Orientari I Curente in Antropologia Cul PDF

PRIBAC, S. (2004).
Orientări şi curente în
Antropologia culturală. Timişoara: Editura
Universităţii de Vest, ISBN 973-8433-79-7;
Sorin Pribac
O RI EN T Ă RI ŞI C U R E NT E
ÎN
A NT RO PO LO G I A
C UL T U RA L Ă
Cuvânt prevenitor de Ştefan Buzărnescu
Timişoara
2004
Soţiei mele, Marinela
2
Motto:
"Când nu eşti satisfăcut de tine însuţi, te faci psiholog; când

nu eşti satisfăcut de societatea în care trăieşti, te faci sociolog; când
nu eşti satisfăcut nici de tine însuţi, nici de societatea în care trăieşti,
te faci antropolog".
Margaret Mead (1901-1978)
3
CU PRI NS
CUVÂNT PREVENITOR 8
PREAMBUL 11
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE 15
1. Definiţii şi delimitări conceptuale 15
2. Cultura în accepţiune socio-antropologică 17
3. Locul şi rolul antropologiei culturale 20
4. Metodele antropologiei culturale 30
II. PLEDOARIE PENTRU O PROTO-ISTORIE A
ANTROPOLOGIEI CULTURALE 39
III. EVOLUŢIONISMUL ÎN ANTROPOLOGIE 53
1. Scurtă incursiune în problematica evoluţionismului 54
general
2. Evoluţionismul social şi cultural 56
IV. DIFUZIONISMUL CULTURAL 69
1. Şcoala difuzionistă germană 70
2. Şcoala difuzionistă britanică 74
3. Şcoala difuzionistă americană 75
4. Tendinţe difuzioniste contemporane? 78
V. PARTICULARISMUL ISTORIC 85
VI. FUNCŢIONALISMUL ÎN ANTROPOLOGIE 96
1. Funcţionalismul biocultural 97
2. Funcţionalismul structuralist 105
VII. ŞCOALA ANTROPOLOGICĂ DE LA MANCHESTER 114
VIII. MATERIALISMUL CULTURAL 128
IX. ORIENTAREA "CULTURĂ - PERSONALITATE" 138
4
1. Teoria configuraţionistă 139
2. Teoria personalităţii de bază 144
3. Teoria personalităţii modale 147
4. Margaret Mead şi “caracterul naţional” 148
X. ANTROPOLOGIA COGNITIVĂ 154
XI. STRUCTURALISMUL ÎN ANTROPOLOGIE 164
XII. ANTROPOLOGIE ŞI FEMINISM 173
XIII. ANTROPOLOGIA SIMBOLICĂ ŞI
INTERPRETATIVĂ 185
XIV. ANTROPOLOGIA ECOLOGICĂ 197
ABSTRACT 206
BIBLIOGRAFIE 217
ABREVIERI BIBLIOGRAFICE 236
GLOSAR 240
LISTA ILUSTRAŢIILOR 247
ANEXE 249
HĂRŢI 260
5
CONTE NTS
FOREWORD 8
PREAMBLE 11
I. INTRODUCTORY NOTIONS 15
1. Definitions 15
2. Culture – sociological and anthropological views 17
3. The place and aims of Cultural Anthropology 20
4. Methods of Cultural Anthropology 30
II. PLEADING FOR A PROTOHISTORY OF CULTURAL
ANTHROPOLOGY 39
III. EVOLUTIONISM IN ANTHROPOLOGY 53
1. Brief incursion in Evolutionism 54
2. Social and cultural Evolutionism 56
IV. CULTURAL DIFFUSIONISM 69
1. German diffusionism school 70
2. British diffusionism school 74
3. American diffusionism school 75
4. Contemporary difussionist trends? 78
V. HISTORICAL PARTICULARISM 85
VI. FUNCTIONALISM IN ANTHROPOLOGY 96
1. Biocultural Functionalism 97
2. Structuralist Functionalism 105
VII. THE MANCHESTER SCHOOL OF

ANTHROPOLOGY 114
VIII. CULTURAL MATERIALISM 128
IX. THE TREND ‘CULTURE -PERSONALITY’ 138
6
1. The theory of „configuration‟ (gestalt) 139
2. The theory of „basic personality‟ 144
3. The theory of „modal personality‟ 147
4. Margaret Mead and the „national character” 148
X. COGNITIVE ANTHROPOLOGY 154
XI. STRUCTURALISM IN ANTHROPOLOGY 164
XII. ANTHROPOLOGY AND FEMINISM 173
XIII. SYMBOLIC AND INTERPRETIVE

ANTHROPOLOGY 185
XIV. ECOLOGICAL ANTHROPOLOGY 197
ABSTRACT 206
BIBLIOGRAPHY 217
BIBLIOGRAPHICAL ABREVIATIONS 236
GLOSARY 240
ILLUSTRATIONS LIST 247
ANNEX 249
MAPS 260
7
CU VÂ NT PRE VEN IT OR
Eşecul premisei optimiste, potrivit căreia civilizaţia

tehnologică în ipostaza sa postmodernistă poate rezolva asimetriile
multimilenare ale condiţiei umane, i-a determinat pe specialiştii în
ştiinţe social-umaniste să-şi recalibreze epistemic demersul,
focalizându-şi preocupările pe zona de complementaritate
metodologică a unor ştiinţe mai puţin invocate de cei care au propus
soluţii mai mult sau mai puţin spectaculoase la problematica spaţiului
uman.
În aria acestor căutări se înscrie şi reconsiderarea
antropologiei ca aliat natural în explorarea soluţiilor alternative la
problema reconstrucţiei mentalului colectiv în sincronie cu
imperativul (imperativele) globalizării, ale cărei efecte agregate au
trezit, deja, reacţii dintre cele mai diverse în aproap e toate
segmentele de opinie.
Pe aceste coordonate, lucrarea tânărului universitar Sorin
Pribac îşi propune să ofere o monitorizare a tuturor abordărilor de
tip antropologic, de la perspectiva cognitivă, la cea structurală, până
la cea simbolică. Sugerăm, în această ordine de idei, completarea
textului cu fundamentele antropologiei filosofice, politice şi
economice, amintite, totuşi, dar insuficient nuanţate.
Redactată, aşadar, cu scop preponderent didactic, exegeza
universitarului timişorean se recomandă a fi parcursă la nivelul mai
multor registre de lectură.
Un prim nivel vizează articularea unui sistem conceptual
complet şi coerent în măsură să asigure o explorare calificată, sub
raport antropologic, a spaţiului social.
Ca premieră, la nivel naţional în acest sens, lucrarea este un
instrument indispensabil nu doar studenţilor care se pregătesc în
antropologie, ci şi cercetătorilor de profil şi specialiştilor încă
divizaţi din varii motive. Intenţia autorului de a exhaustiviza
problematica este, deci, parţial realizată practic, dar, indiscutabil
rămâne un precedent pentru România ca prim tratat de profil redactat
la nivelul standardelor academice contemporane.
Diversificarea registrelor de lectură în funcţie de diversitatea
publicurilor ţintă vizate, constituie încă o calitate remarcabilă a
textului relevând în acelaşi timp maturitatea metodologică a autorului
şi intenţia sa de a asigura diseminarea lucrării în cât mai multe
8
CUVÂNT PREVENITOR
segmente de opinie. În acest context, imperativul deschiderii

comunitare a ofertei educative îşi găseşte în Sorin Pribac un
profesionist de excepţie printre tinerii universitari din comunitatea
academică timişoreană, românească în general.
Reconsiderarea antropologiei ca instrument eficient în
formarea unui echipament intelectual polivalent în măsură să acopere
explicativ complexitatea lumii contemporane îl singularizează pe dl.
Sorin Pribac prin convingerea sa în aportul la construcţia viitorului
prin sistemul conceptual al antropologiei.
Astfel, dacă paradigma antropologică era a sociată în mod
tradiţional, recuperării memoriei colective în manieră descriptiv -
explicativă, colegul nostru se asociază unui nou tip de demers:
antropologia ca platformă teoretico-metodologică în reconstrucţia
mentalului colectiv în funcţie de imperativele globalizării.
În acest context, România are, deja, cel puţin o prioritate:
reuşita unui mixaj multimilenar care a generat interculturalitatea
interactivă ca exemplu de cultivare a diferenţelor într-o unitate
organică a diversităţilor (etnice, lingvistice, confesionale, culturale)
naturale.
Aceasta reprezintă baza practică a resurselor identitare ale
mentalului colectiv românesc ca punct de plecare pentru
redimensionarea semantică şi mai ales practică a românismului.
Care sunt procentele de europenism ale românismului şi, în
replică, în ce măsură românismul a contribuit la construcţia Europei
în interiorul căreia graniţele geografice niciodată nu au coincis cu
graniţele valorilor comunitare, este o problemă la care viitoarele
generaţii de antropologi vor trebui să răspundă.
Tot acestora le revine şi o alta, foarte importantă datorie care
depăşeşte aria exerciţiului hermeneutic universitar:
„deteritorializarea ideii de patrie” prin intermediul spaţiului social
virtual, trebuie neîntârziat pusă în ecuaţia marilor probleme ale
umanităţii.
Antropologia poate propune, calificat, soluţii alternative cu
condiţia ca antropologii să fie mai inovativi, respectiv să creeze
metode, tehnici, procedee şi instrumente apte de inovare
metodologică. Sugerăm, la acest capitol, completarea unei viitoare
ediţii cu o parte rezervată în exclusivitate, metodologiei de cercetare
antropologică a spaţiului social.
Definirea identităţii metodologice a antropologiei i-ar conferi
un plus de demnitate epistemică, amplificându-i aportul la abordarea
rezolutivă a problematicii vieţii contemporane. Apreciem că pe aceste
coordonate cercetarea-acţiune de tip antropologic poate reprezenta o
inovaţie productivă metodologic şi în măsură să orienteze pragmatic
9
ORIENTĂRI ŞI CURENTE ÎN ANTROPOLOGIA CULTURALĂ
antropologia, prea îndelung cantonată în suficienţa studiilor

teoretico-factologice.
Cu aceste succinte consideraţii lansăm în circuitul ştiinţific
de profil o prioritate naţională prin care tânărul universitar
timişorean Sorin Pribac ne invită la dialog calificat în calitate –
potenţială de parteneri, dar certă de cititori cu mari beneficii
intelectuale.
Prof.univ.dr. Ştefan Buzărnescu
10
PRE AMB UL
Antropologia culturală şi socială se conturează în România

încă sub forma unui domeniu ştiinţific relativ nou, regăsindu -se în
interesul mai multor specialişti a căror activitate se circumscrie cu
precădere domeniului social-umanist.
În virtutea acestui fapt, preocupări pentru problematica vastă,
aferentă domeniului antropologic au apărut sporadic în perioada
interbelică şi mult prea izolat în perioada cuprinsă între anii 1945 -
1989. Demersul caracteristic celei din urmă perioade precizate s -a
aflat de cele mai multe ori în conexiune cu activitatea ştiinţifică
prestată de specialişti din domeniul filosofiei, sociologiei dar şi al
lingvisticii.
Totuşi, tendinţa majoră a specialiştilor români a rămas
tributară realizării unor studii şi cercetări care vizau cu predilecţie
etnografia şi folclorul naţional, în multe cazuri discutându -se
impropriu despre caracterul at home al antropologiei sociale şi
culturale româneşti.
Ceea ce trebuie remarcat, este faptul că în România se
conturase în deceniul patru al secolului XX o din ce în ce mai concretă
preocupare pentru antropologia fizică. În această direcţie, Francisc I.
Rainer înfiinţase în anul 1940 la Bucureşti Laboratorul de
antropologie, instituţie care după cel de-al II-lea Război Mondial va
avea denumirea de Centrul de cercetări antropologice al Academiei .
Meritul de a fi fondat prima şcoală de antropologie socială şi
culturală din România în anul 1964, îi revine lui V.V. Caramelea, care
îşi dobândise formarea profesională la şcoala gustiană, iar în anul
1972, va fi susţinut primul curs de Antropologie socială şi culturală la
Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti.
Apropierea unor antropologi europeni ori americani de marcă
de mişcarea politică de stânga (şi este suficient să amintim în această
direcţie simpatiile lui Cl. Lévi-Strauss faţă de cercurile socialiste), a
generat, dincolo de limitele culturale impuse de separarea în cele do uă
blocuri politice, diametral opuse din punctul de vedere al mentalităţii,
frecventa practică a realizării unor traduceri a operelor acestora.
În România anilor „90, ştiinţele sociale intră într -o perioadă
de revizuire valorică, marcată în mod prioritar de acel demers care
viza decantarea aspectelor care presupuneau implicarea politicului în
ştiinţă şi în cercetarea academică.
11
PREAMBUL
Din nefericire, conjunctura istorică nu a fost deloc favorabilă

dezvoltării unei tradiţii româneşti în antropologia culturală şi ca atare,
considerăm că întocmirea unei istorii a antropologiei româneşti va
trebui să mai aştepte, cel puţin încă o jumătate de veac.
În perioada post-decembristă, Antropologia culturală a putut fi
regăsită frecvent în curriculum-ul din ce în ce mai multor facultăţi şi
secţii cu profil social-umanist. Cu toate acestea, o acută criză a
literaturii de specialitate actualizată la standardele mondiale ale
ştiinţei, şi cu precădere ale antropologiei culturale mondiale devenise
evidentă. Pe lângă autorii „consacraţi” ai domeniului în lecturile
studenţilor, traduşi în româneşte, au început să apară şi primele tratate
de antropologie culturală, întâietate deţinând cu predilecţie cele
americane.
Primul pas către o Antropologie culturală în accepţiune
modernă, a fost făcut de profesorul clujean Achim Mihu, care în anul
2000, aşadar după zece ani de libertate academică, publicase prima
lucrare mai consistentă de Antropologie culturală, puternic influenţată
de manualele de antropologie ale lui William Haviland şi Mich ael C.
Howard.
Exemplul profesorului Mihu a fost ulterior urmat de mult prea
puţini specialişti care, de regulă, se limitau la publicarea unor
„Introduceri” în antropologia culturală, motivul reprezentându -l poate
şi rezerva faţă de complexitatea unui domeniu atât de vast precum şi a
unei serii imense de concepte pe care antropologii culturii le -au plasat
în circuitul ştiinţific într-o perioadă în care ştiinţele sociale erau
etichetate în România ca „ştiinţe burgheze”.
Un merit deosebit, prin deschiderea faţă de antropologie,
revine unei serii de edituri care au acordat un loc generos printre
priorităţile lor editoriale şi antropologiei culturale. Fără a neglija alte
lucrări importante, amintesc doar traducerea Dicţionarului de
Etnologie şi Antropologie coordonat de P. Bonte şi M. Izard, un
instrument de lucru extrem de util oricărui student dar şi cercetătorilor
din domeniu. Regretabilă rămâne însă lipsa unor monografii clasice
din cadrul antropologiei, în traducere românească.
Cercetarea antropologică din România post-decembristă s-a
aplecat, în linii mari, asupra a două tematici majore, pe de o parte
fiind prezentă preocuparea pentru problemele cu care se confruntă
comunităţile rurale, ca urmare a unei jumătăţi de veac de economie
centralizată, iar pe de altă parte au fost vizate diverse aspecte
caracteristice unor grupuri etnice, cu prioritate referindu -ne la
grupurile de rromi.
Caracteristică pentru perioada mai sus menţionată, a fost
recuperarea „din mers” a mai multor zeci de ani de hibernare forţată în
12
ceea ce priveşte cunoaşterea teoretică a problemelor antropologice,

situaţie observabilă de altfel şi în alte domenii ale ştiinţei. În mod
regretabil, chiar şi în prezent, există un imens amatorism în ceea ce
priveşte profesia de antropolog, practicată mai mult ca hobby şi mai
puţin ca vocaţie.
Într-un mod total nefericit, România contemporană încă se mai
confruntă, în ceea ce priveşte antropologia culturală, cu o etapă de
pionierat, a căutărilor metodologice prin care Europa şi America
trecuseră acum câteva secole. Este însă la fel de adevărat, comparativ
cu regiunile amintite mai sus, că România şi în general ţările sud -est
europene nu au parcurs acea fază a etnologiei coloniale care să se
impună din punct de vedere teoretic şi metodologic. Iar în cee a ce
priveşte devenirea instituţională de profil, ca singure exemple concrete
până nu de mult au putut fi considerate Filiala Academiei Române şi
Societatea de Antropologie Culturală din România.
La Universitatea de Vest din Timişoara predarea unui curs d e
Antropologie culturală a devenit o certitudine încă din primele faze
ale construcţiei instituţionale a Facultăţii de Sociologie şi Psihologie,
cu precădere în cadrul Catedrei de Sociologie. Din anul 2001 tot aici
se înfiinţează prima Secţie de Antropologie ca formă de învăţământ
superior de lungă durată din România, contrabalansând astfel o
întreagă serie de programe de masterat în Antropologie, iniţiate la
Universităţile din Bucureşti, Cluj-Napoca şi Iaşi.
Analiza marilor curente şi a şcolilor antropolo gice, implicit a
conceptelor şi principalilor specialişti care şi -au pus amprenta asupra
domeniului prin intermediul cercetărilor şi a lucrărilor publicate de
aceştia, reprezintă obiectivul central al lucrării de faţă. Pe de altă
parte, am încercat introducerea unor probleme legate de natura
generală a Antropologiei culturale, transformările survenite în timp
din perspectiva metodei antropologice dar şi o serie întreagă de
aspecte care, credem, pledează încă o dată pentru extrem de puternicul
caracter interdisciplinar al disciplinei.
În linii mari, abordarea noastră urmăreşte dezvoltarea
diacronică a ştiinţei antropologice de la originile ei şi până în secolul
XX. Ţinem să precizăm că demersul nostru nu este de natură
exhaustivă, existând încă o serie întreagă de probleme care s-ar cuveni
a fi trecute în revistă.
De aceea, prezenta carte este destinată cu precădere
studenţilor noştri de la specializările Antropologie şi Sociologie de la
Universitatea de Vest din Timişoara, dar, deopotrivă şi studenţilor de
la alte secţii cum ar fi cea de Istorie sau Psihologie, care au manifestat
întotdeauna un real interes pentru domeniul Antropologiei culturale şi
pentru devenirea teoretico-metodologică a acesteia. Nu în cele din
13
PREAMBUL
urmă, cartea se adresează şi publicului larg, interesat în general de
vastul domeniu al ştiinţelor sociale.
Se cuvine, totodată, a fi aduse mulţumiri tuturor celor care,
de-a lungul a mai multor ani, ne-au sprijinit acest demers. În acest
sens, ţinem să aducem mulţumiri domnului Prof.univ.dr. Şte fan
Buzărnescu, care şi-a exprimat disponibilitatea de a prefaţa prezenta
carte, de altfel, dumnealui realizând cu aproape un deceniu în urmă un
demers similar prin publicarea unei Istorii a doctrinelor sociologice.
Dar ideea de a concepe această carte s-a conturat, mai ales,
datorită sugestiilor primite de la Prof.univ.dr. Romulus Dabu, de
susţinerea căruia am beneficiat tot timpul, în ceea ce am întreprins la
Catedră şi la Institutul Social Român „Banat-Crişana”, Profesorul
Dabu fiind în acelaşi timp şi cel care ne-a încredinţat cursul de
Orientări şi curente în Antropologie culturală din cadrul Secţiei.
Deşi formarea noastră de bază este legată de domeniul istoriei,
în special a celei vechi şi a arheologiei, sub îndrumarea doamnei
Prof.univ.dr. Doina Benea, căreia îi datorez mulţumiri şi pentru
iniţierea în munca ştiinţifică, la aceasta s-a adăugat o altă formare, în
Antropologie culturală încă din 1994, pentru care este responsabil, în
mare măsură, domnul Prof.univ.dr. Ştefan Chişu. Dumnealui ţinem să -
i mulţumim pentru sprijinul sistematic acordat la conceperea prezentei
cărţi, un sprijin concretizat în numeroase discuţii purtate, referitor la
problemele fundamentale ale Antropologiei culturale.
În final, se cuvin a fi aduse mulţumiri tuturor colegilor care
ne-au susţinut şi sprijinit cu idei constructive, creând astfel un mediu
marcat de o remarcabilă efervescenţă ştiinţifică la Catedra de
Sociologie-Antropologie.
Mai, 2004 Sorin Pribac
14
I. N OŢIU NI INT RO D UCTI VE
Antropologia culturală este ştiinţa despre om, ca purtător şi

creator de valori culturale, o disciplină complexă, cu un pronunţat
caracter interdisciplinar care, la ora actuală, deţine un loc bine meritat
în cadrul disciplinelor social-umaniste, cu teorie şi metode proprii.
Definită de cele mai multe ori ca ştiinţă a alterităţii sau
ştiinţă a explorării diversităţii umane, antropologia a parcurs un drum
lung până la dobândirea caracterului ei de ştiinţă de sine stătătoare.
1. Definiţii şi delimitări conceptuale.
Etimologic, termenul îşi are originea în limba greacă,
άνθρωπος însemnând om, iar λόγος, cuvânt, ştiinţă. Percepută, aşadar,
ca "ştiinţă despre om", încearcă să dezvăluie toate faptele care implică
natura umană, lucru care devine posibil graţie aportului celorlaltor
discipline, în virtutea mai sus enunţatului caracter interdisciplinar al
antropologiei.
De-a lungul timpului au existat numeroase încercări de a
defini antropologia, pornind de la enunţuri extrem de cuprinzătoare în
perioadele de pionierat, ajungându-se în cele din urmă, o dată cu
specializarea, la definiţii mai mult sau mai puţin complexe, însă
centrate strict asupra disciplinei în sine.
În acest sens, unul dintre întemeietorii antropologiei
canadiene, Sir Daniel Wilson (1816-1892), se referă într-una din
lucrările sale 1 la antropologie, însă cu un puternic accent asupra
problemelor de natură fizică şi biologică. Wilson defineşte
antropologia ca ştiinţă a omului (Science of Man), care face referire la
istoria naturală a omenirii, care în clasificarea generală a cunoaş terii
deţine primul loc ca şi ramură a zoologiei ori ştiinţă a fiinţelor vii.
Într-un sens mai larg, Wilson identifică diverse ştiinţe, cu
statut propriu, în cadrul domeniului cunoaşterii, cum ar fi anatomia şi
fiziologia (cu rolul de a analiza structura şi funcţiile corpului uman),
psihologia (care urmăreşte procesele derulate la nivelul minţii umane),
filologia (sau principiile generale ale limbajului, urmărind în acelaşi
timp şi relaţiile existente între limbile anumitor rase ori naţiuni), etica
(sau ştiinţa morală care defineşte îndatoririle ori regulile care îl
ghidează pe om în raporturile sale cu ceilalţi semeni), iar în cele din
urmă, sociologia şi ştiinţa despre cultură (care urmăresc dezvoltarea
1
D. Wilson, Anthropology, Toronto, 1885, p. 2
15
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
unor manifestări specifice precum arta, ştiinţele, opiniile,

credinţele, obiceiurile, legile şi instituţiile).
Odată cu specializarea survenită în diferite domenii ale
antropologiei şi definiţiile îşi vor pierde din orizontul larg,
restrângându-se la nivelul domeniilor.
Astfel, după unele definiţii mai recente, antropologia culturală
este o ştiinţă comparativă, care cercetează toate societăţile, antice şi
moderne, simple ori complexe 1.
Sau, în alt caz, antropologia culturală este percepută ca ramură
a antropologiei generale, care se focalizează asupra mode lelor de viaţă
ale unei societăţi 2. Într-un alt caz, antropologia culturală poate fi
definită ca ştiinţă care urmăreşte să ofere o imagine completă şi
sistematică asupra umanităţii 3.
Ph. Whitten şi D.A.K. Hunter definesc antropologia ca fiind o
cale sau mai de grabă o sumă de diverse modalităţi prin care fiinţele
umane şi rudele lor primatele sunt studiate 4.
Nu în ultimul rând, menţionăm şi definiţia conform căreia
antropologia socială este disciplina care are ca obiect de studiu
comportamentul omului în situaţii sociale 5. Definiţia aparţine
comunităţii ştiinţifice britanice, iar în acest sens, poate fi observată o
particularitate terminologică, specifică în special Regatului Unit şi a
unei părţi a Europei.
Dilema antropologie culturală - antropologie socială,
generată în primul rând la nivelul palierului terminologic, a fost
clarificată printre alţii şi de Claude Lévi-Strauss, acesta identificând
predilecţia Marii Britanii pentru termenul de antropologie socială
(având în vedere pe de o parte, că James G. Frazer ocupase prima
catedră din Anglia şi care purta acest nume, iar pe de altă parte,
prezenţa preocupărilor lui Alfred R. Radcliffe -Brown pentru relaţiile
sociale şi structura socială 6.
1
K. Ph. Kottak, Anthropology. The Exploration of Human Diversity, McGraw
Hill, 1991, p. 2
2
W. A. Haviland, Anthropology, Holt, Rinehart and Winston, New York,
1989, p. 9
3
M.C. Howard, Contemporary Cultural Anthropology, Harper Collins, New
York, 1989, p. 24-25
4
Ph. Whitten, D.A.K. Hunter, What is Anthropology?, în Anthropology.
Contemporary Perspectives, Harper Collins, New York, 1990, p. 3
5
*** Notes and Queries on Anthropology, Comittee of the Royal
Anthropological Institute of Great Britain and Ireland, Routledge and Kegan
Paul Ltd., London, 1954, p. 36
6
Cl. Lévi-Strauss, Antropologia structurală, Ed. Politică, Bucureşti, 1978, p.
430-433
16
Predilecţia antropologilor americani pentru termenul de

antropologie culturală nu a generat însă o discrepanţă majoră, întrucât,
în final, atât antropologia socială, cât şi cea culturală, urmăresc acelaşi
rezultat, surprinderea omului total 7, pornind de la construirea
conceptului de fenomen social total, de inspiraţie durkheimiană şi
teoretizat de Marcel Mauss 8.
2. Cultura în accepţiune socio-antropologică.
Cert este faptul că antropologia, fie ea denumită generic
socială ori culturală, viza prioritar omul, ca şi creator al culturii, omul
ca element al unui ansamblu mai larg - societatea - şi în cele din urmă,
omul ca specie evoluată, cu particularităţi regionale.
În acest din urmă caz, s-a desprins un domeniu distinct al
antropologiei, care poartă numele de antropologie fizică, rangul de
fondator al antropologiei fizice fiindu-i atribuit lui Johann Friedrich
Blumenbach (1752-1840), care îşi realizase studiile la Jena şi
Göttingen.
Preocupări concrete în direcţia studiului culturii se vor
manifesta însă începând cu secolul al XIX-lea, poate şi ca rezultat al
numeroaselor explorări etnografice întreprinse la diferite populaţii
extra-europene.
Dar termenul cultură în sine este mult mai vechi, putând fi
întâlnit încă din Antichitate, la romani, într -un sens extrem de larg,
realizându-se distincţia între cultura animi (la Horatius) şi cultura
agrorum.
La grecii antici, ideea de cultură se apropie mai mult de sensul
antropologic, cultura în această privinţă fiind percepută ca un
ansamblu care serveşte la desăvârşirea umanităţii.
Ulterior, în Franţa secolului al XV-lea, termenul de cultură va
fi încărcat cu noi valenţe semantice, în contextul utilizării sale în
sensul de culture des lettres.
În antropologie, evoluţioniştii vor fi cei dintâi care vor demara
o analiză mai aprofundată a înţelesului noţiunii de cultură. În acest
context, Edward B. Tylor, pornind de la culturile primitive, va lansa o
teorie generală a culturii şi o definiţie (asupra căreia vom reveni într -
un capitol următor), dezvăluindu-se ca o unitate globală, compusă din
manifestări de viaţă precum mitologia, limbajul, p ractica animistă,
riturile şi ritualurile, ceremoniile şi instituţiile sociale.
7
Ibidem, loc.cit.
8
Şt. Buzărnescu, Istoria doctrinelor sociologice, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1995, p. 51
17
Aproximativ aceeaşi traiectorie teoretică va fi urmată şi de

Franz Boas şi Bronisław Malinowski în demersul lor de teoretizare a
culturii. Alţi antropologi percep cultura ca un sistem (Ruth Fulton
Benedict) iar difuzioniştii (şcoala germană a cercurilor culturale,
şcoala britanică şi şcoala difuzionismului cultural american) îşi dedică
o mare parte a preocupărilor studierii culturii.
Sociologic vorbind, în cadrul culturii se poate face distincţia
între o cultură obiectivă, compusă din seturi de norme juridice,
descoperiri din domeniul ştiinţei şi cultele religioase; o cultură
instituţională, reprezentată de foruri superioare cum ar fi statul sau
biserica (percepută aici ca o formă organizată a vieţii religioase) şi
cultura personală 9.
Din aceeaşi perspectivă, poate fi identificată o cultură
materială (percepută ca oricare fel de manifestare fizică a vieţii unui
popor); cultură nematerială (însumând cunoştinţele, opiniile, valorile,
normele şi obiceiurile - convenţii ale vieţii cotidiene: tabu-urile,
legile, simbolurile, limba şi gesturile 10.
În cele din urmă, se cuvine amintită definiţia culturii propusă
de celebrul Jakob Burckhardt, autorul nu mai puţin celebrei lucrări
Die Kultur der Renaissance in Italien.
Astfel, Burckhardt era de părere că numim cultură, suma
activităţilor spiritului, ce au loc în mod spontan şi nu pretind că au o
valoare universală şi nici un caracter obligatoriu 11.
Tot el este recunoscut pentru introducerea în discursul
ştiinţific a conceptului de Hochkultur, caracteristic societăţilor care
prezintă ca şi particularităţi practicarea unei agriculturi sistematice, a
irigaţiilor, comerţului, existenţa oraşelor, a unui sistem administrativ,
a scrierii, iar ca exemplu oferă state din Antichitate (Sumer,
Mesopotamia, Egipt, Assiria, Babilon, Persia, Creta, Grecia şi
Imperiul Roman). La polul opus întâlnim ceea ce în literatura de
specialitate germană este cunoscut sub numele de Flachkultur.
Şi exemplele de încercări de definire ale culturii ar putea
continua la nesfârşit, având în vedere că la nivelul anului 1952, Alfred
L. Kroeber şi Clyde Kluckhohn realizaseră o inventariere a acestor
definiţii, concluzia fiind aceea că fuseseră lansate până în momentul
9
D. Gusti, Pagini alese, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1965, p. 252-260
10
N. Goodman, Introducere în sociologie, Ed. Lider, Bucureşti, 1999, p. 51-
56
11
apud R. Boudon, Tratat de sociologie, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p.
524
18
respectiv 163 de definiţii ale culturii, fiind pe bună dreptate iminentă

apariţia unui Babel conceptual 12.
Celălalt concept, care i-a preocupat deopotrivă pe culturologi
şi antropologi a fost civilizaţia. Etimologic termenul îşi are originea
tot în Antichitatea clasică (lat. civilis, civilitas), desemnând calităţile
cetăţeanului în raport cu ceilalţi membri ai societăţii.
Accepţiunea actuală a conceptului îşi are originea în secolul al
XVIII-lea, perioadă marcată de o remarcabilă efervescenţă ştiinţifică a
raţionaliştilor şi enciclopediştilor.
Aşa cum vom putea remarca şi în capitolele următoare,
utilizarea conceptului de civilizaţie i se atribuie şi lui Montesquieu,
desemnând ultimul stadiu al unui ciclu al dezvoltării în care s -au
succedat sălbăticia şi barbaria.
Pentru prima dată într-un text tipărit, termenul civilizaţie
apare în lucrarea lui Mirabeau, Traité de la population, publicată în
anul 1756 13, iar în Anglia, începând cu anul 1772 se va încetăţeni
termenul Civilization.
Într-o lucrare apărută în anul 1977 14, Alexandru Tănase
întreprinsese o trecere în revistă a criteriilor de tipologizare a
culturilor, menţionând printre altele şi criteriul antropologic -cultural,
conform căruia, în mod exclusivist, civilizaţia din perspectivă
antropologică s-ar clasifica în egipteană, greco-romană, indiană, etc.
Mai degrabă avem de a face aici cu un criteriu etnic, la care ar
trebui adăugat cel social-economic, enunţat în aceeaşi lucrare şi care
include tipul de civilizaţie primitivă, antică, feudală şi exemplele ar
putea continua.
Civilizaţia în sens antropologic este opusul barbariei şi
sălbăticiei, a primitivismului caracteristic societăţilor pre -alfabetice,
marcate de absenţa unui sistem de scriere, de existenţa unei tehnologii
rudimentare, a unor instituţii sociale mai puţi n complexe, a numărului
relativ mic de membri ai comunităţii şi a izolării culturale şi
geografice 15.
O poziţie radicală o manifestase Oswald Spengler, conform
căruia civilizaţia reprezintă faza de decădere prin care trece oricare
cultură.
12
G.H. de Radkowski, Antropologie generală, Amarcord, Timişoara, 2000, p.
25
13
F. Braudel, Gramatica civilizaţiilor, I, Meridiane, Bucureşti, 1994, p. 34 şi
urm.
14
Al. Tănase, Cultură şi civilizaţie, Ed. Politică, Bucureşti, 1977, p. 127-129
15
E.P. Dozier, The Concepts of "Primitive" and "Native" in Anthropology, în
Current Anthropology. A Supplement to Anthropology Today, The University
of Chicago Press, Chicago, 1956, p. 188
19
3. Locul şi rolul antropologiei culturale.
Pentru început trebuie precizat faptul că există trei perspective

majore ale antropologiei culturale, care au reprezentat elementul
central în demersul interdisciplinar. În primul rând, antropologia este
o ştiinţă socială, alături de sociologie, economia generală, politologia
şi psihologia socială. Punctul comun din această perspectivă îl
reprezintă individul şi societatea, elemente care constituie obiect de
studiu şi pentru celelalte discipline amintite anterior.
Cea de a doua perspectivă, biologică, face ca antropologia să
devină apropiată ştiinţelor naturii, prin studiul particularităţilor fizice
ale oamenilor.
În al treilea rând, antropologia poate fi privită şi ca parte a
disciplinelor umaniste, astfel antropologia filosofică p utând fi definită
ca studiu filosofic al omului 16.
Antropologul american W.A. Haviland propune 17 o ilustrare
schematică destul de simplistă, dar sugestivă, a poziţiei antropologiei
culturale în sistemul generos caracteristic antropologiei generale, fiind
în acelaşi timp fidel disputei terminologice mai sus menţionate, între
britanici şi americani. Cert este că Haviland aduce la egalitate
antropologia fizică şi antropologia culturală, căreia i se subordonează
etnologia sau antropologia socioculturală.
O altă structurare a antropologiei generale este propusă de alţi
doi antropologi americani, Ph. Whitten şi D.E.K. Hunter 18, care ni se
pare mai potrivită şi în cadrul căreia pot fi defalcate cinci ramuri
majore, echitabil amplasate pe acelaşi palier: antropologia fizică,
arheologia, antropologia lingvistică, antropologia culturală şi
antropologia aplicată.
Antropologia fizică este definită ca istorie naturală a
hominizilor în extinderea lor în timp şi spaţiu. Sarcinile ei sunt
multiple, urmărind în primul rând ca în sfera hominizilor să realizeze
distincţia între forme dispărute şi forme recente, pe care să le
analizeze şi să le caracterizeze din perspectiva răspândirii geografice,
indiferent dacă este vorba despre specii, subspecii, varietăţi sau tipuri.
În perioada de început a antropologiei, preocupările au vizat în general
fundamentele biologice ale rasei 19.
16
A. Mihu, Antropologie culturală, Napoca Star, Cluj-Napoca, 2000, p. 14-18
17
W.A. Haviland, op.cit., p. 12, fig. 1.1.
18
Ph. Whitten, D.E.K. Hunter, op.cit., p. 9
19
N. Zack, Philosophical aspects of the AAA Statement on Race, în A.T., 1, 4,
2001, p. 445
20
O altă sarcină o reprezintă reconstituirea antropogenezei, prin

intermediul stabilirii relaţiei existente între diferiţi hominizi şi
formele înrudite.
În cadrul antropologiei fizice poate fi sesizat, de asemenea, un
puternic caracter interdisciplinar, existând legături puternice cu
domenii precum geografia, etnologia, preistoria, geologia,
paleontologia şi demografia 20.
Dar conştiinţa alterităţii îşi face simţită prezenţa şi în această
ramură, cultura în acest sens neavând rolul de criteriu exclusivist de
departajare tipologică.
Un statut aparte va fi conferit acestui domeniu de Johann
Friedrich Blumenbach, menţionat mai sus, care publicase o serie de
lucrări semnificative în domeniu, precum De generis humani varietate
nativa (1775), Collectio craniorum diversarum gentium (1790-1820)
şi Handbuch der Naturgeschichte (1831) 21. Cert este însă faptul că
abia începând cu a doua jumătate a secolului al XIX -lea antropologia
fizică se va cristaliza ca domeniu distinct în Europa 22.
Antropologia fizică europeană este marcată de preocupările
unei serii întregi de specialişti, cu precădere francezi. Contele Joseph
Arthur de Gobineau (1816-1882) - adept al teoriei supremaţiei
nordice, antidemocrat, antisemit şi rasist - atrage în repetate rânduri
atenţia asupra superiorităţii rasei albe, prin inteligenţa care îi este
caracteristică (sic!) 23. Omul alb occidental reprezintă sursa civilizaţiei,
iar istoria nu este de conceput fără aportul rasei albe 24.
Către aceeaşi direcţie converg şi observaţiile unui alt reputat
antropolog francez, Paul Broca (1824-1880). Acesta identifică un
paralelism între practicarea trepanaţiilor în perioada neolitică şi
practici similare prezente la pieile roşii 25.
În Statele Unite ale Americii, o contribuţie deosebită la
dezvoltarea antropologiei fizice a avut-o Alěs Hrdlička (1869-1943),
care întreprinde o serie de cercetări în Mexic. În anul 1919 fondează
20
K. Saller, Lehrbuch der Anthropologie. In systematischer Darstellung. Mit
besonderer Berücksichtigung der anthropologischen Methoden , I, Gustav
Fischer, Stuttgart, 1957, p. 10
21
Ibidem, loc.cit.
22
H.L. Shapiro, The History and Development of Physical Anthropology, în
A.A., 61, 1959, p. 371-379
23
A. de Gobineau, Essai sur l’inégalité des races humaines, Libraire de
Firmin Didot, Paris, 1884, p. 217-219: „(...) La race blanche possédait
originairement le monopole de la beauté, de l‘intelligence et de la force (...)”
24
Ibidem, p. 525-530
25
M.P. Broca, Sur la trépanation du cran et les amulettes craniennes a
l’époque néolithique, Ernest Leroux, Paris, 1887, p. 74
21
revista American Journal of Physical Anthropology, iar în 1920

publică lucrarea Anthropometry, de referinţă pentru domeniu 26.
Arheologia sau antropologia arheologică, are ca obiect
central studiul urmelor materiale, ca semne ale gradului de cultură şi
civilizaţie umană 27.
Antropologia arheologică, spre deosebire de arheologie în
accepţiune clasică, urmăreşte ca pe baza descoperirilor arheologice să
reconstituie modul de viaţă din trecutul omenirii. De remarcat este
faptul că ea are un pronunţat caracter interpretativ şi nu descriptiv.
Antropologia istorică se constituie ca ramură a antropologiei,
abordând o serie de problematici comune istoriei sociale ori istoriei
mentalităţilor. Pe de altă parte, unele voci susţin că însăşi antropologia
culturală se conturează ca ştiinţă istorică 28.
Antropologia serveşte ca mijloc de deplasare, de la istoria
socială şi sociologia istorică, către o nouă istorie culturală. Scopul ei
este acela de a redacta istorii culturale pe epoci, fiind însă focalizată şi
asupra grupurilor şi subgrupurilor. De reţinut este că, antropologia nu
studiază sate … ci studiază în sate, aşa cum observase Cl. Geertz 29.
Exemplul cel mai concludent în acest sens îl reprezintă munca unor
specialişti precum P. Burke, J. Le Goff şi Le Roy Ladurie.
Antropologia devine utilă istoriografiei mentalităţilo r, oferind
instrumentele necesare pentru decodificarea reprezentărilor
colective 30.
Temele majore ale antropologiei istorice sunt constituite pe
baza demersului de a privi omul în contextul istoric al vremii şi nu
evenimentele istorice. Magia, vrăjitoria, corpul, sexualitatea, religia,
pietatea, căsătoria şi familia şi nu în ultimul rând raportul
individualitate-individualizare reprezintă tot atâtea teme vizate de
demersul specific antropologiei istorice 31.
26
M.F.A. Montagu, Alěs Hrdlička, 1869-1943, în A.A., 46, 1944, p. 113-117
27
C. Robin; N.A. Rotschild, Archaeological ethnographies. Social dynamics
of outdoor space, în J.S.A., 2, 2, 2002, p. 163-164
28
Ed. Sapir, Time Perspective in Aboriginal American Culture, a Study in
Method, în G.S.M., Anthropological Series, 90, 13, Ottawa, 1916, p. 1
29
D. Kalb, H. Marks, H. Tak, Historical anthropology and anthropological
history: two distinct programms, în Focaal, 26-27, 1996, p. 7
30
Ibidem, p. 8
31
R. von Dülmen, Historische Anthropologie. Entwicklung. Probleme.
Aufgaben, Böhlau, Köln-Weimar-Wien, 2001, p. 10-12
22
Cert este că fără modele antropologice, o mare parte a

trecutului uman rămâne invizibil, iar fără material istoric,
antropologia rămâne pură speculaţie 32.
Antropologia lingvistică presupune studiul şi analiza
sistemelor de comunicare umană. Cercetarea problemelor şi a
particularităţilor lingvistice de către antropologi poate duce la
identificarea unei serii de diferenţieri, specifice unei palete largi de
categorii sociale.
Antropologia culturală, prin excelenţă, este subdomeniul
antropologiei generale care se ocupă de studierea culturii şi al omului
ca moştenitor, creator şi purtător al acesteia.
Fiecare grup şi mai restrâns, fiecare familie ori individ, deţin
propria lor cultură, construită pe un fundament de valori preexistente
pe care membrii grupului le moştenesc şi la care se adaugă experienţa
proprie acumulată de-a lungul vieţii.
Antropologia aplicată se dezvoltă ca un domeniu
complementar antropologiei culturale, având ca specificitate
abilitatea, concretizată prin metode şi obiective, de a servi soluţionării
unor probleme de natură practică.
Dacă într-o primă fază, antropologia îşi avea originea în
necesitatea satisfacerii curiozităţii opiniei publice, curiozitate generată
de proliferarea printre altele, a mitului bunului sălbatic, ulterior va
dobândi un caracter pragmatic, aplicativ, întâmpinând problemele
aferente colonialismului 33, perioada respectivă fiind încă puternic
marcată de tendinţele etnocentriste, potrivit cărora Occidentul
victorios şi civilizator din secolul al XIX-lea nu a nutrit decât dispreţ
şi lipsă de înţelegere faţă de societăţile pe care le considera
inferioare 34.
În perioada de început a dezvoltării ştiinţei, scopul practic al
antropologiei era incert, majoritatea preocupărilor focalizându -se
asupra dobândirii statutului de disciplină distinctă în cadrul
universităţilor. E.B. Tylor se va afla printre primii care vor identifica
scopul antropologiei, în viziunea sa antropologul având sarcina de a
contribui la progresul general al societăţii 35.
32
A. Macfarlane, Historical Anthropology, în Cambridge Anthropology, 3, 3,
1977, passim
33
A. Mihu, op.cit., p. 57
34
M.-O., Gérand; O. Leservoisier; R. Pottier, Noţiunile-cheie ale etnologiei.
Analize şi texte, Polirom, Iaşi, 2001, p. 77
35
C.C. Reining, A Lost Period of Applied Anthropology, în A.A., 64, 1962, p.
593-600
23
Prin definiţie, antropologia aplicată reprezintă procedeul

folosirii punctelor de vedere, cunoştinţelor şi tehnicilor ştiinţifice
pentru a rezolva probleme de natură practică 36.
O puternică dezvoltare a antropologiei aplicate putea fi
sesizată în Marea Britanie şi în Ţările de Jos, care din punct de vedere
al posesiunilor coloniale deţineau primatul. Ulterior, în 1879,
Guvernul Statelor Unite ale Americii a înfiinţat Biroul de Etnologie
Americană, pentru a studia populaţia indigenă, care deţinea practic un
statut cvasi-colonial.
Se crezuse la un moment dat că prăbuşirea sistemelor
coloniale (pentru cazul Africii, a se vedea Anexe, Harta 9) va
reprezenta momentul de început al declinului 37 antropologiei
culturale 38, însă preocupările prezente pentru studiul proceselor de
modernizare a noilor naţiuni şi state din perioada 1945 -1960 vor
infirma această temere 39.
În Insulele Filipine, una dintre primele decizii luate de
Guvernul american după preluarea puterii de la autorităţile spaniole a
fost derularea Sondajului etnologic filipinez, cu scopul de a-i studia pe
locuitorii din arhipelag, ca o măsură iniţială în vederea asigurării unei
guvernări lipsite de probleme majore cu indigenii.
Administraţia colonială olandeză obişnuia în mod frecvent să
pună în practică antropologia, având în vedere vasta diversitate etnică
existentă în colonii, în acelaşi timp derulând programe de
perfecţionare a funcţionarilor coloniali la Universităţile din Leiden şi
Utrecht.
În intervalul cuprins între anii 1906-1914, sunt întreprinse
expediţii ştiinţifice în vederea culegerii unor informaţii de teren
referitoare la popoarele cu care autorităţile intrau în contact. Ca şi
consecinţă, au rezultat studii monumentale cu referire la culturile şi
limbile locale, în special asupra aşa numitului adat - cutumă
indoneziană -, prelucrată de profesorul Van Vollenhoven de la
Institutul Colonial din Amsterdam 40.
36
F.M. Keesing, Applied Anthropology in Colonial Administration, în R.
Linton, The Science of Man in the World Crisis, Columbia University Press,
New York, 1945, p. 373
37
B. Rutherford, To Find an African Witch. Anthropology, Modernity, and
Witch-Finding in North-West Zimbabwe, în C.A., 19, 1, 1999, p. 91
38
T. Quinlan, Anthropologies of the South. The practice of Anthropology, în
C.A., 20, 2, 2000, p. 126
39
J.D. Kelly; M. Kaplan, Nation and decolonization. Toward a new
anthropology of nationalism, în A.T., 1, 4, 2001, p. 420
40
F.M. Keesing, op.cit., p. 375-376
24
Şi în cazul Marii Britanii, situaţia nu era cu mult diferită.

Funcţiona Biroul Colonial, care îşi recruta membrii de regulă din
rândul absolvenţilor universităţilor prestigioase (Cambridge şi Oxford)
dar şi de la London School of Economics and Political Science.
Antropologii britanici asistau la rândul lor guvernul la administrarea
triburilor primitive.
Ceea ce i-a determinat pe britanici printre altele să aplice
metodele antropologice a fost incidentul Golden Stool. Încă din anul
1896, Marea Britanie era implicată într -un lung şi costisitor război cu
populaţia Ashanti, care locuia pe coasta de Vest a Africii. Cauzele
permanentelor răzvrătiri erau incerte pentru oficialii coloniali la acea
vreme. O revoltă similară a fost evitată în ultimul moment, atunci
când un antropolog atrăsese atenţia autorităţilor asupra semnificaţiei
deosebite pe care o avea tronul unui şef local pentru băştinaşi ( Golden
Stool), semnificaţie care era constant ignorată de autorităţile
coloniale 41.
Scurt timp după acest incident, antropologia devenise
disciplină fundamentală pentru candidaţii serviciilor coloniale.
În preajma celui de-al II-lea Război Mondial, sarcina
antropologilor devenise aceea de a redacta manuale de supravieţuire
pentru trupele de desant şi pentru piloţi, celebrele Jungle and Desert
Emergencies, în vederea recunoaşterii surselor locale de supravieţuire
precum şi a cutumelor localnicilor 42.
La Londra fusese înfiinţat Institutul Internaţional al Limbilor
şi Culturilor Africane, în cadrul căruia activase şi Bronisław
Malinowski, dar forme instituţionale în aceeaşi direcţie se înfiinţaseră
şi în Franţa, unde autorităţile coloniale au introdus antropologia ca şi
disciplină fundamentală în cadrul centrului de formare a personalului
din sistemul colonial la L'Ecole Coloniale din Paris, iar în Belgia, la
Bruxelles, se înfiinţase L'Institut Colonial International.
Studierea problemelor specifice populaţiilor primitive se
contura ca o sarcină extrem de tehnică şi de dificilă şi necesita munca
unui personal calificat, având în vedere că autorităţile coloniale se
confruntau cu problemele generate de sistemul indigen de proprietate,
de sistemele şi relaţiile de rudenie şi, nu în ultimul rând, cu probleme
de natură spirituală, precum tabu-ul, magia şi alte elemente
fundamentale care marcau în mare măsură acţiunile oamenilor 43.
41
Cl. Kluckhohn, Mirror for Man. The Relation of Anthropology to Modern
Life, McGraw-Hill, New York, 1949, p. 171
42
Ibidem, p. 173
43
F.M. Keesing, op.cit., p. 379
25
Perioada care a urmat celui de-al II-lea Război Mondial a fost

marcată de procesul de constituire a unor şcoli antropologice în state
care erau purtătoare ale unei tradiţii în ace st sens.
De pildă, în Peru studiile de antropologie culturală erau
realizate de occidentalii interesaţi de cultura şi societatea peruviană în
special. De abia în 1945 va fi înfiinţat Instituto de Estudios
Etnológicos, graţie preocupărilor lui Luis Valcárel Vizcarra, iar mai
apoi, în anul 1946, Instituto Indigenista Peruano 44.
La începutul anului 1944 se semnase între Australia şi Noua
Zeelandă o înţelegere, aşa numitul Canberra Agreement, referitor la
problemele curente postbelice şi unde se făcea referire la investigaţiile
antropologice ca la una dintre cele mai importante elemente care
reclamau colaborarea puterilor cu interese coloniale în zona
Pacificului.
Ulterior devenise regulă în zonele coloniale ca pentru succesul
unei administrări eficiente să fie iniţiat studiul amănunţit al
indigenilor şi al condiţiilor de mediu din zona în care trăiau aceştia 45.
Astfel, menirea etnologilor şi antropologilor era aceea de a -i
cunoaşte mai bine pe indigeni, care în cadrul sistemelor coloniale
creau neplăceri autorităţilor.
Cunoaşterea modului de viaţă al acestora, a ritualurilor, tabu-
urilor, habitatului 46 avea ca finalitate principală sporirea eficienţei
economice a sistemului colonial.
Către mijlocul secolului XX, Europa se extinsese peste
aproximativ o treime din suprafaţa globului. Marile puteri coloniale îşi
extinseseră deopotrivă teritoriile şi putea fi observat şi un remarcabil
salt demografic.
Primatul îl deţinea Marea Britanie, domeniul britanic
cuprinzând o suprafaţă de aproximativ 30 milioane km 2 şi o populaţie
de 400 milioane de locuitori. locul secund îi revenea Franţei, cu 1,1
milioane km 2 şi o populaţie de 48 milioane de locuitori, iar pe locul al
treilea se situa Olanda, cu posesiuni coloniale care însumau 2 milioane
km2 şi 18 milioane de locuitori. Mai restrânse, dar existente, erau
posesiunile altor state europene cum ar fi Belgia, Spania, Portugalia,
Germania şi Italia.
Cert este faptul că preocupările civilizatoare ale acestor state
au făcut mai mult rău popoarelor supuse. Superioritatea tehnică şi
44
J.P. Osterling; H. Martínez, Notes for a History of Peruvian Social
Anthropology, 1940-1980, în Current Anthropology, 24, 3, 1983, p. 344
45
F.M. Keesing, op.cit., p. 373
46
L. Adam, H. Trimborn, Lehrbuch der Völkerkunde, Ed. Ferdinand Euke,
Stuttgart, 1958, p. 264-265
26
modul de producţie tipic occidental, adaptate fără consilierea

prealabilă venită din partea unui personal calificat, au generat
bulversări ireparabile şi fatale în ceea ce priveşte modul de producţie
şi spiritualitatea acestor popoare, care în replică, au dat naştere unor
manifestări culturale mutante, cum ar fi de exemplu cultele cargo.
În acest sens, în anul 1946, patrule ale Guvernului australian
care realizau incursiuni în zonele neexplorate din Noua Guinee
(Anexe, Hărţile 3 şi 6), au descoperit triburi primitive aflate într-o
efervescenţă religioasă remarcabilă.
În virtutea unei convingeri milenariste, îşi sacrificaseră toate
suinele care, nu doar că reprezentau principala lor sursă de
subzistenţă, dar erau şi simboluri ale statutului social şi to todată
elemente ale unor diferite ritualuri.
Convingerea lor era că după trei zile de întuneric vor apare
din cer suine supradimensionate, aducătoare de belşug. Unităţile
militare debarcate în timpul celui de-al II-lea Război Mondial în
Melanezia erau considerate de indigeni a fi un semn al Apocalipsei.
Soldaţii americani care debarcaseră în Noile Hebride, în drum
spre Guadalcanal, îi surprinseseră pe indigeni la construirea unor piste
de aterizare, drumuri, docuri şi radare din ramuri de copac, în
aşteptarea vapoarelor şi aeronavelor magice ale lui Rusefel
(Roosevelt), prietenosul rege al Americii, care le va aduce
bunăstarea 47, iar avionul şi cargo-ul sunt considerate de aborigeni
drept mijloace prin care duhul generos transferă credincioşilor pe
pământ o părticică din imensitatea bunurilor pe care le stăpâneşte 48.
Această predispoziţie către contaminare spirituală a
aborigenilor este tratată şi de Mary Douglas, care identifică într-o
oarecare măsură incapacitatea societăţii occidentale de a conştientiza
diferenţa existentă între societatea proprie nouă şi cea a primitivilor 49.
Noţiunea de economie primitivă, în sine, de cele mai multe ori
este abordată dintr-o perspectivă extrem de romantică.
Dacă civilizaţia occidentală îşi exprimă „superioritatea” prin
tehnică şi aspecte aferente ale bunăstării materiale, nu trebuie să ne
mire faptul că punctul de plecare al analizei culturilor s -a bazat pe
criterii materialiste.
Mary Douglas îi consideră pe primitivi ca fiind avantajaţi,
întrucât percep direct realitatea economică, spre deosebire de omul
47
P.M. Worsley, Cargo Cults, în Ph. Whitten, D.E.K. Hunter, op.cit., p. 230-
231
48
A. Lecca; M.Gh. Andrieş, Papuaşii, Ed. Albatros, Bucureşti, 1972, p. 213
49
M. Douglas, De la souillure. Essai sur les notions de pollution et de tabou ,
La Découverte/Poche, Paris, 2001, p. 91
27
modern care, în mod constant, este perturbat de comportamentul

complex, imprevizibil şi autonom al banilor 50.
O ilustrare perfectă a contactelor primare dintre omul alb
civilizator şi aborigenii primitivi, precum şi a impactului profund
aferent este realizată într-un mod strălucit de doi regizori australieni,
Robin Anderson şi Bob Connolly, prin trilogia care viza tribul Ganiga
din Papua 51.
Sugestiv pentru cele prezentate mai sus este First Contact, în
care sunt ilustrate momentele spectaculoase ale contactului cultural
dintre cele două tabere. Black Harvest, pe de altă parte, reprezintă
exemplul cel mai potrivit care indică seria de consecinţe nefaste
generată de necunoaştere, ignoranţă şi nu în ultimul rând, de lipsa
consilierii calificate a antropologului.
Dar relativele efecte nedorite ale sistemului colonial au fost
prevăzute încă dinainte de decăderea sistemului colonial după ultima
Conflagraţie Mondială 52.
Astfel, într-o manieră deloc elegantă şi cu un realism
sfâşietor, Julius E. Lips lansa o viziune în anul 1937: „(...)
Predominanţa rasei albe este încă un lucru cert, dar ea este de mult
subminată. Ea constă, în principal, în puterea Imperiului Britanic şi a
solidarităţii Europei. Este imposibil de prezis aici care ar fi
consecinţele unui nou război european [autorul face referire aici la cel
de-al II-lea Război Mondial - n.n.]. Dar un lucru este cert: după un
astfel de război, rasa albă îşi va pierde supremaţia. Naţiunile de
culoare se vor angaja într-o măsură mult mai mare decât în războiul
precedent, pentru a-i combate pe inamicii albi, iar sentimentele de
apartenenţă la rasă sunt cultivate în aşa fel încât acestea se vor
întoarce împotriva propriilor lor stăpâni albi. Omul alb a încetat de
mult să fie perceput ca un zeu, mai ales de când războiul ridicase
voalul care acoperea secretul tehnic al superiorităţii sale. Iar zeii
lipsiţi de secrete, cu precădere acei zei ale căror disensiuni interne
sunt susţinute pe picioare de lut, sunt detonaţi fără dificultate (...)” 53
(trad. S.P.).
Roy D‟Andrade, reputat antropolog contemporan, emisese la
rândul său o periodizare a antropologiei. După opinia sa, circa de la
1900 şi până la cel de-al II-lea Război Mondial, disciplina era
50
Ibidem, p. 109
51
R. Anderson; B. Connolly, First Contact (1983); Joe Leahy's Neighbours
(1989) şi Black Harvest (1992)
52
G.K. Cowlishaw, Censoring Race in Post-colonial Anthropology, în C.A.,
20, 2, 2000, p. 101-123
53
J.E. Lips, The Savage Hits Back, Yale University Press, New Haven, 1937,
p. 25-26
28
preponderent marcată de o serie de reflecţii asupra vieţii populaţiilor

primitive 54. În anul 1949, când G.P. Murdock publicase Social
Structure, o imensă cantitate de muncă etnografică de teren fusese
deja finalizată, iar în Outline of Cultural Materials (1965) acesta
expusese în mod amănunţit toate tipurile de informaţii care ar trebui să
fie cuprinse într-o etnografie bună. După pierderea populaţiilor
tribale, antropologii au insistat asupra înţelegerii altor oameni şi a
societăţii acestora, scopul declarat fiind acela al găsirii unor politici
publice mai eficiente 55.
Războiul purtat de americani în Vietnam va marca o altă fază
în dezvoltarea antropologiei, mulţi cercetători declarându -se împotriva
lui. Astfel, Dell Hymes va publica Reinventing Anthropology, lucrare
marcată de o profundă atitudine anti-capitalistă, dar lipsită de prea
mult ecou în rândul antropologilor. Abia odată cu maturizarea tinerilor
antropologi (foşti studenţi în perioada Războiului din Vietnam) vor
putea fi sesizate modificări în antropologie, în sensul apropierii
acestora de orientările marxiste.
Către mijlocul deceniului al optulea al secolului XX se va
răspândi o nouă abordare, cunoscută în literatura de specialitate sub
denumirea de antropologie critică. Aceasta îşi declarase ca obiectiv
critica şi combaterea rasismului, sexismului şi naţionalismului. În
viziunea adepţilor abordării, obiectivul nou central al etnografiei şi
antropologiei era reprezentat de cercetarea rezistenţei ne -
occidentalilor faţă de „forţele” occidentale oprimante. Noii duşmani
declaraţi deveniseră instituţii precum Banca Mondială şi Fondul
Monetar Internaţional, iar planificarea de tip birocratic era percepută
ca forma de exprimare cea mai clară a opresiunii 56.
Ajunsă în pragul Mileniului al III-lea, antropologia culturală
se dezvăluie ca o ştiinţă ajunsă la deplină maturitate teoretică şi
metodologică.
Prin caracterul ei holist, atotcuprinzător, şi prin
interdisciplinaritatea care o caracterizează, în raporturile ei cu
disciplinele sociale şi cele umaniste, în egală măsură, antropologia
vine în sprijinul rezolvării unor situaţii de natură practică pe tot
cuprinsul globului, dar are pe de altă parte menirea de a trezi
conştiinţa existenţei unei lumi mult mai largi la contemporani, precum
şi resemantizarea viziunii noastre asupra celuilalt.
54
R. D‟Andrade, The Sad Story of Anthropology 1950-1999, în C.C.R., 34, 3,
2000, p. 220 sqq.
55
Ibidem, p. 222
56
Ibidem, p. 223
29
4. Metodele antropologiei culturale.
Cercetarea antropologică şi implicit metodele acesteia s -au

conturat simultan cu principalele teorii. În acest sens, profilarea unui
din ce în ce mai pronunţat caracter interdisciplinar al Antropologiei
culturale a generat implicit şi introducerea unor metode de cercetare
care erau în mod prioritar specifice pentru celelalte discipline social
umaniste, iar odată ajunsă la maturitate instituţională şi teoretică, îşi
va revendica propriile abordări metodologice (pentru o trecere în
revistă şi localizare a principalelor cercetări antropologice şi
etnologice, propunem spre consultare Harta 1, din Anexe).
În linii mari, orice investigaţie de natură antropologică
presupune iniţial derularea unei serii de demersuri, vizând cu
precădere stabilirea caracteristicilor temei studiate (mai precis, o temă
specifică va fi abordată cu metodologia corespunzătoare, ex. relaţiile
de rudenie şi problemele spirituale vor fi abordate cu metode diferite);
adaptarea metodelor la caracteristicile zonei studiate (urban, rural etc.)
şi nu în cele din urmă, indicarea preferinţelor teoretice ale
antropologului (fiecare cercetător are o perspectivă metodologică
proprie asupra problemelor care trebuie cercetate).
Una dintre metodele consacrate ale antropologiei este
observaţia participativă sau participantă (engl. Participant
Observation; fr. Observation participative; germ. Teilnehmende
Beobachtung).
Observaţia participativă este o metodă specifică cercetărilor
antropologice. Ea presupune înregistrarea exactă şi directă a tuturor
aspectelor vieţii sociale, culturale şi economice care se manifestă în
cadrul grupului studiat sau a arealului geografic supus cercetării.
Într-un context mai general, metoda observaţiei este introdusă
în cercetare aproximativ la debutul secolului al XVIII-lea, fiind
utilizată cu precădere în etnografie 57, când se renunţă la uzualele
"căutări cosmografice" legate de simpla prezentare a condiţiilor geo -
climatice şi a societăţilor primitive sub forma unor " curiozităţi".
În anul 1746, Abatele Prévost va realiza primul demers în
această direcţie, fapt reflectat în lucrarea sa Histoire générale des
voyages.
Ulterior, în Franţa, după aceleaşi principii ale metodei
observării se va ghida între anii 1799-1805, Société des observateurs
57
F. Laplantine, Descrierea etnografică, Polirom, Iaşi, 2000, p. 94-95
30
de l'homme 58, pentru ca mai apoi în anul 1800, De Gérando, să publice

Considérations sur le diverses méthodes à suivre dans l'observation
des peuples sauvages.
Până la apariţia primelor echipe de cercetare interdisciplinare,
rămânea valabilă acea situaţie prezentată de J. Copans, conform
căreia: "(…) Antropologul este un om-orchestră, el trebuie să facă
totul, pentru că este singur pe teren (…)" 59.
„(…) Observaţia participativă îşi are originea
în munca de cercetare de teren a antropologilor
culturali şi, în acelaşi timp, în cercetările urbane
întreprinse de Şcoala de la Chicago. Cercetarea
derulată prin intermediul observaţiei participative de
regulă presupune implicarea unei sume de metode,
cum ar fi: interviuri informale, observaţia directă,
participarea la viaţa grupului, discuţii obiective,
analiza documentelor personale produse în cadrul
grupului, auto-analiza şi istoriile vieţilor (…)”. 60
(trad. S.P.).
Rigurozitatea din ce în ce mai pronunţată care îşi făcea loc în
cadrul ştiinţelor social-umaniste a determinat, ca şi în cadrul
cercetărilor antropologice derulate din punct de vedere metodologic
sub egida observaţiei participative, să fie introduse o serie de reguli şi
norme precise.
Astfel, antropologul trebuie să ţină cont în aplicarea metodei
de următoarele condiţii 61: observaţia să fie directă (surprinderea
aspectelor "în direct"), obiectivă; exactă şi precisă; completă - prin
derularea unor campanii sistematice şi nu în ultimul rând, analitică
(prin descompunerea fenomenului în elementele sale componente).
Observaţia participativă trebuie înţeleasă ca "observarea
ştiinţifică a societăţilor" 62, iar ca un corolar al acestui fapt s-au impus
în timp şi o serie de alte reguli imperioase, cum ar fi: însuşirea
58
M.P. Broca, Histoire des progrès des Études anthropologiques depuis la
fondation de la Societé, Typographie A. Hennuyer, Paris, 1870, p. CXIII-
CXVI
59
J. Copans, Introducere în etnologie şi antropologie, Polirom, Iaşi, 1999, p.
40
60
G. Marshall, A Dictionary of Sociology, Oxford University Press, Oxford -
New York, 1998, p. 482
61
A. Mihu, Antropologie culturală, Napoca-Star, Cluj-Napoca, 2000, p. 35-
36
62
G. Marghescu, Introducere în Antropologia culturală, Ed. Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti,1999, p. 82-83
31
limbajului vernacular, împărtăşirea modului de viaţă al comunităţii,

durata cercetării să nu fie mai scurtă de un an.
Cercetarea antropologică ce are la bază această metodă se
completează prin: interviuri; informaţii obţinute de la informatori –
cheie (engl. key informants).
“(…) Informatorii cheie sunt indivizii care
posedă o gamă largă de cunoştinţe cu privire la locul în
care se desfăşoară cercetarea sau cu privire la aspecte
importante ale cercetării. Aceştia se deosebesc de alţi
informatori prin natura poziţiei lor într-o cultură şi prin
relaţia lor cu cercetătorul, care de regulă are o durată
mai mare, se realizează în medii diferite şi este mai
familiară. Informatorii cheie posedă abilitatea de a
comunica cercetătorului cunoştinţele lor. De cele mai
multe ori, şi-au câştigat aceste cunoştinţe datorită poziţiei
şi experienţei dobândite în cadrul comunităţii, stabilind
reţele de relaţii, dobândind abilitatea de a se exprima pe
cale orală, la care se adaugă capacitatea de a-şi înţelege
comunitatea. Astfel de informatori cunosc multe din
aspectele care îl interesează pe cercetător şi deţin mai
multe informaţii decât oricare din persoanele intervievate.
Prin intermediul abilităţii lor de conceptualizare şi de
exprimare a opiniilor, aceştia sunt capabili să dezvăluie
perspective utile şi importante, relevante cercetării (…)” 63
(trad. S.P.).
Cu toate acestea, cercetătorul poate fi exclus din participare
din numeroase motive. Printre acestea se numără lipsa de încredere,
starea de disconfort a comunităţii, creată în primul rând de prezenţa
unui străin, sau anticiparea de către membrii comunităţii a unei situaţii
neplăcute care ar putea fi generată.
Comunităţile apelează din această perspectivă la diverse
metode de excludere, cele mai uzuale fiind: folosirea unui limbaj
standardizat, nefamiliar cercetătorului; schimbarea de cod ( trecerea de
la un limbaj cunoscut la unul necunoscut cercetătorului); schimbarea
subiectului de discuţie când se apropie cercetătorul; refuzul de a
răspunde la întrebări; amplasarea în teren în aşa fel încât cercetătorul
să nu poată auzi ceea ce se discută; practica de a nu invita cercetătorul
să ia parte la evenimentele sociale majore din cadrul comunităţii
studiate.
63
St. Schensul, J.J. Schensul, M.D. LeCompte, Ethnographers Toolkit.
Essential Ethnographic Methods, 2, Altamira Press, Walnut Creek, 1999, p.
84-85
32
Ca atare, fiecare cercetător se poate aştepta la excluderea sa

din grupul pe care şi-l supune atenţiei. Pentru munca de teren, şi mai
cu seamă în ceea ce priveşte fazele timpurii ale cercetării, este
important de aflat dacă excluderea a survenit în mod intenţionat sau
dacă este accidentală şi dacă excluderea afectează succesul cercetării.
Stabilirea unor limite în ceea ce priveşte gradul de imp licare
în primele luni ale cercetării, a unei rutine, cât şi introducerea unor
perioade regulate de pauză în cercetarea de teren, constituie modalităţi
de preîntâmpinare a situaţiilor tensionate, caracteristice unei cercetări
derulate într-un interval de timp mai lung.
Numeroşi antropologi au avut o activitate marcată de
experienţe în ceea ce priveşte observaţia participativă. Cl. Lévi -
Strauss se circumscrie cu prisosinţă acestei categorii de antropologi.
Referitor la demersurile specifice metodei avute în discuţie, acesta
conchidea:
„(…) Trebuie să te trezeşti o dată cu răsăritul
soarelui şi să stai treaz până când ultimul indigen a
adormit şi uneori să le supraveghezi şi somnul; trebuie
să te pricepi să treci neobservat, fiind mereu prezent; să
vezi totul, să reţii totul, să notezi totul, să dai dovadă de
o indiscreţie umilitoare, să cerşeşti informaţii de la un
puşti mucos, să fii mereu gata să profiţi de orice clipă de
complezenţă (…)" 64.
Dar şi alţii au avut experienţe similare, decisiv rămânând în
fond, nivelul până la care antropologului îi este permis să se afunde în
realităţile comunităţii studiate, fără a fi atras în labirintul
subiectivismului:
"(…) Am însoţit agricultorii Betsileo la oraş şi
la târg, observând târguielile lor cu străinii şi uneori îi
sprijineam când apăreau probleme. În Arembepe, am
navigat pe Atlantic în bărci simple, alături de pescarii
brazilieni. (…) Am dansat la ocaziile festive din
Arembepe şi am fost naşul unei fete din sat. Majoritatea
antropologilor deţin experienţe similare (…)" 65 (trad.
S.P.).
După o perioadă de participare şi observare, cercetătorul
obţine recunoaştere şi acceptare din partea comunităţii. Deseori acest
fapt survine după un incident neobişnuit, cum ar fi sprijinul acordat în
timpul unei crize din cadrul familiei ori grupului, situaţie care poate
64
Cl. Lévi-Strauss, Tropice triste, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 55
65
K. Ph. Kottak, Anthropology. The Exploration of Human Diversity,
McGraw-Hill, New-York, 1991, p. 24
33
demonstra seriozitatea şi înţelegerea cercetătorului, finalizat prin

acceptarea acestuia.
Ca o verificare a corectitudinii cercetării prin metoda
observaţiei participative, antropologii aplică testul de
intersubiectivitate.
Cercetări succesive asupra aceleiaşi comunităţi realizate de
cercetători diferiţi trebuie să ofere un rezultat egal, cu tolerarea unor
mici diferenţe. În Anexe, Fig. 8, propunem un model schematic pentru
o mai bună percepere a valorii testului de intersubiectivitate.
O altă metodă specifică muncii prestate de antropologi este
metoda întrebărilor, mai puţin pretenţioasă, ale cărei componente
fundamentale sunt ilustrate în tabelul de mai jos:
- are la bază date şi informaţii obţinute

CARACTERISTICI
de la martori (naratori);
- cunoaşterea limbii şi martorii să fie
bine informaţi (de regulă persoane în
CONDIŢII vârstă, sau persoane care cunosc în
detaliu realităţile din cadrul comunităţii
studiate);
MODALITĂŢI DE - chestionare (întrebări tipizate);
REALIZARE - informal (conversaţie).
Metoda genealogică presupune analiza unei societăţi prin

intermediul relaţiilor de rudenie, descendenţă şi a relaţiilor maritale
care sunt prezente la nivelul acesteia. Specifice pentru această metodă
sunt o serie de simboluri şi diagrame prin intermediul cărora sunt
ilustrate raporturile de rudenie şi descendenţă.
În acest sens, pentru indicarea unui bărbat în schema de
descendenţă se va folosi un triunghi, un cerc pentru o femeie, un
pătrat pentru a indica o persoană cu sexul necunoscut investigatorului,
o linie verticală indică o relaţie de descendenţă (de exemplu de la
părinte la copil), o linie orizontală, cu linii verticale care indică o
codescendenţă (în cazul mai multor copii) iar semnul egalităţii s e
utilizează pentru reprezentarea figurativă a unei relaţii maritale
(Anexe, Fig. 6).
Metoda monografică are ca obiect central cercetarea unei
comunităţi umane din toate punctele şi perspectivele posibile. Ca
monografie clasică este catalogată monografia l ui K.B. Malinowski,
Argonauts of the Western Pacific. Şcoala sociologică întemeiată de D.
Gusti a demarat din 1924 cercetări monografice complexe, la care au
contribuit echipe interdisciplinare de specialişti.
Aceste cercetări au urmărit de regulă un plan prestabilit, care
viza diferite aspecte cum ar fi: cadrul cosmogonic (cadrul geografic şi
34
condiţii de mediu în ansamblu); cadrul biologic (particularităţi

anatomice şi fiziologice); cadrul istoric; cadrul psihic (relaţii inter-
individuale, inclusiv economice), etc.
Metoda analizei reţelelor sociale este o metoda specifică ce se
pretează cu predilecţie în mediul urban (antropologia urbană).
Caracteristicile metodei gravitează în jurul centrării ei asupra
individului, putându-se deduce tipurile de legături existente la nivel
inter-individual; metoda are la bază relaţiile sociale, politice şi
spirituale care sunt prezente într-o comunitate şi are ca finalitate
identificarea liderilor într-un grup (a se vedea şi Anexe, Fig. 9).
Însă, pe lângă toate aceste metode mai mult sau mai puţin
specifice antropologiei culturale, ar putea fi aduse în discuţie şi o serie
de metode specifice disciplinei istorice, cu precădere arheologiei (fără
a uita însă că Arheologul nu descoperă lucruri, ci oameni 66). Cu
precădere metodele de stabilire a cronologiei relative în arheologie
sunt vizate aici.
Bunăoară, încă din anul 1885, metoda tipologică a fost
elaborată de Oscar Montelius, având la bază o teorie ceva mai veche a
lui H. Hildebrand, din anul 1871, conform căreia evoluţionis mul se
răsfrânge şi asupra produselor activităţii umane. În esenţă, metoda
poate fi redusă la enunţarea faptului că fiecare obiect constituie în
lanţul seriei tipologice o verigă, care permite precizarea ei faţă de
formele premergătoare şi ulterioare.
În altă ordine de idei, la fel de credibilă pentru antropologie
poate fi şi metoda stratigrafică, succesiunea straturilor de cultură
indicând vechimea acestora. Propunem în Anexe, Fig. 10, un posibil
model ipotetic al aplicării metodei stratigrafice la o aşez are umană,
straturile cele mai apropiate de centru fiind cele mai vechi.
O altă metodă, cu aplicabilitate în etnografia comparată şi în
istoria artelor este metoda comparativă, în virtutea principiului
conform căruia lucrurile asemănătoare sau identice po t fi şi
contemporane. Metoda poate servi la determinarea arealului de
răspândire a unei culturi materiale, aşadar în virtutea principiilor
postulate de difuzionismul cultural.
Aplicabilitatea metodelor arheologice în antropologie este o
certitudine, dacă luăm în calcul o serie de aspecte precum explicarea
schimbărilor culturale care survin în timp, studiul comparativ al unor
populaţii non-literate, ori observarea ab originis a unor fenomene
66
M. Wheeler, Archaeology from the Earth, Clarendon Press, Oxford, 1955:
“(…) The archaeological excavator is not digging up things, he is digging up
people (…)”
35
culturale, studii asupra unor populaţii pastorale 67 şi nu în ultimul rând,

garbologia 68.
Nu în cele din urmă, se cuvine amintită aici metoda istoriei
orale. Înainte de a începe o cercetare bazată pe istoria orală trebuie
puse în balanţă atât avantajele cât şi dezavantajele acesteia. În linii
mari, istoria orală se conturează, din perspectiva metodei, ca şi cale de
colectare şi înregistrare a memoriilor personale, ca documentaţie
istorică. Nicidecum nu are pretenţia de a fi o cale optimă pentru
obţinerea unor date factuale, întrucât doar în puţine cazuri acestea sunt
reţinute cu exactitate de oameni. Totuşi, poate fi caracterizată ca fiind
o cale optimă pentru a afla ce anume au reprezentat vremurile apuse
pentru oameni şi implicit impresiile personale ale acestora, ca părtaşi
ai trecutului.
În numeroase cazuri se naşte o confuzie între istoria orală şi
tradiţia orală. Cea din urmă reprezintă o naraţiune transmisă verbal de
la o generaţie la alta. Include povestiri, cântece, proverbe, cât şi
informaţii tradiţionale despre trecut. Pe de altă parte, istoria orală face
apel la evenimente şi experienţe care au fost trăite de-a lungul vieţii
de persoana intervievată. În acest sens, un interviu de istorie orală va
fi focalizat asupra memoriilor personale şi nicidecum asupra tradiţiei
populare, colective aşadar.
Când oamenilor li se pun întrebări despre trecut, le este cerut
practic să spună povestiri din memoria proprie. Naratorul filtrează, de
regulă, anumite aspecte în detrimentul altora care pot fi relevante.
Meritul istoriei orale este acela că prin intermediul ei pot fi urmărite
aspecte care scapă în mod frecvent observaţiei ghidate de metodele
tradiţionale ale cercetării istorice.
De asemenea, pot fi corectate de multe ori imaginile stereotipe
referitoare la oameni sau la anumite moduri de viaţă iar, nu în ultimul
rând, se realizează recuperarea şi conservarea unor aspecte importante
ale experienţei umane care, în alte condiţii, ar rămâne neexplorate.
Colectarea, conservarea şi împărtăşirea istoriilor orale nu doar
că facilitează transmiterea unor informaţii relevante, dar şi
promovează înţelegerea trecutului prin aducerea în prim plan a
experienţelor personale.
În cadrul general al istoriei orale pot fi incluse patru tipuri
principale, mai precis: istoria vieţii, istoriile unor subiecte individuale,
67
J. H. Bodley, Cultural Anthropology. Tribes, States and the Global System,
Mayfield, Mountain View, 1994, p. 60-103
68
G.G. Harrison, W.L. Rathje, W.W. Hughes, Food Waste Behaviour in an
Urban Population, în Applying Anthropology, Mountain View, 1989, p. 99-
104
36
studiile tematice, precum şi cercetările centrate asupra unor

obiecte/artefacte.
Un aspect important al istoriei orale este reprezentat de istoria
vieţii. Aceasta se concretizează prin interviuri cu persoane individuale
iar obiectul central îl reprezintă trecutul lor, de la vârsta copi lăriei şi
până la vârsta adultă. Cu toate că, în marea majoritate a cazurilor,
demersul este mai mult cronologic, există posibilitatea de a aduce în
discuţie o mare varietate de subiecte, în funcţie de interesul celui care
realizează interviul, ori atunci când persoana intervievată îşi aduce
aminte variate experienţe şi perspective personale.
Istoria vieţii reprezintă calea ideală pentru studierea unor
aspecte legate de comunitate ori, în sens mai larg, de istorie socială.
În ceea ce priveşte istoriile unor subiecte individuale, în
această categorie, pot fi cercetate anumite evenimente sau epoci, cum
ar fi, spre exemplificare, deportările de populaţie.
Nucleul studiilor tematice este compus din variate concepţii şi
opinii legate, în sens larg, de religie, educaţie, ş.a.m.d. Nu în ultimul
rând, tot prin intermediul istoriei orale poate fi identificat modul în
care erau folosite în trecut diferite obiecte şi instrumente tradiţionale
de uz casnic, etc.
Înainte însă de a demara o cercetare bazată pe metoda isto riei
orale, este recomandată aplicarea unor chestionare cu caracter general
şi de răspândire largă în spaţiu, în vederea identificării posibilelor
persoane pentru realizarea interviului.
La fel de importantă, într-o primă fază, este realizarea unei
cercetări preliminare, făcându-se în acest context apel la resurse
auxiliare, cum ar fi materialele documentare din arhive sau fotografii.
O importanţă sporită se cuvine a fi atribuită enunţării clare, chiar de la
începutul cercetării, a temei şi scopului intervi ului. Este de dorit, dacă
nu imperios necesar, ca cel care va fi intervievat, să deţină informaţii
„de primă mână” asupra aspectelor care ne interesează, deoarece nu
este urmărită memoria colectivă ci, în primul rând, istoria trăită de
individ.
Durata optimă a unui interviu este de circa două ore iar
benefic este ca cel care va fi intervievat să aleagă locul şi momentul
cel mai potrivit al zilei pentru desfăşurarea interviului. Rezultate
benefice au dat, în primă fază, o serie de întrebări de tip warm-up,
întrebări legate de locul şi data naşterii a persoanei căreia i se ia
interviul 69, dar şi evitarea întrebărilor cu răspunsuri monosilabice.
69
M. Hunt, The Smithsonian Folklife and Oral History Interviewing Guide ,
Smithsonian Center for Folklife and Cultural Heritage, Washington, 2003, p.
22
37
În cadrul tuturor metodelor menţionate mai sus, este indicat a

se acorda o atenţie sporită păstrării în bune condiţii a materialului
rezultat, prelucrarea datelor putându-se realiza şi cu ajutorul cópiilor
de rezervă.
38
II. PLEDO AR IE PEN TRU O PROTO -ISTO RIE A
A N T R O PO L O GI E I C U L T U R A L E
Încă din aceste prime rânduri se cuvine a fi precizat că

argumentaţia utilizării termenului de protoistorie, pentru ilustrarea
acestei prime perioade a preocupărilor în sensul antropologiei, rezidă
în încărcătura semantică specifică termenului în sine. Poate fi
remarcată în acest context, la varii autori, o predilecţie de a utiliza în
conturarea unor linii descriptive din punct de vedere diacronic al
disciplinei, termenul de preistorie, făcându-se referire la perioadele de
început ale acesteia, marcate de inexistenţa unei forme proprii,
delimitată de concepte, ghidată după o teorie şi un set de metode de
sine stătătoare.
Considerăm că întrebuinţarea consuetudinală a termenului în
acest sens este improprie şi într-o anumită măsură, nefericită. Ad
litteram, preistoria este o perioadă precis delimitată a trecutului
omenirii, fiind marcată de lipsa oricăror forme de informaţii scrise.
Noţiunea de protoistorie în schimb, delimitează însă acea
etapă în care cultura umană este susţinută prin informaţii scrise, drept
pentru care propunem termenul pentru clasificarea oricăror idei care
converg către ceea ce ulterior va purta numele de antropologie,
temporal referindu-ne aşadar la sursele cele mai vechi, până către
conturarea unor manifestări teoretice concrete, care îşi fac apariţia
către începutul secolului al XIX-lea.
În sensul cel mai larg, antropologia este ştiinţa care îl studiază
pe om din perspectiva statutului acestuia de creator şi purtător de
valori culturale, fiind o creaţie conceptuală revendicată de autorii
secolului al XIX-lea, cum s-a mai precizat, dar originile ideii se
regăsesc în antichitatea clasică.
Rezonanţa etimologică greacă, specifică antropologiei,
sugerează prezenţa unei serii de preocupări în tendinţa de a -l percepe
pe om şi într-un sens mai extins, de a-l percepe în raporturile sale cu
ceilalţi. Acest demers poate fi regăsit la o pleiadă de autori care, în
linii mari, sunt revendicaţi cu statut de fondator de către alte
discipline cu care antropologia se intersectează, fiind cazul autorilor
revendicaţi de istorie, de filozofie sau de ce nu, şi de ştiinţele
medicale.
ORIENTĂRI ŞI CURENTE ÎN ANTROPOLOGIE
Tratatele contemporane care gravitează în jurul prezentării
diacronice a evoluţiei principalelor curente din antropologia culturală,
îi includ printre precursori pe autorii antici, putând fi sesizată ca atare
în unele lucrări, tendinţa de căutare a resurselor primare pentru
antropologia culturală tocmai în scrierile anticilor.
De pildă, în secolul al V-lea, a.Chr., Herodot din Halicarnas
(cca. 485-425), întreprinde o inventariere şi o descriere pseudo -
antropologică a principalelor popoare care locuiau în lumea c unoscută
la vremea aceea.
Dincolo de popoarele în general evidenţiate de istorie,
Herodot face referire la o serie de alte grupuri umane, distincte din
punctul de vedere al particularităţilor fizice ori culturale, cum ar fi
etiopienii (Istorii, 2), androfagii (Istorii, 4,18; 4, 100), hiperboreenii
(Istorii, 4, 13; 4, 32-36) sau lotofagii (Istorii, 4, 177; 4, 138) care
ulterior, prin particularităţile lor vor atrage şi atenţia erudiţilor din
Evul Mediu.
Însă, demersul lui Herodot este par excellence încărcat de un
profund etnocentrism, marcat de discrepanţele culturale dintre grecii
civilizaţi şi popoarele barbare. Devine o certitudine faptul că fiecare
popor are obiceiuri proprii, pe care, evident, le consideră a fi net
superioare în raport cu altele, iar această teză cu nimic nu poate fi
susţinută mai evident decât prin aducerea la cunoştinţă a practicilor
macabre care îi sunt specifice celuilalt. 1
Cu toate acestea, descrierile lui Herodot, încărcate în
majoritatea cazurilor de un pronunţat subiectivism, oferă o perspectivă
infimă asupra diversităţii, dar sunt concludente ca exemplu al modului
de percepere a celuilalt în evoluţia gândirii.
Tot în ceea ce priveşte Antichitatea, poate fi remarcat că
primele observaţii de natură antropologică s-au limitat la furnizarea
unor date referitoare la variatele tipuri umane. Astfel de preocupări
apar la Hipocrates (cca. 400 a. Chr.), la Aristotel, dar conştiinţa
alterităţii la popoarele antice poate fi regăsită deopotrivă şi în cadrul
reprezentărilor antropomorfe din arta assiriană, babiloniană ori
egipteană.
Preocupări similare în sensul prezentat mai sus, pot fi
identificate şi la Tacitus, care ilustrează, pe lângă faptele de natură
istorică şi o serie de particularităţi care se circumscriu domeniului
antropologic la populaţia din Germania şi Britania, de pildă în De
Origine et Situ Germanorum.
1
D. Fehling, Introducere la Herodot, Historien, 1(I-V), 2(VI-IX), Deutscher
Taschenbuch Verlag, München, 1991, p. XXV
40
PLEDOARIE PENTRU O PROTO-ISTORIE A ANTROPOLOGIEI CULTURALE
Preocupările lui Tacitus ar putea reprezenta punctul de pornire
în etnografie şi antropologie pentru cercetările din perioada modernă,
în care disciplina servea unui scop dublu, mai precis cunoaşterii
ştiinţifice pe de o parte, iar serviciilor de informaţie pe de altă parte.
Unii teoreticieni ai antropologiei identifică o serie de
preocupări pentru studiul alterităţii la autori din Imperiul Bizantin 2.
Astfel, Priscus din Panion (m. cca. 472 p.Chr.) a întreprins o călătorie
la curtea regelui hunilor Attila în anul 448, ca emisar al împăratului
Theodosius al II-lea, furnizând o serie de informaţii referitoare la
viaţa şi obiceiurile hunilor în Excerpta de legationibus.
Pe de altă parte, contribuţia în aceeaşi direcţie a lui Procopius
din Caesarea este la fel de importantă. În calitatea sa de secretar şi
consilier al lui Belisarie, conducătorul de oşti al împăratului Iustinian,
va participa la campaniile din Persia, Africa şi Italia între anii 527-
534, prilej cu care colectează şi informaţii etnografice referitoare la
goţi, vandali şi perşi.
În Evul Mediu, starea inertă a Lumii şi a preocupărilor pentru
studiul omului, din perspectiva strictă a raporturilor acestuia de
subordonare faţă de Divinitate, este depăşită în linii mari în momentul
în care sunt iniţiate explorările geografice.
Nu doar mediul suportă modificări de percepţie, ci şi
perspectiva asupra omului, în cadrul noilor culturi şi civilizaţii cu care
s-a intrat în contact, noile tipuri umane reprezentând un prim pas către
conştientizarea ideii de alteritate şi diversitate umană.
Cu toate acestea, lumea medievală europeană rămăsese încă
multă vreme tributară unui anumit tip de mentalitate, marcată de
temeri şi de fabulos în raport atât cu trecutul, dar mai ales cu
prezentul. Pentru Antropologie, perioada este demnă de atenţie, în
linii mari, graţie diferitelor însemnări de călătorie ori observaţiilor
realizate cu precădere de exploratori, misionari ori negustori.
Printre primele însemnări în acest sens, se numără Historia
Mongolorum, atribuită călugărului Ioan de Plano Carpini (1182-
1252), urmată de Cartea varietăţilor (Liber diversorum) a lui Marco
Polo (1254-1324), în care, pe lângă aspectele care vizau problemele de
natură comercială sunt cuprinse şi informaţii utile domeniului
antropologiei.
În perioada Renaşterii devine observabilă o intensificare a
contactelor dintre Europa sau lumea „civilizată” şi lumile necunoscute
până în acel moment, de preferinţă catalogate „sălbatice”, însă
2
M.A. Hoffman, The History of Anthropology Revisited – A Byzantine
Viewpoint, în A.A., 75, 1973, p. 1347-1357
41
impactul asupra modului de percepere a europeanului va rămâne
minimal.
Se pare că în Renaştere pot fi regăsite originile demersului
comparativ în antropologie, mai precis în Renaşterea italiană din
secolele XIV-XV, când se realizează primele diferenţieri culturale
între Antichitate şi contemporaneitate 3. Încărcat de semnificaţie este şi
Omul Vitruvian (cca. 1492) al lui Leonardo da Vinci (1452-1519),
expresia cea mai profundă a schimbării de optică în ceea ce priveşte
locul şi rolul omului renascentist.
Ar trebui precizat că, în genere, omului medieval, dar şi
omului modern informaţiile privitoare la alte populaţii i -au rămas
străine, cunoştinţele în acest sens circulând la un nivel restrâns, însă
nu neapărat elitist.
Momentul 1492 va accentua covârşitor interesul Europei vis-
à-vis de aceste probleme, însă latura economică va deţine primatul.
Cert este faptul că în urma primei călătorii întreprinse de Columb,
relatările despre seminţii exotice nu au întârziat să apară:
„(…) Locuitorii acestui ţinut şi a celorlaltor ţinuturi pe
care le-am văzut şi cercetat, umblă dezbrăcaţi,
deopotrivă bărbaţii şi femeile, aşa cum au văzut lumina
zilei; numai unele femei se acoperă cu frunze sau cu
ţesături din bumbac, special confecţionate pentru acest
scop. Toate aceste popoare nu cunosc fierul, armele le
sunt străine (…) Armele lor sunt suliţe din trestie uscată,
la al căror capete se află un vârf ascuţit din lemn uscat
(…)” 4 (trad. S.P.).
Cu toate că însemnările lui Cristofor Columb au avut, în
esenţă, un rol informativ asupra facilităţilor pe care le oferă Lumea
Nouă, ele au şi un pronunţat caracter etnografic. Înscriindu -se cu
largheţe în categoria de relatări descriptive, practicate şi de alte nume
sonore ale epocii sale, rapoartele lui Columb conţi n şi o serie de date
preţioase demersului de a percepe alteritatea, din prisma organizării ei
sociale şi a obiceiurilor:
3
J. Howland Rowe, The Renaissance Foundations of Anthropology, în A.A.,
67, 1965, p. 1-20
4
*** Epistola Christofori Colon: cui etas nostra multu debet: de Insulis
Indie supra Gangem, Lisabona, 14 martie 1493, apud P. Ankel (trad.),
Faksimile des Ersten Berichtes Cristobal Colons (Kolumbus) über die
Entdeckung Amerikas im Jahre 1492, în H. Kraemer, Weltall und Menschheit.
Geschichte der Erforschung der Natur und der Verwertung der Naturkräfte
im Dienste der Völker, IV, Deutsches Verlagshaus Bong&Co., Berlin-
Leipzig-Wien-Stuttgart, 1922?, p. 2-3
42
(…) Pe toate aceste insule predomină, după
cunoştinţele mele, monogamia; excepţie fac principii şi
regii, care au câte 20 de soţii. Femeile muncesc, după
părerea mea, mai mult decât bărbaţii. Nu am putut
stabili cu exactitate dacă băştinaşii deţin proprietăţi:
pentru că am observat faptul că fiecare îşi împărţea
lucrurile cu ceilalţi, cu precădere hrana şi alte bunuri de
acest gen. Cât despre canibali, aşa cum era de aşteptat
din partea majorităţii, nu am întâlnit. De altfel,
(băştinaşii – n.n.) nu sunt nici negri precum etiopienii,
dar poartă părul lung şi neted. (…) Aşadar, nu am
întâlnit niciunde canibali şi nici nu am auzit nimic
despre ei, excepţie făcând o insulă, a doua pe drumul
maritim dinspre Spania către India, numită Charis. Aici
locuieşte un popor considerat de celelalte popoare
învecinate a fi extrem de sălbatic (…) 5 (trad. S.P.).
Particularităţile fizice şi spirituale ale populaţiilor non-
europene au fascinat o întreagă serie de cronicari ori misionari pe
parcursul mai multor secole. În multe cazuri, abordările conţineau o
doză sporită de etnocentrism şi urmăreau atragerea atenţiei opiniei
publice cu precădere prin prezentarea unor anomalii fizice sub formă
de curiozităţi.
Un exemplu remarcabil, dintr-un lung şir, este lucrarea
Kosmographie, publicată la 1550 de Sebastian Münster, lucrare 6 ce
conţine o serie de reprezentări fantastice şi vădit exagerate a unor
diformităţi prezente la rasele umane.
Aceeaşi predilecţie pentru prezentarea unor monştri umani,
reflectând în fond rasele de la „capătul lumii”, poate fi observată
constant în perioada medievală. Solinus, mediocrul vulgarizator roman
din secolul al III-lea evocase deja rasele de la capătul lumii, motivul
fiind preluat ulterior în secolul al XII -lea de Honorius
Augustodunensis, acesta ilustrându-le într-un manuscris executat la
Arnstein în Renania, în care fantasticul se întrepătrundea cu
burlescul 7.
Ulterior îşi vor face apariţia şi primele „cabinete de
curiozităţi” în care, de regulă, erau cuprinse artefacte exotice, ajunse
în Europa prin intermediul misionarilor şi a călătorilor.
Nu în ultimul rând trebuie remarcat faptul că pentru europeni
prezentau interes în primul rând o serie de practici şi ritualuri derulate
la nivelul populaţiilor aşa zise primitive. În acest sens, circulau
5
Ibidem, p. 5-6
6
H. Kraemer, op.cit., p. 241
7
J. Le Goff, Civilizaţia Occidentului medieval, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1970, p. 435, pl. 151
43
frecvent gravuri al căror conţinut ilustrativ gravita în jurul practicilor
canibalice, un exemplu concludent reprezentându-l ilustraţiile lui
Theodor de Bry, de pe la 1593, păstrate actualmente la Muzeul din
Berlin şi care au ca obiect central canibalismul practicat de sălbaticii
indieni ai Noii Lumi.
Pentru lumea europeană a secolului al XVI-lea, marcată de
miracole, sfinţi, vrăjitoare şi în general, de un imaginar nemaiîntâlnit,
descoperirea Noii Lumi deschidea un teren extrem de favorabil
speculaţiilor referitoare la originea unor personaje fabuloase care, în
linii mari, se regăseau în imaginea primitivilor şi sălbaticilor descrişi
de conchistadori şi misionari.
Rolul misionarilor de a-i converti pe aceşti sălbatici la
Creştinism se dovedise a fi unul extrem de dificil, dar la fel de
important pentru cunoaşterea oamenilor, a alterităţii în ansamblu 8.
Pilda clasică vehiculată în acest sens face trimitere la descrierile lui
Fray Bernardino de Sahagun în a sa Istorie generală a lucrurilor din
noua Spanie:
„(…) Adevărul e că mulţi misionari nu ştiu de unde purced
unele manifestări, şi cu toate că se vede limpede că aceasta
este curată idolatrie, nu cer niciodată socoteală pocăiţilor,
ba chiar dacă vreunul dintre ei ar încerca să le explice
preacuvioaselor feţe bisericeşti despre ce este vorba, ei tot n -
ar înţelege mare lucru, pentru că nu cunosc limba vorbită de
9
oamenii acestor ţinuturi (…)” .
Perioada Iluminismului va marca o altă etapă majoră în care
survine o profundă schimbare în ceea ce priveşte modul de percepere
al celuilalt, graţie şi unor din ce în ce mai frecvente contacte cu
populaţii extra-europene. Iluminiştii erau în general fascinaţi de
spectaculos şi necunoscut, de pildă de existenţa lui Orang Outang (în
limba malaeziană, omul pădurii) 10. În scrierile botanistului suedez
Carolus Linnaeus (1707-1778), acesta apare menţionat împreună cu
alte tipuri, precum Homo nocturnus, H. troglodytes (oamenii peşterii)
şi H. sylvestris (omul pădurii) 11.
Unul dintre cei mai iluştri reprezentanţi ai Iluminismului,
François-Marie Arouet, cunoscut mai ales sub numele Voltaire (1694-
8
J.W. Gruber, Ethnographic Salvage and the Shaping of Anthropology, în
A.A., 61, 1959, p. 379-389
9
Fray Bernardino de Sahagún, Istoria generală a lucrurilor din noua Spanie,
Ed. Meridiane, Bucureşti, 1989, p. 49.
10
Al. Barnard, History and Theory in Anthropology, Cambridge University
Press, Cambridge, 2000, p. 19
11
C. Linnee, Amoenitates Academicae seu Dissertationes variae, physicae,
medicae, botanicae, Lugduni Batavorum, 1764, passim
44
1778) realiza o serie de aprecieri referitoare la populaţiile extra -
europene. Bunăoară, Voltaire credea în imposibilitatea de a -i corecta
moral şi intelectual pe negri; de asemenea, era de părere că factorul
geografic nu are nici o relevanţă în dezvoltarea unei culturi 12.
Imensa cantitate de material şi implicit de informaţ ie
acumulată în cabinetele de curiozităţi au dat naştere nevoii fireşti de a
întreprinde o primă sortare şi clasificare a acestora.
Aproximativ în acelaşi timp, un relativ avânt îl cunosc
preocupările pentru studiul diferitelor particularităţi fizice prez ente la
varii populaţii, practic acum punându-se bazele antropologiei fizice.
Rangul de fondator al acestei discipline îi este atribuit lui Johann
Friedrich Blumenbach (1752-1840), care defineşte antropologia ca
fiind istoria naturală a omului.
Este momentul în care încep să se contureze bazele metodei
antropologiei, manifestându-se în principal prin preocuparea de a
obţine informaţii indirecte asupra celorlalţi, încercându -se în acelaşi
timp întreprinderea unor analize, în registru comparativ, cu realităţ ile
europene, dar care, ulterior, s-a dovedit a fi total ineficiente.
Un impact major l-au avut şi studiile biblice asupra
diversităţii, încercându-se atingerea unei înţelegeri morale a
diferenţelor, concomitent punându-se bazele unui model de difuziune
a culturii.
Către mijlocul secolului al XVIII-lea antropologia începe să
fie supusă fundamentării ştiinţifice. Astfel, prin scrierile sale se face
remarcat Johann Joachim Winckelmann (1717-1768), dar mai ales prin
publicarea în anul 1764 la Dresda a lucrăr ii Geschichte der Kunst des
Alterthums, în care realizează una dintre primele analize asupra
manifestărilor artistice la diferite populaţii ale Antichităţii, în registru
comparativ.
Nu atât demersul lui J.J. Winckelmann, de prezentare a
evoluţiei manifestărilor artistice este important pentru antropologi, ci
în primul rând, identificarea existenţei unei origini comune a
fenomenelor artistice la diferite popoare:
„(…) Arta pare să fi luat naştere în acelaşi mod la
toate popoarele care au cultivat-o şi nu avem motive să-i
atribuim o anumită patrie; căci şi primele seminţe necesare
le-au descoperit toate popoarele în propriile lor patrii. Dar
născocirea artei s-a petrecut în condiţii diferite în raport
de vârsta fiecărui popor şi de introducerea mai timpurie
ori mai târzie a religiei, încât probabil că egiptenii şi
caldeenii să fi început înaintea grecilor a-şi reprezenta
12
P. Honigsheim, Voltaire as anthropologist, în A.A., 47, 1945, p. 104-118
45
prin obiecte concrete forţele supranaturale închipuite, spre
a le venera. (…) 13.
Să fie aici vorba despre o primă sugestie referitoare la
caracterul universal al culturii? Cu certitudine. Însă Winckelmann îşi
limitează argumentaţia la ceea ce Jakob Burckhardt înţelege prin
Hochkultur, dar pe de altă parte, lasă loc unor alte posibile interpretări
care să depăşească limitele geografice pe car e şi le-a propus.
Aproximativ în aceeaşi direcţie se îndreaptă şi Jean Jacques
Rousseau (1712-1778) în Discursul asupra artelor şi ştiinţelor,
publicat în 1762, în care apare ideea bunului sălbatic, încărcat de
calităţi umane şi care contrastează cu modelele umane şi sociale ale
timpului său. Rousseau identificase două categorii de inegalitate: cea
naturală, care consta în deosebirile de capacităţi intelectuale şi cea
artificială, care se manifestă la nivel social.
Se pare însă că statutul de autor al ideii bunului sălbatic nu îi
revine lui J.J. Rousseau, ci englezului John Dryden, care într -un vers
din The Conquest of Granada, în anul 1692 o folosise pentru prima
dată 14. Mitul bunului sălbatic însă, va rămâne mereu, chiar şi în
secolul XX, o constantă a preocupărilor care aveau ca obiect central
omul primitiv 15.
Anne Robert Jacques Turgot, Baron de l’Aulne (1727-1781)
lansează o inedită viziune asupra legilor evoluţiei, din perspectivă
religioasă, legi care ulterior au fost clarificate de clasicii
evoluţionismului social.
Acesta identifică existenţa unui stadiu primar, teologic,
explicat prin credinţa anumitor popoare în spirite supranaturale prin
intermediul cărora acestea încercau să-şi explice conexiunile cauzale
manifestate la nivelul fenomenelor naturale. A urmat un stadiu
secundar, în care cauzele acestor fenomene supranaturale erau
explicate prin intermediul unor abstractizări iar în cele din urmă, într -
un stadiu terţiar, au fost enunţate ipoteze bazate pe observarea
influenţelor reciproce. A. Comte denumeşte cele trei stadii astfel:
stadiul teologic, stadiul metafizic şi stadiul pozitiv.
O contribuţie importantă la dezvoltarea antropologiei, în sens
filosofic, a avut-o Immanuel Kant (1724-1804).
13
J.J. Winckelmann, Istoria artei antice, vol. I, Ed. Meridiane, Bucureşti,
1985, p. 57-58
14
„(…) As free as nature first made man, / Ere the base laws of servitude
began, / When wild in woods the noble savage ran (…)”, după Al. Barnard,
op.cit, p. 20
15
P. Topinard, L’Anthropologie et la Science Sociale, Masson, Paris, 1900, p.
161
46
Kant realizase o analiză a diferitelor popoare în func ţie de
mentalitatea acestora. Astfel, pe germani îi consideră cosmopoliţi, dar
nu foarte geniali, în schimb dispun de o mare putere de discernământ.
Chiar dacă nu posedă un spirit inovator, le este caracteristică o enormă
putere de muncă.
În concepţia antropologică a lui Kant, marcată de un rasism şi
misoginism evident 16, un oarecare, călător prin Europa, are câte ceva
de învăţat doar de la patru etnii: olandezii, englezii, italienii şi
francezii 17. Caracterul francez este marcat de o oarecare uşurinţă iar
italienii se remarcă prin deosebitele lor abilităţi politice.
Nu în ultimul rând, Kant aduce în discuţie şi popoarele
„barbare” ale Europei, reprezentate de ruşi şi de polonezi. După Kant,
barbare sunt acele naţiuni sau state care dovedesc o incapacitate
naturală de a guverna după legi 18.
Marcat profund de efervescenţa spirituală a epocii în care
trăia, animată de mari clasici ai spiritualităţii germane precum J.W.
von Goethe şi Fr. Schiller, Alexander von Humboldt (1769-1859)
include printre scrierile sale o serie de aspecte care, pentru ştiinţa
antropologică, de asemenea ar putea fi considerate relevante.
În anul 1808, Humboldt publică lucrarea Ansichten der Natur
(i.e. Privelişti din Natură), rezultată în urma expediţiilor la care
participase în America de Sud. Însemnările lui Humboldt sunt
încărcate de relevanţă în ceea ce priveşte optica asupra populaţiilor
indigene pe care le-a întâlnit:
„(…) Nu-mi place să folosesc cuvântul „sălbatic”,
căci între indianul supus, care trăieşte în misiuni, şi cel
liber sau independent există doar o presupusă deosebire
din punct de vedere cultural. În pădurile Americii de Sud
există triburi de indieni care trăiesc paşnic în satele lor,
sub conducerea unor căpetenii, care îşi cultivă pământul
cu banani, manioc şi bumbac, din care îşi ţes
hamacurile. Ei nu sunt cu nimic mai barbari decât
indienii goi din misiuni, care au fost învăţaţi să-şi facă
cruce. În Europa este destul de răspândită părerea
greşită că toţi indienii liberi sunt vânători nomazi
(…)” 19.
16
J.S. Kahn, Anthropology as cosmopolitan practice?, în A.T., 3, 4, 2003, p.
404
17
Imm. Kant, Reflexionen zur Anthropologie, în Kant’s gesammelte Schriften,
XV, 2.1., Walter de Gruyter&Co., Berlin&Leipzig, 1923, p. 592
18
Ibidem, p. 595: „(…) Barbarisch heissen die Länder, die eine natürliche
Unfähigkeit haben, frey oder Gesetzmäsig regirt zu werden (…)”
19
Al. von Humboldt, Privelişti din Cordilieri, Ed. Minerva, Bucureşti, 1970,
p. 220
47
Alexander von Humboldt subliniază în acelaşi timp

semnificaţia pe care o deţine în cadrul unui popor substratul ancestral,
care nu poate fi trecut în umbră de varii acţiuni de convertire la
civilizaţie iniţiate de misionari:
„(…) Misionarii au putut interzice indienilor
anumite datini la naşterea unui copil, la vârsta
nubilităţii, la îngroparea morţilor. Au reuşit să-i
convingă să nu-şi mai vopsească pielea, să nu-şi mai
facă tăieturi în bărbie, pe nas sau în obraji. Au putut
stârpi în mase superstiţiile, care se moştenesc în taină,
mai departe la unele familii. Dar a fost mai uşor să
interzici datini şi să ştergi amintiri decât să schimbi
vechile credinţe cu altele noi (…)” 20.
Evoluţia ulterioară a antropologiei este strict legată de
dezvoltarea sistemului colonial, dezvoltare generată aproape în
exclusivitate de Europa. Factorii care au generat expansiunea
europeană au fost, pe de o parte, capitalismul comercial (dezvoltat în
Europa între mijlocul secolului al XV-lea şi sfârşitul secolului al
XVIII-lea), iar pe de altă parte, capitalismul industrial (între secolul al
XIX-lea şi prima jumătate a secolului XX) 21.
Interesul pentru regiunile extra-europene rămâne constant şi în
secolul al XIX-lea, evident, fiind vorba de un interes care gravita mai
de grabă în jurul avantajelor economice pe care le prezentau noile
ţinuturi, populaţia prezentând mai puţină importanţă, excepţie făcând
momentele în care se năşteau conflicte deschise între aceasta şi
europeni.
Etnologia, pe de altă parte, va avea un rol decisiv în
conturarea antropologiei 22.
Bibliografia perioadei mai sus menţionate este extrem de
bogată în studii, jurnale şi relatări referitoare la populaţiile exotice,
ale unor etnografi, etnologi ori călători.
Aborigenii din Australia au reprezentat subiectul predilect al
mai multor autori, unii atrăgând atenţia asupra fenomenului de
exterminare a populaţiei native, dar în ansamblu, descrierile acestora
sunt compilaţii ale informaţiilor obţinute de la primii colonişti vizând
o paletă largă de aspecte, precum formele de organizare soc ială,
20
Ibidem, p. 222
21
J. Cuisenier, Etnologia Europei, Institutul European, Iaşi, 1999, p. 98
22
M.J. Herskovitz, Past Developments and Present Currents in Ethnology, în
A.A., 61, 1959, p. 389-398
48
cultura materială 23, habitatul 24, arta 25, religia 26, practicarea
infanticidului 27 şi ritul funerar al indigenilor 28.
Între 1874-1876, coordonatorul Oficiului Hidrografic din
Berlin, Baronul von Schleinitz, proprietar în acelaşi timp a unei vaste
colecţii etnografice, întreprinsese o expediţie în zona Pacificului, în
regiunea de nord a Noii Guinee, unde remarcă tipul de locuinţe
palafite, caracteristic habitatului local.
Fascinaţia popoarelor şi culturilor africane a rămas de
asemenea o constantă a diferitelor preocupări pseudo-antropologice
ale epocii. Sunt prezente numeroase observaţii de călătorie privitoare
la populaţia Africii, la particularităţile fizice ale locuitorilor, la
formele tradiţionale de autoritate şi implicaţiile religioase ale
acestora 29, precum şi la habitat. Ornamentele corporale au atras de
asemenea atenţia mai multor învăţaţi 30, luând astfel naştere o serie de
colecţii etnografice remarcabile 31.
Nu în ultimul rând, în numeroase scrieri referitoare la
populaţiile africane este promovată ideea catolicismului eliberator,
imaginea occidentalului civilizator, iar ca sursă a sclavagismului
african este indicată religia musulmană 32.
23
J.W. Fawcett, Notes on the Customs and Dialect of the Wonnah-Ruah
Tribe, în Science, august 22, 1898, p. 152
24
J. Backhouse, A Narrative of a Visit to the Australian Colonies, Hamilton,
Adams, and Co. Paternoster Row, London, 1843, p. 373
25
în mod frecvent erau studiate picturile rupestre: W.J. Walton, An
Aboriginal Devil Rock, în Mankind, decembrie 1932, p. 141
26
H. O‟Sullivan White, Some Recollections of the Aborigines of New South
Wales in the Years 1848, 1849 and 1850, în Mankind, mai 1934, p. 225-226
27
R. Miller, The Hunter River. The Wonnarua Tribe and Language, în E.M.
Curr, The Australian Race: its origin, languages, customs, place of landing in
Australia, and the routes by which it spread itself over that continent , III,
John Farnes Government Printer, Melbourne, 1886-1887, p. 353
28
B. McKiernan, Some Notes on the Aborigines of the Lower Hunter River,
New South Wales, în Anthropos, VI, 1911, p. 885-892
29
R. Basset, Recherches sur la Religion des Berbères, Ernest Leroux,
Éditeur, Paris, 1910, p. 26
30
F. Thonner, Du Congo à l’Ubangi. Mon deuxième voyage dans l’Afrique
centrale, Bruxelles-Paris, 1910, p. 36
31
P.D. Boilat, Esquisses Sénégalaises. Atlas, P. Bertrand, Libraire-Éditeur,
Paris, 1853, passim
32
M.G. Alexis, La Barbarie Africaine et l’action civilisatrice des missions
catholiques au Congo et dans l’Afrique Équatoriale, H. Dessain, Liége, 1889,
p. 6-7
49
În Canada, unul dintre primii antropologi a fost E.F. Wilson,
al cărui contact cu munca antropologică are loc în momentul publicării
dicţionarului şi gramaticii limbii Ojibway, în anul 1874 33.
E.F. Wilson relatează în scrierile sale despre ocupaţiile,
habitatul şi sistemul juridic al indienilor Cherokee, iar unul dintre
meritele sale fundamentale este acela de a fi popularizat ştiinţa
antropologică, încercând să orienteze antropologia şi cercetarea
antropologică spre folosul comunităţii.
În acest sens, în locul transformării într-o castă ezoterică din
punct de vedere profesional, antropologii au renunţat să poarte un
dialog strict între profesionişti, devenind un segment important al
opiniei publice 34.
Numeroşi autori încep să atragă atenţia asupra diversităţii
culturale şi umane prezentă la populaţiile din America de Nord şi
Mexic 35, infirmând astfel consacratul proverb al conquistadorilor
spanioli: „Visto un Indio de qual quiera region, se puede decir que se
han visto todos” 36.
Tot perioadei de pionierat a antropologiei americane i se
circumscrie şi Roland Burrage Dixon, care realizase o serie de
cercetări în Noua Zeelandă, Tazmania, Australia şi Fiji dar contribuise
şi la cunoaşterea triburilor Americii de Nord prin publicarea lucrărilor
The Native Languages of California în anul 1903 şi California Folk-
Lore, în 1906 37.
Începând cu jumătatea secolului al XIX-lea, preocupările
pentru antropologie încep să devină din ce în ce mai constante,
realizându-se desprinderea de acea epocă marcată de căutări pseudo -
ştiinţifice şi amatorism.
Cu toate acestea, în unele ţări ale Europei, cum ar fi Marea
Britanie, scrierile din domeniul antropologiei încă erau privite ca pure
fabulaţii ale unor călători, reclamându-se pe de altă parte, necesitatea
colectării materialului de teren şi catalogarea acestuia 38.
33
D.A. Nock, A Chapter in the Amateur Period of Canadian Anthropology:
A Missionary Case Study, în C.J.N.S., II, 2(1982), p. 252
34
Ibidem, p. 260
35
J.C. Ewers, Hair Pipes in Plains Indian Adornment, a Study in Indian and
White Ingenuity, în Anthropological Papers. Smithsonian Institution, Bureau
of American Ethnology, Washington, 1957, p. 29 sqq.
36
A. Bertillon, Ethnographie Moderne. Les Races Sauvages, G. Masson,
Paris, 1882, p. 91
37
A.M. Tozzer; A.L. Kroeber, Roland Burrage Dixon, în A.A., 47, 1945, p.
104-118
38
A. Lang, The Making of Religion, Longmans, Green, and Co., London, New
York, Bombay, 1900, p. 41
50
Preocupările sistematice pentru tipurile de rase şi pentru
particularităţile fizice dar şi culturale, au condus la crearea unui cadru
instituţional în Europa, cu precădere în statele care deţineau posesiuni
în regiunile extra-europene. Prezentăm, în cele ce urmează evoluţia
instituţiilor de profil de la mijlocul secolului al XIX -lea şi până la
mijlocul secolului XX, rolul acestora în dezvoltarea antropologiei
fiind o certitudine:
1822 British Association for the Advancement of Science. Section of
Anthropology;
1839 Société Ethnologique de Paris (1839-1848);
1843 Ethnological Society of London (1843-1871);
1859 Société d'Anthropologie de Paris;
1863 Anthropological Society of London (1843-1871);
1863 Kaiserliche Gesellschaft der Freunde der Naturkunde, Anthropologie und
Ethnologie, din Moscova;
1867 Congrès International d'Anthropologie et d’Archéologie préhistorique,
Paris;
1868 Societá Italiana di Antropologia, Etnologia e Psicologia Comparata ;
1869 Berliner Gesellschaft für Anthropologie, Ethnologie und Urgeschichte ;
1870 Deutsche Gesellschaft für Anthropologie, Ethnologie und Ur geschichte;
1870 Münchener Gesellschaft für Anthropologie, Ethnologie und Urgeschichte ;
1870 Anthropologische Gesellschaft Wien;
1871 Societá Italiana d'Antropologia e di Etnologia Florenza ;
1873 Svenska Sällskapet för Anthropologi och Geografi , Stockholm;
1879 Anthropological Society of Washington;
1881 Société d'Anthropologie de Lyon;
1882 Société d'Anthropologie de Bruxelles;
1884 Anthropological Society Tokyo;
1885 Congrès International d'Anthropologie Criminelle ;
1886 Anthropological Society of Bombay;
1888 Asociaţia Antropologică Rusă din St. Petersburg ;
1893 Società Romana di Anthropologia, Roma;
1895 Société des Américanistes de Paris;
1895 Royal Anthropological Society of Australasia , Sydney;
1900 Frankfurter Gesellschaft für Anthropologie, Ethnologie und Urgeschichte;
1910 Institut Français d'Anthropologie, Paris;
1911 Institut de Paléontologie Humaine, Paris;
1918 Sociedade Portuguesa d'Antropologia e Etnologia , Porto;
1920 Société Suisse d'Anthropologie et d'Ethnologie ;
1921 Sociedad Española de Antropologia, Etnografia y Prehistoria , Madrid;
1924 Anatomical and Anthropological Society of China .
Către sfârşitul secolului al XIX-lea va începe să se contureze

din ce în ce mai concret diferenţa dintre antropologie şi etnologie,
chiar dacă la început antropologia era percepută ca ramură a istoriei
51
naturale, care avea ca obiect de studiu omul, religia sa 39 şi rasele
umane 40.
Una dintre priorităţile majore, din acest moment, va fi
acceptarea antropologiei ca disciplină distinctă în cadrul marilor
universităţi ale lumii 41.
În linii mari, se conturase astfel momentul în care
antropologia se detaşează de perioada inerentă de căutări, o etapă
marcată nu de puţine ori de subiectivism, la a cărui rădăcină sălăşluia
modul etnocentrist de abordare a diferitelor probleme care vizau
structura socială ori cultura în ansamblu.
Cu extrem de multă dificultate antropologii vor înceta să îşi
focalizeze atenţia strict asupra culturilor primitive, antropologii
sociali britanici, de pildă, chiar şi în secolul XX, în perioada de
maturitate a ştiinţei, fiind acuzaţi de practicarea unei etnografii
demodate 42.
39
M. Czaplicka, Shamanism in Siberia, în Aboriginal Siberia. A Study in
Social Anthropology, The Clarendon Press, Oxford, 1914, p. 4
40
P. Topinard, L’Anthropologie, Bibliothéque des sciences contemporaines,
C. Reinwald, Paris, 1895, p. 2
41
Al.L. Kroeber, The Place of Anthropology in Universities, în A.A., 56,
1954, p. 764-767
42
Idem, The History of the Personality of Anthropology, în A.A., 61, 1959, p.
398-404
52
I I I . E V O L U Ţ I O N I S M U L Î N A N T R O PO L O GI E
Încă din perioada care marca un posibil început al

antropologiei ca ştiinţă distinctă, exista o viziune cvasi -unanimă în
rândul gânditorilor, conform căreia cultura se dezvoltă (ori evoluează)
la modul general într-o manieră uniformă ori progresivă, iar popoarele
reprezintă organisme create de trecut, care pot fi modificate prin
acumulări ereditare lente 1.
Accepţiunea generală gravita în jurul ideii care stipula că
majoritatea societăţilor parcurg aceleaşi serii de stadii, ajungându -se
într-un final la un nivel comun.
Ideea progresului evolutiv care se manifestă în cadrul unei
societăţi a fost cu largheţe acceptată de comunitatea ştiinţifică încă din
perioada Iluminismului.
În secolul al XVIII-lea, filosofii francezi şi cei scoţieni
deopotrivă, apelau la astfel de scheme evolutive. Bunăoară, gânditorul
francez Charles Louis de Montesquieu (1689-1755), propusese o
schemă evoluţionară care, în linii mari, fixase trecerea societăţii
umane prin trei etape succesive de evoluţie: sălbăticia, barbaria şi
civilizaţia.
Acestei idei i se vor circumscrie o mare parte a
reprezentanţilor curentului evoluţionist, nu în ultimul rând şi cele
două personalităţi marcante ale curentului, în secolul al XIX -lea, E.B.
Tylor şi L.H. Morgan 2.
Către mijlocul secolului al XIX-lea, seria de explorări
geografice, cuceriri şi colonizări ajunsese la punctul de maximă
dezvoltare, în acelaşi timp rezultând şi un sistem extrem de complex al
posesiunilor coloniale, marcat profund de existenţa unor populaţii
radical diferite din punct de vedere cultural de europeni şi, implicit, de
modul de viaţă al europenilor.
1
G. Le Bon, The Crowd. A Study of the Popular Mind, The Macmillan, Co.,
Criminology Series, New York, 1896, p. 74
2
Ch. Seymour-Smith, în Macmillan Dictionary of Anthropology, Macmillan,
New York, 1986, p. 105
În aceste condiţii, antropologiei i se deschiseseră noi şi vaste
orizonturi de dezvoltare în virtutea analizării diferenţelor existente la
nivel cultural 3.
1. Scurtă incursiune în problematica evoluţionismului
general.
Înainte însă, ca legile evoluţiei sociale să se fi încetăţenit,
comunitatea ştiinţifică şi cea profană deopotrivă, au parcurs un drum
sinuos şi anevoios, marcat de disensiuni referitoare la viabi litatea ideii
de evoluţie. Astfel, secole de-a rândul, evoluţia vieţii şi apariţia
omului au fost abordate dintr-o perspectivă pur teologică.
Ab originis, idei în sensul evoluţionist au fost propagate încă
din Grecia antică de către o şcoală filosofică unde era dezvoltată o
teorie evoluţionară dar care nu poate fi comparată cu teoriile
ulterioare.
O preocupare constantă a enciclopediştilor din Evul Mediu era
aceea de a clasifica Universul şi formele sale de la superior la inferior,
pornind de la Divinitate spre om, de la om la primate, de la primate la
nevertebrate şi în cele din urmă, de la nevertebrate la plante 4.
Veacul întunecat era, în ansamblu, dacă nu în exclusivitate,
marcat de ideea creaţionismului care constituia, în acest sens,
principala teoria prin care se încerca explicarea apariţiei omului pe
Pământ. Stricto sensu, prin creaţionism se explica originea speciilor
pornind de la Geneza (Vechiul Testament, Facerea, 1, 26-27), conform
căreia Dumnezeu a creat speciile în cele şase zile ale Creaţiunii .
S-au manifestat şi numeroase exagerări în această direcţie,
astfel, pe baza calculelor axate pe genealogia biblică, unii specialişti
au stabilit data şi ora exactă a Creaţiunii, de unde James Ussher şi
John Lightfoot au concluzionat că Lumea a fost creată la 23 octombrie
4004 a.Chr., la ora 9 dimineaţa 5.
Abia odată cu zorile secolului al XVIII-lea începe să se nască
în lumea ştiinţifică, marcată până nu de mult de problemele teologice,
interesul faţă de biologie, faţă de clasificarea plantelor şi animale lor.
Printre primele preocupări în acest sens, trebuie menţionată
activitatea unor erudiţi precum Carolus Linnaeus, care este cel dintâi
promotor al unei clasificări a vieţuitoarelor în vertebrate şi
nevertebrate.
3
R.H. Winthrop, Dictionary of Concepts in Cultural Anthropology,
Greenwood Press, New York, 1991, p. 109
4
5
K.Ph. Kottak, Anthropology. The exploration of Human Diversity, McGraw-
Hill, New York, 1991, p. 50
54
EVOLUŢIONISMUL ÎN ANTROPOLOGIE
Georges-Louis Leclerc de Buffon (1707-1778) susţinea ideea
existenţei unei forme ideale iniţiale dar care, pe parcursul timpului, a
fost deteriorată, lăsând loc apariţiei unei varietăţi de forme a
descendenţilor.
Pleiada de gânditori a secolului al XVIII-lea şi a secolului al
XIX-lea este compusă din figuri marcante precum James Hutton
(1726-1797), iniţiatorul "Uniformismului", conform căruia Pământul
şi-a dobândit forma prin acţiunea concertată a apei şi aerului; Erasmus
Darwin (1731-1802), care şi-a adus contribuţia la fundamentarea
teoriei evoluţioniste, sugerând că animalele răspund la condiţiile de
mediu prin adaptare; George Cuvier (1769-1832), fondatorul
"Paleontologiei vertebratelor", fiind primul care susţinea posibilitatea
dispariţiei anumitor specii.
Nu în cele din urmă, se cuvine amintit Jean Baptiste Lamarck
(1744-1829), care pe baza componentei teoretice lansate, se apropie
vertiginos de caracterul ştiinţific, lansând în anul 1801 o teorie
conform căreia toate speciile îşi au originea în altele, mai puţin
evoluate.
Această efervescenţă ştiinţifică mai sus prezentată se află în
strânsă relaţie cu descoperirile de fosile din secolele al XVIII -lea şi al
XIX-lea, care reclamaseră o revizuire şi o resemantizare a bazelor
teoretice, fiind pe de altă parte şi sursa primelor dubii referitoare la
viabilitatea teoriei creaţioniste.
Astfel este generată o întreagă dispută privind originea vieţii
şi a omului, controversele luând, de multe ori, forma unor polemici
nesfârşite între adepţii creaţionismului (de regulă prelaţi) şi cei ai
evoluţionismului 6.
Sarcina noastră este, fără îndoială, aceea de a prezenta esenţa
celor două orientări, în registru comparativ, antropologului culturii
nefiindu-i permisă, în acest context, oficializarea unei poziţii anume,
întrucât în demersul său de cercetare, antropologul poate întâlni
culturi axate întru totul către o altă direcţie privind originea omului şi
a vieţii pe Pământ.
Personalitatea cea mai cunoscută şi în acelaşi timp
controversată a evoluţionismului biologic este naturalistul britanic
Charles Darwin (1809-1882). Acesta studiază medicina la
Universitatea Edinburgh, iar la 31 decembrie 1831 se îmbarcă pe
H.M.S. Beagle, ca naturalist, pornind într-o expediţie către Coasta
Pacifică a Americii de Sud.
6
conform teoriei evoluţioniste, speciile au evoluat printr-un proces lung şi
gradual de transformare sau descendenţă cu modificare.
55
Darwin este influenţat în mare măsură de bunicul său, mai sus
amintitul Erasmus Darwin, care în anul 1794 publicase lucrarea
Zoonomia.
În anul 1859, prin publicarea lucrării On the Origin of Species
by Means of Natural Selection (Originea speciilor), Charles Darwin
pune bazele teoriei evoluţioniste, revoluţionând concepţiile
contemporane lui privitoare la originea vieţii.
2. Evoluţionismul social şi cultural.
Secolul al XIX-lea a reprezentat pentru antropologie
momentul în care, pornind de la ideea generală a evoluţiei, dar şi de la
scrierile lui Montesquieu, centrul de greutate este transferat asupra
societăţii şi a evoluţiei acesteia.
O primă personalitate în această direcţie este Johannes Jakob
Bachofen (1815-1887), născut în Elveţia şi care studiază dreptul la
Berlin, Paris şi Cambridge.
Studiul dreptului va marca în mod covârşitor întreaga sa
evoluţie ştiinţifică ulterioară, fiind preocupat de dreptul femeii în
registru comparativ la diferite societăţi. Semnificativă este publicarea,
în anul 1861, a lucrării Das Mutterrecht 7.
Fundamentul dreptului familiei, după opinia lui J.J. Bachofen,
îl reprezintă matriarhatul 8 şi implicaţiile religioase ale acestuia:
„(...) Peste tot unde avem de a face cu ginecocraţia,
aceasta este legată de misterele religiei chtoniene, care ţine
de numele lui Demeter sau de numele altei divinităţi similare,
reprezentând maternitatea (...) 9” (trad. S.P.).
În anul 1844, J.J. Bachofen va deţine titlul de profesor de
drept roman la Universitatea din Bâle. Apropierea lui Bachofen de
istoria romană survine într-o mare măsură datorită studiilor sale de
arheologie, realizate la Roma.
Preocupările sale ştiinţifice vizau, cum s-a mai afirmat aici,
problemele legate de statutul juridic şi religios 10 al femeii în societatea
arhaică.
Nu mai puţin important a fost demersul savantului de a
încerca o îmbinare a substratului mitologic şi a noţiunilor de drept în
societăţile arhaice. Lui îi aparţine teoretizarea descendenţei de tip
7
Al. Barnard, op.cit., p. 32
8
J.J. Bachofen, Le Droit de la Mère dans l’antiquité, Groupe Français
d‟Études Féministes, Paris, 1903, p. 175
9
Ibidem, p. 83
10
J.J. Bachofen, Der Baer in den Religionen des Altertums, Ch. Meyri, Basel,
1863, p. 6-30
56
matriliniar, la care identifică o primă formă, patronată de o divinitate
supremă feminină (tellurische Urmutter) 11 şi a cărei patronaj divin se
răsfrângea cu prioritate asupra pământului şi fertilităţii, fiind
identificabilă cu Magna Terra Mater la romani.
După J.J. Bachofen, matriarhatul este marcat de existenţa a
trei stadii ale evoluţiei: matriarhatul de descendenţă (la care, în
funcţie de rangul social al mamei se realiza clasificarea socială a
copiilor); matriarhatul juridic (rolul covârşitor în soluţionarea
diferendelor revenind unor femei cu poziţie socială recunoscută) şi în
cele, din urmă, matriarhatul religios (divinitatea agreează cu
precădere sacrificiul înfăptuit de o femeie) 12.
Un alt reprezentant al perioadei de început a evoluţionismului
social este Sir John Lubbock (1834-1913), cunoscut posterităţii şi sub
numele de Lord Avebury, fervent susţinător al lui Darwin.
Preocupările lui Lubbock au fost benefice atât antropologiei,
cât şi arheologiei, în aceste condiţii înfiripându-se primele forme ale
caracterului interdisciplinar pentru noua ştiinţă.
Lumea ştiinţifică îşi exprimă gratitudinea lui Lubbock pentru
introducerea în limbajul de specialitate a termenilor paleolitic şi
neolitic, iar din punct de vedere metodologic este subliniată
semnificaţia întrebuinţării metodei stratigrafice.
Publicarea în anul 1872 a lucrării Prehistoric Times: As
Illustrated by Ancient Remains and the Manners and Customs of
Modern Savages, constituie un prim pas către identificarea
populaţiilor aşa zis primitive ca mijloc de înţelegere a fenomenelor
care se manifestaseră în timpurile străvechi ale istoriei.
John Lubbock este de părere că în cazul fenomenului religios
poate fi sesizată existenţa unei evoluţii graduale, fiind parcurse cinci
stadii majore, după cum urmează:
Ateism Totemism Şamanism Idolatrie Monoteism
Ateismul, în viziunea sa, este caracterizat de inexistenţa ideii

sau a noţiunii de Divinitate, iar totemismul este perceput ca un cult
care viza sacralizarea obiectelor din natură. În stadiul superior al
evoluţiei spirituale, şamanismul se distinge ca o fază în care
divinităţile devin accesibile oamenilor prin mijlocirea vrăjitorilor sau
a şamanilor. În cazul idolatriei, rolul şamanilor îşi pierde utilitatea,
oamenii intrând în contact nemijlocit cu divinitatea, care astfel devine
11
G. Gaillard, Dictionnaire des ethnologues et des anthropologues, Armand
Colin, Paris, 1997, p. 21
12
Ibidem, p.22
57
accesibilă. Lubbock defineşte în cele din urmă monoteismul 13 ca
stadiu final, caracterizat de existenţa unei divinităţi unice 14.
Urmând îndeaproape ideile lui Darwin, Th. H. Huxley îşi
dedică în cea mai mare parte munca evoluţionismului biologic, dar
observăm, în scrierile sale, o subliniere a importanţei studiilor
interdisciplinare în ceea ce priveşte abordarea problemelor care îl
vizează pe om. Huxley atrage atenţia asupra utilităţii folosirii datelor
istorice şi arheologice în analiza popoarelor primitive 15.
Sir Henry James Sumner Maine (1822-1888), reprezentant al
evoluţionismului, se cuvine amintit aici, întrucât acesta consideră că
dezvoltarea sistemelor juridice reprezintă cheia evoluţiei sociale.
Schema elaborată de el urmăreşte societatea de la sistemele
bazate pe principiile rudeniei la sistemele bazate pe teritorialitate.
La fel ca şi J.J. Bachofen, Sumner Maine, jurist prin formaţie,
se consacră studiilor de drept roman, iar în anul 1861 va publica
lucrarea sa cea mai semnificativă pentru antropologie, Ancient Law,
drept pentru care este recunoscut de numeroşi specialişti ca şi fondator
al sociologiei şi antropologiei juridice 16. În societatea primitivă,
afirmă Sumner Maine, individul este lipsit de orice semnificaţie
socială, în ansamblul ei, societatea primitivă putând fi percepută doar
ca o uniune de familii 17.
H.J. Sumner Maine realizează o serie de observaţii cu privire
la obiceiurile şi dreptul triburilor „sălbatice” din Andaman, o regiune
care ulterior va fi cercetată şi de A.R. Radcliffe -Brown şi care fusese
folosită de autorităţile coloniale ca penitenciar 18.
Se mai cuvine amintită aici şi munca ştiinţifică prestată de
juristul scoţian John Ferguson Mac Lennan (1827-1881). Făcând
abstracţie de munca lui Bachofen, J.F. Mac Lennan publicase în anul
13
J.St. Mill, Three Essays on Religion, Henry Holt&Co., New York, 1878, p.
133: John Stuart Mill considera monoteismul ca singu ră religie potrivită
pentru om
14
G. Gaillard, op.cit, p. 35
15
Th.H. Huxley, Man’s Place in Nature and other Anthropological Essays, în
Collected Essays (1893-1894), VII, Georg Olms Verlag, Hildesheim – New
York, 1970, p. 211-212: „(...) Archaeological and historical investigations
are of great value for all those peoples whose ancient state has differed
widely from their present condition, and who have the good or evil fortune to
possess a history (...)”
16
P. Bonte, M. Izard, Dicţionar de etnologie şi antropologie, Polirom, Iaşi,
1999, p. 397
17
H. Orenstein, The Ethnological Theories of Henry Sumner Maine, în A.A.,
70, 1968, p. 264-276
18
H. Sumner Maine, Études sur L’ancien droit et la coutume primitive,
Ernest Thorin Éditeur, Paris, 1884, p. 304-305
58
1865 lucrarea Primitive Marriage, în care susţinea ipoteza existenţei
matriarhatului primitiv ca prim stadiu de dezvoltare al umanităţii,
elaborând astfel o teorie asupra evoluţiei căsătoriei. El aminteşte
existenţa unei perioade originare de promiscuitate primitivă, căreia i
s-a succedat matriarhatul. Argumentaţia sa ştiinţifică debutează cu
modelul popoarelor primitive care practicau infanticidul feminin, fapt
datorat după opinia sa lipsei de susţinere din partea femeilor a
grupului în care activităţile care se circumscriau asigurării
subzistenţei.
Ulterior, scăderea accentuată a numărului femeilor în
societatea primitivă a fost factorul care generase apariţia unor practici
precum poliandria fraternală şi furtul mireselor.
Cu toate că încercări de teoretizare a evoluţiei societăţii au
existat şi înainte, aşa cum rezultă din cele prezentate mai sus, lumea
ştiinţifică şi antropologii în special, atribuie rolul major în elaborarea
teoriei evoluţionismului social lui E.B. Tylor şi lui L.H. Morgan, care
în secolul al XIX-lea vor adopta şi îmbunătăţi schema propusă de
Montesquieu şi îşi vor dobândi statutul de evoluţionişti sociali clasici.
Edward Burnett Tylor (1832-1917), porneşte în demersul său
ştiinţific de la premisa că societatea evoluează de la simplu la
complex, toate societăţile trecând prin cele trei stadii fundamentale
sugerate de Montesquieu. Pornind de la această idee, Tylor considera
că diferitele societăţi contemporane lui pot fi surprinse pe diferite
trepte ale procesului de evoluţie. Diferenţele care se manifestă la
nivelul civilizaţiei şi mentalului diferitelor rase sunt în primul rând
datorate dezvoltării inegale a acestora 19.
O altă premieră atribuită lui Tylor a fost definirea conceptului
de cultură. Pentru Tylor, cultura reprezintă expresia tuturor aspectelor
definitorii pentru viaţa socială a individului 20. E.B. Tylor a fost primul
etnolog care abordase faptele de cultură din prisma unei viziuni
generale şi sistematice.
Cu toate acestea, el nu este primul care foloseşte termenul. În
acest sens este sesizabilă o influenţă dinspre tradiţia etnologiei
germane unde, pentru prima dată, Gustav Klemm întrebuinţase
termenul într-un sens obiectiv, în momentul în care face referire la
19
E.B. Tylor, Researches into the Early History of Mankind and the
Development of Civilization, John Murray, London, 1870, p. 370: „(...) The
wide differences in the civilization and mental state of the various races of
mankind are rather differences of development than of origin, rather of
degree than of kind (...)”
20
D. Cuche, La notion de culture dans le sciences sociales, Éd. La
Découverte, Paris, 2001, p. 16-17
59
cultura materială 21. După opinia lui Tylor, cultura sau civilizaţia
reprezintă un complex ori un întreg în care sunt incluse cunoştinţele,
credinţa, arta, morala, legea, obiceiul şi alte capacităţi şi obişnuinţe
dobândite de om, ca membru al societăţii 22 (trad. S.P.).
E.B. Tylor consideră că transmiterea elementelor de cultură se
realizează prin difuziune 23, lucru pe care îl observă şi în urma unei
vizite realizate la monumente şi vestigii din Mexic 24.
De remarcat este şi faptul că tot lui Tylor îi este atribuită
introducerea în circuitul ştiinţific a conceptului de supravieţuire
(Survival), prin care pot fi înţelese procesele, obiceiurile, opiniile,
ş.a.m.d., care au fost aduse prin forţa împrejurărilor într -un nou stat
sau într-o nouă societate, diferite de cele originare şi care rămân
dovezi şi exemple ale unei mai vechi condiţii a culturii, din care a
evoluat una mai nouă 25.
În anul 1883, Tylor devine director al Muzeului Universităţii
Oxford, iar ulterior, între 1896 şi 1909, activează în calitate de
Profesor de antropologie la Oxford. Munca sa ştiinţifică viza cu
precădere studierea mentalităţii popoarelor primitive, un loc însemnat
ocupându-l în această direcţie studiul animismului.
Lui Tylor i se atribuie şi meritul de a fi fost cel care a propus
termenul de animism, în demersul de identificare al stadiilor evolutive
ale formelor de manifestare religioasă, pornind de la animism, urmat
de politeism şi ajungând în cele din urmă la forma finală, cunoscută
sub numele de monoteism 26.
Pentru acea vreme, activitatea publicistică a lui Tylor nu era
deloc de neglijat. În anul 1881 publică prima sa carte, Anthropology,
de altfel fiind primul care a folosit acest termen pentru a ilustra
echivalentul în franceză - Ethnologie.
Ulterior, în anul 1865, Tylor publică Researches into the
Early History of Mankind, pentru ca mai târziu, în anul 1871 să apară
cea mai reprezentativă lucrare a sa, Primitive Culture.
21
Ibidem, p. 16
22
E.B. Tylor, Primitive Culture. Researches into the Development of
Mythology, Philosophy, Religion, Language, Art and Custom, John Murray,
London, 1873, p. 1: „(...) Culture or Civilization, taken in its wide
ethnographic sense, is that complex whole which includes knowledge, belief,
art, morals, law, custom, and any other capabilities and habits acquired by
man as a member of society (...)”.
23
Ibidem, p. 8-9
24
Idem, Anahuac: or Mexico and the Mexicans, Ancient and Modern ,
Longman, Green, Longman, and Roberts, London, 1861, passim
25
Ibidem, p. 16
26
M.-O., Géraud; O. Leservoisier; R. Pottier, Noţiunile cheie ale etnologiei.
Analize şi texte, Polirom, Iaşi, 2001, p. 119
60
Meritul lui Tylor rezidă în contribuţiile sale aduse domeniilor
religios şi mitologic, el considerând magia, astrologia şi vrăjitoria
drept caracteristici fundamentale ale religiei primitive.
În acest sens, Tylor corelează cele trei stadii ale evoluţiei
sociale cu tipuri de manifestări religioase după cum urmează:
Sălbăticia  Animism
Barbaria  Politeism
Civilizaţia  Monoteism
Evoluţia culturală, ca primă teorie etnologică sistematică,
avea ca obiect explicarea diversităţii care se manifesta la nivelul
populaţiilor 27. Spre aceeaşi direcţie de cercetare sunt orientate şi
preocupările celui de-al doilea reprezentant major al evoluţionismului,
L.H. Morgan.
Lewis Henry Morgan (1818-1881) s-a născut la Aurora, statul
New York, unde va şi studia, la Cayuga Academy, fiind interesat
printre altele şi de studiile clasice, mai precis de Grecia şi de Roma
Antică. Din punct de vedere metodologic, este cel care aplică metoda
comparativă în studiul societăţilor, fapt care îi va influenţa în mod
covârşitor şi demersul ştiinţific şi teoretic. Pe bună dreptate lui
Morgan i s-a atribuit statutul de părinte al antropologiei americane.
Pornind tot de la convingerea lui Montesquieu, va descrie
principalele trepte ale evoluţiei societăţii umane. Mai mult, Morgan
(deseori supranumit ca „Tylor al etnologiei americane” 28) va adopta
modelul propus de Tylor în ceea ce priveşte cele trei stadii ale
evoluţiei umanităţii, dar divide sălbăticia şi barbaria în alte trei
segmente, cu particularităţile aferente:
Stadiul SĂLBĂTICIE BARBARIE CIVILIZAŢIE
Hrana este preluată Se inventează
Inferior direct din natură; ceramica;
Domesticirea
Hrana constă în animalelor; Utilizarea
Mijlociu principal din peşte; Apariţia sistemelor alfabetului
Se descoperă focul; de irigaţie în fonetic.
agricultură;
Inventarea arcului Producerea uneltelor
Superior cu săgeţi. şi armelor din fier.
Morgan postulează ideea conform căreia, stadiile de evoluţie
tehnologică s-ar afla în legătură cu o secvenţă din diferite modele
culturale.
27
R.H. Winthrop, op.cit., p. 109
28
J.S. Haller, jr., Race and the Concept of Progress in Nineteenth Century
American Ethnology, în A.A., 73, 1971, p. 710-724
61
În acest sens, el consideră că familia, în evoluţia ei, a trecut
prin şase stadii:
VI. Familia monogamă; CIVILIZAŢIA
V. Familia bărbatului dominant (cu specific poligam);
IV. Căsătoria între doi membri ai grupului, în BARBARIA
interiorul comunităţii;
III. Căsătoria în interiorul grupului, dar cu evitarea
relaţiilor incestuoase;
II. Un grup de fraţi căsătorit cu un grup de surori (aşa SĂLBĂTICIA
numita căsătorie morganatică);
I. Hoarda care trăia în promiscuitate sexuală (fără
structură familială şi prohibiţii sexuale).
Tot lui Morgan îi revine şi meritul de a fi încercat să aducă
ordinea în diversitatea terminologică specifică rudeniei, cu precădere
în cercetările sale care vizau populaţia irocheză.
Preocupările ştiinţifice ale lui Morgan pentru irochezi se vor
concretiza în publicarea lucrării The Ho-de-no-sau-me or Iroquois,
recunoscută ca primă lucrare ştiinţifică dedicată unui trib nord -
american 29.
L.H. Morgan urmărea limitarea diversităţii la nivelul a două
categorii, putându-se astfel distinge o terminologie "clasificatoare",
care asimilase mai multe categorii de rude iar pe de altă parte,
terminologia "descriptivă", prin care fiecare rudă era individualizată
printr-un epitet 30.
În acest context, în urma cercetării întreprinse la populaţia
irocheză, Morgan observă egalitatea de statut între tată şi fratele
tatălui 31.
Trebuie menţionat că, în teoriile sale, Morgan manifestă o
atitudine deistă, considerând că Suprema Inteligenţă a pus în mişcare
Lumea, iar sarcina omului de ştiinţă este aceea de a descoperi legile
acestei mişcări 32.
29
L.A. White, Lewis H. Morgan’s Western Field Trips, în A.A., 53, 1951, p.
11-18
30
M. Segalen, Etnologie. Concepte şi arii culturale, Amarcord, Timişoara,
2002, p. 68-69
31
Th.R. Trautman, The whole history of kinship terminology in three
chapters. Before Morgan, Morgan and after Morgan, în A.T., 1, 2, 2001, p.
274
32
A. Mihu, Antropologie culturală, Napoca Star, Cluj-Napoca, 2000, p. 53
62
Fără îndoială, devine observabilă o contradicţie între
devotamentul lui Morgan faţă de principiile creştine pe de o parte şi
postularea unor idei care se apropie mai mult de darwinism 33.
În cadrul curentului evoluţionist se manifestă o abor dare
diferenţiată a problematicii în ansamblul ei, ceea ce a dus în cele din
urmă la conturarea unor linii specifice.
Morgan poate fi inclus în categoria teoreticienilor care îşi
pornesc demersul din perspectiva evoluţiei materiale a societăţii.
În anul 1864, L.H. Morgan oferă comunităţii ştiinţifice
lucrarea sa cea mai reprezentativă, Ancient Society, dar, de o
popularitate remarcabilă se bucurase fără îndoială şi Systems of
Consangvinity and Affinity, publicată în anul 1871.
Demersul lui L.H. Morgan, axat asupra evoluţiei materiale a
societăţii, va determina mulţi teoreticieni să -i atribuie rolul de pionier
al abordărilor marxiste 34 din domeniul antropologiei, evoluţionistul
fiind mult mai apreciat ulterior de specialiştii din Uniunea Sovietică şi
din China decât de cei din ţara sa de origine 35.
Revenind la perspectiva evoluţiei materiale a societăţii, mai
trebuie amintit faptul că pe lângă această abordare se conturează şi
perspectiva evoluţiei religioase - la nivelul psihicului şi al mentalului
şi, nu în ultimul rând, abordarea care are la bază schemele de
dezvoltare socială.
Astfel, direcţiile de abordare ale evoluţionismului se
conturează în felul următor:
Perspectiva Evoluţiei Evoluţiei Evoluţiei

materiale religioase sociale
J.G. Frazer, H.J. Sumner

Reprezentanţi L.H. E.B. Tylor, Maine,
Morgan J.G. Frazer J.F. Mac Lennan, J.J.
Bachofen
Fără nici un dubiu, o trecere în revistă a curentului

evoluţionist în antropologie nu poate fi concepută fără amintirea
celebrului J.G. Frazer.
Sir James George Frazer (1854-1941) s-a născut la Glasgow
într-o familie de presbiterieni erudiţi. În anul 1874 va accede la
33
L.A. White, Morgan’s Attitude Toward Religion and Science, în A.A., 46,
1944, p. 218-230
34
E. Tooker, Lewis H. Morgan and His Contemporaries, în A.A., 94, 1992, p.
357-375
35
P. Tolstoy, Morgan and Soviet Anthropological Thought, în A.A., 54, 1952,
p. 8-17
63
Trinity College din Cambridge, unde îşi va consacra studiul dreptului
şi filologiei clasice. Cu excepţia unei scurte perioade (în anul 1907) ,
când i se oferise o poziţie academică în sociologie şi antropologie,
Frazer îşi va desfăşura activitatea la Cambridge.
Influenţat într-un mod profund de lucrarea Primitive Culture a
lui Tylor, Frazer se va dedica problematicii folclorului şi
antropologiei, cu un rezultat răsunător, întrucât astfel va lua naştere
una dintre operele cele mai frecvent citate în antropologie şi etnologie
- The Golden Bough 36 (Creanga de aur).
În anul 1890, la Londra, sub egida prestigioasei edituri
Macmillan vede lumina tiparului monumentala lucrare The Golden
Bough. În Prefaţa lucrării, Frazer îşi expusese intenţiile iniţiale 37 de a
întocmi o lucrare generală asupra superstiţiei şi religiei, dar în cele din
urmă, limitele acestea pe care le propusese vor fi cu mult depăşite,
rezultând practic un veritabil tratat al formelor de viaţă religioasă
incipientă. Semnificativă, printre altele, este teoretizarea noţiunii de
totem:
"(...) Atunci când un sălbatic ia numele unui animal, îl recunoaşte pe
acesta ca frate şi renunţă la a-l mai ucide, se spune că animalul este
totem-ul său. (...) De unde şi raţionamentul în virtutea căruia un trib
cruţă o anumită specie de animal ori plantă (pentru că, totem -ul
tribului poate fi şi o plantă) şi îi împrumută numele, fiind vorba
probabil de credinţa conform căreia viaţa fiecărui individ al tribului
este legată de cea a vreunui animal ori vreunei plante, iar moartea sa
ar surveni în urma distrugerii acelui animal ori acelei plante (...)" 38
(trad. S.P.).
În mod paradoxal, întreaga operă a lui Frazer nu se datorase
unei asidue munci de teren (cu toate că în 1889 publicase un manual
de anchetă etnografică 39), ci unei susţinute munci de cercetare
documentară în biblioteci, având în vedere faptul că, la acel moment,
exista o imensă cantitate de informaţie bibliografică, în principal
constând din notele şi observaţiile mai multor savanţi ori călători
asupra unui număr apreciabil de populaţii.
Astfel se explică oarecum etichetarea lui Frazer dar şi a
celorlalţi evoluţionişti, cu excepţia lui E.B. Tylor şi a lui L.H.
Morgan, de a fi fost "antropologi de cabinet" 40, care şi-au conceput
36
G. Gaillard, op.cit., p. 36-37
37
J.G. Frazer, The Golden Bough. The Roots of Religion and Folklore,
Gramercy Books, New York, 1981, p. ix
38
Ibidem, p. 337
39
P. Bonte, M. Izard, op.cit., p. 262
40
G. Marghescu, Introducere în antropologia culturală, Ed. Fundaţiei
"România de Mâine", Bucureşti, 1999, p. 31
64
teoriile în confortabila izolare a "turnului de fildeş" reprezentat de
bibliotecile vremii şi care nu au avut un contact direct cu terenul.
Stă în firea lucrurilor ca fiecare început în ştiinţele ulterior
aplicative să fi fost marcat de o fază de căutări. Relativ aceeaşi
situaţie poate fi observată şi la alte discipline socio -umane, unele
aflate în nemijlocită legătură cu antropologia. De exemplu, atât
antropologia, cât şi arheologia, acum disciplină distinctă, cu teorie şi
metode specifice, au parcurs în evoluţia lor aproximativ aceleaşi
etape. La fel ca şi în cazul antropologiei, obiectul central vizat îl
reprezintă omul, însă studiat din perspectiva elementelor de viaţă
materială. De aceea Sir Mortimer Wheeler 41 împărtăşea convingerea că
arheologii nu descoperă lucruri, ci în primul rând oameni.
În perioada ei de pionierat ca ştiinţă, antropologia a cunoscut
la rândul ei o fază "de muzeu", pe parcursul căreia s-au realizat
tipologii şi clasificări ale elementelor din diverse colecţii, neexistând
o focalizare strictă a atenţiei asupra dinamicii culturale 42. Abia Franz
Boas va fi cel care va impune o nouă direcţie antropologiei, acesta
fiind, de altfel, în unanimitate recunoscut drept iniţiatorul unei faze
superioare în evoluţia antropologiei ca ştiinţă - antropologia
academică.
Cu toate acestea, J.G. Frazer rămâne un punct de reper
statornic al evoluţionismului cultural, având în vedere şi celelalte
lucrări ale sale. În această privinţă, în anul 1910 publicase Totemism
and Exogamy. A Treatise on Certain Early Forms of Superstition and
Society, ulterior în 1918, Folklore in the Old Testament. Studies in
Comparative Religion, Legend and Law, iar în 1920, The Magical
Origins of Kings. Munca asiduă a lui Frazer va fi răsplătită în anul
1914, când este înnobilat 43.
La începutul secolului XX, pe baza principiilor enunţate de
susţinătorii evoluţionismului unilinear şi pe baza noilor descoperiri
etnografice şi arheologice se manifestă o no uă tendinţă, cea a
evoluţionismului universal. În acest fel au fost enunţate faze
"universale" de evoluţie, cum ar fi clasica împărţire în sălbăticie,
barbarie şi civilizaţie, al cărei prim pas fusese deja iniţiat de L.H.
Morgan 44. Către această nouă direcţie se orientează doi reprezentanţi,
australianul G. Childe şi americanul L.A. White. Liantul între cei doi
l-a reprezentat orientarea lor politică, ambii fiind susţinători ai
41
M. Wheeler, Archaeology from the Earth, Clarendon Press, Oxford, 1955,
passim
42
M.C. Howard, Contemporary Cultural Anthropology, HarperCollins
Publishers, New York, 1989, p. 27-28
43
44
65
mişcării de stânga, implicit a teoriilor lui K. Marx şi Fr. Engels, care,
la rândul lor, fuseseră oarecum influenţaţi de Morgan.
Vere Gordon Childe (1892-1957) a fost în primul rând de
formaţie arheolog, studiile sale focalizându-se asupra preistoriei. G.
Childe studiază la Sydney University, iar ulterior la Oxford University.
Din anul 1925 funcţionase ca bibliotecar la Royal Anthropologica
Institute, iar în anul 1946 i se încredinţează funcţia de Director al
Institutului Regal de Arheologie din Londra.
Profesor la Universităţile din Edinburgh şi Londra, s -a
remarcat prin elaborarea unui model al evoluţiei culturii preistorice,
fiind în acelaşi timp şi autorul conceptelor revoluţie neolitică
(termenul desemnând suma progreselor economice, sociale şi tehnice
rezultate dintr-o societate preponderent agrară) şi revoluţie urbană
(percepută ca transformare a unei societăţi marcate de preocupări
agrare într-o societate cu caracteristici urbane) 45.
V.G. Childe a rămas cunoscut posterităţii mai ales prin cele
două lucrări fundamentale ale sale, Man Makes Himself, publicată în
1936 şi ulterior, What Happened in History, în anul 1942, ambele
înscriindu-se cu largheţe în problematica evoluţionistă, de fapt lui G.
Childe atribuindu-se meritul de a fi iniţiat o relansare a ideilor
evoluţioniste 46.
În prima sa lucrare, amintită aici, Childe susţine existenţa unei
strânse relaţii care se manifestă între procesul evolutiv în sine şi
capacitatea umană de adaptare la mediu:
"(...) Transformările de ordin evolutiv sau cultural pot fi privite ca
nişte adaptări la mediu. Acest din urmă termen desemnează situ aţia
complexă în care o creatură este chemată să trăiască; el cuprinde nu
numai clima (temperatură, umezeală, vânt) sau date geofizice ca
munţi, mări, fluvii etc., ci şi factori cum ar fi resursele alimentare,
prezenţa unor duşmani şi chiar, în cazul omului tradiţiile, obiceiurile
şi legile, precum şi sistemul economic şi credinţele religioase (...)" 47.
Aceeaşi lucrare cuprinde şi cele două concepte despre care am
menţionat mai sus, respectiv revoluţia neolitică şi revoluţia urbană.
Cealaltă lucrare a sa se înscrie într-o manieră covârşitoare pe
linia generală a evoluţiei societăţii propuse de Morgan. Childe
asociază perioada sălbăticiei propusă de evoluţionişti cu Paleoliticul
echivalent în istorie, societatea fiind marcată din punctul de vedere al
ocupaţiilor de cules şi vânătoare, mai precis de o economie care ar
45
G. Daniel, Enzyklopädie der Archäologie, Nikol, Hamburg, 1996, p. 114
46
St.K. Sanderson, Evolutionism and its Critics, în J.W.S.R., 3, 1, 1997, p. 94
47
V.G. Childe, Făurirea civilizaţiei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 44
66
putea fi caracteristică omului din sălbăticie 48, iar universul imaginar
era construit în jurul practicii incantaţiilor magice, a diferitelor
ritualuri precum şi a prezenţei clanurilor totemice.
Epoca barbariei are ca şi corespondent în istorie perioada
Neolitică, marcată de profunde transformări survenite pe planul vieţii
materiale şi care se răsfrâng asupra socialului. Rolul societăţilor
barbare anterioare apariţiei scrierii este determinant, ac eştia pregătind
practic stadiul următor al evoluţiei, cel al barbarilor evoluaţi,
identificaţi de Childe cu membrii societăţii din Epoca Bronzului, care
sunt purtătorii însemnelor progresului, generând astfel fundamentale
transformări la nivel cultural 49.
Nu în cele din urmă se cuvine menţionat Leslie Alvin White
(1900-1975), ale cărui abordări au reprezentat una dintre ultimele
manifestări ale evoluţionismului 50, fiind încadrat în literatura
antropologică mai degrabă în categoria neo -evoluţioniştilor 51. Între
anii 1930 şi 1970, White poate fi regăsit la Universitatea Michigan,
unde promova în rândul studenţilor şi al corpului profesoral ideile
neo-evoluţionismului.
Într-o lucrare publicată în 1949, The Science of Culture,
White lansa o nouă percepţie asupra culturii, privită de această dată ca
un sistem dinamic şi simbolic, a cărui componentă principală este
tehnologia. În viziunea sa, energia reprezenta mecanismul cultural
central al evoluţiei culturale. Pe parcursul istoriei oamenii au reuşit să
acumuleze resurse de energie precum focul, apa, etc., ceea ce s -a
răsfrânt asupra evoluţiei tehnicii, a specializării şi diversificării
uneltelor, urmând domesticirea animalelor şi cultivarea plantelor,
implicit apariţia agriculturii şi în cele din urmă, generalizare a
evoluţiei culturale 52.
În linii mari, meritul evoluţionismului şi al reprezentanţilor
acestuia a constat în concretizarea primelor eforturi pentru a da un
caracter ştiinţific antropologiei. Redus la esenţă, evoluţionismul a
promovat trei idei centrale, care au devenit ulterior parte integrantă a
gândirii antropologice. Mai întâi, a fost în unanimitate acceptată ideea
conform căreia fenomenele culturale trebuie studiate în maniera
specifică propusă de naturalişti.
S-a ajuns la accepţiunea unanim recunoscută conform căreia
diferenţele culturale dintre grupuri nu se datorează zestrei psiho -
48
Idem, De la preistorie la istorie, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 51
49
Ibidem, p. 90-91
50
51
52
67
biologice, ci mai degrabă diferenţelor care îşi au originea în
experienţele socio-culturale.
Nu în ultimul rând, din punct de vedere metodologic, metoda
comparativă a repurtat un real succes în antropologia culturală, ca
produs al utilizării concertate a tehnicilor experimentale şi de
laborator 53.
53
D. Kaplan, R.A. Manners, Culture Theory, Waveland Press, New York,
1972, p. 42-43
68
IV. DI FU ZIONIS MU L CU LTU RAL
Difuzionismul, ca şi şcoală de gândire antropologică a

constituit o încercare de a înţelege cultura din perspectiva originii
semnelor culturale şi, în acelaşi timp, a răspândirii acestora de la o
societate la alta. Ca versiuni ale teoriei difuzioniste, sunt de
menţionat: Difuziunea heliocentrică (are la bază ideea conform căreia
toate culturile sunt generate de un centru cultural); Teoria cercurilor
culturale (germ. Kulturkreise) (conform teoriei, cultura a fost
generată de un număr limitat de centre culturale); Influenţa
reciprocităţii (fiecare societate este influenţată de altele, dar procesul
de influenţare este reciproc 1).
Prin definiţie, difuziunea culturală este procesul de
răspândire a unui item cultural de la locul originii sale spre alte
locuri 2. Extrapolând, prin procesul difuziunii, semnele culturale sunt
transferate de la o societate la alta.
Transferul semnelor culturale poate fi realizat, în acest
context, prin: migraţie; relaţii de natură comercială; conflicte
militare; contacte de altă natură 3.
Demersul ştiinţific, în sensul difuzionismului cultural, a fost
iniţiat la mijlocul secolului al XIX-lea, având ca finalitate perceperea
naturii răspândirii elementelor de cultură umană la scară globală.
Scopul central al savanţilor era acela de a urmări dacă oamenii
şi societatea în ansamblu au progresat, parcurgând drumul devenirii de
la inferior la superior 4.
Dilema centrală cu care lumea ştiinţifică şi mai precis
antropologii culturii se confruntau, consta în faptul dacă, în cazul
culturii umane:
a) poate fi remarcată o evoluţie similară cu evoluţia biologică , sau dacă;
b) cultura s-a răspândit prin procesul de difuziune din centrele evoluate 5.
1
R.H. Whinthrop, Dictionary of Concepts in Cultural Anthropology,
Greenwood Press, New York, 1991, p. 83-84
2
M. Titiev, Introduction to Cultural Anthropology, Henry Holt&Co., New
York, 1959, p. 446
3
R.H. Whinthrop, op.cit., p. 82
4
H. Kuklick, în Encyclopedia of Social and Cultural Anthropology,
Routledge, London, 1996, s.v. Diffusionism
Ca un răspuns la aceste dileme, au rezultat două orientări:

viziunea cea mai extremă se manifesta prin enunţarea ideii conform
căreia exista un număr extrem de limitat de zone, foarte probabil una
singură, din care cele mai importante elemente de cultură au fost
difuzate în restul lumii; evoluţioniştii, pe de altă parte, propuneau acea
“unitate psihică a omenirii”, conform căreia, toate fiinţele umane
posedă o moştenire comună şi astfel toţi posedă capacitatea de a
realiza inovări.
1. Şcoala difuzionistă germană.
Bazele teoriei difuzionismului cultural au fost puse în
Germania, ţară care deţinea “monopolul” muzeelor etnografice,
cercetătorii fiind interesaţi de identificarea unor urme culturale
specifice, cum ar fi miturile sau tipurile de unelte 6.
Unul dintre primii reprezentanţi ai difuzionismului german a
fost Friedrich Ratzel (1844-1904) 7, antropolog, geograf şi etnograf
german care a avut o contribuţie semnificativă la teoriile difuzioniste
şi de migraţie din secolul al XIX-lea. Ideile lui Ratzel au fost preluate
în mod abuziv de guvernul naţional-socialist din Germania, Hitler
argumentându-şi, prin teoriile lui Ratzel, greşit interpretate, politica
de expansiune. Dar Ratzel nu a fost un rasist 8.
Interpretările lui Fr. Ratzel au vizat în mod deosebit
sublinierea rolului pe care mediul geografic 9 îl deţine în influenţarea
habitatului uman 10.
5
P.J. Hugill, în Encyclopedia of Cultural Anthropology, Henry Holt&Co.,
New York, 1996, s.v. Diffusion, p. 343
6
M.C. Howard, Contemporary Cultural Anthropology, HarperCollins
Publishers, New York, 1989, p. 29
7
Principalele lucrări: Anthropogeographie, 1891; Politische Geographie,
1897; Völkerkunde, 1901; Die Erde und das Leben, 1902
8
(…) Pe tot cuprinsul locuibil al pământului, găsim popoare care aparţin
uneia şi aceleiaşi umanităţi. Unitatea omenirii este aşadar acea
caracteristică telurică sau planetară care poate fi reprezentată ca treapta
cea mai înaltă a Creaţiei. Există un singur tip de oameni, cu o mulţ ime de
variante, dar diferenţele nu sunt profunde. (…)", traducere şi adaptare după
Fr. Ratzel, Völkerkunde, I, Leipzig şi Viena, 1901, p. 8 sqq.
9
Fr. Ratzel, Le sol, la société et L’état, în L’année sociologique, III, 1898-
1899, p. 3-4
10
Idem, Politische Geographie oder die Geographie der Staaten, des
Verkehres und des Krieges, R. Oldenbourg, München–Berlin, 1903, p. 59:
„(...) Wo wir den unmittelbaren Einfluss der geographischen Bedingungen im
Wesen eines Volkes zu erkennen glauben, sehen wir doch immer zuerst den
Einfluss des Bodens auf den Hausstand. Dieser Einfluss wirkt dann allerdings
70
DIFUZIONISMUL CULTURAL
Leo Viktor Frobenius (1873-1938) 11, părintele conceptelor
Kulturkreise (i.e. cercuri culturale) şi Paideuma (“sufletul culturii”),
reprezintă, am spune, cea mai reprezentativă figură a difuzionismului
german. Leo Frobenius s-a născut ca fiu al unui ofiţer prusac. A lucrat
ca voluntar la Muzeele etnografice din Bremen, Basel şi Leipzig.
Prima sa lucrare ştiinţifică, "Ursprung der afrikanischen Kulturen" a
apărut în anul 1898. În acelaşi an a înfiinţat Arhiva Africii la Berlin.
În anul 1904, Frobenius a demarat prima sa expediţie
ştiinţifică în ţinutul Kasai (Congo) urmând, până la izbucnirea
Primului Război Mondial, alte expediţii în Sudan şi în Africa de Nord
şi NE.
Arhiva Africii a fost strămutată în anul 1920 la München,
primind de acum numele Institut für Kulturmorphologie (Institutul
pentru Morfologia Culturii).
În anul 1932, Leo Frobenius devine profesor onorific la
Universitatea din Frankfurt am Main şi totodată Director al Muzeului
de Etnografie.
Pe durata şederii la Frankfurt au fost organizate alte expediţii
în Africa, în Sahara şi Africa de Sud, scopul expediţiilor fiind acela de
a realiza un studiu asupra picturilor rupestre.
Frobenius a fost unul din primii europeni care a recunoscut
caracterul deosebit al culturilor Africii, fiind ştiut faptul că popoarele
Africii erau mult timp considerate fără istorie 12.
Principalele expediţii conduse de L. Frobenius (a se vedea
Harta 8) au fost:
 1904-1906, Congo (Kasai), colaborator: H. Lemme;
auch auf die Staatenbildung ein und zwar durch die Gemeinsamkeit des
Bodens (...)”
11
Principalele lucrări: Die Weltanschaung der Naturvölker, Weimar, 1898;
Paideuma, Stuttgart; Kulturgeschichte Afrikas. Prolegomena zu einer
historischen Gestaltlehre, Zürich, 1933
12
L. Frobenius, Cultura Africii. Prolegomena la o teorie a configurării
istorice, I, Meridiane, Bucureşti, 1982, "(…) Nu trebuie să uităm că numai cu
o generaţie în urmă europenii cu o cultură generală îşi reprezentau
continentul african ca pe o ţară dezolantă, ca pe un ţinut al frigurilor,
potrivit doar pentru aventurieri şi misionari. Iar pe băştinaşii ei, ca pe nişte
barbari în stare semianimalică, o rasă de sclavi, un popor care, în stadiul
său de înapoiere, n-a produs decît acest fetişism şi nimic altceva. (…) Şi
totuşi! Aceasta era opinia Europei în secolul trecut, în vremea cînd o coho rtă
eroică de bravi a pornit la drum şi, înfruntînd dispreţul, frigurile şi
canibalismul, a străpuns carapacea care ascundea interiorul continentului şi,
cu o bărbăţie vrednică de admiraţie, a înlăturat imaginea exterioară a
acestuia (…).
71
 1907-1909, Mali, Burkina Faso, Togo, colaboratori: R. Hugershoff, F.
Nansen;
 1910, Maroc, Algeria, Tunis, colaboratori: E. Frobenius, H. Frobenius;
 1910-1912, Nigeria, Kamerun, colaboratori: A. Martius, K. Arriens.
 1912, Sudan, colaboratori: E. Frobenius, H. Frobenius;
 1912-1914, Algeria-Sahara, Picturile rupestre, colaboratori: P.
Germann, A. Martius, K. Arriens, B. Bauschke, F.W. Fischer -
Derenberg, E. von Setten;
 1915, Eritreea, Picturile rupestre, colaboratori: A. Martius, M. Passarge,
R. Turstig, R. Kistenfeger;
 1926, Sudan, colaboratori: G. Leisner, F. Sebba;
 1928-1930, Zimbabwe, Botswana, Lesotho, Namibia, Zambia,
colaboratori: A. Seekirchner, H. Wieschhoff, E. Mannsfeld;
 1932-1933, Libia, Picturile rupestre, colaboratori: Ad.E. Jensen, R.
Cuno, A. Schulz.
Fritz Graebner (1877-1934) 13, antropolog german şi în acelaşi

timp, gânditor de marcă în direcţia difuzionismului cultural, a susţinut
şcoala “cercurilor culturale”, care îşi avea originile la Friedrich
Ratzel, fondatorul Antropogeografiei. În anul 1904, la Muzeul de
Etnologie din Berlin, Graebner scrie despre cercurile culturale şi
straturile de cultură din Oceania.
Un studiu al principalelor curente din antropologie nu trebuie
să excludă trecerea în revistă a unui alt reprezentant de marcă al
antropologiei germane, ale cărui scrieri au marcat profund ştiinţa.
Adolf Bastian (1826, Bremen – 1905, Trinidad) este considerat a fi
unul dintre cei mai prolifici 14 antropologi ai tuturor timpurilor 15.
A. Bastian studiase dreptul la Universitatea Heidelberg şi
medicina la Berlin şi Praga. În anul 1868 este angajat la Muzeul din
Berlin, ca şi conservator al colecţiilor etnografice.
Împreună cu Rudolf Virchow (1821-1902) – fondatorul
antropologiei fizice germane moderne 16 - pune bazele uneia dintre cele
mai prestigioase instituţii ale domeniului, Berliner Gesellschaft für
13
Principalele lucrări: Die Methode der Ethnologie, 1911; Kulturkreise und
Kulturschichten in Ozeanien, 1903
14
din opera sa vastă, menţionăm următoarele titluri: Das Beständige in den
Menschenrassen und die Spilweite ihrer Veränderlichkeit (1868);
Prolegomena zu einer Ethnologie der Culturvölker; Die Culturländer des
alten America, 3 volume, 1878-1889
15
P. Bonte; M. Izard, Dicţionar de etnologie şi antropologie, Polirom, Iaşi,
1999, p. 105-106
16
G. Gaillard, Dictionnaire des ethnologues et des anthropologies, Armand
Colin, Paris, 1997, p. 19-21
72
Anthropologie, Ethnologie und Urgeschichte, care edita revista
Zeitschrift für Ethnologie.
Anul 1886 reprezintă un moment important al dezvoltării
antropologiei germane, întrucât este întemeiat Königliches Museum
für Völkerkunde la Berlin, tot graţie preocupărilor lui A. Bastian.
Influenţat atât de filosofia evoluţionistă care marcase a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, cât şi de metoda istorică a
contemporanilor săi 17, Adolf Bastian va pleda pentru ideea unităţii
psihice a omenirii, manifestând astfel o opinie separată, fapt pentru
care nu a putut fi încadrat în curentul evoluţionist, dar nici în cel
difuzionist.
Antropologul observă persistenţa unor elemente culturale
identice, cu mici variaţiuni pe tot cuprinsul globului, în esenţă fiind
vorba de regăsirea în cadrul unei analize comparative a mai multor
motive şi teme mitologice 18.
Participând la procesul de fundamentare ştiinţifică a
expansiunii coloniale germane printr-o serie de studii întreprinse la
popoare „primitive”, A. Bastian aduce şi o serie de contribuţii
semnificative la analiza fenomenelor religioase.
Observă „exportarea” unor organizaţii religioase secrete către
America, prin intermediul comerţului cu sclavi 19, şi analizează
fetişismul 20.
Tot în cadrul şcolii difuzioniste germane poate fi încadrat şi
Julius E. Lips (1896-1950). A fost profesor de etnografie şi sociologie
la Universitatea din Köln, ocupând în paralel şi funcţia de director al
Muzeului de etnografie din acelaşi oraş. Munca de cercetare alături de
Fritz Graebner îi va marca în mod profund ideile şi scrierile, tributare
difuzionismului german şi a teoriei cercurilor culturale, cu toate că de
multe ori J. Lips este considerat un savant care se apropie de ideile
materialismului cultural.
Conjunctura politică a devenit întru totul defavorabilă lui Lips
şi preocupărilor sale ştiinţifice, mai ales după instaurarea regimului
naţional-socialist în Germania. Astfel, în anul 1933 va părăsi
Germania, stabilindu-se pentru o perioadă în Franţa, activând la
Sorbona şi la Musèe de l’Homme. La invitaţia lui Franz Boas, J.E.
17
P. Radin, History of ethnological theories, în A.A., 31, 1929, p. 9-33
18
A. Bastian, Die deutsche Expedition an der Loango-Küste, nebst älteren
Nachrichten über die zu erforschenden Länder, I, Hermann Costenoble, Jena,
1874, p. 361
19
Ibidem, p. 360
20
A. Bastian, Der Fetisch an der Küste Guinea’s auf den deutscher
Forschung nähergerückten Stationen der Beobachtung, Weidmannsche
Buchhandlung, Berlin, 1884, p. 76
73
Lips va pleca în Statele Unite ale Americii, alăturându -se unei întregi
pleiade de oameni de ştiinţă, artişti şi scriitori care se refugiaseră din
pricina regimului nazist.
Activitatea lui J.E. Lips în America, în cei 14 ani ai şederii
sale aici, se va desfăşura cu precădere la Universitatea Columbia, dar
din anul 1937 şi la Universitatea Howard din Washington, unde a
predat etnografia studenţilor afro-americani. Totodată, a fost interesat
de studierea mai multor triburi de indieni din America.
După sfârşitul războiului, Julius Lips se va reîntoarce în
Germania, dar spre dezamăgirea sa, în posturile cheie ale instituţiilor
de învăţământ şi cercetare i-a regăsit tot pe detractorii nazişti care l-au
determinat în 1933 să părăsească ţara.
În anul 1948, J.E. Lips va fi numit Rector al Universităţii din
Leipzig, funcţie care o va păstra până în anul 1950, când se va stinge
din viaţă. O mare parte din munca sa a fost continuată de soţia sa, Eva
Lips.
Julius Lips rămăsese fidel ideii de Hochkultur, promovată de
şcoala germană, idee pe care o tratase şi în analiza comparativă a
habitatului la diferite popoare 21. După opinia lui Lips, factorii care
generează sau atenuează progresul unei culturi sunt condiţiile de
mediu, o psihologie prielnică însuşirii unor idei noi, precum şi
strămutările de elemente de cultură şi ale populaţiei 22.
După trecerea în nefiinţă a savantului, numele său va dăinui
atât prin scrierile care le-a lăsat posterităţii, cât şi prin atribuirea
numelui său Institutului de pe lângă Universitate. După reunificarea
Germaniei în 1989-1990, posteritatea se va dovedi a fi ingrată,
transformând, în anul 1993, celebrul ,,Lehr- und Forschungsbereich
für Ethnographie - Julius Lips" într-un simplu ,,Institut für
Ethnologie”, cu o arie tematică mult redusă.
2. Şcoala difuzionistă britanică.
În cadrul acestei şcoli, cel mai însemnat reprezentant este
Grafton Eliott Smith (1871-1937), anatomist britanic. Acesta
considera că etnologia vremii sale era confuză.
Prin încercările sale de salvare a ştiinţei etnologice, a realizat
un punct de vedere extrem de curios asupra distribuţiei culturale. El
considera că Egiptul a fost sursa tuturor culturilor evoluate. Îşi
argumentează teoria prin următoarele idei:
21
J.E. Lips, Obîrşia lucrurilor. O istorie a culturii omenirii, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1964, p. 25-67
22
Ibidem, p. 156-157
74
a) omul de regulă este lipsit de inventivitate, iar cultura de
puţine ori a apărut independent şi doar sub anumite circumstanţe;
b) aceste circumstanţe au existat numai în Egipt, locul din
care cultura, cu excepţia elementelor ei simple, s -a răspândit;
c) istoria umanităţii era caracterizată prin declin, iar
răspândirea acestei civilizaţii a fost în mod natural diluată, o dată cu
răspândirea ei 23.
3. Şcoala difuzionistă americană.
Printre principalii reprezentanţi ai difuzionismului cultural
american pot fi amintiţi: Franz Boas (1858-1942) 24, a cărui metodă
antropologică era centrată asupra 3 elemente: antropologul trebuie să
adune informaţii culturale detaliate; să înveţe pe cât posibil limba
băştinaşilor; să devină o parte a societăţii, pentru a putea interpreta
viaţa comunităţii din interior; şi Alfred L. Kroeber (1876-1960) 25.
Termenul de areal cultural va fi utilizat abia în preajma
anului 1895 de O.T. Mason.
Otis Tufton Mason, un „expert” al clasificărilor, a avut o
contribuţie semnificativă la construirea domeniului antropologic în
Statele Unite ale Americii, antropologia americană fiindu -i
recunoscătoare pentru întocmirea unui prim Onomasticon tribal nord-
american în anul 1873 26. Ca reprezentanţi ai şcolii difuzioniste
americane pot fi amintiţi F. Boas, A.L. Kroeber şi C. Wissler.
În jurul anului 1920, şcoala de geografie culturală din cadrul
Universităţii California a realizat o delimitare între inovare şi
difuziune, afirmând în acelaşi timp că procesul inovării era extrem de
rar, spre deosebire de larg răspânditul proces al difuziunii 27.
Pe de altă parte, Franz Boas considera că urmele culturale nu
trebuie să fie privite ca nişte elemente care apar în cazuri izolate.
Urmele culturale trebuie înţelese în sensul a două procese istorice
complexe: difuziunea şi modificarea 28.
23
R. Lowie, The History of Ethnological Theory, Farrar and Rinehart, New
York, 1937, p. 160-161
24
Principalele lucrări: The Mind of Primitive Man, 1911; The Methods of
Ethnology, în American Anthropologist, nr. 20, 1920; Primitive Art, 1927;
Race, Language and Culture, 1948
25
Principalele lucrări: Cultural and Natural Areas of Native North America,
1939; On the Principle of Order in Civilization as Exemplified by Changes of
Fashion, 1919; History and Science in Anthropology, 1935; The Nature of
Culture, 1952
26
W. Hough, Otis Tufton Mason, în A.A., 10, 1908, p. 660-667
27
Ibidem, p. 344
28
F. Boas, General Anthropology, D.C. Health and Company, Boston, 1938,
p. 211 sqq.
75
F. Boas s-a folosit de aceste două concepte-cheie pentru a
explica şi interpreta natura culturii. El considera că zestrea culturală a
unui popor era, practic, rezultatul cumulat al difuziunii. Cultura era
percepută din punctul de vedere al structurii ei, ca o sumă de
elemente, în majoritatea lor străine, dar care au fost asamblate în aşa
manieră încât să se potrivească în noul context cultural, iar diferitele
elemente se combină odată cu trecerea timpului 29.
El formulează, în acelaşi timp, două imper ative pentru
antropologi:
 realizarea unor studii detaliate asupra anumitor triburi în
contextul lor cultural şi regional, în vederea reconstituirii
istoriei culturilor tribale şi a regiunilor;
 compararea acestor istorii tribale, cu obiectivul final de a
formula legi generale ale creşterii culturale 30.
Un concept frecvent utilizat în cercetarea problematicii
difuzionismului este aculturaţia. Prin aculturaţie se înţelege suma de
schimbări produse într-o cultură, schimbări generate de o altă cultură
şi ca rezultat poate fi observată o asemănare dintre cele două culturi.
Definiţia mai sus enunţată îi aparţine lui Alfred Kroeber 31.
Tipul acesta de schimburi poate fi reciproc, dar în cele mai multe
cazuri este vorba de un proces asimetric, iar rezultatul este as imilarea
(de regulă parţială) a unei culturi de altă cultură. Kroeber considera că
aculturaţia este mai de grabă treptată decât bruscă. El a pus în legătură
procesul difuziunii cu cel al aculturaţiei, considerând că difuziunea
contribuie la procesul de aculturaţie, iar aculturaţia implică, în mod
necesar difuziunea. Totodată, difuziunea oglindeşte ceea ce se
întâmplă cu elementele unei culturi, iar aculturaţia indică ce se
întâmplă cu întreaga cultură 32.
Altfel spus, aculturaţia este procesul de schimbare c ulturală
sistematică a unei anumite societăţi, proces generat de o societate
dominantă, străină. Schimbarea se produce în condiţiile unui contact
direct dintre indivizii fiecărei societăţi.
Conceptul aculturaţie se pare că îi aparţine lui J.W. Powell,
antropolog american care, în preajma anului 1880, înţelegea prin
29
E. Hatch, Theories of Man and Culture, Columbia University Press, New
York-London, 1973, p. 57-58
30
F. Boas, Race, Language and Culture, The Macmillan Co., New York,
1940, p. 276-280, 633-634
31
A.L. Kroeber, Anthropology: Race, Language, Culture, Psychology,
Prehistory, Harcourt, Brace & World, Inc., New York-Burlingame, 1948, p.
425
32
Ibidem, p. 425
76
termen transformările survenite în modul de viaţă şi de gândire al
imigranţilor în urma contactului cu societatea americană 33.
În anul 1936, în Statele Unite ale Americii a fost constituit un
Comitet compus din Robert Redfield, Ralph Linton şi Melville
Herskovitz, însărcinat cu cercetarea fenomenului de aculturaţie.
S-a ajuns la concluzia că aculturaţia reprezintă ansamblul de
fenomene care rezultă în urma unui contact continuu şi direct între
grupuri de indivizi provenind din culturi diferite şi care generează
modificări în cadrul modelelor culturale iniţiale, specifice unuia dintre
grupuri 34.
În altă ordine de idei, Roger Bastide va fi cel care identifică
trei tipuri de aculturaţie:
1. Aculturaţia spontană (liberă şi naturală), nedirijată şi
necontrolată, schimbul cultural survenind în urma unui simplu
contact;
2. Aculturaţia organizată (forţată), prezentă în cazul unor
fenomene cum ar fi sclavia sau colonizarea, caracterizată de
prezenţa unui grup dominant şi a unui grup dominat, iar în
cele din urmă;
3. Aculturaţia planificată (controlată), sistematică pe timp
îndelungat 35.
Membrii unei culturi străine sau minoritare învaţă limba,
obiceiurile şi valorile unei societăţi standard sau dominante, prin
procesul enculturaţiei. Pe de altă parte, Kroeber susţine ideea conform
căreia termenul de centru cultural specific fiecărei arii culturale
trebuie înlocuit cu cel de punct culminant al culturii (culture
climax) 36.
Tot tradiţiei difuzionismului cultural american i se
circumscrie şi Clark Wissler (1870-1947), antropolog la American
Museum of Natural History din New York şi cadru didactic la
Columbia University.
A lăsat posterităţii o serie de lucrări, precum: Diffusion of
Culture in the Plains of North America (1907), Anthropology as a
Career (1922), Man and Culture (1923) sau The Culture Area Concept
in Social Anthropology (1927) 37. Meritul său este de a fi extins ideea
centrelor culturale, propunând o lege de difuziune, în care afirma
33
D. Cuche, La notion de culture dans les sciences socials, Éditions La
Découverte, Paris, 2001, p. 53
34
Ibidem, p. 54
35
Ibidem, p. 61
36
A. Mihu, Antropologie culturală, Napoca-Star, Cluj-Napoca, 2000, p. 69
37
G.P. Murdock, Clark Wissler, 1870-1947, în A.A., 50, 1948, p. 292-304
77
“urmele tind să se difuzeze în toate direcţiile din centrul lor de
origine” 38.
Legea a constituit punctul de plecare a principiului vârstă -
spaţiu, prin intermediul căruia se putea determina vârsta relativă a
unei urme culturale prin măsurarea extinderii distribuţiei ei
geografice.
Clark Wissler este cunoscut pe de altă parte ca unul dintre cei
mai puţin înţeleşi şi apreciaţi antropologi, aflându -se în umbra
personalităţii lui F. Boas.
Cercetările sale de teren s-au derulat între anii 1902-1905, în
urma lor publicând 11 monografii. El a fost primul antropolog
american care elaborează o definiţie a culturii şi al doilea, pe plan
mondial, după E.B. Tylor.
Definiţia lui Wissler urmăreşte din patru perspective cultura:
a. psihologică; b. genetică; c. descriptivă şi d. normativă. Astfel, din
perspectivă psihologică, fenomenele culturale cuprind toate activităţile
omului, dobândite prin învăţare. În sens genetic, cultura poate fi
percepută ca şi complex de idei. Cultura, în sens descriptiv, reprezintă
ansamblul activităţilor sociale, în sensul cel mai larg, incluzând limba,
căsătoria, sistemele de proprietate, industria, arta, etc. Nu în ultimul
rând, în sens normativ, cultura poate fi percepută ca şi mod de viaţă
împărtăşit de comunitate sau trib. Cultura tribală include toate
procedurile sociale standardizate precum cele prezente în cadrul
căsătoriei, proprietăţii, recreerii, industriei, artei, muncii, credinţelor,
ceremoniilor, etc 39.
4. Tendinţe difuzioniste contemporane?
Ceea ce poate fi sesizat la ora actuală, în sensul
difuzionismului şi al preluării unor modele în cultură, sunt fenomene
care stau sub umbrela globalizării. Acest nou fenomen este perceput în
mod diferit de la o cultură la alta şi implicit, de la un areal geografic
la altul. David Rothkop, într-un articol publicat în Foreign Policy, în
anul 1997 40, descrie extrem de sugestiv modul în care se manifestă
difuzionismul în postmodernism: (…) „din balcoane de marmură şi
prin undele radio, demagogii identifică noile pericole care planează
deasupra culturilor arhaice şi a valorilor tradiţionale. Sateliţii,
38
M. Harris, The Rise of Anthropological Theory, Thomas Y. Crowell
Company, New York, 1968, p. 376
39
St.A. Freed; R.S. Freed, Clark Wissler and the Development of
Anthropology in the United States, în A.A., 85, 1983, p. 800-825
40
D. Rothkop, In Praise of Cultural Imperialism? Effects of Globalization on
Culture, în Foreign Policy, 22 iunie 1997,
(http://www.globalpolicy.org/globaliz/cultural/globcult.htm)
78
reţeaua Internet şi avioanele de cursă lungă poartă contagiunea.
Pentru mulţi, termenul de „străin” a devenit sinonim pentru
„pericol”(…) 41 (trad. S.P.) .
Ca un instrument de propagare a fenomenului globalizării, de
cele mai multe ori este amintită mass-media. Iar din această
perspectivă, Statele Unite ale Americii, sunt de cele mai multe ori
considerate ca loc din care s-au propagat ideile globalizării. Este cert
faptul că S.U.A. au o întâietate detaşată în ceea ce priveşte fluxul
global de informaţii şi idei. Muzica americană, cinematografia,
televiziunea şi elemente de software american (Internet) sunt
omniprezente pe Glob. Acestea influenţează gusturile, vieţile şi chiar
aspiraţiile multor naţiuni. În unele situaţii, ele primesc c onotaţii
negative. De exemplu, în multe ţări ale Uniunii Europene, în Canada şi
în alte regiuni ale Lumii, au fost legiferate măsuri de contracarare a
diseminării prin mass-media a elementelor străine (i.e. americane) în
casele cetăţenilor.
Referitor la aceste elemente străine şi la ideea de difuziune a
modelelor culturale, elocvent este exemplul dat într-un articol de
Ralph Linton, chiar dacă acesta nu se încadrează în curentul
difuzionist 42.
Un alt aspect al globalizării şi implicit al difuziunii unor
pattern-uri culturale străine este reprezentat de utilizarea pe scară
largă a facilităţilor oferite de Internet. Societatea contemporană reală,
cu toate elementele care o compun, este concurată în prezent, cu multă
acribie, de un nou tip de societate, societatea virtuală. Prin definiţie,
societatea virtuală este percepută ca societatea în care producţia,
distribuirea şi comunicarea au loc în spaţii virtuale, adică în
Cyberspace 43. Pe de altă parte, societatea virtuală este acea societate
în care spaţiul virtual este suprapus spaţiului real şi împreună cu
acesta dă naştere la numeroase forme asociative noi, dar are tendinţa
41
Ibidem, p. 1.
42
R. Linton, One Hundred Per-Cent American, în American Mercury, 40
(1937), p. 429: „(...) As he scans the latest editorial pointing out the dire
results to our institutions of accepting foreign ideas, he will not fail to thank
a Hebrew God in an Indo-European language that he is 100% (decimal
system invented by the Greeks) American (from Americus Vespucci, Italian
geographer) (...)”.
43
Neologismul Cyberspace este un termen sintetic, derivat din cuvântul
grecesc kybernetike – arta navigării şi cuvântul englez space – spaţiu (din lat.
spatium).
79
de a-l marginaliza şi substitui în acelaşi timp, neputând însă să -l
înlocuiască în totalitate 44.
Cybersocietatea prezintă atât avantaje, cât şi dezavantaje. În
primul rând, imensa cantitate de informaţii prezintă un factor benefic
şi are ca finalitate o sporire a nivelului de educaţie şi de ridicare a
standardelor în acest sens. Totodată, permite o spargere a barierelor
tradiţionale impuse de snail-mail 45 şi îmbunătăţirea comunicaţiei prin
e-mail. Evident, monopolul în acest domeniu este deţinut de firmele
americane, de fapt, conceptul de autostradă informaţională sau
Infohighway fiind tot un produs american, produs al cărei apariţii a
fost prognozată încă din anul 1993 de Vicepreşedintele S.U.A. din
acea vreme, Al Gore 46. Printre dezavantaje, un loc central s-ar putea
să-l ocupe desprinderea individului din societatea reală şi involuţia
acesteia. De asemenea, în epoca logicii paradoxale a imaginii, riscul
de a fi manipulaţi este mult mai mare.
În literatura franceză şi în cea europeană în general se
vehiculează mult cu doi termeni specifici perioadei moderne şi
postmoderne: fenomenul de Coca-Colonizare şi McDonaldizare 47.
Fenomenul de americanizare este la ora actuală extrem de
puternic nu doar în Europa, ci la nivel global, influenţa dominaţiei
economice fiind dublată de influenţa culturală 48. Aceeaşi situaţie, de
răspândire a unei anumite culturi într -o zonă de interes economic,
poate fi întâlnită frecvent de-a lungul istoriei umanităţii 49. Cu toate
acestea, nu trebuie uitat faptul că, la ora actuală, cu toate reproşurile
care i-au fost aduse de europenii contemporani, America şi cultura
americană constituie creuzetul în care a avut loc interferenţa şi
convergenţa numeroaselor elemente ale culturii europene din secolele
XVIII-XX 50.
44
A. Bühl, Die virtuelle Gesellschaft. Ökonomie, Kultur und Politik im
Zeichen des Cyberspace, Westdeutscher Verlag, Opladen-Wiesbaden, 1997,
p. 11.
45
Termen generic folosit în IT pentru sistemul clasic de poştă.
46
A. Bühl, op.cit., p. 16.
47
P. R. Koenig, The McDonaldisation of Occulture, în Sociology in
Switzerland. Online Publications,
[http://www.cyberlink.ch/~koenig/mcdonald.htm], ultima actualizare:
29.09.99.
48
S. Body-Gendrot, K. Orfali, Modele străine?, în Istoria vieţii private
(coord. Ph. Aries, G. Duby), 10, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1997, p. 192 -200
49
E.F. Bergman, Human Geography. Cultures, Connections, Landscapes,
Prentice Hall, Englewood Cliffs, New Jersey, p. 84
50
U. Bitterli, Die USA als Schmelztiegel der Kulturen, în Magazin der
Universität Zürich, 2, 1996, [http://www.unizh.ch/upd/magazin/2-
96/schmelztiegel.html]
80
În ultima perioadă, Lumea este martora unei continuităţi şi
accelerări a procesului de raţionalizare. McDonaldizarea 51 presupune,
în linii mari, o sporire accentuată a eficienţei, a predictibilităţii şi a
controlului, prin dezumanizare şi omogenizare. De asemenea, o
societate McDonaldizată, se caracterizează din punct de vedere
cultural drept o entitate în care calitatea este sufocată de cantitate, iar
mediocritatea este încurajată şi accentuată.
Miezul tezei McDonaldizării, constă în ideea conform căreia
restaurantele de tip fast food, în special cele ale firmei americane
McDonald’s, constituie paradigma contemporană a procesului
raţionalizării.
Reţeaua de restaurante McDonald’s şi procesul de
McDonaldizare constituie, în general, dacă nu chiar în exclusivitate,
fenomene specifice americane în ceea ce le priveşte originea. De aceea
exportul acestora poate fi privit, fără dubii, ca un exemplu tipic de
americanizare.
Această idee nu trebuie însă acceptată fără rezerve, întrucât un
aport la acest proces îl au, fără îndoială, şi condiţiile economice ori
mentalitatea uneori exagerat de cosmopolită a locuitorilor din ţările în
care fenomenul îşi face simţită prezenţa. Statele din fostul bloc
comunist - spre exemplu - manifestă o atitudine întru totul favorabilă
faţă de această extindere, însă nu aceeaşi atitudine poate fi regăsită în
Europa apuseană, ca de exemplu în Franţa, Marea Britanie ori
Germania.
Legat de procesul de americanizare, Richard Kuisel 52, este de
părere că America a constituit pentru europeni (şi în special pentru
francezi), atât un model, cât şi o ameninţare. Disputa legată de
americanizare pare a fi mai veche, dacă luăm în considerare o serie de
lucrări apărute de-a lungul timpului 53.
Rădăcinile fenomenului de americanizare par a se contura în
secolele XVIII-XIX, dar o forţă deosebită prinde fenomenul în
perioada imediat următoare celui de-al II-lea Război Mondial,
perioadă în care S.U.A. exporta tehnologie şi asist a financiar la
reconstruirea Europei apusene, devastate de război.
51
G. Ritzer, The McDonaldisation Thesis. Explorations and Extensions, Sage
Publications, London-Thousand Oaks-New Delhi, 1999, p. 59-95
52
R. Kuisel, Seducing the French: The Dilemma of Americanization ,
University of California Press, Berkeley, 1993
53
G. Duhamel, America the Menace: Scenes from the Life of the Future,
Houghton Mifflin, Boston, 1931; F. Williams, The American Invasion,
Crown, New-York, 1962; Ed. A. McCreary, The Americanization of Europe,
Doubleday, New-York, 1964 şi exemplele ar putea continua.
81
Pe de o parte, lipsa fondurilor în Europa, necesare
achiziţionării produselor americane, iar pe de altă parte, ameninţarea
expansiunii sovietice în Europa, au dus ca în iunie 1947, la iniţi ativa
Secretarului de Stat american George Marshall, să fie demarat un
program de sprijin financiar pentru statele europene, un program pe
termen lung, în urma căruia S.U.A. nu aveau decât de câştigat 54.
Astfel, în Turcia, o ţară renumită pentru societatea ei tradiţionalistă, a
început să fie observat un accentuat proces de americanizare, mai ales
între anii 1950-1960, după ce Turcia beneficiase de cele 400 milioane
de dolari ca sprijin financiar acordat de S.U.A. 55
Unii autori observă că la ora actuală se co nturează o
civilizaţie universală, rezultată în urma omogenizării sau compactării
culturale a omenirii, fenomen marcat de acceptarea valorilor comune,
a convingerilor, orientărilor şi instituţiilor de către popoarele de pe
Mapamond 56. Nu în cele din urmă, lupta dintre culturi se va contura ca
un conflict intertribal de talie planetară 57.
Iată, aşadar, o succintă trecere în revistă a modului în care
teoria difuzionismului cultural a evoluat în timp. Realităţile existente
la ora actuală la nivel global, ne arată că transferul de elemente de
cultură sau non-cultură este în zilele noastre mai accentuat ca oricând,
tinzându-se către o formă globală de cultură, marcată de disensiuni şi
controverse în ceea ce-i priveşte utilitatea.
Dacă până nu de mult, Europa era acuzată de impunerea
modelelor culturale, sociale şi economice proprii asupra altor regiuni,
vorbindu-se frecvent de europenizare 58, în momentul de faţă poate fi
remarcată o răsturnare de situaţie. Care vor fi implicaţiile pe termen
lung ale acestui fapt urmează să ne arate istoria, în virtutea
caracterului ei ciclic.
54
W. LaFeber, R. Polenberg, N. Woloch, The American Century. A History of
the United States, II, Alfred A. Knopf, New York, 1986, p. 340-343.
55
D. Kaya Mutlu, Reflections on the americanization of Turkey: Hafta (The
Week) Advertisments of the 1950s, susţinută în cadrul Conferinţei:
Globalization and Popular Culture: Production, Consumption, Identity ,
University of Manitoba, Canada, 19-21 octombrie, 2001
(www.umanitoba.ca/faculties/arts/english/media/workshop/papers/mutlu/mutl
u_paper.pdf)
56
S.P. Huntington, Kampf der Kulturen. Die Neugestaltung der Weltpolitik im
21. Jahrhundert, Siedler, München, 1998, p. 77
57
Ibidem, p. 331
58
Fr. Ratzel, Politische Geographie ..., p. 151: „(...) So wie Griechenland die
Mittelmeerländer von Massilia bis Alexandria hellenisierte, hat Europa in
allen anderen Teilen der Erde europäisierend gewirkt, wobei nur noch das
Klima als entscheidende Schranke zu wirken scheint (...)”
82
Cât priveşte critica difuzionismului, a putut fi sesizată o
înlocuire a abordării difuzioniste cu studii centrate asupra aculturaţiei,
modelelor culturale şi relaţiilor dintre cultură şi person alitate. În
preajma Primului Război Mondial, difuzionismul a fost criticat de
noua şcoală a funcţionalismului, promovată de Bronisław Malinowski
şi A.R. Radcliffe-Brown.
Mai nou, James Blaut 59 consideră că difuzionismul extrem era
rasist, deşi, ca proces, nu condamnă difuzionismul. Nu în ultimul rând,
în perioada contemporană, au putut fi remarcate o serie de opinii
referitoare la difuzarea din spaţiul cosmic a unor modele culturale
(vezi mai ales Erich van Daniken) 60, dar în legătură cu credibilitatea
cărora ne rezervăm o doză considerabilă de scepticism.
***
Problematica aferentă difuzionismului cultural a generat de -a
lungul timpului o serie de polemici, înainte de a se ajunge la o opinie
unanim acceptată de antropologi şi de lumea ştiinţifică în gene ral.
Astfel, trebuie amintit faptul că unii autori 61 atribuie începuturile
gândirii difuzioniste lui Jean-Gabriel de Tarde, care considera că
invenţia este sursa întregului progres, acesta fiind, la rândul lui, în
esenţă, o creaţie a Epocii Victoriene 62.
Această idee enunţată de E.M. Rogers este combătută de J.M.
Blaut; după opinia acestuia, începutul gândirii difuzioniste nu trebuie
legat de Tarde, ci de momentul 1492 63. Momentul 1492, marchează
deschiderea rutelor maritime spre Lumea Nouă, în Vest, şi în ju rul
părţii de Sud a Africii, spre Est. Mai precis, data reprezintă începutul
unei perioade de expansiune europeană, care îşi atinge momentul de
apogeu la sfârşitul secolului al XIX-lea, odată cu Imperiul Britanic,
difuzionismul fiind în acel moment complet dezvoltat ca idee 64.
59
J.M. Blaut, The Colonizer’s Model of the World: Geographical
Diffusionism and Eurocentric History, Guilford, New York, 1993, passim
60
J.H. Bodley, Cultural Anthropology. Tribes, States and the Global System,
Mayfield, Mountain View, 1994, p. 416-421
61
E.M. Rogers, Diffusion of Innovations, The Free Press, New York, 1995, p.
39-40
62
P.J. Bowler, The Invention of Progress, Basil Blackwell, Oxford, 1989, p.
162
63
J.M. Blaut, «Fourteen ninety-two», în Political Geography, 11(3), 1992, p.
355-385
64
Idem, The colonizer’s model of the world: geographical diffusion and
Eurocentric history, The Guilford Press, New York, 1993, passim;
Diffusionism: A Uniformitarian critique, în Annals of the Association of
American Geographers, 77(1), 1987, p. 30-47
83
Sir Grafton Elliot Smith, unul din reprezentanţii de seamă ai
Difuzionismului, face referire la o serie de „precursori ai
difuzionismului”, printre care se numără şi scriitorul spaniol Bernal
Diaz, din secolul al XVI-lea. Diaz atribuise clădirile văzute în
Peninsula Yucatan celor evreieşti din vremurile biblice 65.
65
G.E. Smith, The diffusion of culture, Watts&Co., London, 1933, p. 38
84
V. PA RTI CUL AR IS MUL IS TO RIC
Particularismul istoric sau istoricismul, reprezintă un curent

care se manifestă atât în teoria antropologică, precum şi în teoria
culturii, marcând mijlocul secolului al XIX-lea şi începutul secolului
XX.
Există două forme de manifestare ale istoricismului,
difuzionismul cultural, pe de o parte, iar particularismul istoric pe
cealaltă.
Acestei orientări îi este asociată personalitatea lui Franz Boas
precum şi pleiada sa de studenţi, dar originile ei se regăsesc în teoriile
difuzioniste mai timpurii.
Particularismul istoric a avut menirea de a oferi teorii
alternative la teoriile globale care făceau referire la dezvoltarea socio -
culturală. Franz Boas, ca întemeietor al acestui curent, în vederea
depăşirii demersurilor evoluţioniste şi difuzioniste precum şi pentru
clarificarea lor, a întreprins studii zonale elaborate, focalizate asupra
unor culturi individuale. Finalitatea a constat în ident ificarea modului
în care urmele culturale sunt distribuite şi de a înţelege, totodată,
procesul individual de schimbare culturală.
Prin colectarea şi organizarea cu stricteţe a materialului
etnografic, Boas urmărea să reconstituie istoriile diferitelor so cietăţi
umane. Abia după ce informaţia a fost centralizată, s -au putut
generaliza şi conceptualiza diferite aspecte cu privire la dezvoltarea
culturală.
Istoricismul difuzionist s-a dezvoltat în cadrul a două şcoli de
gândire care urmăreau în linii mari aceleaşi obiective, fiind totodată
deosebite în varii privinţe. Şcoala britanică patronată de G. Elliot
Smith şi de W.H.R. Rivers a privit cu scepticism ideea conform căreia
elementele componente ale civilizaţiei ar fi apărut şi s -ar fi dezvoltat
doar în câteva zone restrânse ale lumii.
Conform teoriei pe care au lansat-o, elementele de cultură au
fost difuzate din locul lor de origine abia în momentul în care căile şi
mijloacele de transport şi căile de comunicaţie au atins un stadiu de
dezvoltare suficient de avansat pentru a permite astfel realizarea unor
mişcări ample de populaţie.
Difuzioniştii germani manifestau opinia că difuziunea
civilizaţiei şi culturii s-a realizat prin intermediul contactelor dintre
comunităţile învecinate, obţinându-se, în timp, un efect de avalanşă a
transmiterii civilizaţiei în vecinătăţi, luând astfel naştere cercuri
culturale.
Boas şi contemporanii săi au privit cu destulă circumspecţie
marile modele ideale şi teorii ale dezvoltării culturale, fundamentate
atât de evoluţionişti cât şi de difuzioniştii germani ori britanici.
Convingerea lor era că în dezvoltarea unei culturi au intervenit
numeroşi şi diferiţi stimuli, iar dezvoltarea culturii putea fi percepută
doar dacă era acordată prioritate particularităţilor iniţiale ale unei
culturi specifice.
Doar în aceste condiţii, după ce au fost identificate originile
acestor stimuli externi, pot fi construite teorii ale dezvoltării culturale
axate, la rândul lor, pe o multitudine de studii sincronice care
asamblate ar da naştere unui model realist de dezvoltare.
Referitor la metoda comparativă în antropologie, F. Boas
atrăgea atenţia asupra necesităţii ca, într -o primă fază, cauzele
fenomenelor să fie izolate şi analizate, în funcţie de condiţiile externe
sub influenţa cărora trăiesc oamenii, iar analiza să pornească de la
particular spre general 1.
O astfel de investigare bazată pe elementele trecutului istoric
poate fi considerată mai precisă şi demonstrabilă, în comparaţie cu
modelele propuse de reprezentanţii evoluţionismului şi
difuzionismului cultural.
Franz Boas (1858-1942) 2, s-a născut la Midden (Germania),
urmând la Heidelberg şi Bonn studii de fizică şi geografie. În anul
1881, i se conferă titlul de Doctor de către Universitatea din Kiel, iar
după o scurtă carieră universitară la Universitatea din Berlin, şi de
activitate la Museum für Völkerkunde alături de A. Bastian. 3
În anul 1888 emigrează în Statele Unite ale Americii, iar în
1892 devine cetăţean american 4. În multe privinţe, chiar şi dincolo de
ocean, F. Boas va perpetua ideile dobândite prin A. Bastian şi
promovate de şcoala antropologică germană (marcată de practicarea
unei diferenţieri între Naturvölker şi Kulturvölker) 5.
1
F. Boas, The Limitations of the Comparative Method of Anthropology, în P.
Bohannan, High Points in Anthropology, Alfred A. Knopf, New York, 1988,
p. 86
2
Principalele lucrări: The Mind of Primitive Man, 1911; The Methods of
Ethnology, în A.A., 20, 1920; Primitive Art, 1927; Race, Language and
Culture, 1948
3
P. Bonte, M. Izard, Dicţionar de Etnologie şi Antropologie, Polirom, Iaşi,
1999, p. 115
4
A. Mihu, Antropologie culturală, Napoca Star, Cluj-Napoca, 2000, p. 61
5
G.W. Stocking, Franz Boas and the Culture Concept in Historical
Perspective, în A.A., 68, 1966, p. 867-882
86
PARTICULARISMUL ISTORIC
Unul dintre primele angajamente îndeplinite de F. Boas în
S.U.A. a fost realizarea între anii 1908-1909 a unui studiu imens
privind modificările survenite în forma corpului la descendenţii
imigranţilor din New York. Astfel, pentru 18.000 de imigranţi
europeni şi pentru copiii acestora au fost realizate măsurători
antropometrice, pentru a urmări impactul noului mediu asupra
particularităţilor fizice şi biologice 6. Poate că şi în virtutea acestui
fapt, antropologul a fost criticat pentru preocupările sale referitoare la
rasă şi acuzat de rasism.
După opinia lui Elazar Barkan, impactul lui F. Boas cu ideea
de rasă s-ar fi derulat pe trei nivele: în primul rând, cel al expertului, a
cărui muncă a influenţat disciplina antropologică, în al doilea, cel
profesional, ca şi participant activ în cadrul comunităţii şi în cele din
urmă, cel intelectual, prin participarea directă la discursurile publice şi
politice 7.
Problematica aferentă rasei a generat o întreagă serie de
dispute între antropologi. Pe de o parte, tradiţia antropologică
americană îşi susţinea în continuare convingerile, conform cărora rasa
reprezenta nu atât un aspect biologic, ci un mit social.
Tot în cadrul acestei tradiţii a fost pusă întrebarea dacă
antropologul trebuie să rămână un daltonist şi să nu ia în considerare
în cercetările sale o serie de diferenţe cum ar fi culoarea pielii 8.
Pe de altă parte, declaraţiile europenilor în ceea ce priveşte
abordarea ştiinţifică a rasei au fost extrem de tranşante, fiind iniţiată o
cruciadă împotriva conceptului de rasă 9, problema luând şi o turnură
politică prin Declaraţia UNESCO asupra rasei şi prejudiciului
rasial 10.
Specialiştii europeni au ajuns la concluzia că majoritatea
diferenţelor rasiale nu se datorează moştenirii biologice, ci impactului
social şi cultural 11.
6
Cl.C. Gravlee; H. Russel Bernard; W.R. Leonard, Heredity, Environment,
and Cranial Form: A Reanalysis of Boas’s Immigrant Data, American
Anthropological Association, 105, 1, 2003, passim
7
E. Barkan, The Retreat of Scientific Racism: Changing Concepts of Race in
Britain and the United States between the World Wars, Cambridge University
Press, New York, 1992, p. 77-78, non vidi, apud E. Shanklin, The Profession
of the Color Blind: Sociocultural Anthropology and Racism in the 21st
Century, în A.A., 100, 3, 1998, p. 670
8
E. Shanklin, op.cit., loc.cit.
9
J.Ph. Rushton, Race is More Than Just Skin Deep. A Psychologist’s View, în
Mankind Quarterly, 39, 1998, p. 231 sqq.
10
*** Unesco Declaration on Race and Racial Prejudice, Unesco, 1978
11
*** The Race Concept. Results of an Inquiry, Unesco, Paris, 1952, p. 90
87
America este ţara care îi va oferi posibilitatea de a se face
remarcat prin intermediul cercetărilor de teren, demarate în anul 1886,
axate asupra indienilor Kwakiutl, în urma acestor cercetări
manifestându-şi interesul pentru culturile primitive, fapt demonstrat
prin demararea primei sale cercetări de amploare la eschimoşii din Ins.
Buffin.
Unul dintre meritele lui Franz Boas este şi acela de a fi
colectat informaţii despre obiceiuri dispărute sau aflate pe cale de
dispariţie ale indienilor din America de Nord, de la contemporani 12.
Cele mai viabile date, în acest sens, s-au dovedit a fi cele
independente de observator şi de interpretarea acestuia. În virtutea
acestui fapt, specialiştii preocupaţi de indienii din America de Nord ar
trebui să-i fie recunoscători lui Boas pentru numeroasele sale
culegeri 13 de texte indigene.
În anul 1887 ocupă un post la Universitatea Clark, iar în anul
1896 este titular al unui post de predare la Universitatea Columbia,
pentru disciplina antropologie fizică, devenind în acelaşi timp şi
curator în specializarea etnologie la Muzeul American de Istorie
Naturală din New York.
Ulterior, în anul 1899, va fi primul profesor de antropologie la
Universitatea Columbia, statut care i-a permis să devină mentorul unor
numeroşi antropologi care, prin scrierile şi teoriile lor au influenţat
antropologia.
Franz Boas a fost membru fondator (în anul 1910) al Şcolii
Internaţionale de Arheologie şi Etnologie Americană 14, deţinând în
paralel şi funcţia de director al acestei prestigioase instituţii în
perioada 1911-1912 15.
Deseori contemporanii nu au reuşit să-l înţeleagă pe F. Boas,
mai ales în ceea ce priveşte stilul său de lucru, ca atare rămâne
cunoscut posterităţii conflictul latent al antropologului cu oficialităţile
de la Smithsonian Institution 16.
12
M. Wax, The Limitations of Boas’s Anthropology, în A.A., 58, 1956, p. 63-
74
13
F. Boas; G. Hunt, Kwakiutl Texts. Second Series, Memoir of the American
Museum of Natural History New York, G.E. Stechert, Leiden – New York,
1905-1906
14
G.W. Stocking, Franz Boas and the Founding of the American
Anthropological Association, în A.A., 62, 1960, p. 1-17
15
S. Tax, Franz Boas, în International Dictionary of Anthropologists,
Garland Publishing, New York-London, 1991, p. 68
16
C.M. Hinsley, jr.; B. Hohn, A Cannibal in the National Museum: The Early
Career of Franz Boas in America, în A.A., 78, 1976, p. 306-316
88
Pe de altă parte, unele cercuri antisemite din cadrul
antropologiei americane manifestau o totală desconsiderare faţă de
munca prestată de F. Boas ca antropolog al culturii 17.
Crezul ştiinţific al lui Boas a constat în ideea conform căreia
numeroase culturi s-au dezvoltat în mod independent, fiecare având la
bază un set particular de condiţii, cum ar fi mediul geografic, clima,
resursele naturale şi împrumutul cultural.
Pornind de la aceste considerente, reconstituirea evoluţiei
istorice a unei anumite culturi reclamă o cercetare în profunzime,
focalizată asupra unor seturi de urme culturale, în regiuni geografice
specifice, în acest context, Franz Boas remarcându-se ca unul dintre
cei mai fervenţi critici ai teoriei evoluţiei societăţii 18.
După ce s-a realizat identificarea modului de distribuire a
urmelor culturale (pentru un areal geografic general), pot fi
determinate modelele împrumutului cultural, fiind astfel posibilă
reconstituirea istoriei individuale a unei culturi, precum şi
identificarea atât a elementelor culturale împrumutate, dar mai ales a
celor proprii 19.
Un alt aspect important al muncii lui Boas l-a reprezentat
stabilirea a două imperative majore pentru antropologi:
1. Realizarea unor studii detaliate asupra anumitor triburi, în
contextul lor cultural şi regional, în vederea reconstituirii
istoriei tribale şi a regiunilor;
2. Compararea acestor istorii tribale, cu obiectivul final de a
formula legi generale ale creşterii culturale 20.
Franz Boas recunoaşte semnificaţia procesului de difuziune în
cadrul culturii, pornind de la modelul investigaţiilor din cadrul culturii
materiale americane, dar şi a ceremoniilor, artei ori mitologiei.
Un studiu inductiv în sensul cel mai direct al fenomenelor
etnice conduce la concluzia conform căreia, tipurile de metisaj
cultural (care, atât din punct de vedere geografic dar şi istoric,
17
M.E. Oppler, Franz Boas: Religion and Theory, în A.A., 69, 1967, p. 741-
744
18
G. Welty, The Attack on Mead and the Dialectics of Anthropology, în
Science and Nature, 9, 1990, p. 18-19
19
Ph. K. Bock, Culture Change, în Encyclopedia of Cultural Anthropology, I,
Henry Holt & Co., New York, 1996, p. 299
20
F. Boas, Race, Language and Culture, The Macmillan Co., New York,
1940, p. 276-280
89
reprezintă o etapă intermediară între două extreme), constituie o
dovadă grăitoare a procesului de difuziune 21.
Cultura A Zona metisajului Cultura B

cultural (AB)
„(...) Înţelegerea unei culturi străine poate fi
atinsă exclusiv prin analiză şi suntem obligaţi să-i
abordăm variatele aspecte în mod succesiv. Mai mult,
fiecare element conţine urme clare ale schimbărilor la
care a fost supus în timp. Acest lucru s-ar putea datora pe
de o parte, unor forţe lăuntrice ori, pe de altă parte, unor
culturi străine. Analiza completă trebuie să includă în
mod obligatoriu fazele care au condus la forma actuală
22
(...)” (trad. S.P.).
Schimbarea culturală este generată de stimuli externi, cum ar
fi spre exemplu noile modalităţi de a gândi sau de a acţiona. În acelaşi
context, amplasarea geografică a unei populaţii reprezintă un aspect la
fel de important pentru schimbarea culturală, ca exemplu servind
populaţiile izolate geografic sau cele deschise contactelor culturale 23.
Nu în ultimul rând, trebuie specificat faptul că Franz Boas a
influenţat gândirea şi munca unor generaţii întregi de antropologi, care
i-au dus mai departe şi i-au perfecţionat munca.
Unul dintre cei mai străluciţi studenţi ai lui Boas a fost Alfred
Louis Kroeber (1876-1960) 24.
A.L. Kroeber a studiat la Universitatea Columbia sub
îndrumarea maestrului, manifestându-şi încă din timpul studiilor sale
interesul pentru etnologie şi lingvistică, două domenii care i -au marcat
activitatea ştiinţifică. Una dintre principalele preocupări ale lui
Kroeber a constituit-o reconstruirea istoriei prin intermediul unei
analize descriptive a fenomenelor culturale concrete. Aceste fenomene
21
F. Boas, Race, Language and Culture, The Free Press, New-York –
London, 1968, p. 291
22
Ibidem, p. 264
23
Ibidem, p. 266
24
Lucrări: Cultural and Natural Areas of Native North America, 1939; On the
Principle of Order in Civilization as Exemplified by Changes of Fashion ,
1919; History and Science in Anthropology, 1935; The Nature of Culture,
1952
90
culturale concrete erau grupate în complexe, configuraţii şi modele
sau alte entităţi cu caracter descriptiv şi care puteau fi analizate în
relevarea istoriei.
Meritul lui Kroeber este acela de a fi realizat una din primele
şi cele mai complete cercetări asupra triburilor de indieni nativi din
California (Anexe, Harta 10). Cu toate acestea, în unele privinţe,
cuvintele lui Kroeber nu constituie un model de urmat pentru
antropologi, aflându-se sub impulsul unor anumite tendinţe
etnocentriste ale vremii sale, fapt care însă reprezintă un impediment
minor pentru încadrarea sa la locul care i se cuvine în antropologie:
„În mod fundamental, religia indienilor din California era
foarte asemănătoare cu cea a altor rase sălbatice şi
necivilizate de pe tot cuprinsul Globului.” 25 (trad. S.P.).
Cercetările lui Kroeber vizează mai multe aspecte ale
societăţii indienilor din California, cum ar fi structurile ierarhice de
cult:
„Deseori în centrul şi nord-vestul Californiei este mai mult
sau mai puţin frecventă o ceremonie publică, la care se
realizează iniţierea unui nou şaman înainte ca acesta să-şi
pună în practică forţele. Colegiul de şamani iniţiaţi nu
constituie o societate sau o asociaţie propriu zisă.
Ceremonia este mai degrabă un prilej la care este marcată
prima apariţie în public a unui novice, beneficiind spre
folosul propriu, dar şi al comunităţii, de asistenţa a mai
multor persoane cu experienţă în domeniu. Novicele nu îşi
poate exercita pe deplin puterile fără această asistenţă.
Ceremonia se derulează în încăperea destinată pentru
acest scop şi este însoţită de dans. Eforturile şamanilor
mai în vârstă sunt focalizate către conferirea celui în curs
de iniţiere a controlului permanent şi constant asupra
spiritelor, care sunt doar pe jumătate ataşate de acesta.
Astfel de iniţieri pot fi regăsite la triburile din nord-vest,
cum ar fi Maidu şi Wintun.” 26 (trad. S.P.).
Pe de altă parte, A. Kroeber se remarcă prin elaborarea unei
idei asupra culturii, cultura privită în acest context ca o entitate
supraorganică, abordabilă doar cu metode specifice, mai precis, o
25
A. L. Kroeber, The Religion of the Indians of California, University of
California Publications American Archaeology and Ethnology, 4, 6, 1907, p.
320
26
Ibidem, p. 331
91
cultură nu poate fi analizată în acelaşi mod şi din aceeaşi perspectivă
ca şi individul 27.
Cu toate acestea, în multe privinţe, Kroeber se îndepărtează
uneori de ideile lui Boas. Spre exemplu, el considera că Boas acorda o
importanţă mult prea sporită culegerii şi organizării informaţiilor de
teren şi descrierii proceselor cauzale. Altfel decât la Boas, care era
preocupat în mai mare măsură de fenomenele abstracte, interesul lui
Kroeber se focalizează asupra celor concrete 28. În anul 1901, Alfred
Kroeber devine primul doctor în antropologie la Universitatea
Columbia.
Un alt merit atribuit lui Franz Boas a fost acela de a fi
încurajat accesul unor femei în casta exclusivist masculină a cercetării
antropologice. Cu toate că au mai existat apariţii izolate, dar fericite,
ale unor femei în etnologie şi antropologie – cum ar fi, spre exemplu,
cazul clasic al lui Alice Cunningham Fletcher – primul antropolog de
sex feminin a fost Ruth Benedict.
Ruth Benedict (1887-1948) s-a înscris cu prisosinţă în rândul
studenţilor care îl înconjurau pe Boas la Universitatea Columbia,
obţinând în anul 1923 titlul de doctor. Cariera ei universitară începuse
în anul 1920, dar abia în anul 1948 va obţine statutul de profesor la
Universitatea Columbia.
Cercetările ei de teren au fost orientate aproape în
exclusivitate către triburile de indieni americani (Serrano în
California, Zuni şi Pima în sud-vestul Statelor Unite ale Americii,
apaşii Mescabero în Arizona, etc.). Ruth Benedict şi-a câştigat locul
în antropologia americană şi universală datorită fundamentării
conceptelor configuraţionism şi cultură – personalitate, ambele tratate
pe larg în Patterns of Culture, lucrare apărută în anul 1934.
Conceptul de configuraţionism a fost elaborat în vederea
creării unui punct de reper în caracterizarea culturilor individuale,
printr-o abordare istorică a personalităţii sau a temperamentului 29.
Cultura şi personalitatea, ca şi concepte, sunt utilizate pentru
a ilustra relaţia dintre cele două elemente. Diferitele configurări
culturale, cum ar fi apollinic şi dionysiac nu reprezintă altceva decât
produsul finit al relaţiei dintre cultură şi personalitate. În acelaşi timp
27
G. R. Willey, Portraits in American Archaeology, University of New
Mexico Press, Albuquerque, 1988, p. 171-192
28
Th. Buckley, Alfred L. Kroeber, în International Dictionary of
Anthropologists, Garland Publishing, New York-London, 1991, p. 364-366
29
F. Voget, History of Anthropology, în Encyclopedia of Cultural
Anthropology, II, Henry Holt & Co., New York, 1996, p. 575
92
sunt şi modele psihologice care îi caracterizează deopotrivă pe indivizi
şi cultura 30.
Prin configuraţia culturii se înţelege conceptul care deserveşte
demersul de explicare a caracterului culturii. Acesta es te expresia
personalităţii unei anumite societăţi, putând fi percepută ca sumă a
tuturor personalităţilor individuale din cadrul societăţii.
Diferenţele care se manifestă la nivelul configuraţiilor
culturale, nu deservesc rolul de parametru, care să indice o capacitate
mai ridicată sau mai scăzută de realizare a dezvoltării culturale, fiind
mai degrabă mijloace alternative de organizare a societăţii.
Rolul demersului istoric în cercetările antropologice este
subliniat de Ruth Benedict în lucrarea care a con sacrat-o:
„Cu larga reţea de contacte istorice prin care marile
civilizaţii s-au răspândit peste arealuri imense, culturile
primitive sunt sursa la care ne putem întoarce. Ele sunt un
laborator în care putem studia diversitatea instituţiilor
umane. Ele ne furnizează informaţia necesară referitoare la
posibilele mari variaţii în ajustările umane, iar o examinare
critică a lor este esenţială pentru înţelegerea proceselor
culturale” 31 (trad. S.P.).
Ruth Benedict defineşte cultura ca modul de viaţă aflat în
legătură cu o configuraţie culturală sau un tip psihologic unic.
Un alt student al lui Boas, care se circumscrie
particularismului istoric a fost Robert H. Lowie (1883-1957).
Născut la Viena, îşi va urma studiile în Statele Unite ale
Americii, obţinând în anul 1908 doctoratul la Universitatea Columbia.
Obiectul central al cercetărilor sale l-au constituit relaţiile de rudenie
şi instituţiile sociale, iar în cadrul demersului său ştiinţific a urmat cu
stricteţe exemplul lui Boas, de a aduna şi analiza cât mai multe date.
Un loc deosebit în acest demers a fost rezervat documentelor istorice.
Contribuţia sa cea mai importantă la dezvoltarea antropologiei
a fost publicarea în anul 1920 a lucrării Primitive Society, în care
critica teoria evoluţiei sociale, elaborată de L.H. Morgan.
Punctul de vedere al lui R.H. Lowie asupra culturii este foarte
asemănător cu cel al lui Boas. Din perspectiva sa, cultura este un
produs al combinaţiei dintre condiţiile geografice, resursele naturale şi
diferite „accidente” ale istoriei 32.
30
Ch. Seymour-Smith, Dictionary of Anthropology, G.K. Hall & Co., Boston,
1986, p. 66
31
R. Benedict, Patterns of Culture, Houghton Mifflin Co., Boston, 1934, p.
17
32
Al. Barnard, J. Spencer, Culture, în Encyclopedia of Social and Cultural
Anthropology, Routledge, London-New York, 1996, p. 139
93
Edward Sapir (1884-1939) a fost un alt reprezentant al şcolii
boasiene. German de origine, ajunge la Universitatea Columbia,
interesat fiind de cercetările lui Boas privind limba indienilor. Sapir
participă la o serie de cercetări de teren întreprinse asupra indienilor
din nord-vestul Statelor Unite, obţinând în anul 1909 doctoratul printr -
un studiu asupra gramaticii tribului Takelma.
În demersul său s-a disociat de ideea lui Kroeber, conform
căreia cultura trebuie privită ca entitate distinctă de indiv id,
apropiindu-se mai mult de concepţiile lui Ruth Benedict 33.
Paul Radin s-a născut în anul 1883 în Polonia şi se stabileşte
împreună cu familia sa în Statele Unite un an mai târziu. S -a dovedit a
fi unul dintre criticii lui Boas în ceea ce priveşte concep ţia sa despre
cultură şi despre abordările metodologice. Radin a pledat în favoarea
unui demers mai puţin cantitativ şi mai mult axat asupra demersului
istoric în etnologie.
Între anii 1908-1913, P. Radin întreprinde o serie de cercetări
la tribul Winnebago, valorificate prin publicarea monografiei The
Winnebago Tribe, una dintre cele mai remarcabile lucrări întocmite cu
privire la populaţiile indigene din America de Nord. Folosindu -i ca
informatori cheie pe Jasper şi Sam Blowsnake, P. Radin îşi concepe
monografia prin transcrierea informaţiilor obţinute de la indigeni 34.
După părerea sa, individul este acela care introduce în cultură
schimbarea, religia, tehnologia, inovaţia şi din acest motiv individul
este cel care dă forma culturii şi nu invers, cum afirma Kroeber.
Totodată, Radin este de părere că o etnografie ar trebui să deţină doar
atât din trecut şi din contactele cu alte culturi, cât ar fi necesar pentru
desluşirea perioadei respective.
Nu în ultimul rând, mai trebuie menţionat Clarck Wissler
(1870-1947) 35, ca reprezentant al şcolii boasiene.
Şi activitatea acestuia gravitează în jurul Universităţii
Columbia, dar spre deosebire de majoritatea studenţilor lui Boas, şi -a
focalizat activitatea asupra teoretizărilor mai largi cu privire la cultură
şi antropologie.
Wissler se remarcă prin folosirea ariilor culturale la analiza
transculturală şi la fundamentarea teoriilor sale. Meritul său major a
fost acela de a sparge graniţele rigide ale antropologiei, impuse de
33
V. Golla, Edward Sapir, în International Dictionary of Anthropologists,
Garland Publishing, New York – London, 1991, p. 603-605
34
Ch. Lindberg, Paul Radin: The Anthropological Trickster, în E.R.N.A.S.,
14, 1, 2000, passim
35
Lucrări principale: Man and Culture, 1923; An Introduction to Social
Anthropology, 1929
94
evoluţionişti şi de stilul particularist implementat de paradigma
boasiană.
Conform spuselor lui Wissler, viitorul antropologiei depinde
de fixarea unei cronologii a omului şi a culturii sale, axată pe date
obiective şi verificabile. Cultura este privită în acest context ca un
comportament învăţat sau un complex de idei 36.
Multe din rezultatele cercetărilor şi a concluziilor postulate de
Boas precum şi de discipolii acestuia, şi-au pierdut din credibilitate în
timp, concomitent cu dezvoltarea antropologiei. Pe de altă parte însă,
lui Boas şi şcolii sale îi revine meritul de a fi dus antropologia departe
de evoluţionism şi difuzionism şi de a fi recalibrat atenţia
cercetătorilor asupra multitudinii de culturi existente şi asupra
diversităţii de exprimare culturală.
Critica adusă particularismului istoric a fost orientată cu
preponderenţă asupra demersului masiv de a aduna date, existând şi o
teamă pentru emiterea unor teoretizări generale ale antropologiei
marcate de influenţa lui F. Boas. Creşterea antropologiei trebuie să se
realizeze într-un context mai larg, al creşterii societăţilor şi culturii 37.
36
S. Freed, R. Freed, Clark Wissler, în International Dictionary of
Anthropologists, Garland Publishing, New York – London, 1991, p. 763
37
J. Buettner-Janusch, Boas and Mason: Particularism versus
Generalization, în A.A., 59, 1957, p. 318
95
V I . F U N C Ţ I O N A L I S M U L Î N A N T R O PO L O GI E
Ca şi curent al antropologiei culturale, funcţionalismul s -a

impus la începutul secolului XX, direcţia fiind stabilită în bună
măsură de doi antropologi britanici: Bronisław Malinowski şi Alfred
Reginald Radcliffe-Brown.
Menirea funcţionalismului era de a aduce o notă de echilibru
după lansarea unei serii de teorii care au iscat controverse în secolul al
XIX-lea, cum ar fi evoluţionismul şi difuzionismul 1.
Curentul funcţionalist în antropologie are la bază ca model
organismele vii, părţile şi organele acestora fiind grupate şi organizate
într-un sistem.
Funcţiile diferitelor organe se concentrează şi au ca sarcină
menţinerea bunei funcţionări a organismului, pentr u ca acesta să poată
asigura derularea proceselor sale esenţiale şi pentru a se reproduce.
Într-un mod analog, membrii unei societăţi pot fi priviţi ca
celule, instituţiile societăţii ca organe a căror funcţie este menţinerea
vieţii entităţii colective, chiar dacă există un perpetuu proces ciclic
concretizat în moartea şi naşterea celulelor.
Pe aceste considerente au fost stabilite axiomele generale ale
funcţionalismului, pornind de la elementul central – cultura:
1. cultura este compusă în esenţă dintr-un set de instrumente
prin care omul este pus în postura de a găsi soluţii la
problemele specifice pe care le întâmpină în mediul său, pe
durata satisfacerii trebuinţelor sale;
2. cultura este un sistem compus din obiecte, activităţi şi
atitudini în care fiecare parte componentă serveşte drept
mijloc de atingere a unui ţel;
3. cultura este o integrală în care există o relaţie de
interdependenţă între diferitele elemente.
În perioada cuprinsă între anii 1910-1930 s-au conturat două
versiuni ale funcţionalismului: funcţionalismul psihologic sau
biocultural, promovat de Malinowski şi funcţionalismul structuralist
reprezentat de Radcliffe-Brown, la dezvoltarea funcţionalismului
1
W. Goldschmidt, Functionalism, în Encyclopaedia of Cultural
Anthropology, 2, Henry Holt and Co., New York, 1996, p. 510
contribuind şi o pleiadă de personalităţi marcate de London School of
Economics.
1. Funcţionalismul biocultural.
Funcţionalismul biocultural porneşte de la premisa că indivizii
unei societăţi reclamă anumite trebuinţe care sunt rezolvate de
instituţiile sociale. Un cadru instituţional bine delimitat este necesar
atât pentru satisfacerea nevoii de cultură, cât şi pentru îndeplinirea
celor patru aşa numite „trebuinţe instrumentale”, reprezentate de
economie, controlul social, educaţia şi forma de organizare politică.
Fiecare instituţie destinată întâmpinării necesităţilor reclamate
de indivizi trebuie în mod obligatoriu să cuprindă personalul calificat,
setul de norme şi reguli precum şi tehnologia şi funcţia necesară.
Pe de altă parte, convingerea reprezentanţilor
funcţionalismului biocultural gravita în jurul analogiei realizate între
organismele vii şi societate, existând o serie de asemănări la nivelul
funcţionării sistemelor acestora. Analogia poate fi trasată în felul
următor 2:
SISTEMUL REPRODUCTIV SISTEMUL CIRCULATOR
SISTEMUL DIGESTIV SISTEMUL NERVOS
Sistemele unui organism
RUDENIA RELIGIA
ECONOMIA POLITICUL
Sistemele unei societăţi
Bronisław Kaspar Malinowski s-a născut în Cracovia

(Polonia), la 7 aprilie 1884, dintr-o familie de intelectuali înstăriţi,
Lucyan şi Jozefa Malinowski, tatăl său fiind cunoscut ca un reputat
lingvist şi etnolog.
În formarea sa profesională, Malinowski se orientează pentru
început spre matematică şi fizică, obţinând în anul 1908 doctoratul în
matematică, fizică şi filosofie la Universitatea Jagellonă din Cracovia.
Interesul său pentru etnologie şi antropologie s-ar fi născut abia după
ce citise celebra lucrare Creanga de aur a la fel de celebrului Sir
James Frazer, de ideile căruia se va disocia însă ulterior.
Motivul disocierii de ideile promovate de Frazer constă în
concepţia lui B. Malinowski despre magie şi ştiinţă. În viziunea sa,
magia şi ştiinţa sunt elemente distincte din punct de vedere psihologic,
dar prezintă similarităţi în ceea ce priveşte practica socială. Magia
2
după Al. Barnard, History and Theory in Anthropology, Cambridge
University Press, Cambridge, 2000, p. 63
97
FUNCŢIONALISMUL ÎN ANTROPOLOGIE
modernă, după Malinowski, este reprezentată de propaganda modernă,
propaganda politică a naţionalismului, comunismului şi fascismului 3.
De remarcat în acelaşi context al teoretizării manifestărilor
religioase, este faptul că B. Malinowski propune o definiţie a
totemismului. În acest sens, totemismul reflectă credinţe legate de
unitatea şi relaţia apropiată a omului cu o plantă, un animal sau cu un
obiect neînsufleţit, pe care îl denumim prin termenul totem 4.
Malinowski era posesorul unei viziuni proprii asupra
„genezei” religiei, reflectată într-o lucrare publicată în anul 1915,în
limba poloneză, Credinţe primitive şi forme de organizare socială , şi
care după unele voci 5, constituie baza preocupărilor sale pentru magie
şi religie. Antropologul nu privea religia ca un aspect aferent al
„fenomenului mulţimii”, ci se axa cu precădere asupra perspectivei
durkheimiene a laturii sociologice a fenomenului religios 6.
În anul 1910, B. Malinowski se va stabili la Londra, urmând
cursuri de antropologie la London School of Economics, îndrumat de
Radcliffe-Brown şi E. Westermarck. La aceeaşi instituţie pr estigioasă
va obţine în 1916 cel de-al doilea său doctorat, după ce în 1914
plecase într-o primă misiune de cercetare în Noua Guinee şi după
întocmirea primului studiu în domeniu, Familia la aborigenii din
Australia (1913), realizat pe baza materialului do cumentar existent.
În perioada 1915-1918 sunt întreprinse cercetările în
arhipelagul Trobriand din Noua Guinee care vor marca dezvoltarea
ulterioară a direcţiilor de cercetare la Malinowski, dedicându -se în
acelaşi timp muncii de catedră. În 1927 Malinowski va fi primul
profesor al Catedrei de Antropologie de la Universitatea din Londra,
iar în 1936 i se conferă titlul de Doctor Honoris Causa la Harvard.
Împreună cu Radcliffe-Brown va efectua în 1934 cercetări în Africa,
asupra societăţilor tribale (în Anexe, Harta 7 sunt prezentate
principalele triburi africane studiate de antropologi).
Anul 1938 va marca o turnură majoră în viaţa lui Malinowski
când se va stabili în America pentru coordonarea de seminarii la
Universitatea Yale.
3
R.J. Thornton; P. Skalnik, The Early Writings of Bronisław Malinowski,
Cambridge University Press, Cambridge, 1993, p. 39 -40
4
Ibidem, p. 229-230
5
G.W. Stocking, jr., Anthropology and the Science of the Irrational.
Malinowski’s Encounter with Freudian Psychanalysis, în G.W. Stocking, jr.,
Malinowski, Rivers, Benedict and Others. Essays on Culture and Personality ,
History of Anthropology, IV, The University of Wisconsin Press, London,
1986, p. 21
6
Ibidem, p. 22
98
Bronisław Malinowski se va stinge din viaţă la 14 mai 1942 în
New Haven (Connecticut), după o viaţă închinată antropologiei. Acest
fapt i-a determinat pe antropologi să-l considere ca pe unul dintre
fondatorii antropologiei britanice, ca pe „integratorul a zece mii de
caracteristici culturale” 7.
Printre principalele lucrări ale lui Malinowski pot fi amintite:
1913 – The Family among the Australian Aborigenes: A Sociological
Study; 1922 – Argonauts of the Western Pacific. An Account of Native
Enterprise and Adventure in the Archipelagoes of Melanesian New
Guinea, London; 1926 – Crime and Custom in Savage Society,
Routledge, London; 1935 – A Study of the Coral Gardens and their
Magic, 2 volume, Allen, London; precum şi lucrările postume, 1944 –
A Scientific Theory of Culture, University of North Carolina Press,
Chapel Hill; 1945 – The Dynamics of Culture Change, Yale University
Press, New Haven; 1948 – Magic, Science and Religion and Other
Essays, Glencoe, Illinois.
Demersul de teoretizare al lui Malinowski a cuprins într -o
primă fază trei direcţii majore:
a) înţelegerea comportamentului în funcţie de motivaţia
indivizilor, fiind inclus aici atât comportamentul raţional
(ştiinţific) cât şi cel iraţional (concretizat prin ritual, magie
şi religie);
b) recunoaşterea interconexiunilor diferitelor elemente care
constituie o „cultură” pentru a forma un sistem;
c) înţelegerea unui element oarecare prin identificarea
funcţiei sale într-o operaţie contemporană a culturii
respective 8.
Concepţia lui Malinowski despre cultură poate fi dedusă din
următoarea afirmaţie care îi aparţine: „(…) indiferent dacă facem
referire la o cultură foarte simplă sau primitivă ori la una extrem de
complexă şi de dezvoltată, ne confruntăm cu un vast aparat, în parte
material, în parte uman şi în parte spiritual, prin care omu l este
capabil să facă faţă la problemele concrete şi specifice pe care le
întâmpină (…)” 9.
7
Fr. Parker, The McGraw Hill Encyclopedia of World Biography, 7,
McGraw-Hill, 1973, p. 118
8
R. Firth, Man and Culture. An Evaluation of the Work of Bronislaw
Malinowski, Routledge and Kegan, London, 1957
9
B. Malinowski, A Scientific Theory of Culture and Other Essays, University
of North Carolina, Chapel Hill, 1944, p. 36
99
În acest sens, cultura constituie acel aspect al
comportamentului uman care este învăţat de individ şi care poate fi
împărtăşit şi transmis altor indivizi împreună cu obiectele fizice
asociate cu astfel de modele şi acţiuni învăţate 10.
În The Scientific Theory of Culture and Other Essays,
Malinowski identifică aspectele definitorii ale culturii. Astfel, cultura
poate fi privită ca:
- un aparat instrumental prin care omul este aşezat într-o
poziţie care îi facilitează întâmpinarea problemelor specifice
care apar pe parcursul satisfacerii trebuinţelor sale;
- un sistem de obiecte, acţiuni şi de atitudini;
- un întreg, în cadrul căruia elementele componente se află în
relaţie de interdependenţă.
Acţiunile, atitudinile şi obiectele sunt concentrate în jurul
unei diversităţi de instituţii cum sunt familia, clanul, comunitatea
locală, tribul; în forme organizate ale cooperării pe plan economic şi
nu în cele din urmă, în cele specifice activităţilor de natură politică,
juridică sau cele circumscrise educaţiei.
Dintr-un alt punct de vedere, cel al tipului de activitate,
cultura poate fi abordată din diferite perspective, concretizate prin
educaţie, control social, sistem de cunoaştere, credinţă, morală şi
forme de exprimare artistică 11.
Pentru Malinowski, punctul de plecare în delimitarea
conceptuală a funcţiunii l-a constituit teoria trebuinţelor biologice ale
organismului uman, din acest punct ajungându-se la trebuinţele cele
mai complexe şi imperative care sunt fie de natură spirituală,
economică ori socială, rezultând în final un set de legi generale care
folosesc fundamentării teoriei ştiinţifice 12.
Demersul teoretic fundamental al lui Malinowski consta în a
găsi caracteristicile principale care definesc cultura, pe baza
analogiilor cu organismul uman. Primul pas în această direcţie a fost
clasificarea trebuinţelor fundamentale (sau de bază), urmând în mod
firesc referirea şi la o clasificare a răspunsurilor de natură culturală,
rezultând în cele din urmă şi o aducere în contact cu instituţiile care
asigurau satisfacerea acestor trebuinţe.
O a doua categorie a fost reprezentată de aşa numitele
trebuinţe derivate (sau instrumentale), care au fost incluse de
Malinowski între trebuinţele fundamentale şi elementele instituţionale
10
R. Firth, op.cit., p. 58
11
B. Malinowski, op.cit., p. 150
12
Ibidem, p. 72-73
100
care constituie comportamentul colectiv, dat fiind faptul că instituţiile
produc trebuinţe derivate care se dezvoltă în sisteme 13.
Clasificarea trebuinţelor după Malinowski poate fi
schematizată astfel 14:
Răspunsuri la
Instrumentale
instrumentale
(Individuale)
Trebuinţe de
reprezentări
Răspunsuri
trebuinţele
Trebuinţe
Trebuinţe
simbolice
Directe
Sist. de
bază
A
D
B
F
Hrana Forme instit. de Înnoirea ap. Econom. Transmiterea Cunoşt.
(nutriţie) asigurare a ei cultural experienţei
Reproducţie Căsăt. şi familie - - - -
Confortul Locuinţă şi Caract. Control - -
trupului îmbrăcăminte comport. şi social
sancţiuni
Siguranţă Protecţie şi - - Mijloace de Magie şi
apărare control ale religie
destinului
Relaxare Joacă şi repaus Înnoirea Educaţie - -
personalului
Mişcare Activ. şi sist. de - - - -
comunicaţie
Creştere Calificare şi Forme ale Org. Modul Artă,
ucenicie sist. coercitiv politică comun de jocuri,
recreere şi ritual
odihnă
Formele de organizare, personalul, normele, aparatul material

precum şi activităţile, constituie un întreg ce are ca finalitate
delimitarea funcţiei. Sistemul de funcţionare al acestui întreg poate fi
reprezentat şi schematic (a se vedea Anexe, Fig. 1).
Un punct de reper major în cercetările lui B. Malinowski a
fost studierea fenomenului kula.
Expediţiile care au vizat această manifestare a culturii s -au
derulat în trei etape, între august 1914 – martie 1915; mai 1915 – mai
1916; octombrie 1917 – octombrie 1918 15.
Kula este un fenomen prezent în Melanezia (a se consulta
Anexe, Harta 2), reprezentând un sistem intertribal de schimburi,
cercetat în arhipelagul Trobriand de Malinowski şi de R. Fortune la
populaţia Dobu.
13
R. Firth, op.cit., p. 63
14
după L.L. Langness, The Study of Culture, Chandler and Sharp Pub.,
Novato, 1987, p. 80
15
B. Malinowski, Argonauten des westlichen Pazifik. Ein Bericht über
Unternehmungen und Abenteuer der Eingeborenen in den Inselwelten von
Melanesisch-Neuguinea, Syndikat, Frankfurt am Main, 1979, p. 38
101
În cadrul fenomenului se remarcă două tipuri de prestaţii, la
nivelul comunităţii fixe sau a vecinătăţii şi în al doilea rând la o scară
mai largă, rezultată în urma expediţiilor maritime întreprinse de triburi
de la o insulă la alta.
Locuitorii din Arhipelagul Trobriand practicau pe larg
horticultura, existând un ritual oficial aferent grădinii (megwa-towosi),
oficiat de un „magician”, spre folosul comunităţii, care la rândul ei îl
răsplăteşte 16.
Cercetările lui Malinowski în arhipelagul Trobriand a urmărit
originea instituţiilor economice, mai ales fiind vizată originea
proprietăţii, dar nu în cele din urmă şi etapele dezvoltării economice
precum şi aspecte ale schimbului, a formelor primitive de monedă.
În esenţă este vorba despre circulaţia unor obiecte cu caracter
specific (coliere şi brăţări din scoici), care parcurg în sens contrar un
circuit închis, după cum se va putea observa mai jos.
Obiectele în discuţie (Vaygua) pot fi privite ca însemne ale
puterii şi bunăstării. Valoarea lor nu este conferită de o aplicabilitate
practică, ci de natura materialului din care sunt realizate, de modul
dificil de obţinere a acestuia precum şi a volumului sporit de timp şi
de efort pe care îl reclamă confecţionarea lor 17.
Obiectele date sau primite în timpul schimbului sunt repuse în
circulaţie după un timp, valoarea lor având mai mult un caracter
ceremonial. Deţinerea acestor obiecte (care poartă un nume şi au gen)
denotă, cum s-a mai afirmat, prestigiu şi renume şi generează obligaţii
mutuale. Dacă asemenea obligaţii nu sunt onorate, se ajunge la
alegerea altor parteneri de schimb.
Dincolo de caracterul de dar al brăţărilor şi colierelor, oferirea
şi primirea acestora generează construirea unei solidarităţi între
diversele grupuri, ceea ce duce în cele din urmă la construirea
reţelelor de alianţe 18.
Totuşi, se cuvine menţionat faptul că nu toate persoanele care
locuiesc în aria culturală Kula participă la schimb, existând districte
întregi din Arhipelagul Trobriand care nu participă la Kula 19.
În ceea ce priveşte direcţia de propagare a obiectelor, de
reţinut este că brăţările circulă de la vest la est, pe când colierele în
16
M.W. Young, The Ethnography of Malinowski. The Trobriand Islands
1915-1918, Routledge&Kegan Paul Ltd., London, 1979, p. 56
17
B. Malinowski, The Primitive Economics of the Trobriand Islanders, în
Economic Journal, 31, 1921, p. 1-16
18
P. Bonte, M. Izard (coord.), Dicţionar de etnologie şi antropologie,
Polirom, Iaşi, 1999, p. 368
19
M.W. Young, op.cit., p. 183
102
sensul invers acelor de ceasornic, adică de la est la vest, aşa cum poate
fi observat în Harta 4.
B. Malinowski aduce în discuţie şi rolul major al
ambarcaţiunilor de tip canoe în schimbul Kula. La construirea acestui
tip de ambarcaţiune poate fi sesizată prezenţa unei diferenţieri sociale
a funcţiunilor.
Astfel, rolul cel mai important îi revine proprietarului, care
asigură retribuirea muncii, tocmeşte angajaţii şi le coordonează
munca. Pe un loc secund în ierarhia aferentă procesului se situează
meşterul care, pe lângă aspectele de natură tehnică, deţine primatul în
problemele legate de magia obiectului (viteza, etc.).
În general, magia şi miturile au o semnificaţie deosebită
pentru locuitorii din Arhipelagul Trobriand. Epidemiile, de pildă, sunt
considerate a fi rezultatul acţiunii directe a unor spirite malefice,
cunoscute sub numele de tauba’u, percepute ca sursă a tuturor relelor 20
Locul terţiar revine simplilor muncitori, rude şi prieteni sau
simpli locuitori ai satului. Aceştia sunt prezenţi doar în anumite
secvenţe, când se solicită depunerea unui efort colectiv 21.
Referitor la acelaşi fenomen, M. Mauss este de părere că
traseul obiectelor descrie un cerc (de unde termenul de Kula Ring în
literatura de specialitate anglo-americană), iar kula nu trebuie privit ca
un simplu simbol, pe baza căruia se produc alianţe, ci prin kula se
realizează schimbul cultural intertribal, concretizat prin sărbători,
ritualuri şi obiceiuri sexuale.
Comerţul de tip kula a constituit mai mult un apanaj al
nobililor în ipostaza lor de conducători ai flotelor şi bărcilor, dar
putând fi remarcat şi în cadrul târgurilor. Referitor la natura acestui
tip de dar, M. Mauss conchidea:
„(…) Obiectul esenţial al acestor schimburi şi daruri este
vaygria, un fel de monedă. Există două tipuri de vaygria: mwali,
frumoase brăţări tăiate şi lustruite, făcute dintr-o cochilie şi
purtate la ocazii de proprietarii lor sau de rudele acestora; şi
soulava, coliere fasonate cu grijă de meseriaşii sinaketa ,
realizate din sidef roşu cu spondylus. Ele sunt purtate în mod
solemn de femei şi în mod excepţional de bărbaţi, spre exemplu
22
în caz de agonie (…)” .
Cercetările din arhipelagul Trobriand i-au permis lui
Malinowski şi conturarea unei analize comparative între diferite tipuri
20
B. Malinowski, Trois essais sur la vie sociale des primitifs, Petite
Bibliothèque Payot, Paris, 2001, p. 167
21
Idem, Argonauten ..., p. 142-151
22
M. Mauss, Eseu despre dar, Polirom, Iaşi, 1997, p. 85-88
103
de familie, prezentată în Sex and Repression in Savage Society. Pe de
o parte există familia patriliniară specifică civilizaţiei moderne, iar pe
de alta, familiile matriliniare prezente în societăţile insulare din
Melanezia nord-vestică.
Aici descendenţa este stabilită pe linie maternă, copilul
aparţinând tribului sau gintei mamei iar descendenţii de sex masculin
sunt moştenitorii de drept ai fratelui mamei şi nu al tatălui biologic 23.
În aceeaşi lucrare sunt descrise şi alte partic ularităţi legate de
căsătorie şi descendenţă din insulele Trobriand.
De exemplu, căsătoria în arhipelag este permisă abia după
parcurgerea unei perioade de iniţiere, de experienţe sexuale, urmate de
ani de libertate sexuală. Căsătoria are însă caracter mo nogam,
poligamia fiind întâlnită doar la căpetenii.
Descendenţa pe linie maternă este reflectată implicit în
autoritatea fratelui mamei asupra copiilor care au statutul de
moştenitori unici ai acestuia, autoritatea fratelui mamei fiind absolută
în relaţia cu copiii.
După moartea sa, toate bunurile deţinute de el revin copiilor şi
are datoria de a le transmite cunoştinţe specifice (dansuri, mituri,
practici magice şi meşteşuguri); în plus, trebuie să asigure hrana
surorii sale 24.
Nu în ultimul rând, se cuvine a fi menţionată contribuţia lui B.
Malinowski la analiza conflictele militare prezente la populaţiile
observate de antropologi. Acestea poartă o serie de războaie „non-
letale”, încărcate mai mult de semnificaţii ritualice. În acest sens,
Malinowski identifică şase tipuri de conflict militar la populaţiile
primitive:
1. Lupta dintre membrii grupului – prototipul

comportamentului criminal;
2. Lupta ca mecanism juridic al soluţionării diferendelor;
3. Lupta – ca sport;
4. Lupta ca expresie politică a naţionalismului în fază
incipientă;
5. Lupta din cadrul unor expediţii militare organizate;
6. Războiul ca instrument al politicii naţionale 25.
23
B. Malinowski, Geschlechtstrieb und Verdrängung bei den Primitiven,
Rowohlt, Hamburg, 1962, p. 21
24
Ibidem, p. 22-23
25
K.F. Otterbein, Historical Essay: A History of Research on Warefare in
Anthropology, în A.A., 101, 4, 1999, p. 796
104
2. Funcţionalismul structuralist.
Funcţionalismul structuralist şi-a focalizat atenţia asupra
structurii sociale. După teoria lui Radcliffe-Brown, o societate
reprezintă un sistem de relaţii care are proprietatea de a se
autoconserva, pe când instituţiile pot fi privite ca seturi de relaţii a
căror funcţie este aceea de a menţine societatea la rangul de sistem .
Alfred Reginald Radcliffe-Brown s-a născut în 1881 la
Birmingham, studiile realizându-le la Trinity College din Cambridge,
obţinând în 1905 diploma în ştiinţe morale şi spirituale. Primele
lucrări le-a semnat cu numele Brown, abia din 1920 foloseşte
Radcliffe-Brown, fapt care va deveni definitiv începând cu anul 1926.
Între 1906-1908 participă alături de W.H.R. Rivers şi A.C.
Haddon la prima sa campanie de cercetări în insulele Andaman, iar
între 1910-1911 pleacă pentru trei ani în vestul Australiei.
În activitatea sa la catedră predă cursuri de „antropologie
socială” la Birmingham, putând fi întâlnit ulterior, în 1920 la
Universitatea Cape Town din Africa de Sud, apoi între 1926 -1931 ca
profesor la Universitatea din Sydney, unde fondează concomitent
revista „Oceania”.
Radcliffe-Brown a deţinut preşedinţia la Royal
Anthropological Institute şi Association of British Anthropologists. Se
stinge din viaţă la Londra, pe 24 octombrie 1955.
A lăsat posterităţii următoarele lucrări de referinţă în
antropologia culturală: 1922 – The Andaman Islanders, The Free
Press, Glencoe, Illinois; 1924 – The Mother’s Brother in South Africa,
în South African Journal of Science, 21; 1950 – African Systems of
Kinship and Marriage, Oxford University Press, London; 1952 –
Structure and Function in Primitive Society, Cohen and West,
London; şi lucrări postume ca 1957 – A Natural Science of Society,
The Free Press, Glencoe, Illinois; 1958 – Method in Social
Anthropology, University of Chicago Press, Chicago.
Între anii 1906-1908, Radcliffe-Brown întreprinde o cercetare
majoră în Insulele Andaman (a se vedea Anexe, Harta 5). Zona
cercetată se caracterizează prin prezenţa unor comunităţi (grupuri)
reduse din punctul de vedere al numărului de membri.
Elementul central al grupului îl reprezintă familia, compusă
de regulă din soţ, soţie şi copii, iar în ceea ce priveşte clanurile,
specifice pentru societăţile „primitive”, acestea nu sunt atestate 26.
Grupurile independente sunt unite în triburi, însă proprietatea asupra
26
A.R. Radcliffe-Brown, The Andaman Islanders, The Free Press, New York,
1964, p. 22-23
105
pământului nu este o caracteristică a tribului, ci a gr upului
independent. Limitele între teritoriile grupurilor sunt variabile,
existând porţiuni comune, de regulă păduri.
Religiozitatea băştinaşilor din Andaman este centrată asupra
credinţei în existenţa unei categorii de fiinţe supranaturale,
identificate de Radcliffe-Brown cu „spirite” (lau, lao sau yau) 27.
În partea nordică din Andaman este atestată prezenţa unor
spirite ale pădurii, Ti-miku Lau (ti-miku însemnând pădure, ori mai
exact câmp). Interesant este faptul că oamenii cu altă culoare a pielii
sunt denumiţi prin termenul Lau. Astfel, termenul devenise sinonim
pentru europeni, pentru localnicii de pe coastele Indiei, Birmaniei sau
Malaeziei, în sens general pentru vizitatorii de pe „ celălalt tărâm”, iar
singurul tărâm diferit cunoscut de andamanezi era tărâmul spiritelor 28.
În ansamblu, cercetările lui Radcliffe-Brown în Andaman au
fost percepute de contemporanii săi ca un demers al interpretării
psihologice a ritualurilor 29, dar antropologul depăşeşte cu mult aceste
limite.
Influenţat în bună măsură de A. Comte, Radcliffe-Brown
împărtăşea ideea conform căreia socialul constituie o dimensiune
distinctă a realităţii, fiind în acelaşi timp convins de faptul că
explicarea fenomenelor sociale trebuie să fie construită la nivelul
societăţii.
Spre deosebire de Malinowski, Radcliffe-Brown considera
indivizii ca fiind o unitate neglijabilă şi irelevantă, mai precis,
individul fiind privit ca un simplu deţinător al unui rol în cadrul
societăţii 30.
Din perspectiva lui Radcliffe-Brown, fenomenele sociale
reprezintă o clasă distinctă de cea a fenomenelor naturale: „(…) într-
un fel sau altul toate fenomenele sociale sunt legate de existenţa
structurilor sociale, fiind implicate sau rezultând din acestea (…)” 31.
Conform teoriei lui Radcliffe-Brown, „funcţia” unei instituţii
sociale constă în corespondenţa dintre ea şi trebuinţele organismului
social. „Trebuinţele” se transformă în condiţii necesare ale existenţei,
„structura” poate fi definită ca relaţia existentă între elemente în
cadrul unui organism iar „funcţia” se referă la funcţionarea structurii.
Referitor la structura socială, aceasta este marcată de:
27
Ibidem, p. 136
28
Ibidem, p. 138
29
J. Nippgen, Brown (A.-R.). – The Andaman Islanders. A Study in Social
Anthropology (Recenzie), în L’Ethnologie, 6, 1922, p. 93-94
30
W. Goldschmidt, op.cit., loc.cit.
31
A.R. Radcliffe-Brown, Structură şi funcţie în societatea primitivă, Polirom,
Iaşi, 2000, p. 176
106
1. totalitatea relaţiilor sociale care se manifestă la nivel

interpersonal;
2. diferenţierea indivizilor şi claselor prin intermediul rolurilor
sociale;
3. „personalitatea socială”, înţeleasă ca poziţia ocupată de o
fiinţă umană în cadrul unei structuri sociale;
4. ideea că „fiecare fiinţă umană care trăieşte într-o societate
are atât rolul de individ, cât şi de persoană ”.
Demersul lui Radcliffe-Brown, orientat spre funcţia socială,
îşi are originea în teoriile generate de şcoala sociologică franceză,
fondată în jurul anului 1890 de E. Durkheim. În acest context,
fenomenele sociale trebuie explicate în funcţie de alte fenomene
sociale 32. Durkheim accentua importanţa studierii fenomenelor sociale,
a modului în care funcţionează pentru a menţine solidaritatea
structurilor sociale 33.
Radcliffe-Brown considera că funcţionarea societăţilor este
dirijată de legi, în mod similar cu sistemele naturale şi că aceste legi
pot fi descoperite în urma comparării sistematice. S-a putut astfel
realiza o analogie între viaţa socială şi viaţa organică, menită să
explice conceptul de funcţie. Astfel, oamenii, ca unităţi, sunt legaţi
între ei printr-un set de relaţii sociale concentrate în jurul unor
“organe”, constituind un întreg (Anexe, Fig. 2).
Realizând analogia cu organismul biologic, continuitatea
structurii sociale nu este afectată de schimbările survenite la nivelul
unităţilor. Continuitatea este menţinută prin procesul vieţii sociale
care constă din activităţile şi interacţiunile indivizilor umani şi a
grupurilor care îi unesc. Viaţa socială a unei comunităţi reprezintă
funcţionarea structurii sociale.
Ideea cercetărilor focalizate asupra prezentului a generat un
curent de opinii contradictorii referitor la natura demersului ştiinţific,
lăsându-se impresia că studiul istoric a fost exclus definitiv.
Pentru a clarifica această problemă, Radcliffe-Brown
demonstra că era vizată, în primul rând, acea „pseudo-istorie” la care
cercetătorii făceau de cele mai multe ori apel 34. Altfel spus: „(…) În
societăţile primitive studiate de antropologia socială nu există
32
G. Broce, History of Anthropology, Burgess Publishing Company,
Minneapolis, 1973, p. 39-40
33
Ibidem
34
M. Harris, The Rise of Anthropological Theory. A History of the Theories
of Culture, Columbia University, New York, 1968, p. 524
107
documente istorice. Spre exemplu, nu ştim nimic despre dezvoltarea
instituţiilor sociale la aborigenii din Australia. Antropologii, atunci
cînd îşi socotesc întreprinderea un fel de studiu istoric, se întorc la
ipoteză şi imaginaţie şi inventează explicaţii „pseudo -istorice” sau
„pseudo-cauzale”. (…) Opinia adoptată aici este că asemenea
speculaţii sunt mai mult decît nefolositoare. Însă aces t lucru nu atrage
după sine respingerea explicaţiei istorice, ci dimpotrivă (…) 35”.
Funcţionaliştii împărtăşeau convingerea că autenticitatea unor
fapte din trecut poate fi descoperită în manifestările prezentului şi că
tocmai aceste manifestări ale prezentului ar fi îndrituite de a fi supuse
observării şi studiului sistematic 36.
După ce Malinowski şi Radcliffe-Brown au conturat o direcţie
precisă a funcţionalismului, alţi antropologi le-au îmbrăţişat
convingerile.
Astfel, E.E. Evans-Pritchard (1902-1973), considerat unul
dintre antropologii britanici de marcă de după cel de -al II-lea Război
Mondial, se lasă influenţat de funcţionalism. Cercetările sale au vizat
numeroase grupuri etnice dar notabilă a rămas munca sa cu populaţia
Nuer 37, care i-a oferit posibilitatea de a studia organizarea unei
societăţi în care nu existau şefi.
În lucrările ulterioare 38, Evans-Pritchard va milita pentru
nevoia de a include istoria în studiul antropologiei sociale,
manifestând totodată o poziţie diametral opusă lui Radcliffe -Brown,
Evans-Pritchard neagă caracterul de ştiinţă al antropologiei sociale,
privind-o mai de grabă ca o istorie comparativă.
Cu toate acestea, contribuţiile sale la studiul societăţilor
africane au marcat un moment important în antropologie. Cu toate că
munca sa a început sub auspiciile funcţionalismului, Evans -Pritchard
s-a transformat într-un umanist 39.
Sir Raymond Firth (1901-2002) s-a remarcat în domeniile
antropologiei sociale 40 şi economice. Cu toate că venise la London
School of Economics pentru a studia economia, şi-a îndreptat
35
A.R. Radcliffe-Brown, op.cit., p. 11
36
Al. Lesser, Functionalism in Social Anthropology, în History, Evolution,
and the Concept of Culture, Cambridge University Press, Cambridge, 1985,
p. 55-56
37
E.E. Evans-Pritchard, The Nuer, Oxford, 1940
38
Idem, Social Anthropology and Other Essays, London, 1950
39
T.O. Beidelman, E.E. Evans-Pritchard, în International Dictionary of
Anthropologists, Garland Publishing, New York, 1991, passim
40
Lucrări reprezentative: Elements of Social Organization, London, 1951;
Man and Culture. An Evaluation of the Work of Bronislaw Malinowski ,
Routledge and Kegan, London, 1957
108
preocupările către antropologie. Influenţat de principiile propagate de
această şcoală, Firth îşi va aduce contribuţia la elaborarea paradigmei
funcţionaliste prin realizarea diferenţei dintre structură socială şi
organizare socială. Alături de profesorii săi (Malinowski şi Radcliffe -
Brown), Firth este considerat întemeietor al antropologiei sociale
britanice.
Între 1928-1929 cercetează populaţia Tikopia din Polinezia iar
cercetările sunt fructificate prin publicarea unei ampl e monografii,
considerată de mulţi ca cea mai detaliată prezentare a unui grup pre -
literat din întreaga lume.
Din multe privinţe monografia poate fi comparată cu eforturile
depuse de profesorul său în arhipelagul Trobriand, dar acordă mult
mai multă atenţie, spre deosebire de Malinowski, importanţei
indivizilor.
În anul 1952, R. Firth se va reîntoarce în Tikopia pentru a
observa gradul de schimbare culturală care a survenit în structura
societăţii de la plecarea sa în 1929. Antropologul atrage atenţia asu pra
statutului pe care cercetătorul din domeniul antropologiei îl poate
obţine, de intermediar între oficialităţi şi populaţia băştinaşă 41.
Firth mai observase diferite probleme social-economice cu
care se confruntau localnicii, motivul apariţiei acestora fiind slaba
dezvoltare a relaţiilor comerciale. Criza economică se răsfrânge şi
asupra altor segmente ale vieţii, observabilă fiind o restrângere
numerică a ceremoniilor de iniţiere sau de căsătorie, precum şi o
scădere în complexitate a ritualurilor funerare 42.
După Tikopia, R. Firth desfăşoară activitate didactică la
Universitatea din Sydney (1930-1932), întorcându-se în anul următor,
ca asistent al lui Malinowski, la London School of Economics, iar
ulterior ca profesor (din 1944) până în anul 1968.
Înaintea celui de-al II-lea Război Mondial îşi propusese o
cercetare de teren în China, dar planurile i-au fost zădărnicite de
invazia japoneză, limitându-se în cele din urmă, între 1939 şi 1940 să
studieze un sat de pescari din Malaya. De menţionat este faptu l că în
timpul războiului a stat în slujba serviciilor secrete ale marinei,
revenindu-i sarcina de a concepe „manuale de supravieţuire” pentru
soldaţii din Pacific.
Meyer Fortes (1906-1983), de formaţie psiholog, a fost
convertit spre antropologie la London School of Economics de
Malinowski în 1933. Împreună cu cel din urmă a participat la cercetări
de teren în vestul Africii. Încă din 1932 a fost demarat un amplu
41
R. Firth, Social Change in Tikopia. Re-Study of a Polynesian Community
After a Generation, Ruskin House, George Allen&Unwin Ltd., London, p. 27
42
Ibidem, p. 84
109
proiect de cercetări de teren sub egida Institutului Internaţional de
Limbi şi Culturi Africane.
În seria acestor cercetări antropologice derulate în Africa se
înscrie şi studierea tribului Tallensi din Ghana, începând cu anul 1934.
Ca rezultat direct al acesteia pot fi menţionate observaţiile lui M.
Fortes asupra rolului major al cultului strămo şilor 43 în relaţiile de
rudenie specifice tribului ghanez 44.
Echipa interdisciplinară, din care făcea parte şi Fortes a
petrecut un an pregătitor la London School of Economics, pentru a
dobândi noţiunile necesare de etnologie şi africanistică. Fortes
considera seminarul lui Malinowski din această perioadă (1932 -1933)
ca faza cea mai importantă în formarea sa ca antropolog.
Contribuţia sa a fost reprezentată de convingerea că observaţia
empirică şi analiza trebuie conectate în vederea obţinerii de către
antropologia culturală a statutului de ştiinţă. Una din cele mai
importante lucrări ale sale, apărută în 1940 este African Political
Systems, iar cercetările din Africa vor fi continuate şi în intervalul
1945-1946, la populaţia Ashanti 45.
Sir Edmund Ronald Leach (1910-1989), cu toate că dobândise
o pregătire în economie, a alunecat spre antropologie, demonstrând
complexitatea relaţiilor existente între modelele ideale şi acţiunea
politică într-un context istoric.
Raymond Firth a fost cel care l-a îndrumat spre cursurile lui
Malinowski. În anul 1946 devine lector în antropologie socială la
London School of Economics, obţinând la aceeaşi instituţie şi
doctoratul în antropologie în 1947. Ulterior (1953) devine profesor la
Universitatea Cambridge, iar între 1971-1975 deţinea funcţia de
preşedinte la Royal Anthropological Institute. Lucrările sale au avut la
bază cercetările întreprinse în Borneo şi Sri Lanka. Printre lucrările
sale pot fi remarcate Political Systems of Highland Burma (1954) şi
Pul Eliya, a Village in Ceylon (1961). Începând ca adept al
funcţionalismului, va deveni structuralist, influenţat fiind de Cl. Lévi -
Strauss 46.
43
M. Fortes, Some Reflections on Ancestor Worship in Africa, în African
Systems of Thought, Oxford University Press for the International African
Institute, London, 1965, p. 122-142
44
Idem, Pietas in Ancestor Worship, în J.R.A.I., 91(2), 1961, p. 166-191
45
A. Kuper, Anthropologists and Anthropology. The British School 1922 -
1972, Allen Lane, London, 1973, p. 105-107
46
Ch. Seymour-Smith, Dictionary of Anthropology, G.K. Hall and Co.,
Boston, 1986, p. 165
110
Lucy Mair (1901-1986) se alătură în 1927 orientării născute la
London School of Economics. Primele ei studii erau concentrate
asupra fenomenului schimbării sociale 47.
Unul din meritele funcţionalismului şi a reprezentanţilor săi a
fost accentuarea importanţei cercetării de teren şi a punerii în practică
a metodei observaţiei participante. Acest demers metodologic a
generat apariţia unei serii de monografii asupra unor societăţi
aborigene.
Spiritul analitic al funcţionaliştilor a urmărit interpretarea
societăţilor din perspectiva modului în care acestea au operat la un
moment anume în timp, sau într-un interval temporar scurt. Faptul s-a
datorat convingerii lor că informaţiile pertinente pot fi obţinute doar la
faţa locului, respingând astfel reconstituirile realităţii practicate de
evoluţionişti şi difuzionişti 48.
În jurul anului 1970 funcţionalismul a intrat într -o perioadă de
declin. Analiza funcţională a recunoscut valoarea instituţiilor sociale,
privite de acum părţi active ale sistemului social 49.
Teoreticienii interacţionismului au criticat funcţionalismul,
acuzându-i lipsurile în conceptualizarea adecvată a naturii complexe
reprezentate de actorii sociali şi de procesul de interacţiune. Pe de altă
parte, teoreticienii marxişti au reclamat caracterul conservator şi lipsa
dinamicii fenomenelor sociale.
Ca un răspuns la dificultăţile identificate de Malinowski
legate de argumentul că fiecare cultură trebuie înţeleasă dintr-o
perspectivă distinctă, respectiv fiecare instituţie trebuie privită ca un
produs al culturii în cadrul căreia se dezvoltă, se manifestă
funcţionalismul comparativ. Pornind de la acest punct, s -a ajuns la
afirmaţia că realizarea unei comparaţii transculturale este un demers
greşit.
Identificând dilema lui Malinowski, Walter Goldschmidt
pledează pentru un „funcţionalism comparativ”. Prin acest nou demers
este recunoscută universalitatea funcţiilor la care instituţiile r ăspund.
Goldschmidt a fost de părere că aceleaşi probleme pot apărea de la o
cultură la alta, însă ceea ce variază sunt soluţiile instituţionale.
Sugestia sa a fost să se pornească de la probleme, pentru a descoperi
modul în care instrumentele instituţionale oferă soluţionare 50.
47
J. Davis, Lucy Mair, în International Dictionary of Anthropologists,
Garland Publishing, New York, 1991
48
G. Broce, op.cit., p. 39
49
L.L. Langness, op.cit., passim
50
W. Goldschmidt, op.cit., p. 511-512
111
În anii 1960-1980 a putut fi remarcată o activitate de revizuire
a funcţionalismului-structuralist britanic, printr-o orientare
neofuncţionalistă.
Neofuncţionalismul se deosebeşte de funcţionalismul
structuralist prin faptul că atenţia este îndreptată spre modul în care se
conturează interacţiunea la nivel de sistem şi spre elementele de
tehnică, mediu, reducând cultura la adaptare 51. Atât neofuncţionaliştii
cât şi reprezentanţii funcţionalismului structuralist explică fenomenele
făcând referire la trebuinţele la care răspund.
Ca oricare altă paradigmă nouă, funcţionalismul tindea să
devină o reacţie la o ideologie anterioară. Cum a fost afirmat mai sus,
rolul acestui curent era acela de a contrabalansa teoria evoluţionistă şi
teoria difuzionismului cultural, ambele dominând antropologia
americană şi britanică, totodată înfăptuindu-se trecerea de la studiile
de natură diacronică asupra obiceiurilor şi semnelor culturale la
studiul sincronic al instituţiilor sociale prezente în societăţ ile vii 52.
Malinowski şi Radcliffe-Brown au postulat versiuni distincte
ale funcţionalismului. Ambii au privit societatea ca un întreg ale cărui
părţi componente se completează reciproc şi facilitează funcţionarea
întregului.
Funcţia unui obicei sau al unei instituţii este reprezentată de
contribuţia pe care o are la menţinerea întregului sistem din care face
parte. La scară mai largă, sistemele socioculturale funcţionează în
vederea asigurării adaptabilităţii indivizilor la condiţiile din mediul
înconjurător şi pentru a realiza o reţea de relaţii sociale stabile.
Funcţionaliştii şi-au considerat munca drept ştiinţă obiectivă
dar, în acelaşi timp, s-au aflat sub impulsul permanent al nevoii
administraţiilor coloniale de a controla diferitele popoare care l e
intrau sub incidenţă.
Cultura fiind un sistem compus din diferite elemente, cu o
structură foarte asemănătoare cu cea a organismului uman, era foarte
riscant de a se interveni în echilibrul acestuia. Cercetătorii
funcţionalişti au atras atenţia asupra faptului că intervenţia din
exterior într-un astfel de echilibru poate genera efecte nedorite 53.
Se poate concluziona că B. Malinowski şi A.R. Radcliffe -
Brown îşi merită pe deplin titlul de pionieri ai antropologiei sociale
britanice. Chiar dacă astăzi funcţionalismul nu constituie, din punct de
51
R. Bettinger, Neofunctionalism, în Encyclopedia of Cultural Anthropology,
3, MacMillan, New York, 1996, p. 851
52
M.W. Young, Bronislaw Malinowski, în International Dictionary of
Anthropologists, Garland Publishing, New York, 1991, p. 445
53
J.H. Bodley, Cultural Anthropology. Tribes, States and the Global System,
Mayfield, Mountain View, 1994, p. 419
112
vedere teoretic, decât un moment de referinţă în antropologie, rămâne
vie revoluţionarea metodei cercetării de teren, care până în zilele
noastre constituie un mijloc de nelipsit al fiecărui etnolog şi
antropolog. Dacă cei doi au dominat pe scena anilor 1920 -1930,
începând cu deceniul al patrulea al secolului XX ia naştere cea de -a
doua generaţie de antropologi sociali britanici care vor duce mai
departe moştenirea.
113
V I I . Ş C O A L A A N T R O PO L O GI C Ă D E L A
MA NC HES TER
Cercetările antropologice de teren întreprinse atât în

comunităţile rurale, cât şi în cele urbane din Africa Centrală Britanică
între 1950-1960, au constituit un cadru din care, prin intermediul unei
pleiade de cercetători, a luat fiinţă ceea ce în Antropolo gie este
cunoscut sub denumirea de Şcoala Antropologică de la Manchester.
Coordonarea proiectului de cercetare antropologică s -a derulat în co-
tutelă, pe de o parte fiind implicată Universitatea din Manchester, mai
precis Departamentul de Antropologie socială, iar de cealaltă parte
Institutul Rhodes-Livingstone.
Bazele teoretice şi de metodă ale acestei cooperări îşi au
originea în ideile lui Max Gluckman. El devine primul profesor de
Antropologie socială al Universităţii din Manchester. Ca şi în cazul
altor întemeietori de şcoală antropologică, un rol deloc de neglijat l -au
deţinut studenţii săi, în mod similar cu situaţia creată la Columbia
University din Statele Unite ale Americii, în scurt timp, grupul de
antropologi de la Manchester punând bazele unei veritabile şcoli 1.
Cercetătorii şi studenţii de la Manchester au dobândit obiceiul
de a obţine date referitoare la acţiunile sociale observate la indivizi,
pe care ulterior le descriau în detaliu. Marea majoritate a demersurilor
au fost focalizate asupra procesului social în diferite situaţii de
conflict şi de aplanare a conflictului.
Conceptele Şcolii de la Manchester:
 Mecanisme de redresare, care de regulă îmbracă forma
medierilor personale sau informale, arbitrajul legal sau
formal, ori în situaţii de criză, apelarea la un ritual public.
Rolul acestor mecanisme este de a repara rupturile survenite
în urma unui conflict. Este posibil ca părţile aflate în conflict
să invoce o serie de norme comune de conflict sau un cadru
comun de valori prin intermediul căruia valorile societăţii sunt
incluse într-o ierarhie 2.
1
R.P. Werbner, The Manchester School In South-Central Africa, în A.R.A.,
13, 1984, p. 157-185
2
M. Swartz et alii (ed.), Political Anthropology, Aldine Publishing Co.,
Chicago, 1966, passim
 Analiza situaţională. „În situaţii similare operează procesele

similare, dar fiecare are variante proprii” 3. Analiza
situaţională reprezintă una dintre cele mai importante aspecte
ale orientării teoretice şi metodologice ale lui Gluckman. Ea
presupune descrierea unor evenimente sau practici de către
înşişi actorii sociali. Structura şi funcţia unui sistem pot fi mai
bine înţelese din perspectiva modului în care actorii sociali le
pun în practică în cotidian.
 Selecţia situaţională. În cadrul acesteia, un actor alege dintr-
un set de norme o anumită normă pentru o situaţie particulară,
iar pentru o altă situaţie, o altă normă, chiar contradictorie cu
prima. Selectarea normei se află în strictă concordan ţă cu
rolul pe care îl deţine actorul social în situaţii diferite, aşadar
realizându-se o adaptare sau selecţie ad-hoc a normei în
funcţie de cerinţele rolului sau a situaţiei.
Modul specific de abordare al staff-ului de la Manchester a
conferit posibilitatea decantării unor tendinţe majore, tipice şcolii
antropologice de aici. Spre exemplu, Richard P. Werbner 4 observă
patru probleme majore în abordările Şcolii de la Manchester, şi
anume:
 Problemele de natură socială (a);
 Procesul de articulare (b);
 Interacţiunile prezente la nivel interpersonal (c) şi;
 Retorica şi semantica specifice (d).
a. Problemele de natură socială i-au preocupat în mare
măsură pe studenţii Şcolii de la Manchester, pornind de la cercetările
derulate în Columbia Britanică şi de la importanţa acordată aspectelor
sociale. Meritul primei iniţiative în acest sens îi revine fără îndoială
lui Godfrey Wilson, primul director al Institutului Rhodes -
Livingstone.
Comunitatea ştiinţifică era la acea vreme întru totul de acord
cu ideea conform căreia problemele sociale cu care trebuia să se
confrunte Africa erau o emanaţie a colonialismului. Industrializarea şi
reprofilarea ocupaţională a populaţiei au generat răsturnări
spectaculoase în modelele tradiţionale de muncă şi de viaţă ale
băştinaşilor, ducând în cele din urmă la o vădită îndepărtare a
indivizilor de la vechile moduri de producţie şi structuri economice.
3
M. Gluckman, Order and Rebellion in Tribal Africa, Cohen and West,
London, 1963, p. 223
4
Ibidem, p. 158
115
ŞCOALA ANTROPOLOGICĂ DE LA MANCHESTER
Spre deosebire de Wilson, succesorul acestuia la conducerea
Institutului, Max Gluckman, contrazicea ideea „detribalizării”
populaţiei băştinaşe, văzută ca un proces treptat al selecţiei între două
sisteme valorice, bazate în genere pe cele două modalităţi
fundamentale de asigurare a subzistenţei, anume cea tradiţională, pe
de o parte şi cea a industrializării pe de altă parte. În viziun ea lui
Wilson, actorii sociali erau siliţi să adopte unul dintre cele două
sisteme spre dezavantajul celuilalt. Pe de altă parte, Gluckman
observase că indivizii aveau tendinţa de a selecta şi folosi anumite
aspecte prezente în ambele sisteme, în funcţie d e situaţiile concrete cu
care se confruntau în mod curent.
Fundalul teoretic construit de Gluckman era într -o oarecare
măsură comparabil cu structuralismul promovat de antropologii de la
Oxford. Diferenţa majoră rezida mai ales în prevalenţa în cercetările
lui Gluckman a aspectelor legate de apartheid, industrializare,
migrarea forţei de muncă, într-un cuvânt, în problemele sociale cu
care se confrunta Africa.
Pornind de la problemele sociale şi având în fundal idei
structuraliste, el ajunge să promoveze o analiză a structurilor şi
sistemelor bazându-se pe stabilitatea relativă a acestora. În opinia lui
Gluckman, conflictul era elementul care genera în mod repetat
distrugerea şi reconstruirea legăturilor sociale, ducând în cele din
urmă la o consolidare accentuată a coeziunii sociale în cadrul
grupurilor.
b. Procesul de articulare. În încercarea de a enunţa o poziţie
fundamentată teoretic în ceea ce priveşte problemele sociale,
antropologii de la Universitatea Manchester s-au concentrat asupra
corespondenţelor şi contradicţiilor existente între diferite sisteme şi
domenii din sfera relaţiilor sociale.
Conform modelului structural propus de Gluckman, un punct
de articulare în cadrul ierarhiei politice, specifice Africii în perioada
colonialismului, poate fi dedus prin analiza raporturilor existente la
nivel interierarhic.
Această postură interierarhică este atribuită de foarte multe ori
şefului comunităţii, a cărui poziţie este extrem de delicată, intrând atât
sub incidenţa presiunii exercitate de grupul pe care îl reprezintă, dar şi
a forurilor ierarhic superioare lui, mai precis este victimă permanentă
a unui conflict de interese. În pofida acestui fapt, antropologii au putut
sesiza abilităţile unui astfel de individ, aflat în postura interierarhică,
de a modera o negociere în cadrul ierarhiei ori de a obţine sprijin din
exteriorul structurii ierarhice din care făcea şi el parte.
Prin intermediul modelului sferelor dualiste, Gluckman
explică observaţiile sale cu privire la problemele pe care le implicase
116
colonialismul. Industrializarea şi migraţia forţei de muncă au generat
o solidificare a sistemelor politice şi de descendenţă la nivel tribal şi
nicidecum nu au avut ca rezultat o deteriorare a acestora.
Analiza întreprinsă de el era focalizată asupra sistemelor
economice din ţinutul Barotse, câmpul social total fiind compus din
două sfere, pe de o parte cea urbană, relativ puternic industrializată,
iar pe de altă parte, sfera ruralului, în care modificările aferente
colonialismului nu îşi făceau decât în rare cazuri simţită prezenţa.
După Gluckman, cele două sfere au conservat o relaţie
funcţională prin intermediul procesului de migraţiune a forţei de
muncă, după cum urmează: în condiţiile colonialismului, controlul
asupra terenului era limitat la nivelul autorităţilor tribale, membrii
tribului având dreptul de proprietate asigurat prin simpla apartenenţă
la trib, generată de drepturile aferente regulilor de descendenţă.
Astfel, pentru a-şi asigura subzistenţa, nu au renunţat la acest
drept de proprietate în mediul rural, dar erau totuşi angajaţi ca forţă de
muncă în întreprinderile din oraşe. În momentul în care se
confruntaseră cu pericolul şomajului, se puteau întoarce în mediul
iniţial.
Oraşul nu avea decât de beneficiat de pe urma acestui proces,
întrucât astfel obţinea necesarul de forţă de muncă, nemaitrebuind să
aloce costuri suplimentare pentru menţinerea acestei forţe de lucru.
Convingerea lui Gluckman este aceea că cele două sfere au ajuns să
intre în simbioză, atingând un nivel relativ ridicat de s tabilitate şi
echilibru 1.
Adepţii Şcolii de la Manchester au atras atenţia asupra
existenţei unor seturi multiple de interacţiuni sociale, ori de sfere de
relaţii sociale. Schimbarea socială survine la nivelul întregului sistem
social, chiar dacă unele sfere sunt mai puternic afectate de aceste
schimbări decât altele.
Ca şi rezultat, pot apărea breşe în valorile tradiţionale,
conducând la apariţia unui mediu urban caracterizat de o pronunţată
lipsă de consistenţă interioară. În anumite situaţii, generate d e
colonialism, aşa cum au putut fi observate în Africa Centrală, este
perceptibilă o simbioză a valorilor tradiţionale, specifice tribului, cu
valorile urbane.
Amintita lipsă de consistenţă poate fi cel mai bine percepută
folosind conceptul de selecţie situaţională, conform căruia actorii
sociali îşi selectează singuri convingerile care par potrivite pentru
oricare dintre sferele în care se află.
1
R.P. Werbner, op.cit., loc.cit.
117
R.P. Werbner identifică o oarecare acţiune de pionierat în
ceea ce-i priveşte pe reprezentanţii Şcolii de la Ma nchester, referindu-
se aici la studiile focalizate asupra proceselor ritualice şi juridice.
Gluckman, de exemplu, în scrierile sale descriptive la adresa
proceselor juridice prezenta situaţia existentă la populaţia Lozi. În
categoria priorităţilor specifice perioadei pionieratului intră explicarea
mai multor aspecte, cum ar fi:
 Relaţia dintre concepte la nivelul persoanei;
 Limbajul regulilor şi;
 Logica situaţiilor.
Una dintre preocupările lui Gluckman era cercetarea
proceselor prin intermediul cărora noţiunile construite pe bază
culturală, cu referire la persoană, sunt manipulate de actanţii cu
funcţie de judecător şi au ca finalitate de a asigura managementul
regulilor. Iar Gluckman are meritul de a fi stabilit un cadru propice
pentru investigarea unor astfel de forme ale ambiguităţii în cadrul unei
structuri ierarhice de norme şi valori 2.
Antropologia promovată de Şcoala de la Manchester consideră
ritualul ca un element a cărui funcţionare are scopul de a evita
conflictele:
„(...) În cadrul ritualului … cea mai importantă
finalitate constă în asigurarea armoniei dintre oameni, în
pofida situaţiilor conflictuale, iar instituţiile sociale şi
valorile sunt de fapt instrumentele prin care este asigurată
3
armonia (...)” (trad. S.P.) .
Problemele de natură morală sunt mult mai complexe în
societăţile cu o complexitate limitată ori scăzută. În astfel de societăţi,
fiecare individ trebuie să facă faţă într -o manieră simultană la roluri
diferite şi implicit, să răspundă la aşteptările diferite ale celorlalţi
membrii din cadrul societăţii. Gluckman caracterizase societăţile
simple prin multitudinea de legături care le sunt specifice, observând
că în interiorul diferitelor sfere de relaţionare, cum ar fi cele politice,
religioase, etc., o persoană este legată de alte persoane printr-o
multitudine de legături.
Pe de altă parte, o persoană dintr-o societate mai complexă,
are un număr mult mai redus de legături la nivelul sferelor. În virtutea
acestui fapt, Gluckman denumeşte societăţile simple, pe baza
legăturilor dintre sfere, ca societăţi multiplex, iar pe cele complexe,
2
Ibidem, p. 179
3
E. Colson, Gluckman, Max, în International Encyclopedia of the Social
Sciences. Biographical Supplement, 1979, p. 245
118
conform aceluiaşi parametru, simplex. Convingerea sa era că în cadrul
societăţilor de tip multiplex, ritualul are cea mai bună funcţionare,
deoarece în mod simultan, stabilise rolurile şi a convins oamenii că,
dincolo de numeroasele conflicte, împărtăşesc valori comune.
Idealurile Şcolii de la Manchester au găsit un teren fertil şi
dincolo de Africa, cu precădere prin munca unor generaţii succesive.
În anul 1965, Max Gluckman a iniţiat Proiectul Bernste in pentru
cercetări în Israel.
Frederik Barth şi Frederick George Bailey au iniţiat în virtutea
aceleiaşi idei cercetări în India şi în Pakistan. Cu toate acestea, Şcoala
de la Manchester este asociată în mod instinctiv cu studiile de
africanistică, datorită pionieratului teoretic şi empiric desfăşurat aici
şi reflectat în lucrările reprezentanţilor săi.
Gluckman, împreună cu studenţii săi, au realizat adaptarea
doctrinelor funcţionaliste care la acea vreme erau predominante în
antropologie, reflectând influenţele venite dinspre funcţionalismul lui
Malinowski şi Radcliffe-Brown.
Reprezentanţii Şcolii de la Manchester au preluat unele dintre
ideile funcţionaliste în vederea formulării unui enunţ asupra relaţiei de
interdependenţă care se manifestă la nivelul unor factori cum ar fi:
standardul de viaţă ridicat al albilor din Africa de Sud, fenomenul de
malnutriţie în rezervaţii, probleme legate de statutul de şef tribal şi aşa
mai departe.
Gluckman a adoptat optica lui Durkheim dar şi a lui Radcliffe -
Brown, conform căreia societatea este percepută ca o formă de ordine
morală, care se automenţine în pofida conflictelor existente la nivelul
membrilor care o compun şi care uneori se revoltă împotriva
simbolurilor de constrângere socială.
Cu toate acestea, Gluckman s-a disociat de ideile lui
Radcliffe-Brown în momentul în care a sesizat predominanţa şi
radicalitatea conflictelor cu care societatea, în mod inevitabil, este
obligată să se confrunte.
Legea şi ritualul deveniseră astfel principalii susţinători ai
ordinii sociale, în virtutea faptului că ele conţin mecanismele
funcţionale cu caracter conciliator şi de mediere a conflictului,
permiţând reinstalarea armoniei după ce au apărut breşe în ordinea
socială 4.
Către sfârşitul anilor 30 ai secolului XX, înainte de apariţia
teoriilor de la Manchester, E. Evans-Pritchard şi Meyer Fortes au
stabilit bazele antropologiei politice.
4
B. Kapferer, The Anthropology of Max Gluckman, în Social Analysis, 22,
1987, p. 2-19
119
În urma colaborării lor a rezultat lucrarea African Political
Systems, publicată în anul 1940 şi care aducea în discuţie noţiunea de
segmentare. În acelaşi an, Evans-Pritchard şi-a publicat monografia
The Nuer.
Notabilă rămâne şi contribuţia lui Evans-Pritchard la
dezvoltarea metodei comparative în antropologie. În acest sens, se
inspiră din scrierile unor antropologi britanici şi nu numai. Î n Statele
Unite ale Americii, metoda comparativă este cunoscută în literatura de
specialitate în varianta Cross-cultural analysis.
Pornind de la principiile acesteia, E.E. Evans Pritchard
întreprinde o analiză a statutului femeii în registru comparat într e
societăţile primitive şi societatea occidentală, ajungând în cele din
urmă la concluzia că nu există diferenţe fundamentale la nivel
atitudinal între femeia primitivă şi femeia engleză modernă 5.
E.E. Evans-Pritchard a condamnat demersul psihologic
manifestat în antropologie, mai precis tendinţa explicării faptelor
sociale prin intermediul psihologiei individuale. Psihologia are ca
obiect central studiul vieţii individuale, în timp ce antropologia
socială se cristalizează ca studiu al sistemului social şi ca atare,
folosirea coroborată a celor două discipline poate fi valoroasă doar
dacă fiecare se desfăşoară independent, focalizat asupra problemelor
specifice, cu metode specifice 6.
Gluckman realizase în Custom and Conflict in Africa (1955)
precum şi în Politics Law and Ritual in Tribal Society (1965) o trecere
în revistă a implicaţiilor stipulate de Evans-Pritchard şi Fortes.
Pornind de la optica acestora, axată asupra existenţei unor structuri
cognitive stabile şi a unei opoziţii echilibrate între unităţil e sociale,
Gluckman alege observarea indivizilor. Astfel a reuşit să realizeze că
regulile după care oamenii trăiesc şi funcţionează sunt de multe ori
contradictorii şi ambigue.
Max Gluckman (1911-1975) s-a născut în Africa de Sud, la
Johannesburg, părinţii săi fiind de religie mozaică, refugiaţi din Rusia.
A urmat cursurile de Antropologie ale Universităţii Witwatersrand
între 1928 şi 1934, avându-i ca profesori pe A.W. van Hoernlé şi I.
Schapera. În anul 1934 devine bursier la Oxford, unde se va
5
E.E. Evans-Pritchard, La femme dans les sociétés primitives. Et autres
essais d’Anthropologie sociale, Presses Universitaires de France, Paris, 1971,
p. 6-44
6
Idem, Social Anthropology and Other Essays, The Free Press, New York,
1964, p. 45-46
120
familiariza cu ideile structuraliste, iar în 1936 obţine titlul ştiinţific de
Doctor 7.
Între 1936 şi 1938 a efectuat cercetări la populaţia Zulu, fapt
care va constitui primul pas în elaborarea lucrărilor The Kingdom of
the Zulu of South Africa şi Analysis of a Social Situation in Modern
Zululand, ca fructificare a cercetărilor întreprinse.
A fost în mod considerabil influenţat de lucrările neo -
structuraliştilor de la Oxford, cu precădere de scrierile timpurii ale lui
Evans-Pritchard 8. Nu mai puţin importante au fost observaţiile
realizate de Gluckman în privinţa implicaţiilor obiceiurilor legate de
moarte:
" (...) În comunităţile asemănătoare situaţiei din sud-estul
ţinutului Bantu, unde statutul este determinat de relaţii de
consangvinitate şi de afinitate, fiecare bărbat sau femeie deţine
propriul rol în viaţa socială, un rol fixat tocmai prin aceste
tipuri de relaţii. La decesul şefului gospodăriei, relaţiile
cognaţilor săi se alterează. În plus, relaţiile dintre rudele sale
sunt afectate şi reconstituite sub forma obiceiurilor de
înmormântare. Pentru văduvă, moartea reprezintă pierderea
soţului şi în virtutea acestui fapt, trebuie să pornească o nouă
viaţă alături de persoanele cu care este înrudită; un frate sau
un fiu poate deveni astfel succesorul, în postura de şef al
gospodăriei, iar ceilalţi bărbaţi îi devin subordonaţi. Ritualul
aferent ceremoniei funerare asigură o reacţie socială la această
situaţie adaptată la relaţia specială cu defunctul. Dincolo de
propriul comportament în faţa ritualului, înmormântarea poate
fi privită ca un întreg, dar în procesul resedimentării relaţiilor
sociale, fiecare participant trebuie să observe propriile reguli
care i-au fost prescrise în ceea ce priveşte comportamentul.
Pentru o completă înţelegere a obiceiurilor funerare, este de
7
Printre lucrările cele mai semnificative ale lui Gluckman se numără:
Analysis of a Social Situation in Modern Zululand, Bantu Studies, 14, 1940;
Economy of the central Barotse plain, Rhodes-Livingstone Paper, 7, 1941;
Some Processes of Social Change, Illustrated with Zululand Data, African
Studies, 1, 1942; Malinowski's contribution to social anthropology, African
Studies, 6, 1947; Custom and Conflict in Africa, 1955; The Judicial Process
among the Barotse of Northern Rhodesia (Zambia), Manchester University
Press Manchester for the Institute of African Studies, University of Zambia,
1955; Order and Rebellion in Tribal Africa, Cohen and West, London, 1963;
The Ideas in Barotse Jurisprudence, Yale University Press, New
Haven/London, 1965
8
A. Kuper, Anthropology and Anthropologists: The Modern British School,
Routledge & Kegan, London, Boston, Melbourne, 1983
121
dorit existenţa unor informaţii detaliate cu privire la regulile
9
comportamentale (...)" (trad. S.P. ).
În anul 1939, Gluckman s-a aflat în Rhodesia de Nord,
realizând cercetări din însărcinarea Institutului Rhodes -Livingstone,
axându-se în mod special asupra populaţiei Lozi din Barotseland. Aici
cercetările sale au durat până în 1941, momentul în care preluase
funcţia de Director al Institutului.
Ulterior, cercetările sale au fost reluate în zonă, Gluckman
urmărind de această dată procesele juridice derulate la instanţele
tribale. Observaţiile din această din urmă campanie au reprezentat
nucleul a două lucrări fundamentale ale sale, respectiv The Judicial
Process among the Barotse of Northern Rhodesia (1955) precum şi
The Ideas in Barotse Jurisprudence (1965). Ideea centrală a lui
Gluckman desprinsă de aici constă în faptul că instanţele tribale de
judecată funcţionează ca pronunţaţi agenţi de moralizare 10.
Gluckman şi-a întrerupt seria de cercetări în Africa în anul
1947, când i se încredinţează un post de predare la Universitatea
Oxford. Acceptă ulterior invitaţia Universităţii din Manchester şi
devine astfel primul profesor de Antropologie socială a acesteia. La
Manchester continuă conlucrarea cu Institutul Rhodes -Livingstone,
mai mult, îi va atrage şi pe alţi studenţi şi cercetători sub egida
Institutului.
Substratul pentru teoriile lui Gluckman l-au reprezentat într-o
foarte mare măsură experienţele dobândite la Witwatersrand şi
Oxford. Studiind sub îndrumarea lui Winifred Hoernle, Gluckman a
luat decizia de a se dedica Antropologiei sociale, influenţat fiind în
mare măsură de scrierile lui Durkheim şi Radcliffe -Brown.
Pe de altă parte, Winifred Hoernle şi Isaac Schapera lansau o
nouă viziune asupra Antropologiei, ştiinţa fiind percepută ca st udiu
orientat către realităţile contemporane. Schapera şi Hoernle mai
împărtăşeau de altfel şi convingerea că tema cea mai actuală pentru
antropologi în Africa o reprezintă analiza impactului cultural şi social
al mediului multietnic.
La Oxford, influenţele asupra lui Gluckman se revarsă dinspre
Robert R. Marett, E.E. Evans-Pritchard iar mai apoi şi dinspre A.R.
Radcliffe-Brown 11. Printre lecturile lui Gluckman şi-a găsit locul şi
Freud, dar nu a încercat găsirea unor explicaţii de natură psihologică
9
M. Gluckman, Mortuary Customs and the Belief in Survival After Death
Among the South-Eastern Bantu, în Bantu Studies, 11, 1937, p. 117-136
10
E. Colson, Max Gluckman, în International Encyclopedia of the Social
Sciences, Biographical Supplement, 1979, p. 244
11
Eadem, op.cit., loc.cit.
122
în Antropologia culturală. Totuşi, recunoaşte apariţia conflictului în
interiorul individului, ca un corolar al conflictului existent între mai
mulţi indivizi 12.
Victor Witter Turner (1920-1983) este un alt reprezentant al
Şcolii de la Manchester. Absolvent al Universităţii din Londra,
lucrează sub îndrumarea lui Gluckman, la Universitatea Manchester.
Îşi susţine doctoratul în anul 1955, ocupând mai apoi o poziţie în
cadrul Institutului Rhodes-Livingstone.
Lui V. Turner îi datorează Antropologia una dintre lucrări le
clasice, i.e. Schism and Continuity in An African Society, mai precis
reprezentând fructificarea cercetărilor de teren la populaţia Ndembu.
Lucrarea are valenţe multiple atât din perspectivă teoretică, dar şi
metodologică şi se conturează ca un studiu al mecanismelor de
soluţionare a conflictelor sociale din cadrul societăţii Ndembu 13.
Preocupările lui Turner au gravitat în jurul explicării a patru
idei fundamentale:
 Semnificaţiile conţinute în ritual sunt sensuri sociale codate;
 Codurile ritualurilor au un efect profund asupra minţii;
 Drama socială reprezintă un set repetitiv de activităţi
prestabilite;
 Liminalitatea este modul în care oamenii acţionează în limita
rolurilor sociale proprii.
Conceptul de liminalitate a fost pentru prima dată introdus în
discursul ştiinţific de etnologul belgian Arnold van Gennep (1873-
1957), produs al şcolii durkheimiene, tot el fiind primul care tratează
problematica riturilor de trecere. În mare măsură, V.W. Turner poate
fi recunoscut în ipostaza de continuator a ideilo r lui A. van Gennep.
Etnologul francez se remarcă printr-o contribuţie esenţială în
ceea ce priveşte analiza fenomenelor religioase. Van Gennep observă
că totemismul, ca şi practică religioasă, nu este prezent la toate
societăţile „primitive” ori „semi-civilizate” 14.
De asemenea, promovează ideea de unitate a omenirii şi în
acelaşi timp atrage atenţia şi asupra rolului mediului în dezvoltarea
culturală 15. Nu în ultimul rând, unul dintre meritele lui A. van Gennep
12
B. Kapferer, The Anthropology of Max Gluckman, în Social Analysis, 22,
1987, p. 2-19
13
M. Deflem, Ritual, Anti-Structure, and Religion: A Discussion of Victor
Turner’s Processual Symbolic Analysis, în J.S.S.R., 30(1), 1991, p. 2
14
A. van Gennep, Totemismul. Starea actuală a problemei totemice, Polirom,
Iaşi, 2000
15
Ibidem, p. 225: „(...) Se înţelege de la sine că, deoarece nevoile oamenilor
sunt identice pretutindeni iar numărul de posibilităţi de organizare este
123
a fost şi acela de a realiza o delimitare co ncretă între magie şi
religie 16.
Elizabeth Florence Colson (1917- ) a fost cel de-al treilea
director al Institutului Rhodes-Livingstone, fiind în acelaşi timp şi
coautor la lucrarea lui Gluckman, Seven Tribes of British Central
Africa, publicată în anul 1951.
Din punct de vedere al teoriei, scrierile 17 lui Elizabeth Colson
se încadrează în linii mari în sfera studiilor de la Manchester. Eseurile
ei privitoare la vecinătăţile din Tonga sunt axate din punctul de vedere
al conţinutului asupra întrebării dacă există o asociere rituală la
nivelul individului între autoritatea politico -economică locală şi
autoritatea politică.
Atenţia ei se îndreaptă asupra sanctuarelor sau a locurilor
publice prin intermediul cărora oamenii au reuşit să construiască
ordinea şi pacea socială. În acelaşi timp, a ridicat problema necesităţii
în cercetările ulterioare a luării în calcul a argumentelor care pledează
în favoarea schimbărilor istorice survenite în modelul de organizare,
ideologie şi experienţele religioase.
Totodată, Colson a atras atenţia asupra necesităţii derulării
unor cercetări antropologice şi observaţii pe termen lung. În acest fel,
antropologul poate dobândi deopotrivă o perspectivă istorică şi
sociologică asupra proceselor de schimbare şi înnoire care survin în
societăţile pe care le supune atenţiei.
Fredrick George Bailey (1920- ) a urmat îndeaproape ideile
promovate de Gluckman, fiindu-i în acelaşi timp şi student. Bailey a
reuşit să se facă remarcat în antropologie prin cercetările pe care le -a
realizat în India, o regiune şi totodată o temă abordată de E.R. Leach
şi de neostructuralişti. O influenţă majoră asupra lui Bailey a avut -o
Barth, fapt care va avea un efect pozitiv asupra evoluţiei teoriilor de la
Manchester 18. Una dintre lucrările sale mai semnificative 19 tratează
limitat de fiziologie, de climat, de faună şi floră (...) se observă o serie de

particularităţi sociale identice la populaţiile dintre care unele sunt totemiste,
iar altele nu (...)”
16
Idem, Riturile de trecere, Polirom, Iaşi, 1996, p. 24
17
Social Control and Vengeance in Plateau Tonga Society, în Africa, XXIII,
3, 1953; Marriage and the Family Among the Plateau Tonga of Northern
Rhodesia, Manchester University Press for Rhodes Livingstone Institute,
Manchester, 1958; Social Organization of the Gwembe Tonga, Manchester
University Press for Rhodes-Livingstone Institute, Manchester, 1960; The
Social Consequences of Resettlement, Manchester University Press for
Institute of African Studies, University of Zambia, Manchester, 1971
18
A. Kuper, op.cit., p. 166
124
implicaţiile schimbărilor de natură politică survenite în India, practic
o analiză a transformărilor de la castă la naţiune.
Edmund Ronald Leach (1910-1989) s-a născut în Anglia, la
Sidmouth. A urmat studiile la Marlborough şi la Colegiul Cla re, în
Cambridge. Evoluţia sa ca antropolog este legată de realizarea
studiilor postuniversitare la London School of Economics, sub
prestigioasa îndrumare a lui Bronislaw Malinowski. Izbucnirea celui
de-al Doilea Război Mondial a constituit o breşă în deru larea normală
a evoluţiei lui Leach. Abia în anul 1947 va reuşi să -şi finalizeze
disertaţia cu tema Schimbarea culturală cu referire specială asupra
triburilor din Birmania şi Assam, coordonată de R. Firth.
În anul 1953 va obţine un post de predare la Uni versitatea
Cambridge, fiind numit profesor de Antropologie socială.
Prima sa lucrare de referinţă, Political Systems of Highland
Burma, a fost considerată ca o nouă abordare a teoriilor legate de
structura socială şi schimbarea culturală.
După Leach, cultura este compusă din ideologii contradictorii
aflate în competiţie într-un mediu politic instabil, idee care îl apropie
mai mult de convingerile lui Gluckman. În Pul Eliya: a Village in
Ceylon, Leach stipulează ideea conform căreia relaţiile de rudenie
constituie în primul rând modalităţi prin care sunt reprezentate şi
stabilite relaţiile politice şi ideologice.
Dincolo de faptul că Leach şi Gluckman s-au contrazis în
multe privinţe, cert este că au împărtăşit în cele din urmă convingerea
că analiza focalizată asupra practicii este cea mai potrivită demersului
antropologic 20. Leach şi Gluckman s-au contrazis în privinţa
posibilităţii de a reduce şi înţelege factorii personali, psihologici, fără
a lua în considerare formarea lor în cadrul proceselor structurat e din
mediul social şi cultural. Gluckman în mod vădit a contrazis o
asemenea posibilitate 21.
Cert este faptul că în lucrările sale târzii, Leach se apropie din
punct de vedere teoretic din ce în ce mai mult de ideile lui Claude
Levi-Strauss. El nu s-a considerat niciodată ca făcând parte dintr-o
anumită orientare în cadrul antropologiei, dar recunoştea influenţele
diferiţilor antropologi în scrierile sale 22.
19
F.G. Bailey, Tribe, Caste, and Nation; a Study of Political Activity and
Political Change in Highland Orissa, Manchester University Press,
Manchester, 1960
20
E.R. Leach, Glimpses of the Unmentionable in the History of British Social
Anthropology, în A.R.A., 13, 1984, p. 1-23
21
B. Kapferer, op.cit., loc. cit.
22
M. Macintyre, International Dictionary of Anthropologists, Garland Pub.,
New York, 1991, s.v. E.R.Leach
125
Fredrik Barth (1928- ) a fost unul dintre studenţii lui Leach,
care şi-a îndreptat atenţia asupra „strategiilor individuale şi a
manipulării valorilor, elaborând modele = tranzacţionale = de relaţii
sociale” 23.
Expunând ideea individualismului ontologic 24 Barth realizează
deosebirea dintre sistemele politice în care actorii deţin un anumit
grad de libertate în ceea ce priveşte stabilirea alianţelor şi celelalte
sisteme politice, unde această libertate nu este prezentă. În acest sens,
a sesizat existenţa acestui grad de libertate la locuitorii din Swat, în
Pakistan. În lucrarea Political Leadership among Swat Pathans,
obiectivul său fundamental era de a explora tipurile de relaţii stabilite
între locuitorii din Swat precum şi a modului în care aceste relaţii pot
fi manipulate sistematic în vederea construirii unei autorităţi.
Printre imperativele pe care Gluckman le stipula pentru munca
antropologului se numărau şi învăţarea limbii indigenilor pentru o mai
bună percepere a realităţilor, dobândirea unor abilităţi analitice în
vederea manevrării datelor etnografice complexe de teren precum şi
elaborarea unei viziuni mult lărgite şi detaliate, care să depăşească
domeniul propriu al antropologului şi care să -i folosească acestuia în
practica de teren.
Un alt obiectiv fundamental al lui Gluckman a fost acela de a
se debarasa de acel sindrom neproductiv în antropolog ie, conform
căruia fiecărui antropolog sau etnograf îi revine o societate, subliniind
aici caracterul strict exclusivist al cercetărilor antropologice de la
jumătatea secolului XX.
Totodată şi-a încurajat studenţii de a-şi derula cercetările în
Africa Centrală în punctele „strategice” ale regiunii, adică în acele
zone în care nu se vor confrunta cu aspecte legate strict de formarea
statală sau capitalizarea economiilor tribale 25.
Tot lui Gluckman îi aparţine ideea demarării în anul 1945 a
Planului de şapte ani sub egida Institutului Rhodes-Livingstone, ca şi
strategie de cercetare într-un mediu în permanentă schimbare, aşa cum
apărea în Africa Centrală Britanică. El sugera ca întreg arealul să fie
divizat în două părţi majore. S-a construit o tipologie a oraşelor şi a
regiunilor rurale. În cazul celor din urmă, s-a alcătuit o nouă
tipologizare, în funcţie de natura producţiei pe care o desfăşurau, dar
şi a altor caracteristici, cum ar fi existenţa unei linii de cale ferată
adiacentă, importul ori exportul forţei de muncă etc.
23
A. Kuper, op.cit., p. 166
24
J. Vincent, Anthropology and Politics: Visions, Traditions, and Trends,
The University of Arizona Press, Tucson, 1990, p. 358
25
A. Kapferer, op.cit., p. 5
126
Scopul realizării acestei tipologii a fost coordonarea
cercetărilor în aşa măsură încât să se realizeze un model funcţional al
efectelor diferenţiale pe care le implica industrializarea asupra
organizării familiei şi rudeniei, asupra mod ului de producţie şi nu în
ultimul rând asupra aspectelor vieţii spirituale din regiune. Scopul
final urmărit era construirea unor teorii universale referitoare la
procesele sociale derulate în cadrul regiunii.
Cea mai semnificativă metodă empirică aplicată de
reprezentanţii Şcolii de la Manchester a fost metoda colectării datelor
din observarea acţiunilor sociale ale actorilor care acţionează în sfere
sociale specifice, în cadrul mai larg reprezentat de sistemul social.
Decât să descrie structura ori funcţionarea elementelor sistemului,
Gluckman prefera să descrie modul în care sistemul funcţiona ca un
întreg, cu toate contradicţiile şi neregularităţile sale.
Meritul central al Şcolii de la Manchester şi al Institutului
Rhodes-Livingstone a fost iniţierea unor programe de cercetare
regională sistematică.
Cu toate că paleta activităţilor Şcolii era mult mai largă, în
general reţin atenţia cercetările focalizate asupra Africii Centrale.
Multe dintre fundamentele teoretice şi metodologice ale Şcolii sunt
conţinute în monografiile publicate despre această regiune africană.
Paradigma structural-funcţionalistă folosită de antropologii
incluşi în Şcoala de la Manchester a fost supusă criticilor în primul
rând datorită caracterului ei nonconformist. O altă latură a criticilor a
vizat uşoara apropiere de ideile marxiste. Unii dintre antropologi au
îmbrăţişat ideile mişcărilor socialiste sau liberale.
127
VIII . MATE RI ALIS MUL C ULTU R AL
Materialismul, ca şi o încercare în ansamblu, de a înţelege

sistemele culturale este definit prin intermediul a trei principii
fundamentale: materialismul cultural, evoluţia culturală, şi ecologia
culturală, primele idei fiind prezente la primii economişti, Karl Marx
şi Friedrich Engels.
Ideea centrală a materialismului rezidă în fap tul că „factorii
tehnologici şi economici joacă rolul principal în delimitarea unei
societăţi” 1.
Există diverse versiuni ale materialismului (a se vedea Anexe,
Fig. 3) printre care se remarcă materialismul istoric-dialectic
(fundamentat de Karl Marx), teoria evoluţiei culturale (L. White) şi
nu în cele din urmă, materialismul cultural promovat de Marvin
Harris.
Ideile materialismului îşi au originea, printre altele, şi în
scrierile lui Hegel dar Karl Marx a fost cel dintâi care a adaptat ideile
materialismului la societăţile umane. Lui îi aparţine conceptul de
materialism dialectic. Pentru el modul de producere a elementelor de
viaţă materială determină caracterul general al proceselor sociale,
politice şi spirituale ale vieţii.
Nu conştiinţa umană determină existenţa ci existenţa socială
determină conştiinţa 2. Esenţa teoriei marxiste este reprezentată de
interdependenţa existentă între infrastructură (resursele, economia),
structură (organizarea politică şi relaţiile de rudenie) şi
suprastructura (religia, ideologia, etc.).
După Marx, rolul preponderent în triadă îl deţine
infrastructura, factor primar care determină celelalte nivele, astfel
încât argumentele care pledează în favoarea schimbării culturale şi a
diversităţii culturale vor fi regăsite pe acest palier iniţial, respectiv al
infrastructurii.
1
R.L. Carneiro, Leslie White, în Totems and Teachers, Columbia University
Press, New York, 1981, p. 218
2
M. Harris, Cultural Materialism: The Struggle for a Science of Culture,
Vintage Books, New York, 1979, p. 55
SUPERSTRUCTURA Comportamentul Artă, muzică, dans,
literatură, ritualuri,
jocuri, ştiinţă
Mentalul Valori, emoţii, tradiţii
STRUCTURA 1. Economia
casnică
2. Economia
politică
INFRASTRUCTURA 1. Producţie Tehnologie
2. Reproducţie
Având ca punct de plecare ideile lui Marx, antropologul, aici
Marvin Harris, pune bazele unui nou sistem, al materialismului
cultural. Luând exemplul lui Marx şi White şi optica lui Harris este
structurată pe cele trei paliere enunţate mai sus. Dar, infrastructura
este reprezentată de modul de producţie (definit de Harris ca
tehnologie şi practică uzitată în lărgirea sau limitarea subzistenţei
elementare ori lărgire, limitare sau conservare a dimensiunii
populaţiei 3).
Spre deosebire de Marx, părerea lui Harris este că modul de
reproducere (demografia) ar trebui să fie circumscrisă nivelului
infrastructurii, întrucât, de regulă fiecare societate se confruntă cu
problema reproducerii, mai precis a fluctuaţiilor demografice
necontrolate.
În ţările asiatice societatea a căutat să controleze aceste
anomalii (sporul demografic galopant), chiar prin introducerea unor
legi drastice în această privinţă. La polul opus, un reglaj al situaţiei
demografice poate fi remarcat în unele ţări ale Europei occidentale
(spre exemplu Spania).
Evoluţia culturală în viziunea marxiştilor survine prin
transformarea la un moment dat a elementelor cantitative în elemente
calitative în urma unui îndelungat proces de acumulare.
Leslie Alvin White 4 (1900-1975), antropolog american care s-a
remarcat prin ideile sale referitoare la evoluţia culturală, a fost
3
Ibidem, p. 52
4
Pentru Leslie A. White, a se consulta următoarele lucrări de exegeză,
publicate cu precădere în American Anthropologist (de acum A.A.): R.A.
Barrett, The Paradoxical Anthropology of Leslie White, în A.A., 91, 1989, p.
986-999; E. Hatch, Leslie White' s Materialism: A Comment on Barrett, în
A.A., 92, 1990, p. 1018; P.J. Crowe, The Unity of White's Anthropological
Therory, în A.A., 92, 1990, p. 1018-1019; R.A. Barrett, Interpreting Leslie
White: Pessimism and Theory, în A.A., 92, 1990, p. 1019-1020; E.R. Service,
Leslie Alvin White 1900-1975, în A.A., 78, 1976, p. 612-617; R.K. Beardsley,
An Appraisal of Leslie A. White's Scholarly Influence, în A.A., 78, 1976, p.
617-620
129
MATERIALISMUL CULTURAL
influenţat deopotrivă de teoria economică a lui Marx şi de
evoluţionismul darwinian. A studiat psihologia la Universitatea
Columbia, iar ulterior îşi obţine doctoratul în sociologie la
Universitatea din Chicago. Efectuează cercetări de teren în sud -vestul
Americii de Nord, la triburile de indieni.
În lucrările sale 1 poate fi observată o puternică susţinere a
ideilor evoluţioniştilor, cum ar fi L.H. Morgan şi E.B Tylor.
Deseori criticii au remarcat o serie de elemente paradoxale în
antropologia lui White. De exemplu, s-a considerat că cercetările
întreprinse la populaţia Keres Pueblo ar fi excesiv de descriptivă şi
teoretică, ceea ce nu concordă cu modul de abordare materialist-
evoluţionist. White a fost puternic criticat de antropologi, iar în unele
cazuri a fost şi renegat, cu precădere de antropologii ultra -ortodocşi.
Apropierea sa de ideile marxiste se produce după 1929, în
urma unei vizite în U.R.S.S. 2. Ulterior, antropologia americană îl va
reaşeza pe Leslie White la locul său cuvenit, având mai ales în vedere
contribuţia covârşitoare a acestuia la dezvoltarea teoriei antropologice.
Pentru el, cultura se dezvoltă ca urmare a acumulărilor de
energie pe cap de locuitor într-un an sau ca urmare a eficienţei de care
dă dovadă aplicarea energiei 3. Captarea energiei se realizează prin
intermediul transformărilor în domeniul tehnologiei, transformări care,
la rândul lor, ar putea duce din nou la sporirea e nergiei. Progresul şi
dezvoltarea sunt generate de perfecţionarea mijloacelor mecanice cu
care energia este captată.
O altă premisă adoptată de White se referă la sistemul
tehnologic. Acesta deţine un rol esenţial, fiind factorul determinant în
cadrul sistemului cultural, atât omul, cât şi cultura fiind dependenţi de
existenţa mijloacelor de producţie, adică a suportului tehnic necesar
supravieţuirii.
Principiile ecologiei culturale au fost fundamentate de Julian
Steward (1902-1972). Conform acestora, mediul reprezintă un factor
suplimentar, determinant în evoluţia şi stabilirea caracterului unei
culturi. Steward privea acest demers mai mult ca o metodologie al
cărei principal scop consta în asigurarea regularităţii în cadrul
schimbării sociale 4.
1
O listă bibliografică exhaustivă poate fi consultată la Beth Dillingham,
Bibliography of Leslie Alvin White, în A.A., 78, 1976, p. 620-628
2
1999, p. 709
3
P. Bohannan, M. Glazer, High Points in Anthropology, McGraw-Hill, Inc.,
New York, 1988, p. 340
4
Ibidem, p. 321
130
Steward înaintase propunerea ca din punct de vedere
metodologic să fie urmărite dezvoltările în paralel a unor aspecte
limitate ale culturii identificate la anumite societăţi 5. Din momentul în
care au fost identificate anumite paralele în dezvoltare, trebuie căuta te
explicaţii cauzale similare. În acelaşi timp Steward a identificat o
serie de tipuri culturale care din perspectivă transculturală prezintă
următoarele caracteristici:
a. sunt compuse din elemente culturale selectate şi nu din
culturi privite în ansamblu;
b. selectarea acestora trebuie realizată ţinându-se cont de o
anumită problematică sau de un anumit aspect;
c. elementele culturale selectate trebuie să se afle în aceeaşi
relaţie funcţională în oricare dintre culturile care se
înscriu în parametrul tipologic 6.
Din prisma Antropologiei, materialismul se menţine într -o
postură antagonică faţă de abordările idealiste, înţelegând prin acestea
antropologia psihologică, structuralismul ori antropologia simbolică,
fiind în mai mare măsură preocupat de modul de asig urare a
subzistenţei prin mijloace concrete, adepţii materialismului cultural
nefiind în nici un caz adepţi ai viziunilor asupra culturii din
perspectiva mentalului şi a fenomenelor psihologice 7.
Printre conceptele lansate de reprezentanţii materialismulu i
cultural, prezentăm în cele ce urmează următoarele: modul de
producţie, conceptul de culturologie, revendicat de Leslie White,
nucleul cultural şi nu în cele din urmă legile dezvoltării culturale şi a
creşterii culturale.
1. Modul de producţie este perceput ca şi o combinaţie specifică
dintre resurse, tehnologie şi legături sociale şi economice 8.
Conceptul a fost definit iniţial de Marx şi Engels. Pentru
aceştia, modul de producţie nu era doar produsul existenţei
fizice a indivizilor unei societăţi ci mai d e grabă o dovadă, un
produs finit al activităţii acestora, o modalitate de exprimare a
vieţii 9. Modul de producţie se prezintă ca o combinaţie dintre
5
E. Hoebel, Anthropology: The Study of Man, McGraw-Hill Book Company,
New York, 1958, p. 90
6
P. Bohannan, M. Glazer, op.cit., p. 321
7
L.L. Langness, The Study of Culture, Chandler and Sharp Publishers, New
York, 1974 p. 84
8
Greenwood Press, New York, 1991, p. 189
9
Ibidem, p. 190
131
individ, mediul material şi muncă. Antropologul Maurice
Godelier este de părere că modul de producţie este o
combinaţie a forţelor de producţie şi a unor relaţii sociale
specifice de producţie care influenţează atât forma cât şi
structura procesului de producţie precum şi a bunurilor
materiale în cadrul unei societăţi. Mai mult, o societate
oarecare nu se limitează în exclusivitate la un anumit mod de
producţie;
2. Culturologia se distinge ca şi domeniu al ştiinţei preocupat de
studierea şi interpretarea unor fenomene culturale distincte 10.
Conceptul de culturologie a fost lansat de Leslie White, care
considera că o cultură nu ar trebui înţeleasă din prisma
psihologiei, biologiei ori fiziologiei ci din perspectivă
culturologică, adică prin studiul culturii. Între timp noţiunea
de societate devenise obiect central de studiu pentru
antropologi. White propăvăduia necesitatea axării cercetărilor
asupra culturii şi nu exclusiv asupra societăţii;
3. Nucleul cultural (Culture Core) însumează constelaţia de
caracteristici care sunt cel mai puternic legate de activităţile
economice şi de subzistenţă. Conceptul îi aparţine lui Juliand
Steward, fiind lansat în anul 1955 în lucrarea Theory of
Culture Change;
4. Legea dezvoltării culturale: cultura se dezvoltă odată cu
sporirea cantităţii de energie obţinută într-un an pe cap de
locuitor sau odată cu creşterea controlului asupra energiei 11;
5. Legea creşterii culturale: cultura se dezvoltă odată cu
sporirea eficienţei economice ori a mijloacelor de controlare
a acesteia, iar ceilalţi factori rămân constanţi 12.
Curentul materialismului cultural constituie o paradigmă
teoretică axată asupra studiului empiric al sistemelor socio-culturale
într-un context mai larg, generat de cadrul infrastructură – structură –
suprastructură. Conceptul de materialism cultural, cum s-a mai
precizat, îi este atribuit lui Marvin Harris, fiind fundamentat în The
Rise of Anthropological Theory (1968).
Referitor la scopul urmărit de ideea materialismului cultural,
Harris conchidea: „Sarcina materialismului cultural este de a crea o
10
L. White, The Evolution of Culture: The Development of Civilization to the
Fall of Rome, McGraw-Hill, New York, 1959, p. 56
11
Ibidem, p. 57
12
Ibidem, p. 56
132
ştiinţă trans-umanistă a societăţii care poate fi acceptată de diferitele
comunităţi pe baza unor fundamente logice şi evidente” 13 (trad. S.P.) .
Corespunzător acestei afirmaţii, curentul însumează idei
aparţinătoare unor diferite alte orientări precum teoria evoluţionistă,
ecologia culturală şi în mod deosebit materialismul marxist 14.
Unul dintre scopurile materialismului cultural constă în
încercarea de a explica aspectele organizaţionale aferente sferelor
politicului şi economicului, precum şi aspectele simbolice şi
ideologice ale societăţii ca un produs al combinaţiei de variabile
conectate la nevoile biologice de bază ale societăţii (a se reţine aici
producţia, reproducerea şi infrastructura) 15.
Conform teoriei materialismului cultural, producţia şi
reproducţia domină şi influenţează celelalte domenii ale culturii, iar
din această perspectivă, adepţii materialismului cultural percep religia,
normele şi legile, rudenia etc., ca şi elemente benefice capacităţilor
productive şi reproductive ale societăţii.
De exemplu, tehnica prelucrării metalelor a permis o sporire a
productivităţii, a circulaţiei bunurilor şi implicit a schimbului, aşadar
al comerţului. Ca atare, apariţia metalurgiei a generat modificări în
structura economică dar şi în cea a organizării politice (structura) ori a
ideologiei (suprastructura).
Materialismul cultural reprezintă o extensie a modelului
marxist desfăşurat pe trei nivele de cultură: infrastructura, structura şi
suprastructura. Spre deosebire de teoria marxistă, materialismul
cultural acordă aceeaşi semnificaţie atât forţelor productive
(economice), cât şi celor reproductive (demografice) în cadrul
societăţii. Astfel, modificările de natură demografică, de mediu ori
tehnologice care survin, sunt folosite pentru a explica variaţiile
culturale 16.
Diferenţele dintre materialismul cultural şi marxism constau
în următoarele aspecte:
Marxism Materialism cultural
 Producţia este o condiţie  Explicarea caracteristicilor
materială localizată la bază şi structurale ale unei societăţi
care acţionează asupra exclusiv în funcţie de producţia
infrastructurii; din cadrul infrastructurii;
 Relaţia infrastructură-  Relaţia infrastructură-structură
13
M. Harris, op.cit., XII
14
Th. Barfield, The Dictionary of Anthropology, Oxford, Blackwell, 1997, p.
232
15
M. Harris, Cultural Materialism, în Encyclopedia of Cultural
Anthropology, Henry Holt and Co., New York, 1996, p. 277
16
Th. Barfield, op.cit., loc.cit.
133
structură este reciprocă; se derulează preponderent într-
o singură direcţie;
 Oricare formă de schimbare  De inovaţie şi schimbare
culturală este benefică doar profită atât clasele superioare,
pentru clasa conducătoare; cât şi cele inferioare;
Schimbarea culturală rezultă din inovaţiile pentru care a optat
societatea datorită sporirii benefice a capacităţilor productive
Materialismul cultural se constituie ca o reacţie la relativismul
cultural şi la idealism. Primele manifestări în această direcţie îşi fac
apariţia la sfârşitul anilor 1960, când gândirea antropologică a fost
monopolizată de teoreticieni care localizau schimbarea culturală mai
de grabă în sfera sistemelor umane decât a condiţiilor materiale, cum
ar fi la Durkheim şi la Lévi-Strauss.
Unii idealişti manifestau convingerea că multiplele analogii şi
comparaţii dintre culturi ar fi neproductive sau nerelevante întrucât
fiecare cultură se constituie ca produs al propriei dinamic i. Marvin
Harris considera că aceste abordări strămută cultura de pe
fundamentele ei materiale şi o amplasează ca produs al imaginarului
indivizilor.
Caracterul holistic al abordărilor îşi pierde din semnificaţie în
cazul relativiştilor, care, crede Harris, sunt închistaţi în urmărirea
caracterului emic al societăţii, adică la particularităţile originale,
înnăscute. Centrându-şi atenţia asupra fenomenelor observabile şi deci
măsurabile, materialismul cultural etalează o abordare etică, din
exteriorul culturii. Abia atunci poate fi obţinută o viziune holistică,
specifică muncii antropologului 17.
Marvin Harris (1927-2001) a urmat studiile la Universitatea
Columbia, unde va obţine şi titlul de Doctor în anul 1953. Ulterior, în
1968, Harris fundamentează teoria materialismului cultural, bazele
curentului fiind postulate în The Rise of Anthropological Theory. Aici
întreprinde o analiză critică a celorlaltor teorii antropologice majore.
Ulterior, în numeroase lucrări 18 ale sale a făcut apel la strategia de
cercetare specifică materialismului cultural în studierea evoluţiei
17
M. Harris, Cultural Materialism, în Encyclopedia of Cultural
18
Printre cele mai semnificative, amintim: The Cultural Ecology of India’s
Sacred Cattle, în Current Anthropology, 1966, 7; Cultural Materialism: The
Struggle for a Science of Culture, Random House, New York, 1979; History
and Ideological Significance of the Separation of Social and Cultural
Anthropology, în Beyond the Myths of Culture: Essays in Cultural
Materialism, Academic Press, New York, 1980; Anthropology and
Postmodernism, în Science, Materialism, and the Study of Culture, University
of Florida Press, Gainesville, 1995
134
culturale. Preocupările sale pentru mitul indian al sacralizării vacilor
în India (1966) sunt considerate de mulţi fundamentale în cristalizarea
demersului materialismului cultural.
Totuşi, Harris este acuzat a fi superficial datorită folosirii
materialismului pentru explicarea fenomenelor culturale. În teoriile
sale, Harris face apel la o serie de concepte, cum ar fi:
 Emic: termenul denumeşte demersul antropologic prin care
cercetătorul încearcă să reţină regulile şi categoriile după care
se ghidează o cultură, cu scopul de a dobândi abilitatea de a
gândi şi acţiona aidoma unui individ din cadrul societăţii
supuse cercetării 19. Cu alte cuvinte, este vorba de a încerca o
„intrare în pielea subiectului”;
 Etic: denumeşte demersul prin care observatorul nu apelează
la regulile subiecţilor, încadrându-se în rândul acestora. În
schimb, observatorul face apel la categorii şi reguli empirice,
derivate din stricta aplicare a metodei ştiinţifice. Măsurători le
cuantificabile precum rata de fertilitate, kg de
cereale/gospodărie ori cantitatea medie de precipitaţii sunt
folosite pentru enunţarea unor teorii culturale generale, fără a
lua în calcul dacă aceste măsurători au o semnificaţie aparte
pentru populaţia studiată. Pentru a explica schimbarea
culturală dintr-o societate, materialismul cultural este atent la
etica gândirii şi la etica de comportament a populaţiei.
 Infrastructura constă în modurile comportamentale etice de
producţie şi a modurilor etice de reproducţie, determinate de
combinarea variabilelor ecologice, tehnologice, de mediu şi
demografice.
 Structura este caracterizată de aspectele organizatorice ale
unei culturi care constă în economia casnică (rudenie,
diviziunea muncii) şi economia politică. Aceasta din urmă
presupune controlul exercitat de un for superior asupra
gospodăriei, fie o formă de guvernământ, fie un şef local.
 Suprastructura reprezintă segmentul simbolic sau ideologic al
culturii. Ideologia este produsul existenţei unui cod de o rdine
socială şi face referire la modul în care organizarea socială şi
politică sunt structurate. Suprastructura presupune aspecte
precum ritualul, tabu-urile şi simbolurile.
19
M. Harris, Cultural Materialism: The Struggle for a Science of Culture,
Vintage Books, New York, 1979, p. 32
135
După Harris, „ştiinţa empirică … este fundamentul modului de
a cunoaşte specific materialismului cultural” 20. Din punctul de vedere
epistemologic, materialismul cultural se concentrează doar asupra
acelor entităţi şi evenimente care sunt observabile şi cuantificabile.
Pentru a nu devia de la demersul ştiinţific, evenimentele şi entită ţile
trebuie studiate făcând apel la operaţii care pot fi replicate.
Folosind aceste metode empirice, obiectivul rezidă în
reducerea fenomenelor culturale la variabile observabile şi măsurabile
care pot fi aplicate ulterior la societăţi în vederea formulă rii unor
teorii nomotetice.
Abordarea studiului culturii din perspectiva lui Harris are ca
scop identificarea modului în care ideile şi comportamentele emice
depind de aspectele materiale.
Ca atare, el se concentrează asupra practicilor care contribuie
la supravieţuirea din perspectivă biologică a societăţii (practici de
subzistenţă, tehnologie şi probleme demografice). Pentru argumentare,
analiza presupune deseori măsurarea şi compararea unor fenomene
care pentru populaţia indigenă ar putea fi triviale.
Numeroase critici au fost aduse la adresa materialismului
cultural, ca de altfel şi altor curente consacrate ale antropologiei.
Marxiştii vorbesc despre un „materialism vulgar”, care se abate de la
principiile iniţiale ale materialismului şi acuză totodat ă simplitatea
relaţiei unidirecţionale infrastructură-suprastructură în explicarea
schimbării culturale.
Idealiştii, pe de altă parte, cum ar fi structuraliştii, sunt de
părere că este de prisos realizarea unei distincţii între emic şi etic 21.
Perspectiva etică asupra culturii nu este relevantă şi marcată profund
de etnocentrism, mai mult, sunt de părere că însăşi cultura reprezintă
factorul determinant şi de control al schimbării culturale.
Postmoderniştii se manifestă în mod vehement împotriva
materialismului cultural, mai ales datorită folosirii unei metode
ştiinţifice atât de rigide.
Ştiinţa în sine este un fenomen determinat de cultură, fiind
influenţată de clasă, rasă precum şi de alte variabile structurale şi
infrastructurale 22. Iar unii postmodernişti consideră ştiinţa o unealtă
prin care clasele superioare îşi exercită dominaţia asupra claselor mai
20
Ibidem, p. 29
21
Ibidem, p. 167
22
M. Harris, Anthropology and Postmodernism, în Science, Materialism, and
the Study of Culture, University of Florida Press, Gainesville, 1995, p. 62
136
23
modeste , prin construcţia stereotipurilor respectiv a imaginilor
mentale negative, cu rol justificativ însuşi pentru dominaţie 24.
23
P. Rosenau, Post-Modernism and the Social Sciences: Insights, Inroads,
and Intrusions, Princeton University Press, Princeton, 1992, p. 192
24
T. Malim, Psihologie socială, Ed. Tehnică, Bucureşti, 2003, p. 44
137
IX. ORIE NT ARE A „ CULT UR Ă - PERSO NALIT ATE”
Studiul culturii şi personalităţii urmăreşte să explice

dezvoltarea identităţii personale sau sociale în contextul social 1. Prin
analiza personalităţilor individuale pot fi stabilite corelaţii mai ample
şi generalizări, în ceea ce priveşte diferite culturi şi implicit a
membrilor care le compun.
Domeniul cultură – personalitate este fundamentat pe
conceptele şi metodologia caracteristice Antropologiei, dar şi
Psihologiei. Punctul din care au pornit antropologii a fost psihanaliza
freudiană, de aici, urmărind aspectele comune care îi caracterizează pe
oameni şi care se regăsesc în culturile acestora.
Siegmund Freud (1856-1939) a fost unul dintre primii
psihologi care au depăşit barierele dintre discipline şi a promovat
apropierea dintre Psihologie şi Antropologie. Rămas cunoscut
posterităţii prin teoria psihanalizei şi prin fundamentarea ştiinţifică a
unor concepte, cum ar fi complexul lui Oedip, lucrarea prin
intermediul căreia devine interesant pentru antropologi este Totem und
Tabu, apărută în anul 1905, lucrare în care oferă o descriere a
diferitelor tabu-uri şi a originii acestora. Dincolo de aceste aspecte,
scrierile lui Freud au influenţat generaţii întregi de erudiţi, prin
intermediul creşterii interesului acestora pentru st udiul modului în
care psihicul îşi pune amprenta asupra culturii şi invers. Interesul
central manifestat de studenţii lui Freud s-a focalizat printre altele şi
asupra analizei structurii mitologiei 2. Miturile reprezintă reziduri
metamorfozate ale fanteziei unor naţiuni întregi. La fel ca şi în cazul
visurilor (aşadar, din perspectiva individuală), mitul reprezintă - în
sens filogenetic – un fragment al vârstei copilăriei 3.
1
V. Barnouw, Culture and Personality, Dorsey Press, Illinois, 1963, p. 5
2
E. von Sydow, Primitive Kunst und Psychoanalyse. Eine Studie über die
sexuelle Grundlage der bildenden Künste der Naturvölker, Internationaler
Psychoanalitischer Verlag, Leipzig-Wien-Zürich, 1927, p. 41-42: „(...) Die
Mythenforschung der Freudschule strebt danach, aus den komplizierten
Gebilden der Legendenbildungen einfache sensuelle Komplexe
herauszuschälen, die kraft (sic!) der psychoanalytischen Untersuchung und
als eigen zu gehören und bekannt sind (...)”
3
Ibidem, p. 42
În conturarea fundalului teoretic şi metodologic al raportului
cultură-personalitate, pot fi observate diverse procese de influenţare
interdisciplinară (a se vedea Anexe, Fig. 4) în formele de exprimare
ale curentului (Configuraţionismul, Teoria personalităţii de bază şi
Teoria personalităţii modale).
La sfârşitul secolului al XIX-lea, influenţa unei şcoli de
gândire germane dinspre Psihologie (Gestaltpsychologie), având la
bază concepţia conform căreia, informaţia ar trebui colectată sub
forma unor modele şi nu sub forma unor elemente separate, a condus
la conturarea Configuraţionismului 4.
1. Teoria configuraţionistă.
Teoria configuraţionistă a fost iniţiată de Edward Sapir şi de
Ruth Benedict, conturând totodată bazele unei şcoli în sensul
problemelor de cultură-personalitate. Opinia configuraţioniştilor
gravita în jurul ideii conform căreia cultura ia forma şi caracterul
structurii de personalitate a membrilor societăţii.
Edward Sapir (1884-1939) se înscrie în rândul antropologilor
pregătiţi de Franz Boas. S-a născut la Lebork (Polonia), părinţii săi
fiind evrei lituanieni şi, ca atare, limba şi educaţia sa iniţială erau
puternic marcate de spiritul ebraic.
În anul 1890, familia sa se stabileşte în Statele Unite ale
Americii, la New York. Studiile superioare le începe în anul 1901 la
Universitatea Columbia, în direcţia filologiei german ice, completate
de cursuri în domeniul Antropologiei, obţinând în 1909 titlul de
doctor, cu o disertaţie asupra limbii takelma din sud-vestul statului
Oregon.
După ce l-a întâlnit pe Franz Boas, şi-a accentuat preocupările
pentru lingvistică, în virtutea necesităţii conservării limbilor
amerindiene expuse dispariţiei.
Tranziţia preocupărilor sale de la germanistică la
Antropologie survine relativ lent. În cadrul cercetărilor sale aferente
programului de masterat, axate asupra teoriei lui Herder referitoar e la
originile limbii, incluzând şi exemple de la populaţiile de eschimoşi,
deja puteau fi sesizate influenţele lui Boas. Experienţa de teren a lui
Sapir a început să se contureze din anul 1905, o dată cu cercetarea
întreprinsă la indienii din rezervaţia Yakima (Washington).
Din anul 1907, ocupa o poziţie de cercetare la Universitatea
din California, unde Alfred Kroeber primise sarcina de a cartografia
imensa diversitate culturală şi lingvistică a Californiei.
4
Ph. Bock, Rethinking Psychological Anthropology, W.H. Freeman, New
York, 1980, p. 146
139
ORIENTAREA „CULTURĂ-PERSONALITATE”
În anul 1908, Sapir s-a mutat la Universitatea din
Pennsylvania, concomitent realizând cercetări la Muzeul Universităţii.
Împreună cu unul dintre colegii săi etnologi, Frank Speck, alt fost
student al lui Boas, cercetează populaţia Katawba.
Pe parcursul campaniei întreprinse în anul 1909 împreună c u
studentul său, John Alden Mason, întreprinde un studiu de teren la
indienii din statul Utah. Din 1910 până în 1925, Sapir va ocupa poziţia
de etnolog şef în cadrul Secţiei de Antropologie aferentă Sondajului
Geologic Canadian, Departamentul de Mine. Pus în faţa unui teritoriu
imens de cercetare, Sapir a angajat numeroşi cercetători pregătiţi de
Boas, alternând munca acestora cu propriile cercetări de teren, la
indienii Nootka din Insula Vancouver.
În anul 1925, Sapir a fost invitat la Universitatea din C hicago,
la Departamentul de Sociologie şi Antropologie, care s -a scindat în
1929. Multe din cercetările lui Sapir la Chicago au fost finanţate de
Fundaţia Rockefeller, având în vedere prestigiul pe care îl dobândise
Şcoala Sociologică de la Chicago.
Începând cu anul 1931, îşi începe activitatea la Universitatea
Yale, în direcţia cercetărilor interdisciplinare, axându -se în continuare
asupra Antropologiei şi Lingvisticii.
Primele lucrări ale lui Sapir erau centrate după paradigma
boasiană. În anul 1916 apare Perspectiva timpului în cultura
americană: Un studiu asupra metodei, lucrare care iniţiază o nouă
metodă în reconstruirea istoriei culturilor şi a limbilor. Pornind de la
exemplele lingvistice, Sapir a reuşit să deosebească din punct de
vedere metodologic, proprietăţile limbii de cele ale culturii, în vederea
reconstituirii istoriei.
În anul 1921, publică lucrarea Limba: O introducere în studiul
vorbirii. Aici făcea referire atât la limbile literate, cât şi la cele
nonliterate, punându-le în raport de egalitate.
Limba, consideră Ed. Sapir, este influenţată într -o extrem de
mare măsură de tradiţie, de societatea din care face parte individul 1.
Cu toate că renumele lui Sapir rezidă în contribuţiile sale în
domeniul lingvisticii, în unele privinţe poate fi privit ca un reputat
etnolog şi teoretician al culturii.
După ce în 1916 se publică Perspectiva timpului, un eseu care
explora implicaţiile diacronice ale fenomenelor etnologice, s -a
angrenat în conceptualizarea unor probleme legate de cultură.
Disputa avută în anul 1917 cu Kroeber, referitor la
supraorganic, în care l-a provocat pe Kroeber în privinţa
1
Ed. Sapir, Introductory: Language defined, în Language. An introduction to
the study of speech, Harcourt, Brace&World, New York, 1921, p. 4
140
epistemologiei antropologice şi a rolului individului în experienţa
caracteristică sistemelor culturale, a fost doar un pas de început către
multe discuţii în aceeaşi direcţie.
Concepţia lui Sapir cu privire la cultură şi metoda
antropologică era în permanenţă influenţată de cercetările sale în
domeniul lingvisticii. Limba, pentru el, era un fenomen cultural prin
excelenţă, oferind exemplul cel mai concret de diferenţă culturală şi
sistemicitate culturală.
Una dintre problemele care l-au interesat în mod deosebit pe
Sapir a fost tensiunea dintre preocuparea antropologului de a
abstractiza modelele culturale din comportamentul observabil, pe de o
parte, şi experienţa subiectivă a acestuia pe de altă parte.
Cu toate că era interesat de relaţia existentă dintre cultură şi
personalitate, Sapir a criticat abordările care, după părerea sa, nu
reuşeau să facă distincţia dintre nivelele colective şi individuale d e
analiză, confundând modelele convenţionale de comportament cu cele
proprii ale indivizilor.
Nu în ultimul rând, trebuie menţionată diferenţierea pe care
Sapir o realizează între culturile aşa zis „prefăcute” şi cele
„autentice”. Este vorba despre un avertisment teoretic asupra
pericolelor care planează asupra unei societăţi – ca exemplu servindu-i
societatea occidentală industrializată în care trăia – mai precis, faptul
că societatea nu percepe în mod corect nevoile indivizilor.
O cultură autentică sau originală se caracterizează printr-o
armonie existentă între nevoile individuale şi cele sociale (cum este
societatea tradiţională a indienilor din America), iar la extremitatea
cealaltă, prin cultură prefăcută individul este constrâns la acţiuni care
pentru el nu au sens, în virtutea unei eficienţe sporite. Într -o cultură
autentică, activităţile majore ale indivizilor trebuie să satisfacă în mod
direct propriile impulsuri creative şi informaţionale 2.
Lucrările lui Ed. Sapir şi-au găsit locul în paginile unor
reviste de specialitate recunoscute, cum ar fi: The Takelma Language
of Southwestern Oregon, în Handbook of American Indian Languages
(1922); Speech as a Personality Trait, în American Journal of
Sociology (1927); The Emergence of the Concept of Personality in a
Study of Cultures, în Journal of Social Psychology (1934); Why
Cultural Anthropology Needs the Psychiatrist, în Psychiatry (1938),
etc.
În pofida puternicei sale personalităţi şi a importanţei
contribuţiilor sale, nu s-a conturat o „Şcoală” iniţiată de Sapir, având
2
A. Duranti, Linguistic Anthropology, Cambridge University Press,
Cambridge, 1997, p. 56-57
141
în vedere multitudinea de domenii către care i s -a focalizat atenţia.
După cel de-al II-lea Război Mondial au survenit multe schimbări în
sfera academică. Lingvistica devenise ştiinţă de sine stătătoare iar în
acest context, legăturile cu Antropologia slăbiseră vizibil.
Antropologia, ca ştiinţă, s-a extins atât din punct de vedere
geografic, dar şi din punct de vedere al abordărilor metodologice.
Studiile axate exclusiv asupra indienilor din America nu mai
răspundeau exigenţelor unei discipline care atinsese un statut
autonom, aşa cum se întâmplase în prima jumătate a secolului XX, iar
din această perspectivă, Ed. Sapir observa că antropologia tinde să fie
receptată din ce în ce mai frecvent ca o ştiinţă istorică 3.
În perioada 1940-1950, şcoala „cultură şi personalitate”,
asociată cu lucrările lui Margaret Mead şi Ruth Benedict, a abordat
poziţii opuse cu cea a lui Sapir. Se poate afirma cu destul de multă
certitudine că nu există în lume nici un antropolog sau lingvist care să
nu-i respecte cel puţin numele lui Edward Sapir. Meritul acestuia a
fost stabilirea unui standard în ceea ce priveşte integrarea unor
discipline precum lingvistica, antropologia, psihologia sau ştiinţele
umaniste într-un context interdisciplinar.
Al doilea exponent al Configuraţionismului a fost Ruth Fulton
Benedict (1887-1948). Meritul fundamental al lui Ruth Benedict a fost
acela de a fi iniţiat abordarea holistică în cercetarea culturilor
primitive. În anul 1921, la vârsta de 34 de ani, îşi începe studiile la
Columbia University, îndrumată de Franz Boas. Acesta din urmă, până
la moartea sa în 1942, va exercita o influenţă majoră asupra evoluţiei
ştiinţifice ulterioare a lui Benedict.
Teza de doctorat în Antropologie o susţine în anul 1923,
având ca titlu „Conceptul de spirit protector în America de Nord”, în
care tratase implicaţiile culturale ale experienţelor religioase
individualizate. Practic, din acest punct se stabileşte firul roşu al
majorităţii cercetărilor sale, mai concret, încercarea de a examina
culturile din perspectiva indivizilor.
Prin cercetările ei asupra modelării culturii la nivel individual,
Benedict deschide un nou orizont al colaborării dintre disciplinele
Antropologie şi Psihologie.
În ceea ce priveşte cercetările de teren, Ruth Benedict a rămas
cunoscută prin campaniile desfăşurate la indienii Serrano (1922), Zuni
(1924), Cochiti (1925), şi Pima (1926). Cercetările efectuate la
3
Ed. Sapir, Time Perspective in Aboriginal American Culture, a Study in
Method, în G.S.M., 90, 13, 1916, passim
142
populaţia Zuni au constituit baza teoriei lansate, conform căreia
cultura este întruchiparea personalităţii 4.
Analizând deosebirile de temperament şi cultură existente la
diferite populaţii cum ar fi Pueblo şi indienii din câmpie, a reuşit să
descopere izomorfismul cultură-personalitate, practic unica ei
contribuţie la studiul Antropologiei.
În anul 1934 publică Patterns of Culture, lucrare devenită
clasică pentru antropologi şi care i-a adus un succes imediat, fiind
totodată una dintre cele mai frecvent citate lucrări din cadrul ştiinţelor
sociale. Prin intermediul acestei lucrări Benedict încearcă să
definească diferite culturi în funcţie de patru tipuri generale: apollinic,
dionysiac, paranoic şi megalomanic.
Aceste moduri existenţiale dau naştere la configuraţii
culturale 5. Este de la sine înţeles că nu toate culturile pot fi încadrate
în cele patru tipuri indicate mai sus, Ruth Benedict făcând în primul
rând referire la cele patru triburi preferate ale antropologilor
americani: Pueblo, indienii din zona de câmpie, insularii Dobu şi
Kwakiutl.
Tipul apollinic 6, reprezentat de indienii Pueblo se
caracterizează printr-o atitudine rezervată faţă de excese, conservatori,
individualişti şi tradiţionalişti, spre deosebire de indienii din câmpie,
care sunt catalogaţi ca dionysiaci tocmai datorită deosebitei preţuiri de
care se bucură acestea 7. Toţi indienii din America de Nord şi din
Mexic sunt dionysiaci, cu caracter expansiv 8.
Cu puţin timp înainte de moartea soţului ei, în 1936, lui Ruth
Benedict i se încredinţează funcţia de director executiv a
Departamentului de Antropologie la Universitatea Columbia. Ulterior,
a fost invitată să se alăture Comitetului pentru Morală Naţională, al
cărui scop era să identifice căile prin care disciplinele Antropologie şi
Psihologie ar putea fi aplicate pentru consolidarea moralului în
perioada de război.
4
J. Modell, Ruth Fulton Benedict (1887-1948), în U. Gacs et alii, Women
Anthropologists: A Biographical Dictionary, Greenwood Press, New York,
1988, p. 1-7
5
Al. Bernard, J. Spencer, în Encyclopaedia of Social and Cultural
Anthropology, Routledge, London, 1996, p. 137
6
a se vedea şi Gh. Vlăduţescu; I. Bănşoiu; I. Goian, Antropologie. Teme,
texte, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Istorie şi Filosofie,
Bucureşti, 1981, p. 115
7
M. Mead, Ruth Benedict, Columbia University Press, New York, 1974,
passim
8
R. Benedict, Patterns of Culture, Houghton Mifflin Company, Boston,
1959, p. 79-175
143
Mai târziu, în anul 1941, la New York, devine membru
fondator al Institutului pentru Studii Interculturale. În calitate de
membră a institutului a primit însărcinarea de a înto cmi studii asupra
culturii europene şi japoneze. Preocupările asupra Japoniei s -au
concretizat în studierea unor filme japoneze de propagandă şi a unor
jurnale confiscate de la soldaţii japonezi capturaţi.
2. Teoria personalităţii de bază.
A fost fundamentată de Abram Kardiner şi de Ralph Linton,
conturându-se ca o replică la ideile configuraţioniste. Ambii
antropologi împărtăşeau convingerea că nu tipurile culturale sunt
mijloacele necesare diferenţierii culturilor, ci perspectiva asupra
individului din cadrul unei societăţi este optimă pentru trasarea unei
personalităţi de bază pentru fiecare cultură 9.
Abram Kardiner (1891-1981), psiholog, psihanalist şi
antropolog american, este recunoscut în Antropologie ca unul dintre
pilonii fundamentali ai teoriei personalităţii de bază. Studiază la
Universitatea Cornell, dar cea mai mare relevanţă a avut perioada
petrecută în anul 1921 la Viena, alături de Freud. A. Kardiner a fost
impresionat deopotrivă de introspecţia intuitivă şi de fidelitatea
tehnicii analitice a lui Freud. Stagiul său la Viena va fi benefic şi
datorită faptului că va fi influenţat de alţi analişti, cum ar fi Géza
Róheim (antropolog originar din Ungaria, considerat părinte al
antropologiei psihanalitice) 10. În anul 1922, la întoarcerea sa în Statele
Unite, Kardiner va înfiinţa Institutul Psihanalitic din New York.
Apropierea lui Kardiner de Antropologie s-a datorat
interesului pe care acesta îl manifesta faţă de relaţia dintre cultură şi
personalitate, într-un mediu în care cele două discipline, Antropologia
şi Psihologia se intersectau.
Abram Kardiner 11 este autorul conceptului de „structură a
personalităţii de bază”, la a cărei bază se află aşa numitele instituţii
primare ale societăţii. Ponderea şi semnificaţia cea mai mare în
viziunea lui Kardiner o are sistemul educativ, prin care valorile
fundamentale sunt transmise la membrii societăţii.
9
Chr. Toren, Culture and Personality, în Encyclopedia of Social and
Cultural Anthropology, Routledge, London, 1996, p. 144
10
W.C. Manson, Abram Kardiner and the Neo-Freudian Alternative in
Culture and Personality, în G.W. Stocking, jr., Malinowski, Rivers, Benedict
and Others. Essays on Culture and Personality, History of Anthropology, 4,
The University of Wisconsin Press, London, 1986, p. 75
11
Printre lucrările sale fundamentale sunt de reţinut The Individual and His
Society (1939) şi Sex and Morality (1969)
144
Pe de altă parte, prin instituţiile secundare, reflectate în multe
cazuri de sistemul de credinţe, se construieşte o alternativă la primul
caz, dar finalitatea este în linii mari convergentă cu cea din cadrul
instituţiilor primare 12. Instituţiile primare, percepute ca cele care
produc structura personalităţii de bază, sunt rezultatul adaptării la
mediu, concretizate în habitat, tipuri de familie, tipuri de des cendenţă.
Instituţiile secundare, înţelese ca rezultatul sau produsul finit
al însăşi personalităţii de bază, sunt reprezentate de tipul de
organizare socială, educaţia, manifestate prin religie sau alte practici
sociale.
Împreună cu R. Linton, aduce critici abordărilor din cadrul
configuraţionismului, reclamând caracterul mult prea larg şi vag al
acestuia.
Ralph Linton (1893-1953) este considerat co-fondatorul
teoriei structurii personalităţii de bază. Acesta încerca să stabilească o
personalitate de bază pentru fiecare cultură. Linton şi-a realizat
intrarea în Antropologie ca arheolog 13, încă din perioada studenţiei, în
anul 1912, participând la o cercetare de teren întreprinsă în New
Mexico, iar în anul următor participă la săpături arheologice la
monumentele Maya din Quirigua, Guatemala.
În anul 1916 participă la campaniile arheologice desfăşurate la
Aztec, New Mexico, sub auspiciile Muzeului American de Istorie
Naturală. Ralph Linton a obţinut toate onorurile care puteau fi
conferite unui antropolog, ca exemplificare, în anul 1954 este distins
cu Medalia Huxley al Royal Anthropological Institute of Great Britain
and Ireland 14.
Contactul cu Franz Boas survine între 1916-1917, cu ocazia
unor studii întreprinse la Universitatea Columbia. În timpul primului
Război Mondial este trimis pe front în Franţa. În anul 1925 va obţine
doctoratul la Universitatea Harvard, instituţie care îi oferă
posibilitatea de a lucra în mediul universitar.
În perioada 1920-1922 este trimis în Insulele Marchize şi, cu
toate că sarcinile sale de lucru erau de natură arheologică, părea mai
mult interesat de populaţia din insule decât de artefacte. Acest
moment a constituit, practic, un moment de turnură în cariera sa, fiind
mai mult interesat de problemele culturale.
Deşi nu a renunţat niciodată la arheologie sau la problemele
legate de cultura materială, acestea au fost umbrite de interesul său
sporit pentru structura socială, procesele culturale şi personalitatea.
12
1999, s.v. Kardiner
13
J. Gillin, Ralph Linton 1893-1953, în A.A., 56, 1954, p. 274-280
14
Ibidem, p. 275
145
Debutul carierei sale didactice se realizează în 1928,
îndeplinind funcţia de profesor pentru disciplina Antropologie, la
Universitatea din Wisconsin.
Activitatea sa la catedră a fost un element propice pentru
stimularea interesului său pentru aspectele teoretice ale disciplinei,
concretizat cu publicarea în 1936 a lucrării The Study of Man, un
punct de reper al literaturii antropologice americane şi universale.
Un moment crucial în cariera lui Ralph Linton l-a constituit
plecarea sa, în anul 1937, la Universitatea Columbia, unde va deveni
preşedinte al Departamentului de Antropologie, iar contactul cu
psihologii i-a stimulat interesul pentru domeniul de interferenţă
personalitate-cultură.
Împreună cu A. Kardiner va publica două volume: The
Individual and his Society şi The Psychological Frontiers of Society,
la care se adaugă celebra sa lucrare Fundamentul cultural al
personalităţii.
Convingerea lui Linton gravita în jurul ideii că fiecărei
societăţi îi corespunde un tip dominant de personalitate, pe care
membrii comunităţii îl acceptau ca tipul normal, fiind vorba desp re
personalitatea de bază. Iar caracteristic pentru o societate este acel tip
de personalitate care câştigă rangul de normal 15.
În ceea ce priveşte societăţile extraeuropene, referitor la
problemele care vizează personalitatea, antropologii au observat că
acestea variază de la o societate la alta, există o serie de variaţii
individuale ale acesteia la nivelul indivizilor care compun fiecare
societate şi nu în cele din urmă, variaţiile tipurilor de societate sunt
observabile în cadrul societăţilor. Personalităţile de statut (Status
Personalities) sunt determinate de existenţa unei structuri ierarhice în
cadrul societăţii 16.
De reţinut este şi definiţia propusă de R. Linton pentru
cultură: „(...) O cultură este configuraţia comportamentelor învăţate şi
a rezultatelor lor, ale căror elemente componente sunt împărtăşite şi
transmise de către membrii unei societăţi date (...) 17.
Un alt aspect de care R. Linton a fost preocupat în cercetările
sale a fost ideea de nativism. Prin nativism se înţelege „oricare
încercare conştientă, organizată din partea unui segment al
15
România de Mâine, Bucureşti, 1999, p. 209
16
R. Linton, Fundamentul cultural al personalităţii, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1968, p. 156
17
Ibidem, p. 72
146
membrilor unei societăţi de a reitera ori perpetua aspecte selective
ale propriei culturi” 18.
Ralph Linton a avut o activitate publicistică remarcabilă, pe
lângă cărţile rămase fundamentale numărându-se şi numeroase articole
în reviste de specialitate, iar în acest sens, unele dintre cele mai
relevante sunt: Culture Areas in Madagascar, în American
Anthropologist, 30, 1928; One hundred per cent American, în
American Mercury, 40, 1931; The present status of Anthropology, în
Science, 87, 1938; The Scope and Aims of Anthropology, 1945, etc.
3. Teoria personalităţii modale.
Teoria personalităţii modale este fundamentată de Cora Du
Bois, ca un răspuns la criticile care i s-au adus la cercetările ei
anterioare focalizate asupra structurilor personalităţii de bază.
Influenţată într-o foarte mare măsură de A. Kardiner, a reuşit să
impună un nou nivel de competenţe în structurile de cultură şi
personalitate. La baza ideii de personalitate modală se află ideea
conform căreia o anumită structură de personalitate apare cu cea mai
mare frecvenţă într-o societate, iar aceasta nu trebuie să fie neapărat
cea mai comună pentru toţi membrii unei societăţi.
Cora Du Bois (1903-1991) s-a remarcat prin numeroase
cercetări întreprinse în California, Indiile Olandeze şi India. Ca şi
antropolog al culturii, a avut o contribuţie semnificativă atât din punct
de vedere teoretic (prin studiile de cultură şi personalitate), cât şi din
punct de vedere metodologic, prin folosirea tehnicii fotografice în
analiza informaţiilor de teren, precum şi prin construirea unor echipe
de cercetare interdisciplinare.
Adoptând modelul multor femei active în Antropologie,
pentru conceperea tezei de doctorat (în care a abordat riturile aferente
menstruaţiei în Lumea Nouă), a întreprins aproape în exclusivitate o
cercetare bazată pe materialul bibliografic existent.
După obţinerea doctoratului în anul 1932, la Universitatea
Berkeley, a activat ca cercetător şi asistent a lui Alfred Kroeber, între
1932-1935. În această perioadă a făcut etnografie de salvare la indienii
Wintu din nordul Californiei.
Din anul 1935, din însărcinarea Consiliului Naţional de
Cercetare din America, a investigat diferite modalităţi prin care
psihiatria i-ar putea ajuta pe antropologi în munca lor. Cu acest prilej
a reuşit să-l cunoască pe A. Kardiner şi să se familiarizeze cu teoriile
18
W. La Barre, Materials for a History of Studies of Crisis Cults: A
Bibliographic Essay, în Current Anthropology, 12, 1, 1971, p. 9
147
acestuia la Societatea Psihanalitică din New York, concomitent
pregătindu-şi cercetarea din Alor.
În perioada 1937-1939, Cora Du Bois a realizat o cercetare în
Insula Alor, din preajma Indoneziei, aplicând metode şi tehnici de
investigare specifice psihologilor în cercetările culturale. Intenţiona să
contureze o structură de personalitate specifică populaţiei din Alor,
care, considera că poate fi corelată cu instituţii culturale specifice.
Personalitatea modală este un concept statistic şi, ca atare,
aduce în discuţie modul în care societăţile îşi organizează diversitatea
şi modul în care aceasta este legată de procesul schimbării culturale.
În acelaşi timp, personalităţile modale ale unor grupuri diferite pot fi
comparate.
Datele referitoare la personalitatea modală pot fi colectate cel
mai bine prin intermediul testelor psihologice, aplicate unui eşantion
din populaţia în discuţie. Pe de altă parte, mai există şi alte categorii
de teste care au fost întrebuinţate de-a lungul timpului. Elementul
comun tuturor este o ambiguitate intenţionată a formulărilor, astfel
încât cel care este testat să fie determinat să -şi structureze situaţiile
înaintea răspunsurilor.
Ideea este că personalitatea individului se proiectează în
ambiguitatea situaţiei. Pe lângă această metodă, pot fi utile şi
observaţiile privitoare la frecvenţa anumitor comportamente,
culegerea şi analiza istoriilor vieţii şi analiza folclor ului, în vederea
colectării de informaţii privitoare la personalitatea modală 19.
4. Margaret Mead şi „caracterul naţional”.
Caracterul naţional în cercetările care se circumscriu
preocupărilor 20 în direcţia cultură-personalitate începe să se afirme în
timpul şi după cel de-al II-lea Război Mondial, ca un corolar al
serviciilor secrete. Ruth Benedict şi Margaret Mead au avut de
îndeplinit, din această perspectivă, o misiune de pionierat, pentru a
înţelege diferiţi oameni şi diferite culturi.
Poate figura cea mai impozantă în această direcţie şi implicit
în direcţia cultură-personalitate este reprezentată de Margaret Mead.
Margaret Mead (1901-1978) a fost un antropolog distins, un
intelectual prin vocaţie şi un om de ştiinţă prin excelenţă. Este
autoarea a numeroase tratate asupra societăţilor aşa zis „primitive”,
19
W.A. Haviland, Anthropology, Holt, Rinehart and Winston, New York,
1989, p. 345
20
M. Singer, A Survey of Culture and Personality Theory and Research, în
Studying Personality Cross-Culturally, Elmsford, New York, 1964, passim
148
dar şi-a îndreptat atenţia în acelaşi timp asupra multor probleme cu
care se confrunta contemporaneitatea. Sfera ei de interes era extrem de
vastă, incluzând atât probleme de educaţie şi de ecologie, dar şi de
drepturi ale femeilor şi studenţilor.
Studiile universitare şi doctoratul le absolvă la Columbia
University, acumulând ulterior numeroase distincţii şi funcţii, printre
care şi cea de membră a Academiei Americane de Litere şi Arte.
Cariera ei didactică este legată de numeroase şi renumite centre
universitare, cum ar fi Universitatea Columbia, Universităţile New
York, Emory, Yale, Cincinnati şi The New School for Social Research.
În anul 1965 a înfiinţat Departamentul de Antropologie urbană
pe lângă Universitatea din New York, totodată fiind preşedinta unor
reputate instituţii precum: American Anthropological Association,
Anthropological Film Institute, ori Society for Applied Anthropology.
În pofida numeroaselor cercetări întreprinse pe tot Globu l,
sediul central al lui Mead a rămas Muzeul American de Istorie
Naturală din New York, unde îşi începuse cariera în anul 1926.
Ca şi studentă a lui Ruth Benedict, Margaret Mead a fost
preocupată de studierea relaţiei dintre cultură şi personalitate.
Monografia ei fundamentală Coming of Age in Samoa (1949) - la care
vom face referire mai jos - i-a conferit o poziţie favorizată în
Antropologie.
Cu toate că iniţial demersul ei era în preponderenţă
configuraţionist, lucrările ei ulterioare s-au înscris în direcţia
caracterului naţional.
În timpul celui de-al II-lea Război Mondial, cum s-a mai
afirmat, a fost angajată de Oficiul Serviciului Secret pentru a cerceta
caracterul naţional în Anglia şi pentru a-l compara cu situaţia din
Statele Unite. Concluzia era că în fiecare societate, normele de
interacţiune dintre sexe diferă, ducând la numeroase interpretări
greşite între cele două culturi, de altfel asemănătoare.
Observaţiile realizate asupra problemelor de educaţie au
determinat-o pe Mead să identifice trei tipuri de cultură, privite din
această perspectivă 21:
a. cultura postfigurativă, în care copiii învaţă în principal de la
ascendenţi;
b. cultura cofigurativă, unde copiii şi adulţii învaţă de la
contemporani, de regulă persoane străine grupului şi;
c. cultura prefigurativă, marcată de procesul de învăţare al
adulţilor de la copii.
21
M. Mead, Der Konflikt der Generationen. Jugend ohne Vorbild, Ed.
Walter, Olten, 1972, p. 27
149
Cu toate acestea, cercetările lui Mead asupra popoarelor

exotice sunt cele mai reprezentative, atât în ceea ce priveşte
metodologia, dar mai ales observaţiile ei. Popoarele vii – în opinia lui
Mead – constituie materialul de studiu al antropologului, iar
„laboratorul” acestuia sunt societăţile „primitive”, micile grupuri
izolate de populaţie, care datorită poziţionării lor geografice se află
undeva în extremitatea marilor curente ale is toriei şi care, astfel,
reuşesc să-şi conserve particularităţile 22. Sarcina imediată a
antropologului este ca acesta să fie capabil a se adapta la modul de
viaţă al populaţiilor cercetate.
Deseori, Margaret Mead descrie impactul Occidentului asupra
comunităţilor tribale. În acest sens, în Letter from Peri-Manus II, M.
Mead descrie o societate al cărei mod de viaţă s -a schimbat radical în
25 de ani. Dacă într-o campanie anterioară, întreprinsă în 1928,
antropologul cunoscuse o lume marcată de teama de spirit e, dominată
de frica faţă de boli, practicantă a schimbului cu scoici şi dinţi de
câine, la a doua vizită întregul univers al primitivilor va fi modificat,
în urma impactului cu occidentalii 23.
Cercetările întreprinse de Margaret Mead în zona Pacificului
i-au permis să contureze trăsăturile specifice şi să identifice şapte
culturi ale Pacificului.
 Samoa, investigată în nouă luni, între 1925-1926, a avut ca
obiectiv central observarea fetelor în perioada adolescenţei,
precum şi a modului în care reacţionează în momentul critic al
primei menstruaţii. Populaţia din Samoa este o populaţie
creştinată în prima jumătate a secolului al XIX -lea, fiind
caracteristică o locuire în sate autonome. Habitatul este
caracterizat de locuinţe deschise cu plan circular sau ova l, cu
acoperişuri înalte, confecţionate din paie. În momentul contactului
cu Mead, populaţia nu cunoştea încă ceramica 24.
 Manus (Insulele Amiralităţii), cercetată între 1925-1929
alături de R.F. Fortune, fiind vorba despre o cultură care
cuprindea circa 2000 de persoane, grupate în 11 sate autonome. Ca
şi specificităţi pot fi remarcate existenţa unei forme de monedă
sub formă de scoici, existenţa unor divinităţi ale casei, dat fiind
22
Eadem, Mann und Weib. Das Verhältnis der Geschlechter in einer sich
wandelnden Welt, Ed. Diana, Stuttgart, 1955, p. 33
23
Eadem, Letter from Peri-Manus II, în A. Podolefsky; P.J. Brown, Applying
Cultural Anthropology, Mayfield Publishing Company, Mountain View,
London-Toronto, 1993, p. 23
24
Eadem, Coming of Age in Samoa, William Morrow, New York, 1928
150
faptul că la acea vreme încă nu ajunseseră misionari creştini. O
altă particularitate este lipsa oricărei structuri sociale 25.
 Arapesh, localizată pe coasta nord-vestică a Noii Guinee.
Numele populaţiei a fost dat de către antropologi, având la origine
termenul folosit de indigeni pentru „om”. Cercetarea s-a
desfăşurat timp de şapte luni în 1931, asupra unei populaţii de
8000-9000 de locuitori la care nu exista o formă de organizare
politică. Habitatul se caracteriza prin tipul de locuinţe palafite 26.
 Mundugomor (Noua Guinee), cercetată timp de trei luni în
anul 1932, o cultură în care persistă încă elemente de canibalism,
ideea centrală a populaţiei Mundugomor fiind aceea că între două
persoane de acelaşi sex trebuie să existe o permanentă stare
conflictuală naturală 27.
 Jatmul (Noua Guinee) 28, caracterizată drept una dintre cele
mai importante culturi ale Noii Guinee, cu case de locuit mari, de
tip palafite, cu organizare socială centrată asupra unor clanuri
patriliniare, cercetate în patru campanii de către Gregory
Bateson 29.
 Tchambuli, o comunitate restrânsă de 50 de persoane, cu case
familiale de locuit şi cu o organizare socială caracterizată de
clanuri patriliniare.
 Bali, populaţie indoneziană influenţată de diferite alte culturi
de-a lungul istoriei, cu o economie de tip feudal, habitat
reprezentat de case mici şi existenţa unui sistem de scriere 30.
25
Eadem, The Manus of the Admirality Islands, în Cooperation and
Competition among Primitive People, McGraw Hill, New York, 1937, p. 210-
239
26
Eadem, The Arapesh of New Guinea, în Cooperation and Competition
among Primitive Peoples, McGraw Hill, New York, 1937, p. 20-50
27
Eadem, Geschlecht und Temperament in primitiven Gesellschaften ,
Rowohlt, Hamburg, 1959, p. 79-107
28
G. Bateson, Social Structure of the Jatmul People of the Sepik River, în
Oceania, 11, 1932, p. 245-291, (non vidi), apud M. Mead, Mann und Weib.
Das Verhältnis der Geschlechter in einer sich wandelnden Welt , Ed. Diana,
Stuttgart, 1955, p. 427-428
29
La un moment dat, G. Bateson, reprezentant al Antropologiei vizuale, a fo st
soţul lui M. Mead
30
G. Bateson, Margaret Mead, Balinese Character: A Photographic Analysis,
New York Academy of Science Special Publication, New York, 1942, 100 p.
151
Coming of Age in Samoa (1928) a rezultat în urma unei
însărcinări primite de M. Mead de a verifica dacă stress -ul emoţional
al adolescentelor din America a constituit o inerenţă biologică, sau
dacă a fost determinată cultural.
Prin studierea a 25 de tinere care locuiau în trei sate din
Samoa s-a ajuns la concluzia că, pentru acestea, adolescenţa nu
implica o situaţie stresantă. Mead a concluzionat că adolescenţa nu e
nici tensionată, nici stresantă, ci numai condiţiile culturale îi imprimă
acest caracter.
Habitatul specific pentru Samoa îl reprezintă satele, compuse
din 30-40 de gospodării, conduse de un şef (Matai), care răspunde de
toţi membrii gospodăriei.
Structura unei gospodării din Samoa este variabilă, de la
nuclee compuse din părinţi şi copii la unităţi mai largi, de 15 -20 de
persoane, de regulă rudele de sânge ale şefului ori soţiei sale. De
menţionat este faptul că fetele şi băieţii nu au un statut social clar şi
nu desfăşoară activităţi care să fie recunoscute de grup 31.
Analiza întreprinsă în Samoa a stabilit punctul de plecare
pentru cercetările ulterioare, focalizate asupra factorilor biologici.
Referitor la cercetările întreprinse de Margaret Mead în
Samoa, ulterior numeroşi antropologi au ridicat problema veridicităţii
ştiinţifice a acestora. Martin Orans, de pildă, consideră că munca
prestată de Mead în teren este cu totul neştiinţifică 32. Demersul în
Samoa a reprezentat pentru Mead mai mult rezultatul unei
constrângeri promovate de Franz Boas de a urmări în ce măsură
comportamentul adolescenţilor este influenţat psihologic şi în ce
măsură cultural, deşi Mead îşi exprimase în repetate rânduri
dezinteresul pentru tema propusă de Boas 33. De menţionat este totuşi
faptul că, mult timp după cercetările întreprinse de Mead, un alt
cercetător (Lowell Holmes), va confirma rezultatele publicate în
Coming of Age in Samoa 34.
După Coming of Age in Samoa, Mead studiază educaţia
copiilor în Manus şi urmăreşte modul în care socializarea îşi imprimă
caracterul în cultură. În Growing up New Guinea se realizează un alt
studiu asupra elasticităţii şi maleabilităţii naturii umane.
31
M. Mead, Coming of Age in Samoa. A Psychological Study of Primitive
Youth for Western Civilization, HarperCollins, New York, 2001, p. 29
32
D. Freeman, Was Margaret Mead Misled or Did She Mislead on Samoa, în
Current Anthropology, 41, 4, 2000, p. 609
33
Ibidem, p. 610
34
G. Welty, The Attack on Mead and the Dialectics of Anthropology, în
Science and Nature, 9, 1990, p. 14-15
152
Urmărind aceeaşi linie teoretică, în Sex and Temperament, la
trei societăţi primitive, ilustrează modul în care comportamentul dintre
sexe este condiţionat de mediul cultural în care se nasc indivizii. În
Male and Female, sunt dezbătute atât variabilitatea culturală în rolul
sexelor, cât şi diferenţele biologice.
În cadrul cercetărilor întreprinse în Bali surprinsese
numeroase imagini care reflectau modul în care cult ura influenţează
personalitatea copilului. În timpul războiului, M. Mead foloseşte
studiul antropologic pentru a sprijini armata, cum se observă în
American Troops and British Community.
Printre criticile care i-au fost aduse lui Margaret Mead se
numără şi aceea că ea practica observarea unei societăţi „primitive”
pure, în detrimentul demersului de a recupera informaţii despre trecut
prin intermediari, înscriindu-se astfel în linia promovată de
antropologii sociali ai Imperiului Britanic, renunţând la princ ipiile
promovate de particularismul istoric american.
Nu în ultimul rând, adepţii lui F. Boas o acuzau de faptul că ar
fi abuzat de practicarea antropologiei în timpul războiului, totodată
nefiind recunoscută ca teoretician al antropologiei culturale 35.
Structurile şi studiile de cultură şi personalitate au limitat
numărul de descrieri rasiste şi etnocentrice ale unor tipuri culturale,
caracteristice primei jumătăţi a secolului XX.
Prin intermediul acestor studii s-a proiectat o nouă lumină
asupra individului, prin conexiunea interdisciplinară Antropologie -
Psihologie. S-a pus mai mult accent, din acest moment, pe
comportamentul societal din interiorul culturilor, sprijinindu -i pe
mulţi în demersul de a înţelege culturile diferite de propria cultură.
Nu în ultimul rând, prin scrierile lui R. Benedict, M. Mead şi
G. Bateson s-a realizat mobilizarea ideii de cultură în lupta contra
totalitarismului 36.
Prin intermediul studiilor de cultură şi personalitate, lumea
ştiinţifică şi lumea profană acestui segment au în ceput să devină
conştienţi de faptul că oamenii sunt, în principiu, asemănători şi că
evoluţia trebuie privită ca un fenomen global, nicidecum ca o serie de
stadii în evoluţie.
35
St.O. Murray; R. Darnell, Margaret Mead and Paradigm Shifts Within
Anthropology During the 1920s, în J.Y.A., 29, 5, 2000, p. 560-570
36
V. Yaus-McLaughlin, Science, Democracy, and Ethics. Mobilizing Culture
and Personality for World War II, în G.W. Stocking, jr., Malinowski, Rivers,
Benedict and Others. Essays on Culture and Personality, History of
Anthropology, 4, The University of Wisconsin Press, London, 1986, p. 194 -
196
153
X. ANT RO P O L O GI A CO G NI T I VĂ
Demersul specific antropologiei cognitive începe să se

manifeste în preajma deceniului cinci al secolului XX, conturându -se
ca un curent ale cărui rădăcini se regăsesc încă într -o serie de încercări
anterioare, propuse de o serie de antropologi precum Franz Boas,
Margaret Mead sau Ruth Fulton Benedict 1. Aceştia abordaseră o
perspectivă nouă, care urmărea în principiu cultura din perspectivă
psihologică. Antropologia cognitivă reuşeşte să se impună printr -o
teorie şi o metodă distinctă şi specifică, în acelaşi timp dobândind un
statut aparte.
Într-o foarte mare măsură, antropologia cognitivă se află sub o
influenţă venită şi din partea unor reprezentanţi ai iluminismului, mai
cu seamă cuvenindu-se amintit aici Jean Jaques Rousseau (1712-
1778), care susţinea existenţa unei inegalităţi naturale şi a unei a
morale şi că, în sens larg, inegalitatea dintre oameni este generată de
civilizaţie (Discours sur l'origine et les fondements de l'inegalite
parmi les hommes - 1755). Însă, în contextul general, iluminiştii s-au
limitat, prin demersul lor, la identificarea şi interpretarea influenţei pe
care societatea o exercită asupra individului.
În viziunea multor gânditori, printre care se numără şi John
Locke (1632-1704), autorul lucrării An Essay Concerning Humane
Understanding. In Four Books (1690), omul poate fi comparat la
naştere cu o Tabula rasa (la nivel intelectual), urmând apoi ca
influenţa socială exercitată asupra individului şi cunoaşterea culturală
deopotrivă, să determine evoluţia ulterioară a acestuia 2.
Obiectul central al antropologiei cognitive nu era în mod
obligatoriu acela de a descoperi modul în care oamenii îşi organizează
cultura, ci mai degrabă, se contura ca un demers prin intermediul
căruia se urmărea modul în care cultura era transpusă în practică.
Devenea din ce în ce mai concretă convingerea cvasi-unanimă
a specialiştilor, conform căreia cultura este compusă din seturi de
reguli logice, a căror funcţionare este strict legată de anumite idei,
accesate de individ la nivelul subconştientului.
1
St.A. Tyler, Cognitive Anthropology, Holt, Rinehart, and Winston, New
York, 1969, p. 66
2
M.S. Garbarino, Sociocultural Theory in Anthropology: A Short History,
Waveland Press, Prospect Heights, 1983, p. 12-13
Un element remarcabil în dinamica acestui cure nt îl reprezintă
demersul prin care antropologii urmăreau modul specific al oamenilor
de a acţiona în anumite situaţii. Pe de altă parte, trebuie precizat faptul
că reprezentanţii antropologiei cognitive nu îşi propuseseră
descoperirea proceselor de schimbare care pot surveni, atrăgându-se
atenţia asupra faptului că fiecare cultură are propriul sistem
organizaţional în ceea ce priveşte perceperea anumitor lucruri,
evenimente ori comportamente 3.
Din punct de vedere metodologic, ideea centrală gravita în
jurul înţelegerii unei culturi propriu-zise şi într-o mai mică măsură în
elaborarea unui enunţ sau a unei teorii referitoare la cultura
respectivă.
Prin intermediul antropologiei cognitive se realizase, din nou,
o apropiere de domeniul psihologic, având în vedere faptul că ambele
discipline urmăreau să analizeze natura proceselor cognitive 4.
Doar în momentul în care o cultură a fost întru totul înţeleasă,
pot fi realizate analogiile transculturale care să aibă ca finalitate
înţelegerea culturii ca fenomen global.
În originea demersului ştiinţific, privitor la analiza cognitivă a
societăţii şi a culturii, se remarcă lucrarea lui Anne Robert Jacques
Turgot (1727-1781), Sur le progrès successif de l'esprit humain,
publicată în anul 1750. Aici se atrage atenţia asupra celor trei stadii
prin care trecuse omenirea în evoluţia ei, stadii caracterizate de un
grad din ce în ce mai ridicat al complexităţii, ideea lui Turgot putând
fi încadrată fără dificultate în seria etapizărilor graduale propuse de
evoluţioniştii timpurii.
După Turgot, societatea cunoscuse o fază marcată de
predominarea vânătorii ca preocupare cotidiană, urmată de o etapă
caracterizată de prezenţa pastoralismului iar în cele din urmă, stadiul
agricultural, în toate cele trei stadii evoluţia intelec tuală fiind legată
de nivelul de dezvoltare al societăţii şi al mijloacelor de producţie.
Mai târziu, în lucrarea Esquisse D'un Tableau Historique Des
Progrès De L'esprit Humain, publicată între anii 1793-1794 de Marie
Jean Antoine Nicolas de Caritat Condorcet (1743-1794), este ilustrată
o altă ascensiune din punct de vedere intelectual şi istoric a omenirii,
aceasta realizându-se în zece stadii, culminând cu revoluţia franceză 5.
3
R.W. Schrauf, Comparing cultures within-subjects. A cognitive account of
acculturation as a framework for cross-cultural study, în A.T., 2, 1, 2002, p.
102
4
R.G. D‟Andrade, The Development of Cognitive Anthropology, Cambridge
University Press, Cambridge, 1995, p. 1
5
M.S. Garbarino, op.cit., p.15
155
ANTROPOLOGIA COGNITIVĂ
I. Stadiul organizării în triburi

II. Stadiul populaţiilor pastorale. Trecerea la stadiul agricultural
III. Stadiul populaţiilor agrare, până la inventarea scrierii alfabetice
IV. Stadiul dezvoltării spirituale în Grecia, până la separarea ştiinţelor
V. Stadiul dezvoltării ştiinţifice, de la separare la decădere
VI. Stadiul declinului intelectual până în momentul cruciadelor
VII. Stadiul primelor progrese în ştiinţă, până la inventarea tiparului
VIII. De la inventarea tiparului la epoca subordonării ştiinţelor
IX. De la Descartes la constituirea Republicii Franceze
X. Progrese viitoare ale spiritului uman
Empirismul promovat în metoda observaţiei de A. Comte,

creatorul pozitivismului, atrăgea atenţia asupra caracterului imperfect
şi speculativ al scrierilor anterioare, după părerea sa complexitatea
intelectuală evoluând în mod similar cu fiinţele biologice sau cu
societatea.
În perioada de început a Antropologiei culturale au existat, de
asemenea, preocupări referitoare la relaţia existentă între mintea
umană şi societate, mai precis evoluţioniştii continuă tr adiţia
iluministă de a explica fenomenele observate, iar idei în această
direcţie pot fi regăsite în scrierile unor reprezentanţi cum ar fi L.H.
Morgan şi ulterior E.B. Tylor, acesta din urmă manifestându -şi
interesul pentru sistemul de reprezentare şi str uctura mentală a
popoarelor primitive. În acest sens, E.B. Tylor se numără poate printre
primii gânditori care identifică, prin prezenţa proceselor cognitive la
om, principalul element datorită căruia acesta se deosebeşte de
animal 1.
Unitatea psihică a omenirii este una dintre ideile
fundamentale care a fost vehiculată de reprezentanţii antropologiei
cognitive, într-un mod foarte concis, în sine acest subdomeniu
dezvoltându-se din perspectiva unei reacţii la metodologia tradiţională
practicată înainte de 1950, marcată pe plan metodologic de demersul
pionierilor antropologiei de teren, deşi fiind cunoscut faptul că F.
Boas, la rândul lui, întreprinsese o serie de studii în direcţia
antropologiei cognitive 2.
În acest context, una dintre lucrările fundamenta le semnate de
F. Boas, care se apropie mult de demersul specific antropologiei
1
E.B. Tylor, Researches Into the Early History of Mankind and the
Development of Civilization, 2nd Edition, John Murray, Albemarle Street,
London, 1870, p. 14
2
B.N. Colby, Cognitive Anthropology, în D. Levinson; M. Ember,
Encyclopedia of Cultural Anthropology, 1, Henry Holt&Company, New
York, 1996, p. 210
156
cognitive este The Mind of Primitive Man, publicată în anul 1911 3.
Conceptul în sine, de unitate psihologică a omenirii, a fost vehiculat
însă şi la sfârşitul secolului al XIX-lea, putând fi regăsit în scrierile
lui Adolf Bastian.
Punctul central al primei faze, în ceea ce priveşte antropologia
cognitivă, este reprezentat de încercarea de a privi cultura cu
predilecţie din perspectiva populaţiilor studiate şi mai puţin din cea
strictă, a convingerii proprii a etnografului sau antropologului.
Din punctul de vedere al terminologiei, perioada care a marcat
începutul antropologiei cognitive apare frecvent în literatura de
specialitate sub denumirea de etnoştiinţă sau noua etnografie,
marcând totodată, din punct de vedere metodologic, un moment al
turnurii, în sensul preluării unor metode de măsurare specifice
domeniilor sociologic şi lingvistic.
Noua direcţie începuse să se contureze în deceniul şase al

secolului XX, reprezentanţii antropologiei cognitive erijându-se tot
mai frecvent după preocupările lui Benjamin L. Whorf, care vizau
natura relaţiei existente între ştiinţa occidentală modernă şi
Weltanschauung-ul propriu populaţiilor pe care aceasta îl studia 4.
Adepţii etnoştiinţei împărtăşeau convingerea că elementele de
cultură pot fi regăsite deopotrivă în mentalul individual şi colectiv,
măsurarea lor putându-se realiza atât prin metode cantitative cât şi
calitative. Etnoştiinţa a fost frecvent supusă criticii, datorită fapt ului
3
B. Shore, Culture in Mind: Cognition, Culture, and the Problem of
Meaning, Oxford University Press, Oxford, 1996, p. 20-21
4
157
că se limita la un număr redus de domenii ale creaţiei culturale, în
multe cazuri invocându-se şi prezenţa unui relativism cultural extrem.
Între anii 1960-1970 au fost efectuate însă o serie de ajustări
metodologice în ceea ce priveşte antropologia cognitivă. Cu toate
acestea însă, analizele lingvistice urmăreau şi în continuare să
furnizeze modelul metodologic specific pentru înţelegerea categoriilor
cognitive prezente la nivelul diferitelor populaţii. În sine, antropologia
cognitivă se conturează într-un mediu interdisciplinar evident, în
paralel cu dezvoltarea de ansamblu a ştiinţelor cognitive:
Ştiinţele cognitive în anul 1978 (după G.A. Miller 5)

Numeroşi antropologi din acea perioadă identificau procesele
mentale aflate în legătură cu structura mentală, specifice practic
pentru întreaga specie umană.
Rolul de fondator al subdomeniului îi revine fără îndoială lui
Ward Hunt Goodenough, născut în anul 1919 la Cambridge
(Massachusetts) şi care studiase antropologia la Universitatea Yale,
perioadă în care devenise unul dintre studenţii favoriţi ai lui G.P.
Murdock. Începând cu anul 1971, Ward Goodenough devine membru
al Academiei de Ştiinţe a Statelor Unite ale Americii.
Abordările sale metodologice vizau cu precădere studierea
sistemelor culturale. Meritul său fundamental constă în faptul că a
stabilit un punct de plecare pentru analiza componenţială. Aceasta îşi
împrumutase metodele din antropologia lingvistică la care se adăugase
o matrice determinată în analiza culturală. Goodenough urmăreşt e
cultura din perspectiva modului în care oamenii şi -au organizat
5
G.A. Miller, The cognitive revolution: a historical perspective, în T.C.S., 7, 3,
2003, p. 143
158
experienţele privind lumea reală, pentru a -i conferi structură, ca lume
fenomenală a formelor 6.
În anul 1956 a publicat lucrarea Componential Analysis and
the Study of Meaning, care reprezintă una dintre contribuţiile sale
majore la disciplina antropologică, iar ulterior aplică analiza
componenţială pentru terminologia specifică de descendenţă la diferite
populaţii.
W. Goodenough era de părere că relaţia dintre analiza
componenţială şi cogniţie nu este suficientă pentru formularea unor
concluzii servind în primul rând doar ca şi parte a metodologiei
analitice. Antropologul se remarcă şi prin alte contribuţii aduse la
dezvoltarea ştiinţei, putând fi amintite aici lucrările Property, Kin and
Community on Truk (1951) şi Description and Comparison in Cultural
Anthropology (1970) 7.
Un alt aspect important relativ la analiza componenţială
constă în faptul că pot exista mai multe variante corecte ale acesteia,
pentru oricare set de termeni daţi. Alan Barnard reuşeşte să
exemplifice această situaţie printr-un tabel 8 (pe care îl reproducem mai
jos) în care sunt prezentate diferitele analize ale terminologiei engleze
utilizate pentru indicarea raporturilor de consangvinitate.
Analiza componenţială 1
LINIARI CO-LINIARI ABLINIARI
masculin feminin masculin feminin
+2 bunic bunică
+1 tată mamă unchi Mătuşă
0 EGO frate Soră Veri
-1 fiu fiică nepot nepoată
-2 nepot nepoată
Analiza componenţială 2
DIRECT COLATERAL
Masculin feminin masculin feminin
Generaţia 2 + bunic Bunică
- nepot Nepoată
Generaţia 1 + tată Mamă Unchi Mătuşă

- fiu fiică nepot nepoată
Generaţia 0 frate soră veri
6
W.H. Goodenough, Outline of a Framework for a Theory of Cultural
Evolution, în C.C.R., 33, 1, 1999, passim
7
G. Gaillard, Dictionnaire des ethnologues et des anthropologues, Armand
Colin, Paris, 1997, p. 265-266
8
159
Cele două analize componenţiale pot fi deosebite prin
intermediul înţelegerii tehnice a variaţiilor dintre liniar/colateral sau
direct/colateral precum şi prin relaţia de natură ierarhică între diferite
generaţii. Ideea centrală sugerează faptul că oameni diferiţi, chiar şi
aparţinători unei culturi comune, gândesc într-un mod total diferit 9.
Un alt reprezentant de marcă al antropologiei cognitive este
Charles O. Frake (n. 1930), acesta remarcându-se ca unul dintre cei
mai fervenţi susţinători ai etnoştiinţei şi care în 1962 publicase
lucrarea The Ethnographic Study of Cognitive Systems, unde este
dezbătută natura colectării de date etnografice vizând direct studiile
asupra rudeniei.
Preocupările sale s-au orientat în special către studiul
sistemelor ecologice, a conceptelor juridice şi nu în ultimul rând, a
interpretărilor bolii, demersul lui fiind marcat de analiza acţiunii
sociale dar şi de cea a categoriilor statice din cadrul discursului
etnoştiinţific 10.
Ca şi imperativ pentru etnografi şi antropologi, Ch. Frake
insista asupra necesităţii definirii obiectivelor legate direct de
sistemele conceptuale proprii popoarelor care sunt studiate. În
viziunea sa studiile antropologice ar trebui să fie conforme cu
rigurozitatea metodologică specifică studiului rudeniei, şi să vizeze
perceperea lumii înconjurătoare din prisma subiecţilor.
Tot în legătură directă cu studiul terminologiei specifice
rudeniei se află şi munca ştiinţifică prestată de Harold C. Conklin (n.
1926), care elaborase un studiu în 1969 axat asupra metodei
etnografice şi pe de altă parte arătase carac terul benefic al analizei
etnoştiinţifice pentru alte domenii.
După finalizarea studiilor, la Universitatea Yale, H. Conklin
se va dedica, începând cu anul 1945, muncii de teren în I -le Filipine.
În anul 1980 publică Ethnographic Atlas of Ifuago, a Study of
Environment, Culture and Society in Northern Luzon , lucrare în care,
utilizând fotografia aeriană şi prin satelit se întreprinde o analiză
cartografică 11 a modului în care sunt exploatate terenurile. Cartea
conţine o serie de precizări privind utilizarea pământului, organizarea
familială, organizarea muncii, relaţia cu spaţiul natural şi habitatul 12.
W. Goodenough, Ch. Frake şi H. Conklin s-au impus ca
iniţiatori ai curentului cognitiv, dar dincolo de aceştia, având în
9
Ibidem, p. 115
10
Ibidem, p. 117-118
11
12
M. Izard; P. Bonte, Dicţionar de Etnologie şi Antropologie, Ed. Polirom,
Iaşi, 1999, p. 167
160
vedere experienţa în teren şi contribuţia sa la elaborarea teoriei
cognitive mai trebuie menţionat Roy G. D’Andrade.
În munca sa, D‟Andrade a realizat o perfectă îmbinare dintre
teoria şi practica antropologică. În 1974 acesta iniţiază o critică a
metodelor folosite în general în ştiinţele sociale, fiind în primul rând
vizate acele cercetări în cadrul cărora antropologii emiteau judecăţi
asupra comportamentelor culturale specifice.
După opinia sa, informatorii din cadrul cercetării
antropologice erau în foarte mare măsură influenţaţi de p ropriile
experienţe, implicit de propriile metode culturale, iar emiterea unor
afirmaţii din partea acestora trebuia privită cu circumspecţie, având în
vedere faptul că aproape în exclusivitate ele se bazau pe tradiţia orală
şi puteau fi astfel încărcate cu o sporită doză de subiectivism.
Un alt merit a lui R. D‟Andrade a fost acela de a fi pus în
ordine toate scrierile convergente către antropologia cognitivă, fiind în
acest sens primul care în anul 1995 a redactat o istorie a antropologiei
cognitive, mai precis în lucrarea The Development of Cognitive
Anthropology. Pe de altă parte, D‟Andrade apropie şi mai mult
antropologia cognitivă de lingvistică, prin încercarea sa de adaptare a
caracteristicilor metalimbajului la caracteristicile culturale.
Anna Wierzbicka propusese şi publicase o teorie în anul 1996
(Semantics, primes and universals), conform căreia un număr redus de
concepte universale pot fi regăsite ca şi elemente lexicale în toate
limbile. Autoarea a denumit aceste cuvinte ca fiind prime sau
primitive conceptuale, care se constituie într-o unitate centrală, în
jurul căreia au fost construite celelalte concepte. Obiectivul ei era de a
construi un metalimbaj semantic universal, un deziderat la care au
aspirat numeroşi lingvişti şi filosofi. Redăm î n cele ce urmează
metalimbajul semantic propus de A. Wierzbicka:
PROPUNERE DE METALIMBAJ SEMANTIC NATURAL
(M.S.N.)
Primitivele semantice ale lui Wierzbicka 13
Substantive: Eu, tu, cineva, oameni/persoane, ceva

Predicate mentale: Gândesc, ştiu, vreau, simt, văd, aud
Limbaj: Spun, cuvânt
Acţiuni, mişcare: Fac, se întâmplă, se mişcă
Existenţă: A fi
Viaţă: Trăieşte, moare
Determinanţi: Acesta, acelaşi, altul
Cuantificatori: Unul, două, câteva, toţi, mult
13
R. D‟Andrade, A Cognitivist’s View of the Units Debate in Cultural
Anthropology, în C.C.R., p. 246-247
161
Evaluatori: Bun, rău
Descriptori: Mare, mic
Când, acum, înainte, după, pentru mult
Timp:
timp, pentru puţin timp, pentru câtva timp
Unde, aici, deasupra, sub, departe, aproape,
Spaţiu:
lateral, în interior
Conectori: Pentru că, dacă
Operatori: Nu, poate
Metapredicat: A putea
Augmentatori: Foarte, mai mult
Taxonomie: Un fel de, parte din
Similaritate: Ca şi
Pornind de la modelul de mai sus, Roy D‟Andrade considera

că, în mod similar, toate ideile şi sensurile culturale pot fi definite
printr-un asemenea metalimbaj 14.
Printre conceptele fundamentale proprii orientării cognitive
pot fi enumerate: modelul cultural, domeniul, etnoştiinţa şi teoria
semantică.
Modelele culturale fac în principal referire la un set de
convingeri prezente în subconştientul uman, specific unui grup sau a
unei societăţi.
Domeniul poate fi înţeles ca set de idei înrudite, care
împreună dau naştere unei categorii mai largi. Semnificaţia
elementelor individuale din cadrul unui domeniu rezidă în relaţia pe
care acestea o dezvoltă cu alţi itemi, fiind vorba de un sistem
interdependent mutual prin care o limbă sau o cultură îşi construiesc
sfera conceptuală.
Etnoştiinţa (sau semantica etnografică) apăruse ca şi concept
în anii cincizeci şi se constituie ca răspuns la abordările anterioare
materialiste din antropologie.
Studiile semantice erau iniţial focalizate asupra clasificărilor
terminologice, mai cu seamă a celei de descendenţă în cadrul unui
grup.
Unele dintre cele mai severe critici care au fost aduse
curentului îşi au originea chiar în interiorul acestuia. În acest sens,
după opinia lui Roger Keesing 15, aşa numita „noua etnografie” nu a
reuşit performanţa de a depăşi stadiul analizei domeniilor semantice,
artificial simplificate.
Meritul antropologiei cognitive este acela de a fi furnizat
descrieri detaliate şi de referinţă ale reprezentărilor culturale,
14
Ibidem, p. 248
15
R. Keesing, Paradigms Lost: The New Ethnography and the New
Linguistics, în S.J.A., 28, 2, 1972, p. 307
162
realizându-se o ligatură între funcţionarea mentală 16 şi cultură prin
intermediul subdisciplinei.
Abordarea problemelor de cultură şi personalitate a temperat
teoria conform căreia socializarea individuală deţinea primatul în
influenţarea sistemelor de personalitate, care la rândul lor îşi puseseră
amprenta asupra practicilor şi convingerilor culturale.
16
R.G. D‟Andrade, op.cit., p. 251-252
163
X I . S T R U C T U R A L I S M U L Î N A N T R O PO L O GI E
Curentul din cadrul Antropologiei culturale, c are are la bază

ideea conform căreia obiectele culturale cum ar fi literatura, arta,
arhitectura şi altele, nu pot fi percepute în mod izolat, ci trebuie
studiate într-un context delimitat de structuri mai mari, la care acestea
şi-au adus contribuţia şi în cadrul căruia s-au dezvoltat, poartă numele
de Structuralism.
Paradigma structuralistă, în cadrul acestei discipline,
sugerează faptul că structura procesului de gândire la om poate fi
regăsit într-un mod identic la toate culturile şi că procesele mentale
există sub forma unor opoziţii binare 1.
Unele dintre aceste opoziţii conţin şi variantele fierbinte -rece,
bărbat-femeie, cultură-natură şi crud-gătit.
Reprezentanţii curentului structuralist împărtăşeau
convingerea că aceste opoziţii binare se reflectă în diversitatea
instituţiilor culturale 2. Procesele de gândire pot fi relevate cu ajutorul
analizei relaţiilor de rudenie, a miturilor şi nu în ultimul rând, a
structurilor lingvistice.
Este de presupus că există o realitate ascunsă în spatele
tuturor formelor de exprimare culturală, iar structuraliştii şi -au propus
să înţeleagă sensul ascuns al lucrurilor prin gândirea umană exprimată
prin intermediul actelor de cultură.
Mai mult, elementele culturii trebuie înţelese din perspectiva
relaţiilor cu întregul sistem. În mod esenţial, elementele de cultură nu
sunt explicite în sine, dar constituie o parte a unui sistem cu o
încărcătură semantică deosebită.
Demersul structuralist este fundamentat pe baza cercetărilor
întreprinse de lingvistul elveţian Ferdinand de Saussure, care, printre
altele, priveşte limba ca un sistem închis, numele său fiind legat pe de
altă parte şi de stabilirea diferenţei între langue şi langage 3. Concepţia
lui Saussure cu privire la limbă s-a axat pe premisa conform căreia
1
Greenwood Press, New York, 1991
2
J. Lett, The Human Enterprise, Westview Press, Boulder, 1987, p. 80
3
F. Saussure, Signs and Language, în J.C. Alexander; S. Seidman, Culture
and Society. Contemporary Debates, Cambridge University Press,
Cambridge, 1994, p. 55
sensurile asociate cuvintelor sunt arbitrare şi conservarea lor se
produce doar prin intermediul convenţiilor culturale.
Întrucât atât sensul, cât şi reprezentarea sunt construcţii
arbitrare, Saussure este de părere că limba constituie mediul în care se
stabileşte realitatea. Altfel spus, nu limba trasează şi impune
caracteristicile unei lumi, ci atribuirea sensului unor obiecte sau idei
exprimate prin limbă, creându-se astfel realitatea.
Structuralismul reprezintă o teorie culturală şi literară, care
constituie o replică la ceea ce unii au numit umanism liberal sau teorie
dinaintea teoriei. Validitatea explicaţiilor structuraliste a fost pusă
sub semnul întrebării, pe motiv că metoda structuralistă ar fi imprecisă
şi dependentă de observator 4.
În ceea ce priveşte paradigma structuralistă, una dintre
principalele câmpuri vizate a fost structura psihicului uman, făcând
totodată abstracţie de aspectele istorice sau schimbările survenite în
cultură.
Mulţi au criticat ideea structuralistă argumentându-şi
afirmaţiile prin lipsa de preocupare pentru individualitatea umană a
structuraliştilor. Cu precădere reprezentanţii relativismului cultural
sunt cei care critică structuralismul, pe considerentul că
„raţionalitatea” structurală abordează gândirea umană percepută
uniformă şi invariabilă.
Pe lângă cei care au modificat paradigma structuralistă şi pe
lângă critici, mai există o altă reacţie la adresa structuralismului,
concretizată în post-structuralism, ai cărui reprezentanţi percep
structura ca pe un produs al creaţiei umane, chiar dacă participanţii nu
sunt conştienţi de structură 5.
Adepţii materialismului ridică, de asemenea, obiecţii cu
referire la explicaţiile structuraliste, pledând pentru elaborarea unor
explicaţii mai practice şi concrete.
Teoreticienii Antropologiei culturale asociază de multe ori
figura lui Marcel Mauss cu începuturile Structuralismului şi
antropologiei franceze în genere.
Marcel Mauss (1872, Épinal – 1950, Paris) provine dintr-o
familie de rabini şi este considerat deopotrivă sociolog şi antr opolog.
Mauss începe studiul Filosofiei la Universitatea din Bordeaux, fiind
influenţat în foarte mare măsură de unchiul său, ilustrul É. Durkheim.
Noţiunile fundamentale de Antropologie le dobândeşte după
studierea operelor unor clasici ai domeniului, precum J.G. Frazer şi
E.B. Tylor. În anul 1901, Marcel Mauss va deveni titularul Catedrei de
4
Ibidem, p. 103
5
P. Rubel, A. Rosman, în Encyclopedia of Cultural Anthropology, IV, Henry
Holt&Co., New York, 1996, p. 1270
165
STRUCTURALISMUL ÎN ANTROPOLOGIE
Istoria religiilor popoarelor necivilizate, la École Pratique des Hautes
Études.
De foarte timpuriu va adera la Partidul Socialist, convingere
politică pe care o vor îmbrăţişa mulţi dintre antropologii francezi, cum
ar fi şi Claude Lévi-Strauss.
În anul 1925, Mauss fondează la Paris Institutul de Etnologie
pe lângă Universitate, demers în care este sprijinit de Lévi Bruhl.
Convingerea lui Mauss consta în faptul că fenomenele sociale pot fi
considerate şi fenomene mentale, idee care va genera apropierea lui
Lévi-Strauss de acesta.
Din punct de vedere al noutăţilor în materie de terminologie,
Mauss introduce în ştiinţele sociale conceptul de fapt social total,
tratat în Éssai sur le don (1924).
Marcel Mauss este considerat, pe bună dreptate, unul dintre
principalii teoreticieni ai Antropologiei franceze. El nu a întreprins
nici o cercetare de teren, dar meritul său a fost acela de a fi analizat în
registru comparativ, fenomenele Potlach, identificat de Franz Boas la
indienii Kwakiutl şi Kula, în cadrul comunităţilor studiate de
Bronislaw Malinowski în Arhipelagul Trobriand.
„(...) Potlach înseamnă, la bază, a hrăni, a mânca.
Aceste triburi foarte bogate locuind în insule pe coastă sau în
regiunea dintre Munţii Stâncoşi şi coastă, îşi petrec iernile
într-o sărbătoare perpetuă … Propunem să păstrăm numele de
potlach pentru acel gen de instituţie pe care am putea-o numi,
cu maximă precizie şi fără nici un pericol, prestaţii totale de
1
tip agnostic (...)” .
În Antropologia culturală, demersul în sensul
structuralismului este iniţiat de funcţionalismul structuralist al lui
A.R. Radcliffe-Brown, urmat ulterior de aşa numitul Structuralism
logic.
Din perspectiva Structuralismului logic 2, monopolul
procesului de teoretizare şi de conceptualizare revine unui grup
restrâns de antropologi, compus din Claude Lévi-Strauss, E.R. Leach
şi R. Barthes.
Ideile noului curent găsesc un mediu propice diseminării în
Statele Unite ale Americii şi în Marea Britanie, beneficiind de o
deosebită popularitate în perioada 1970 -1980.
Claude Lévi-Strauss s-a născut la Bruxelles, în anul 1908,
obţinând ulterior diploma în ştiinţe juridice după studiile urmate la
1
M. Mauss, Eseu despre dar, Polirom, Iaşi, 1997, p. 51-52
2
„România de Mâine”, Bucureşti, 1999, p. 49
166
Universitatea din Paris (1927-1932). În anul 1934 devine profesor de
Sociologie la Universitatea Sao Paolo din Brazilia, în calitate de
membru al misiunii universitare din Brazilia, privind în acea perioadă
gândirea umană din perspectiva transculturală şi a alterităţii.
Prima sa lucrare în domeniul antropologiei a fost publicată în
anul 1936, având ca temă organizarea socială a populaţiei „ Bororo” 3.
În aceeaşi direcţie, Claude Lévi-Strauss întreprinde cercetări
etnografice în Mato Grosso şi Amazonia.
În cadrul cercetării întreprinse la populaţia Bororo,
antropologul analizează modul în care sunt realizate contactele
culturale, acestea deţinând o semnificaţie deosebită în ceea ce priveşte
transformările care au loc într-o comunitate umană. Lévi-Strauss
atrage atenţia asupra rolului major pe care îl au misionarii în aplanarea
conflictelor dintre indigeni şi colonişti 4.
În Tropice triste ne sunt furnizate informaţii privitoare la
forma de organizare socială a populaţiilor Bororo, caracteristică fiind
organizarea în ginţi, compuse din grupuri de familii care prezintă un
sistem de descendenţă de tip matriliniar 5.
Cu toate că activităţile specifice de subzistenţă ale populaţiei
sunt legate de vânătoare şi cules, pot fi observate primele semne ale
specializării profesionale 6.
După cel de-al II-lea Război Mondial, a predat la New School
for Social Research şi la Free School for Higher Studies din New
York. Aici l-a cunoscut pe Roman Jakobson, de la care a preluat şi
adaptat modelul structuralist din lingvistică, aplicându -l culturii. În
America deţinuse şi funcţia de consilier cultural la Ambasada Franţei
din Statele Unite ale Americii, în perioada 1945 -1948.
După întoarcerea în Franţa, Claude Lévi-Strauss primeşte
titlul de doctor în litere, după ce susţinuse teza Les structures
élémentaires de la parenté. În anul 1949 devine director adjunct la
Musée de l`Homme. În anul 1960 fondează Laboratorul de
Antropologie Socială, iar în anul 1973 a fost ales membru al
Academiei Franceze.
Principalele sale lucrări: La vie familiale et sociale des
Indiens Nambikwara (1948); Les structures élémentaires de la parenté
(1949); Race et histoire (1952); Tristes tropiques (1955);
Anthropologie structurale (1958); Le totémisme aujurd`hui (1962); La
pensée sauvage (1962), au constituit şi constituie puncte de reper a le
3
P. Bohannan, M. Glazer, High Points in Anthropology, McGraw-Hill, New
York, 1988, p. 423
4
Cl. Lévi-Strauss, Tropice triste, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 222-223
5
Ibidem, p. 230
6
Ibidem, p. 231
167
Antropologiei culturale. Nu mai puţin important este ciclul de
Mythologiques, apărută în patru volume (1964, 1966, 1968, 1971).
Lévi-Strauss este considerat de mulţi specialişti ca fiind
părintele Structuralismului. În anul 1959 devine profesor titular de
Antropologie socială la Collège de France.
Lucrările lui Claude Lévi-Strauss au influenţat domenii
diverse din cadrul ştiinţelor sociale, precum filosofia, religia 7 sau
literatura. Din punctul de vedere al convingerilor sale politice, a fost
un susţinător al marxismului.
Structuralismul straussian a constituit un efort în demersul de
reducere a informaţiilor referitoare la sistemele culturale, la relaţii
formale esenţiale existente între elemente.
El a privit culturile ca sisteme de comunicaţie şi a construit
modele la a căror bază se aflau lingvistica structurală şi conceptele
matematice despre structură, în vederea stabilirii şi demonstrării
legilor generale care guvernează structura relaţiilor sociale.
Înclinaţia lui Claude Lévi-Strauss către marxism îşi are
originea în influenţa exercitată asupra sa de Partidul Comunist
Francez, dar antropologul s-a străduit din răsputeri să se disocieze de
dogmatica şi de metodele mecanice ale stalinismului pentru care
conceptul de lingvistică structurală era folositor.
După opinia lui Lévi-Strauss, termenul structură socială nu
are nimic în comun cu realitatea empirică, ci doar cu modelele care
sunt construite după ea. Structura socială nu poate fi redusă la
ansamblul relaţiilor sociale.
O structură este compusă dintr-un model pentru întocmirea
căruia trebuie îndeplinite câteva cerinţe: în primul rând, structura
expune caracteristicile unui sistem, ea este compusă din alte elemente
dintre care nici unul nu poate fi modificat fără ca toate celelalte
elemente să fie afectate.
Pe de altă parte, pentru oricare model dat, ar trebui să existe
posibilitatea de a comanda o serie de transformări, realizând un grup
de modele de acelaşi tip.
Proprietăţile menţionate asigură predictibilitatea reacţiei
modelului în cazul în care unul sau mai multe elemente sunt supuse
anumitor modificări. Modelul trebuie constituit astfel, încât realităţile
observate să poată fi înţelese imediat.
7
Cl. Lévi-Strauss, Gîndirea sălbatică. Totemismul azi, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1970, p. 81: autorul contribuie la analiza totemismului,
identificându-i rolul de factor al coeziunii sociale
168
Punctul central al antropologiei lui Claude Lévi-Strauss a
gravitat în jurul înţelegerii structurii unei societăţi şi a transformărilor
posibile care survin.
Începând din anii ‟60, Structuralismul devine o modă în
Franţa, coincizând cu perioada de declin a simpatiei populare deţinute
de Partidul Comunist Francez care încetează să mai susţină realit ăţile
din Uniunea Sovietică, fiind totodată momentul când survine în Franţa
scindarea dintre elita intelectuală şi clasa muncitoare.
Referitor la structura socială, Lévi-Strauss conchidea:
„(...) Principiul fundamental este că noţiunea de structură socială nu
se referă la realitatea empirică, ci la modelele construite după ea.
Astfel apare deosebirea dintre două noţiuni atât de apropiate, încât
au fost adeseori confundate, adică aceea de structură socială şi
aceea de relaţii sociale.
Relaţiile sociale sunt materia primă întrebuinţată pentru construirea
modelelor care scot în evidenţă structura socială însăşi. În nici un
caz aceasta nu poate fi, deci, redusă la totalitatea relaţiilor sociale
care pot fi observate într-o societate dată (...)” 8.
Una dintre preocupările lui Lévi-Strauss a constat în analiza
sistemelor de relaţii de rudenie şi modul în care limbajul este reflectat
în relaţiile de rudenie.
Antropologul era interesat să aducă la suprafaţă structurile
elementare ale rudeniei şi să identifice modul în care acestea se
proiectează în mintea oamenilor, refractându-se în subconştientul
acestora.
Dincolo de a identifica modul de operare al mecanismelor
societăţii, a motivaţiei oamenilor în întreprinderea anumitor acţiuni,
Claude Lévi-Strauss intenţiona în mare parte din cercetările sale să
dezvăluie principiile de funcţionare a minţii umane.
Profesorul clujean Achim Mihu propune o formă schematizată
a ideilor fundamentale ale lui Lévi-Strauss cu privire la abordarea
relaţiilor de rudenie (a se vedea Anexe, Fig. 5).
Relaţiile de rudenie îmbracă o formă aparte în cadrul vieţii
social-culturale, aceea a conştiinţei emice, mediul în care adevărul
fenomenal se afirmă.
Antropologul va avea în acest context misiunea de a pătrunde
în aceste substraturi reprezentate de procesele mintale, în vederea
identificării legilor generale care le guvernează. În această fază
8
Cl. Lévi-Strauss, Antropologia structurală, Ed. Politică, Bucureşti, 1978, p.
336
169
intervine conştiinţa etică, presupunând studierea ştiinţifică a
fenomenelor culturale şi sociale 9.
Tot lui Lévi-Strauss îi aparţine ideea conform căreia relaţiile
de rudenie constituie un element esenţial al Antropologiei culturale,
deoarece în societatea umană rudenia nu trebuie percepută stricto
sensu ca fenomen socio-cultural.
În altă ordine de idei, Lévi-Strauss promovează aceeaşi
concepţie despre societăţile indigene ca şi alţi antropologi, aceea a
laboratorului perfect pentru cercetare 10.
Dintr-un alt punct de vedere, Claude Lévi-Strauss se remarcă
în ipostaza de critic al Antropologiei culturale, fiind vorba, fără
îndoială, de o critică de natură constructivă, care are meritul de a
atrage atenţia asupra unor neajunsuri întâlnite cu precădere în
terminologia disciplinei (spre exemplu, în Antropologia socială
încearcă să clarifice chiar şi diferenţele de terminologie din literatura
americană şi cea britanică), dar şi în practica academică antropologică,
susţinând necesitatea unei decantări lucide a materialului propus spre
studiu studenţilor, având în vedere vastitatea acestuia.
Unul dintre cei mai vehemenţi critici ai lui Lévi -Strauss a fost
Clifford Geertz, care îi consideră întregul demers ştiinţific impropriu
antropologiei, vizată fiind, în primul rând, lucrarea Tropice triste 11.
Nu în ultimul rând, Claude Lévi-Strauss este cunoscut ca
adversar al conceptului de „primitiv”, precum şi a catalogării unor
grupuri rămase la „stadiul de natură” 12 ori la vârsta copilăriei în ceea
ce priveşte dezvoltarea culturală 13. Diferenţele sau dezvoltarea
culturală inegală este explicată de antropologul francez astfel: „(...)
Oamenii au elaborat culturi diferite d in cauza depărtării geografice, a
particularităţilor mediului şi a ignorării existenţei restului lumii
(...)” 14.
Într-o oarecare măsură, demersul lui Lévi-Strauss ar putea fi
privit ca o încercare de îndeplinire a unor reparaţii morale la adresa
celora care au fost vizaţi de etichetările de mai sus.
9
Ibidem, p. 75
10
Idem, Mitologice I. Crud şi gătit, Ed. Babel, Bucureşti, 1995, p. 19-52
11
Cl. Geertz, Works and Lives. The Anthropologist as Author, Polity Press,
Cambridge, 1989, p. 25 sqq.
12
Il. Petraş-Voicu, Introducere în antropologia lui Claude Lévi-Strauss, Ed.
Dacia, Cluj-Napoca, 1992, p. 179
13
Cl. Lévi-Strauss, Rasă şi istorie, Ed. Fides, Iaşi, 1996, p. 40: „(...) În
realitate nu există popoare-copii; toate sînt adulte, chiar şi cele care nu şi-
au ţinut un jurnal al copilăriei şi adolescenţei (...)”
14
Ibidem, p. 17-18
170
O puternică influenţă asupra lui Lévi-Strauss a avut-o Marcel
Mauss, pe care acesta îl considera precursor, aşa cum s -a precizat mai
sus. Unii autori 15 îl cataloghează pe Mauss a fi de drept cel care a pus
bazele Structuralismului în antropologia culturală franceză.
Un alt punct de reper al teoretizării Structuralismului, l -a
reprezentat E.R. Leach.
Edmund Roland Leach s-a născut la Sidmouth, Marea
Britanie, rămânând un punct de reper al Antropologiei britanice
datorită cercetărilor sale întreprinse în Birmania şi Sri Lanka pe de o
parte, iar pe de altă parte, prin preocupările sale de teoretizare a
disciplinei antropologice.
Cu toate că avea o formare iniţială în inginerie, E.R. Leach se
asociază grupului de antropologi conturat la London School of
Economics în jurul lui Bronisław Malinowski. În perioada 1953 -1978,
va preda Antropologia la Cambridge.
Cercetările întreprinse în Kurdistan, în anul 1938, îi vor oferi
posibilitatea lui Leach de a-şi concepe prima carte, Social and
Economic Organisation of the Rawaduz Kurds, care va apărea în 1940.
O altă cercetare va fi orientată către kaşinii din Birmania, rezultatele
fiind publicate în 1954, în Political Systems of Highland Burma.
Mai ales interesul pe care îl manifestă Leach pentru modelele
formale aplicate în terminologia specifică relaţiilor de rudenie îl
apropie de Structuralismul straussian, dar, cu toate acestea, consideră
abordările metodologice ale acestuia apropiate mai mult de metafizică.
Leach şi-a impus punctul de vedere în Antropologie şi prin
alte lucrări, cum ar fi: Rethinking Anthropology (1961); Pul Eliya: A
Village in Ceylon. A Study of Land Tenurs and Kinship (1961) şi
printr-o lucrare dedicată celui mai de seamă reprezentant al
Structuralismului – Claude Levi-Strauss (1970). Se stinge din viaţă în
anul 1989.
În curentul structuralist mai pot fi remarcaţi numeroşi autori,
nu neapărat antropologi, care au avut un aport substanţial la
dezvoltarea curentului.
De exemplu, Roland Barthes, filosof literar francez, era
influenţat de Structuralism, dar refuza să fie considerat un
structuralist. Jaques Lacan, critic literar francez, aflat sub influenţa
curentului psihanalist propagat de Freud, care la rândul său nu -şi
recunoştea caracterul de structuralist, dar care se reflectă în lucrările
sale.
Jaques Derida, filosof şi critic literar francez, care se
încadrează atât în categoria structuraliştilor cât şi a post -
15
R.H. Winthrop, op.cit., loc.cit.
171
structuraliştilor; şi, nu în cele din urmă, Michel Foucault, care în
lucrările sale este preocupat de putere, mai precis, de cine deţine
puterea într-o societate, din punct de vedere social.
Deşi structuralismul a fost considerat de critici drept o teorie
statică, ce nu ţine cont de individualitatea umană şi de actele
independente umane, reprezintă un punct de reper al Antropologiei
culturale, iar spre deosebire de teoriile anterioare, a urmărit să
reconcilieze sensibilul şi inteligibilul, arta şi logica 16.
16
1999, p. 646
172
X I I . A N T R O PO L O G I E Ş I FE M I N I S M
În discursul ştiinţific, ideea de antropologie femini stă începe

să fie din ce în ce mai frecvent întâlnită la începutul anilor 1970, când
o serie de femei, care s-au remarcat în domeniu, reacţionează la
caracterul exclusivist masculin 1 al ştiinţei antropologice.
Din această perspectivă, Margaret Mead şi Ruth Fulton
Benedict sunt recunoscute aproape în unanimitate ca iniţiatoare ale
orientării feministe în antropologie, care deşi contribuiseră esenţial la
dezvoltarea antropologiei, nu îşi asumaseră sarcina de a iniţia un
curent ori o şcoală antropologică.
Antropologia, în contextul care ne interesează aici, percepe
rolurile economice deţinute de femei ca principală variabilă care
afectează statutul acestora. De cele mai multe ori au fost vizate
contribuţiile femeilor atât în societăţile de vânători -culegători, cât şi
în societăţile agrare 2. Altă serie de preocupări viza rolurile deţinute de
femei în cadrul familiei, femeia nemaifiind analizată strict din postura
exclusivă de soţie, ci din aceea de participantă activă în luarea
deciziilor majore în familie 3.
Dar în mod ironic, cei care s-au aplecat pentru prima oară
asupra problematicii feministe în antropologie au fost bărbaţii.
Statutul femeii în societate şi raportul ei de subordonare faţă
de bărbat a fost o problemă tratată încă din primii ani ai secolului al
XIX-lea. Bunăoară Charles Fourier (1772-1837), reprezentant al
socialismului utopic, atinsese această problemă în lucrarea Théorie
des quatre mouvemens et des destinées générales (1808). Totodată,
Ch. Fourier este considerat părintele ideii de feminism.
Ideile centrale promovate de Ch. Fourier pledau în favoarea
rolului femeii în societate ca generator al progresului social,
extinderea privilegiilor pentru femei reprezentând principiul general al
tuturor progreselor sociale 4.
1
L. Lamphere, Gender, în D. Levinson, M. Ember, Encyclopedia of Cultural
Anthropology, 2, Henry Holt&Co., New York, 1996, p. 487-489
2
C.C. Mukhopadhyay, P.J. Higgins, Anthropological Studies of Women’s
status revisited: 1977-1987, în A.R.A., 17, 1988, p. 463
3
Ibidem, p. 464
4
Ch. Fourier, Théorie des quatre mouvemens et des destinées générales,
Leipzig, 1808, p. 180: „(...) Les progrès sociaux et changemens de période
Evoluţionistul elveţian J.J. Bachofen (1815-1887) publicase în
anul 1861 celebra lucrare Das Mutterrecht, încununare a unei serii de
conferinţe susţinute la Stuttgart asupra statutului juridic al femeii.
Bachofen este cel care analizase matriarhatul în cele trei ipostaze ale
sale: de descendenţă, juridic şi religios 5. Lucrarea va fi tradusă şi în
franceză, în anul 1903, sub egida Grupului Francez de Studii
Feministe 6, fapt care încă o dată îi relevă semnificaţia pentru domeniul
pe care l-am propus atenţiei.
Pe de altă parte, în marea majoritate a lucrărilor dedicate de
către antropologi societăţilor primitive, atenţia este centrată asupra
bărbatului, asupra rolului acestuia în societate iar femeile de cele mai
multe ori sunt ignorate 7.
În societatea creştină, subordonarea femeii a fost în mare parte
bazată pe principiile biblice. Dreptul absolut al bărbatului asupra
femeii, idee prezentă în mentalul colectiv al multor societăţi, chiar şi
în zilele noastre, este fundamentat conform câtorva pasaje din Vechiul
Testament: „(...) Şi a zis Adam: iată acesta-i os din oasele mele şi
carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din
bărbatul său (...)” 8, sau în alt caz, „(...) Iar femeii i-a zis: voi înmulţi
mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dure ri vei
naşte copii, atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni (...)” 9.
Alţi etnologi şi antropologi au acordat atenţie femeilor din
regiunile extra-europene, descriind societăţi de tip matriarhal 10.
Tendinţa către conturarea unei ştiinţe cu caracter democratic
şi echitabil a fost în permanenţă prezentă la reprezentantele
antropologiei feministe.
Deşi primele lucrări cu caracter feminist în antropologie au
fost privite cu destulă circumspecţie, ulterior majoritatea
antropologilor, fie ei şi bărbaţi, vor recunoaşte valoarea acestora.
s’operent en raison du progress des femmes vers la liberté; et les décadences

d’ordre social s’opèrent en raison du décroissement de la liberté des femmes
(…) l’extension des privileges des femmes est le principe general de tous
progress sociaux (…)”
5
G. Gaillard, Dictionaire des ethnologues et des anthropologues, Armand
Colin, Paris, 1997, p. 21
6
J.J. Bachofen, Le Droit de la Mère dans l’antiquité, Groupe Français
d‟Études Féministes, Paris, 1903
7
D. Amaury Talbot, Woman’s Mysteries of a Primitive People. The Ibibios of
Southern Nigeria, London, 1915, p. 2
8
Vechiul Testament, Facerea, I, 2.33
9
Vechiul Testament, Facerea, I, 3.16
10
Ch. Castellani, Les Femmes au Congo, Ernest Flammarion, Paris, f.a., p.
103
174
ANTROPOLOGIE ŞI FEMINISM
În perioada de început, scrierile femeilor -antropolog au fost
influenţate într-o extrem de mare măsură de inechitatea socială
prezentă în cadrul grupului, mai ales în ceea ce priveşte raportul
femeie-bărbat, dar în egală măsură şi de alte aspecte.
Cercetările lui R. Benedict şi M. Mead au urmărit să reliefeze
modul în care femeia este privită şi percepută în registru comparativ în
mai multe societăţi, din care nu lipsea nici perspectiva asupra
societăţii occidentale. Antropologia feministă s-a conturat în mod
special în Statele Unite ale Americii.
În Europa, unde antropologia socială cunoscuse la rândul ei o
dezvoltare remarcabilă în timp, accesul femeilor către domeniu era
extrem de rar, cu toate că existau o serie întreagă de şcoli
antropologice nu doar în Anglia, ci şi în Franţa şi Germania.
O altă problemă identificată de femeile-antropolog, în virtutea
caracterului preponderent androcentrist al disciplinei de până atunci a
constat în faptul că majoritatea cercetărilor au fost realizate de bărbaţi,
care foloseau ca informatori în exclusivitate bărbaţii din comunităţile
studiate 1. Cu toate acestea, antropologia americană era considerată
drept etalon în ceea ce priveşte accesul egal al femeilor şi bărbaţilor la
domeniul ştiinţific, situaţie care nu putea fi regăsită în prea multe
cazuri în ştiinţele sociale 2.
Statutul femeii în societate variază de la o cultură la alta, de la
o regiune geografică la alta şi nu în ultimă instanţă, de la o epocă
istorică la alta.
A. Leroi-Gourhan urmăreşte diferenţierea dintre sexe în cadrul
procesului de asigurare a subzistenţei, în registru comparativ la
diferite popoare. Astfel, la eschimoşi observă o interdicţie a femeilor
de a participa la vânătoare, spre deosebire de triburile di n estul
Americii, unde femeilor le este permisă doar vânarea animalelor de
talie mică.
Pe de altă parte, la unele triburi din Africa, bărbaţii în general
nu participă la culesul plantelor, excepţie făcând acele specii a căror
răspândire este vastă, fiind necesară parcurgerea unor distanţe lungi.
Cauzele diferenţierilor ţin cu prioritate de caracteristicile psiho -
motorii ale indivizilor.
1
F. Pine, Gender, în Al. Barnard; J.Spencer, Encyclopedia of Social and
Cultural Anthropology, Routledge, New York, 1996, p. 253
2
M. Di Leonardo, Gender at the Crossroads of Knowledge: Feminist
Anthropology in the Postmodern Era, University of California Press, Los
Angeles, 1991, p. 5-6
175
Bărbaţii, caracterizaţi ca fiind purtătorii unei agresivităţi mai
pronunţate, sunt mai potriviţi pentru vânătoare decât femeile, cărora le
este specifică o mobilitate mai redusă 3.
La populaţiile primitive, grupul este compus dintr-un număr
limitat de indivizi de ambele sexe, care deţin o specializare din
perspectiva funcţionalităţii şi care, într -un ciclu periodic parcurg un
teritoriu ce corespunde satisfacerii nevoilor proprii de subzistenţă.
Grupul de indivizi reprezintă o unitate de subzistenţă, se poate alipi
altui grup, însă este capabil să îşi asigure singur perpetuarea 4 (a se
vedea Anexe, Fig.7 – cazul aborigenilor Naron).
Perioada modernă, în ansamblul ei, atât în Europa, cât şi în
America a fost marcată de un androcentrism profund.
Fie că era vorba de regimuri totalitare ori democratice, femeia
îşi păstra statutul de inferioritate în raport cu bărbatul. De exempl u, în
Germania celui de-al II-lea Război Mondial, femeia ariană rămânea
tributară celor trei K 5, rolul ei primordial în societate fiind acela de a
naşte băieţi, viitori ostaşi ai Reich-ului. Poate cea mai concretă dovadă
a servitudinii feminine este ipostaza acesteia de gospodină 6.
În Statele Unite, poziţia femeii va suporta o modificare cu
precădere prin intermediul propagandei politice. Astfel, intrarea în
război, în anul 1941 şi înrolarea bărbaţilor, va determina o accentuată
scădere a forţei de muncă, situaţie greu de acceptat de industriaşii
americani.
Femeile au fost încurajate să ocupe locurile de muncă rămase
libere în industrie, pe această cale survenind o spectaculoasă
transformare a femeii gospodine şi mame într -o femeie puternică, aptă
să înlocuiască în muncă bărbatul.
La 29 mai 1943, pe coperta de la The Saturday Evening Post
va apărea pentru prima dată o imagine care îşi croieşte drumul în
istorie, devenind ulterior simbolul mişcării feministe. Creaţie a lui
Norman Rockwell, Rosie the Riveter, devenise, poate, cel de-al doilea
dintre cele mai cunoscute personaje de pe afişele de propagandă
americane, după imaginea lui Uncle Sam, cu mesajul I want you for
the U.S. Army.
Seria de afişe propagandistice înfăţişând-o pe Rosie the
Riveter a continuat pe tot parcursul războiului, în unele cazuri textul
aferent conţinând o tentă misogină evidentă: America’s Women have
3
A. Leroi-Gourhan, Hand und Wort. Die Evolution von Technik, Sprache und
Kunst, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1984, p. 196
4
Ibidem, p. 179 sqq.
5
„Kirche, Küche, Kinder” (Biserică, bucătărie, copii)
6
R. Felski, Feminist futures, în I.J.C.S., 4, 2, 2001, p. 241
176
met the test! „Good work, sister. We never figured you could do a
man-size job!”.
După cel de-al II-lea Război Mondial, apare necesitatea
realizării unor studii referitoare la problemele cu care se confruntau
femeile în societate, atenţia îndreptându-se către statutul casnic al
femeilor în Statele Unite, statutul femeilor de culoare de pe
continentul nord-american şi din „Lumea a treia”.
În cel din urmă caz, putea fi observată o reîntoarcere către
problemele fostelor colonii europene care îşi dobândiseră
independenţa şi care se confruntau cu reale probleme nu doar în ceea
ce priveşte statutul femeii în societate.
Pornind de la materialismul american, a fost abordată şi o
analiză din perspectivă interdisciplinară a problemelor specifice vieţii
de cuplu şi de familie în general, feminismul antropologic vizând cu
predilecţie modul în care femeia este afectată în contextul unei
schimbări a mijloacelor de subzistenţă şi de producţie.
Un alt pol al demersului feminist a fost analiza rolurilor pe
care femeia le ocupa în cadrul cuplului, respectiv cel de mamă,
definitoriu în contextul problemelor legate de descendenţă, ştiut fiind
faptul că încă la ora actuală mai există societăţi în care aceasta se
socoteşte pe linie maternă.
Încă din anii premergători deceniului al optulea, dar mai cu
seamă în anii 1980, unul dintre cele mai frecvent vehiculate concepte
în antropologia feministă devenise conceptul de Gender 7.
Prin Gender se făcea referire deopotrivă la categoria
bărbaţilor şi a femeilor, dar şi la relaţiile sociale existente între cele
două sexe, definiţia fiind diferită de la o societate la alta, respectiv de
la o cultură la alta 8.
7
R.J. McGee; R.L. Warms, Anthropological Theory. An Introductory History,
Mayfield Publishing Company, London, 1996, p. 392
8
dintre lucrările mai recente în domeniul antropologiei feministe amintim:
M. Rosaldo; L. Lamphere, Women, Culture, and Society, Stanford University
Press, Stanford, 1974; - M. Etienne; E. Leacock, Women and Colonization:
Anthropological Perspectives, Praeger, New York, 1980; - Sh. Ortner; H.
Whitehead, Sexual Meanings: The Cultural Construction of Gender and
Sexuality, Cambridge University Press, Cambridge, 1981;- M. di Leonardo,
Gender at the Crossroads of Knowledge: Feminist Anthropology in the
Postmodern Era, University of California Press, Berkeley, 1991; - H. Moore;
Feminism and Anthropology, University of Minnesota Press, Minneapolis,
1988; - N.J. Parezo, Hidden Scholars: Women Anthropologists and the Native
American Southwest, University of New Mexico Press, Albuquerque, 1993; -
R. Behar; D.A. Gordon, Women Writing Culture, University of California
Press, Berkeley, 1995; - P. Turner Strong, Feminist Theory and the 'Invasion
177
Un alt aspect al preocupărilor specifice antropologiei
feministe l-a reprezentat studierea grupurilor de femei din perspectiva
nivelului de instruire şi a mediului, în fond mediul fiind în primul rând
responsabil de generarea unor diferenţe în acest sens.
Semnificativă este şi contribuţia femeilor-antropolog la
identificarea elementelor terminologice caracteristice discriminării în
funcţie de sex.
În acest sens, multă vreme cuvântul om era identificat în
mentalitatea opiniei publice cu cel de bărbat şi nu în sensul de Homo
sapiens 9. Nespecificarea acestor diferenţe terminologice a reprezentat
multă vreme una dintre acuzele majore pe care femeile -antropolog le-
au adus omologilor lor de sex opus din cadrul ştiinţei.
Dar şi în sens invers acuzele nu s-au lăsat aşteptate, femeile-
antropolog fiind criticate de o prea modestă implicare în analiza
problemelor cu care se confruntau femeile ce proveneau din rândul
unor minorităţi etnice, putând fi observată o evitare din partea
reprezentantelor antropologiei feministe a problemelor din viaţa
femeilor de culoare.
La fel ca şi în cazul tendinţei majore prezente în antropologie,
de căutare a unor posibile origini şi precursori, susţinătoarele
antropologiei feministe şi-au îndreptat atenţia către perioadele de
început pentru a identifica posibile exemple de urmat ori
deschizătoare de drumuri. Este şi cazul lui Alice Cunningham Fletcher
(1838-1929), născută în Cuba din părinţi americani, considerată de
mulţi ca una dintre primele femei-antropolog.
În toamna anului 1881, Alice Fletcher iniţiase o cercetare care
viza triburile indigene din Dakota. Pe întreg parcursul cercetării
locuieşte într-o comunitate de indieni Sioux, observând modul de viaţă
şi statutul femeilor din cadrul acesteia.
Contribuţia lui A. Fletcher poate fi recunoscută fără îndoială,
întrucât se numără printre primele femei care aplică metoda
observaţiei participative, iar pe de altă parte, tot legat de metodă, pune
bazele a ceea ce ulterior antropologii înţeleg prin echipă de cercetare.
În acest sens, ea este însoţită de Susette La Flesche, o femeie indigenă
din tribul Omaha (informatorul cheie) şi de jurnalistul Th. Henry
Tibbles.
Lumea ştiinţifică îi datorează fără îndoială recunoaşterea
cuvenită, întrucât Alice Cunningham Fletcher a abordat o nouă
of the Heart' în North America Ethnohistory, 43.4, 1996; K. Visweswaran,

Histories of Feminist Ethnography, în A.R.A., 26, 1997
9
elocvente fiind astfel variantele termenului în limba engleză – man, şi
derivatul său Mankind – Umanitate, respectiv în franceză l’homme –
l’Humanité
178
perspectivă în etnologie şi antropologie, trecând de limitele bibliotecii
şi dedicându-se muncii de teren.
În preajma anului 1882, A. Fletcher va activa în cadrul
Peabody Museum of Archaeology and Ethnology din Cambridge,
Mass., în 1886 ocupând postul de asistent 10. În anul 1911 va publica
principala ei lucrare, The Omaha Tribe. Printre demnităţile pe care le-
a deţinut se numără şi aceea de Preşedinte a Societăţii feministe de
antropologie 11.
Analizând o tematică vastă care cuprindea ritualurile,
cântecul, dansul şi habitatul unor triburi de indieni cum ar fi Omaha,
Sioux sau Pawnee, A. Fletcher nu doar că bulversează „ordinea
firească a lucrurilor” într-o ştiinţă exclusiv „masculină”, dar pune în
acelaşi timp şi bazele unor noi abordări metodologice.
Ruth Fulton Benedict (1887-1948) se remarcă în ipostaza de
studentă a lui F. Boas şi totodată ca una dintre cele mai influente
femei din antropologie. Preocuparea ei centrală viza elaborarea unui
demers configuraţionist pentru cultură 12. Dar în contextul care ne
interesează aici, R. Benedict este cea care introduce conceptul de
antropologie feministă în ştiinţă.
Margaret Mead (1901-1978) se remarcă în ipostaza de femeie-
antropolog influenţată de Gestaltpsychologie. Natura şi caracterul
cercetărilor întreprinse de M. Mead, care au influenţat generaţii întregi
de femei-antropolog, dar şi publicarea unor lucrări precum: Coming of
Age in Samoa. A Psychological Study of Primitive Youth for Western
Civilization (1928); Sex and Temperament in Three Primitive Societies
(1935) şi Male and Female. A Study of the Sexes in a Changing World
(1949) 13 a determinat înscrierea acesteia în cadrul reprezentantelor
antropologiei feministe.
Într-o perioadă mai recentă, Michelle Rosaldo lansase în
Woman, Culture and Society: A Theoretical Review (1974) la
Universitatea Stanford, un discurs axat asupra asimetriilor dintre sexe
în societate, luând în discuţie implicit şi problema statutului de
subordonare pe care îl au femeile în raport cu bărbaţii.
M. Rosaldo ajunsese la concluzia că subordonarea femeii se
datorase în primul rând legăturii acesteia cu sfera domestică şi nici
într-un caz cu natura.
10
W. Hough, Alice Cunningham Fletcher, în A.A., 25, 1923, p. 254
11
G. Gaillard, op.cit., p. 65
12
J. Modell, Ruth Fulton Benedict (1887-1948), în U. Gacs et alii, Women
Anthropologists: A Biographical Dictionary, Greenwood Press, New York,
1988, p. 1-7
13
P. Bonte; M. Izard, Dicţionar de Etnologie şi Antropologie, Ed. Polirom,
Iaşi, 1999, p. 419
179
Afirmaţia lui M. Rosaldo intenţiona să tempereze oarecum o
idee mult mai tranşantă, susţinută de Sherry Ortner. Aceasta,
încercând la rândul ei să găsească o explicaţie ştiinţifică pentru
asimetriile sociale dintre sexe, devenise radicală indicând faptul că
subordonarea femeii era un fenomen universal, prezent aşadar în cazul
majorităţii societăţilor umane.
În lucrarea Is Female to Male as Nature is to Culture?,
apărută în acelaşi an 1974, Sh. Ortner este de părere că femeile de
oriunde sunt asociate naturii, iar logica acestei afirmaţii constă într -o
realitate biologică, în virtutea căreia femeia dă naştere copiilor şi
nicidecum bărbatul.
Astfel, din moment ce în fiecare cultură se realizează o
deosebire simbolică între natură şi cultură, bărbaţii întotdeauna vor fi
asociaţi cu ideea de cultură, iar rolul reproductiv al femeii determină
legarea ei de sfera domestică 14.
Michelle Rosaldo şi Sherry Ortner aduceau, de asemenea, în
discuţie o serie de opoziţii binare de tipul: public-privat (domestic),
producţie-reproducţie, natură-cultură, în demersul lor de a explica
subordonarea universală a femeii.
Pornind de la clasicul model straussian al opoziţiilor binare,
Sherry Ortner este de părere că relaţia dintre natură şi cultură se
derulează aproape în exclusivitate pe baza acestora.
Un reper care nu poate fi neglijat din perspectiva
antropologiei feministe este Ph. M. Kaberry. În anul 1952, publică un
studiu privind statutul economic al femeii din Bamenda (Camerun),
dar cercetarea vizase şi aspecte de natură socială, cum ar fi
subpopularea ori obstacolele prezente în dezvoltarea economică 15.
Un aspect direct propus spre cercetare de Ph. Kaberry a fost
gradul ridicat al mortalităţii infantile, la care s -a adăugat şi poziţia şi
statutul defavorabil al femeii în societate.
Cu toate acestea, ipotezele au fost într-o oarecare măsură
infirmate de rezultatele muncii de teren. Tradiţia orală din Bamenda şi
mentalul colectiv în ansamblul său, îşi rezervă însă o imagine
diametral opusă faţă de statutul femeii. Astfel, Ph. Kaberry conchidea:
„(...) În Nsaw, ca de altfel oriunde în provincie,
femeile se mândresc cu propriile abilităţi şi competenţe în
domeniul agriculturii, pornind de la responsabilitatea lor de a
asigura hrana şi de a se îngriji de gospodărie, la care se adaugă
14
15
Ph.M. Kabbery, Women of the Grassfields. A Study of the Economic
Position of Women in Bamenda, British Cameroons, Colonial Research
Publication, no. 14, Colonial Office, London, 1952, p. v
180
ideea conform căreia femeile sunt conştiente de faptul că
reprezintă coloana vertebrală a ţării. Deosebit de important este
faptul că, privitor la poziţia lor în societate, nu doar că deţin un
rol indispensabil în economie, deţinând o libertate considerabilă
în modul de utilizare al pământului şi al cerealelor pe care le
produc, dar şi faptul că rolul lor este explicit recunoscut de restul
16
comunităţii (...)” (trad. S.P.) .
Dar şi alte numeroase femei şi-au pus amprenta asupra
antropologiei, cum ar fi: Mary Douglas, Cora DuBois, Elizabeth
Florence Colson, Marjorie Shostak şi enumerarea ar putea continua.
Însă în cazul celei din urmă, nu poate fi trecută cu vederea excelenta
ei monografie Nisa, o lucrare de referinţă în domeniul antropologiei
feministe 17, în care pot fi regăsite aspecte privitoare la căsătorie,
naştere, statutul matern, raporturile dintre bărbaţi şi femei, la
populaţia !Kung din Africa.
Către sfârşitul anilor ‟70 numeroase femei-antropolog au
început să manifeste rezerve vis-à-vis de relevanţa conceptului
subordonării femeii.
Exemplul cel mai elocvent a rezultat în urma unor cercetări
întreprinse la societăţi tribale, marcate de o permanentă preocupare
cotidiană pentru asigurarea subzistenţei, societăţi în care diferenţierea
socială în funcţie de sex era inexistentă.
În primele etape ale construirii antropologiei feministe,
demersul prioritar urmărea elaborarea unei teorii care să explice
subordonarea femeii în familie, în registru transcultural. Astfel, o serie
de autori influenţaţi de marxism, precum M. Bloch, apelau la
principiile antropologiei feministe încercând să demonstreze că
orientarea materialistă aducea o adâncire a discrepanţelor între cele
două sexe la nivel social.
Rolul predominant al femeii în societate era cu precădere cel
reproductiv, reproducerea în sens biologic însemnând practic şi o
implicită reproducere a forţei de muncă.
Femeia, în acest context, era direct răspunzătoare de creşterea
şi educarea copiilor, astfel încât să rezulte un adult perfect pentru
procesul de producţie din cadrul societăţii capitaliste. Fr. Engels în
„Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului ” încerca să
explice, pe aceste considerente, tendinţa de a supradimensiona rolul
femeii de reproducător al forţei de muncă.
16
Eadem, p. 150
17
M. Shostak, Nisa. The Life and Words of a !Kung Woman, Vintage Books,
New York, 1983
181
Dar o presiune constantă asupra femeii era prezentă încă din
epocile istorice timpurii, mai exact din neolitic, moment în care
întâietatea bărbatului devine o certitudine.
După opinia unor autori, din momentul în care bărbaţii
deveniseră titularii de drept ai formelor de proprietate (teren, turmă,
ş.a.m.d.), a luat naştere şi practica transmiterii acestora din generaţie
în generaţie, pe linie masculină. O consecinţă imediată a fost
decăderea sistemului de descendenţă matriliniară, ducând la
înfrângerea istorică a sexului feminin.
Printre acuzele aduse antropologiei feministe, implicit a
utilizării exemplului opoziţiilor binare s-a numărat şi cea a
incompatibilităţii acestora cu tipul de societate contemporan.
Reprezentantele antropologiei feministe din Statele Unite al
Americii mai erau acuzate şi de femeile aparţinătoare unor grupuri
etnice care reclamau lipsa preocupărilor pentru problemele generat e de
discriminarea rasială sau de discrepanţele sociale majore dintre
majoritate şi minoritate.
Situaţia a fost ulterior reglementată prin focalizarea atenţiei şi
asupra acestor probleme omise - mai mult sau mai puţin intenţionat -,
iar pe de altă parte, prin atragerea a numeroase femei, care proveneau
din grupurile etnice, către antropologie.
În mod regretabil, lumea contemporană a rămas în continuare
scena conflictului latent dintre bărbaţi şi femei. Deceniile şase şi şapte
ale secolului XX au fost marcate de un androcentrism promovat în
foarte mare măsură prin producţii cinematografice şi de televiziune.
Aproximativ în aceeaşi perioadă, în contextul Războiului
Rece, se va mai nărui o redută în ceea ce priveşte primatul bărbaţilor:
la 6 iunie 1963, Valentina Tereşkova devine prima femeie care ajunge
în spaţiul extra-atmosferic, urmată la 18 iunie 1983 de Sally Ride din
Statele Unite.
De remarcat este faptul că o mare parte a producţiilor au
promovat o serie de personaje masculine în ipostază de super -eroi:
Batman (1966), Superman (1978), Spiderman sau Hercules (1990).
Reacţia la androcentrismul promovat prin film a fost apariţia,
mai nou, a unor producţii care, prin personajele centrale, încearcă o
restabilire a echilibrului dintre sexe în această priv inţă. Astfel, în anul
1993 este lansată prima serie din Dr.Quinn. Medicine Woman, urmată
în 1995 de serialul pentru televiziune Xena: Warrior Princess.
Interesul antropologiei era acela de a proiecta modele prin
intermediul cărora să fie posibilă explicarea subordonării universale a
femeii, dar de cele mai multe ori acest demers era etichetat drept
marxist. De altfel, luase naştere o modă de a cataloga marxistă oricare
182
idee care nu corespundea unor standarde impuse de un grup elitist,
chiar şi în cadrul disciplinei explorării diversităţii umane.
De menţionat este şi faptul că prin intermediul feminismului
se urmărea obţinerea egalităţii politice cu bărbatul. În lumea modernă
şi contemporană, dreptul de vot al femeilor este acordat sporadic abia
începând cu secolul al XIX-lea, chiar şi până astăzi, în multe ţări
femeile fiind lipsite de drepturi politice.
Pentru o mai bună exemplificare, propunem tabelul de mai
jos, elocvent în această privinţă.
INTRODUCEREA DREPTULUI DE VOT PENTRU FEMEI
1869 Statul Wyoming (S.U.A) 1944 Franţa
1893 Noua Zeelandă 1945 Guatemala, Liberia, Japonia
Albania, Argentina, Belgia, Italia,
1902 Australia* 1946
Iugoslavia, Panama, România
Argentina, Birmania, Bulgaria,
1906 Finlanda 1947
China, Japonia, Liberia, Venezuela
1913 Norvegia 1948 Belgia, Corea, Israel
1915 Danemarca, Islanda 1949 Chile, Costa Rica
1917 Olanda, U.R.S.S. 1952 Grecia
Austria, Cehoslovacia Irlanda,
1918 1953 Mexic
Polonia, Suedia, Ungaria
1919 Germania, Luxemburg 1955 Indonezia
1920 Canada, S.U.A. 1958 Uganda
1924 Mongolia 1960 Nigeria
1928 Marea Britanie 1971 Elveţia**
1929 Ecuador 1974 Portugalia
1931 Spania, Sri Lanka (Ceylon) 1976 Iordania
1932 Brazilia, Thailanda, Uruguai 1984 Liechtenstein
1934 Cuba, Turcia 2001 Kuweit
1935 India 2002 Bahrein
1937 Ins. Filipine
1939 El Salvador
1942 Republica Dominicană
* Numai pentru femeile albe, din 1967 introducându -se dreptul de vot universal şi
pentru aborigeni
** În unele cantoane ale Elveţiei femeile dobândesc drept de vot până în anul 1990
Pe de altă parte, reprezentantele antropologiei feministe era u

atenţionate asupra faptului că au început să se ghideze după aceleaşi
principii, prezente în rândul bărbaţilor, pe care iniţial le criticaseră 18.
Mai tot timpul, antropologia feministă a fost asociată cu
mişcarea feministă, şi cu un oarecare grad de radicalism. Însă în
18
R.R. Reiter, Toward an Anthropology of Women, Monthly Review Press,
New York, 1975, p. 13-14
183
momentul politizării ştiinţei, asupra obiectivităţii unei cercetări
planează mai tot timpul îndoiala.
Cu toate acestea, rolul antropologiei feministe a fost acela de
sporire a conştiinţei feminine, atât din punct de vedere al demersului
metodologic, cât şi al celui teoretic. S-a realizat o relativă schimbare
de optică precum şi o oarecare demitizare a rolului preponderent al
bărbatului în societate.
184
X I I I . A N T R O PO L O G I A S I M B O L I C Ă Ş I
INTER PRET ATI VĂ
Obiectivul central al antropologiei simbolice îl constituie

studierea modalităţilor prin care actanţii vieţii sociale percep şi
interpretează mediul în care trăiesc, implicit acţiunile celorlalţi
membri ai societăţii. Rezultatele interpretărilor din această privinţă
dau naştere unui sistem cultural propriu şi celorlalţi, constând într -un
cumul de experienţe împărtăşite 1.
Antropologia simbolică îşi supune atenţiei variate simboluri şi
procese. Exemplificând, în categoria proceselor pot fi incluse miturile
şi ritualurile prin intermediul cărora oamenii conferă o încărcătură
semantică acestor simboluri, cu scopul de a reliefa problemele
fundamentale legate de viaţa socială specifică omului 2.
Conform unei idei lansate de Clifford Geertz, unul dintre
fondatorii curentului, la nivelul speciei umane poate fi recunoscută
nevoia existenţei unor repere simbolice care servesc la orientarea sa,
luând în considerare sistemul de reprezentări care se manifestă în
oricare cultură 3.
Cultura, din perspectiva antropologiei simbolice, este
percepută ca un sistem de reprezentări independent, care poate fi
descifrat cu ajutorul unor simboluri şi ritualuri cheie 4. Există două
mari premise care şi-au pus amprenta asupra antropologiei simbolice:
pe de o parte, în cazul credinţelor, chiar dacă iniţial acestea sunt de
neînţeles, ele îşi dezvăluie dedesubturile în momentul în care sunt
percepute ca şi parte a unui sistem cultural de reprezentări.
Cea de-a doua premisă fundamentală susţine că acţiunile sunt
dirijate prin interpretare, permiţându-se simbolismului de a interpreta
atât activităţile ideale, cât şi pe cele materiale.
Iniţial, antropologia simbolică era concentrată cu precădere
asupra religiei, cosmologiei, asupra activităţilor legate de parcurgerea
unor ritualuri, dar, în acelaşi timp, sunt vizate şi alte for me care, la
1
M. Des Chene, Symbolic Anthropology, în Encyclopedia of Cultural
2
J. Spencer, Symbolic Anthropology, în Encyclopedia of Social and Cultural
Anthropology, Routledge, London – New York, 1996, p. 535
3
Cl. Geertz, The Interpretation of Cultures. Selected Essays by Clifford
Geertz, Basic Books, New York, 1973, p. 45
4
J. Spencer, op.cit., p. 535
prima vedere, nu au încărcătură simbolică evidentă, cum ar fi
modelele de organizare politică, dar şi structurile de rudenie. Fără
îndoială, analiza acestor tipuri de forme sociale au oferit posibilitatea
cercetătorilor de a sublinia prin studiu rolul pe care îl deţin
simbolurile în viaţa de zi cu zi a unei comunităţi 5.
Originea antropologiei simbolice se află în reacţia care se
manifestă faţă de două curente majore prezente în antropologie. Pe de
o parte, era o reacţie la adresa structuralismului, fundamentat într-o
măsură poate mult prea ridicată pe studii de lingvistică şi semiotică 6.
Cu precădere în articolul lui Geertz, The Cerebral Savage: On the
Work of Claude Levy-Strauss rezidă nemulţumirea generată de
structuralism.
Demersul structuraliştilor se derula în direcţia acţiunilor
decantate de actorii sociali, în timp ce adepţii antropologiei simbolice
subliniau importanţa acţiunilor focalizate pe actorii sociali 7.
Nu în cele din urmă, structuraliştii făceau apel la simboluri
prin acceptarea locului lor în sistemul general şi nicidecum ca o parte
esenţială ce facilita înţelegerea sistemului în ansamblul său 8.
În al doilea rând, antropologia simbolică se dezvăluie şi ca o
reacţie la adresa materialismului cultural.
Reprezentanţii materialismului definesc cultura strict din
perspectiva puternicei semnificaţii a factorilor de mediu 9, în timp ce
adepţii antropologiei simbolice privesc cultura din perspectiva
simbolurilor.
Cert este că aceste două perspective, mai precis cea a
idealismului promovat de reprezentanţii antropologiei simbolice şi cea
a materialismului generată de discursul structuralist, au marcat
perioada anilor 1960-1970.
Ca şi în cazul altor teorii antropologice şi antropologia
simbolică acordă o atenţie sporită analogiilor tran sculturale. Una
dintre schimbările majore generate de antropologia simbolică este
reprezentată de centrarea atenţiei asupra unor informaţii care au mai
degrabă un fundament literar decât ştiinţific, fapt care se poate
5
M. Des Chene, op.cit., loc.cit.
6
Eadem, p. 1275
7
Sh. Ortner, Theory in Anthropology Since the Sixties, în Comparative
Studies in Society and History, 26, 1984, p. 136
8
J.J. Prattis, Parsifal and Semiotic Structuralism, în Anthropology at the
Edge. Essays on Culture, Symbol and Consciousness, University Press of
America, 1997, p. 33
9
L.L. Langness, The Study of Culture, Chandler and Sharp, New York, 1974,
p. 84
186
ANTROPOLOGIA SIMBOLICĂ ŞI INTERPRETATIVĂ
observa din utilizarea unor surse bibliografice provenite din afara
mediului antropologic tradiţional 1.
Antropologia simbolică analizează simbolurile provenite din
diferite laturi ale vieţii sociale, renunţându-se la izolarea unui singur
aspect din restul contextual. Astfel, se încerca preze ntarea ideii
conform căreia o serie de idei centrale, exprimate prin simboluri, pot
să se manifeste în diferite aspecte ale culturii 2.
Demersurile din cadrul antropologiei simbolice pot fi
încadrate în două direcţii: una îi este atribuită lui Clifford Gee rtz, de
la Universitatea din Chicago, iar cealaltă lui Victor W. Turner, de la
Universitatea Cornell.
O situaţie aparte o reprezintă un alt antropolog, din sfera
antropologiei simbolice, David Schneider, care nu poate fi încadrat în
nici una dintre şcolile iniţiate de cei doi antropologi menţionaţi mai
sus.
În esenţă, diferenţa dintre cele două şcoli îşi are originea în
influenţele care le-au marcat în timp. Geertz a fost influenţat într -o
mare măsură de sociologul german Max Weber, neacordând o
importanţă sporită analizei modului prin care simbolurile operează în
procesul social.
În cealaltă direcţie, la Victor Turner poate fi sesizată o
atitudine diametral opusă, referitor la modul în care simbolurile
acţionează în procesul social, fiind de altfel influ enţat de scrierile unui
alt reputat sociolog, respectiv de Emile Durkheim 3.
Clifford Geertz s-a născut în anul 1926 la San Francisco şi a
urmat cursurile Universităţii Harvard 4, în anii 1950, teza în
antropologie susţinând-o în anul 1956. Cariera sa didactică debutează
în 1960, când îl regăsim predând antropologia la Universitatea din
California şi ulterior la Universitatea din Chicago 5.
Cercetările sale de teren se derulaseră în Java (1952 -1953) 6,
Bali (1957-1958) şi Maroc, în ultima perioadă 7.
1
R. Handler, An Interview with Clifford Geertz, în Current Anthropology, 32,
1991, p. 611
2
M. Des Chene, op.cit., p. 1274
3
Sh. Ortner, op.cit., p. 128-129
4
Cl. Geertz, After the Fact. Two Countries, Four Decades, One
Anthropologist, Harvard University Press, Cambridge Massachusetts,
London, 1995, p. 96 sqq.
5
P. Bonte, M. Izard, Dicţionar de etnologie şi antropologie, Ed. Polirom,
Iaşi, 1999, p. 269
6
Cl. Geertz, Savoir local, savoir global. Les lieux du savoir, Presses
Universitaires de France, Paris, 1999, p. 76
7
187
Campaniile de cercetare din Bali realizate de Clifford Geertz
sunt relevante din mai multe privinţe. În primul rând, din perspectiva
metodei, considerăm că rezultatele muncii lui Geertz pot fi utile oricui
doreşte să se familiarizeze cu metoda observaţiei partici pative. Facem
referire aici la aspectele prezentate în Deep Play, sugestive pentru
modul în care antropologul îşi câştigă încrederea faţă de oamenii pe
care îi cercetează.
În aprilie 1958, Cl. Geertz împreună cu soţia sa demarează
cercetări antropologice într-un sat din Bali, o comunitate de
aproximativ 500 de persoane, însă în prima fază cei doi sunt complet
ignoraţi de locuitori 8. La un moment dat, localnicii organizează o luptă
de cocoşi ilegală, în vederea strângerii de fonduri pentru ridicarea unei
noi şcoli. Astfel de lupte au fost interzise în regiune încă din perioada
dominaţiei olandeze. În viziunea autorităţilor, luptele erau privite ca şi
acte „primitive” şi „retrograde” iar ca atare, desfăşurarea acestora
avea loc în semisecret, în locuri izolate.
În urma unui incident generat de sosirea subită a poliţiei,
Geertz şi soţia sa îşi vor câştiga încrederea din partea poliţiei şi chiar
dacă iniţial toţi îi ignorau, ulterior se dovedeşte că le cunoşteau
preocupările în satul balinez de a studia cultura locală 9.
Cocoşul (Sabung) şi semnificaţia sa pentru localnici sunt
atestate din perioade străvechi, fiind pomenit în inscripţii care datează
din anul 922 p.Chr. 10. Sabung devenise sinonim pentru „erou”,
„luptător”, „campion”. Bărbaţii din satele din Bali îşi petreceau foarte
mult timp cu îngrijirea cocoşilor, hrana fiind chiar mai atent
selecţionată decât pentru proprii copii, iar în mod regulat, cocoşii erau
îmbăiaţi printr-un ritual în care se foloseau plante medicinale 11.
Cocoşii reprezintă expresia simbolică a proprietarului.
Există, pe de altă parte, o legătură între luptele de cocoşi şi
forţele supranaturale, respectiv cu demonii care reprezintă o
permanentă ameninţare pentru locuitorii satului. Lupta cocoşilor este
percepută ca sacrificiu adus acestor demoni, cu scopul de a le atenua
furia. Mai mult, nici o sărbătoare desfăşurată în templu nu este
oficiată fără a sacrifica în prealabil un cocoş. În numeroase rânduri,
boala, recolta compromisă, erupţia unui vulcan ori alte rele care se pot
abate asupra localnicilor reprezintă rezultatul direct al mâniei
spiritelor cărora nu le-a fost adus un sacrificiu 12.
8
Cl. Geertz, The Interpretation of Cultures ..., p. 412
9
Ibidem, p. 415
10
Ibidem, p. 418
11
Ibidem, p. 419
12
Ibidem, p. 420
188
Una dintre sărbătorile locale majore, „Ziua tăcerii” ( Njepi),
este precedată la rândul ei de lupte de cocoşi, legale de această dată.
Lupta în sine (Tetadjen, Sabungan) se desfăşoară într-un ring, durează
aproximativ 3-4 ore în 9-10 runde (Sehet), până la apusul Soarelui.
Pintenii cocoşilor sunt prevăzuţi cu lame ascuţite ( Tadji), având o
lungime de 8-10 cm 13. Ascuţirea lamelor este realizată doar în anumite
faze ale Lunii, iar femeilor le este interzis accesul la ritual, existând în
rândul bărbaţilor persoane de sex masculin specializate. Durata unei
reprize este determinată de timpul necesar scufundării într -un vas cu
apă a unei nuci de cocos perforate, respectiv 20-21 de secunde.
Regulile luptei de cocoşi sunt înscrise pe manuscrise din
frunze de palmier şi sunt transmise de la o generaţie la alta, ca şi
tradiţia culturală a satelor, de altfel.
Dincolo de latura lor spirituală, luptele de cocoşi au şi un
pronunţat caracter social, astfel, un bărbat niciodată nu va paria
împotriva unui cocoş aparţinător unui membru al grupului său de
rudenie, în primul rând din obligaţie 14, situaţia extinzându-se şi la
scară mai largă. Dacă la luptă participă un cocoş di n afara satului, va
fi susţinut cel local, ca semn al solidarităţii de grup.
În afară de scrierile lui Weber, se poate simţi influenţa asupra
sa şi a unor filosofi precum Wittgenstein şi Heidegger 15. O convingere
împărtăşită de Geertz este aceea că analiza unei culturi ar trebui să fie
mai degrabă o căutare interpretativă a semnificaţiilor şi nu o ştiinţă
experimentală 16. Cultura se exprimă prin intermediul simbolurilor
externe pe care le foloseşte o societate şi nu este ceva închis în
capetele oamenilor.
El defineşte cultura ca pe un model istoric şi transmis de
semnificaţii, îmbrăcat în simboluri, un sistem de concepţii moştenite,
exprimate în forme simbolice prin intermediul cărora oamenii îşi
comunică, transmit şi dezvoltă cunoştinţele 17.
În scrierile sale 18, Geertz a caracterizat cultura ca fiind
deopotrivă un fenomen social şi un sistem împărtăşit, compus din
simboluri şi semnificaţii intersubiective 19.
13
Ibidem, p. 421
14
Ibidem, p. 437
15
Sh.B. Ortner, Geertz, Subjectivity, and Postmodern Consciousness,
[comunicare susţinută în cadrul Conferinţei: Blurred Boundaries: Rethinking
„Culture” in the Context of Interdisciplinary Practices, Academia Sinica,
Taipei, Taiwan, 13-14 decembrie, 2003], 2003, passim
16
Cl. Geertz, Savoir local, savoir global ..., p. 5
17
Ibidem, p. 89
18
Dintre cele mai semnificative, amintim: The Interpretation of Cultures,
Basic Books, New York, 1973; Local Knowledge: Further Essays in
189
Din punct de vedere al metodologiei, Geertz conchidea:
(…) „Există, aşadar, trei caracteristici ale descrierii etnografice:
este interpretativă; ceea ce o face interpretativă este fluxul
discursului social; iar interpretarea constă în încercarea de a
salva cele spuse şi de a le transpune în termeni convingători. Kula
ori a dispărut, ori a devenit perisabil, dar lucrarea Argonauţii
Pacificului de Vest persistă. Dar, pe lângă acestea, există o a
patra caracteristică a unei astfel de descrieri: cea microscopică.
Nu se poate afirma că nu există interpretări antropologice de
scară largă, a unor întregi societăţi, civilizaţii, evenimente globale
etc. Într-adevăr, este o extensie a analizei noastre către un context
mai larg care, împreună cu implicaţiile teoretice le supune atenţiei
generale şi ne ajută să le construim (…) 20 (trad. S.P.).
Clifford Geertz îşi exprimase, într-un interviu acordat în anul
2002, viziunea referitoare la diferenţele existente la nivel terminologic
şi metodologic între antropologie socială şi antropologie culturală.
Cunoscând deja cele postulate de antropologul francez Claude Levi -
Strauss în aceasta direcţie, putem observa că explicaţia oferită de
Geertz simplifică vizibil orice confuzie. Antropologia socială este un
termen care reflectă tradiţia britanică, axată asupra studiului
problemelor legate de sistemele de rudenie precum şi a structu rii
sociale. Pe de altă parte, antropologia culturală, în viziunea lui Geertz,
reprezintă produsul tradiţiei boasiene, a analizei culturale orientate
asupra grupurilor de indieni nordamericani. Geertz nu vede diferenţe
majore între antropologia socială şi cea culturală, considerând că totul
se rezumă la metodologia diferită îmbrăţişată de cele două tabere, şi
că „We are all doing the same thing, we just differ a bit about how to
go about it” 21.
Victor Witter Turner (1920-1983) reprezintă cea de-a doua
mare personalitate şi concomitent a celeilalte laturi a antropologiei
simbolice. V.W. Turner 22 s-a născut în Scoţia, la Glasgow, fiind iniţiat
în antropologie la Londra şi intrând în contact şi implicit, sub
influenţa, unor proeminente figuri ale antropologiei b ritanice, precum
Alfred Reginald Radcliffe-Brown, Raymond Firth şi Meyer Fortes.
Interpretive Anthropology, Basic Books, New York, 1983; Myth, Symbol, and
Culture, W.W. Norton and Co., New York, 1974.
19
R. Parker, From Symbolism to Interpretation: Reflections on the Work of
Clifford Geertz, în A.H.Q., 10, 1985, p. 62-67
20
Cl. Geertz, op.cit., p. 20-21
21
N. Panourgiá, Interview with Clifford Geertz, în A.T., 2, 4, 2002, p. 422
22
Lucrări: The Forest of Symbols: Aspects of Ndembu Ritual, Cornell
University Press, London, 1967; Social Dramas and Stories about Them, în
Critical Inquiry, 7, 1980, ş.a.m.d.
190
Studiile şi le continuă la Manchaster, sub îndrumarea lui Max
Gluckman, colaborare care a determinat şi activarea lui Turner la
Institutul Rhodes-Livingstone, în perioada anilor 1950-1954 23.
În cazul lui Turner, influenţele vin din partea abordărilor
structural-funcţionaliste din cadrul antropologiei sociale britanice 24.
Derularea unui studiu la populaţia Ndembu din Africa 25, o populaţie
bantu din Zambia de azi, l-a determinat pe Turner să se concentreze
asupra simbolismului specific ritualurilor în detrimentul problemelor
economice şi demografice care îi captaseră atenţia până la momentul
respectiv 26.
Abordarea sa faţă de simboluri se deosebea mult de cea a lui
Geertz, nu era nici pe departe interesat de simboluri ca mijloace ale
culturii, dar, le-a analizat în virtutea calităţii lor de operatori ai
procesului social 27. Exprimarea simbolică a sensurilor împărtăşite şi în
nici într-un caz atragerea intereselor materiale, se aflau con form
opiniei lui Turner în centrul relaţiilor interumane.
David Murray Schneider (1918-1995) 28 s-a născut în
Brooklyn, New York, părinţii săi fiind imigranţi din Europa de Răsărit
şi de-a lungul vieţii lor activaseră în cadrul Partidului Comunist
American. Schneider reprezintă o altă figură marcantă a şcolii de la
Chicago de antropologia simbolică.
Studiile universitare şi le începe la New York State College of
Agriculture în cadrul Universităţii Cornell. Ulterior, se apropie din ce
în ce mai mult de ştiinţele sociale, cu precădere de antropologie, prilej
cu care îl va cunoaşte pe Ward Goodenough, viitorul său prieten şi
adversar intelectual deopotrivă. Îi va urma lui Goodenough la
Universitatea Yale, care studia sub îndrumarea lui George Peter
Murdock.
După obţinerea diplomei de master, i se va alătura lui
Goodenough la Universitatea Yale. Aici îl va cunoaşte printre alţii pe
Geoffrey Gorer, care l-a familiarizat cu subdomeniul antropologiei
23
P. Bonte, M. Izard, op.cit., p. 680-681
24
V.W. Turner, Social Dramas and Stories about Them, în Critical Inquiry,
7, 1980, p. 143
25
Ilustrativă în acest sens este The Forest of Symbols: Aspects of Ndembu
Ritual, Cornell University Press, Ithaca – London, 1967
26
P.L. McLaren, A Tribute to Victor Turner (1920-1983), în Anthropologica
(N.S.), 27, p. 17-22
27
Sh. Ortner, Theory in Anthropology ..., p. 131
28
R. Feinberg, Schneider’s Cultural Analysis of Kinship and Implications for
Anthropological Relativism, în R. Feinberg, M. Ottenheimer, The Cultural
Analysis of Kinship. The Legacy of D. Schneider, University of Illinois Press,
2001, p. 1-33
191
psihanalitice. Tot prin intermediul lui Gorer o va cunoaşte pe
Margaret Mead.
Satisfacerea stagiului militar i s-a dezvăluit lui Schneider ca
un bun prilej de a realiza cercetare de teren. Ca urmare acestor
cercetări au rezultat o serie de lucrări, precum: The Culture of the
Army Clerk, în 1946 şi The Social Dynamics of Physical Disability in
Army Basic Trening, în 1947.
Ulterior, nu se va întoarce la Universitatea Yale, ci va intra
într-un program doctoral în domeniul relaţiilor publice la
Universitatea Harvard. Aici va munci sub îndrumarea unor nume de
rezonanţă în antropologie precum Clyde Kluckhohn, dar şi a unor
personalităţi ale sociologiei, iar Talcott Parsons este elocvent în acest
sens. Iniţial se orientase către antropologia psihologică, publicând în
1947, alături de Kluckhohn o importantă colecţie de eseuri, axate
asupra subdomeniului amintit mai sus.
În ceea ce îl priveşte pe Clyde Kay Maben Kluckhohn (1905 -
1960), acesta se remarcă în ipostaza de antropolog preocupat de
triburile de indieni din America de Nord, o mare parte din activitatea
sa dedicând-o tribului Navaho, dar din nefericire nu va întocmi o
monografie a acestui trib, fapt pentru care îşi atrage critica multor
contemporani 29.
Cercetările de teren întreprinse în Micronezia în perioada
1947-1948 îl vor determina să-şi îndrepte atenţia către problematica
relaţiilor de rudenie. A ajuns să concluzioneze că G.P. Murdock 30,
W.H.R. Rivers 31 şi A.R. Radcliffe-Brown 32 se înşelau în ceea ce
priveşte problematica rudeniei.
Toate nemulţumirile sale au condus în cele din urmă la
preocuparea sa perpetuă pentru problemele legate de sistemul
american de rudenie. În prima sa lucrare în care dezbătea această
problematică 33, punând în discuţie deosebirea dintre terminologia
vocativă şi referenţială, specifică rudeniei. El semnala în acelaşi timp
existenţa unei varietăţi de termeni întrebuinţaţi de regulă în definirea
rudelor.
29
T. Parsons; E.Z. Vogt, Clyde Kay Maben Kluckhohn 1905-1960, în A.A.,
61, 1962, p. 140-161
30
G.P. Murdock, Double Descent, în A.A., 42, 1940
31
W.H.R. Rivers, Kinship and Social Organization, Constable, London, 1918
32
A.R. Radcliffe-Brown, în African Systems of Kinship and Marriage, Oxford
University Press, London, 1950
33
G.C. Homans, D.M. Schneider, Marriage, Authority, and Final Causes: A
Study of Unilateral Cross-Cousin Marriage, Free Press, New York (non vidi),
apud R. Feinberg, op.cit., passim
192
Altă preocupare a lui Schneider consta în re -evaluarea
conceptului de cultură, definit până la el, printre alţii, de Al. Kroeber,
Cl. Kluckhohn şi T. Parsons. Cultura în viziunea sa era un sistem de
simboluri şi semnificaţii.
În linii mari, poate fi sesizată aici o oglindire a distincţiei
realizate de Ferdinand de Saussure dintre langue şi parole. Cultura ca
şi langue, adică limbă, reprezintă un cod împărtăşit de toţi membrii
comunităţii. Aşa cum cunoaşterea unei limbi nu implică automat că
vom înţelege ce doreşte să ne spună cineva, şi înţelegerea unei anume
culturi nu presupune neapărat că vom percepe automat intenţiile cuiva.
Indivizii incluşi în sisteme culturale diferite este posibil să acţionez e
în mod similar din varii motive, iar oamenii care împărtăşesc aceeaşi
cultură s-ar putea să se comporte într-un mod destul de diferit în
momentul în care şi situaţiile diferă.
Una dintre cele mai frecvent citate lucrări ale lui Schneider
este American Kinship: A Cultural Account. Lucrarea reprezintă în
mare parte rezultatul unei cercetări întreprinse în rândul locuitorilor
din Chicago, privitoare la modul de utilizare a terminologiei specifice
relaţiilor de rudenie. Punctul de pornire al lui Schneider ţi ne de optica
după care se ghidează cercetarea, mai precis modul în care poate fi
derulată ancheta, având în vedere conceptul de cultură.
Spre deosebire de Geertz şi de Turner, Schneider nu s-a
disociat întru totul de structuralism, dar a operat o serie de modificări
la ideea lui Levi-Strauss referitoare la cultură, privită ca un set de
relaţii. Schneider definise cultura ca fiind un sistem de simboluri şi
semnificaţii 34, iar sistemul său poate fi structurat în două categorii, dar
neexistând nici o regulă specifică pentru aceasta. După părerea lui
Schneider 35, apariţia regularităţilor în cadrul comportamentului nu
poate fi privită ca şi cultură.
Schneider era interesat de legăturile existente între
simbolurile culturale şi evenimentele observabile şi în acela şi timp,
încerca să identifice simbolurile şi semnificaţiile care guvernau
regulile unei societăţi 36.
O deosebire dintre Geertz şi Schneider rezida în faptul că
Schneider detaşase cultura de viaţa cotidiană. El defineşte un sistem
cultural ca fiind o serie de simboluri, iar simbolul ca un lucru care ţine
locul unui alt lucru 37.
34
R.M. Keesing, Theories of Culture, în A.R., California, 1974, p. 80
35
D.M. Schneider, American Kinship: A Cultural Account, University of
Chicago Press, Chicago – London, 1980, p. 5
36
R.M. Keesing, op.cit., p. 81
37
D.M. Schneider, op.cit., p. 1
193
Direcţii majore în antropologia simbolică şi interpretativă

Printre conceptele fundamentale care sunt invocate de
reprezentanţii antropologiei simbolice şi interpretative se regă sesc
hermeneutica şi drama socială.
Conceptul de hermeneutică a fost întrebuinţat mai întâi în
cadrul interpretării critice a diferitelor texte religioase. Sensul modern
al termenului reprezintă o combinaţie între investigaţia empirică şi
înţelegerea subiectivă a fenomenelor umane 38.
Clifford Geertz a fost cel care a folosit hermeneutica în
studiile sale centrate asupra sistemelor de simboluri, în încercarea de a
înţelege modul în care oamenii înţeleg şi acţionează în contexte
sociale, religioase şi economice 39.
Un exemplu concludent îl reprezintă în această direcţie
sistemul ierarhic legat de practicarea luptelor de cocoşi în Bali 40. V.W.
Turner, pe de altă parte, a folosit hermeneutica în sensul de metodă
necesară pentru înţelegerea sensurilor performanţei culturale, vizate
fiind aici dansul şi drama 41.
38
M.R. Woodward, Hermeneutics, în Encyclopedia of Cultural Anthropology,
Henry Holt, New York, 1996, p. 555
39
Ibidem, p. 557
40
Cl. Geertz, op.cit., p. 448
41
M.R. Woodward, op.cit., p. 557
194
Drama socială este un concept la care apelează Victor Turner
pentru a studia dialectica transformărilor şi continuităţii sociale. O
dramă socială este o unitate spontană de proces social şi o certitudine
prezentă în existenţa oricărei societăţi umane 42.
Această dramă poate fi disecată în patru acte distincte:
 Actul întâi: reprezintă o breşă, sau o ruptură a relaţiilor
sociale;
 Actul al doilea: este ilustrat de o criză care nu poate fi
aplanată prin strategii normale;
 Actul al treilea: conţine remediul pentru problema iniţială sau
îndeplineşte rolul de redresare sau de restabilire a relaţiilor
sociale;
 Actul final: poate să se manifeste în două modalităţi:
1. prin reintegrare, adică prin revenirea la status quo;
2. prin acceptarea schimbării, presupunând în acelaşi timp o
alterare a formei iniţiale 43.
Conturată ca şi orientare în cadrul antropologiei culturale,
antropologia simbolică a fost vehement criticată în special de marxişti.
Ei acuză reprezentanţii antropologiei simbolice pentru descrierea
sistemelor simbolice fără a încerca o explicare a acestora şi totodată
pentru prea puternica focalizare asupra simbolurilor individuale 44.
O altă critică a venit dinspre ecologia culturală.
Reprezentanţii acesteia îi priveau pe adepţii antropologiei simbolice
ca pe nişte indivizi confuzi, implicaţi mult prea mult în demersuri
nefondate ştiinţific, legate de interpretări subiective 45. Cu alte cuvinte
erau acuzaţi de faptul că nu-şi derulau activităţile ştiinţifice într -o
măsură în care rezultatele muncii lor să fie folosite şi de alţi
cercetători. Răspunsul nu a întârziat să apară, reprezentanţii
antropologiei simbolice specificând că exista o mult prea puternică
legătură a ecologiei culturale cu demersul ştiinţific. Cei din ur mă nu
luau în considerare faptul că o cultură îşi exercită dominaţia asupra
tuturor comportamentelor umane.
Rolul fundamental al antropologiei simbolice a fost acela de a
fi îndreptat atenţia specialiştilor mai mult spre problemele legate de
cultură şi de interpretarea acesteia, decât către elaborarea unor mari
42
V.W. Turner, Social Dramas and Stories about Them, în Critical Inquiry,
7, 1980, p. 149
43
Ibidem, p. 149
44
Sh. Ortner, Theory in Anthropology ..., p. 131-132
45
Eadem, p. 134
195
teorii. Clifford Geertz devenise autorul cel mai frecvent citat de către
specialiştii din alte discipline 46.
Rolul fundamental al lui Turner în antropologie a constat în
investigarea modului în care simbolurile acţionează, mai precis în
determinarea faptului dacă acestea funcţionează într -adevăr aşa cum
afirmaseră reprezentanţii antropologiei simbolice.
46
J. Spencer, op.cit., p. 536-538
196
X I V . A N T R O PO L O G I A E C O L O GI C Ă
Antropologia ecologică se conturează ca ramură a

antropologiei culturale, orientată către studiului relaţiei complexe
existente între oameni, în ipostaza acestora de creatori şi purtători ai
valorilor culturale, şi mediul în care trăiesc. În timp, ideea conform
căreia ar exista un contact permanent al oamenilor cu diferite elemente
naturale, respectiv terenul, clima, speciile de plante şi animale 1, a
devenit o certitudine.
Oamenii îşi pun amprenta asupra mediului iar, în acest
context, antropologiei ecologice îi revine sarcina de a urmări căile şi
gradul de implicare al tuturor aspectelor de natură socială, economică,
politică ori religioasă în procesul de interacţiune care se manifestă
între om şi mediu.
Etimologic, ecologia reprezintă „ştiinţa care se ocupă cu
studiul interacţiunii dintre organisme şi mediul lor de vi aţă” 2. Stricto-
sensu, termenul ecologie provine din greaca veche, unde οίκος
însemna casă (cămin), iar λόγος cuvânt, ştiinţă. Începând cu a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, ecologia este percepută ca studiu al
formelor de habitat.
Antropologii culturii întrebuinţează termenul de ecologie
culturală, o concepţie doctrinară, care îi este atribuită lui Julian H.
Steward, prin care se urmăreşte explicarea dinamicii sistemelor
sociale, pornind de la modalităţile de adaptare ale acestora la mediu 3.
În repetate rânduri, demersurile teoretice şi metodologice,
specifice antropologiei ecologice, au fost puse pe seama ideilor
enunţate de reprezentanţii materialismului cultural, ori a explicării
societăţii umane şi implicit a culturii dintr -o perspectivă materialistă,
considerându-se că societatea şi cultura reprezintă semnele adaptării la
anumite condiţii de mediu.
1
Ph.C. Salzman; D.W. Attwood, Ecological Anthropology, în Al. Barnard; J.
Spencer, Encyclopedia of Social and Cultural Anthropology, Routledge,
London, 1996, p. 169
2
*** Dicţionarul explicativ al limbii române, ed. a II-a, Ed. Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 329
3
P. Bonte; M. Izard, Dicţionar de Etnologie şi Antropologie, Polirom, Iaşi,
1999, p. 205
ANTROPOLOGIA ECOLOGICĂ
Până la conturarea propriu-zisă a teoriei specifice
antropologiei ecologice, au existat în gândirea universală o serie de
preocupări pentru studiul legăturilor existente între om şi mediul în
care trăieşte, respectiv pentru modul în care mediul şi condiţiile geo -
climatice, modificate de om, influenţează creşterea culturală şi
dezvoltarea civilizaţiilor.
Astfel de preocupări au început să se contureze încă din
Grecia Antică, de pildă la părintele medicinei, Hipocrates (cca. 460 –
cca. 377 a.Chr.), care în lucrarea Înrâuririle atmosferei, apei şi
aşezării, observase că civilizaţia se dezvoltă doar în contextul unor
condiţii climatice favorabile 4.
Pe de altă parte, influenţat în foarte mare măsură de Aristotel
– care considera că mediul influenţează decisiv spiritul politic al
oamenilor -, în secolul al XVI-lea, Jean Bodin (1530-1596) va
dezvolta ideea, reuşind să emită o serie de concluzii care din punctul
de vedere al obiectivităţii ştiinţifice rămân discutabile.
Mai precis, J. Bodin ajunsese să identifice trei zone
climatice diferite care generează tipuri umane distincte.
Zona rece, septemtrională, este populată de oameni viguroşi
din punct de vedere fizic, însă cu o gândire mai lentă, acestora, ca
formă politică, fiindu-le specifică democraţia.
În ţinuturile sudice, calde, oamenii sunt predispuşi pentru
lenevie, sunt inteligenţi însă mai mult pasivi din punct de vedere
politic, iar ca formă de guvernare, poate fi întâlnit cu foarte mare
frecvenţă despotismul.
Nu în ultimul rând, J. Bodin ţine să aducă în discuţie zona
temperată, purtătoarea tipului uman rezultat din combinaţia perfectă
dintre inteligenţă şi progres tehnologic şi pentru care se pretează
monarhia ca formă de guvernare 5. Reiese perfect în evidenţă, în acest
context, atitudinea pur europocentristă a gânditorului de secol XVI,
fidel principiilor monarhiei dar mai cu seamă monarhului.
O viziune întru totul diferită, marcată de proverbiala (uneori
doar teoretica) echidistanţă şi luciditate a istoricului neangajat politic
este propusă de Arnold J. Toynbee (1889-1975). Cunoscut, de altfel, şi
ca iniţiator al teoriei provocare – răspuns, A.J. Toynbee consideră că
elementul primordial în construirea unei civilizaţii îl reprezintă
factorul uman.
Oamenii au nevoie de un mediu ostil, neprietenos din punct
de vedere geo-climatic, pentru a se mobiliza cu întreaga lor forţă
4
E.F. Bergman, Human Geography. Cultures, Connections, and Landscapes,
Prentice Hall, Englewood Cliffs, New Jersey, 1995, p. 47
5
Ibidem, p. 47
198
creatoare şi inteligenţă în vederea construirii unei civilizaţii.
Astfel, A.J. Toynbee conchidea:
„(…) Nici rasa, nici mediul înconjurător, aşa cum le-am
înfăţişat până acum, nu ne-au oferit, şi nici măcar nu par a fi în
stare să ne ofere, vreo cheie care să ne îngăduie să răspundem la
problema noastră fundamentală. Anume: de ce această tran ziţie
fundamentală în istoria omenirii a avut loc nu numai în anume
1
regiuni specifice (…)” .
Ulterior, Fernand Braudel, în Gramatica civilizaţiilor,
întreprinde o analiză a ideilor propuse de A.J. Toynbee, referitoare la
teoria provocare-răspuns, manifestând însă disociere de acestea:
„(...) Omul civilizat al secolului XX a acceptat provocarea
insolentă a deşerturilor, a regiunilor polare sau ecuatoriale. Or,
în pofida unor interese indiscutabile (aur, petrol), nu a putut nici
până azi să se înmulţească, nu a putut crea adevărate civilizaţii.
Astfel, există provocare, există răspuns – dar nu neapărat
civilizaţie (...)” 2.
Nu în cele din urmă, o voce care nu ar trebui trecută cu
vederea, în ceea ce priveşte problemele care ne preocupă aici, este cea
a lui Friedrich Ratzel, părintele Antropogeografiei. În una din
lucrările sale fundamentale 3, în care Fr. Ratzel analizează o serie de
civilizaţii din perspectivă thalassocratică 4, se atrage atenţia asupra
importanţei deţinute de mediul înconjurător în ceea ce pr iveşte
dezvoltarea culturilor şi a civilizaţiilor.
Astfel, discursul ştiinţific conţinut în Das Meer als Quelle
der Völkergrösse (Marea ca sursă a mărimii popoarelor) este
focalizat asupra culturilor prezente în bazinul mediteranean, asupra
modului în care Marea Mediterană a contribuit la apariţia, dezvoltarea
şi întrepătrunderea acestora.
„(…) În timp ce statele din jurul Mării Mediterane
se învecinau, aceasta rămânea o forţă majoră a naturii care
acţiona lent, mijlocind şi legând, unind popoarele de pe
ţărmurile sale, făcându-le tot mai asemănătoare, dând
naştere la înrudiri etnice mediteraneene şi totodată generând
1
A.J. Toynbee, Studiu asupra istoriei, I, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p.
91
2
F. Braudel, Gramatica civilizaţiilor, I, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1994, p.
42
3
Fr. Ratzel, Das Meer als Quelle der Völkergrösse. Eine politisch-
geographische Studie, R. Oldenbourg, München – Berlin, 1911
4
gr. θάλασσα (mare – în sens de maritim); κράτος (putere)
unitatea culturii. Aceasta este unitatea naturii care dizolvă
5
treptat barierele dintre oameni (…)” (trad. S.P.).
Ideile lui Fr. Ratzel se circumscriu însă cu desăvârşire
teoriilor difuzioniste, el însuşi fiind un exponent al şcolii difuzioniste
germane. De reţinut sunt o serie de idei extrem de lucide şi temeinic
fundamentate ale lui Fr. Ratzel, importante pentru oricare antropolog.
În acest sens, Fr. Ratzel împărtăşea convingerea că omogenitatea
reprezintă întotdeauna stagnare şi doar diversitatea generează
progresul şi că în esenţă, creşterea unei culturi depinde în primul rând
de transmiterea muncii şi a roadelor acesteia de la un popor la altul,
prin transplantarea dintr-un mediu în altul.
Nu în ultimul rând, valoarea istorică a unui popor rezidă în
mare măsură în ceea ce are de dat altor popoare 6.
O altă idee fundamentală de la care au pornit reprezentanţii
antropologiei ecologice este cea conform căreia, la nivelul fiecărei
generaţii, numărul de indivizi e în creştere, însă asigurarea
subzistenţei pentru populaţie este dificilă ori imposibil de a fi atinsă,
având în vedere resursele limitate pe care mediul geografic le oferă.
În virtutea acestui fapt, devine din ce în ce mai acerbă
competiţia dintre indivizi, în vederea supravieţuirii, din acest moment
intervenind selecţia naturală iar în final doar cei mai înzestraţi din
toate punctele de vedere vor fi capabili a asigura perpetuarea biolog ică
şi implicit culturală a comunităţii.
Thomas R. Malthus (1756-1834), un celebru demograf
britanic, enunţase în anul 1798 legea populaţiei, (An Essay on the
Principle of Population, as it Effects the Future Improvement of
Society, London, 1798) care, din perspectiva care ne preocupă aici
este de interes şi pentru antropologii culturii.
În esenţă, legea lui Th.R. Malthus susţine că „dacă nu este
încetinită, creşterea demografică tinde să depăşească nivelul
resurselor disponibile” 7. Aşadar populaţia creşte exponenţial, iar
resursele folosite de aceasta doar geometric. Cantitatea limitată de
resurse va asigura doar unui număr limitat de indivizi supravieţuirea.
Pentru preîntâmpinarea acestui fenomen, ca şi alternativă la
alte mijloace de „restabilire” a echilibrului demografic (epidemii,
5
Ibidem, p. 7
6
Ibidem, p. 54-57: „(…) Einförmigkeit ist Stillstand, nur im Unterschied liegt
Bewegung. (…) Das Wachstum der Kultur beruht auf einem Weitergeben der
Arbeit von einem Volk an ein anderes, auf einer Verpflanzung von einem
Boden auf einen anderen. Der geschichtliche Wert eines Volkes liegt daher zu
einem grossen Teil in dem, was es anderen zu geben imstande ist (…)”.
7
R. Boudon (coord.); et alii, Dicţionar de Sociologie, Ed. Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 158
200
conflicte militare, etc.), Th. Malthus propune păstrarea castităţii
înainte de căsătorie, iar căsătoria să fie încheiată doar în momentul în
care soţul şi soţia sunt apţi pentru a răspunde la nevoile unei familii.
Pentru vremea respectivă, ideea lui Th. Malthus a
reprezentat o provocare pentru mulţi oameni de ştiinţă, de altfel,
publicarea în anul 1859, a lucrării Originea speciilor, de către Charles
Darwin şi expunerea teoriei evoluţiei, a descendenţei prin modificare,
a fost un rezultat direct al acesteia.
Ca replică la ideile formulate de Ch. Darwin, o serie de
antropologi şi-au îndreptat atenţia către determinismul geografic,
primele încercări în această direcţie fiind orientate spre înregistrarea şi
catalogarea caracteristicilor culturale ale diferitelor populaţii, ţinându -
se cont de natura mediului înconjurător.
De asemenea, antropologii au început să studieze modul în
care, la diferite populaţii, se dezvoltă legătura dintre caracteristicile
mediului şi tehnologiile practicate.
Cercetările de factură etnografică întreprinse de o serie de
antropologi, cum ar fi Franz Boas sau Kaspar Bronisław Malinowski,
au făcut posibilă conştientizarea faptului că prin determinismul
geografic nu pot fi observate într-o măsură suficientă alte realităţi.
Punctul de maximă dezvoltare al antropologiei ecologice a
fost atins în preajma anilor 1950, datorită nemulţumirii faţă de teoriile
rigide prin intermediul cărora se încerca explicarea schimbărilor
culturale.
Antropologia ecologică poate fi percepută, în acest sens, ca o
readaptare la modelul uşor idealist, propus printre alţii şi de
reprezentanţii antropologiei cognitive. După opinia acestora din urmă,
toate obiectele şi situaţiile din natură, implicit experienţele umane
sunt specifice mentalului sau nivelului de percepţie al indivizilor.
O personalitate ştiinţifică de mare calibru în domeniul
antropologiei ecologice a fost Julian Haynes Steward (1902-1972).
Acesta studiase antropologia la Universitatea din Berkeley, influenţat
fiind în mod covârşitor de ideile lui R.H. Lowie şi A.L. Kroeber.
J.H. Steward a fost profesor de antropologie la Universitatea
din Michigan (1928-1930), la Universitatea din Utah (1930-1933), iar
ulterior îl regăsim între anii 1935-1946 la Smithsonian Institution şi la
Bureau of American Ethnology din Washington 8.
Iniţiator al conceptului de evoluţionism multiliniar 9, expus
pentru prima dată în anul 1955, în lucrarea Theory of Culture Change:
The Methodology of Multilinear Evolution , lui J.H. Steward i se
8
P. Bonte; M. Izard, op.cit., p. 639-640
9
201
atribuie şi meritul de a fi introdus în discursul antropologic conceptul
de nucleu cultural (engl. Culture Core). Acesta poate fi definit ca
sumă a elementelor din cadrul unei societăţi care prezintă cea mai
puternică legătură cu procesul de asigurare a subzistenţei, fiin d
incluse şi diferite elemente de natură socială, religioasă ori politică,
necesare acestuia 10.
Parcurgându-se scrierile lui J.H. Steward, poate fi observată
existenţa unui conflict teoretic între ideile acestuia, pe de o parte, şi
ideile specifice şcolii boasiene, pe de alta, în cazul celei din urmă
recunoscându-se pledoaria pentru caracterul unic al culturii precum şi
pentru imposibilitatea ori incorectitudinea procesului de comparare a
culturilor.
Ca răspuns la afirmaţiile lui F. Boas referitoare la inter dicţia
de a compara culturile aflate pe poziţii de inegalitate, J.H. Steward
atrage atenţia asupra necesităţii unei comparări detaliate, realizată la
nivelul unui număr mic de culturi, toate aflându -se aproximativ la
acelaşi nivel de integrare socio-culturală şi în medii similare, chiar
dacă au evoluat din punct de vedere al locaţiei la mare distanţă una de
alta.
Nu în ultimul rând, în ceea ce-l priveşte pe J.H. Steward, s-a
putut remarca în concepţia sa o disociere totală şi nu doar în anumite
privinţe, de ideile promovate de particularismul istoric, Steward fiind
cel care trăsese în repetate rânduri atenţia asupra faptului că rolul
mediului este decisiv în evoluţia culturală.
În ceea ce priveşte contactul cu terenul, J.H. Steward a
întreprins o serie de cercetări în anii 1930, la populaţia Shoshone din
Statele Unite ale Americii, o populaţie de vânători şi culegători
dependenţi în foarte mare măsură, în ceea ce priveşte subzistenţa, de
resursele oferite de mediul înconjurător. El demonstrează că densitatea
populaţiei este mai redusă în regiunile în care resursele naturale,
necesare subzistenţei, erau limitate.
În acelaşi timp a fost preocupat şi de urmărirea modului în
care populaţiile îşi administrează resursele de apă. Ideile sale
privitoare la ecologia culturală au fost la fel de mult influenţate şi de o
serie de studii întreprinse la diverse populaţii indigene din America de
Sud. A redactat un manual al triburilor de indieni din America de Sud,
lucrare care a văzut lumina tiparului după cel de -al II-lea Război
Mondial. Din punct de vedere metodologic, Steward identifică trei
etape în analiza specifică ecologiei culturale 11:
10
J.H. Steward, Theory of Culture Change: The Methodology of Multilinear
Evolution, The University of Illinois Press, Urbana, 1955, p. 37
11
Th. Barfield, The Dictionary of Anthropology, Blackwell, Oxford, 1997, p.
448
202
a. descrierea resurselor naturale, precum şi a tehnologiei folosite

la extragerea şi prelucrarea acestora;
b. identificarea modului de organizare a muncii pentru
activităţile specifice de asigurare a subzistenţei;
c. urmărirea modului în care cele două fenomene mai sus
menţionate influenţează celelalte aspecte ale culturii.
În ceea ce priveşte preferinţele metodologice ale lui Julian
Steward, poate fi sesizată predilecţia pentru metoda comparativă, în
vederea descoperirii legilor care guvernează fenomenele culturale 12.
Alte personalităţi din domeniul antropologiei, care şi -au pus
amprenta asupra problemelor în discuţie sunt: Leslie A. White, Andrew
P. Vayda şi Roy A. Rappaport.
Leslie A. White (1900-1975) a devenit cunoscut graţie
preocupărilor sale pentru evoluţia generală, de asemenea, remarcându -
se şi prin demersul strict materialist al cercetărilor sale. Lui îi aparţine
ideea conform căreia gradul de evoluţie al unei culturi sporeşte odată
cu creşterea energiei pe cap de locuitor.
Tot L.A. White a propus o lege pentru explicarea evoluţiei,
lege conform căreia cultura reprezintă suma dintre energie acumulată
şi tehnologia întrebuinţată.
Roy A. Rappaport (1926-1997) are meritul de a fi realizat
apropierea dintre ecologie, în sens cultural, şi funcţionalismul
structuralist. Ca atare, teoreticienii antropologiei culturale îi atribuie
lui R.A. Rappaport statutul de părinte al neofuncţionalismului,
orientare specifică anilor 1960, în cadrul căreia, în prim planul
studiilor se află mediul, ecologia şi populaţia 13.
După opinia sa, cultura este o funcţie a ecosistemului. A
realizat cercetări în Noua Guinee, rezultând unul dintre primele studii
sistematice şi sincronice asupra ritualului, economiei şi ecologiei:
Pigs for the Ancestors: Ritual in the Ecology of a New Guinea People ,
publicat în anul 1968. A fost profesor la Universitatea din Michigan,
iar între 1987-1989 a deţinut funcţia de preşedinte al Asociaţiei
Americane de Antropologie (American Anthropological
Association) 14.
Andrew P. Vayda a avut o mare influenţă asupra lui Roy A.
Rappaport, fiindu-i profesor, iar pe de altă parte, a întreprins studii în
12
Ibidem, p. 448
13
R. Bettinger, Neofunctionalism, în D. Levinson; M. Ember, Encyclopedia
of Cultural Anthropology, Henry Holt, New York, 1996, p. 851
14
E.F. Moran, The Ecosystem Approach in Anthropology, University of
Michigan Press, Ann Arbor, 1990, p. xiii
203
Noua Guinee. A studiat modul în care survine schimbarea culturală în
atolii din Polinezia.
A.P. Vayda şi R.A. Rappaport au încercat să apropie noua
ecologie de ecologia biologică, făcând notă discordantă faţă de J.H.
Steward, promotorul vechii ecologii culturale. În anul 1956 A.P.
Vayda îşi va obţine doctoratul la Universitatea Columbia, unde este în
acelaşi timp şi profesor de antropologie.
Una dintre lucrările sale de referinţă este Environment and
Cultural Behavior: Ecological Studies in Cultural Anthropology 15,
lucrare publicată în anul 1969.
Printre alţi antropologi care s-au ocupat de ecologia
culturală se numără: Emilio F. Moran, care a studiat regiunea
Amazonului, aducându-şi contribuţia la domeniul antropologiei
ecologice prin două lucrări de referinţă: Human Adaptability: An
Introduction to Ecological Anthropology (1979), precum şi The
Ecosystem Concept in Anthropology (1984).
Mai pot fi amintiţi şi Roy F. Ellen (profesor de antropologie
şi ecologie umană la Universitatea din Kent), William Balee şi Harold
Conklin. Lui H. Conklin i se atribuie meritul de a fi întocmit o serie de
hărţi topografice şi studii referitoare la modul în care populaţiile
indigene folosesc terenul avut în proprietate 16.
Timpul şi spaţiul pot fi redistribuite în societatea globală.
Marea parte a tehnologiei serveşte pentru „economisirea” timpului, de
exemplu, prin sporirea vitezei (prin căi ferate, automobile sau
aeronave) sau pentru economisirea spaţiului, prin intensificarea
exploatării terenurilor (pusă în practică prin construirea de locuinţe
supraetajate sau utilizarea în agricultură a utilajelor moderne) 17.
Dintre inovaţiile teoretice şi metodologice mai importante
propuse de reprezentanţii antropologiei ecologice pot fi amintite:
A. Conceptul de ecologie culturală, presupunând studiul
adaptării societăţii umane la mediu;
B. Etnoecologia, sau paradigma care vizează modul în care
fenomenele legate de mediu se reflectă în mentalitatea
populaţiilor indigene 18;
15
P. Bonte; M. Izard, op.cit., p. 205
16
R. Netting, Cultural Ecology, în D. Levinson; M. Ember, Encyclopedia of
Cultural Anthropology, Henry Holt, New York, 1996, p. 268
17
A. Hornborg, The Unequal Exchange of Time and Space: Toward a Non-
Normative Ecological Theory of Exploitation, în J.E.A., 7, 2003, p. 4-7
18
Th. Barfield, op.cit., p. 138
204
C. Capacitatea de susţinere, după Emilio Moran, reprezintă
numărul de indivizi care pot fi susţinuţi de resursele
habitatului. Dacă survine o modificare sau transformare
tehnologică la nivelul societăţii vizate, intervine automat o
modificare şi implicit alterare a capacităţii de susţinere 19.
Între anii 1960-1970, problemele specifice ecologiei
culturale şi-au estompat oarecum semnificaţia în cadrul antropologiei
culturale. Foştii adepţi ai teoriei au pus bazele unei şcoli care,
perpetua convingerile şi conceptele specifice antropologiei culturale.
Astfel a putut lua naştere, printre altele, şi şcoala de
ecologie istorică 20, iar pe de altă parte cercetătorii împărtăşeau
convingerea că antropologia ecologică şi studiul modurilor de
adaptare vor fi utile în viitor, mai cu seamă analizei obiceiurilor şi a
variatelor instituţii.
La ora actuală, din ce în ce mai mulţi reprezentanţi ai
antropologiei culturale susţin noţiunea de ecologie culturală, întrucât
din punct de vedere metodologic, antropologia ecologică încurajează
şi susţine studiile limitate la societăţi aflate la acelaşi nivel al
dezvoltării.
19
E.F. Moran, Adaptability: An Introduction to Ecological Anthropology,
Westview Press, Boulder, Colorado, 1979, p. 326
20
Th. Barfield, op.cit., p. 138
205
ORIE NTATI ONS AN D TR EN DS I N CULT UR AL
A N T H R O PO L O GY
(Abstract)
Social and cultural anthropology is sill shaping up in Romania

in the form of a relatively new scientific field, placing itself in the
area of interest of many specialists whose activity pertains to social
and human sciences.
Due to this fact, concerns related to the wide issues belonging
to the field of anthropology have emerged sparingly in the interwar
period and in isolated areas in the 1945 -1989 period. The approaches
characteristic to this last period was most of the times connected to
the scientific activity performed by specialists in the fields of
philosophy, sociology, and linguistics. However, the major tendency
of Romanian specialists remained tributary to the performance of
studies and researches that focused mostly on ethnography and
national folklore, and in many a case the at home characteristic of
Romanian social and cultural anthropology was inadequately
approached.
What should be noticed is the fact that a growing concern
towards physical anthropology emerged in Romania in the fourth
decade of the 20th century. In this regard, in 1940 in Bucharest,
Francisc I. Rainer founded The Anthropology Laboratory, an
institution that after World War II changed its name into The
Anthropology Research Centre of the Academy.
The merit of having founded the first school of social and
cultural anthropology in 1964 is attributed to V.V. Caramelea who
was educated at the Gustian School; in 1972, the first course on social
and cultural anthropology was held at the Faculty of Philosophy,
University of Bucharest.
The concerns of some outstanding European or American
anthropologists towards the Left movement (and we believe it is
sufficient to mention here the interests of Cl. Lévi -Strauss in the
Socialist circles) generated, beyond the cultural limits imposed by the
separation into the two political blocks which were diametrically
opposite from the point of view of mentality, that many of their works
be translated into Romanian.
Starting with the nineties, in Romania, social sciences entered
a period of value adjustment marked mainly by a certain approach,
which aimed at the decantation of those aspects, which entailed the
implication of politics into science or academic research.
Unfortunately, historic circumstances did not favour the
development of a Romanian tradition in the field of cultural
anthropology, and therefore we consider that the setting up of a
history of Romanian anthropology should wait for at least half a
century.
In the post-December ‟89 period, cultural anthropology could
be frequently found in the curricula of an increasing number of
faculties and socio-human specializations. However, an acute crisis of
specialized literature in the field actualised to the world scientific
standards and especially to the world cultural anthropology standards
became evident. Besides well-known authors existent in students‟
bibliographies and whose works had been translated in Romanian, the
first treatises of cultural anthropology became to appear, especially
those belonging to the American tradition.
The first step towards a modern cultural anthropology was
made by Professor Achim Mihu from Cluj who in 2000, after ten years
of academic freedom, published the first comprehensive book on
cultural anthropology. Professor Mihu‟s e xample was followed by far
too few specialists who limited themselves to publishing Introductions
to cultural anthropology, the main reason for that being perhaps their
reticence towards the complexity of such a vast field and of an
immense series of concepts which cultural anthropologists placed in
the scientific circuit in a period when in Romania social sciences were
labelled as bourgeois sciences.
A special merit, due to their open-mindedness towards
anthropology, is attributed to several publishing hou ses, which
considered cultural anthropology to be one of their priorities. Without
neglecting other major works, we mention here the translation of the
Dictionary of Ethnology and Anthropology coordinated by P. Bonte
and M. Izard, a very useful instrument for every student and
researcher in the field. However, the absence of classical monographs
in the field of anthropology translated into Romanian remains
regrettable.
A peculiarity of the above-mentioned period was the
‟recovery‟ on the run of several decades of forced hibernation
concerning theoretical anthropological issues, peculiarity which was
also noticed in other fields as well. Regrettably, event nowadays there
is a huge amateurism with regard to what the profession of
207
anthropologist is, profession practised more like a hobby and less like
a true vocation.
Unfortunately, contemporary Romania still confronts itself
with a stage of pioneering and of methodological research in the field
of anthropology, stage through which Europe and the U.S.A. passed
centuries ago. It is nonetheless true, compared with the above -
mentioned regions, that Romania and in general all East -European
countries had not crossed through that stage of colonial ethnology,
which imposed itself from the theoretical and methodological points
of view. As for the academic acknowledgement in the field, the only
pertinent examples that could have been taken into account up until
recently were the Romanian Academy subsidiary and the Romanian
Cultural Anthropology Society.
At the University of the Vest from Timişoara, teaching a
course on cultural anthropology became certitude even from the initial
stages of institutional construction of the Faculty of Sociology and
Psychology, and particularly within the Department of Sociology.
Starting with 2001, it was also there that the first Section of
Anthropology as a type of higher education was founded,
counterbalancing thus an entire series of Master‟s programs in
anthropology initiated by the Universities of Bucharest, Cluj -Napoca,
and Iaşi.
The main objective of the present study is to analyse the most
representative trends and schools of anthropology, and implicitly the
major concepts and specialists who, through their work and scientific
papers, influenced anthropology. We highlighted certain iss ues
connected to the general nature of anthropology, the transformations
which occurred in time through an anthropological perspective, and an
entire series of aspects, which according to us, plead for the strong
interdisciplinary character of the subject.
Our approach follows in great lines the diachronic
development of the anthropologic science from its beginnings to the
20th century. We would like to stress the fact that our approach is not
exhaustive in nature; an entire series of issues could also be m entioned
in the review.
Accordingly, the present book is meant first and foremost for
our students from the Anthropology and Sociology sections of the
University of the Vest from Timişoara, but also for students from
other sections, for example the History or Psychology sections, who
had always shown a real interest in the field of cultural Anthropology
and for its theoretical and methodological development. Last but not
least, the book is addressed to the general public interested in the vast
field of social sciences.
208
***
Ever since the period that marked a possible beginning for
Anthropology as distinct science, there was a quasi -unanimous
conception among the philosophers according to which culture
generally developed (or evolved) in a uniform or progressive way. The
general agreement revolved round the concept that stipulated that most
societies undergo the same series of stages, reaching at the end a
common level.
The scientific community as far back as the Enlightenment
period readily accepted the concept of evolutionary progress that
manifested itself within the framework of a society. In the 18 th
century, the French and Scottish philosophers resorted to such
evolutionary schemas.
Towards the middle of the 19 th century, the series of
geographic explorations, conquests and colonization has reached the
point of maximum development. At the same time, an extremely
complex system of colonial possessions developed, system profoundly
marked by the existence of some populations completely different
from Europeans from the cultural point of view, and implicitly from
the Europeans‟ lifestyle. These circumstances opened up for
Anthropology new and vast horizons of develop ment by means of
analysis of the differences present at the cultural level.
For Anthropology, the 19 th century represented the point
where, starting from the general concept of evolution but also from the
writings of Montesquieu, the focus shifted to society and its evolution.
Roughly speaking, the merits of evolutionism and its
proponents consisted in the materialization of the first efforts to give
Anthropology a scientific character. Reduced to essence, evolutionism
promoted three basic ideas, which later became an integral part of the
philosophy of Anthropology. First, it was unanimously accepted the
idea that the cultural phenomenon must be studied in the specific
manner proposed by naturalists.
Diffusionism, as well as the anthropological school of tho ught
constituted an attempt to understand culture from the perspective of
the origin of the cultural signs, and their spreading from one society to
another at the same time.
As versions of the diffusionist theory, one must mention:
Heliocentric Diffusion (at the root of this theory lies the idea that all
cultures are generated by a cultural center); The Theory of cultural
circles (Germ. Kulturkreise) (according to this theory, culture was
generated by a limited number of cultural centers); Reciprocal
influence (each society is influenced by other societies, but the
process of influencing is mutual).
209
The scientific approach, as far as cultural diffusionism is
concerned, was initiated at the middle of the 19 th century, and had as
result the perception of the nature of the way human culture elements
are spread at a global scale.
The major purpose of scholars was to observe if, on the
whole, people and society made progress following the path of
development from inferior to superior.
Three schools of diffusionism emerge, each one with its
specific approaches and peculiarities. The German School: its
supporters were considered extreme diffusionists. The Catholic clergy
controlled the school. Its characteristic is expressed by the theory of
“cultural circles”; its representatives: Frobenius, Ratzel, Graebner,
Pater W. Schmidt. The British School: the difussionism reached the
extremity through Smith, who believed that Egypt is the nucleus of the
original culture; representatives: Elliot Smith, W.J. Perry, W.H.R.
Rivers, and A.C.Haddon. The American School: at the basis lay the
ethnographic researches on the American Indians; O.T. Mason
introduced the term culture area only in 1895; representatives: Boas,
A.L. Kroeber, and C. Wissler.
Historical particularism or historicism represented a current,
which manifested itself in the theory of Anthropology as well as in the
theory of culture, and marked the middle of the 19 th century and the
beginning of the 20 th century.
There are two ways of expressing the historicism: cult ural
diffusionism on one hand and historical particularism on the other.
This approach is associated with Franz Boas and his pleiad of
students, but its origins are to be found in early diffuionist theories.
Historical particularism served the purpose of providing
alternative theories to the global theories that referred to socio -
cultural development. Franz Boas, as founder of this trend, undertook
elaborated regional studies, focusing on individual cultures, in order
to exceed evolutionist and diffusionist approaches and seek
clarification to these in the same time.
The outcome consisted in the identification of the way in
which cultural marks are being distributed, and in the understanding
of the individual process of cultural change.
Numerous results of the studies and conclusions drawn by
Boas as well as by his disciples lost their credibility in time,
concomitantly with the development of Anthropology. On the other
hand, Boas and his school is given the merit of taking Anthropology
far away from evolutionism and diffusionism, and of drawing
researcher‟s attention upon the multitude of existing cultures, and
upon the diversity of cultural manifestation.
210
The critic brought down upon the historical particularism was
preponderantly oriented towards the high scale action of gathering
data, and the fear of putting forward some general theories on
Anthropology.
Functionalism asserted itself at the beginning of 20 th century
as a trend of cultural Anthropology, its direction being established to a
great extent by two British anthropologists: Bronisław Malinowski
and Alfred R. Radcliffe-Brown.
The purpose of functionalism was to bring some equilibrium
after putting forward a new series of theories that caused disputes in
the 19 th century, such as evolutionism and diffusionism.
In Anthropology, the functionalist trend is based on living
organisms whose parts and organs are grouped and organized into a
system.
The functions of the different organs work together and have
the task of maintaining the good functioning of the organism, so that
this one could assure the development of its essential processes, and
could reproduce.
In the same way, the members of a society can be regarded as
cells, and the institutions of the society as organs whose function is to
maintain the life of the collective entities, even though it involves a
perpetual cyclic process materialized into cell death and new cell
reproduction.
One can draw the conclusion that B. Malinowski and A.R.
Radcliffe-Brown fully deserve their title of British Anthro pology
pioneers. Even though today, functionalism is no more than a
reference point in Anthropology, theoretically speaking, and the
revolutionary method of field study that even nowadays represents a
habitual practice of every ethnologist and anthropologi st, remains
vivid. If the two anthropologists dominated the scene between 1920 –
1930, starting with the fourth decade of the 20 th century, a second
generation of British social anthropologists that would carry on the
legacy, was born.
Anthropological field studies undertook in rural communities
as well as in the urban communities from British Central Africa
between 1950 -1960, represented the frame where, through a pleiad of
researchers, came into existence what in Anthropology is known under
the Anthropological School from Manchester. The coordination of the
anthropological research project was carried on in cooperation
between the University of Manchester, more exactly the Social
Anthropological Department, and the Rhodes-Livingstone Institute.
The theoretic basis and the method of this cooperation
originate in Max Gluckman‟s ideas. He became the first professor of
211
social Anthropology from the University of Manchester. As was the
case of other founders of anthropological schools, his students had a
role worth mentioning – the same applied to Columbia University
from United States of America – in a short time, the group of
anthropologists from Manchester laid the foundations of a genuine
school.
The central merit of the School from Manchester and of
Rhodes-Livingstone Institute consisted of the initiation of some
systematic regional research programs.
Although the School was engaged in a wide variety of
activities, generally the attention is drawn to the researches that focus
on Central Africa. Many of the theoretical and methodological
fundaments of the School are to be found in the published monographs
on this African region.
The structural-functionalist paradigm used by the
anthropologists from the School of Manchester was subject to
criticism due to its nonconformist character. Another aspect of the
critics regarded its slight resemblance to the Marxist ideas. Some of
the anthropologists adopted the ideas of the socialist or liberal
movements.
Materialism, as a general attempt to comprehend the cultural
systems, is defined by means of three fundamental principles: cultural
materialism, cultural evolution and cultural ecology, the first ideas are
present with the first economists, Karl Marx and Friedrich Engels.
With Marx‟s ideas as starting point, the anthropologist, and
here we are referring to Marvin Harris, laid the foundations of a new
system, cultural materialism.
Following Marx and White‟s example, Harris‟ vision is also
structured on the three principles mentioned above. However, the
infrastructure is represented by the modes of production (defined by
Harris as technology and practice used in expanding or limiting the
elementary subsistence, or expansion, limitation and preservation of
the dimension of population). Unlike Marx, Harris thinks that t he
mode of reproduction (demography) should be restricted to the level
of infrastructure, since as a rule; every society confronts itself with
the problem of reproduction, more exactly with uncontrolled
demographic shifts.
Studies on culture and personality intend to explain the
development of personal or social identity in the social context.
Through analysis of individual personalities one can establish vast
correlations and generalizations as far as different cultures and
implicitly their members are concerned.
212
The field culture–personality is founded on the concepts and
methodology characteristic to Anthropology, but also to Psychology.
The starting point of anthropologists was the Freudian psychoanalysis,
and from here, they moved to common aspects that characterize people
and are to be found in their cultures.
The structures and studies on culture and personality limited
the number of racist and ethnocentric descriptions of some cultural
types, which were characteristic to the first half of the 20 th century.
These studies projected the individual in a whole new light, through
the interdisciplinary connection Anthropology-Psychology. From this
point forward, the focus was on social behaviour inside cultures,
assisting many people in their attempt to understand the different
cultures other than their own.
By means of culture and personality studies, the scientific
world and the profane world became aware of the fact that people in
general are very much alike and that evolution should be regarded as a
global phenomena, and by no means should it be considered as a series
of stages in evolution.
Cognitive Anthropology is known for its theory and specific
method, thus obtaining a special statute. Cognitive Anthropology
started to manifest itself around the 5 th decade of the 20 th century. It is
a trend that originated in earlier attempts of anthropologists like F.
Boas, Margaret Mead and Ruth Fulton Benedict, who regard culture
from the psychological point of view.
Some representatives of Enlightenment, especially J.J.
Rousseau, also influence cognitive Anthropology to a great extent but
through their approaches, they limited themselves to a mere
interpretation of the influence that society has on the individual. At
birth, man can be compared to a white sheet of paper (the intellect);
and cultural knowledge and social influence on the individual
determine its later evolution.
The central objective of cognitive Anthropology was not that
of finding the way in which people organize their culture, but a mere
process of observing the way in which culture is used, the mode in
which it is put into practice.
The merit of cognitive Anthropology is that it provides
detailed and reference descriptions on cultural representations,
building a bridge between culture and mental functioning by means of
sub discipline.
As part of cultural Anthropology, the trend called
Structuralism is founded on the idea that cultural objects, such as
literature, art, architecture and others, cannot be perceived
independently, but that they must be studied in a context delimited by
213
larger structures to which these cultural objects contributed, and
within the framework of which evolved.
The structuralist paradigm of this discipline suggests that
man‟s thinking process can be found in an identical manner at all
cultures, and that the mental processes exist in the form of binary
oppositions.
The structuralism promoted by Lévi-Strauss represented an
effort in the process of reducing information on cultural systems to
essential formal relations among elements. He regarded cultures as
communication systems and he conceived models that had at the basis
structural linguistic and mathematical concepts on structure, in order
to establish and demonstrate the general rules that govern the structure
of social relations.
Although critics considered the structuralism a static theory
that does not take into account human individuality and human
independent acts, it represents a reference point to cultural
Anthropology. Unlike earlier theories, structuralism aimed at
reconciliation between sensitivity and intelligibility, art and logic.
Feminist Anthropology appeared at the beginning of 70‟s, as a
natural reaction of some women researchers in Anthropology at the
exclusively male Anthropology of that time.
Feminist Anthropology is an attempt to outline a trend with
democratic and equitable character. The other anthropologists received
the works of the first female anthropologists with reluctance. All
anthropologists have later recognized the role of these researches. The
central objective of feminist Anthropology is social inequitably among
groups, segregation.
Almost in all cases, this trend was associated with the feminist
move and it has been brought into the political arena on several cases.
From one perspective, the core is derived from research towards
radicalism, and from the other, taking into account the politicization;
one might have doubts about the objectivity of the research.
The central objective of symbolic Anthropology is represented
by the studies of the ways through which the individuals with a social
life perceive and interpret the environment they live in, and implicitly
the actions of the other members of society. In this respect, the results
of the interpretations gave others a personal cultural system,
consisting of a gathering of shared experiences.
Symbolic Anthropology is concerned with various symbols
and processes. To illustrate this, in the category of processes can be
included myths and rituals by means of which people designate
semantic value to this symbols, with the purpose of highlighting the
fundamental problems regarding man‟s social life.
214
According to an idea promoted by Clifford Geertz, one of the
founders of this trend, taking into account the system of
representations that is characteristic to any culture, one can notice at
the human species the need for symbolic criterion that serve to its
orientation.
The fundamental role of symbolic Anthropology was that of
having drawn the specialist‟s attention towards the culture bound
problems and interpretation of culture, rather than to the elaboration
of some great theories. Clifford Geertz became the most frequently
quoted authors by the specialist from other disciplines.
Ecological Anthropology focuses on the study of the complex
relation that manifest itself among people, as creators and bearers of
cultural values, and their environment. There is a constant contact
between humans and the different elements such as land, climate,
species of plants and animals, when people leave their mark o n the
environment. This contact observes the ways through which the
collateral aspects of life, which belong to the social, economic and
politic field, are being built.
215
B I B L I O GR A F I E
1. *** Dicţionarul explicativ al limbii române, ed. a II-a, Ed.

Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996
2. *** Epistola Christofori Colon: cui etas nostra multu debet: de
Insulis Indie supra Gangem, Lisabona, 14 martie 1493, apud P.
Ankel (trad.), Faksimile des Ersten Berichtes Cristobal Colons
(Kolumbus) über die Entdeckung Amerikas im Jahre 1492 , în
KRAEMER, H., Weltall und Menschheit. Geschichte der
Erforschung der Natur und der Verwertung der Naturkräfte im
Dienste der Völker, IV, Deutsches Verlagshaus Bong&Co.,
Berlin-Leipzig-Wien-Stuttgart, 1922?
3. *** Notes and Queries on Anthropology, Comittee of the Royal
Anthropological Institute of Great Britain and Ireland ,
Routledge and Kegan Paul Ltd., London, 1954
4. *** The Race Concept. Results of an Inquiry, Unesco, Paris,
1952
5. *** Unesco Declaration on Race and Racial Prejudice, Unesco,
1978
6. ADAM, L.; TRIMBORN, H., Lehrbuch der Völkerkunde,
Ferdinand Euke, Stuttgart, 1958
7. ALEXIS, M.G., La Barbarie africaine et l’action civilisatrice
des missions catholiques au Congo et dans l’Afrique équatoriale,
H. Dessain, Liége, 1889
8. BACHOFEN, J.J., Der Baer in den Religionen des Altertums, Ch.
Meyri, Basel, 1863
9. BACHOFEN, J.J., Le Droit de la Mère dans L’Antiquité, Groupe
Français d‟Études Féministes, Paris,1903
10. BACKHOUSE, J., A Narrative of a Visit to the Australian
Colonies, Hamilton, Adams, and Co. Paternoster Row., London,
1843
11. BAILEY, F.G., Tribe, Caste, and Nation; a Study of Political
Activity and Political Change in Highland Orissa, Manchester
University Press, Manchester, 1960
12. BARFIELD, Th., The Dictionary of Anthropology, Blackwell,
Oxford, 1997
13. BARNARD, Al., History and Theory in Anthropology,
Cambridge University Press, Cambridge, 2000
14. BARNARD, Al.; SPENCER, J., Culture, în Encyclopedia of
BIBLIOGRAFIE
Social and Cultural Anthropology, Routledge, London-New
York, 1996
15. BARNOUW, V., Culture and Personality, Dorsey Press, Illinois,
1963
16. BARRETT, R.A., The Paradoxical Anthropology of Leslie White,
în A.A., 91, 1989
17. BASSET, R., Recherches sur la Religion des Berbères, Ernest
Leroux, Paris, 1910
18. BASTIAN, A., Der Fetisch an der Küste Guinea’s auf den
deutscher Forschung nähergerückten Stationen der Beobachtung ,
Weidmannsche Buchhandlung, Berlin, 1884
19. BASTIAN, A., Die deutsche Expedition an der Loango-Küste,
nebst älteren Nachrichten über die zu erforschenden Länder, I,
Hermann Costenoble, Jena, 1874
20. BASTIAN, A., Die deutsche Expedition an der Loango-Küste,
nebst älteren Nachrichten über die zu erforschenden Länder, II,
Hermann Costenoble, Jena, 1875
21. BATESON, G.; MEAD, Margaret, Balinese Character: A
Photographic Analysis, New York Academy of Science Special
Publication, New York, 1942
22. BEARDSLEY, R.K., An Appraisal of Leslie A. White’s Scholarly
Influence, în A.A., 78, 1976
23. BEIDELMAN, T.O., E.E. Evans-Pritchard, în International
Dictionary of Anthropologists, Garland Publishing, New York,
1991
24. BENEDICT, R., Patterns of Culture, Houghton Mifflin
Company, Boston, 1959
25. BERGMAN, E.F., Human Geography. Cultures, Connections,
Landscapes, Prentice Hall, Englewood Cliffs, New Jersey, 199 5
26. BERTILLON, A., Ethnographie Moderne. Les Races Sauvages,
G. Masson, Éditeur, Paris, 1882
27. BETTINGER, R., Neofunctionalism, în LEVINSON, D.;
EMBER, M., Encyclopedia of Cultural Anthropology, Henry
Holt, New York, 1996
28. BITTERLI, U., Die USA als Schmelztiegel der Kulturen, în
Magazin der Universität Zürich, 2, 1996,
[http://www.unizh.ch/upd/magazin/2-96/schmelztiegel.html].
29. BLAUT, J.M., Diffusionism: A Uniformitarian Critique, în A. A.
A. G., 77(1), 1987
30. BLAUT, J.M., Fourteen ninety-two, în Political Geography,
11(3), 1992
31. BLAUT, J.M., The Colonizer’s Model of the World:
Geographical Diffusion and Eurocentric History, The Guilford
218
Press, New York, 1993
32. BOAS, F., General Anthropology, D.C. Health and Company,
Boston, 1938
33. BOAS, F., Race, Language and Culture, The Free Press, New
York – London, 1968
34. BOAS, F., The Limitations of the Comparative Method in
Anthropology, în BOHANNAN, P., High Points in Anthropology,
Alfred A. Knopf, New York, 1988
35. BOAS, F.; HUNT, G., Kwakiutl Texts. Second Series, Memoir of
the American Museum of Natural History New York, G.E.
Stechert, Leiden – New York, 1905-1906
36. BOCK, Ph. K., Culture Change, în Encyclopedia of Cultural
Anthropology, I, Henry Holt & Co., New York, 1996
37. BOCK, Ph. K., Rethinking Psychological Anthropology, W.H.
Freeman, New York, 1980
38. BODLEY, J.H., Cultural Anthropology. Tribes, States and the
Global System, Mayfield, Mountain View, 1994
39. BODY-GENDROT, S.; ORFALI, K., Modele străine?, în Istoria
vieţii private (coord. Ph. Aries, G. Duby), 10, Ed. Meridiane ,
Bucureşti, 1997
40. BOHANNAN, P.; GLAZER, M., High Points in Anthropology,
McGraw-Hill, Inc., New York, 1988
41. BOILLAT, P.D., Esquisses Sénégalaises. Atlas, P. Bertrand,
Paris, 1853
42. BONTE, P.; IZARD, M., (coord.), Dicţionar de etnologie şi
antropologie, Polirom, Iaşi, 1999
43. BOUDON, R. (coord.); et alii, Dicţionar de Sociologie, Ed.
Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996
44. BOUDON, R., Tratat de Sociologie, Ed. Humanitas, Bucureşti,
1997
45. BOWLER, P.J., The Invention of Progress, Basil Blackwell,
Oxford, 1989
46. BRANDA, ALINA, Repere în Antropologia culturală, Ed.
Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj -Napoca, 2002
47. BRAUDEL, F., Gramatica civilizaţiilor, I, Meridiane, Bucureşti,
1994
48. BROCA, M.P., Histoire des progrès des études
anthropologiques, depuis la fondation de la Societé, Typographie
A. Hennuyer, Paris, 1870
49. BROCA, M.P., Sur la Trépanation du Crane et les Amullettes
Craniennes a l’époque néolithique, Ernest Leroux Éditeur, Paris,
1877
50. BROCE, G., History of Anthropology, Burgess Publishing
219
BIBLIOGRAFIE
Company, Minneapolis, 1973
51. BUCKLEY, Th., Alfred L. Kroeber, în International Dictionary
of Anthropologists, Garland Publishing, New York-London, 1991
52. BUETTNER – JANUSCH, J., Boas and Mason: Particularism
versus Generalization, în A.A., 59, 1957
53. BÜHL, A., Die virtuelle Gesellschaft. Ökonomie, Kultur und
Politik im Zeichen des Cyberspace, Westdeutscher Verlag,
Opladen-Wiesbaden, 1997
54. BUZĂRNESCU, ŞT., Istoria doctrinelor sociologice, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995
55. CARNEIRO, R. L., Leslie White, în Totems and Teachers,
Columbia University Press, New York, 1981
56. CASTELLANI, Ch., Les femmes au Congo, Ernest Flammarion,
Paris, f.a.
57. CHILDE, V.G., De la preistorie la istorie, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1967
58. CHILDE, V.G., Făurirea civilizaţiei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1966
59. CHIŞU, ŞT., Prelegeri de etnologie, Eurobit, Timişoara, 1996
60. COLBY, B.N., Cognitive Anthropology, în LEVINSON, D.;
EMBER, M., Encyclopedia of Cultural Anthropology, 1, Henry
Holt&Company, New York, 1996
61. COLSON, E., Max Gluckman, în International Encyclopedia of
the Social Sciences. Biographical Supplement, 1979
62. COPANS, J., Introducere în etnologie şi antropologie, Polirom,
Iaşi, 1999
63. COWLISHAW, G.K., Censoring Race in Post-colonial
Anthropology, în C.A., 20, 2, 2000
64. CUCHE, D., La notion de culture dans les sciences sociales,
Éditions La Découverte, Paris, 2001
65. CZAPLICKA, M.A., Shamanism in Siberia, în Aboriginal
Siberia. A Study in Social Anthropology, Clarendon Press,
Oxford, 1914
66. D‟ANDRADE, R.G., The Development of Cognitive
Anthropology, Cambridge University Press, Cambridge, 1995
67. D‟ANDRADE, R., The Sad Story of Anthropology 1950-1999, în
C.C.R., 34, 3, 2000
68. D‟ANDRADE, R.G., A Cognitivist’s View of the Units Debate in
Cultural Anthropology, în C.C.R., 35, 2, 2001
69. DANIEL, G., Enzyklopädie der Archäologie, Nikol, Hamburg,
1996
70. DARWIN, Ch., The Descent of Man and Selection in Relation to
Sex, 1871
220
71. DAVIS, J., Lucy Mair, în International Dictionary of
Anthropologists, Garland Publishing, New York, 1991
72. DEFLEM, M., Ritual, Anti-Structure, and Religion: A Discussion
of Victor Turner’s Processual Symbolic Analysis, în J.S.S.R.,
30(1), 1991
73. DES CHENE, M., Symbolic Anthropology, în Encyclopedia of
Cultural Anthropology, Henry Holt and Co., New York, 1996
74. DI LEONARDO, M., Gender at the Crossroads of Knowledge:
Feminist Anthropology in the Postmodern Era, University of
California Press, Los Angeles, 1991
75. DILLINGHAM, B., Bibliography of Leslie Alvin White, în A.A.,
78, 1976
76. DOUGLAS, M., De la souillure. Essai sur les notions de
pollution et de tabou, Éditions La Découverte&Syros, Paris,
2001
77. DOZIER, E.P., The Concepts of "Primitive" and "Native" in
Anthropology, în Current Anthropology. A Supplement to
"Anthropology Today", The University of Chicago Press,
Chicago, 1956
78. DURANTI, A., Linguistic Anthropology, Cambridge University
Press, Cambridge, 1997
79. DÜLMEN, R. von, Historische Anthropologie. Entwicklung.
Probleme. Aufgaben, Böhlau, Köln-Weimar-Wien, 2001
80. EVANS-PRITCHARD, E.E., La femme dans les sociétés
primitives. Et autres essais d’Anthropologie sociale, Presses
Universitaires de France, Paris, 1971
81. EVANS-PRITCHARD, E.E., Social Anthropology and Other
Essays, The Free Press, New York, 1964
82. EVANS-PRITCHARD, E.E., The Nuer, Oxford, 1940
83. EWERS, J.C., Hair Pipes in Plains Indian Adornment, a Study in
Indian and White Ingenuity, în Anthropological Papers,
Smithsonian Institution. Bureau of American Ethnology,
Washington, 49-56, 1957
84. FAWCETT, J.W., Customs of the Wonnah-Ruah Tribe, and their
Dialect or Vocabulary, în Science, 21, 1898
85. FAWCETT, J.W., Notes on the Customs and Dialect of the
Wonnah-Ruah Tribe, în Science, 22, 1898
86. FEHLING, D., Introducere la Herodot, Historien, 1(I-V), 2(VI-
IX), Deutscher Taschenbuch Verlag, München, 1991
87. FEINBERG, R., Schneider’s Cultural Analysis of Kinship and
Implications for Anthropological Relativism, în R. Ottenheimer,
Feinberg, M., The Cultural Analysis of Kinship. The Legacy of D.
Schneider, University of Illinois Press, 2001
221
BIBLIOGRAFIE
88. FELSKI, R., Feminist Futures, în I.J.C.S., 4, 2, 2001
89. FIRTH, R., Man and Culture. An Evaluation of the Work of
Bronislaw Malinowski, Routledge and Kegan, London, 1957
90. FIRTH, R., Social Change in Tikopia. Re-Study of a Polynesian
Community after a Generation, Ruskin House, George
Allen&Unwin Ltd., London, 1959
91. FORTES, M., Pietas in Ancestor Worship, în J.R.A.I., 91(2),
1961
92. FORTES, M., Some Reflections on Ancestor Worship in Africa,
în African Systems of Thought, Oxford University Press, London,
1965
93. FOURIER, Ch., Théorie des quatre mouvemens et des destinées
générales, Leipzig, 1808
94. FRASER, J., The Aborigines of New South Wales, Published by
the Authority of New South Wales Commissioners for the
World‟s Columbian Exposition, Chicago, Government Printer,
Sydney, 1893
95. FRAZER, J.G., The Golden Bough, Gramercy Books, New York,
1981
96. FREED, S.; FREED, R., Clark Wissler, în International
Dictionary of Anthropologists, Garland Publishing, New York –
London, 1991
97. FREED, St.; FREED, R., Clark Wissler and the Development of
Anthropology in the United States, în A.A., 85, 1983
98. FREEMAN, D., Was Margaret Mead Misled or Did She Mislead
on Samoa, în Current Anthropology, 41, 4, 2000
99. FROBENIUS, L., Cultura Africii. Prolegomena la o teorie a
configurării istorice, I, Meridiane, Bucureşti, 1982
100. FROBENIUS, L., Paideuma. Schiţă a unei filosofii a culturii
(Aspecte ale culturii şi civilizaţiei africane), Meridiane,
Bucureşti, 1985
101. GAILLARD, G., Dictionnaire des ethnologues et des
anthropologues, Armand Colin, Paris, 1997
102. GARBARINO, M.S., Sociocultural Theory in Anthropology: A
Short History, Waveland Press, Prospect Heights, 1983
103. GEERTZ, Cl., After the Fact. Two Countries, Four Decades, One
Anthropologist, Harvard University Press, Cambridge –
Massachusetts – London, 1995
104. GEERTZ, Cl., The Interpretation of Cultures. Selected Essays by
Clifford Geertz, Basic Books, New York, 1973
105. GEERTZ, Cl., Works and Lives. The Anthropologist as Author,
Polity Press, Cambridge, 1989
106. GEERTZ, Cl., Savoir local, savoir global. Les lieux du savoir,
222
Presses Universitaires de France, Paris, 1999
107. GÉRAUD, M.-O.; LESERVOISIER, O.; POTTIER, R.,
Noţiunile-cheie ale Etnologiei. Analize şi texte, Polirom, Iaşi,
2001
108. GILLIN, J., Ralph Linton 1893-1953, în A.A., 56, 1954
109. GLUCKMAN, M., Mortuary Customs and the Belief in Survival
After Death Among the South-Eastern Bantu, în Bantu Studies,
11, 1937
110. GLUCKMAN, M., Order and Rebellion in Tribal Africa, Cohen
and West, London, 1963
111. GOBINEAU, A., Essai sur l’inégalité des race humaines, Tome
Premier, Librairie de Firmin-Didot, Paris, 1884
112. GOBINEAU, A., Essai sur l’inégalité des race humaines, Tome
Second, Librairie de Firmin-Didot, Paris, 1884
113. GOLDSCHMIDT, W., Functionalism, în Encyclopaedia of
Cultural Anthropology, 2, Henry Holt and Co., New York, 1996
114. GOLLA, V., Edward Sapir, în International Dictionary of
Anthropologists, Garland Publishing, New York – London, 1991
115. GOODENOUGH, W.H., Outline of a Framework for a Theory of
Cultural Evolution, în C.C.R., 33, 1, 1999
116. GOODMAN, N., Introducere în Sociologie, Ed. Lider, Bucureşti,
1999
117. GRAVLEE, C.C.; RUSSEL BERNARD, H.; LEONARD, W.R.,
Heredity, Environment, and Cranial Form: A Reanalysis of
Boas’s Immigrant Data, în A.A., 105, 1, 2003
118. GRUBER, J.W., Ethnographic Salvage and the Shaping of
Anthropology, în A.A., 61, 1959
119. GUSTI, D., Pagini alese, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1965
120. HALLER, J.H., Race and the Concept of Progress in Nineteenth
Century American Ethnology, în A.A., 73, 1971
121. HANDLER, R., An Interview with Clifford Geertz, în Current
Anthropology, 32, 1991
122. HARRIS, M., Anthropology and Postmodernism, în Science,
Materialism, and the Study of Culture, University of Florida
Press, Gainesville, 1995
123. HARRIS, M., Cultural Materialism, în Encyclopedia of Cultural
Anthropology, Henry Holt and Co., New York, 1996
124. HARRIS, M., Cultural Materialism: The Struggle for a Science
of Culture, Vintage Books, New York, 1979
125. HARRIS, M., India's Sacred Cow, în Anthropology.
Contemporary Perspectives, Harper Collins Publishers, 1990
126. HARRIS, M., Murders in Eden, în Anthropology. Contemporary
Perspectives, Harper Collins Publishers, 1990
223
BIBLIOGRAFIE
127. HARRIS, M., The Rise of Anthropological Theory. A History of
the Theories of Culture, Columbia University, New York, 1968
128. HARRISON, G.G.; RATHJE, W.L.; HUGHES, W.W., Food
Waste Behaviour in an Urban Population, în Applying
Anthropology, Mountain View, 1989
129. HATCH, E., Leslie White’s Materialism: A Comment on Barrett,
în A.A., 92, 1990
130. HATCH, E., Theories of Man and Culture, Columbia University
Press, New York-London, 1973
131. HAVILAND, W.A., Anthropology, Holt, Rinehart and Winston,
New York, 1989
132. HERSKOVITZ, M.J., Past Developments and Present Currents
in Ethnology, în A.A., 61, 1959
133. HINSLEY, C.M.; HOLM, B., A Cannibal in the National
Museum: The Early Career of Franz Boas in America, în A.A.,
78, 1976
134. HOEBEL, E., Anthropology: The Study of Man, McGraw-Hill
Book Company, New York, 1958
135. HOFFMAN, M.A., The History of Anthropology Revisited – A
Byzantine Viewpoint, în A.A., 75, 1973
136. HONIGSHEIM, P., Voltaire as Anthropologist, în A.A., 47, 1945
137. HORNBY, A., The Unequal Exchange of Time and Space:
Toward a Non-Normative Ecological Theory of Exploitation, în
J.E.A., 7, 2003
138. HOUGH, W., Alice Cunningham Fletcher, în A.A., 25, 1923
139. HOUGH, W., Otis Tufton Mason, în A.A., 10, 1908
140. HOWARD, M.C., Contemporary Cultural Anthropology,
HarperCollins Publishers, New York, 1989
141. HUGILL, P.J., în Encyclopedia of Cultural Anthropology, Henry
Holt&Co., New York, 1996
142. HUMBOLDT, Al. von, Privelişti din Cordilieri, Ed. Minerva,
Bucureşti, 1970
143. HUNT, M., The Smithsonian Folklife and Oral History
Interviewing Guide, Smithsonian Center for Folklife and Cultural
Heritage, Washington, 2003
144. HUNTINGTON, S.P., Kampf der Kulturen. Die Neugestaltung
der Weltpolitik im 21. Jahrhundert, Siedler, München, 1998
145. HUXLEY, Th. H., Collected Essays (1893-1894), vol. VII: Man’s
Place in Nature and other Anthropological Essays, Georg Olms
Verlag, Hildesheim – New York, 1970
146. KABBERY, Ph. M., Women of the Grassfields. A Study of the
Economic Position of Women in Bamenda, British Cameroons,
Colonial Research Publication, no. 14, Colonial Office, London,
224
1952
147. KAHN, J.S., Anthropology as cosmopolitan practice?, în A.T., 3,
4, 2003
148. KALB, D., MARKS, H., TAK, H., Historical Anthropology and
anthropological history: two distinct programs, în Focaal, 26-27,
1996
149. KANT, Imm., Anthropologie, I, în Kant’s handschriftlicher
Nachlass, Band II, Walter de Gruyter&Co., Berlin – Leipzig,
1923
150. KANT, Imm., Anthropologie, II, în Kant’s handschriftlicher
Nachlass, Band II, Walter de Gruyter&Co., Berlin – Leipzig,
1923
151. KAPFERER, B., The Anthropology of Max Gluckman, în Social
Analysis, 22, 1987
152. KAPLAN, D.; MANNERS, R.A., Culture Theory, Waveland
153. KEESING, F.M., Applied Anthropology in Colonial
Administration, în LINTON, R., The Science of Man in the World
Crisis, Columbia University Press, New York, 1945
154. KEESING, R., Paradigms Lost: The New Ethnography and the
New Linguistics, în S.J.A., 28, 2, 1972
155. KEESING, R.M., Theories of Culture, în A. R. A., 3, 1974
156. KELLY, J.D.; KAPLAN, M., Nation and decolonization. Toward
a new anthropology of nationalism, în A.T., 1, 4, 2001
157. KLUCKHOHN, CL., Mirror of Man. The Relation of
Anthropology to Modern Life, McGraw-Hill, New York, 1949
158. KOENIG, P. R., The McDonaldisation of Occulture, în Sociology
in Switzerland. Online Publications,
[http://www.cyberlink.ch/~koenig/mcdonald.htm], ultima
actualizare: 29.09.99.
159. KOTTAK, C. PH., Anthropology. The Exploration of Human
Diversity, McGraw-Hill, New York, 1991
160. KRAEMER, H., Weltall und Menschheit. Geschichte der
Erforschung der Natur und der Verwertung der Naturkräfte im
Dienste der Völker, IV, Deutsches Verlagshaus Bong&Co.,
Berlin-Leipzig-Wien-Stuttgart, 1922?
161. KROEBER, A. L., The Religion of the Indians of California,
University of California Publications American Archaeology and
Ethnology, 4, 6, 1907
162. KROEBER, A.L., Anthropology: Race, Language, Culture,
Psychology, Prehistory, Harcourt, Brace & World, Inc., New
York-Burlingame, 1948
163. KROEBER, A.L., Handbook of the Indians of California, Bureau
225
BIBLIOGRAFIE
of American Ethnology of the Smithsonian Institution, 78, 1925
164. KROEBER, A.L., The History of the Personality of
165. KROEBER, A.L., The Place of Anthropology in Universities, în
A.A., 56, 1954
166. KUISEL, R., Seducing the French: The Dilemma of
Americanization, University of California Press, Berkeley, 1993
167. KUKLICK, H., în Encyclopedia of Social and Cultural
Anthropology, Routledge, London, 1996
168. KUPER, A., Anthropologists and Anthropology. The British
School 1922-1972, Allen Lane, London, 1973
169. KUPER, A., Anthropology and Anthropologists: The Modern
British School, Routledge & Kegan, London, Boston, Melbourne,
1983
170. LA BARRE, W., Materials for a History of Studies of Crisis
Cults: A Bibliographical Essay, în Current Anthropology, 12, 1,
1971
171. LAABS, J., Corporate Anthropologists, în PODOLEFSKY, A.,
BROWN, P.J., Applying Cultural Anthropology. An Introductory
Reader, Mayfield Publishing Company, Mountain View, 1994
172. LAFEBER, W.; POLENBERG, R.; WOLOCH, N., The American
Century. A History of the United States, II, Alfred A. Knopf,
New York, 1986
173. LAMPHERE, L., Gender, în LEVINSON, D., EMBER, M.,
Encyclopedia of Cultural Anthropology, 2, Henry Holt&Co.,
New York, 1996
174. LANG, A., The Making of Religion, Longmans, Green, and Co.,
London – New York – Bombay, 1900
175. LANGNESS, L.L., The Study of Culture, Chandler and Sharp
Pub., Novato, 1987
176. LAPLANTINE, F., Descrierea etnografică, Polirom, Iaşi, 2000
177. LE BON, G., The Crowd: A Study of the Popular Mind, The
Criminology Series, The Macmillan Co., New York, 1896
178. LE GOFF, J., Civilizaţia Occidentului medieval, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1970
179. LEACH, E.R., Glimpses of the Unmentionable in the History of
British Social Anthropology, în A. R. A., 13, 1984
180. LECCA, A.; ANDRIEŞ, M. GH., Papuaşii, Ed. Albatros,
Bucureşti, 1972
181. LEROI-GOURHAN, A., Hand und Wort. Die Evolution von
Technik, Sprache und Kunst, Suhrkamp, Frankfurt am Main,
1984
182. LESSER, Al., Functionalism in Social Anthropology, în History,
226
Evolution, and the Concept of Culture, Cambridge University
Press, Cambridge, 1985
183. LETT, J., The Human Enterprise, Westview Press, Boulder, 1987
184. LÉVI-STRAUSS, Cl., Antropologia structurală, Ed. Politică,
Bucureşti, 1978
185. LÉVI-STRAUSS, Cl., Gîndirea sălbatică. Totemismul azi, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1970
186. LÉVI-STRAUSS, Cl., Mitologice I. Crud şi gătit, Ed. Babel,
Bucureşti, 1995
187. LÉVI-STRAUSS, Cl., Rasă şi istorie, Ed. Fides, Iaşi, 1996
188. LÉVI-STRAUSS, Cl., Tropice triste, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1968
189. LINDBERG, Chr., Paul Radin: The Anthropological Trickster, în
E.R.N.A.S., 14, 1, 2000
190. LINNEE, C., Amoenitates Academicae seu Dissertationes variae,
physicae, medicae, botanicae, Lugduni Batavorum, 1764
191. LINTON, R., Fundamentul cultural al personalităţii, Ed.
192. LINTON, R., One Hundred Per-Cent American, în American
Mercury, 40, 1937
193. LINTON, R., The Science of Man in the World Crisis, Columbia
University Press, New York, 1945
194. LIPS, J.E., The Savage Hits Back, Yale University Press, New
Haven, 1937
195. LIPS, J.E., Obîrşia lucrurilor. O istorie a culturii omenirii, Ed.
196. LOWIE, R., The History of Ethnological Theory, Farrar and
Rinehart, New York, 1937
197. MACINTYRE, M., International Dictionary of Anthropologists,
Garland Pub., New York, 1991
198. MALIM, T., Psihologie socială, Ed. Tehnică, Bucureşti, 2003
199. MALINOWSKI, B., A Scientific Theory of Culture and Other
Essays, University of North Carolina, Chapel Hill, 1944
200. MALINOWSKI, B., Argonauten des westlichen Pazifik. Ein
Bericht über Unternehmungen und Abenteuer der Eingeborenen
in den Inselwelten von Melanesisch-Neuguinea, Syndikat,
Frankfurt am Main, 1979
201. MALINOWSKI, B., Geschlechtstrieb und Verdrängung bei den
Primitiven, Rowohlt, Hamburg, 1962
202. MALINOWSKI, B., The Primitive Economics of the Trobriand
Islanders, în Economic Journal, 31, 1921
203. MALINOWSKI, B., Trois essais sur la vie sociale des primitifs,
Petite Bibliothèque Payot, Paris, 2001
227
BIBLIOGRAFIE
204. MANSON, W.C., Abram Kardiner and the Neo-Freudian
Alternative in Culture and Personality, în History of
Anthropology, 4, The University of Wisconsin Press, London,
1986
205. MARGHESCU, G., Introducere în Antropologia Culturală, Ed.
Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 1999
206. MARSHALL, G., A Dictionary of Sociology, Oxford University
Press, Oxford - New York, 1998
207. MAUSS, M., Eseu despre dar, Polirom, Iaşi, 1997
208. MACFARLANE, A., Historical Anthropology, în Cambridge
Anthropology, 3, 3, 1977
209. MCGEE, R.J.; WARMS, R.L., Anthropological Theory. An
Introductory History, Mayfield Publishing Company, London,
1996
210. MCKIERNAN, B., Some Notes on the Aborigines of the Lower
Hunter River, New South Wales, în Anthropos, VI, 1911
211. MCLAREN, P.L., A Tribute to Victor Turner (1920-1983), în
Anthropologica (N.S.), 27(1-2), 1985
212. MEAD, M., Coming of Age in Samoa. A Psychological Study of
Primitive Youth for Western Civilization, HarperCollins, New
York, 2001
213. MEAD, M., Letter from Peri-Manus II, în PODOLEFSKY, A.;
BROWN, P.J., Applying Cultural Anthropology, Mayfield
Publishing Company, Mountain View, London – Toronto, 1993
214. MEAD, M., Der Konflikt der Generationen. Jugend ohne
Vorbild, Ed. Walter, Olten, 1972
215. MEAD, M., Geschlecht und Temperament in primitiven
Gesellschaften, Rowohlt, Hamburg, 1959
216. MEAD, M., Mann und Weib. Das Verhältnis der Geschlechter in
einer sich wandelnden Welt, Ed. Diana, Stuttgart, 1955
217. MEAD, M., Ruth Benedict, Columbia University Press, New
York, 1974
218. MEAD, M., The Arapesh of New Guinea, în Cooperation and
Competition among Primitive Peoples, McGraw Hill, New York,
1937
219. MEAD, M., The Manus of the Admirality Islands, în Cooperation
and Competition among Primitive People, McGraw Hill, New
York, 1937
220. MIHU, A., Antropologie culturală, Napoca Star, Cluj-Napoca,
2000
221. MILL, J.St., Three Essays on Religion, Henry Holt&Co., New
York, 1878
222. MILLER, G.A., The cognitive revolution: a historical
228
perspective, în T.C.S., 7, 3, 2003
223. MILLER, R., The Hunter River. The Wonnarua Tribe and
Language, în The Australian Race, III, 1886
224. MODELL, J.; Ruth Fulton Benedict (1887-1948), în GACS, U. et
alii, Women Anthropologists: A Biographical Dictionary ,
Greenwood Press, New York, 1988
225. MORAN, E.F., Adaptability: An Introduction to Ecological
Anthropology, Westview Press, Boulder, Colorado, 1979
226. MORAN, E.F., The Ecosystem Approach in Anthropology,
University of Michigan Press, Ann Arbor, 1990
227. MONTAGU, M.F.A., Alĕs Hrdlička, 1869-1943, în A.A., 46,
1944
228. MONTESQUIEU, Ch., Oeuvres de monsieur De Montesquieu,
Nouvelle Edition, Tome Premier, Londra, 1767
229. MONTESQUIEU, Ch., Oeuvres de monsieur De Montesquieu,
Nouvelle Edition, Tome Second, Londra, 1767
230. MORGAN, L.H., Ancient Society, Harvard University Press, New
York, 1964
231. MUKHOPADHYAY, C.C., HIGGINS, P.J., Anthropological
Studies of Women’s status revisited: 1977-1987, în A.R.A., 17,
1988
232. MURDOCK, G.P., Clark Wissler, 1870-1947, în A.A., 50, 1948
233. MURDOCK, G.P., Double Descent, în A.A., 42, 1940
234. MURRAY, St. O.; DARNELL, R., Margaret Mead and Paradigm
Shifts Within Anthropology During the 1920s, în J.Y.A., 29, 5,
2000
235. MUTLU, Dilek Kaya, Reflections on the americanization of
Turkey: Hafta (The Week) Advertisments of the 1950s, la
conferinţa: Globalization and Popular Culture: Production,
Consumption, Identity, University of Manitoba, Canada, 19-21
octombrie, 2001
(www.umanitoba.ca/faculties/arts/english/media/workshop/paper
s/mutlu/mutlu_paper.pdf)
236. NETTING, R., Cultural Ecology, în LEVINSON, D.; EMBER,
M., Encyclopedia of Cultural Anthropology, Henry Holt, New
York, 1996
237. NIPPGEN, J., Brown (A.-R.). – The Andaman Islanders. A Study
in Social Anthropology (Recenzie), în L’Ethnographie, 6, 1922
238. NOCK, D.A., A Chapter in the Amateur Period of Canadian
Anthropology: A Missionary Case Study, în C.J.N.S., II, 2, 1982
239. O‟SULLIVAN WHITE, H., Some Recollections of the Aborigines
of New South Wales, în Mankind, mai, 1934
240. OPLER, M.E., Franz Boas: Religion and Theory, în A.A., 67,
229
BIBLIOGRAFIE
1967
241. ORENSTEIN, H., The Ethnological Theories of Henry Sumner
Maine, în A.A., 70, 1968
242. ORTNER, Sh., Theory in Anthropology Since the Sixties, în C. S.
S. H., 26, 1984
243. ORTNER, Sh. B., Geertz, Subjectivity, and Postmodern
Consciousness, (comunicare ştiinţifică susţinută la Conferinţa
Blurred Boundaries: Rethinking „Culture” in the Context of
Interdisciplinary Practices, Academia Sinica, Taipei, Taiwan,
13-14 decembrie), 2003
244. OSTERLING, J.P.; MARTÍNEZ, H., Notes for a History of
Peruvian Social Anthropology, 1940-1980, în Current
Anthropology, 24, 3, 1983
245. OTTERBEIN, K.F., Historical Essay: A History of Research on
Warefare in Anthropology, în A.A., 101, 4, 1999
246. PANEA, N., Antropologie culturală şi socială. Vademecum, Ed.
Omniscop, Craiova, 2000
247. PANOURGIA, N., Interview with Clifford Geertz, în
Anthropological Theory, 2, 4, 2002
248. PARKER, Fr., The McGraw Hill Encyclopedia of World
Biography, 7, McGraw-Hill, 1973
249. PARKER, R., From Symbolism to Interpretation: Reflections on
the Work of Clifford Geertz, în A. H. Q., 10, 1985
250. PARSONS, T.; VOGT, E.Z., Clyde Kay Maben Kluckhohn 1905-
1960, în A.A., 64, 1962
251. PETRAŞ-VOICU, Il., Introducere în antropologia lui Claude
Lévi-Strauss, Ed. Dacia, Cluj, 1992
252. PINE, F., Gender, în BARNARD, Al.; SPENCER, J.,
Encyclopedia of Social and Cultural Anthropology, Routledge,
New York, 1996
253. PRATTIS, J.J., Parsifal and Semiotic Structuralism, în
Anthropology at the Edge. Essays on Culture, Symbol and
Consciousness, University Press of America, 1997
254. QUINLAN, T., Anthropologies of the South. The practice of
anthropology, în C.A., 20, 2, 2000
255. RADCLIFFE-BROWN, A.R., în African Systems of Kinship and
Marriage, Oxford University Press, London, 1950
256. RADCLIFFE-BROWN, A.R., Structură şi funcţie în societatea
primitivă, Polirom, Iaşi, 2000
257. RADCLIFFE-BROWN, A.R., The Andaman Islanders, The Free
258. RADIN, P., History of Ethnological Theories, în A.A., 31, 1929
259. RADKOWSKI, G.H., Antropologie generală, Amarcord,
230
Timişoara, 2000
260. RATZEL, Fr., Le sol, la société et L’état, în L’année
sociologique, III, 1898-1899
261. RATZEL, F., Völkerkunde, I, Bibliographisches Institut, Leipzig
şi Viena, 1901
262. RATZEL, Fr., Das Meer als Quelle der Völkergrösse. Eine
politisch-geographische Studie, R. Oldenbourg, München –
Berlin, 1911
263. RATZEL, Fr., Politische Geographie oder die Geographie der
Staaten, des Verkehres und des Krieges, R. Oldenbourg,
München – Berlin, 1903
264. REINING, C.C., A Lost Period of Applied Anthropology, în A.A.,
64, 1962
265. REITER, R.R., Toward an Anthropology of Women, Monthly
Review Press, New York, 1975
266. RITZER, G., The McDonaldisation Thesis. Explorations and
Extensions, Sage Publications, London-Thousand Oaks-New
Delhi, 1999
267. RIVERS, W.H.R., Kinship and Social Organization, Constable,
London, 1918
268. ROBIN, C.; ROTSCHILD, N.A., Archaeological ethnographies.
Social dynamics of outdoor space, în J.S.A., 2, 2, 2002
269. ROGERS, E.M., Diffusion of Innovations, The Free Press, New
York, 1995
270. ROSENAU, P., Post-Modernism and the Social Sciences:
Insights, Inroads, and Intrusions, Princeton University Press,
Princeton, 1992
271. ROTHKOP, D., In Praise of Cultural Imperialism? Effects of
Globalization on Culture, în Foreign Policy, 22 iunie 1997,
(http://www.globalpolicy.org/globaliz/cultural/globcult.htm)
272. ROWE, J.H., The Renaissance Foundations of Anthropology, în
A.A., 67, 1965
273. RUBEL, P.; ROSMAN, A., în Encyclopedia of Cultural
Anthropology, IV, Henry Holt&Co., New York, 1996
274. RUSHTON, J.Ph., Race is More Than Just Skin Deep: A
Psychologist’s View, în Mankind Quarterly, 39, 1998
275. RUTHERFORD, B., To Find an African Witch. Anthropology,
Modernity, and Witch-Finding in North-West Zimbabwe, în C.A.,
19, 1, 1999
276. SAHAGÚN, Fray Bernardino de, Istoria generală a lucrurilor
din noua Spanie, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1989
277. SALLER, K., Lehrbuch der Anthropologie. In Systematischer
Darstellung. Mit besonderer Berücksichtigung der
231
BIBLIOGRAFIE
anthropologischen Methoden, I, Gustav Fischer, Stuttgart, 1957
278. SALZMAN, Ph. C.; ATTWOOD, D.W., Ecological
Anthropology, în BARNARD, Al.; SPENCER, J., Encyclopedia
of Social and Cultural Anthropology, Routledge, London, 1996
279. SANDERSON, St.K., Evolutionism and its Critics, în J.W.S.R.,
3, 1, 1997
280. SAPIR, Ed., Introductory: Language Defined, în Language. An
Introduction to the Study of Speech, Harcourt, Brace&World,
New York, 1921
281. SAPIR, Ed., Time Perspective in Aboriginal American Culture, a
Study in Method, în G. S. M., 90, 13, Ottawa, 1916
282. SAUSSURE, F., Signs and language, în ALEXANDER, J.C.;
SEIDMAN, S., Culture and Society. Contemporary Debates,
Cambridge University Press, Cambridge, 1994
283. SCHENSUL, St.; SCHENSUL, J. J.; LECOMPTE, M. D.,
Ethnographers Toolkit. Essential Ethnographic Methods, 2,
Altamira Press, Walnut Creek, 1999
284. SCHNEIDER, D.M., American Kinship: A Cultural Account,
University of Chicago Press, Chicago – London, 1980
285. SCHRAUF, R.W., Comparing cultures within-subjects. A
cognitive account of acculturation as a framework for cross -
cultural study, în A.T., 2, 1, 2002
286. SEGALEN, M., Etnologie. Concepte şi arii culturale, Amarcord,
Timişoara, 2002
287. SERVICE, E.R., Leslie Alvin White 1900-1975, în A.A., 78, 1976
288. SEYMOUR-SMITH, Ch., Dictionary of Anthropology, G.K. Hall
& Co., Boston, 1986
289. SHANKLIN, E., The Profession of the Colour Blind:
Sociocultural Anthropology and Racism in the 21 st Century, în
A.A., 100, 3, 1998
290. SHAPIRO, H.L., The History and Development of Physical
291. SHORE, B., Culture in Mind: Cognition, Culture, and the
Problem of Meaning, Oxford University Press, Oxford, 1996
292. SHOSTAK, M., NISA. The Life and Words of a !Kung Woman,
Vintage Books, New York, 1983
293. SINGER, M., A Survey of Culture and Personality Theory and
Research, în Studying Personality Cross-Culturally, Elmsford,
New York, 1964
294. SMITH, G.E., The Diffusion of Culture, Watts&Co., London,
1933
295. SPENCER, J., Symbolic Anthropology, în Encyclopedia of Social
and Cultural Anthropology, Routledge, London – New York,
232
1996
296. STEWARD, J.H., Theory of Culture Change: The Methodology
of Multilinear Evolution, The University of Illinois Press,
Urbana, 1955
297. STOCKING, G.W., Franz Boas and the Culture Concept in
Historical Perspective, în A.A., 68, 1966
298. STOCKING, G.W., Franz Boas and the Founding of the
American Anthropological Association, în A.A., 62, 1960
299. STOCKING, G.W., Jr., Anthropology and the Science of the
Irrational. Malinowski’s Encounter with Freudian
Psychoanalysis, în History of Anthropology, 4, The University of
Wisconsin Press, London, 1986
300. STOCKING, G.W., Jr., Malinowski, Rivers, Benedict and Others.
Essays on Culture and Personality, în History of Anthropology,
4, The University of Wisconsin Press, London, 1986
301. SUMNER MAINE, H., Études sur l’ancient droit et la coutume
primitive, Ernest Thorin Éditeur, Paris, 1884
302. SWARTZ, M., et alii (ed.), Political Anthropology, Aldine
Publishing Co., Chicago, 1966
303. SYDOW, E. von, Primitive Kunst und Psychoanalyse, Eine
Studie über die sexuelle Grundlage der bildenden Künste der
Naturvölker, Internationaler Psychoanalitischer Verlag, Leipzig-
Wien-Zürich, 1927
304. TALBOT, A.D., Woman’s Mysteries of a Primitive People. The
Ibibios of Sothern Nigeria, London, 1915
305. TAROT, C., De la Durkheim la Mauss, inventarea simbolicului,
Amarcord, Timişoara, 2001
306. TAX, S., Franz Boas, în International Dictionary of
Anthropologists, Garland Publishing, New York-London, 1991
307. TĂNASE, AL., Cultură şi civilizaţie, Ed. Politică, Bucureşti,
1977
308. THONNER, F., Du Congo à l’Ubangi. Mon deuxième voyage
dans l’Afrique centrale, Misch&Thron, Bruxelles; M. Rivière,
Paris, 1910
309. THORNTON, R.J.; SKALNIK, P., The Early Writings of
Bronisław Malinowski, Cambridge University Press, Cambridge,
1993
310. TITIEV, M., Introduction to Cultural Anthropology, Henry
Holt&Co., New York, 1959
311. TOLSTOY, P., Morgan and Soviet Anthropological Thought, în
A.A., 54, 1952
312. TOOKER, E., Lewis H. Morgan and His Contemporaries, în
A.A., 94, 1992
233
BIBLIOGRAFIE
313. TOPINARD, P., L’Anthropologie et la science sociale, Masson et
Cie., Paris, 1900
314. TOPINARD, P., L’Anthropologie, C. Reinwald, Paris, 1895
315. TOREN, Ch., Culture and Personality, în Encyclopedia of Social
and Cultural Anthropology, Routledge, London, 1996
316. TOYNBEE, A.J., Studiu asupra istoriei, I, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1997
317. TOZZER, A.M.; KROEBER, A.L., Roland Burrage Dixon, în
A.A., 47, 1945
318. TRAUTMANN, Th.R., The whole history of kinship terminology
in three chapters. Before Morgan, Morgan and after Morgan , în
A.T., 1, 2, 2001
319. TURNER, V.W., Social Dramas and Stories about Them, în
Critical Inquiry, 7, 1980
320. TYLER, St.A., Cognitive Anthropology, Holt, Rinehart, and
Winston, New York, 1969
321. TYLOR, E.B., Anahuac: or Mexico and the Mexicans, Ancient
and Modern, Ed. Longman, Green, Longman, and Roberts,
London, 1861
322. TYLOR, E.B., Primitive Culture: Researches into the
Development of Mythology, Phylosophy, Religion, Language, Art,
and Custom, I, John Murray, London, 1873
323. TYLOR, E.B., Primitive Culture: Researches into the
Development of Mythology, Phylosophy, Religion, Language, Art,
and Custom, II, John Murray, London, 1873
324. TYLOR, E.B., Researches into the Early History of Mankind and
the Development of Civilization, John Murray, London, 1870
325. VAN GENNEP, A., Totemismul. Starea actuală a problemei
totemice, Polirom, Iaşi, 2000
326. VAN GENNEP, Riturile de trecere, Polirom, Iaşi, 1996
327. VINCENT, J., Anthropology and Politics: Visions, Traditions,
and Trends, The University of Arizona Press, Tucson, 1990
328. VLĂDUŢESCU, GH.; BĂNŞOIU, I.; GOIAN, I., Antropologie.
Teme, texte, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Istorie şi
Filozofie, Bucureşti, 1981
329. VOGET, F., History of Anthropology, în Encyclopedia of
Cultural Anthropology, II, Henry Holt & Co., New York, 1996
330. WALTON, W.J., An Aboriginal Devil Rock, în Mankind,
decembrie, 1932
331. WAX, M., The Limitation of Boas’ Anthropology, în A.A., 58,
1956
332. WELTY, G., The Attack on Mead and the Dialectics of
Anthropology, în Science and Nature, 9, 1990
234
333. WERBNER, R.P., The Manchester School In South-Central
Africa, în A.R.A., 13, 1984
334. WHEELER, M., Archaeology from the Earth, Clarendon Press,
Oxford, 1955
335. WHINTHROP, R.H., Dictionary of Concepts in Cultural
Anthropology, Greenwood Press, New York, 1991
336. WHITE, L., The Evolution of Culture: The Development of
Civilization to the Fall of Rome, McGraw-Hill, New York, 1959
337. WHITE, L.A., Lewis H. Morgan’s Western Field Trips, în A.A.,
53, 1951
338. WHITE, L.A., Morgan’s Attitude Toward Religion and Science,
în A.A., 46, 1944
339. WHITTEN, PH.; HUNTER, D.E.K., What is Anthropology?, în
Anthropology. Contemporary Perspectives, Harper Collins
Publishers, 1990
340. WILLEY, G. R., Portraits in American Archaeology, University
of New Mexico Press, Albuquerque, 1988
341. WILSON, D., Anthropology, Toronto, 1885
342. WINCKELMANN, J.J., Istoria artei antice, vol. I, Ed.
Meridiane, Bucureşti, 1985
343. WOODWARD, M.R., Hermeneutics, în Encyclopedia of Cultural
Anthropology, Henry Holt, New York, 1996
344. WORSLEY, P.M., Cargo Cults, în WHITTEN, PH.; HUNTER,
D.E.K., Anthropology. Contemporary Perspectives, Harper
Collins Publishers, 1990
345. YAUS-MCLAUGHLIN, V., Science, Democracy, and Ethics.
Mobilizing Culture and Personality for World War II , în History
of Anthropology, 4, The University of Wisconsin Press, London,
1986
346. YOUNG, M.W., Bronislaw Malinowski, în International
Dictionary of Anthropologists, Garland Publishing, New York,
1991
347. YOUNG, M.W., The Ethnography of Malinowski. The Trobriand
Islands. 1915-18, Routledge&Kegan Paul Ltd., London, 1979
348. ZACK, N., Philosophical aspects of the AAA Statement on Race,
în A.T., 1, 4, 2001
235
ABRE VIE RI BIB LIO GRA FICE
A.A. American Anthropologist. Journal of the

American Anthropological Association I(1888) şi
urm.
A.A.A.G. Annals of the Association of American
Geographers, I(1911) şi urm.
A.H.Q. Anthropology and Humanism Quarterly. Society
for Humanistic Anthropology, 1 (1976) şi urm.,
continuată de Anthropology and Humanism, 1,
respect.18(1993) şi urm.
American The American Mercury. A Monthly Review,
Mercury edited by H.L. Mencken&G.J. Nathan, Alfr ed A.
Knopf Publ., I(1924) şi urm.
Anthropologica Anthropologica. A Publication of Canadian
Anthropological Society, Wilfrid Laurier
University Press, Ottawa, I(1959) şi urm.
Anthropological Anthropological papers of the American Museum
papers of Natural History, New York, 1(1908) şi urm.
Anthropology Anthropology Today, Royal Anthropological
Today Institute of Great Britain and Ireland, London,
I(1985) şi urm., continuă RAIN, 1(1974) –
65(1984).
Anthropos Anthropos. Ephemeris Internationalis ethnologica
et linguistica = Internationale Zeitschrift für
Völker- und Sprachenkunde = International
Review of Ethnology and Linguistics = Revue
Internationale D‟Ethnologie et de Linguistique .
Wien-Freiburg, 1(1906) şi urm.
A.R.A. Annual Review of Anthropology, Palo Alto,
California, 1(1972) şi urm. Continuă Biennal
Review of Anthropology, 1(1959) şi urm.
A.T. Anthropological Theory. Sage Publications.
London, Thousand Oaks, CA and New Delhi,
ABREVIERI BIBLIOGRAFICE
1(2001) şi urm.
Bantu Studies Bantu Studies. University of Witwatersrand,
South Africa, I(1921) şi urm., din 1942: African
Studies
C.A. Critique of Anthropology. Sage Publications.
London, Thousand Oaks, CA and New Delhi,
1(1989) şi urm.
Cambridge Cambridge Anthropology. The Journal of the
Anthropology Department of Social Anthropology, Cambridge,
1(1973) şi urm.
C.C.R. Cross-Cultural Research. 1(1989) şi urm.
C.J.N S. The Canadian Journal of Native Studies,
Department of Native Studies, Brandon
University, Brandon, Manitoba, 1(1981) şi urm.
Critical Inquiry Critical Inquiry. The University of Chicago
Press, Chicago, I(1973) şi urm.
C.S.S.H. Comparative Studies in Society and History.
Cambridge University Press, Cambridge, I(1958)
şi urm.
Current Current Anthropology. A World Journal of the
Anthropology Sciences of Man, The University of Chicago
Press, I(1959) şi urm.
Economic The Economic Journal. The Royal Economic
Journal Society London, I(1891) şi urm.
E.R.N.A.S. European Review of Native American Studies,
Institut für Historische Ethnologie, Frankfurt am
Main, I(1987) şi urm.
Focaal Focaal-European Journal of Anthropology.
Utrecht, Stichting Focaal, 1(1985) şi urm.
G.S.M. Geological Survey Memoir, Anthropological
Series, Canada Department of Mines,
Government Printing Bureau, 1 (1903) şi urm.
I.J.C.S. International Journal of Cultural Studies. Sage
Publications. London, Thousand Oaks, CA and
New Delhi, 1(1998) şi urm.
J.E.A. Journal of Ecological Anthropology. Department
237
of Environmental Studies, Florida International
University, Miami. Din 200 continuă Georgia
Journal of Ecological Anthropology. 1(1989) şi
urm.
J.R.A.I. The Journal of the Anthropological Institute of
Great Britain and Ireland, London, 1(1872) şi
urm.
J.S.A. Journal of Social Archaeology. Sage
Publications. London, Thousand Oaks, CA and
New Delhi, 1(2001) şi urm.
J.S.S.R. Journal for the Scientific Study of Religion.
1(1975) şi urm.
J.W.S.R. Journal of World-Systems Research. Institute for
Research on World-Systems, University of
California, Riverside, 1(1995) şi urm.
J.Y.A. Journal of Youth and Adolescence. A
Multidisciplinary Research Publication, Plenum
Publishers, New York, 1 (1971) şi urm.
L'Annee L'Annee sociologique. Paris, I(1898) şi urm.
sociologique
L'Ethnographie L'Ethnographie. Bulletin de la Societe
d'Ethnographie (1887-1903), Paris, I (1859, -
1913 S.N.) şi urm.
Magazin der Magazin der Universität Zürich. Uni-Magazin.
Universität Die Zeitschrift der Universität Zürich.
Zürich Multikultur-Zeit für Bewegung, Zürich. Online
Mankind Mankind Quarterly. Cliveden Press, Washington,
Quarterly I(1960) şi urm.
Political Political Geography, 1, respect. 11(1992) şi urm.,
Geography continuă Political Geography Quarterly, 1(1982)
şi urm.
Science Science. American Association for the
Advancement of Science. New Series, 1(1895) şi
urm.
Science and Science and Nature. The annual of Marxist
Nature philosophy for natural scientists, 1(1978) şi urm.
S.J.A. Southwestern Journal of Anthropology.
238
ABREVIERI BIBLIOGRAFICE
University of New Mexico, Albuquerque,
1(1945) şi urm.
Social Analysis Social Analysis. The International Journal of
Cultural and Social Practice, Department of
Anthropology, University of Adelaide, Adelaide,
25(1984) şi urm.
T.C.S. Trends in Cognitive Sciences. 1(1997) şi urm.
239
GL O S AR
Aculturaţia Prin aculturaţie se înţelege suma de schimbări

produse într-o cultură, schimbări generate de o
altă cultură şi ca rezultat poate fi observată o
asemănare dintre cele două culturi;
Analiza Una dintre cele mai importante aspecte ale
situaţională orientării teoretice şi metodologice ale lui
Gluckman. Ea presupune descrierea unor
evenimente sau practici de către înşişi actorii
sociali. Structura şi funcţia unui sistem pot fi
mai bine înţelese din perspectiva modului în
care actorii sociali le pun în practică în
cotidian;
Capacitatea de După Emilio Moran, reprezintă numărul de
susţinere indivizi care pot fi susţinuţi de resur sele
habitatului;
Configuraţia Conceptul care serveşte demersului de
culturii explicare a caracterului culturii. Acesta este
expresia personalităţii unei anumite societăţi,
putând fi percepută ca sumă a tuturor
personalităţilor individuale din cadrul
societăţii;
Creaţionism Teoria explicării originii speciilor, conţinută
în Geneza: Dumnezeu a creat speciile în cele
şase zile ale Creaţiunii;
Culturologia Se distinge ca şi domeniu al ştiinţei preocupat
de studierea şi interpretarea unor fenomene
culturale distincte. Conceptul de culturologie a
fost lansat de Leslie White, care considera că o
cultură nu ar trebui înţeleasă din prisma
psihologiei, biologiei ori fiziologiei ci din
perspectivă culturologică, adică prin studiul
culturii. Între timp noţiunea de societate
devenise obiect central de studiu pentru
antropologi;
GLOSAR
Difuziunea Procesul de răspândire a unui item cultural de

culturală la locul originii sale, spre alte locuri.
Extrapolând, prin procesul difuziunii, semnele
culturale sunt transferate de la o societate la
alta;
Domeniul Set de idei înrudite care dau naştere unei
categorii mai largi. După Susan Weller şi
Kimball Romney domeniul reprezintă un set
organizat de termeni, concepte ori propoziţii,
toate elementele componente ale sistemului
aflându-se la acelaşi nivel de contrast, care
face referire la o sferă conceptuală singulară.
Itemii individuali dintr-un domeniu îşi absorb
parţial sensul din relaţia pe care o dezvoltă în
raport cu alţi itemi;
Drama socială Este un concept la care apelează Victor Turner
pentru a studia dialectica transformărilor şi
continuităţii sociale. O dramă socială este o
unitate spontană de proces social şi o
certitudine prezentă în existenţa oricărei
societăţi umane;
Ecologie culturală Studiul adaptării societăţii umane la mediu;
Emic Termenul denumeşte demersul antropologic
prin care cercetătorul încearcă să reţină
regulile şi categoriile după care se ghidează o
cultură, cu scopul de a dobândi abilitatea de a
gândi şi acţiona aidoma unui individ din cadrul
societăţii supuse cercetării. Cu alte cuvinte,
este vorba de a încerca o „intrare în pielea
subiectului”;
Enculturaţie Procesul de socializare al copiilor în virtutea
normelor culturii din care fac parte (învăţare
culturală);
Etic Denumeşte demersul prin care observatorul nu
apelează la regulile subiecţilor, încadrându-se
în rândul acestora. În schimb, observatorul
face apel la categorii şi reguli empirice,
derivate din stricta aplicare a metodei
ştiinţifice. Măsurătorile cuantificabile precum
rata de fertilitate, kg de cereale/gospodărie ori
241
cantitatea medie de precipitaţii sunt folosite

pentru enunţarea unor teorii culturale generale,
fără a lua în calcul dacă aceste măsurători au o
semnificaţie aparte pentru populaţia studiată.
Pentru a explica schimbarea culturală dintr -o
societate, materialismul cultural este atent la
etica gândirii şi la etica de comportament a
populaţiei;
Etnoecologie Paradigma care vizează modul în care
fenomenele legate de mediu se reflectă în
mentalitatea populaţiilor indigene;
Etnoştiinţa Sau noua etnografie se referă la noile direcţii
(semantica care se manifestă la nivelul interpretării
etnografică) etnografice din anii ‟50. Cultura din
perspectiva etnoştiinţei este identificată cu
cunoaşterea şi încearcă să contrabalanseze
percepţia materialistă, larg răspândită la acea
vreme;
Evoluţie socială Cultura evoluează într-un mod uniform şi
uniliniară progresiv. Societăţile urmăresc pe parcursul
evoluţiei lor aceeaşi traiectorie, ajungând la o
finalitate comună;
Evoluţionism Sau Transformism, teoria conform căreia
speciile au evoluat printr-un proces lung şi
gradual de transformare;
Hermeneutica Termenul a fost întrebuinţat mai întâi în cadrul
interpretării critice a diferitelor texte
religioase. Sensul modern al termenului
reprezintă o combinaţie între investigaţia
empirică şi înţelegerea subiectivă a
fenomenelor umane;
Infrastructura Constă în modurile comportamentale etice de
producţie şi a modurilor etice de reproducţie,
determinate de combinarea variabilelor
ecologice, tehnologice, de mediu şi
demografice;
Legea creşterii Cultura se dezvoltă odată cu sporirea eficienţei
culturale economice ori a mijloacelor de controlare a
acesteia, iar ceilalţi factori rămân constanţi;
242
GLOSAR
Legea dezvoltării Cultura se dezvoltă odată cu sporirea cantităţii

culturale de energie obţinută într-un an pe cap de
locuitor sau odată cu creşterea controlului
asupra energiei;
Mecanismele de Care de regulă îmbracă forma medierilor
redresare personale sau informale, arbitrajul legal sau
formal, ori în situaţii de criză, apelarea la un
ritual public. Rolul acestor mecanisme este de
a repara rupturile survenite în urma unui
conflict. Este posibil ca părţile aflate în
conflict să invoce o serie de norme comune de
conflict sau un cadru comun de valori prin
intermediul căruia valorile societăţii sunt
incluse într-o ierarhie;
Nucleul culturii Însumează constelaţia de caracteristici care
(Culture core) sunt cel mai puternic legate de activităţile
economice şi de subzistenţă. Conceptul îi
aparţine lui Juliand Steward;
Model cultural În cadrul antropologiei cognitive, conceptul nu
se prezintă într-o ipostază precis articulată,
fiind mai de grabă o frază atotcuprinzătoare,
conţinând diferite moduri de cunoaştere
culturală. Modelele culturale se referă, în
general, la percepţiile din subconştient,
împărtăşite de membrii unei societăţi sau a
unui grup. Ele sunt transmise în mod
inconştient de la o generaţie la alta prin
procesul de învăţare, dar pe de altă parte se
construiesc şi graţie procesului de acumulare a
experienţelor proprii, caracterizându-se astfel
printr-o maleabilitate remarcabilă;
Modelul sferelor Gluckman explică observaţiile sale cu privire
dualiste la problemele pe care le implicase
colonialismul. Industrializarea şi migraţia
forţei de muncă au generat o solidificare a
sistemelor politice şi de descendenţă la nivel
tribal şi nicidecum nu au avut ca rezultat o
deteriorare a acestora;
După Gluckman, cele două sfere au conservat
o relaţie funcţională prin intermediul
procesului de migraţiune a forţei de muncă,
243
după cum urmează: în condiţiile

colonialismului, controlul asupra terenului era
limitat la nivelul autorităţilor tribale, membrii
tribului având dreptul de proprietate asigurat
prin simpla apartenenţă la trib, generată de
drepturile aferente regulilor de descendenţă;
Modul de Este perceput ca şi o combinaţie specifică
producţie dintre resurse, tehnologie şi legături sociale şi
economice. Conceptul a fost definit iniţial de
Marx şi Engels. Pentru aceştia, modul de
producţie nu era doar produsul existenţei fizice
a indivizilor unei societăţi ci mai de grabă o
dovadă, un produs finit al activităţii acestora,
o modalitate de exprimare a vieţii. Modul de
producţie se prezintă ca o combinaţie dintre
individ, mediul material şi muncă.
Antropologul Maurice Godelier este de părere
că modul de producţie este o combinaţie a
forţelor de producţie şi a unor relaţii sociale
specifice de producţie care influenţează atât
forma cât şi structura procesului de producţie
precum şi a bunurilor materiale în cadrul unei
societăţi. Mai mult, o societate oarecare nu se
limitează în exclusivitate la un anumit mod de
producţie;
Promiscuitate Teoria conform căreia, în faza originară a
primitivă societăţii umane, era caracteristică lipsa
interdicţiei la incest sau a unor reglementări
privind relaţiile sexuale sau căsătoria;
Selecţia În cadrul acesteia, un actor alege dintr-un set
situaţională de norme o anumită normă pentru o situaţie
particulară, iar pentru o altă situaţie, o altă
normă, chiar contradictorie cu prima.
Selectarea normei se află în strictă
concordanţă cu rolul pe care îl deţine actorul
social în situaţii diferite, aşadar realizându-se
o adaptare sau selecţie ad-hoc a normei în
funcţie de cerinţele rolului sau a situaţiei;
Stadii de Elemente ale schemei evoluţiei sociale de la
dezvoltare sălbăticie la barbarism şi civilizaţie;
244
GLOSAR
Structura Este caracterizată de aspectele organizatorice

ale unei culturi care constă în economia
casnică (rudenie, diviziunea muncii) şi
economia politică. Aceasta din urmă
presupune controlul exercitat de un for
superior asupra gospodăriei, fie o formă de
guvernământ, fie un şef local;
Suprastructura Reprezintă segmentul simbolic sau ideologic
al culturii. Ideologia este produsul existenţei
unui cod de ordine socială şi face referire la
modul în care organizarea socială şi politică
sunt structurate. Suprastructura presupune
aspecte precum ritualul, tabu-urile şi
simbolurile;
Supravieţuire Urme ale unor elemente ancestrale de cultură
în culturile contemporane;
Teoria cercurilor Conform teoriei, cultura a fost generată de un
culturale număr limitat de centre culturale); Influenţa
reciprocităţii (fiecare societate este
influenţată de altele, dar procesul de
influenţare este reciproc;
Teoria A fost iniţiată de Edward Sapir şi de Ruth
configuraţionistă Benedict, conturând totodată bazele unei şcoli
în sensul problemelor de cultură-personalitate.
Opinia configuraţioniştilor gravita în jurul
ideii conform căreia cultura ia forma şi
caracterul structurii de personalitate a
membrilor societăţii;
Teoria Fundamentată de Abram Kardiner şi de Ralph
personalităţii de Linton, se conturează ca o replică la ideile
bază configuraţioniste. Ambii antropologi
împărtăşeau convingerea că nu tipurile
culturale sunt mijloacele necesare diferenţierii
culturilor, ci perspectiva asupra individului din
cadrul unei societăţi este optimă pentru
trasarea unei personalităţi de bază pentru
fiecare cultură;
Teoria Este fundamentată de Cora Du Bois, ca un
personalităţii răspuns la criticile care i s-au adus la
modale cercetările ei anterioare focalizate asupra
245
structurilor personalităţii de bază. Influenţată

într-o foarte mare măsură de A. Kardiner, a
reuşit să impună un nou nivel de competenţe în
structurile de cultură şi personalitate. La baza
ideii de personalitate modală se află ideea
conform căreia o anumită structură de
personalitate apare cu cea mai mare frecvenţă
într-o societate, iar aceasta nu trebuie să fie
neapărat cea mai comună pentru toţi membrii
unei societăţi;
Unitatea psihică a Este un concept specific în general
omenirii antropologiei culturale şi în special
subdomeniului de antropologie cognitivă.
Paternitatea conceptului este revendicată de A.
Bastian, care după ce a observat similitudinile
în cadrul obiceiurilor diferitelor popoare ale
lumii, ajunge la concluzia că tuturor oamenilor
le sunt comune aceleaşi procese psihice ori
mentale, iar această unitate generează
răspunsuri similare la stimuli similari.
246
LISTA IL UST RAŢI I LOR
ILL UST RA TIO NS LIS T
(Surse/Sources)
A. ANEXE / ANNEX
Fig. 1: Delimitarea funcţiei / Shaping the function

Fig. 2: Societatea ca sistem / Society as a system
Fig. 3: Fundamentele teoretice ale materialismului cultural /
Theoretical background of cultural materialism
Fig. 4: Caracterul interdisciplinar al curentului cultură-
personalitate / The interdisciplinary character of the
culture-personality trend
Fig. 5: Paradigma lui Lévi-Strauss 1 / The straussian paradigm
Fig. 6: Simboluri folosite în diagramele de descendenţă /
Symbols used in issues regarding kinship
Fig. 7: Sisteme sociale şi economice în cadrul unei comunităţi
„primitive” din Africa 2 / Social and economic systems of
an African „primitive” community
Fig. 8: Testul de intersubiectivitate în observaţia participantă /
The intersubjectivity test used in participant observation
Fig. 9: Metoda reţelelor sociale / Analyzing social networks
B. HĂRŢI / MAPS
Harta 1: Cercetări majore întreprinse de antropologi şi etnologi 3

/ Main researches conducted by anthropologists
1
apud A. Mihu, Antropologie culturală, Napoca Star, Cluj Napoca, 2000, p.
75-76
2
apud A. Leroi-Gourhan, Hand und Wort. Die Evolution von Technik,
Sprache und Kunst, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1984, p. 198, Fig. 1, 2, 3
3
apud J. Copans, Introducere în Etnologie şi Antropologie, Polirom, Iaşi,
1999, p. 150-153
247
Harta 2: Trei arii culturale din Pacific: Micronezia, Melanezia,

Polinezia 4 / Three cultural areas from the Pacific:
Micronesia, Melanesia, Polynesia
Harta 3: Papua - Noua Guinee / Papua – New Guinea
Harta 4: Sistemul Kula 5 / The Kula System
Harta 5: Insulele Andaman / The Andaman Islands
Harta 6: Insulele Solomon / The Solomon Islands
Harta 7: Triburile majore ale Africii / Major African tribes
Harta 8: Cercetările lui Leo Frobenius şi ale colaboratorilor săi
în Africa / Researches of Leo Frobenius in Africa
Harta 9: Posesiuni coloniale ale statelor europene în Africa /
European colonial possesions in Africa
Harta 10: Localizarea triburilor de indieni din California
(America de Nord) / Locating the native Americans in
California)
4
apud J.H. Bodley, Cultural Anthropology. Tribes, States and the Global
System, Mayfield Publishing Company, Mountain View, 1994
5
apud M.C. Howard, Contemporary Cultural Anthropology, Harper Collins
Publishers, New York, 1989, p. 153
248
AN EX E
249
ANEXE
Fig. 1
250
Fig. 2
ANEXE
Fig. 3
252
Fig. 4
253
ANEXE
Fig. 5
254
Fig. 6
255
ANEXE
Fig. 7
256
Fig. 8
257
ANEXE
Fig. 9
258
Fig. 10
259
HĂRŢI
260
HĂRŢI
Harta/M ap 1
261
Harta/M ap 2
262
HĂRŢI
Harta/M ap 3
263
Harta/M ap 4
264
HĂRŢI
Harta/M ap 5
265
Harta/M ap 6
266
HĂRŢI
Harta/M ap 7
267
Harta/M ap 8
268
HĂRŢI
Harta/M ap 9
269
Harta/M ap 10
270

Orientari I Curente in Antropologia Cul PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Orientari I Curente in Antropologia Cul PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PRIBAC, S. (2004).

Cuvânt prevenitor de Ştefan Buzărnescu

"Când nu eşti satisfăcut de tine însuţi, te faci psiholog; când

Margaret Mead (1901-1978)

III. EVOLUTIONISM IN ANTHROPOLOGY 53

1. Brief incursion in Evolutionism 54

2. Social and cultural Evolutionism 56

IV. CULTURAL DIFFUSIONISM 69

1. German diffusionism school 70

2. British diffusionism school 74

3. American diffusionism school 75

4. Contemporary difussionist trends? 78

VI. FUNCTIONALISM IN ANTHROPOLOGY 96

2. Structuralist Functionalism 105

VII. THE MANCHESTER SCHOOL OF

VIII. CULTURAL MATERIALISM 128

IX. THE TREND ‘CULTURE -PERSONALITY’ 138

2. The theory of „basic personality‟ 144

3. The theory of „modal personality‟ 147

4. Margaret Mead and the „national character” 148

X. COGNITIVE ANTHROPOLOGY 154

XI. STRUCTURALISM IN ANTHROPOLOGY 164

XII. ANTHROPOLOGY AND FEMINISM 173

XIII. SYMBOLIC AND INTERPRETIVE

XIV. ECOLOGICAL ANTHROPOLOGY 197

BIBLIOGRAPHICAL ABREVIATIONS 236

ILLUSTRATIONS LIST 247

Eşecul premisei optimiste, potrivit căreia civilizaţia

segmente de opinie. În acest context, imperativul deschiderii

antropologia, prea îndelung cantonată în suficienţa studiilor

Prof.univ.dr. Ştefan Buzărnescu

Antropologia culturală şi socială se conturează în România

Din nefericire, conjunctura istorică nu a fost deloc favorabilă

ceea ce priveşte cunoaşterea teoretică a problemelor antropologice,

Mai, 2004 Sorin Pribac

Antropologia culturală este ştiinţa despre om, ca purtător şi

unor manifestări specifice precum arta, ştiinţele, opiniile,

Predilecţia antropologilor americani pentru termenul de

Aproximativ aceeaşi traiectorie teoretică va fi urmată şi de

respectiv 163 de definiţii ale culturii, fiind pe bună dreptate iminentă

3. Locul şi rolul antropologiei culturale.

Pentru început trebuie precizat faptul că există trei perspective

O altă sarcină o reprezintă reconstituirea antropogenezei, prin

revista American Journal of Physical Anthropology, iar în 1920

Cert este că fără modele antropologice, o mare parte a

Prin definiţie, antropologia aplicată reprezintă procedeul

Şi în cazul Marii Britanii, situaţia nu era cu mult diferită.

Perioada care a urmat celui de-al II-lea Război Mondial a fost

modul de producţie tipic occidental, adaptate fără consilierea

modern care, în mod constant, este perturbat de comportamentul

preponderent marcată de o serie de reflecţii asupra vieţii populaţiilor

4. Metodele antropologiei culturale.

Cercetarea antropologică şi implicit metodele acesteia s -au

de l'homme 58, pentru ca mai apoi în anul 1800, De Gérando, să publice

limbajului vernacular, împărtăşirea modului de viaţă al comunităţii,

Ca atare, fiecare cercetător se poate aştepta la excluderea sa

demonstra seriozitatea şi înţelegerea cercetătorului, finalizat prin

- are la bază date şi informaţii obţinute

Metoda genealogică presupune analiza unei societăţi prin

condiţii de mediu în ansamblu); cadrul biologic (particularităţi

culturale, studii asupra unor populaţii pastorale 67 şi nu în ultimul rând,

studiile tematice, precum şi cercetările centrate asupra unor

În cadrul tuturor metodelor menţionate mai sus, este indicat a