obiectul infracţiunii;
datele cu privire la modalităţile de săvârşire a corupţiei;
datele despre urmele infracţiunii de corupţie;
datele cu privire la locul şi timpul săvârşirii actului de corupţie;
datele cu privire la cauzele şi condiţiile săvârşirii actului de Corupţie.
2.2. (5) Decideţi asupra situaţiilor de urmărire penală și versiunilor criminalistice generale în cazurile de corupție
ce urmează a fi verificate.
Din punct de vedere al caracterului determinat al informaţiei pe aceste categorii de infracţiuni, la etapa iniţială se poate
vorbi despre trei .situaţii tipice de unnărire penală:
= a parvenit declaraţia unei persoane concrete cu privire la estorcarea de la ea a unor valori, obiecte sau declaraţia
persoanei căreia s-a încercat a i se da mită;
=există date argumentate despre un act săvârşit de corupere, parvenite de la persoana care a dat mită (corupător);
=există informaţie referitor la un act presupus sau real de corupere (despre mai multe acte), care este stipulat în
materialele altei cauze penale.
2.3. (7) Estimaţi acțiunile procesuale și măsurile speciale de investigații care necesită a fi efectuate la etapa inițială
de cercetare a infracțiunii de corupție.
sunt caracteristice următoarele acţiuni de urmărire penală şi măsuri speciale de investigaţie:
Ascultarea denunţătorului în calitate de martor;
Organizarea şi efectuarea controlului transmiterii banilor sau obiectelor extorcate;
Reţinerea în flagrant a persoanei cu funcţii de răspundere sau .persoanei care a încercat să corupă funcţionarul respectiv;
Perchezitia corporala, la domiciliul si la locul de munca al banuitului
Ridicarea de obiecte si documente
Ascultarea banuitului
Examinarea obiectelor primate in calitate de mita
Examinarea criminalistica a urmelor de mani depistate pe obiectele primite

TEST nr. 24
Subiectul I. Urmele biologice de natură umană la fața locului
1.1. (3). Definiţi noţiunea de urmă și prezentați clasificarea acestora.
Din marea varietate a urmelor lăsate de om în cîmpul infracţional, o categorie aparte o constituie cele biologice. După
cum rezultă din practica judiciară, urmele biologice se întîlnesc cu precădere în cazurile infracţiunilor violente:
omor, viol, năvăliri banditeşti, tîlhării, furturi, precum şi ca urmare a accidentelor rutiere sau tehnologice.
Ca şi alte urme lăsate la faţa locului de corpul uman, urmele biologice pot furniza informaţii probante atît în vederea
individualizării persoanei suspecte care a lăsat urme, cît şi în constatarea multiplelor împrejurări ale faptei penale.
Dintre urmele biologice de natură umană, o frecvenţă deosebită au urmele de sînge, fragmentele de ţesuturi şi firele de
păr. În majoritatea cazurilor, acestea sînt găsite la faţa locului drept consecinţă a acţiunilor cu caracter violent asupra
corpului uman. Tot din categoria dată fac parte urmele de spermă, salivă şi urmele de miros, formarea lor fiind
condiţionată de activitatea funcţional-biologică a organismului.
1.2. (5) Determinați direcțiile principale și locurile de căutare a urmelor de natură umană la fața locului.
Picăturile de sînge la faţa locului confirmă deplasarea sau transportarea persoanei lezate. După forma petelor de sînge
formate din picături, se poate determina direcţia deplasării, aceasta avînd importanţă pentru efectuarea acţiunilor de
urmărire operativă. Forma urmelor depinde de înălţimea şi unghiul sub care cad picăturile. În cazul contactului direct
cu persoana lezată, se vor lăsa urme sub formă de mînjituri de sînge.
La 1.3 mai sunt…
1.3. (7) Estimați metodele de depistare, regulile de fixare și ridicare a urmelor biologice de natură umană.
Sînt cunoscute cazuri de descoperire a urmelor de sînge în găurile şireturilor ale ghetelor spălate, în crăpăturile
parchetului, pe suprafeţele dintre obiectele de mobilă, în cusăturile îmbrăcămintei. În cazul unui accident rutier, şoferul
vinovat, convingîndu-se ca minorul doborît de el a decedat, l-a îmbarcat în maşină şi, expediindu-1 la 80 km de la locul
accidentului, l-a aruncat într-o fîntînă părăsită. Deşi maşina fusese minuţios spălată, în cusăturile husei au fost
descoperite urme de sînge, grupa căruia prin expertiza biologică a fost identificată cu cea o victimei.
De asemenea, ca şi alte urme ale infracţiunii, petele de sînge, după consemnarea în procesul-verbal, se fixează pe cale
fotografică. Mai eficiente sînt fotografiile color.
Urmele de sînge pe sol, zăpadă şi materialele pulverulente se ridică în comun cu porţiunea de materie respectivă. Petele
de sînge uscate se răzuiesc cu o lamă de cuţit sau se aşchiază (taie) împreună cu o porţiune de suport. Urmele de sînge
în stare lichidă se pot absorbi cu o pipetă sau cu hîrtie de filtru.
Unele precizări în ceea ce ține de procedeele tehnice de ridicare a urmelor de sînge:
a) la procedeele tehnice de ridicare a urmelor de sînge se va recurge doar în cazurile în care acestea se găsesc pe
obiecte ce nu pot fi ridicate şi transportate de la faţa locului;
b) urmele de sînge în majoritatea cazurilor se prezintă în componenţa altor urme biologice, cu preponderenţă a celor
de ţesuturi musculare, de piele, resturi de masă cerebrală care, de asemenea, vor fi ridicate şi cercetate simultan. Aceasta
impune folosirea procedeelor de ridicare apte să asigure integralitatea urmelor;
c) urmele ridicate prin răzuire, aşchiere sau absorbire de sînge se vor introduce în eprubete sterilizate şi expediate
în laboratorul respectiv pentru a fi examinate.
Expertiza biologică a urmelor de sînge, sub formă aparte sau ca parte componentă a expertizei medico-legale,
are menirea de a stabili:
 dacă urmele ridicate de la faţa locului sînt sau nu de sînge uman;
 regiunea corporală de la care provine şi mecanismul formării urmelor de sînge;
 dacă ele conţin alcool, elemente toxice şi de altă natură specifică;
 care este grupa sîngelui;
 dacă urmele de sînge provin de la victimă, persoana suspectă sau de la alte persoane ale căror probe sanguine de
comparaţie se prezintă.
Firele de păr se descoperă prin cercetarea vizuală a corpului persoanei suspecte purtătoare de asemenea urme, a
îmbrăcămintei agresorului şi a victimei, a uneltelor folosite de infractor, a mijloacelor de transport
Dacă, de ex., firul de păr ridicat de la faţa locului este suspect ca fiind din regiunea piloasă a capului, această regiune se
împarte în 4 zone şi din fiecare se recoltează cîte 3-5 fire de păr, care urmează a fi ambalate în plicuri aparte.
Din categoria urmelor biologice umane se disting urmele de spermă lăsate pe diferite obiecte (îmbrăcăminte, lenjerie
de corp sau de pat) drept rezultat al actului sexual sau al unei cauze fiziologice de natură patologică.
Posibilităţile de cercetare a urmelor de spermă sînt limitate de factorul temporal şi, fireşte, de condiţiile existenţei
spermatozoizilor. Specialiştii afirmă că, în condiţii intravaginale, spermatozoizii supravieţuiesc pînă la 48 de ore, iar în
ţesăturile absorbante, în condiţii climaterice normale, aceştia se pot conserva pe un timp îndelungat, uneori peste 20-30
de zile. Faptul în cauză impune efectuarea la timp a acţiunilor de descoperire, ridicare şi examinare a urmelor menţionate,
luarea măsurilor respective în vederea păstrării lor.
Ridicarea urmelor de miros se efectuează prin aspirare cu ajutorul instrumentelor speciale (aspiratorului portativ) sau
prin absorbirea mirosului cu o bucată de ţesătură sterilă suprapusă obiectului purtător de urme pe un răstimp de 20-30
de minute
Subiectul II: Rolul expertizei judiciare în cercetarea omuciderilor.
2.1 (3) Nominalizați expertizele criminalistice tradiţionale efectuate în cadrul cercetării omuciderii.
1) tradiţionale (grafoscopică, tehnico-criminalistică a documentelor, dactiloscopică, traseologică, balistică şi
fotoportretică), a căror posibilităţi ştiinţifice sînt determinate; metodele şi procedeele, elaborate în scopul efectuării
expertizelor menţionate, asigură, în majoritatea cazurilor, soluţionarea problemelor ce le poate ridica utilizarea în proces
a înscrisurilor şi a actelor dubioase, a urmelor formate de părţile corporale umane (de mîini, picioare, dinţi,
îmbrăcăminte) sau de instrumente şi mecanisme;
2.2 (5) Distingeţi circumstanţele ce urmează a fi stabilite prin intermediul altor clase şi tipuri de expertize posibile
în cazul omuciderii.
1) Expertiza criminalistică a urmelor de mîini
Printre urmele folosite ca mijloace de probă, bazate pe investigaţii ştiinţifice, pe prim-plan se situează urmele lăsate de
mîini, datorîndu-se, pe de o parte, folosirii acestora în alte împrejurări similare, în toate situaţiile în care persoanele
implicate în activitatea infracţională acţionează manual, iar, pe de altă parte, proprietăţii lor de a contribui la identificarea
directă a persoanelor care le-a lăsat.
Expertiza urmelor de mîini, numită dactiloscopică, reprezintă etapa finală a activităţii complexe de cercetare
criminalistică a acestei categorii de urme. În funcţie de situaţia probatorie existentă în cauză, ea poate fi dispusă la etapa
iniţială de cercetare în vederea obţinerii de date necesare pentru limitarea cercului de persoane în procesul de căutare a
celor care au format urmele în litigiu şi la o etapă ulterioară, în situaţia existenţei în cauză a unui material probatoriu
de natură să fundamenteze versiunea cu privire la persoana de la care acestea este cel mai posibil să provină.
În prima situaţie, expertul, după ce examinează obiectul purtător de urmă sau urma de mîini, e în stare să ofere
răspunsuri la mai multe întrebări ce pot fi formulate după cum urmează:
- Obiectul prezentat are pe suprafaţa sa urme de mîini ce pot fi cercetate prin metode dactiloscopice?
- Urma conţine suficiente elemente caracteristice individuale de identificare?
- Urma este digitală sau palmară şi din ce tip face parte?
- Urma este lăsată de o persoană matură sau de una minoră?
- Urma este lăsată cu mîna acoperită cu o substanţă anumită?
- Urmele de mîini de pe obiectele ridicate de la faţa locului au fost lăsate de una sau mai multe persoane?
- Urmele de mîini constatate pe obiectele de la locul săvîrşirii a două sau mai multe infracţiuni au fost lăsate de una
şi aceeaşi persoană sau de diferite persoane?
- Mîna persoanei care a lăsat amprente papilare la faţa locului are particularităţi de structură?
- Care este modul în care au fost lăsate urmele de pe obiectul ridicat de la faţa locului, mîna şi zona care le-au format?
În situaţia cînd organul care solicită efectuarea expertizei presupune că urmele de mîini puteau fi lăsate de anumite
persoane şi prezintă expertului modelele de comparaţie sau fişele de evidenţă dactiloscopică a acestora, întrebarea la
care va trebui să răspundă expertul va fi una:
 Urmele de mîini în cauză au fost lăsate de persoana bănuită sau de către o altă persoană?
În ipoteza urmelor lăsate cu mîinile înmănuşate, expertiza poate fi dispusă în vederea stabilirii dacă urmele respective
au fost lăsate de mănuşile ridicate de la persoana bănuită.
2.3 (7) Proiectaţi sarcinile expertizei medico-legale în situaţia descoperirii unor părţi de cadavru uman de gen
feminin.

TEST nr. 25
Subiectul I: Rolul tehnicii criminalistice la cercetarea criminalistică a infracțiunilor
1.1.(3) Definiţi noţiunile de tehnică și mijloc tehnico-criminalistic şi prezentați clasificarea lor.
tehnica criminalistică reprezintă un sistem argumentat ştiinţific de mijloace tehnice şi metode privind utilizarea lor de
către organele cu funcţii de urmărire penală, precum şi de către experţi, în vederea descoperirii, examinării şi
administrării probelor necesare pentru stabilirea adevărului în procesul judiciar, în scopul descoperirii şi prevenirii
infracţiunilor.
Mijloacele tehnico-ştiinţifice de care dispune practica criminalistică pot fi clasificate după diferite criterii. După
provenienţa lor, se deosebesc mijloace şi metode fizice, chimice, biologice; după natura lor – aparate, dispozitive,
utilaje, instrumente, materiale; după destinaţia funcțională – fotografice, acustice mecanice, de modelare şi transferare
a urmelor, de căutare a obiectelor ascunse sau greu perceptibile; auxiliare – instrumente, rechizite pentru sens, pentru
desenul grafic, articole de ambalare etc.
După scopul preconizat prin folosirea lor mijloacele tehnico-ştiinţifice în discuţie se împart în 3 categorii:
 de prevenire a faptelor ilicite;
 folosite în activitatea de urmărire penală în vederea descoperirii, fixării şi ridicării probelor;
ale expertizei criminalistice
1.2.(5) Specificaţi mijloacele şi metodele tehnico-criminalistice utilizate la căutarea şi depistarea urmelor şi altor
materiale de probă în condiţii de teren.
de teren, adică mijloacele, metodele şi procedeele aplicate la descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor infracţiunii, a
tuturor mijloacelor materiale de probă. Mijloacele tehnice menţionate se împart în cele de provenienţă proprie
criminalistică, în sensul că sînt elaborate şi utilizate de către specialiştii în domeniu, şi cele preluate din alte ştiinţe.
Cele preluate, în majoritate, sînt adaptate specificului şi scopurilor proprii cercetărilor criminaliste. În baza fotografiei
generale, în criminalistică s-a constituit o ramură tehnică, cu evidentă rezonanţă în întreaga activitate judiciară,
nominalizată fotografia judiciară;
1.3.(7) Estimaţi trusa criminalistică și laboratorul criminalistic mobil în activitatea de combatere a criminalităţii.
A. Trusa criminalistica universală
-dispune de un ansamblu de materiale şi instrumentar necesare principalelor operatiuni de cercetare a locului faptei.
Trusa universală cuprinde mai multe compartimente orientate spre:
1. Probleme de traseologie - destinat descoperirii, fixării şi ridicării urmelor de mâini, picioare, dinţi, urmelor de
instrumente, etc. -prin folosirea de substanţe pulverulente pentru evidenţierea urmelor latente, pulverizatoare, pensule,
folii adezive pentru fixare / transfer de urme evidentiate, surse de lumina -UV, IR - +spectrul vizibil
- vase de amestec pentru mulaje;
- benzi metalice pentru izolarea mulajelor, etc.
2. Măsurători şi marcaje – plăcuţe cu numere, bandă metrică (dm, cm) -, creta specială.
3. Desene şi schiţe - busola, hârtie mm, calc, coli albe, şabloane pt. hartă, s. a. m. d.
4. Alte instrumente auxiliare - cleşti şi magnet pentru extragere de corpi metalici, şurubelniţe, , dălţi –utilizate dupăde
cerinţele locului - plicuri, pungi -> pt. Ambalare şi transport.
- cutii, eprubete pentru recoltare de obiecte mici şi microurme ( schije, resturi, )
B. Trusa foto-video-audio
- cuprinde aparatură foto cu obiective suplimentare, superangular, teleobiective, exponometru.
C. Trusele specializate
1. Truse pentru testarea stupefiantelor (la dispozitia poliţiei şi a organelor vamale) permit identificare substanţelor opiacee,
halucinogene, etc. , se bazează pe reacţii de tip colorimetric.
2. Truse pentru cercetarea accidentelor - de circulaţie, explozii, incendii.
3. Truse pentru examinarea şi ridicarea actelor suspecte.
4. Truse pentru examinări balistice - permit stabilirea direcţiei, unghiului, distanţei de tragere, extragerea şi ridicarea
gloanţelor, descoperirea şi ridicarea particulelor metalice.
D. Laboratoarele complexe mobile - cuprind mai multe mijloace auxiliare şi principale utile în cercetarea locului faptei.
Aceste laboratoare mobile oferă posibilitatea de deplasare şi examinărilor de un anumit grad chiar la locul faptei pentru
cauze complexe - accidente aeriene, explozii de proporţii, omoruri în serie cu ingropara victimelor, etc.
Laboratoarele criminalistice mobile au fost create din necesitatea majorării eficienţei activităţilor de cercetare
criminalistică în baza aplicării operative pe teren a mijloacelor tehnico-ştiinţifice.
La confecţionarea truselor universale, cît şi a celor cu destinaţie specială, s-a ţinut cont de cerinţele înaintate de practică:
să fie comode sub aspect de volum, greutate şi, desigur, transportabile în condiţii de transport comun. Confortabilitatea
truselor menţionate s-a dovedit a fi, în unele cazuri, o latură dezavantajoasă a lor.
Din cauza absenţei unor dispozitive puternice de iluminare, a mijloacelor necesare pentru înregistrările sonore ş.a.,
exploatarea acestor truse pe teren adesea generează un oarecare disconfort, provocat de necesitatea aplicării mijloacelor
suplimentare ocazionale, ceea ce reduce operativitatea şi eficienţa activităţii de cercetare. Așadar, laboratorul mobil, ca
fenomen criminalistic recent, este pe deplin bine venit.
Subiectul II. Modalități speciale de pregătire și efectuare a audierii martorilor și altor persoane protejate.
2.1 (3) Prezentați baza legislativă și măsurile care pot fi întreprinse întru asigurarea securității persoanelor
protejate.
Codul de Procedura Penala !!!!
Dacă există temeiuri suficiente de a considera că partea vătămată, martorul sau alte persoane participante la proces,
precum şi membrii familiei acestora ori rudele apropiate pot fi sau sînt ameninţate cu moartea, cu aplicarea violenţei, cu
deteriorarea sau distrugerea bunurilor ori cu alte acte ilegale, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sînt
obligate să ia măsurile prevăzute de legislaţie pentru ocrotirea vieţii, sănătăţii, onoarei, demnităţii şi bunurilor acestor
persoane, precum şi pentru identificarea vinovaţilor şi tragerea lor la răspundere.
Cererea privind protecţia persoanelor menţionate la alin.(1) se înaintează şi se soluţionează de către organul de
urmărire penală sau instanţă în mod confidenţial. Hotărîrea cu privire la asigurarea protecţiei de stat se remite imediat
organului abilitat cu asemenea atribuţii prin Legea privind protecţia de stat a părţii vătămate, a martorilor şi a altor
persoane care acordă ajutor în procesul penal.
Cererea victimei violenţei în familie adresată, în cursul procesului penal, organului de urmărire penală, procurorului sau
instanţei de judecată privind ameninţările cu moartea, cu aplicarea violenţei, cu deteriorarea sau distrugerea bunului ori
alte acte ilegale va fi examinată de instanţa de judecată, care este obligată să ia măsuri de asigurare a protecţiei victimei
faţă de bănuit, învinuit, inculpat membru de familie prin emiterea unei ordonanţe de protecţie.
Instanţa de judecată, prin încheiere, emite, în 24 de ore de la primirea cererii, o ordonanţă de protecţie, prin care poate
oferi protecţie victimei, aplicînd bănuitului, învinuitului, inculpatului una sau mai multe dintre următoarele măsuri:
a) obligarea de a părăsi temporar locuinţa comună ori de a sta departe de locuinţa victimei, indiferent de dreptul de
proprietate asupra bunurilor;
b) obligarea de a sta departe de locul aflării victimei, la o distanţă ce ar asigura securitatea victimei;
c) obligarea de a nu contacta victima, copiii acesteia, alte persoane dependente de ea;
d) interzicerea de a vizita locul de muncă şi de trai al victimei;
Măsurile de protecție dispuse în cursul urmăririi penale
a) supravegherea și paza locuinței martorului sau asigurarea unei locuințe temporare;
b) însoțirea și asigurarea protecției martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor;
c) protecția datelor de identitate, prin acordarea unui pseudonim cu care martorul va semna declarația sa;
d) audierea martorului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea și
imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente.
2.2 (5) Evidenţiaţi cadrul tactic, locul și modul audierii persoanelor menţionate.
1) Dacă există motive temeinice de a considera că viaţa, integritatea corporală sau libertatea martorului ori a unei rude
apropiate a lui sînt în pericol în legătură cu declaraţiile pe care acesta le face într-o cauză penală privind o infracţiune
gravă, deosebit de gravă sau excepţional de gravă şi dacă există mijloacele tehnice respective, judecătorul de instrucţie
sau, după caz, instanţa poate admite ca martorul respectiv să fie audiat fără a fi prezent fizic la locul unde se află organul
de urmărire penală sau în sala în care se desfăşoară şedinţa de judecată, prin intermediul mijloacelor tehnice prevăzute
în prezentul articol.
(2) Audierea martorului în condiţiile menţionate la alin.(1) se face în baza unei încheieri motivate a judecătorului de
instrucţie sau, după caz, a instanţei din oficiu ori la cererea motivată a procurorului, avocatului, martorului respectiv sau
a oricărei persoane interesate.
Martorului audiat în condiţiile prezentului articol i se permite să comunice altă informaţie despre identitatea sa decît cea
reală. Informaţia despre identitatea reală a martorului şi alte date relevante ce exprimă legătura cauzală dintre fapta
săvîrşită şi martor se consemnează de către judecătorul de instrucţie într-un proces-verbal separat care se păstrează la
sediul instanţei respective în plic sigilat, în condiţii de maximă siguranţă a confidenţialităţii.
Martorul poate fi audiat prin intermediul unei teleconferinţe cu circuit închis, cu imaginea şi vocea distorsionate astfel
încît să nu poată fi recunoscut.
(6) Învinuitului, inculpatului şi apărătorului acestuia, părţii vătămate i se asigură posibilitatea de a adresa întrebări
martorului audiat în condiţiile alin.(5).
(7) Declaraţiile martorului, audiat în condiţiile prezentului articol, se înregistrează prin mijloace tehnice video şi se
consemnează integral în procesul-verbal întocmit în conformitate cu prevederile art.260 şi 261. Casetele video pe care
a fost înregistrată declaraţia martorului, sigilate cu sigiliul instanţei, se păstrează în original la instanţă împreună cu
copia procesului-verbal al declaraţiei.
8) Declaraţiile martorului, audiat în condiţiile prezentului articol, pot fi utilizate ca mijloc de probă numai în măsura
în care ele sînt confirmate de alte probe.
(9) Pot fi audiaţi ca martori, în condiţiile prezentului articol, şi investigatorii sub acoperire.
2.3 (7) Estimați drepturile și obligațiile persoanei protejate într-un proces penal.
a)dreptul de a fi supus măsurilor de protecție și de a beneficia de restituirea cheltuielilor prilejuite de chemarea în fața
organelor judiciare, atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege;
b) obligația de a se prezenta la chemările organelor judiciare, atrăgându-i-se atenția că, în cazul neîndeplinirii acestei
obligații, se poate emite mandat de aducere împotriva sa;
c) obligația de a comunica în scris, în termen de 5 zile, orice schimbare a adresei la care este citat, atrăgându-i-se atenția
că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, se poate dispune împotriva sa sancțiunea prevăzută de art. 283 alin. (1);
d) obligația de a da declarații conforme cu realitatea, atrăgându-i-se atenția că legea pedepsește infracțiunea de mărturie
mincinoasă.
TEST nr. 26
Subiectul I. Identificarea persoanelor după semnalmentele exterioare.
1.1 .(3) Prezentați noţiunea și sarcinile gabitoscopiei criminalistice.
Gabitoscopia reprezinta o ramura criminalistica ce studiaza legitatile de reflectare a infatisarii exterioare a persoanei si
care elaboreaza in baza acestor cunostinte metode si mijloace tehnico-criminalistice de colectare, sistematizare si
aplicare a datelor in scopul desfasurarii diferitor activitati de cautare, descoperire, identificare a persoanelor sau a
cadavrelor
1.2 .(5) Specificaţi situațiile de aplicare a metodei „portretului vorbit” în activitatea de urmărire penală şi
caracterizaţi grupele de semnalmente folosite la crearea portretului-vorbit.
Metoda portretului vorbit reprezinta o metoda stiintifica de descriere a semnalmentelor si trasaturilor exterioare ale
persoanelor sau cadavrelor in vederea identificarii faptuitorului sau a altor persoane implicate in activitate infractionala.
Semnalmentele exterioare reprezinta trasaturile exterioare generale si particulare in baza carora o persoana poate fi
recunoscuta sau identificata. In practica si teoria criminalistica trasaturile sau semnalmentele exterioare sunt clasificate
in 4 mari categorii:
semnalmentele anatomice (statice) – particularitatile morfofiziologice ale corpului, capului, ale fetei si regiunilor
adiacente ale acestora, care vor conduce la determinarea sexului, varstei, inaltimii, constitutiei fizice;
semnalmentele functionale (dinamice) – tinuta corpului, pozitia capului, alura mersului, expresia fetei, vocea,
vorbirea, gesturi,activitati;
semnalmentele particulare – anumite particularitati anatomice sau deficiente ale persoanei dobandite ereditar sau pe
parcursul vietii precum ar fi cicatricile, culoarea parului, tatuajele, ridurile;
hainele si obiectele purtate de persoana – acestea nu constituieelemente stabile si reprezinta un nivel scazut de
informatii in vederea recunoasterii siidentificarii persoanei.
Principiile si premisele stiintifice permit identificarea persoanei si a cadavrului in baza semnalmentelor exterioare sunt:
unicitatea persoanelor si stabilitatea relativa a trasaturilor exterioare. Perceperea si memorarea semnalmentelor
exterioare prezinta un element relevant pentru identificarea.
La audierea persoanei carea a realizat percepere este necesar de a tine cont de totalitatea factorilor care pot influenta
perceperea si memorare. In literatura de specialitate acestia sunt clasificati in:
factorii obiectivi (natura locului in care s-a realizat perceperea), vizibiliatea in acel moment, conditiile atmosferice,
distanta dintre locul desfasurarii faptei si cel al perceperii, durata perceperii, pozitia persoanei observate, imbracamintea
ei,
factorii subiectivi in care sunt puse deficientele celui care percepe – varsta inaintata sau frageda, capacitatea de
memorare, nivel intelectual, experienta de viata, profesia persoanei, factorul emotiv.
1.3 .(7) Estimaţi regulile de bază de descriere a persoanelor după metoda
” portretului-vorbit”.
Semnalmentele anatomice:
1.Talia: scunda <1.60; mijlocie >1.60 <1.75; inalta >1.78;
2.Constitutia fizica: se determina in functie de sistemul osos, masa musculara, tesutul adipos; constitutia poate fi
solida/robusta, mijlocie/atletica, uscativa. Aspectul general sau tinuta corpului poate fi evaluat ca sportiva, eleganta,
atletica, greoaie, asociata unor profesiuni: militari;
3.Descrierea capului: forma capului (alungita, ovala, dreptunghiulara,triunghiulara, baza sus sau jos, romboidala,
colturoasa); conturul fetei (rombic, asimetric,etc.); conturul in dependenta de regiunile fronto-nazale pot fi: profil
continuu, frant, paralel, curbat, ondulat; fata se imparte in 3 zone: frontala, nazala, bucala.
Fiecare element component al fetii se descrie separat;
Parul se descrie dupa culoare, insertie frontala, forma, desimea;
Fruntea se descrie dupa latime, contur, inclinare, modul deridicare, forma si distanta dintre riduri;
Ochii se descriu dupa forma, pozitie, marime,asezare in orbite, culoare, particularitatile pleoapelor, genelor,
sprancenelor, forma siculoarea acestora;
Nasul se apreciaza dupa forma: rectiliniu, concav, convex; In raport cu baza; dupa inaltime, proeminenta, latimea bazei.
Dupa varf: sfera, turtit, bilobat, dublu,ascutit. Gura si buzele: contur, marime, culoare, proeminenta buzei superioare
fata de ceainferioara. Barbia: profil, inaltime, latime, particularitati (plata, ascutita).
Urechea reprezinta un dublu caracter din punct de vedere al pozitiei sale statice, a niveluluiinformational care poate fi
asociat desenelor papilare fiind unice; dupa departareaurechilor: lipite de cap, departare totala, etc. Semnalmentele
functionale se refera la aceletrasaturi exterioare caracteristice unei persoane care apar si pot fi observate in
timpuldesfasurarii anumitor activitati: tinuta corpului este determinata de comportareamuschilor si de armonia miscarii;
tinutele sunt: rigide, sportive, agresive, cochete; se tinecont de pozitia mainilor in timpul miscarii, stationarii. Alura de
mers este determinata de elementele sale constitutive precum ar fi lungimea pasului, latimea pasului, unghiul acestuia,
modul de desprindere a talpii in timpul mersului, atitudinea corpului in timpul mersului, formele exagerate (balansarea
umerilor, ondulatiile bazinului); expresiile fizionomiei (calma, enervata, mirata, confuza, frustrata, obosita, trista,
rictusuri, ticuri); expresia ochilor imobila, trista, fixa, care denota suparare, tristete, varsta, boala, bucuria.
Gesticulatia determinata prin acte flexorice ale persoanei create prin obicei, care pot fimanifestate prin diverse forme,
miscari voluntare sau involuntare (clipirea rapida aochilor, miscarea sprancenelor in sus, miscarea capului, miscarea
marului in adam,scobitul in dinti, roaderea unghiilor, pocnitul palmelor.
Vocea si vorbirea: voce de copil, adult, femeie, batran;
Pronuntie: suierata, balbaita, afectata, peltica. Atentie deosebita se atrage asupra particularitatilor vorbirii: utilizarea
cuvintelor straine, dialectice,neologisme, regionalisme, vorbirea cu defecte. O atentie deosebita o
reprezintarecunoasterea persoanelor dupa voce si vorbire.
Semne particulare – patologice, ereditare,datorate unor plagi, cicatrice, etc. Se descrie pozitia, forma.
Culoarea pielii – tenul,reprezinta diferenta dintre rase sau prezenta unor anumite boli, ingeratiilor de alcool,expunerea
la anumite temperaturi inalte sau scazute, actiunea unor substante chimice, etc.Malformatii congenitale: piciorul plat, in
forma de x, o, etc. modificarile coloaneivertebrale, strabismul; dimensiuni, culoare diferita a ochilor, polidactilie,
amplasarediferit a urechilor.
Subiectul II. Situațiile de urmărire penală
2.1. (3) Definiţi conceptul criminalistic al situațiilor de urmărire penală și determinați elementele componente
ale acestora.
Situaţia de urmărire penală este totalitatea informaţiei ce are importanţă pentru cauză, avută în administrarea ofiţerului
de urmărire penală într-un anumit moment a cercetării. În conţinutul situaţiei de urmărire penală sunt incluse: probele
acumulate pe dosar, altă informaţie ,ce are importanţă pentru cauză, date despre sursele de acumulare a acestei
informaţii. Importanţa situaţiei de urmărire penală constă în aceea că datele faptice reprezintă prin sine tabloul deplin şi
obiectiv al evenimentului cercetat în orice moment concret şi permite ofiţerului de urmărire penală de a le aprecia
corespunzător şi de a lua, reeşind din apreciere, decizia privitor la efectuarea în continuare a acţiunilor de urmărire
penală, fie iniţiale, fie ulterioare. Situaţia de urmărire penală constă din următoarele elemente:
2.2. (5) Clasificați situațiile de urmărire penală și determinați importanța acestora pentru planificarea și
efectuarea cercetării infracțiunilor.
2.3. (7) Evaluaţi factorii care influențează situațiile de urmărire penală.

TEST nr. 27
Subiectul I. Diagnosticarea criminalistică
1.4 . (3) Prezentați noţiunea și bazele științifice ale diagnosticării criminalistice.
Diagnostica criminalistică – stabilirea de către persoană a esenţei oricărui fapt, fenomen, eveniment, circumstanţă, semn
al obiectului care nu este legată cu identificarea sau stabilirea apartenenţei de grup în scopul rezolvării în continuare a
problemelor de urmărire penală.
diagnosticarea criminalistică este un sistem de sarcini şi metode cu ajutorul cărora se va constata şi descoperi
proprietăţile şi stările obiectelor, fenomenelor, proceselor care au legătură cu fapta infracţională în scopul descoperirii
cât mai rapide şi prevenirii fenomenelor infracționale.
1.5 .(5) Specificaţi sarcinile și formele diagnosticării criminalistice.
Sarcinile:
 Determinarea calităţilor şi stării obiectelor prin cercetarea lor nemijlocită (de exemplu, dacă arma de foc este
sau nu în stare bună de funcţionare, dacă plumbul este sau nu violat ş.a.).
 Stabilirea însuşirilor şi stării obiectelor după urmele lăsate de acestea (de ex.particularităţile mersului unei
persoane după cărarea de paşi).
 Constatarea legăturilor cauzale între unele acţiuni şi consecinţele acestora prin analiza integrală a urmelor şi
stărilor de fapt din scena infracţiunii (spre ex. după forma, dimensiunile şi numărul petelor de sînge se determină locul
unde victimei i s-au cauzat leziuni mortale, unde şi cum a fost mutat cadavrul, dacă a fost schimbată poziţia lui etc.).
1.6 .(7) Estimaţi subiecții și categoriile diagnosticării criminalistice în activitatea de depistare, cercetare și
descoperire a infracțiunilor.
Stabilirea caracteristicelor tipologice ale persoanei necunoscute – dupa informatia despre ele sau dupa reflectarile
materiale fixate ale insusirilor ei, astfel se poate constata indicii de clasificare proprii unui anumit grup de persoane, cit
si caracteristicele de grup legate doar corelativ de insusirile reflectate in urme(ex:stabilirea grupei sanguine, a inaltimii,
dimensiunii palmelor, categoriei amprentelor digitale s.a)
Stabilirea caracteristicelor tipologice ale persoanei concrete – pe calea studierii nemijlocite a insusirilor ei sau a datelor
despre ea; prin studierea naturii obiectelor si a legaturilor lor, studierea inculpatului.
Diagnosticarea starii fizice si psihice neobisnuite si a conditiilor de actiune a persoanei concrete – dupa indicii asupra
carora acesti factori au exercitat sau putut exercita influenta(ex; era agitat sau deprimat, sau a fost sau nu sub influenta
preparatelor medicamentoase, sub influenta temperaturii scazute etc)
Diagnosticarea starii, comportarii, conditiilor neobisnuite de actiune si a mecanismului de formare a urmelor persoanei
necunoscute – dupa reflectarile insusirilor ei(ex: in ce pozitie a executat textul documentelor, ce unelte a folosit, daca
scriu a fost imitat etc)
Determinarea caracteristicelor tipologice ale obiectelor materiale concrete – prin studierea lor nemijlocita poate fi
stabilita natura, destinatia, constructia, metoda de confectioanre etc
Determinarea caracteristicelor tipologice ale obiectelor materiale necunoscute – dupa relfectarile lor(ex: categoria si
particularitatile constructiei anvelopelor autovehiculului s.a.)
Diagnosticarea starii obiectelor materiale – stabilirea starii de functionare si utilizare a unor obiecte, a cauzelor in urma
carora nu s-a produs explozia sistemului exploziv pregatit etc.
Diagnosticarea conditiilor de aplicare, a cauzelor modificarilor survenite si a mecanismului de formare a urmelor de
arma, de obiecte si substanta – poate fi realizata atit i ncazul obiectelor cunoscute cit si a celor necunoscute.
Subiectul II. Tactica cercetării la fața locului
2.1. (3) Definiţi noțiunea și sarcinile cercetării la fața locului.
Cercetarea la faţa locului reprezintă activitatea procedurală al cărei conţinut îl constituie examinarea nemijlocită de
către organul de urmărire penală a unui teren deschis ori a unei încăperi în care a avut loc fapta sau în perimetrul cărora
sau manifestat consecinţele ei, a obiectelor ce alcătuiesc ambianţa acestora, în vederea descoperii, fixării şi ridicării
urmelor infracţiunii şi a altor mijloace materiale de probă necesare stabilirii naturii infracţiunii, identificării făptuitorului,
modului şi împrejurărilor în care sa activat. (art.118 CPP Republicii Moldova).
Obiectivul general al cercetării la faţa locului constă în stabilirea adevărului obiectiv (ce a avut loc în realitate în locul
dat).
Obiectivele particulare: stabilirea caracterului evenimentului studiat; stabilirea locului, timpului şi alte împrejurări ale
faptei;relevarea, fixare şi examinarea urmelor, lăsate de infractor, alte urme, deasemenea şi corpurile delicte; stabilirea
schimbării poziţiei şi structurii obiectelor particulare până la evenimentul cercetat şi după el; stabilirea şi fixarea
împrejurărilor negative.
2.2. (5) Evidenţiaţi etapele și conținutul acestora la cercetarea locului faptei.
În criminalistică este primită divizarea cercetării la faţa locului în etape. Se deosebesc trei etape ale cercetării la faţa
locului: de pregătire, de lucru şi finală. Etapa de pregătire include în sine două stadii: acţiuni până la ieşirea la faţa
locului (prima stadie a pregătirii) şi acţiuni la faţa locului, până la începerea etapei de lucru (a doua stadie a pregătirii).
La prima stadie a pregătirii ofiţerul de urmărire penală:
asigură paza locului infracţiunii;
ia măsuri pentru prevenirea şi minimalizarea consecinţelor şi efectelor acestora;
asigură prezenţa persoanelor ce au stabilit infracţiunea comisă;
asigură prezenţa specialistului (după necesitate) şi a altor participanţi;
verifică starea de funcţionarea a mijloacelor tehnice, utilizarea cărora este necesară în procesul cercetării la faţa locului.
La etapa a doua de pregătire ofiţerul de urmărire penală:
ia măsuri pentru acordarea ajutorului medical victimelor.
îndepărtează de la faţa locului persoanele străine.
întreabă martorii în scopul orientării şi stabilirii schimbărilor efectuate la locul faptei.
stabileşte sarcinile participanţilor la cercetare şi îi instructiază.
înfăptuieşte alte acţiuni de neamânat îndreptate spre reţinerea infractorului, deasemenea ia măsuri pentru îmbunătăţirea
vizibilităţii locului cercetat şi a condiţiilor de cercetare.
Etapa de lucru constă din faza statică şi faza dinamică. În faza statică se face cunoştinţă cu ambianţa generală a locului
infracţiunii: se stabileşte consecutivitatea cercetării la faţa locului: se stabilesc hotarele şi limitele cercetării, etapele
cercetării, procedeele de efectuare a cercetării, se dau însărcinări participanţilor la cercetare, se stabileşte ordinea
reconstituirii unor elemente.
La etapa finală a cercetării la faţa locului se înfăptuieşte fixarea procesuală a rezultatelor ei. Se întocmeşte procesul-
verbal de cercetare la faţa locului, schemele necesare, se ambalează şi se sigilează obiectele ce urmează a fi ridicate.
Fotografiile obţinute se anexează la procesul-verbal de cercetare la faţa locului
2.3. (7) Evaluaţi genurile cercetării la fața locului și modurile efectuării a acestei acțiuni procesuale și de tactică
criminalistică.
Cercetarea poate fi efectuată prin mai multe procedee tactice: a) concentric – de la periferii spre centru.
excentric – de la centru la periferii.
frontal – dea lungul sectorului cercetat(pe linii drepte de la o margine la cealaltă, pe liniile sectoarelor sau pătratelor).
local – se cercetează anumite porţiuni ale locului faptei.
complex – combinarea procedeelor indicate.
Locul urmelor şi a obiectelor se fixează după cel puţin două repere fixe.
În faza dinamică este efectuată fotografierea câmpului infracţional, se iau şi se pregătesc pentru ridicare toate obiectele,
care pot avea calitate de corpuri delicte, sunt cercetate amănunţit urmele şi obiectele materiale. În legătură cu aceasta se
iau în consideraţie circumstanţele negative sub care se înţeleg împrejurările ce contravin explicaţiilor logice a
evenimentului, factorilor, versiunii victimei, declaraţiilor bănuitului în momentul cercetării.
Procesul –verbal este semnat de toţi participanţii la cercetare.
TEST nr. 28
Subiectul I. Falsul în documente
1.1 .(3) Definiţi noţiunea de document şi de fals în documente.
documente actele scrise ce emană de la întreprinderi, instituţii, organizaţii de stat şi obşteşti, de la persoane oficiale sau
particulare, în care se expun ori se atestă fapte sau împrejurări de natură să contribuie la soluţionarea justă a unei cauze
penale.
Falsul material constă în modificarea conţinutului iniţial al documentelor preexistente. El poate avea diverse forme, cele
mai frecvente fiind modificarea conţinutului iniţial al documentului prin înlăturare, adăugire sau refacere de text şi
contrafacerea rechizitelor în documentele preexistente, în special a semnăturilor, impresiunilor instrumentelor de
autentificare (ştampilelor) şi schimbarea fotografiilor
1.2 .(5) Determinați regulile de manipulare cu documentele corpuri delicte.
1.3 .(7) Estimaţi metodele și procedeele de falsificare a documentelor.
Răzuirea reprezintă lichidarea mecanică a părţilor textului cu scopul modificării conţinutului său iniţial. În legătură cu
aceasta se observă distrugerea straturilor superioare a hârtiilor în rezultatul cărora ia devine mai subţire şi pierde luciu,
ceea ce se depistează uşor la cercetarea acestora sub razele luminii. Prin răzuire se încalcă integritatea semnelor, literelor
şi rândurilor vecine. În acelaşi timp rămâne relevant pe hârtie conţinutul textului răzuit, prezent prin adâncituri pe faţa
documentului şi crestături pe cealaltă parte a acestuia.
Literele, cifrele înscrise repetat sînt deformate faţă de celelalte datorită capacităţii mărite de îmbibare a hârtiei cauzată
de răzuire (ştergere). Urmele acţiunii mecanice pot fi mascate prin călcare în rezultatul căruia se pot forma urme de la
obiectele folosite în acest scop.
Decolorarea este lichidarea înscrisurilor sau a unor părţi din acestea prin metoda decolorării coloranţilor înscrisului cu
reactivi chimici. Semnele decolorării sînt: schimbarea culorii hârtiei în locurile decolorării, formarea crăpăturilor,
decolorarea sau schimbarea culorii grafice la zonelor adiacente. Urmele decolorării se releviază cu ajutorul lupei,
microscopului, razelor ultraviolete, cu ajutorul fotografiei de contrast.
Spălarea - lichidarea înscrisurilor de pe suprafaţa documentelor cu ajutorul diverşilor dizolvanţi. Multe urme ale
decolorării apar şi în urma spălării documentelor. Ele, de regulă, sînt relevate cu ajutorului mijloacelor recomandate la
relevarea decolorărilor.
Falsul prin adăugare de text constă în modificarea conţinutului iniţial pe calea introducerii literelor, cifrelor, cuvintelor
şi îmbinărilor acestora în locurile libere (inclusiv şi după spălarea, răzuirea textului iniţial). Semnele adăugării de text:
Diferenţa de culoare între textul iniţial şi cel adăugat.;
Înscrierea ne proporţională a textului pe hârtie;
Micşorarea sau mărirea intervalelor dintre litere, cuvinte, rânduri.
Falsul prin adăugare poate fi depistat în urma cercetării înscrisurilor cu ajutorul lupei sau microscopului, deasemenea
prin iluminare sub un unghi ascuţit.
Schimbarea fotografiilor, de regulă, se utilizează pe documentele ce stabilesc identitatea. Cele mai des întâlnite metode
şi urme a lor sînt:
schimbarea totală a fotografiei: la cercetarea vizuală se observă neregularităţi ale liniilor circulare şi a textului de pe
ştampilă.
montarea: pe document rămâne o parte a fotografiei originale cu impresiunile de ştampilă de pe ea peste care se încleie
fotografia feţei altei persoane; poate fi descoperită datorită diferenţei calităţilor hârtiei fotografice, urmele tăierii
fotografiei, necorespunderea impresiunilor ştampilelor,
Schimbarea filelor se întâlneşte în cărticelele de muncă, paşapoarte şi alte documente ce constau din mai multe file. La
schimbarea filelor în documente poate indica:
diferenţa în culoarea şi calitatea diferitor file ale unui document.
nu corespunde numerotarea;
necorespunderea seriilor şi numerelor filelor documentelor, mărimilor şi configuraţiei marginilor filelor.
Diferenţa în textul tipografic pe fila înlocuită în comparaţie cu celelalte.

TEST nr. 29
Subiectul I. Cercetarea criminalistică a armelor albe.
1.1(3) Definiţi noţiunea de armă, armă albă și armologie criminalistică.
Cercetarea armelor albe şi urmelor aplicării lor este un compartiment al criminalisticii în care se studiază armele albe,
obiectele de construcţie rudimentară care amintesc de arme albe, deasemenea legităţile formării urmelor acestora; se
elaborează metode şi procedee de culegere şi studiere a acestor obiecte în calitate de probe materiale la descoperirea şi
prevenirea infracţiunilor.
Arma albă este un obiect special confecţionat pentru aplicarea cu ajutorul forţei fizice a omului, a unor vătămări
corporale altei persoane sau animal în lupta corp la corp.
O armă este un obiect conceput pentru a fi folosit în luptă, cu scopul de a răni, ucide, dezarma sau imobiliza
un adversar sau o victimă
1.2(5) Determinați caracteristicile constructive generale ale armei albe unde pot fi depistate urme ale
infractorului.
Semnele generale ale construcţiei armei albe: prezenţa detaliilor(părţi), special predestinate pentru aplicarea loviturii
care ar provoca vătămări periculoase pentru viaţă şi sănătate: lama, greutatea de lovire, ascuţişul, etc., prezenţa unor
dispozitive pentru menţinerea stabilă a armei albe în mână, excluzând pericolul de a se vătăma persoana care aplică
lovitura.
trăinicia construcţiei, mecanismului.
1.3(7) Evaluați clasificarea armelor albe și nominalizați care pot fi urmele utilizării acestor arme.
Clasificarea armelor albe are loc după mai multe criterii, ceea ce permite deosebirea tipurilor armelor albe după efect
sunt:
înţepătoare – la ele se referă săbiile, baionete, stileturile, pumnalele etc. Armele albe înţepătoare străpung ţesuturile moi
a corpului şi de aceea trebuie aplicată o forţă fizică însemnată.
tăietor-înţepătoare, se împart în arme albe cu lamă având un tăiş şi cu două tăişuri. Cuţitele cu un singur tăiş constau din
lamă şi mâner, câteodată între ele se află un limitator. Lama are tăiş şi muchie, câteodată muchia este îndoită. Mânerul
poate avea inel din metal,
c.) dezmembrare la acestea se referă topoarele,
de vătămare, ca bastonul de cauciuc, buzduganul, diferite arme orientale…
Particularităţi ale armelor albe:
lama are tăiş şi muchie care poate fi încovoiată;
tăişul se află de-a lungul lamei, până la linia muchiei;
lungimea nu-i mai mică de 7-8 cm.
mânerul îndemânos de ţinut în mână pentru aplicarea loviturii şi scoaterea la lamei din rană.
duritatea şi rigiditatea lamei este asigurată de prezenţa canalelor de rigiditate.
Particularităţile construcţiei pumnalului.
Simetria construcţiei pumnalului.
Tăişul se află de-a lungul liniei lamei chiar dacă lama este încovoiată.
Lungimea lamei nu mai mică de 7-8cm.
Mânerul comod de reţinut în mână.
Trăinicia construcţiei
Prezenţa canalului de rigiditate, cu unele excepţii.
Săbii, topoare de luptă, iatagane.
Săbii, baionetă, paloşe, pumnale mari.
Arme albe zdrobitoare – buzdugan, box, palmar, bite, nou-cacuri etc.
Bitele folosite de infractori deobicei sînt făcute din bucăţi de metal – ţevi, armatură, etc.
Pentru a considera un obiect ca arma de foc este necesar ca acest obiect să întruniască careva condiţii: să aibă o anumită
mărime nnu mai mică de 30-40cm, deametrul aproxsimativ de
3cm. o anumită masă, duritate, o parte indinspensabilă a bitei o constituie mînerul ei, care poate fi o porţiune a bitei
înfăşurată cu un material izolator şi laţul pentru încheitura mînei.
Subiectul II. Examinarea exterioară a cadavrului la faţa locului.
2.1 (3) Nominalizați sarcinile și etapele examinării cadavrului uman la faţa locului.
Tactica examinării exterioare a cadavrului la faţa locului cuprinde două faze: examinarea generală şi examinarea
detaliată:
Examinarea generală a cadavrului include: fixarea poziţiei cadavrului şi situarea lui la faţa locului; starea exterioară a
cadavrului şi a hainelor de pe el; uneltele, mijloacele de pricinuire a morţii, descoperite pe sau alături de cadavru.
Examinarea detaliată a cadavrului presupune studierea minuţioasă a hainelor, corpului, obiectelor, actele descoperite
asupra cadavrului.
2.2 (5) Deduceți procedeele de fixare fotografică a cadavrului descoperit.
In conformitate cu regulile tactice, formulate In baza practicii generalizate, la locul faptei se produc patru genuri de
fotografii: fotografia de orientare, fotografia-schiţă, cea de nod şi cea de detaliu.
Fotografia de orientare serveşte la fixarea locului faptei cu unul sau mai multe puncte de orientare. O atare fotografie
trebuie să permită identificarea locului unde s-a săvârşit fapta ilicită. La faţa locului organul de cercetare stabileşte
parametrul locului faptei şi concomitent fixează punctele de reper ale acestuia. Ele pot fi ansambluri de clădiri sau o
singură clădire cunoscută după destinaţie (şcoală, spital, gară etc), diferite indicatoare de străzi, borne kilometrice, un
iaz, râu şi chiar unele demente de ordin topografic ale terenului deschis (fig. 15).
Fotografia-schiţă se aplica pentru înregistrarea fotografică a locului propriu-zis al faptei, izolat de mediul înconjurător.
Ca şi fotografia de orientare, se execută la faza iniţială de cercetare, insistându-se atât asupra tabloului în întregime al
locului faptei, cât şi asupra tuturor obiectelor din perimetrul acestuia.
Fotografia-schiţă poate fi unitară, când locul faptei este reprodus pe o singură fotografie, şi în forma unei serii de
fotografii, în care locul faptei este fixat pe sectoare.
Fotografia de nod se referă la înregistrarea unor obiecte apreciate ca fiind principale, datorită faptului implicării lor în
activitatea infracţională, sau care reprezintă consecinţele infracţiunii. Ca principale pot fi considerate cadavrul in cazul
unui omor, mijloacele de transport avariate în cazul unui accident de circulaţie, uşa forţată in urma unui furt, armele şi
instrumentele folosite în timpul săvârşirii infracţiunii ş.a.
Fotografia de detaliu se aplică la faţa locului pentru fixarea urmelor infracţiunii şi a obiectelor considerate corpuri
delicte. Scopul acestei fotografii este, pe de o parte, de a fixa şi a demonstra prezenţa la faţa locului a anumitor urme
(de mâini, de picioare, de instrumente, ale mijloacelor de transport etc.) sau a unor obiecte ( o armă, un tub de cartuş,
un topor, un obiect de îmbrăcăminte etc.) într-un mod sau altul exploatate de făptuitor sau de alte persoane implicate,
iar, pe de altă parte, de a reda caracteristicile generale şi individuale ale urmelor şi obiectelor-corpuri delicte.
2.3 (7) Estimaţi momentele principale care urmează a fi fixate în procesul-verbal la examinarea exterioară a
cadavrului.
TEST nr. 30
Subiectul I. Metodologia criminalisticii
1.1. (3) Definiţi noţiunea de metodă și metodologie criminalistică.
Metodele criminalisticii sânt mijloace de soluţionare a sarcinilor ştiinţifice în procesul cercetărilor criminalistice
teoretice şi aplicaţiilor practice. Metodele elaborate şi aplicate de
către criminalistică sânt foarte diverse şi pot fi clasificate după diferite criterii logice.
Categorii de metode: general-științifice, particular-științifice și speciale.
Metode general-științifice sunt specifice tuturor formelor de activitate umană, fiind folosite cu prisosință în cercetările
criminalistice. Acestea sunt: metoda observației, metoda măsurării, metoda experimentală, modelării, comparației,
descrierii.
Metodele particular științifice sunt cele care se referă la metodele ce țin de obiectul de cercetare al unui domeniu științific
aparte și se clasifică în metode fizice sau fizico-chimice( optică, palpării fizice, efectului de luminiscență, electro-optice),
matematice, antropologice.
Metodele speciale: metode tehnico-criminalistice destinate descoperirii, fixării și ridicării urmelor materiale ale
infracțiunii, metodele expertizelor criminalistice, metodele tactice de organizare și desfățurare a acțiunilor procesuale.
1.2. (5) Clasificați metodele care se utilizează la cercetarea infracțiunilor.
Categorii de metode: general-științifice, particular-științifice și speciale.
Metode general-științifice sunt specifice tuturor formelor de activitate umană, fiind folosite cu prisosință în cercetările
criminalistice. Acestea sunt: metoda observației, metoda măsurării, metoda experimentală, modelării, comparației,
descrierii.
Metodele particular științifice sunt cele care se referă la metodele ce țin de obiectul de cercetare al unui domeniu științific
aparte și se clasifică în metode fizice sau fizico-chimice( optică, palpării fizice, efectului de luminiscență, electro-optice),
matematice, antropologice.
Metodele speciale: metode tehnico-criminalistice destinate descoperirii, fixării și ridicării urmelor materiale ale
infracțiunii, metodele expertizelor criminalistice, metodele tactice de organizare și desfățurare a acțiunilor procesuale.
1.3. (7) Evaluaţi metodele speciale criminalistice utilizate la cercetarea infracțiunilor.
metode speciale criminalistice, denumite de unii autori „metode de examinare proprii criminalisticii”, care pot fi
încadrate în patru subgrupuri, după cum urmează:
a) metodele tehnico-criminalistice destinate descoperirii, fixării şi ridicării urmelor materiale ale infracţiunii,
desfăşurării evidenţei criminalistice şi măsurilor de protejare a valorilor sociale de atentări criminale ca, de ex., metodele
fotografiei de fixare, aplicate în cadrul cercetării la locul faptei sau în alte împrejurări, de relevare şi ridicare a urmelor
invizibile de mîini, a celor create de instrumente sau în urma tragerii din arma de foc, cele vizînd prevenirea furturilor,
traficurilor de stupefiante etc.;
b) metodele expertizelor criminalistice (grafoscopice, traseologice, balistice) şi ale acitivităţii specialiştilor abilitaţi
să efectueze constatări tehnico-ştiinţifice;
c) metodele tactice de organizare şi desfăşurare a acţiunilor procesuale (cercetării la faţa locului, percheziţiei etc.),
metodele de cercetare a anumitor categorii de infracţiuni cunoscute şi sub denumirea de metodici particulare de cercetare
penală.
Metodele speciale criminalistice se subdivid în cele aplicate în cercetările ştiinţifice, cum ar fi generalizarea practicii
înaintate, studierea şi adaptarea realizărilor altor ştiinţe la specificul activităţilor criminalistice, analiza şi evidenţa
modalităţilor de săvîrşire a actelor antisociale şi cele destinate să deservească practica judiciară etc.
Subiectul II. Expertiza criminalistică.
2.1 (3) Prezentați conceptul și rolul expertizei criminalistice în probatoriul penal.
Expertiza criminalistică reprezintă un domeniu de activitate judiciară bine determinat şi deosebit de important la
stabilirea adevărului într-un proces penal
Expertiza criminalistică are ca obiect cercetarea urmelor găsite la locul faptei
În afară de stabilirea identităţii, expertiza criminalistică poate fi întreprinsă şi în alte scopuri, în special, în
următoarele:
 descoperirea urmelor (de corodare, de împuşcătură, de narcotice etc.) în situaţiile în care evidenţierea lor impune
aplicarea metodelor şi mijloacelor criminalistice speciale;
 reconstituirea obiectelor materiale, a textelor înlăturate sau decolorate, a elementelor de marcare reliefată
deteriorate, a înfăţişării exterioare a unei persoane în baza oaselor craniene;
 stabilirea mecanismului evenimentului în cauză prin mijlocul investigării urmelor;
 determinarea consecutivităţii împuşcăturilor, executării rechizitelor într-un document etc.
Ca raportul de expertiză criminalistică de identificare să asigure posibilitatea aprecierii şi, în consecinţă, să fie
utilizat ca sursă de probă, el trebuie să corespundă următoarelor cerinţe:
 să fie prezentat în formă scrisă,
 să fie accesibil redactat şi demonstrat,
 să conţină concluzii categorice.
2.2 (5) Determinați măsurile pregătitoare pentru dispunerea expertizei judiciare.
1) Determinarea obiectului expertizei, a problemelor, soluţionarea cărora necesită cunoştinţe speciale.
 Obiectul expertizei se delimitează prin formularea, în ordonanţa de dispunere a expertizei, a întrebărilor la care
urmează să răspundă expertul. Ea reclamă organului de urmărire, pe de o parte, precizarea împrejurărilor cauzei ce
trebuie stabilite prin expertiză, iar, pe de altă parte, un anumit nivel de cunoştinţe care să permită dispunerea şi aprecierea
calitativă a rezultatelor expertizei. În acest scop, se va proceda la o analiză a materialului existent în dosarul cauzei, a
obiectelor descoperite la locul faptei, ridicate prin percheziţie, la consultarea literaturii şi a specialiştilor din domeniul
respectiv şi la alte activităţi de urmărire penală.
 Întrebările ce urmează a fi adresate expertului trebuie să fie clare şi precise, ca el să se pătrundă de sarcinile ce-i
revin, să vizeze nemijlocit obiectul expertizei, să nu solicite expertului examinări ce nu ţin de competenţa lui.
2) Pregătirea materialelor necesare efectuării expertizei. Organul care dispune efectuarea expertizei are obligaţia
să pună la îndemîna expertului materialele ce constituie obiectul expertizei, modele de comparaţie şi alte obiecte prin a
căror examinare să se poată trasa concluzii temeinice şi convingătoare. Materialele ce urmează a fi expediate expertului
trebuie să fie verificate, pentru a determina autenticitatea şi modul în care au fost descoperite şi fixate. Materialele, care
nu au fost fixate în ordinea prevăzută de lege, nu pot constitui obiectul expertizei.
Organul ce dispune efectuarea expertizei trebuie să se convingă că materialele destinate expertizei au fost ambalate
corect şi nu se vor altera sau deteriora. Declaraţiile martorilor, ale victimei, bănuitului sau învinuitului, care se referă la
obiectul expertizei, vor fi prezentate expertului doar după ce în prealabil vor fi apreciate şi verificate riguros. Nu se
recomandă dispunerea efectuării expertizei judiciare în baza unor materiale sau date probante contradictorii.
Dacă se dispune efectuarea unei expertize identificatoare în conformitate cu legislaţia în vigoare (art. 154 CPP), organul
de cercetare este obligat să colecteze materialele necesare pentru comparaţie.
Cu excepţia cazurilor în care elaborarea modelelor de comparaţie necesită lucrări experimentale de laborator, punerea
acestei îndatoriri în sarcina altor persoane, inclusiv a specialistului căruia i s-a încredinţat efectuarea expertizei,
contravine legii. Participarea persoanelor competente la elaborarea anumitor modele de comparaţie (texte tipărite, probe
de sînge, de păr ş.a.), sub aspect procesual, nu are decît semnificaţia unei consultări tehnico-ştiinţifice.
Modul în care se pot elabora modelele-tip de comparaţie este în funcţie de obiectul expertizei. Varietăţile posibile sînt
prevăzute de tehnica criminalistică. Modelele de comparaţie trebuie să corespundă următoarelor condiţii:
- să fie reprezentative, adică prin cantitatea şi calitatea lor să reflecte caracteristicile principale ale obiectelor supuse
verificării;
- să fie comparabile, după formă şi conţinut, cu obiectele identificatoare;
- să corespundă în timp obiectelor identificatoare.
3) Alegerea instituţiei sau a expertului pentru efectuarea expertizei. Potrivit legislaţiei în vigoare (art. 149-150
CPP), expertiza în procesul penal poate fi înfăptuită de către specialiştii instituţiilor de profil şi de alte persoane
competente. În practică însă, majoritatea exepertizelor se efectuează de instituţiile specializate, deoarece unităţile de
expertiză concentrează mijloacele tehnice şi cadrele respective, efectuează cercetări ştiinţifice în vederea desăvîrşirii
metodelor şi procedeelor aplicate la efectuarea diferitor categorii de expertiză, garantează independenţa expertului faţă
de organele de urmărire penală.
Angajarea, în calitate de expert, a persoanelor ce nu activează în instituţiile de expertiză se consideră justificată
doar în anumite cazuri, şi anume:
a) dacă instituţiile autorizate să efectueze expertize judiciare nu dispun de specialişti pentru efectuarea categoriei
respective de expertiză. Instituţiile de expertiză din RM, la etapa actuală, nu asigură efectuarea expertizei tehnice şi
tehnologice, agrotehnice şi veterinare, psihologice, ecologice ş.a.;
b) în cazul în care învinuitul (bănuitul) cere în mod argumentat numirea în calitate de expert a unei persoane concrete.
Legea (art. 142 CCP) prevede dreptul învinuitului de a cere efectuarea expertizei de către o persoană recomandată de
el;
c) dacă stabilirea faptelor, ce interesează cauza, cere participarea la efectuarea expertizei a unui specialist de înaltă
categorie dintr-un anumit domeniu. Sînt frecvente cazuri de participare la proces a specialiştilor din instituţiile de
învăţămînt, de la Academia de Ştiinţe ş.a.
La numirea expertului se vor respecta două condiţii de bază, pe care acesta trebuie să le îndeplinească:
 să fie competent în problemele ce vizează obiectul expertizei;
 să nu fie interesat în cauză.
2.3 (7) Analizați genurilor și tipurile de expertiză criminalistică.
Expertiza criminalistică a documentelor suspecte de fals
Noțiuni generale
În criminalistică, falsul în documente figurează sub două aspecte: intelectual şi material.
Falsul intelectual constă în atestarea faptelor sau împrejurărilor într-un act scris ce nu corespund realităţii. La această
categorie de fals se referă bonurile de livrare fictivă a unor bunuri materiale, actele privind alterarea mărfurilor, adesea
fabricate fictiv de către persoanele cu atribuţii de serviciu la agenţii economici de stat, alte acte prin care se atestă fapte
neadevărate.
Stabilirea falsului intelectual reclamă efectuarea unei complexe activităţi de cercetare criminalistică, de multe ori cu
concursul specialiştilor în alte domenii (contabilităţii, economiei şi comerţului, finanţelor şi activităţii bancare,
tehnologiei de producţie industrială sau agrară).
Falsul material constă în modificarea conţinutului iniţial al documentelor preexistente. El poate avea diverse forme,
cele mai frecvente fiind modificarea conţinutului iniţial al documentului prin înlăturare, adăugire sau refacere de text şi
contrafacerea rechizitelor în documentele preexistente, în special a semnăturilor, impresiunilor instrumentelor de
autentificare (ştampilelor) şi schimbarea fotografiilor.
La falsificarea documentelor se folosesc multiple procedee, materiale şi mijloace tehnice, ceea ce face dificilă
descoperirea falsului de către organul judiciar. În majoritatea cazurilor, cercetarea prealabilă a documentelor-probe
materiale duce doar la suspiciuni de fals, constatarea acestuia realizîndu-se în cadrul expertizei tehnice criminalistice a
documentelor.
Expertiza textelor dactilografiate
Expertiza criminalistică a textelor dactilografiate are ca scop soluţionarea a două probleme cu care se confruntă
organele justiţiei penale: identificarea mașinilor de scris şi stabilirea dactilografului, persoanei care a executat la maşina
textul actului în litigiu.
Ca şi în alte cazuri de identificare criminalistică, textele dactilografiate se examinează în două etape:
1) În prima etapă, în baza unui studiu al caracteristicilor generale, se determină marca, tipul şi modelul maşinii la
care s-a tipărit textul.
2) În a doua etapă se efectuează identificarea propriu-zisă a maşinii după elementele caracteristice individuale ale
acesteia materializate în text.
Principalele caracteristici generale în funcţie de care se determină tipul maşinilor de scris sînt:
 pasul mecanismului principal,
 tipul caracterelor,
 complexitatea semnelor,
 intervalul dintre rînduri.
Expertiza criminalistică a scrisului
Bazele științifice şi posibilitățile expertizei scrisului
În accepţia sa largă, scrisul reprezintă un mijloc de comunicare, care constă în reproducerea gîndirii şi vorbirii prin
semne grafice. El a apărut la o anumită etapă de dezvoltare a societăţii, din necesitatea oamenilor de a-şi fixa ideile, de
a le păstra şi a le transmite la distanţe inaccesibile vorbirii orale.
Pornind de la pictografie, sistem bazat pe reprezentarea ideilor prin desene realiste, scrisul, pe parcursul vremii, s-a
perfecţionat, ajungînd pînă la sistemul modem alfabetic. În prezent, scrisul de mînă rămîne indispensabil bunei
desfăşurări a relaţiilor sociale, indiferent de sfera activităţii omeneşti. Scrisul de mînă, în pofida existenţei a tot felul de
mijloace mecanice şi electronice de scris, persistă în calitatea sa de mijloc eficient de comunicare.
Ca obiect de examinare criminalistică, scrisul cuprinde, pe de o parte, elementul spiritual, iar, pe de altă parte, structura
grafotehnică a manuscrisului.
Elementul spiritual se referă atît la conţinutul textual, cît şi la aspectul stilistic, expresiv şi gramatical, propriu unui
scris. Structura grafotehnică se manifestă prin diverse forme de construcţie a semnelor grafice şi prin particularităţile
acestora de a realiza legătura între cuvinte, fraze etc.
Expertiza scrisului de mînă, avînd ca scop identificarea scriptorului, se bazează pe două proprietăţi
fundamentale ale scrisului:
 individualitate;
 relativa stabilitate.
 Expertiza criminalistică a urmelor de mîini
Printre urmele folosite ca mijloace de probă, bazate pe investigaţii ştiinţifice, pe prim-plan se situează urmele lăsate de
mîini, datorîndu-se, pe de o parte, folosirii acestora în alte împrejurări similare, în toate situaţiile în care persoanele
implicate în activitatea infracţională acţionează manual, iar, pe de altă parte, proprietăţii lor de a contribui la identificarea
directă a persoanelor care le-a lăsat.
Se ştie că urmele de mîini reproduc desenele papilare de pe degete şi de pe suprafaţa palmară care, graţie proprietăţilor
de a fi unice, fixe şi inalterabile, asigură cu precizie deosebirea lor şi, implicit, identificarea persoanei care a lăsat urmele.
Expertiza urmelor de mîini, numită dactiloscopică, reprezintă etapa finală a activităţii complexe de cercetare
criminalistică a acestei categorii de urme. În funcţie de situaţia probatorie existentă în cauză, ea poate fi dispusă la etapa
iniţială de cercetare în vederea obţinerii de date necesare pentru limitarea cercului de persoane în procesul de căutare a
celor care au format urmele în litigiu şi la o etapă ulterioară, în situaţia existenţei în cauză a unui material probatoriu
de natură să fundamenteze versiunea cu privire la persoana de la care acestea este cel mai posibil să provină.
2) Expertiza urmelor de picioare şi a altor urme lăsate de om
Urmele de picioare, respectiv modificările produse pe o suprafaţă, ca rezultat al contactului picioarelor omului cu ea, se
formează datorită presiunii greutăţii corpului acestuia atît în timpul staţionării, cît şi la deplasarea în spaţiu. Urmele de
picioare se vor forma inevitabil ori de cîte ori săvîrşirea unei fapte penale impune acţiuni ce duc la contactul picioarelor
celor implicaţi în delict cu elementele materiale ale ambianţei locului faptei.
Urmele de picioare izolate, adică lipsite de legătura logică a mersului sau fugii, ca şi cele în forma unui ansamblu al
urmelor picioarelor drept şi stîng, formate succesiv în procesul de deplasare – „cărarea urmelor”, pot fi formate de
picioarele desculţe, îmbrăcate în ciorapi sau şosete (semiîncălţate) şi de încălţăminte.
În funcţie de natura suprafeţei de contact, se pot forma urme de adîncime (în sol afanat, zăpadă, noroi, asfalt) şi de
suprafaţă (pe parchet, linoleum, pervazul ferestrei, mobilier şi pe alte obiecte dure). Cele de suprafaţă se formează prin
depuneri sau ridicare de substanţe, fapt pentru care au fost denumite, corespunzător, de stratificare şi destratificare.
Urmele de picioare diferă nu numai după natura lor, dar şi după potenţialul informativ probant pe care îl prezintă. Urmele
de picioare desculţe pot, în condiţiile unei suprafeţe favorabile, reproduce desenele papilare de pe talpa picioarelor, iar
uneori şi unele elemente de structură ale tălpii, a căror examinare prin metode dactiloscopice conduce la identificarea
autorului urmelor.
Urmele de picioare semiîncălţate reproduc structura ţesăturii obiectului lăsător de urmă, care în unele situaţii pot asigura
delimitarea şi chiar identificarea acestuia. Practica însă demonstrează că aceste două categorii de urme se întîlnesc rar,
de unde şi importanţa lor relativ scăzută.
Cele mai frecvent depistate şi supuse examinărilor criminalistice de laborator s-au dovedit a fi urmele de încălţăminte.
Acestea pot furniza date de importanţă considerabilă cu privire la persoanele implicate în actele infracţionale de furt,
jaf, tîlhărie, omor, viol ş.a.
3) Expertiza traseologică ca formă de interpretare ştiinţifică a urmelor materiale ale infracţiunii
Comiterea unei infracţiuni presupune prezenţa făptuitorului la locul faptei şi efectuarea de către acesta a anumitor acţiuni
care produc diverse modificări în ambianţa respectivă. Reflectînd în mod obiectiv activitatea infracţională, modificările
aduse obiectelor din spaţiul infracţional constituie elemente de o mare valoare probantă, de multe ori singurele în măsură
să asigure cunoaşterea adevărului.
Cercetarea criminalistică a acestor modificări, cunoscute sub denumirea de urme ale infracţiunii, reprezintă una dintre
condiţiile necesare identificării făptuitorului, a modului şi împrejurărilor în care acesta a acţionat şi, în consecinţă,
soluţionarea în condiţii legale a cauzei.
Domeniul care se ocupă cu iniţierea şi instituirea mijloacelor tehnice şi a metodelor privind aplicarea lor la cercetarea
urmelor materiale ale infracţiunii poartă denumirea de traseologie – ramură a tehnicii criminalistice care, pe lîngă multe
alte atribuţii, îşi asumă o sarcină deosebită: de a elabora mijloace şi metode necesare efectuării expertizei criminalistice
a diferitor categorii de urme în vederea identificării factorilor de care acestea au fost formate.
4) Expertiza balistico-criminalistică a armelor, muniţiei şi a urmelor de împuşcături
Expertiza balistică constituie un mijloc important de probaţiune, ea asigurînd cunoaşterea împrejurărilor fabricării,
păstrării neadecvate şi aplicării ilicite a armelor de foc.
În cazul săvîrşirii de infracţiuni cu arme de foc prin implicarea minorilor ori prin care s-a lezat integritatea corporală sau
a fost curmată viaţa acestora, expertiza balistică, alături de cea medico-legală, va contribui eficient la determinarea
condiţiilor tehnice în care s-a produs împuşcătura, numărul, succesiunea şi direcţia din care s-a tras şi, ceea ce este
deosebit de important, identitatea armei de foc din care a fost efectuată împuşcătura.
În baza aplicării unui şir de metode şi mijloace tehnice curente de genul microscoapelor stereoscopice şi de comparare,
a aparatajului de analiză spectrală şi de radiaţii invizibile, a stereografului etc., expertiza balistică îşi poate asuma
soluţionarea celor mai diverse probleme cu care se confruntă organele învestite cu desfăşurarea procedurii de
urmărire penală, probleme care, după obiectul de studiu, dar şi după metodologia examinării, se divizează în 3
mari categorii:
 cele referitoare la arma de foc;
 la muniţii;
 la urmele împuşcăturii.
5) expertizei criminalistice a urmelor instrumentelor de spargere
Cînd săvîrşirea unei infracţiuni de genul celor de furt devine posibilă numai prin pătrunderea înăuntrul unui obiectiv
închis (încăpere, casa de bani, maşină, sertar sau alt obiect de mobilier), făptuitorii recurg la deschiderea forţată a
dispozitivelor de încuiere sau la deteriorarea obiectelor de construcţie, a uşilor, ferestrelor, zidurilor, tavanurilor.
În acest scop, se aplică diferite obiecte, cu precădere unelte cu destinaţie profesională, utilizate în lăcătuşarie, tîmplărie
sau construcţii (ciocane, cleşte, şurubelniţe, burghie topoare, dălţi, ferăstraie, răngi, tîrnăcoape) sau obiecte găsite din
întîmplare la locul faptei (o bară sau o țeavă metalică, o nuia, un par ş.a.).
Făptuitorii cu o oarecare expenenţă infracţională, folosesc chei potrivite sau şperacle, iar cei profesionişti şi mijloace
sofisticate, sisteme de preluare a cifrului încuietorii uşii unei încăperi sau autovehicul cu dispozitive electromecanice de
încuiere.

TEST nr. 31
Subiectul I. Indentificarea persoanelor după voce şi vorbire.
1.1. (3) Reproduceți acţiunile de pregătire a prezentării persoanelor spre recunoaştere după voce şi vorbire.
La această modalitate ce recurge în două situaţii:
=dacă victima susţine că a reţinut vocea şi vorbirea agresorului care activa cu faţa mascată;
=în cazul în care martorul declară că a perceput, integral sau parţial, dialogul între anumite persoane care s-a desfăşurat
în mod confidenţial sau în condiţii ce nu permiteau percepţia vizuală.
Fundamentul ştiinţific al acestei modalităţi de identificare îl constituie însuşirile principale ale vocii şi vorbirii de a se
exterioriza printr-o seamă de particularităţi individuale caracteristice persoanei.
Într-adevăr, datorită specificului aparatului respirator, elementelor ce alcătuiesc aparatul vocal, nivelului de cunoaştere
a limbii, fiecare persoană se deosebeşte după intensitatea, tembrul şi tonul vocii, structura şi calitatea vorbirii, precum
şi după limbajul folosit.
Vocea poate fi clară, înfundată, răguşită, nazalizată, guturală, iar vorbirea, la rîndul ei, rapidă, lentă, clară, peltică,
învălmăşită sau bîlbîită, cu anumite forme de pronunţare defectuoasă a unor sunete sau cuvinte.
În procesul vorbirii poate fi utilizat un limbaj specific după stil, modul de exprimare, alcătuirea frazelor şi după fondul
lexical, termeni de profesie, regionalisme, unităţi lexicale din alte limbi. Unele persoane vor comite în vorbire erori
gramaticale, ca, de ex., pronunţarea incorectă a cuvintelor ş.a.
1.2. (5) Determinați mijloacele tehnice criminalistice şi condiţiile în care este indicată aplicarea lor la
prezentarea spre recunoaştere după voce şi vorbire.
Practica organelor de urmărire penală confirmă că prezentarea spre recunoaștere după voce şi vorbire nu întotdeauna
permite a obţine rezultatul scontat satisfăcător. Insuccesele acestei activităţi sînt cauzate, pe de o parte, de imposibilitatea
perceperii de către martor sau victimă, în diverse condiţii de săvîrşire a infracţiunii, a caracteristicilor menţionate ale
vocii şi vorbirii, şi, pe de altă parte, de modificările, nu de puţine ori intenţionate, ale vocii şi vorbirii celui ce urmează
a fi recunoscut.
Autenticitatea convorbirilor înregistrate, caracterul real al înregistrărilor şi fidelitatea altora pot fi stabilite prin
intermediul expertizei judiciare (tehnică şi vocalografică) pentru a stabili caracterul autentic şi original al înregistrării
ori pentru identificarea persoanei după voce şi vorbire dispusă de către instanţa de judecată la cererea părţilor sau din
oficiu. Pînă atunci, datele obţinute în ordinea prevăzută în art. 135-136 şi 303 CPP reprezintă informaţii ce pot fi efectiv
folosite pentru orientarea activităţii de urmărire penală, stabilirii, prin intermediul altor activităţi de urmărire penală, a
situaţiei de fapt şi implicit, aflării adevărului în cauză.
1.3. (7) Analizați procedura și tactica prezentării spre recunoaştere după voce şi vorbire.
Pentru a depăşi dificultăţile condiţionate de factorii indicaţi, este necesar ca prezentarea să se desfăşoare în
următoarea ordine tactică:
1) În una din două încăperi ce se află alături se invită persoana care trebuie să recunoască şi patru martori asistenţi,
cărora li se vor explica drepturile prevăzute de lege în legătură cu efectuarea acestei activităţi. Martorul sau victima sînt
preîntîmpinaţi despre răspunderea penală pe care o pot suporta în cazul unei recunoaşteri false.
Anchetatorul cu doi martori asistenţi trec în încăperea megieşă, unde este invitată persoana care urmează a fi identificată
şi două sau trei persoane selectate după regulile generale de completare a grupului de prezentare spre recunoaştere.
Ultimelor li se anunţă că se va efectua o activitate de recunoaştere, dar fără a specifica conţinutul ei. La această etapă,
persoanele din grupul de prezentare trebuie să fie amplasate în încăpere astfel, încît să nu fie văzute de persoana chemată
să recunoască, aflată în camera de alături.
2) După ce persoana care trebuie identificată îşi va ocupa locul dorit în componența grupului de persoane prezentate,
cel ce conduce recunoaşterea, sub un pretext bine gîndit, va proceda la o discuţie asupra unui subiect neutru, dar care,
în mod necesar, ar impune participanţilor pronunţarea anumitor fraze şi cuvinte. Dialogul se va întreţine cu fiecare
persoană inclusă în grupul de recunoaştere într-o anumită ordine, începînd cu cea din partea stîngă şi terminînd cu cea
din partea dreaptă.
3) Apoi, din poziţia uşii întredeschise dintre cele două încăperi, organul care conduce activitatea va cere persoanei
chemate să facă recunoaşterea, să declare dacă a identificat vreo persoană după voce şi vorbire. Dacă aceasta răspunde
afirmativ, va fi chemată să o indice în ordinea în care s-a desfăşurat convorbirea.
4) Apoi ea va trece în încăperea unde se află grupul de persoane prezentate şi, în prezenţa lor şi a martorilor asistenţi,
va specifica particularităţile vocii şi ale vorbirii după care a făcut recunoaşterea. Procesul prezentării spre identificare
după voce şi vorbire trebuie în întregime înregistrat pe bandă magnetică sau videomagnetică.
În situaţia în care există pericolul unui comportament impulsiv din partea persoanei ce urmează a fi recunoscută sau
dacă persoana chemată să facă recunoaşterea nu acceptă să fie confruntată cu făptuitorul, prezentarea spre recunoaștere
poate fi efectuată cu ajutorul bandei magnetice pe care sînt înregistrate vocea şi vorbirea persoanei anchetate. Se pot
folosi înregistrări făcute special în timpul interogatoriului sau „modele libere”, adică înregistrări ale vocii şi vorbirii
persoanei efectuate pînă la intentarea procesului penal.
Avînd în posesie materialele menţionate, organul de urmărire va delimita 1-2 segmente ce redau mai exact
caracteristicile vocii şi vorbirii persoanei care va fi identificată. Conţinutul acestor segmente va fi reprodus în faţa
microfonului de către două persoane, selectate după regulile generale de completare a grupului de persoane pentru
recunoaştere, în scopul înregistrării pe banda feromagnetică, şi prezentat spre audiere persoanei chemate să recunoască
vocea şi vorbirea ei percepute în timpul săvîrşirii infracţiunii sau în alte împrejurări.
Subiectul II: Tactica cercetării la fața locului.
2.1 (3) Definiţi noţiunea şi analizaţi sarcinile cercetării la faţa locului.
Cercetarea la faţa locului reprezintă activitatea procedurală, al cărei conţinut îl constituie examinarea nemijlocită de
către organul de urmărire penală a unui teren deschis ori a unei încăperi, în care a avut loc fapta sau în perimetrul cărora
s-au manifestat consecinţele ei, a obiectelor ce alcătuiesc ambianţa acestora, în vederea descoperirii, fixării şi ridicării
urmelor infracţiunii şi a altor mijloace materiale de probă necesare stabilirii naturii infracţiunii, identificării făptuitorului,
a modului şi împrejurărilor în care s-a activat.
2.2 (5) Deduceți regulile, etapele și procedeele tactice de cercetare a locului faptei.
În situaţia în care cercetarea la faţa locului este efectuată neîntârziat şi calitativ, organul învestit cu efectuarea ei, în baza
unui studiu consecvent şi cu raţiune a modificărilor parvenite în urma actului ilicit, se va strădui să determine:
Natura juridică a faptei. Tabloul de ansamblu al locului cercetat, obiectele prezente sau lipsă, urmele lăsate prin
desfăşurarea activităţii infracţionale, starea obiectului material al infracţiunii pot conduce la stabilirea, uneori în mod
categoric, a naturii faptei (moarte naturală, omor, sinucidere, accident). Decizia privind natura faptei nu trebuie să fie
pripită, cu atît mai mult premeditată. Situaţia de fapt de la faţa locului poate, între timp, suporta modificări de natură să
conducă la concluzii eronate cu privire la fapta comisă
Locul şi timpul în care a fost comisă fapta.
c) Modul în care a fost comisă infracţiunea.
d) Autorul faptei, mobilul şi scopul săvârşirii infracţiunii.
e) Identitatea şi calitatea victimei.
f) Alte împrejurări în care s-a comis infracţiunea
2.3 (7) Proiectați succesiunea și modalitățile de cercetare a locului faptei în cazul în care la fața locului este
depistat cadavrul unei persoane necunoscute.
Ordinea desfăşurării activităţilor menționate se va stabili de la caz, la caz în funcţie de datele informativ-probante, în
baza cărora s-a dispus începerea urmăririi penale, primordialitatea aparţinînd întotdeauna cercetării la faţa locului. În
baza rezultatelor cercetării cadavrului şi a locului amplasării acestuia, organul învestit cu cercetarea cauzei va putea
specifica judicios obiectivele examinării medico-legale a cadavrului, audierii martorilor şi a tuturor altor activităţi
preconizate în această etapă de început a urmăririi penale.
Locul faptei, respectiv locul de cercetat, în cazul infracţiunii de omor, poate avea mai multe aspecte. În cele mai
frecvente cazuri, acesta reprezintă o încăpere sau un teren deschis în perimetrul cărora a fost depistat cadavrul victimei,
inclusiv împrejurimile acestora în care se pot afla urme ale infracţiunii sau obiecte ce prezintă interes pentru cauză.
Cercetarea la faţa locului în cazul infracţiunilor de omor, indiferent de natura acestuia, se efectuează potrivit regulilor
generale, principiilor prezente în doctrina tactică criminalistică (pregătire minuţioasă, operativitatea deplasăm la faţa
locului, conducerea şi dirijarea unică a activităţilor desfăşurate pe teren, obiectivitatea cercetării şi fixării împrejurărilor
şi obiectelor din perimetrul respectiv, inclusiv prin aplicarea efectivă a mijloacelor şi metodelor tehnico-ştiinţifice
criminalistice), dar care se particularizează de fiecare dată în funcţie de obiectivele specifice ale acestei activităţi.
Cercetarea cadavrului reprezintă prima, dar cea mai importantă parte din activitatea desfăşurată de către organul de
urmărire penală la faţa locului, deoarece de eficienţa acesteia depinde dacă se vor obţine date obiective cu privire la
persoana victimei şi cea a făptuitorului, locul, timpul şi modul în care a fost săvîrşit omorul. Ea începe cu constatarea
de către specialistul în medicină a realităţii morţii şi a timpului survenirii ei.
Urmează apoi fixarea locului amplasării şi poziţiei cadavrului în raport cu punctele de orientare ale locului faptei. Are
importanţă, în acest sens, determinarea corectă a aşezării trunchiului, poziţiei capului şi a membrelor (superioare şi
inferioare) cadavrului. Deoarece, tocmai în baza datelor cu privire la amplasarea şi poziţia cadavrului, organul învestit
cu cercetarea cauzei va putea stabili corespondenţa sau discordanţa dintre poziţia cadavrului şi alte urme din spaţiul
infracţional şi, în consecinţă, determină locul şi modul în care a fost săvîrşit omorul.
Urmează apoi examinarea vestimentaţiei. La început se studiază obiectele din exteriorul corpului, ca să se continue cu
articolele de încălţăminte. Fiecare obiect vestimentar se va examina, pe de o parte, în vederea stabilim tipului (palton,
scurtă, costum, şapcă, chipiu), a mărimii şi a măsurii în care corespund cadavrului, a materialului (ţesătura, culoarea)
din care sînt confecționate, inclusiv căptuşeala şi accesoriile (nasturii, fermoare, curelele etc.), dar şi a unor caraceristici
individuale (emblema unităţii de producere, nivelul de uzură, existenţa unor rupturi, zdrenţuri, urme de reparare, cîrpire
etc.), iar, pe de altă parte, pentru punerea în evidenţă a urmelor care interesează cauza.
Se va insista asupra urmelor de violenţă (de împuşcătură, tăiere, lovire), a numărului, poziţiei, formelor şi dimensiunilor
acestora. Cu asistenţa medicului se va determina corespunderea urmelor menţionate cu leziunile corporale.
Apoi se trece la căutarea altor categorii de urme, de murdărie şi umezire recentă, de tot felul de substanţe (vopsele,
uleiuri, cerneluri). Specialistului criminalist i se va solicita efectuarea lucrărilor de punere în evidenţă şi conservare a
microurmelor (de sînge, ţesături şi păr, de îmbrăcăminte, de alte obiecte sau vegetaţii). Cercetarea vestimentaţiei la faţa
locului se va încheia cu verificarea buzunarelor, examinarea şi fixarea obiectelor depistate aici.
Cercetarea vestimentaţiei trebuie făcută cu multă atenţie, pentru a nu modifica esenţial poziţia şi locul aflării cadavrului,
dar şi cu luarea măsurilor necesare în vederea protejării microurmelor.
În continuare, cercetarea va viza 3 direcţii, şi anume:
 determinarea cadavrului după semnalmente;
 punerea în evidenţă şi fixarea eventualelor leziuni corporale avute de acesta asupra sa;
 stabilirea stării fizice a cadavrului la momentul cercetării la faţa locului.
De regulă, cercetarea propriu-zisă a cadavrului finalizează cu determinarea şi descrierea după sex, vîrstă, constituţie,
culoarea tenului şi a părului. În situaţia în care pe parcursul cercetării identitatea victimei rămîne necunoscută, echipa
de cercetare trebuie să cerceteze întreaga gamă de elemente ce particularizează exteriorul cadavrului, accentuîndu-se,
fireşte, semnalmentele particulare (anomalii anatomice, defecţiuni ale aparatului dentar, cicatrice rezultate din
intervenţii chirurgicale, pete, aluniţe, tatuaje ş.a.).
Un obiectiv important al cercetării cadavrului constă în stabilirea stării acestuia. Este cunoscut faptul că odată cu
instalarea morţii încep şi procesele cadavrice – pierderea de căldură, rigiditatea musculară, petele (linidităţile) cadavrice,
deshidratarea şi putrefacţia ţesuturilor acestuia.
În baza cunoaşterii la faţa locului a stadiului de evaluare a proceselor cadaverice menţionate, organul de cercetare poate
trage concluzii şi elabora versiuni verosimile cu privire la timpul survenirii decesului, circumstanţă cu semnificaţie
deosebită la stabilirea altor împrejurări ale cauzei. Or, timpul uciderii constituie punctul de plecare în stabilirea
activităţilor desfăşurate de către victima anterior actului infracţional şi a contactelor şi relaţiilor sale cu anumite persoane
din cadrul cărora se pot selecta eventualii subiecţi cointeresaţi în moartea acesteia.
Diagnosticarea morţii şi a timpului survenirii acesteia se face în baza interpretării medicale a semnelor specifice
anumitor faze de amplificare a proceselor cadaverice, ţinîndu-se cont de condiţiile în care se află cadavrul. Literatura şi
practica medico-legală susţine, de ex., că la o temperatură de 15-18°C, cadavrul începe sa piardă din căldură după două
ore de la momentul decesului, cu un grad în fiecare oră. În condiţiile unei temperaturi mai înalte sau mai scăzute, durata
răcirii cadavrului se măreşte sau se reduce considerabil.
După examinarea cadavrului, fixarea urmelor depistate, urmează cercetarea terenului în perimetrul căruia a fost
descoperit. Ea va viza, pe de o parte, depistarea şi fixarea urmelor şi a altor mijloace materiale de probă rezultate din
activitatea celor implicaţi în actul infracţional, iar, pe de altă parte, interpretarea acestora în raport de modul în care sînt
dispuse în vederea determinării daca locul depistării cadavrului este sau nu şi locul în care s-a consumat infracţiunea de
omor.
TEST nr. 32
Subiectul I. Cercetarea urmelor create de corpul uman.
1.1 (3) Prezentați proprietățile urmelor de măini și locurile, obiectele unde ele pot fi depistate la fața locului.
Proprietatea lor de a fi unice, excluzîndu-se posibilitatea existenței a două desene papilare identice. Unicitatea desenelor
papilare se datorează marii varietăţi de caracteristici structurale care, sub raport de dimensiune, formă şi poziţie, practic
nu pot coincide în două desene.
Fixitatea desenelor papilare, adică proprietatea de a nu se schimba pe tot parcursul vieţii omului. Formîndu-se deja pe
parcursul vieţii intrauterine, desenele papilare, sub aspect structural, rămîn intacte şi dispar doar după deces. Dacă orice
caracteristică corporal-umană este supusă diferitor schimbări condiţionate de dezvoltarea şi îmbătrînirea organismului,
desenele papilare, ca formă şi structură, sînt fixe.
Inalterabilitatea desenelor papilare, ceea ce presupune imposibilitatea înlăturării, modificării sau distrugerii lor în
condiţii fireşti. Distrugerea desenelor papilare poate fi obţinută numai prin transplantare sau prin alt mod de afectare a
pielii, însoţită de vătămarea papilelor. În caz contrar, acestea vor restaura crestele şi desenele papilare în structura lor
iniţială. Din aceste considerente, în literatura de specialitate proprietatea menţionată a desenelor papilare adeseori se
tratează drept capacitate a lor de a se restabili.
Urmele de mîini sînt lăsate la faţa locului drept rezultat al contactului mîinilor cu diferite obiecte din cîmpul infracţional.
În funcţie de natura acestor obiecte, se vor forma urme de adîncime pe corpuri plastice (plastilină, ceară, săpun, unt,
ciocolată), de suprafaţă vizibile, formate prin stratificarea diferitor coloranţi (vopsea, sînge, funingine, cretă, mazut), şi
de suprafaţă greu sesizabile sau invizibile, formate prin stratificarea secreţiei de transpiraţie.
1.2 (5) Determinați tipurile (formele) clasice ale desenelor papilare și metodele de depistare și relevare a acestora.
La etapa actuală se cunosc 3 tipuri de desene papilare:
 în arc,
 în laţ,
 în cerc.
Metoda de prăfuire constă în tratarea cu prafuri în contrast de culoare a suprafeţelor purtătoare de urme. Aderînd la
materia-bază a urmei, praful, după înlăturarea surplusurilor de pe suport, evidenţiază urmele. Tratarea cu praf se
efectuează prin pulverizarea cu un pulverizator din masa plastică, cu care se acţionează prin apăsare pe părţile lui laterale
sau prin depunere de praf pe supra-faţa purtătoare de urme cu ajutorul pensulei fine (Fleiţ).
După depunerea unui strat relativ subţire de praf, suprafaţa suportului va fi prelucrata prin mişcările fine ale pensulei.
În acest mod, surplusurile de prafuri se înlătură, iar urmele devin vizibile.
Dintre prafurile cel mai frecvent folosite se menţionează:
 praful de aluminiu (argentorat) de culoare albă strălucitoare, cu o putere mare de alipire la urmele sudoripare. Se
utilizează cu succes la evidenţierea urmelor latente de pe sticlă, obiecte de mobilă, masă plastică;
 oxidul de zinc, de asemenea de culoare albă, cu aderenţa mărită. Se foloseşte la evidenţierea urmelor latente pe
obiectele din sticlă în culori, masa plastică de culoare întunecată, cauciuc, piele;
 ceruza, un praf de culoare albă, care se foloseşte la evidenţierea urmelor latente pe obiectele de mobilă de culoare
închisă, de masă plastică;
 grafitul, praf de culoare neagră, care dă rezultate eficiente în evidenţierea urmelor latente pe hîrtie;
 oxidul de cupru, praf de culoare cafeniu-întunecată, practic poate fi folosit la evidenţierea urmelor latente de pe
orice suprafeţe;
 bronzul, praf care se foloseşte la evidenţierea urmelor latente pe obiectele nichelate, pe suprafeţele obiectelor din
porţelan, ceramică ş.a.
În literatura de specialitate sînt propagate şi alte substanţe ca, de ex., funingina, oxidul de cobalt, peroxidul de mangan,
praful de ceară roşie ş.a.
În mod special, trebuie menţionată metoda magnetică de relevare a urmelor latente, aceasta fiind apreciată de practicieni
ca acceptabilă şi dintre cele mai efective. Un element magnetic, montat într-un tub de masă plastică, se acoperă cu praf
care, fiind trecut pe suprafaţa purtătoare de urme latente, le va evidenţia.
Se mai folosesc praful de fier şi combinaţiile din praf de fier cu oxid de cupru, cu oxid de cobalt şi amestecul în proporţii
egale ale prafului de fier cu ale celui de aluminiu. Această metodă, numită în criminalistică „metoda pensulei
magnetice”, este universală, avînd rezultate pozitive indiferent de natura şi culoarea suprafeţei obiectului-suport.
Un aspect semnalat, în contextul celor de mai sus, constă în aceea că metodele descrise se folosesc atît în relevarea
urmelor invizibile, cît şi pentru colorarea urmelor greu sesizabile, dacă, fiind descoperite, acestea se cer fixate pe pelicule
adezive.
Metoda chimică de relevare a urmelor latente, spre deosebire de cea de prăfuire, constă în tratarea suprafeţelor
purtătoare de urme cu reactivi chimici care, intrînd în reacţie cu factorii componenţi ai sudorii, colorează amprenta
papilară în măsura în care aceasta devine vizibilă. Metoda chimică se foloseşte în cazul cercetării urmelor latente vechi
care, influenţate atît de factorul temporal, cît şi din alte cauze, şi-au pierdut proprietatea de a adera prafuri şi nu pot fi
evidenţiate prin prăfuire.
Dintre substanţele chimice cunoscute şi care se bucură de atenţia sporită a criminaliştilor, se menţionează:
 aburii de iod;
 ninhidrina;
 nitratul de argint.
1.3 (7) Evaluaţi detaliile caracteristice ale desenelor papilare.
Desenele papilare în arc sînt formate dintr-un singur curent de creste papilare, care încep de la o latură a falangetei şi,
curbîndu-se în centrul ei, pleacă spre latura opusă. Desenele în arc sînt:
 simple – au curbura crestelor lină, uşor descrescînd de la vîrful degetului spre baza falangetei;
 în şatră – au curbura bruscă, în centru cu una sau mai multe creste în poziţie verticală.
Desenele în arc sînt mai puţin frecvente, constituind, conform datelor publicate, pînă la 6% din totalitatea desenelor
papilare.
Desenele papilare în laţ au o structură mai complicată. În ele se disting lesne 3 curente de creste papilare, formînd
zonele respective:
 centrală – început de la o latură a falangetei şi, atingînd partea centrală a acesteia, revin spre aceeaşi latură,
formînd o figură în formă de laţ;
 periferică sau marginală – în formă de arc, cu braţele pe ambele părţi laterale ale falangetei, acoperă zona centrală
a desenului papilar din partea de sus şi din cele două părţi laterale;
 bazală – sînt plasate paralel şanţului flexoral, închizînd zona centrală din partea de jos. Crestele zonei periferice
şi cele bazale se intersectează pe partea opusă a direcţiei braţelor crestelor zonei centrale, formînd o figură triunghiulară,
numită deltă, după aspectul general asemănător literei greceşti delta.
Desenele papilare în laţ variază în funcţie de numărul crestelor cuprinse de cele 3 curente, forma şi direcţia acestora. Se
disting vădit desene:
 simple în laţ;
 sub aspect general de rachetă, în care braţele laţurilor se concentrează în centru;
 curbe, în care laţurile zonei centrale au o formă încovoiată.
Desenele papilare în laţ sînt cel mai frecvent întîlnite, constituind peste 60% din totalitatea desenelor papilare.
Desenele papilare în cerc, ca şi cele în laţ, sînt formate din 3 curente de creste. Spre deosebire de acestea, la desenele
în cerc, crestele zonei centrale se prezintă în formă de cerc, spirală, oval. În acest tip de desene, crestele zonei periferice
şi a celei bazale se intersectează pe ambele părţi laterale ale desenului (o particularitate distinctivă a acestui tip de
desene), formînd respectiv două delte.
Subiectul II. Versiunile criminalistice
2.1 (3) Reproduceți conceptul criminalistic privind versiunile criminalistice și clasificarea acestora.
Elaborarea şi verificarea versiunilor este o metodă de lucru inerentă a activității de urmărire penală. Aplicarea ei în
cunoştinţă de cauză asigură verificarea tuturor variantelor posibile legate de fapta avută în cercetare şi, în consecinţă,
clarificarea acesteia în mod obiectiv şi sub toate aspectele.
Variantele posibile, sub care infracţiunile şi împrejurările acestora pot fi înfăţişate în baza datelor deţinute la o anumită
etapă de cercetare şi care urmează a fi verificate, poartă denumirea de versiuni de urmărire penală. Cu alte cuvinte,
versiunea constituie o explicaţie probabilă (ipoteză) a faptei sau a împrejurărilor acesteia, elaborată în urma unui proces
de analiză logică a datelor de care dispune organul de urmărire la o anumită etapă de cercetare şi prin a cărei verificare
se urmăreşte determinarea adevărului.

După conținut, versiunile se împart în:

 Versiunile generale se referă la fapta în cercetare luată în ansamblu. Fiind elaborate la etapa iniţială de cercetare,
ele stabilesc dacă s-a comis o faptă penală ori este vorba de un alt eveniment. Exemplificativă este situaţia descoperirii
unui cadavru, cînd se înaintează următoarele versiuni generale posibile: omor, sinucidere, accident sau moarte naturală.
 Versiunile principale cuprind elementele constitutive ale infracţiunii: obiectul, latura obiectivă, subiectul, latura
subiectivă.
În majoritatea cazurilor, obiectul infracţiunii este reprezentat de consecințele acesteia. Se pot întîlni însă cazuri în care
obiectul infracţiunii este incert şi apar anumite variante. Dacă se cercetează fapte care pot reprezenta disimulări ale unor
acte penale, organul de urmărire penală va elabora versiuni-perechi, cunoscute şi sub denumirea de „ipoteze-perechi”,
cînd, în paralel cu versiunia reclamată, se înaintează şi una de opoziţie sau contraversiune: accident-omor; sinucidere-
omor; dispariţia persoanei-omor; incendiu-omor; incendiu-delapidare; furt-delapidare.
 Versiunile secundare reprezintă presupuneri cu privire la unele împrejurări şi fapte subordonate elementelor
esenţiale ale cauzei, cum ar fi: posibilitatea de a împuşca din armă cu cartuşe fabricate manual sau industrial, dar
destinate pentru o armă de alt model, posibilitatea de a parcurge o anumită distanţă într-o unitate de timp, dacă în cadrul
întocmirii documentului s-a procedat la denatu-rarea scrisului ş.a. Versiunile secundare se elaborează înaintea celor
principale. Rezultatele obţinute prin verificarea lor deseori servesc drept bază pentru elaborarea altor categorii de
versiuni.
Potrivit datelor pe care se fundamentează, versiunile se divizează în:
 Versiunile particulare – cuprinde toate versiunile bazate pe date reale obţinute pe cale procesuală sau rezultate
din alte activităţi privind cercetarea faptei în cauză (revizie, expertiză, acţiuni operative).
 Versiunile tipice se elaborează la etapa incipientă de cercetare, atunci cînd în situaţia unui deficit acut de
informaţie sînt imposibile versiunile particulare. În fond, versiunile tipice reprezintă variante teoretice, scheme-
standarde bazate pe generalizarea experienţei de cercetare a anumitor categorii de infracţiuni, pe experienţa pozitivă,
inclusiv proprie a organului însărcinat cu cercetarea faptei.
2.2 (5) Clasificați subiecții și regulile de elaborare a versiunilor criminalistice.
Avînd acelaşi conţinut logic ca şi al ipotezei ştiinţifice – explicaţie probabilă făcută pe baza unor fapte sau date cu privire
la esenţa sau cauza unui fenomen din lumea reală – versiunea de urmărire penală are anumite elemente distinctive:
1) dată fiind sfera specifică de aplicare cum este practica cercetării faptelor penale, versiunea se reprezintă alternativ,
ca variantă prin care se explică fapta sau împrejurările acesteia;
2) elaborarea şi, mai ales, verificarea versiunilor se realizează în ordinea şi prin metodele prevăzute în legislaţia
procesuală. Rezultatele verificării versiunilor înfăţişate altfel decît în modul indicat în art. 95 al CPP sînt inutile
procesului de probaţiune;
3) versiunile de urmărire penală trebuie întemeiate pe date obiective, reale şi determinate. Versiunile bazate pe date
dubioase, incerte sau pe impresii şi fantezie ideală orientează greşit urmărirea penală şi, în consecinţă, conduc la
tergiversarea acesteia, pierderea probelor, cheltuieli inutile de eforturi şi timp ş.a.
Datele reale care servesc la elaborarea versiunilor se împart în 3 categorii:
a) versiunile obţinute pe cale procesuală, ele reprezentînd probe, cum ar fi declaraţiile învinuitului şi ale martorilor,
mijloacele materiale de probă, documentele, constatările înregistrate în procesele-verbale întocmite în timpul cercetării
la faţa locului, a percheziţiei, prezentării spre recunoaştere ş.a.;
b) datele extraprocesuale, colectate pe cale operativă sau din presă, scrisori, adresări etc.;
c) datele şi schemele prevăzute de caracteristica criminalistică a unor categorii de infracţiuni, experienţa generalizată
exprimată în literatura de specialitate, propria experienţă a organului de urmărire penală.
2.3 (7) Estimați regulile de verificare a versiunilor criminalistice.
Pentru ca verificarea versiunilor să se desfăşoare în mod legal şi eficient, se impune organizarea activităţii de
urmărire penală în baza unui plan de cercetare, dar şi respectarea anumitor reguli tactice, cum ar fi:
a) toate versiunile trebuie considerate, în egală măsură, posibile. Organul judiciar entuziasmat de una din versiuni
activează în defavoarea altora şi, prin urmare, unilateral. Practica demonstrează că ignorarea versiunilor posibile pînă la
verificarea lor definitivă influenţează negativ rezultatele cercetării multor categorii de infracţiuni, în special, a celor
grave, cum ar fi omorul, banditismul, furtul ş.a.;
b) versiunile-perechi se verifică în paralel, şi nu consecutiv. Această regulă tactică asigură cercetarea faptei penale
în condiţii optime, excluzîndu-se dedublarea activităţilor de urmărire penală, cheltuielile suplimentare de timp.
Verificarea se poate considera terminată numai dacă una din versiuni este confirmată prin probe, iar celelalte se dovedesc
a fi imposibile;
c) verificarea să se efectueze prin mijloace procesuale. La investigări operative se va apela doar pentru obţinerea de
date necesare organizării şi desfăşurării în condiţii propice a actelor procedurale (ascultarea martorilor şi a victimei,
prezentarea spre recunoaştere, percheziţia, dispunerea de expertize respective etc.).
Ordinea desfăşurării activităţilor de verificare a versiunilor este în funcție de natura faptei şi a împrejurărilor acesteia.
În mod urgent se vor efectua activităţile ce ţin de fixarea şi ridicarea urmelor materiale ale infracţiunii, de curmarea
activităţii infracţionale şi reţinerea făptuitorului (cercetarea la faţa locului, ridicarea de obiecte şi documente,
percheziţia, reţinerea şi examinarea corporală a persoanelor suspecte etc.).
Cu precădere, se vor efectua activităţile imediate şi din alte considerente. De ex., situaţia gravă a victimei impune
ascultarea acesteia în mod prioritar. Tot în categoria activităţilor imediate se înscrie şi ascultarea martorilor oculari, în
special a celor domiciliaţi în zone îndepărtate. Prioritare, sub aspectul efectuării lor în timp, sînt activităţile ale căror
rezultate pot avea importanţă pentru verificarea mai multor versiuni, precum şi cele de rezultatele cărora depinde
verificarea definitivă a unei versiuni.
În cazul în care prin actul infracţional s-au produs prejudicii materiale, se vor întreprinde, de asemenea, acţiuni imediate
de natură să asigure acoperirea acestora (percheziţia, sechestrarea averii ş.a.).
TEST nr. 33
Subiectul I. Modelul (caracteristica) criminalistic al infracțiunilor
1.1. (3) Prezentați conceptul de model (caracteristică) criminalistic al infracțiunilor de o anumită categorie.
.
Modelul criminalistic al infracţiunilor presupune sistemul fundamentat ştiinţific de date (probe), legate şi condiţionate
reciproc între ele, despre cele mai tipice urme, însuşiri, indicii şi intermedieri ale actelor ilicite şi infractorilor de o
anumită categorie, care se manifestă în legităţile pregătirii, săvârşirii şi tăinuirii infracţiunilor şi care permit a trage
concluzii referitor la căile optime de cercetare şi descoperire.
1.2. (5) Determinați elementele modelului (caracteristicii) criminalistic al infracțiunilor.
Analiza practicii de cercetare şi descoperire a infracţiunilor şi studierea ex-perienţei de combatere a acestora permite de
a nominaliza următoarele clemente substanţiale ale modelului criminalistic şi caracteristicii criminalistice a infrac-
ţiunilor:
date despre frecvenţa săvârşirii infracţiunilor (situaţiile) şi versiunile tipice ale acestora;
date despre specificul obiectului atentatului criminal şi victima infracţiunii;
date despre metodele şi procedeele (mecanismul) de realizare a intenţiei criminale, precum şi despre mijloacele utilizate
la săvârşirea infracţiunii;
date despre urmele şi consecinţele faptei prejudiciabile;
date despre personalitatea infractorului şi a complicilor săi;
date despre cauzele ce au generat şi despre circumstanţele ce au contribuit la comiterea infracţiunii.
Elementele indicate ale modelului criminalistic alcătuiesc structura şi conţinutul teoretic al acestuia. După această
structură a modelului criminalistic al infracţiunilor de o anumită categorie poate fi reconstituit teoretic evenimentul
infracţional produs
49
şi formulată caracteristica criminalistică a actului ilicit concret, precum şi a infractorului necunoscut.
Modelul criminalistic al omorului include în sine următoarele elemente:
date despre locul săvârşirii omorului sau locul depistării cadavrului;
date cu privire la timpul săvârşirii infracţiunii de omor;
date despre victimă;
date despre modalităţile de pregătire, săvârşire şi camuflare a omorului;
date despre ucigaş;
date despre urmele infracţiunii;
date despre motivul sau scopul omorului
1.3. (7) Evaluaţi rolul modelului (caracteristicii) criminalistic al grupului, categoriei de infracțiuni la
cercetarea și descoperirea infracțiunii concrete
Utilizarea modelului criminalistic în timpul cercetării faptelor ilicite cunoscute ştiinţei şi practicii, oferă posibilitatea de
a determina cu ce fel de mijloace, prin ce procedee ori metode se comit infracţiunile respective, în ce situaţii, care, de
obicei, sunt motivele şi cauzele infracţiunii, cine sunt infractorii, care este obiectul atentatului criminal, unde şi ce fel
de urme sunt caracteristice pentru aceste infracţiuni etc.
T35 Subiectul II. Metodica criminalistică
2.1 (3) Prezentați noțiunea, structura și conținutul metodicii criminalistice.
Metodica criminalistică, ca un sistem de îndrumări privind organizarea şi efectuarea în condiţii optime a cercetării
anumitor categorii de infracţiuni, are la bază realizările mai multor ramuri ştiinţifice şi domenii de activitate practică
umană.
structură a metodicilor particulare de cercetare este constituită din:
modelul criminalistic (sau caracteristica criminalistică) a categoriei respective de infracţiuni;
situaţiile tipice şi versiunile generale de urmărire penală;
acţiunile iniţiale de urmărire penală şi măsurile speciale de investigaţie;
acţiunile ulterioare de urmărire penală şi măsurile speciale de investigaţie; particularităţile efectuării unor acţiuni
de urmărire penală pe categoria dată de infracţiuni.
Obiectul metodicii criminalistice îl constituie, în primul rând, metodele de comitere a diferitelor categorii, grupuri de
infracţiuni, personalitatea infractorului, valorile la care tentează acţiunile ilicite, mijloacele şi metodele folosite de
făptuitor la săvârşirea unor sau altor infracţiuni, procedeele şi formele de tăinuire, camuflare a activităţii ilicite etc.;
2.2 (5) Specificați esența activității de cercetare a infracțiunilor și etapele acesteia
2.3 (7) Analizați elementele și rolul metodicilor particulare în cercetarea infracțiunilor.