Istoria Socială . Definiţie. Actori.

Scop
Seriile istoriei sociale a României

Istoria socială: condiţia libertăţii. Definiţie

“Istoria se ocupă de toate lucrurile care devin ceea ce sunt de-a lungul timpului. Ea are legături cu toate
fenomenele din Univers, cu cele de natură materială, ca şi cu cele cu caracter intelectual. …” (Xenopol,
p.27)

Istoria socială este ştiinţa care face posibilă libertatea. Libertatea noastră ca inşi, ca individualităţi, care
nu este posibilă fără gândirea libertăţii celui de lângă mine, şi a celuilalt de lângă cel de lângă mine, cu
alte cuvinte, fără libertatea socială. Utilitatea istoriei este, cu alte cuvinte, tocmai libertatea noastră.
Conştiinţa este reflectarea conştientă a trecutului.

Prin conştientizarea trecutului nostru şi al altora devenim conştienţi de experienţa şi potenţialul

individual, social. Conştientizarea acestora face posibil respectul. Respectul este parte a capitalului social
– stocul de relaţionare dintr-o societate, întemeiat pe încredere.

Istoria socială este, deci, din punct de vedere:

- obiectiv, timpul care trece, indiferent de voinţa omului sau de interpretările sale asupra trecerii
timpului;
- subiectiv, înregistrarea ca experienţă a timpului trecut, şi folosirea acestei experienţe;
- obiectiv, creştere cumulativă a personalităţii individuale prin cunoaştere (cunoaşterea este ea însăşi
un proces care presupune asimilarea unor fapte, cunoştinţe din trecut), cunoaşterea istoriei este
componentă a creşterii civilizaţiei.

Timpul istoric: seria

Xenopol, în Teoria istoriei, arată că:

“Seria este constituită dintr-o înlănţuire de fapte succesive şi deci

neasemănătoare între ele, legate unele de altele prin cauzalitate; deoarece …
numai această legătură scoate faptele din izolarea lor şi le face să devină un tot
de un caracter mai general decât evenimentele care le compun şi le sunt
subordonate.” (Xenopol, Teoria istoriei, Editura Fundaţiei Culturale Române,
Bucureşti, 1997, p. 305)
Istoria socială are ca obiectiv cu înţelegerea semnificaţiilor trecutului. Funcţia acestor semnificaţii este,
la rândul ei, de a uşura sarcina integrării societăţilor în prezent, de înţelegere a propriului destin şi a
sensurilor existenţei colective. Istoria socială este ştiinţa devenirii colectivităţilor. Intelectualitatea,
alături de tradiţiile populare, are rostul conservării şi pătrunderii înţelesurilor trecutului (tradiţia cultă)
pentru a face posibil progresul. Progres în absenţa cultivării identităţii colective (naţionale) este o
imposibilitate întrucât conştiinţa faptelor trecute constitutive – memorabile face posibil nu doar
construirea prezentului prin aplicarea cunoştinţelor din trecut, ci şi stima de sine a indivizilor şi a
colectivităţilor. Fără stima de sine, adică fără demnitate (individuală şi naţională) încordarea pentru
progres nu este posibilă (ce rost – semnificaţie are o acţiune săvârşită de un individ sau de o colectivitate
care nu crede în propriile capacităţi creatoare şi în sensul actelor sale?).

Evenimentul istoric nu este linear. Deşi este bine încetăţenită concepţia conform căreia evoluţia istorică
înseamnă progres, lucrurile nu stau deloc în acest fel. Fenomenele istorice pot însemna foarte bine şi
regres sau, după cum arată teoriile româneşti ale dezvoltării încă din sec. XIX, pot fi şi „evoluţii fără
creştere.”

“Aceste teorii sunt deci, teorii stadiale non-cumulative (adică se referă la o schimbare fără creştere şi
deci fără acel efect pozitiv, numit progres). Prin urmare, primul lucru la care trebuie să renunţăm atunci
când vorbim de evoluţie stadială este prejudecata progresului. …

Istoria reprezintă o succesiune de fapte care nu sunt neapărat asemănătoare între ele, cu o cauzalitate
comună. (Bădescu, Teorii sociologice contemporane, 1994, p.8)

Xenopol a teoretizat caracterul „spiralat”, „ciclic”, neuniform al evoluţiilor istorice, la sfârşitul secolului
al XIX-lea. În plin mit al progresului (La belle époque), centrat pe credinţa că omul a reuşit controlul
deplin asupra naturii şi destinului său, Xenopol demonstrează caracterul nelinear al timpului şi deci,
iluzoriul progresului.

La belle époque este perioada cuprinsă între finalul sec. al XIX-lea şi izbucnirea primului război
mondial, caracterizată de cristalizarea marilor sisteme coloniale – interpretată ca victorie a
civilizaţiei europene prin integrarea în lumea civilizată a populaţiilor primitive, prin succesele
revoluţiei industriale în ţările occidentale – maturizarea pieţelor, tehnologiilor, accesul la bunuri
de larg consum pentru muncitori şi, implicit, ocolirea „soluţiei marxiste” a revoluţiei proletare în
aceste ţări, înflorirea artei – acum apar impresionismul, art nouveau – care recentrează spiritul
dinspre formele clasice ale realităţii înspre cele ale libertăţii de interpretare, ale psihologiei
privitorului etc. Omul însuşi apare ca punct terminus al progresului lumii animale, prin
naturalismul lui Charles Darwin („Originea speciilor”, 1859), care întemeiază paradigma de
căpătâi a lumii noastre: evoluţionismul. De asemenea, epoca este caracterizată de o lungă
perioadă de pace între marile puteri: între 1871 (războiul franco prusac) şi 1914, ceea ce a creat
iluzia că formula capitalistă, ştiinţifică şi artistică a societăţii, sunt cele „perfecte”.
Actorii istoriei: Popoarele, elitele, personalitatea
Timpul se propagă prin popoare, elite şi personalităţi. Popoarele reprezintă marele cadru colectiv care
trece prin istorie; elitele sunt corpul social care distribuie timpul definind priorităţile sociale prin cultură-
educaţie şi politică; personalitatea insul reprezintă realitatea imediată a făuritorului de istorie: până la
urmă, individul este cel ce simte direct şi imediat traseul istoric al societăţii din care face parte,
condiţionat fiind însă de capacitatea sa de înţelegere, adică de cultură.

Personalitatea

Figură 1 Omul peste care trece istoria. Omul care face istoria. De la Emo (sec. XXI) la Ioana d'Arc - sec. XV

Naţiunile fac istorie ca entităţi colective dar şi prin intermediul abilităţilor individuale. Aşa de pildă,
portavionul nu ar fi fost posibil în afara puterii colective numită America şi, mai mult, ca maşinărie
militară, reprezintă interesele şi puterea acestei societăţi în lume. În acelaşi timp, manevrarea lui în
întreg contextul tactic şi strategic al mărilor, deci ca unitate, este opera abilităţilor profesionale ale unor
indivizi.

Ceea ce uneşte cele două entităţi – naţiunea şi individul - şi dă posibilitatea exprimării noastre în
colectivitatea numită naţiune se numeşte vocaţie. În afara acesteia prezenţa noastră în societate va fi
„de mântuială” sau chiar parazită. Ne amintim că vocaţia reprezintă asumarea de către individ a
timpului său şi orientarea acţiunilor sale spre valorificarea la maxim a potenţialului de care dispune, în
slujba societăţii. Vocaţia este, deci, conştiinţa activă a rolului individului în societate.

Popoarele şi elitele

Memoria socială, a timpului mediu şi lung, este stocată în popoare şi elite. Elitele reprezintă corpul social
însărcinat cu protecţia şi dezvoltarea socială inclusiv prin folosirea memoriei sociale. O altă funcţie
foarte importantă a elitelor este organizarea muncii, după cum vom vedea din analizele lui Mihail
Manoilescu. Aceste cunoştinţe sunt utilizate pentru a răspunde provocărilor istoriei la care popoarele
trebuie să facă faţă în timp. Totodată, elitele sunt purtătoarele şi organizatoarele idealurilor,
obiectivelor, scopurilor societăţii. Elitele definesc interesul public naţional şi îl apără. Elitele sunt corpul
social care controlează distribuţia resurselor sociale (materiale şi simbolice) în societate.

Naţiunile sunt popoarele care făuresc istoria. Popoarele sunt entităţi colective antropologice
„atemporale”, în sensul că nu sunt interesate în măsurarea timpului în termenii progresului. Poporul,
după cum vom vedea în cursul dedicat Naţiunii este în esenţă un grup mare caracterizat în primul rând
etnic şi cultural. Naţiunea este poporul cu voinţă socială (Gusti), interesată neîncetat de îmblânzirea şi
procesarea materiei, de civilizaţie. Naţiunea participă la construcţia istorică prin cultură însuşită de
public, având conştiinţa istoriei, a trecerii timpului. Naţiunile sunt popoarele moderne care îşi
construiesc, prin voinţă socială, prezentul şi viitorul. Voinţa socială se materializează prin manifestări
economice, spirituale (manifestări constitutive) şi manifestări politice şi juridice (manifestări regulative).
Măsura timpului modernităţii este în special de tip instituţional şi tehnic, elemente definitorii pentru
ceea ce înţelegem prin civilizaţie – organizarea prin excelenţă a materiei şi a timpului liniar (măsurabil
după cronometru). Expresia economică a „cronometrului” este progresul tehnic împreună cu scara
salariilor în raport cu competenţele (măsurabile prin tipuri de calificări şi diplome etc.)

Accesul la modernitate, la timpul „cronometrat” se face prin leadership (elite) şi prin creativitatea
popoarelor. Accesul la propria conducere – prin selecţia unor elite reprezentative –organice şi dreptul
societăţilor la propria creativitate asigură popoarelor un loc în rândul naţiunilor moderne. Există
perioade de cezură în care varii presiuni istorice pot oprima sau chiar interzice accesul popoarelor la
propria conducere (ocupaţia militară şi ideologic, cazul recent al comunismului din estul Europei) şi la
propria creativitate (prin distorsiunea gravă a scalei salariilor şi ierarhiei competenţelor şi a
mecanismului educaţional – cazul statelor demagogice). Creativitatea popoarelor este încurajată prin
recompensarea corectă a muncii. Starea de dezvoltare a unei societăţi este, deci, funcţie de scara
salariilor în raport cu distribuţia naţională a competenţelor.

Naţiunile se află într-o permanentă competiţie a competenţelor. Vorbim de schimburi egale între naţiuni
atunci pentru categorii de munci de productivitate egală avem salarii echivalente şi avem schimburi
inegale – şi deci subdezvoltare, când munci de productivitate egală sunt remunerate diferit unele faţă de
altele. Acest fenomen este tipic pentru raporturile dintre centrul sistemului mondial şi periferia sa după
anul 1650.

Timpul dominant şi rolul elitelor. Pătură superpusă şi elite organice

Societăţile se află într-o competiţie continuă. Una dintre sursele competiţiei este „simţul timpului
istoric” mai dezvoltat la unele popoare faţă de altele. Există popoare, în special cele dominate de
structurile ţărăneşti, care nu sunt interesate de stăpânirea timpului istoric, „cronometrat” şi care nu sunt
interesate de expansiune. Acestea urmează, inevitabil, să facă faţă popoarelor interesate de „controlul”
istoriei. Procesul acesta de a adaptare a vieţii colective a unei societăţi iniţial dominant rurale la regimul
impus de o societate agresivă şi expansionistă (comercial, industrial, bancar, militară etc.) a fost numit
de Dobrogeanu Gherea orbitare. Societăţile tradiţionale sunt socotite astfel înapoiate faţă de cele care
domină timpul liniar, istoric. Societăţile mai înapoiate orbitează, adică îşi modifică regimul vieţii
instituţionale, culturale şi chiar individuale în raport cu imperativele timpului societăţii dominante.
Mecanismele prin care civilizaţia dominantă îşi impune ritmurile sunt cel mai adesea de tip comercial,
financiar şi industrial (prin intermediul creditului şi al supremaţiei tehnologice) după cum pot fi şi de
natură politică şi militară. Ultimele două componente sunt instrumente de impunere rapidă a intereselor
centrului în periferie. Rolul elitelor este integrarea armonioasă a societăţilor locale în timpul
dominant, prin protejarea şi promovarea intereselor societăţilor pe care le reprezintă. Atunci când
elitele nu înţeleg să îşi asume imperativul istoric, de succes în competiţia mondială sau regională, la care
societăţile lor sunt somate de societăţile expansionare (care definesc, de regulă, centrul sistemului
mondial, capitalist, localizat în succesiune în oraşele italiene din sec. IX-XIV, apoi în Spania-Portugalia în
sec. XV-XVI – odată cu descoperirea aurului din America Latină, Ţările de Jos din sec. XVI-XVII şi în final în
Anglia, până după primul război mondial şi, în fine, în SUA), atunci vorbim de elite ca pătură superpusă.
Pătura superpusă îşi arogă doar rolul redistribuirii plusprodusului naţional în consum adesea inutil, de
lux şi fără legătură cu sarcinile menţinerii competitivităţii naţionale, ale unei orbitări cât mai onorabile în
raport cu centrul sistemului mondial. Elitele care integrează coerent şi în raport cu interesul public
naţional societatea în timpul dominant le numim organice. Selecţia acestor elite se face după criteriul
competenţei.

Începând cu epoca modernă, societăţile guvernate organic au acces la modernitate prin mecanismul
politic al democraţiei şi prin cel economic al economiei de piaţă. Pilonii economiei în societăţile
democratice sunt salariul remunerat în raport cu competenţa, bursa – loc al întâlnirii libere a muncilor
naţionale (al celor locale cât şi a celor locale faţă cu cele internaţionale) prin evaluarea liberă a
competitivităţii (valorii de bursă) a întreprinderilor, şi productivitatea muncii – consum cât mai puţin de
resursă individuală cu valoare adăugată cât mai mare. În societăţile dominate de interesele de grup,
regimul politic, dacă îmbracă aparenţa democraţiei, devine regim demagogic sau politicianism, iar
regimul economic va deveni unul de salahorizare (în mediul rural numit neoiobăgie – forme politice şi de
prelevare a taxelor de tip modern, cu conţinuturi ale muncii feudale, rezultatul fiind o supraexploatare
feroce a muncii ţărăneşti).

Seriile istoriei societăţii româneşti

E:\ARHIVE CD\CD Geopolitica\FINAL CD4\CD FINAL\flash\evol_geopol_gen.swf

Istoria socială este deci ştiinţa seriilor, a deveniri diferitelor fapte având o cauzalitate comună. Cele două
mari serii ale spaţiului românesc sunt formarea statului şi modernizarea societăţii româneşti. Prima
serie, formarea statului, este un imperativ al trecerii prin istorie pentru orice societate. Statul nu este
rezultatul capriciului unor voinţe individuale particulare, ci soluţia utilă a trecerii prin istorie a
popoarelor. Prin stat popoarele şi societăţile îşi delimitează şi îşi protejează cele mai importante interese
de tip colectiv: apărarea, sănătatea, credinţa (împreună cu instituţia Bisericii), educaţia, infrastructura şi
chiar mecanismul prosperităţii economice.

În acelaşi timp, seria modernizării societăţii este condiţia supravieţuirii statului şi conferă sens,
justificare, existenţei statului. Statul nu poate dăinui ca suprastructură organică, reprezentativă, decât
prin protejarea dezvoltării societăţii care îl susţine. În acelaşi timp, garantul modernizării societăţii în
ansamblu este statul. Statul este „membrana celulară” cu care societăţile trec prin istorie.

Formarea statului şi modernizarea societăţii, din punct de vedere temporal, sunt suprapuse, ele nu se
află integral una în succesiunea celeilalte. Apariţia statului la români a fost rezultatul firesc al procesului
de modernizare a societăţii. Cu câteva excepţii, până în sec. XVII-XVIII, mai cu seamă până în vremea
fanariotă, statul s-a suprapus în bună măsură cu interesul comunităţii, dovadă sprijinirea sa pe pătura
masivă a ţăranilor liberi ca principal actor economic şi militar. Pe de altă parte, aceste serii subîntind alte
subserii, nu mai puţin importante: formarea poporului român, Bizanţ după Bizanţ, problema rurală.

Formarea poporului român este sinonimă cu creştinarea, contemporană cu formule proprii de

organizare teritorială, urmată de apariţia noii statalităţi româneşti: romaniile populare de la nordul
Dunării, şi formaţiunile statale din sudul Dunării în sec. XII şi mai înainte. [vezi CD Aromâni, „Grupări”,
„Apariţia romanităţii orientale”, „Impactul migraţiilor slave”, „Densităţi semnificative. Statalitatea”
(ultima conţine trimiteri cartografice la Vlahiile sud-dunărene).]

Bizanţ după Bizanţ reprezintă continuitatea în spirit, sub umbrela creştinismului ortodox, a unificării
popoarelor din Sud-Estul Europei sub oblăduirea domnilor români pentru aproape patru sute de ani, de
la căderea Bizanţului (1453) până în prima parte a secolului al XIX-lea. Mari domnitori precum Ştefan cel
Mare, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu au contribuit decisiv la păstrarea unităţii spaţiului bizantin
prin sprijin financiar, politic şi cultural consistent acordat Patriarhiei de la Constantinopol şi mânăstirilor
de pe cuprinderea spaţiului Mediteranei orientale (de la Athos până la Ierusalim şi Alexandria).
Figură 2 Bizanţ după Bizanţ - ilustrare cartografică a ordinii spirituale de substrat în Imperiul Otoman, sub coordonarea
domnitorilor români.

Problema rurală este, din păcate, o problemă persistentă, un „produs secundar” foarte nenorocit al
modernizării incomplete sau cu mari costuri a societăţii româneşti, în condiţiile unui „stres geopolitic”, al
unor presiuni externe, tot mai grave începând cu secolul al XVI-lea. Problema rurală se referă la

1. diminuarea libertăţilor ţărăneşti în numele progresului liberal, a sincronizării legilor cu

Occidentul şi
2. aducerea unei bune părţi a acesteia în mizerie
a. prin împroprietărirea fragmentată a ţărănimii,
b. lipsirea acesteia de utilaj agricol
c. şi credit uzurar, excesiv de scump, care parazitează munca ţăranului.

Există însă şi componente colaterale foarte importante legate de problema rurală, precum:

3. sărăcia rurală îşi are asociate, în mediul urban, supradezvoltarea consumului de lux pentru o
minoritate şi a demagogiei clasei politice şi a aparatului de stat;
4. o bună parte din adulţii cu putere de muncă nefiind cuprinşi în circuitul naţional economic,
piaţa internă de consum este restrânsă şi cronic imatură
5. ceea ce antrenează subdezvoltarea serviciilor şi industriei
6. şi îşi asociază un nivel relativ scăzut de salarizare pentru majoritate
Pătura ţărănească, mult mai uşor de exploatat în condiţii de mizerie, a constituit, şi încă mai constituie,
baza dezvoltării societăţii româneşti. Ţăranii astfel salahorizaţi s-au numit iobagi, ca în toată Europa
Evului Mediu. Societatea românească a încercat „soluţii paralele”, adică în ciuda opoziţie clasei politice –
mai mult sau mai puţin înstrăinate de problemele poporului, prin răscoale şi chiar revoluţii (de la Horia,
Cloşca şi Crişan, până la Revoluţia lui Tudor Vladimirescu şi mişcarea paşoptistă). Un prim moment de
intersectare a intereselor populare cu clasa politică aflată la guvernare (pentru alte intersectări, mai
mult sau mai puţin temporare au mai avut loc, în cazul unor domnitori sau lideri fără putere oficială,
cum a fost cazul lui Tudor Vladimirescu sau al lui Avram Iancu la 1848) a fost Reforma lui Cuza, la 1864.
Soluţia de la1864 a fost parţială (ţăranii nu au primit nici utilaj, nici suficient pământ, rămânând
dependenţi de marii proprietari) şi, ca urmare, s-a ajuns la amplificarea exploatării pentru o bună parte a
ţărănimii. Această nouă exploatare, de limitare medievală a drepturilor a unor cetăţeni exploataţi însă
cu eficienţa capitalismului cerealier, aflat în plină expansiune în sec. XIX, a fost numit de Gherea,
neoiobăgie. Neoiobăgia a fost lichidată abia de noul ciclu politic care a izbutit realizarea României Mari,
prin reforma rurală de la 1921, când o bună parte din marile proprietăţi au trecut în mâna ţărănimii,
aceasta având şi acces la utilaj agricol pentru legi ulterioare de protecţie şi încurajare. După 1944
comunismul trece, agresiv, la lichidarea programatică a clasei ţărăneşti, şi, implicit a proprietăţii
ţărăneşti. Comunismul a crezut ca prin cooperativizarea forţată şi prin transformarea ţăranilor în
muncitori – printr-un alt proces forţat de industrializare, va lichida această clasă considerată de toţi
gânditorii marxişti, conservatoare şi neprogresistă. Industrializarea comunistă a fost, pe ansamblu un
eşec, trauma satului, devastat până la substanţa sa antropologică, nefiind vindecată nici astăzi. Aceasta
pentru că legile rurale de după 1991 au perpetuat condiţia ţăranului fără utilaj agricol, cu proprietate
puternic fărâmiţată, neeconomică, la îndemâna conduitelor prădalnice ale intermediarilor ce stochează
sau vând marfa agricolă. Astăzi, confuzia ideologică, inclusiv a mass-media a problemei rurale este destul
de „avansată”. Nu există programe sistematice de încurajare a economiei rurale, se practică suprapuneri
confuze între noţiunea de economie ţărănească şi capitalism (lucrurile sunt diferite – economia
ţărănească nefiind întemeiată pe profit), ţăranul este etichetat cu denumirea de fermier, noţiune cu
conţinuturi rurale dar nu neapărat ţărăneşti, cât mai degrabă capitaliste. În acest fel, moştenirea satului
românesc, atât cât a mai rămas din ea, este din nou pusă sub semnul negativului.

Scurtă prezentare a perioadei de după 1829

După 1829 România intră în circuitul modernizării mondiale, încercând cu mare febrilitate să „prindă din
urmă”, la un nivel economic, politic şi de nivel de viaţă, statele din vestul Europei.

Figură 3 Carol Popp de Szatmary. Peisaj cu corăbii la Dunăre

Odată cu 1829 (Pacea de al Adrianopol), spaţiul românesc recapătă accesul la istorie. Aceasta prin două
elemente: dreptul de a face comerţ şi prin recâştigarea autonomiei administrative (Principatele
redobândiseră dreptul de a avea domni pământeni după revoluţia lui Tudor Vladimirescu din 1821). În
felul aceasta societatea românească redobândea accesul la timpul istoric dominant prin dreptul de a-şi
valorifica roadele muncii sale (prin comerţ) şi acces la împlinirea propriilor nevoi prin guvernarea
pământeană şi autonomie administrativă. Pauza „istorică” de până la 1829 fusese dictată românilor de
către Imperiul Otoman prin impunerea regimului fanariot (în Moldova după înfrângerea lui Dimitrie
Cantemir şi a ruşilor la Stănileşti din 1711 iar în Ţara Românească în 1716, la scurt timp după lichidarea
marii familii domnitoare a Brâncovenilor din 1714). Vom vedea însă că recâştigarea accesului la marea
istorie europeană va fi unul foarte dureros, clasa politică şi mecanismele politico-economice fiind serios
viciate de intervalul dominaţiei fanariote. În plus, regimul sub care erau „eliberate” era de fapt acela al
noii dominaţii industriale – cu un mecanism foarte eficient şi rapid de control şi constrângere
comercială, politică şi militară din partea marilor puteri moderne europene (începând cu Anglia şi
sfârşind cu Franţa, Germania, Rusia şi Imperiul Habsburgic). Costurile sociale şi politice ale acestei
emancipări, traduse în final prin cucerirea independenţei, proclamarea monarhiei, constituirea Băncii
Naţionale şi realizarea Marii Uniri (1877, 1880, 1881 şi respectiv 1918) au fost foarte mari, ele luând
forma neoiobăgiei şi a politicianismului. Momentul 1829 reprezintă însă, reluarea cu intensitate a celor
două serii majore ale istoriei societăţii româneşti, anume realizarea statului naţional şi modernizarea
societăţii româneşti, ambele intercondiţionate, după cum am văzut.

Aşadar, România era silită să facă efortul dezvoltării, pentru a rezista colosalei triple presiuni din partea
Imperiului Ţarist (la Est), Austroungar (la Vest) şi a Imperiului Otoman (la Sud). Numai o societate
modernă, cu o economie activă şi bine aşezată, cu democraţie eficientă putea avea o armată şi o cultură
apte să reziste acestor presiuni. Condiţia supravieţuirii românilor era, iată, modernizarea statului şi
societăţii. Vectorul prin care România a reuşit să intre pe calea dezvoltării este capitalul britanic, care,
odată cu deschiderea comerţului pe Dunăre şi la Mare (pacea de la Adrianopol – 1829) de sub
monopolul turcesc, impune Principatelor contactul rapid cu tehnologia comercială, industrială şi bancară
într-o manieră care, aşa cum arată Zeletin în Burghezia Română, conduce la apariţia primelor formule
sociale, industriale şi bancare româneşti – numite „burghezia română”. Vom vedea că acest proces a
avut costuri majore, pe care Maiorescu le-a numit „forme fără fond”, Eminescu – „stat demagogic”,
Gherea – „neoiobăgie” iar Motru „politicianism”.

Momentul 1829 este, deci, punctul de decolare al societăţii româneşti spre modernitate – prin reluarea
ciclului brutal întrerupt de uriaşa presiune otomană în secolele XVI (după domnii Vasile Lupu şi Matei
Basarab, prin capturarea de către turci a porturilor de la Dunăre) şi XVIII (prin lichidarea dramatică a
ultimilor domni pământeni – Cantemir, care încercase o alianţă cu ruşii dar este înfrânt împreună oastea
ţarului la Stănileşti la 1711, şi Brâncoveanu, decapitat împreună cu fiii săi la Istanbul, în 1714).

Acest moment marchează, cum arătam mai sus, apariţia primelor elemente ale clasei moderne -
burghezia şi a intelectualitatea naţională – cu toate tarele lor (atent analizate în bibliografia ataşată
cursului), dar care vor reuşi să treacă România prin câteva momente cruciale: unirea Principatelor
(1859), cucerirea Independenţei (1877), recunoaşterea Regatului (1881), Marea Unire (1918), reforma
rurală (1921), modernizarea economică (1919-1938).

Procesul prin care România a reuşit să îşi construiască elementele necesare modernizării, sau vectorii
modernizării: burghezie, capital bancar-industrial, intelectualitate şi clasă politică este numit de către
Zeletin arderea etapelor. În loc să îşi construiască „rampa” socială, politică, economică, militară în două
sute de ani, ca Anglia (de la descoperirea aurului din America Latină – sec. XVI, la cucerirea puterii
mondiale – sec. XVIII-XIX), România şi-a construit cele necesare decolării în câţiva zeci de ani. A reuşit să
ajungă cea mai dezvoltată ţară din Sud-Estul Europei, în 1938, cu procese economice între industrie şi
agricultură relativ armonioase spre sfârşitul perioadei, cu problema rurală în curs de soluţionare (prin
împroprietărirea de la 1921, legea conversiei datoriilor agricole 1934 etc.). Seria aceasta istorică este
grav afectată de al doilea război mondial – când societatea românească a avut de suferit în special de
urma slăbiciunilor constitutive ale elitelor –marcate de politicianism pentru a fi cu totul întreruptă de
ocupaţia rusească şi comunistă din anul 1944.

Cursul şi ultima parte a bibliografiei sunt centrate pe cercetarea acestui moment de cotitură (turning
point) din trecutul României, care este momentul 1829-1944, când, prin eforturi proprii, marcate de
efecte perverse grave, România încearcă şi reuşeşte să decoleze încă odată pe drumul dezvoltării.