ASPECTE ALE CONTROLULUI DEMOCRATIC

ASUPRA SISTEMULUI DE SECURITATE NAŢIONALĂ

ASPECT OF THE DEMOCRATIC CONTROL OVER THE NATIONAL
SECURITY SYSTEM

IRIMIA ANA IRINA

Doctorand Institutul de Economie Mondială
Academia Română
Şcoala doctorală de Ordine Publică şi Siguranţă Naţională
Academia de Poliţie „Alexandru I. Cuza”
E-mail: irimia_ana_irina@yahoo.com

Rezumat:Exercitarea controlului democratic asupra Sistemului Naţional de Securitate

garantează sistemului menţionat că nu încalcă în niciun fel drepturile fundamentale şi
libertăţile sau suveranitatea poporului, valori pe care Sistemul Naţional de Securitate este
efectiv chemat să le protejeze. Una dintre cele mai importante măsuri este subordonarea
Constituţională a Sistemului Naţional de Securitate politicii naţionale, aşa cum este definit de
către factorul legislativ. Controlul democratic constă dintr-un set de prerogative acordate
autorităţilor politice (alese în mod democratic sau create în mod legal) prin Constituţie şi
legislaţie, pentru a stabili cadrul legal pentru componentele Sistemului Naţional de
Securitate, funcţionarea şi responsabilităţile, precum şi ca să verifice legalitatea activităţii
lor. Este esenţial să se sublinieze faptul că un control real poate fi exercitat numai prin
jurisdicţii stabilite de lege. În acest sens, autorităţile politice au anumite prerogative care le
permit să emită reglementări legale şi aplicarea acestora, pentru a verifica dacă acestea sunt
respectate sau nu, precum şi să ia toate măsurile necesare în cazul în care nu sunt respectate.
Mecanismele juridice diferă în funcţie de ordinea constituţională fiecărei naţiuni, iar
majoritatea aparţine autorităţilor publice prevăzute în Constituţie.
Cuvinte-cheie: constituţie, securitate naţională, sistem, mecanisme, legislaţie, resurse
umane

Abstract: The exercise of the democratic control over the National Security System
guarantees the mentioned system do not infringe in any way the fundamental rights and
liberties or the people’s sovereignty, values which the National Security System are actually
called to protect. One of the most important measures is the Constitutional subordination of
the National Security System to the national policy, as it is defined by the legislative factor.
The democratic control consists of a set of prerogative granted to the political authorities
(democratically elected or legally created) by the Constitution and the legislation, in order to
establish the legal framework for the components of the National Security System, functioning
and responsibilities, as well as to verify the lawfulness of their activity. It is essential to
underline the fact that a real control can be exercised only through jurisdictions established
by the law. In this respect, the political authorities have certain prerogatives which allow
them to issue legal regulations and their enforcement, to check whether they are observed or
not, and to take all necessary measures in case they are not observed. The legal mechanisms
differ according to each nation’s Constitutional order, and the majority belongs to the public
authorities stipulated in the Constitution.
Key-Words: constitution, national security, system, mechanisms, legislation, human
resource

301
1. Consideraţii iniţiale asupra societăţii civile. Definiţii, abordări.
Noţiunea de “societate civilă” descrie forme asociative de tip apolitic, care nu sunt
părţi ale unei instituţii fundamentale a statului sau a sectorului de afaceri. Conceptul se referă
la un întreg sistem de structuri, care implică cetăţeanul în diferitele sale ipostaze de membru
într-o organizaţie neguvernamentală, într-un sindicat sau într-o organizaţie patronală.
Apariţia si constituirea societăţii civile, ca parte distinctă a comunităţii naţionale, este
una dintre cele mai importante consecinţe ale revoluţiei industriale. Dacă înainte structura
socială era puternic stratificată si ierarhizată, în secolele XVIII-XIX societatea devine un
spaţiu fluid, complicat, dinamic, caracterizat prin schimburi şi influenţe libere între cetăţeni.
Putem aprecia, astfel, că societatea civilă este premisa existenţei şi funcţionării unei
democraţii163 moderne.
Democraţia164 presupune participarea indivizilor la viaţa societăţii iar lipsa de
participare pune în pericol funcţionarea reală a acesteia. Întotdeauna există pericolul165 ca
guvernanţii să monopolizeze puterea şi să-şi urmărească exclusiv propriile interese. Tocmai
de aceea, cetăţenii au datoria de a le aminti în permanenţă că sunt aleşii şi reprezentanţii lor.
“Societatea modernă este mare şi organizată. Se pare că devine şi din ce în ce mai
complexă. Aceste două observaţii elementare au fost bazele pe care s-au dezvoltat sistemele
de gândire ale fondatorilor sociologiei. Speculaţiile despre natura ordinii sociale – modul în
care se schimbă sau cum ar putea fi îmbunătăţită – au constituit subiectul scrierilor filozofice,
încă de la începutul experienţei umane. Totuşi, sociologia, ca disciplină sistematică dedicată
în mod special studiului proceselor societăţii, nu a apărut înainte de prima jumătate a secolului
al XIX-lea, cam în acelaşi timp când Benjamin Day a început să îşi vândă ziarul pe străzile
New York-ului, cu un penny exemplarul.”166
Atunci când luăm în calcul domeniul social, noţiunea de sistem167 reprezintă o
repartiţie a funcţiilor şi a sarcinilor, o anumită formă de organizare, în aşa fel încât oamenii,
indivizii, să ia în final deciziile cele mai eficiente pentru realizarea obiectivelor propuse.
Acest sistem care reprezintă societatea civilă este parte a întregului, reprezentat de
comunitatea naţională. Sub-sistemul societatea civilă, ca parte a întregii comunităţi,
interacţionează cu toate celelalte sub-sisteme (stat şi instituţiile sale, partide şi formaţiuni
politice), diferite ca mod de organizare şi reacţie la mediul ambient, menite să interacţioneze

163Cuvȃntul „democraţie“ a fost folosit pentru prima dată în urmă cu aproximativ 2500 ani și provine din limba greacă în care
“demos” înseamnă popor, iar “kratos” înseamnă putere. Prin democraţie se înţelege puterea poporului, conducerea poporului
de către popor. Democraţia a apărut în Atena în secolul al VI – lea înainte de Hristos și a cunoscut o dezvoltare deosebită în
secolul următor, în timpul lui Pericle.
164De-a lungul timpului, au fost dezvoltate mai multe forme de guvernare de tip democratic: democraţie cancelarială - termen

apărut în anii ’50 pentru devierea de la normele democraţiei parlamentare în Republica Federală Germania; democraţie
consociaţională (consociativă) – stil de guvernare considerat potrivit societăţilor profund divizate de diferenţe religioase,
lingvistice sau de alte aspecte culturale; democraţie creștină – ideologie politică ce urmărea să combine concepţiile liberale
asupra democraţiei și drepturilor individuale cu ideile creștine de dreptate socială și economică; democraţie tip harpsund –
sintagmă ce caracterizează stilul de elaborare a politicilor în Suedia.
165 http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/legi_participare.php
166 Melvin L. DeFleur, Sandra Ball-Rokeach, trad. Ducu Harabagiu și Cătălina Harabagiu, Teorii ale comunicării de masă,

editura POLIROM, 1999, p.153

167 În accepţiunea dată de autorii volumului „Teoria organizaţiilor”, (Buletinul învăţământului militar, an III, nr. 1-2, 1996)

prin sistem se înţelege „un ansamblu de elemente în interacţiune, care constituie un întreg organizat, cu proprietăţi specifice
și funcţii proprii, deosebite de ale elementelor ce îl compun, o formaţie distinctă și relativ autonomă în raport cu mediul
înconjurător, care poate fi identificat în orice domeniu (fizic, biologic, social etc.)”.
302
şi, inevitabil, să se modifice unele pe altele. În interiorul fiecărui sub-sistem acţionează mai
multe entităţi, fiecare dintre acestea fiind caracterizate prin mişcări şi limbaje specifice. Sub-
sistemul social, unul deschis, caracterizat prin interacţiune cu mediul ambient, fiind în
permanenţă supus nu numai unui schimb de energie şi de informaţii, dar şi de substanţă şi
activităţi, poate influenţa într-o anumită măsură, şi tinde să o facă, un sub-sistem relativ
închis168, precum cel al securităţii naţionale.
„Societatea suferă o dezvoltare continuă. Pe măsură ce se dezvoltă, părţile ei devin
diferite: apare creşterea structurii. Părţile diferite îşi asumă simultan activităţi deosebite.
Aceste activităţi nu sunt pur şi simplu diferite, ci diferenţele lor sunt astfel relaţionate încât să
se facă posibilă una pe alta. Ajutorul reciproc astfel acordat conduce la o dependenţă a
părţilor. Iar părţile reciproc dependente, trăind una prin şi pentru cealaltă, formează un agregat
constituit pe baza aceluiaşi principiu general ca un organism individual.”169
În accepţiunea dată de Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate al
Universităţii Naţionale de Apărare în studiul introductiv „Raporturile Armată – Societate
civilă” (2001), societatea este văzută ca „un mod organizat de existenţă în sfera fenomenelor
vieţii, ce presupune existenţa comunitară a unor indivizi articulaţi în ansambluri mai mult sau
mai puţin persistente. Viaţa din cadrul societăţii umane prezintă caracteristica de sistem la
toate nivelele organizării sale: individ, familie, diverse tipuri de grupuri, instituţii, localităţi,
societate globală, umanitate. Între aceste nivele de organizare, denumite subsisteme, pot fi
stabilite relaţii de sub- şi supra-ordonare, de influenţă reciprocă, de competiţie sau de
cooperare”.
Statul este definit ca “forma de organizare politică a unei comunităţi umane, care, prin
organismele sale specializate şi prin forţa legitim instituită, asigură difuzarea puterii la diferite
paliere ale societăţii, în scopul coordonării serviciilor publice, al asigurării ordinii şi al
dezvoltării comunităţii. Statul apără şi garantează integritatea teritorială şi autonomia
comunităţii a cărei expresie oficială este. În acest context, forţele armate reprezintă un
subsistem subordonat celui statal”. Astfel, putem afirma că statul, instituţiile statale,
reprezintă, în fond, un serviciu public constituit dintr-o sumă de indivizi meniţi să asigure
drepturile şi libertăţile comunităţii naţionale per ansamblu, securitatea acesteia.
Partidul politic, menţionează studiul introductiv al Universităţii Naţionale de Apărare,
“este o organizaţie al cărui obiectiv final este cucerirea sau influenţarea puterii
guvernamentale, în vederea promovării intereselor politice, economice, ideologice, culturale
etc. ale unor grupuri, clase sau fracţiuni de clasă, comunităţi locale, etnice, religioase. În
această ordine de idei, sociologia contemporană a fixat principalele caracteristici ale
partidului politic: organizaţie relativ stabilă ce rezistă mai mult decât viaţa membrilor săi;
organizare perfecţionată la toate eşaloanele; voinţă mărturisită a cadrelor de la toate
eşaloanele respectivei organizaţii de a prelua şi exercita puterea; preocuparea de a-şi asigura
un sprijin cât mai larg, îndeosebi cu prilejul alegerilor, dar şi în alte împrejurări în diverse

168 Sistemele închise sunt acelea ale căror interacţiuni cu mediul nu le provoacă modificări de substanţă sau de
funcţionalitate. Schimburile lor cu mediul sunt de natură energetică sau informaţională, dar nu de substanţă sau de activităţi.
În astfel de sisteme mișcarea are loc în circuit închis.
169 Herbert Spencer în „Teorii ale comunicării de masă”, Melvin L. DeFleur, Sandra Ball-Rokeach, trad. Ducu Harabagiu și

Cătălina Harabagiu, editura POLIROM, 1999, p.15

303
forme”.
Dacă asupra comunităţii naţionale şi a altor sub-sisteme care o compun există o unitate
a părerilor, sub-sistemul format din societatea civilă este perceput în multiple moduri -
„conceptul de societate civilă este unul deosebit de controversat, neexistând o definiţie
unanimă şi nici un acord stabilit vis-à-vis de el. Definiţiile sunt specifice fiecărei surse în
parte şi, de aceea, este necesară desprinderea caracteristicilor esenţiale ale acestui concept.
Cei mai mulţi îl folosesc în mod eronat sau restrictiv, referindu-se ori la noţiunea de civil (ca
opusă celei de militar) ori numai la organizaţiile neguvernamentale (chiar dacă acestea
reprezintă cea mai importantă parte a societăţii civile)”.
Biroul pentru informare publică şi relaţii cu societatea civilă al Parlamentului
României propune următoarea definiţie170: „«Pe înţelesul tuturor», societatea civilă reprezintă
acea parte a vieţii sociale care scapă organizării, supravegherii şi coordonării statului.
Organizarea societăţii civile se produce în mod spontan şi voluntar, în baza unor idei/ nevoi/
interese comune şi publice, fie ca o contrapondere la dominaţia statului, fie complementar ori
ca partener al acestuia”.
O definiţie propusă de un reprezentant al societăţii civile este: „Formă de organizare
spontană şi liberă de constrângeri a cetăţenilor, societatea civilă reprezintă acele relaţii prin
care aceştia se constituie în forme de asociere pentru a-şi proteja sau promova interesele în
raport cu statul sau în faţa reprezentanţilor acestuia. Formată în contextul apariţiei şi
consolidării statului ca instituţie şi putere în secolele XVI-XVIII, societatea civilă, societate
orăşenească şi/sau burgheză - a oferit posibilitatea constituirii unei structuri sociale care să
depăşească individul şi care să se opună statului. Articulând un dublu sistem de antinomii,
conceptul de societate civilă diferenţiază, pe de o parte, totalitatea de părţi (clase sociale,
categorii socioprofesionale), iar pe de altă parte opune scopurilor economice şi sociale pe cele
politice. Astăzi societatea civilă, corelativă statului de drept, se manifestă prin reprezentanţii
săi, asociaţii ce se formează în afara statului şi independent de stat, care se disting de
profesioniştii politicii şi intră în forme de concurenţă sau de colaborare cu aceştia şi cu
instituţiile statului.”171
În cadrul Forumului Naţional al Organizaţiilor Neguvernamentale din România, a fost
adoptată definiţia societăţii civile propusă de Comitetul Economic şi Social. Astfel, societatea
civilă este reprezentată de “ansamblul structurilor organizaţionale ai căror membri servesc
interesul general prin intermediul unui proces democratic bazat pe discurs şi consens şi jucând
în acelaşi timp rolul de mediatori între puterile publice şi cetăţeni.”172
Reţinem din definiţiile propuse mai sus faptul că societatea civilă poate fi analizată în
funcţie de patru dimensiuni: structura acesteia, valorile specifice, spaţiul specific în care
acţionează şi, nu în ultimul rând, impactul, influenţa pe care aceasta o poate exercita asupra
celorlalte sub-sisteme menţionate anterior: statul şi instituţiile sale, partidele politice.
Totodată, trebuie specificat aici că fiecare dintre aceste dimensiuni are o anumită componentă
constantă, specifică tuturor societăţilor civile ale tuturor comunităţilor naţionale democratice
170 www.cdep.ro
171 Cristian Pârvulescu, președintele Asociaţiei Pro Democraţia, http://arhiva.apd.ro/
172 www.centras.ro – „Autonomia sectorului neguvernamental în raport cu societatea politică și cu administraţia”, aprilie

2004, material elaborat de Ion Olteanu, Mihai Liseţchi și Ioana Avădani.

304
şi, în acelaşi timp, o componentă variabilă, care diferă în funcţie de un context mai larg,
istoric, geo-politic.
Am afirmat mai sus faptul că societatea civilă s-a constituit la sfârşitul secolului al
XVIII-lea, începutul celui de-al XIX-lea şi că este un apanaj specific comunităţilor naţionale
bazate pe democraţie, libera exprimare. Exercitarea însă a drepturilor specifice societăţii
civile, manifestarea reală a forţei pe care o reprezintă, condiţie sine qua non a unei democraţii
reale, consolidate, variază însă.
Structura societăţii civile este definită în principal prin relaţiile între organizaţiile
societăţii civile, între acestea şi administraţia publică locală, centrală şi sectorul privat, cu
comunitatea şi cu proprii membri. Alte elemente care conturează structura sunt distribuţia
geografică, sursele de fonduri utilizate şi factorii care orientează activitatea organizaţiilor
societăţii civile173. Chiar dacă fiecare dintre elementele componente ale societăţii civile
menţionate anterior are un rol bine definit în formarea şi promovarea unui limbaj specific, şi
implicit promovează entităţi semnificative din rândul societăţii civile, doar aspectele
considerate relevante pentru tematica abordată sunt menţionate în paginile de faţă.
Oportunităţile oferite societăţii civile româneşti ar fi, în opinia reprezentanţilor
organizaţiilor neguvernamentale, următoarele: „cadrul instituţional-legislativ permisiv (chiar
dacă nerealizat complet) pentru o viaţă democratică; recunoaşterea drepturilor omului;
libertatea de asociere; existenţa pluripartidismului; existenţa organizaţiilor societăţii civile;
existenţa unei prese libere; o piaţă semnificativă şi o forţă de muncă calificată, dar utilizând
tehnologii învechite, nerentabile, şi într-un sistem defectuos de management ”.
Dezvoltarea, în ultimii ani, a organizaţiilor neguvernamentale şi apariţia unui limbaj
specific pentru societatea civilă românească, caracterizat prin consistenţă, menit să se facă
auzit, în situaţii date, fac posibilă participarea activă a societăţii civile în evoluţia comunităţii
naţionale româneşti.
Dezvoltarea unei societăţi democratice este legată de apariţia şi dezvoltarea unei
societăţi civile deschise, în special de dezvoltarea ONG-urilor care pot răspunde cerinţelor
cetăţenilor printr-o implicare activă şi prin activităţi de informare şi responsabilizare. Nevoia
continuă de a sprijini ONG-urile a constituit o prioritate şi a fost inclusă în Parteneriatul de
Aderare dintre România şi Uniunea Europeană.
În mod obişnuit, multe elemente ale acquis-ului se bazează pe existenţa unor ONG-uri
puternice şi active, în absenţa cărora acquis-ul comunitar nu ar beneficia de suportul public
necesar şi nu ar putea fi implementat în totalitate.174
Invitaţia la un dialog real, de substanţă, este adresată şi de către reprezentanţii
instituţiilor statului, care organizează consultări periodice cu reprezentanţii organizaţiilor ne-
guvernamentale. Astfel, putem afirma, fără intenţia de a supraestima unele exemple aparent
izolate sau de a supralicita invitaţii la dialog social lansate atât de către lideri ai societăţii
civile cât şi de către cei ai societăţii politice că poate fi remarcată, în ultimii ani, dorinţa
manifestă a ambelor părţi de a formula un limbaj comun, în măsură să susţină o dezbatere

Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile – „indexul societăţii civile”, Raport preliminar, 29 iunie 2001
173

Programe ale Uniunii Europene pentru România – „Fișă de sector. Societatea civilă”, Delegaţia Comisiei Europene în
174

România, iulie 2005

305
reală pe teme de interes.

2. Controlul democratic asupra sistemului de securitate naţională175

Având în vedere faptul că unul dintre principalele atribute ale statului este acela de a
asigura securitatea cetăţenilor săi, trebuie menţionată, în context, influenţa exercitată de către
sistemul de securitate naţională, mai bine zis de componentele acestuia, asupra societăţii
civile. Astfel, dreptul internaţional recunoaşte abilitatea statelor de a restrânge anumite
drepturi cetăţeneşti considerate fundamentale în situaţiile în care asigurarea securităţii
naţionale sau a ordinii publice o cere. Dintre toate sectoarele vieţii publice, cel al securităţii
naţionale s-a dovedit uneori a fi refractar la intervenţia societăţii civile. Marina Caparini,
Philipp Fluri şi Ferenc Molnar, menţionează, într-un volum176 publicat recent: “clasificarea
informaţiei considerate aparţinând domeniului de siguranţă naţională ar putea ascunde
anumite abuzuri ale autorităţilor sau gestionarea defectuoasă, permiţând evitarea controlului
public şi al auditului.”
Johanna Mendelson Forman prezintă177 câteva dintre obiectivele reformei sectorului
de securitate:
- întărirea controlului civil asupra sectorului de securitate şi monitorizarea acestuia de
către autorităţi civile;
- promovarea transparenţei în planificarea activităţilor ce ţin de sectorul de securitate;
- verificarea cheltuielilor care ţin de sectorul de securitate;
- crearea unui climat care să permită societăţii civile o monitorizare activă a sectorului
de securitate şi totodată implicarea în luarea deciziilor referitoare la politica de
apărare;
- alocarea resurselor în conformitate cu priorităţile societăţii civile.
Putem afirma, astfel, că într-o semnificativă măsură, societatea civilă, un sistem
deschis, fluid, a influenţat şi influenţează modul de organizare şi acţiune al sistemului de
securitate naţională.
Este esenţial să se evidenţieze faptul că un control democratic adevărat, asupra
sistemului de securitate naţională, se poate realiza numai prin jurisdicţii stabilite prin lege. În
acest sens, autorităţile politice au anumite prerogative care le permit să emită regulamente
legale şi modul de implementare a acestora, să verifice dacă sunt respectate şi să ia toate
măsurile necesare dacă acestea nu sunt respectate.
Mecanismele legale diferă în funcţie de ordinea constituţională a fiecărei naţiuni iar
majoritatea aparţine autorităţilor publice stipulate în Constituţie.
Securitatea naţională este definită drept „condiţia fundamentală a existenţei naţiunii şi
a statului român şi un obiectiv fundamental al guvernării; ea are ca domeniu de referinţă
valorile, interesele şi obiectivele naţionale. Securitatea naţională este un drept imprescriptibil

175 Controlul democratic asupra sistemului naţional de securitate reprezintă o serie de concepte, proceduri, legi, standarde și
tradiţii prin care se exercită autoritatea politică civilă asupra componentelor acestuia.
176 „Civil Society and the Security Sector. Concepts and practices in new democracies”, Geneva Centre for the Democratic

Control of the Armed Forces (DCAF), Berlin, 2006

177 „Civil Society and the Security Sector. Concepts and practices in new democracies”, Geneva Centre for the Democratic

Control of the Armed Forces (DCAF), Berlin, 2006, capitolul 2, „Security Sector Reform: What Role for Civil Society?”
306
care derivă din suveranitatea deplină a poporului, se fundamentează pe ordinea constituţională
şi se înfăptuieşte în contextul construcţiei europene, cooperării euro-atlantice şi al evoluţiilor
globale”178.
Menţinerea acestui deziderat presupune comasarea eforturilor mai multor entităţi ale
comunităţii naţionale (instituţii ale statului, sectorul politic şi economic, societatea civilă etc.),
fiecare dintre acestea având limbaje şi mecanisme diferite.
În ansamblul său, sectorul de securitate constituie nucleul bunei guvernări şi a fost
iniţial conceptualizat de organizaţia non-guvernamentală britanică Saferworld, care apreciază
că se referă la toate acele organizaţii care deţin atât autoritatea de a folosi, sau de a dispune
folosirea forţei, cât şi cea de a ameninţa cu utilizarea acesteia, structurile civile responsabile
cu gestionarea şi supravegherea acestora, cu scopul precis de a proteja statul şi cetăţenii săi.
Sectorul de securitate cuprinde:
- forţe militare şi paramilitare, cât şi acele structuri civile – precum ministerele apărării,
care sunt responsabile pentru controlul acestora;
- serviciile de informaţii;
- forţele de poliţie, atât cele naţionale cât şi cele locale, alături de grăniceri şi serviciile
vamale;
- sistemele judiciare şi penale;
- structurile civile responsabile cu gestionarea şi supravegherea celor de mai sus.179
„Societatea civilă, în principal beneficiarul major al activităţilor desfăşurate de
componentele de securitate, poate juca un rol major în maximizarea bunei guvernări, prin
deschiderea şi transparenţa pe care o poate imprima instituţiilor statului. Mai mult decât atât,
societatea civilă poate veni în sprijinul demersurilor iniţiate la nivelul sectorului de securitate,
în măsura în care cultura politică a acesteia facilitează o mai bună comunicare între indivizi
sau organizaţii civile şi instituţiile responsabile cu asigurarea securităţii naţionale. În acelaşi
timp, forţele militare sau militarizate pot încuraja creşterea nivelului de cooperare cu
societatea civilă printr-o bună politică de personal (care să permită tuturor componentelor
societăţii civile să se simtă reprezentate, fără a avea senzaţia unor limitări de natură etnică,
religioasă, sex etc.).180
Riscurile care derivă din diminuarea randamentului sectorului de securitate (precum
instabilitate, corupţie, încălcarea drepturilor omului) constituie argumente suficiente atât
pentru oferirea tuturor garanţiilor necesare funcţionării acestora - precum crearea cadrului
legislativ, asigurarea resurselor cât şi pentru întărirea controlului democratic în vederea
evitării derapajelor. „Controlul democratic al sectorului de securitate este elementul esenţial al
oricărei strategii care intenţionează să evite situaţiile conflictuale şi să promoveze pacea”. 181

178 Strategia de securitate naţională a României, București, 2007

179 Johanna Mendelson Forman, „SECURITY SECTOR REFORM: WHAT ROLE FOR CIVIL SOCIETY?”, în Marina
Caparini, Philipp Fluri, Ferenc Molnar – „CIVIL SOCIETY AND THE SECURITY SECTOR. CONCEPTS AND PRACTICES
IN NEW DEMOCRACIES”, Geneva Centre for the Democratic Control of the Armed Forces, Berlin 2006
180 Udrea Florentin, Cooperarea civili-militari - domeniu al operaţiilor informaţionale, în cadrul participării Armatei

României la operaţii întrunite multinaţionale, teză de doctorat, Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”, București, 2008
181 Nicole Ball, „CIVIL SOCIETY, GOOD GOVERNANCE AND THE SECURITY SECTOR”, în Marina Caparini, Philipp

Fluri, Ferenc Molnar – op.cit.

307
 Sistemul de securitate naţională şi legalitatea activităţilor din cadrul său sunt supuse
controlului şi supravegherii, în condiţiile legii.
Concret, controlul şi supravegherea se realizează de către următoarele instituţii182:
- Parlament şi comisiile parlamentare ale căror competenţe şi forme de control se
stabilesc prin lege specială;
- Curtea de Conturi;
- Structurile interne pentru controlul legalităţii şi asigurarea juridică a activităţii de
informaţii;
- Organele judiciare, în cazurile şi condiţiile exprese prevăzute de lege.
Controlul se realizează de către comisii parlamentare speciale permanente ale
Parlamentului asupra activităţii: Serviciului Român de Informaţii; Serviciului de Informaţii
Externe; Serviciului de Protecţie şi Pază; Serviciului de Telecomunicaţii Speciale;
Componentelor informative din structura Ministerului Apărării Naţionale şi Ministerul
Administraţiei şi Internelor; Comunităţii Naţionale de Informaţii. Controlul parlamentar are ca
obiect verificarea modului în care autorităţile implicate în producerea şi asigurarea securităţii
respectă Constituţia şi legile în activitatea pe care o desfăşoară, furnizează informaţii corecte
şi oportune sau propun măsuri de aplicare a legii factorilor de decizie în drept, după caz.
Totodată, se verifică dacă aceste instituţii utilizează, în mod eficient, resursele alocate de la
bugetul de stat. Controlul parlamentar, organizarea şi funcţionarea comisiilor sunt
reglementate prin lege specială şi hotărâri ale Parlamentului.
„O altă instituţie cu rol de control asupra sistemului de securitate naţională este
Consiliul Suprem de Apărare a ţării (CSAT), care organizează şi coordonează activităţile
privind apărarea şi securitatea naţională a ţării. Sub conducerea şefului statului şi pe baza
concluziilor finale ale dezbaterilor, CSAT analizează şi propune, la cererea Preşedintelui
României, măsurile necesare pentru declararea stării de asediu sau urgenţă în întreaga ţară sau
în anumite judeţe, pentru mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate, respingerea
agresiunii armate împotriva ţării şi pentru declararea sau încetarea stării de război. Consiliul
analizează şi/sau propune, în conformitate cu legea, promovarea strategiei de securitate
naţională a României sau a strategiei militare şi oferă consiliere în domeniul actelor de proiect
legislativ, printre care cele referitoare la securitatea naţională sau la organizarea generală a
forţelor armate.
Curtea Constituţională asigură controlul asupra constituţionalităţii legilor în
conformitate cu stipulările legii fundamentale. În exercitarea funcţiilor sale, Curtea poate
propune soluţii sau poate rezolva problemele neconstituţionale în anumite proiecte de lege sau
regulamente legale din domeniul apărării, al ordinii publice şi al securităţii naţionale,
prevenind reglementarea unor relaţii sociale care nu corespund cerinţelor legale sau
constituţionale.
Curtea de Conturi este o autoritate publică independentă, care exercită controlul
asupra formării, administrării şi utilizării resurselor financiare ale statului şi sectorului public

182 Legea securităţii naţionale, București, 2007

308
şi are totodată atribuţii importante în exercitarea controlului democratic asupra forţelor armate
şi asupra sistemului de securitate naţională.”183
Instituţiile din structura sistemului de securitate naţională, componente ale societăţii,
sunt şi vor fi sub controlul democratic exercitat de societatea civilă, un criteriu de bază în
evaluarea nivelului democratic.
Controlul democratic asupra sistemului naţional de securitate este un proces real, care
funcţionează în societatea noastră, în acest cadru stabilindu-se şi dezvoltându-se relaţiile
dintre societate şi componentele sistemului de securitate. Cetăţenii reprezintă potenţialul
uman şi un contributor direct la asigurarea resurselor materiale necesare.
În concluzie, controlul democratic asupra forţelor armate şi asupra sistemului de
securitate naţională reprezintă un mijloc de evaluare a nivelului democratic al unei naţiuni,
această afirmaţie putând fi o axiomă.
România a dovedit în mod evident progres din acest punct de vedere şi toţi factorii de
decizie acordă o atenţie specială perfecţionării continue a controlului democratic asupra
sistemului de securitate naţională.

Bibliografie
1. Strategia de securitate naţională a României, Bucureşti, 2007
2. BABOŞ, Alexandru; UDREA, Florentin (2006) - Relaţii civil-militare – curs, Universitatea
“Lucian Blaga”, Sibiu, Editura CTEA, Bucureşti
3. COLECTIV de autori (2002) - Globalization of civili-military relations: democratization,
reform and security, Enciclopedica Publishing House, Bucharest
4. CAPARINI, Marina, FLURI, Philipp, MOLNAR, Ferenc (2006) – „Civil society and the
security sector. Concepts and practices in new democracies”, Geneva Centre for the Democratic
Control of the Armed Forces, Berlin 2006
5. GHICA, Luciana, Alexandra, ZULEAN (2007) - Marian, Politica de securitate naţională.
Concepte, instituţii, procese, Editura Polirom, Iaşi
6. UDREA, Florentin, DULĂMIŢĂ (2008) Anamaria, Manifestarea relaţiilor civil-militare
în societatea românească, Gândirea militară românească, nr. 1/2008
7. UDREA, Florentin, Cooperarea civili-militari - domeniu al operaţiilor informaţionale, în
cadrul participării Armatei României la operaţii întrunite multinaţionale, teză de doctorat,
Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”, Bucureşti
8. UIP şi DCAF – CONTROLUL PARLAMENTAR AL SECTORULUI DE SECURITATE,
2003, http://www.dcaf.ch/oversight/proj_romanian_3.pdf.

Acknowledgemnts
Această lucrare a fost realizată cu sprijinul finanţării obţinute în cadrul proiectului de
studii doctorale şi postdoctorale: „Studii doctorale şi postdoctorale Orizont 2020:
promovarea interesului naţional prin excelenţă, competitivitate şi responsabilitate în
cercetarea ştiinţifică fundamentală şi aplicată românească” Contract
POSDRU/159/1.5/S/140106.

183Baboș Alexandru, Udrea Florentin – Relaţii civil-militare (curs), Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu, Editura CTEA,
București, 2006, p. 105.
309