DESPRE CIVILIZATIE Termenul ''civilizatie'' a fost si este folosit, ca si cel de cultura, cu intelesuri foarte diferite.

Este aproape imposibila astazi o definitie a conceptului de civilizatie. Aceasta nu constituie o scuza ab initio, ci, mai degraba, o atentionare de inceput de drum: in locul definitiei, imposibila si inutila in acelasi timp, este preferabila o abordare mai larga. Pentru ca, oricate straduinte s-ar face, cultura si civilizatia nu pot fi separate decat in mintea noastra, in plan real fiind fenomene sociale ingemanate, granita dintre ele cu greu putand fi trasa. Solicitam, asadar, cititorului rabdare, imaginea despre conceptul de civilizatie intregindu-se abia dupa ce vom analiza raportul cultura-civilizatie. 1. Conceptul de civilizatie. Perspective de abordare Etimologic, termenul ''civilizatie'' deriva din latina clasica unde adjectivul civilis si substantivul civilitas desemneaza calitatile generale ale cetateanului (civis) in relatiile cu ceilalti cetateni: politetea, amabilitatea. La greci si romani conditia de cetatean era sinonima cu comportamentul civilizat. Propriul lor stadiu de organizare sociala il considerau modelul perfect si suprem al umanitatii. Tot ceea ce era in afara lumii lor era identificat cu ''barbaria'', stadiu inferior in raport cu lumea lor civilizata. Cuvantul civilizatie, ne spune Al. Tanase in lucrarea sa ''Introducere in filozofia culturii'', a aparut pe la 1766 si a fost introdus in circulatie de rationalistii secolului al XVIII-lea, in primul rand de Voltaire si enciclopedistii francezi, pentru a desemna ''vremurile noi'' in raport cu ''epocile intunecate'' anterioare (evident, feudalismul). Polisemantismul cuvantului ''civilizatie'' s-a pastrat pana in vremurile noastre. In timp ce unii autori recunosc ca indreptatit numai termenul de ''civilizatie'', altii manifesta preferinta pentru termenul de ''cultura'' atunci cand desemneaza ansamblul vietii materiale si spirituale. Iata, de exemplu, Kultur din limba germana corespunde in mare masura cu civilisation din limba franceza, iar culture din scrierile etnografilor si antropologilor de limba engleza corespunde cu intelesul ce se confera termenului de civilizatie din alte limbi. Dincolo de aceste dificultati de ordin semantic, o alta categorie de dificultati tine de ceea ce efectiv desemneaza termenul de ''civilizatie''. Aceste noi dificultati se circumscriu intrebarii: ce actiuni si produse ale actiunii umane intra in sfera civilizatiei? Doar cateva opinii aducem in atentie pentru a sesiza subiectivismul si relativismul in care ne aflam. Foarte multi autori sustin ca de domeniul civilizatiei apartin toate cuceririle si bunurile tehnico-materiale, ''cultura materiala'', cum am fost obisnuiti sa-i spunem. Pentru altii, termenul ''civilizatie'' se refera la diverse stari ale societatii, adica formele elevate de organizare a societatii. Iata ce spune Guizot in acest sens: ''Se poate spune ca civilizatia este ansamblul elementelor unei vieti sociale organizate, care au asigurat umanitatii preponderenta sa asupra altor animale si stapanirea pamantului''.''Civilizatia'', raportata la cultura, desemneaza cultura constienta de rosturile si valorile ei. Alteori, dimpotriva, civilizatia ar fi expresia decaderii culturii, este ''moartea culturii'', cum spune Spengler. Problema care se pune acum este: se poate iesi din acest aparent cerc al imposibilului? Daca da, care ar fi solutia? Pentru ca, oricum am privi lucrurile, ''civilizatie'' trebuie sa fie un concept operatoriu in studiul unor realitati concrete, care sa tina seama de sistemele de valori in devenirea lor si nu sa le postuleze ca ceva apriori. Solutia ar fi situarea in orizontul ''perspectivelor-criteriu'', care ne-ar permite sa intram ''inauntru'' pe mai multe usi si sa vedem ''civilizatia la ea acasa'', in infatisarile sale concrete-istorice si geografice. a. Perspectiva criteriului social-economic. Ea distinge civilizatiile in raport cu ceea ce Marx numea ''formatiune social-economica''. In acest caz civilizatia poarta denumirea tipurilor istorice fundamentale sub care s-a infatisat societatea umana: civilizatia primitiva, civilizatia antica (sclavagista), civilizatia feudala, civilizatia moderna (capitalista), civilizatia socialista. b. Perspectiva criteriului tehnic, proprie indeosebi arheologiei si, uneori, etnografiei. Pornindu-se de la un unghi de vedere particularizat, cel tehnic, se distinge intre: civilizatia neolitica, civilizatia bronzului, civilizatia fierului, civilizatia industriala etc. Aici criteriul tehnic ramane totusi unul general, el subordonandu-si sau

asociindu-si alte criterii, indeosebi axiologice si economice, si introduce, intr-o oarecare masura, si o perspectiva cronologica in raporturile dintre aceste civilizatii. c. Perspectiva criteriului antropologic-cultural. Este folosita indeosebi de istoricii culturii, inclinati sa puna in evidenta originalitatea aproape ireductibila a diferitelor culturi si aportul major al diferitelor popoare la constituirea civilizatiei umane. Astfel, se face distinctie intre civilizatii ca: egipteana, mesopotamiana, grecoromana, chineza, indiana etc. Sau, depasindu-se ''spatiul'' unui popor, se identifica ''arii'' de civilizatie mai largi: europeana, orientala, africana etc. In foarte multe aspecte, aceasta perspectiva este asemanatoare cu conceptia etnografiei asupra civilizatiei. d. Perspectiva criteriului spiritual. Prin criteriu spiritual se intelege, fie o conceptie dominanta, care a marcat modul de viata a celor ce au impartasit-o in masa, fie, mai nou, ''suportul'' informatiei dominante. Din acest punct de vedere se poate vorbi de civilizatia budista, crestina, islamica, sau civilizatia cartii, civilizatia tehnotronica etc. e. Perspectiva istoriei (istorica). ''Punctul de vedere istoric asupra civilizatiei, subliniaza A. Tanase, pune accentul pe raportarea sa la ideea de progres, la dezvoltarea societatii, civilizatia fiind astfel definita ca o etapa relativ evoluata in istoria umanitatii, o forma evoluata de cultura care include folosirea scrisului, existenta oraselor, aparitia organizarii politice a societatii''. Din aceasta perspectiva, civilizatia ar fi o etapa tarzie a istoriei omenirii, al carei inceput s-a facut doar cu cateva mii de ani in urma, in momentul in care, in anumite zone si la anumite populatii, s-a depasit stadiul tribal de organizare. Civilizatia inseamna un ansamblu de realizari in economie, politica, cultura (ca sa folosim niste termeni mai accesibili si sintetici), care au facut posibila trecerea spre forme mai mobile de viata. Iata cateva opinii interesante pe aceasta linie. Pentru Alfred Weber, procesul de socializare este bazat pe continuitate si progresul inversibil al ratiunii. ''Civilizatia reprezinta efortul uman de cucerire a lumii naturii si culturii prin mijloacele inteligentei, in sfera stiintei, tehnicii si planificarii''. Raymond Aron sustine, la randu-i: ''Civilizatia cuprinde pe de o parte, orice cunoastere pozitiva asupra naturii si omului, pe de alta parte, realizarea acestei cunoasteri in tehnica. Este in acelasi timp proces de cunoastere si acumulare obiectiva... Civilizatia duce la realizarea existentei umane si la transformarea mediului exterior prin tehnica''. .2. STRUCTURA SI STAREA SOCIALA

Dispunem de relatari ale unor autori antici, greci sau romani, din care reiese faptul ca societatea geto-dacica, in epoca sa clasica, era structurata din punct de vedere social in mai multe stari sociale. Numele clasei nobiliare geto-dacice il aflam in scrierile mai multor autori antici. Asa, de exemplu, filosofulcalator in Dacia, Dion Chrysostomos, ne relateaza, in ale sale Discursuri (LXXIII, 3), ca ''... aici, uneori, se pot vedea oameni avand pe cap un fel de caciuli, asa cum poarta astazi unii traci, numiti geti ...'' . Aceeasi denumire ne-o transmite si Criton, care ii aminteste ''pe getii purtatori de pileus (caciula)''. Cea mai importanta informatie legata de numele clasei nobiliare apartine lui Iordanes ce ne transmite, de fapt, o stire raportata de Dion Chrysostomos: ''El (Dios Chrysostomos) spune ca acei dintre ei (geti), care erau de neam s-au numit la inceput tarabostes, iar apoi pileati...'' . Acesti nobili detineau pozitii foarte importante in stat: in consiliul regal, in conducerea armatei, in aparatul administrativ, dintre ei se alegea regele etc. In plan economic acesti tarabostes dispuneau de importante bunuri mobile (turme, cirezi, herghelii), erau interesati in negotul cu strainii, probabil ca aveau sclavi. Nu stim nimic insa despre relatiile lor cu cealalta stare sociala importanta capillati, si nu putem avansa date sigure despre faptul daca tarabostes aveau mosii in proprietate privata sau le datorau regelui, iar daca le aveau nu putem preciza daca erau situate in teritoriile obstilor sau in locuri neocupate de ele. In concluzie, acesti tarabostes constituiau o clasa nobiliara razboinica, puternica si bogata, cu un rol social important. ''Se cuvine remarcat, totusi, ca tarabostes nu se puteau manifesta despotic fata de popor, care avea inca solide drepturi politice si in vremea statului dac''. Despre cealalta stare sociala - capillati, izvoarele vechi ne spun putine, doar Columna lui Traian fiind mai generoasa. Nu putem, din datele pastrate, sa stim numele lor geto-dacic, ci doar cel greco-latin, cum nu putem sti nici care a fost numele lor autentic de clasa. Numele lor, care nu are semnificatie sociala, este legat doar de infatisarea lor exterioara. Despre numele lor (latin - capillati, grecesc - comati), dictionarele uzuale dau

insemnarea de ''pletosi'', ''cei care poarta parul in plete'', insemnare ce corespunde reprezentarilor de pe Columna lui Traian. Majoritatea istoricilor sustin ca prin comati trebuie sa intelegem poporul de rand. Ca atare, acestia detineau pozitia dominanta in economia dacica, acoperind practic toate activitatile cunoscute, la vremea aceea, de economia Daciei libere. Nu poate fi neglijata insa participarea lor la acea adunare armata generala, cu rol politic si militar important. Cat priveste categoria sociala formata din sclavi si captivi, se pot avansa in momentul de fata, cateva idei. In vremea statului, Dacia nu mai era o furnizoare de sclavi lumii greco-romane decat, in cea mai mare parte, sub forma captivilor facuti de armatele romane expeditionare la Dunare. Societatea geto-dacica atinsese un nivel al dezvoltarii sale economice si sociale, care sa-i permita valorificarea locala a aparentului surplus de forta de munca, iar din punct de vedere spiritual sa duca la inlaturarea practicii vanzarii ''conationalilor'' ca sclavi. Prezenta sclavilor ca o categorie sociala integrata in economia Daciei este o realitate atestata de bune izvoare istorice. Dintre acestia, captivii de razboi constituiau o categorie aparte, cu un statut special. Ei erau siliti la cele mai grele munci, iar viata le era mereu in primejdie. Acesti captivi nu se aflau la dispozitia vreunui particular, ci in puterea regelui, a statului. Este foarte probabil ca regii daci, angajati intr-un mare efort constructiv, acordau deosebita atentie acestei componente a prazii de razboi. Munca servila avea o anumita insemnatate in economie, dar era departe de a avea pondere asupra muncii libere in vreun domeniu. O importanta mai mare, in raport cu situatia din agricultura si mestesuguri, o aveau sclavii in constructiile de interes public, indeosebi la cetati. . CULTURA GETO -DACILOR

Cultura geto-dacilor constituie un fenomen foarte complex prin radacinile sale istorice, prin varietatea formelor si prin teritoriul in care s-a manifestat. Reconstituirea sa este un proces anevoios, pe de o parte datorita complexitatii fenomenului, imposibil de cuprins in toate amanuntele sale, iar pe de alta parte datorita saraciei izvoarelor scrise si marturiilor arheologice. Iata de ce in randurile noastre ne vom opri asupra acelor aspecte despre care se poate spune ceva cu o oarecare certitudine, plecand si de la ideea ca cultura atunci, ca si acum, constituie elementul cel mai insemnat pentru felul de a fi al unui popor, in ultima instanta cultura fiind cea care individualizeaza popoarele, le face sa fie sau sa nu fie in istorie. 2.1. Religia geto-dacilor Religia geto-dacilor, ca a tuturor popoarelor din antichitate, constituie unul dintre subiectele cele mai pasionante, atat prin fascinatia subiectului in sine, cat mai ales prin aura creata in jurul lui de catre o literatura de tot felul. Desi istoriografia noastra (dar nu numai) a reusit achizitii notabile, ea este totusi destul de departe de a avea si a ne oferi o imagine a religiei geto-dacice cat mai completa si general acceptata. Intre problemele de baza ale religiei geto-dacice se inscrie caracterul acesteia. Dupa o lunga disputa intre specialisti, ipoteza care sustine caracterul politeist al religiei geto-dacilor tinde sa se impuna. Il atentionam pe cititorul mai putin avizat ca superioritatea (mai degraba farmecul, profunzimea si bogatia) unei religii nu este data de caracterul sau, o religie monoteista nu este mai evoluata decat una politeista, si, ca atare, nu trebuie sa manifeste nici un fel de retineri subiective in a accepta caracterul politeist al religiei geto-dacilor. Mult mai dificila este situatia atunci cand trebuie sa se arate natura zeitatilor adorate de geto-daci, atributele sau elementele legate de ierarhizarea intr-un ''panteon'', ori date despre perioada cand au fost la apogeul adorarii lor. Zeul cel mai frecvent mentionat la autorii vechi este Zalmoxis (specialistii nu au ajuns la un consens asupra formei numelui: Salmoxis - Zalmoxis - Zamolxis). Cat priveste natura si atributele sale, unii sustin ca este o divinitate chtoniana, altii ca este uraniana. Mai vechea teorie potrivit careia Zalmoxis ar fi fost fiinta pamanteana s-a dovedit a fi fantezista. In vremea lui Burebista si al lui Decebal , se pare ca Zalmoxis nu mai era insa adorat ca zeitate suprema, fiind destul de probabila chiar prezenta sa in ''panteonul'' geto-dacic. O astfel de ipoteza se sprijina pe faptul ca la autorii greci de dupa Herodot, Zalmoxis este amintit ca o divinitate veche, iar unii autori

latini (Vergilius, in Eneida, Ovidius, in Pontice si Tristele) si greci (Dion Chrysostomos) arata adorarea lui Marte de catre geto-daci de o maniera neobisnuita in perioada Burebista-Decebal. Acestui zeu, ne spune Iordanes, ''i se jertfeau primele prazi, lui i se atarnau pe trunchiurile arborilor prazile de razboi cele dintai si exista un simtamant religios adanc in comparatie cu ceilalti zei, deoarece se parea ca invocatia spiritului sau era ca aceea adresata unui parinte''. In ceea ce priveste alte zeitati adorate de geto-daci, documentele literar arheologice vorbesc despre divinitatile feminine Hestia si Bendis, prima considerata drept protectoare a focului din camin si a caminului, in general, a doua - zeita a padurii, a lunii, a farmecelor si protectoare a femeii. Desi nu sunt suficient de explicite, izvoarele vechi lasa totusi sa se inteleaga ca Zalmoxis, Gebeleizis, Marte, Hestia, Bendis, ca zeitati, erau adorate nu de un trib anume, ci de catre geto-daci in totalitatea lor. Asadar, se poate vorbi de prezenta unui ''panteon'' la geto-daci (in sprijinul acestei afirmatii situandu-se gruparea marilor sanctuare de la Sarmizegetusa si a altora asemanatoare in alte locuri ale Daciei), de unitatea lor spirituala si de existenta constiintei comunitatii etno-lingvistice. Un alt element al religiei geto-dacice il constituie asa-zisa credinta in nemurire. ''Nemurirea'' a fost considerata adeseori ca un element specific conceptiei religioase a geto-dacilor, care i-ar fi deosebit intre toate popoarele antichitatii. S-a considerat a fi o filosofie, o doctrina promovata de Zalmoxis a carei esenta ar fi credinta in nemurirea sufletului. Impartasim ideea potrivit careia ''nemurirea'' geto-dacica este o credinta obisnuita, ca ''dincolo'' vor continua viata pamanteana in mare desfatare. Aceasta credinta nu are nimic fenomenal, exceptional, in sensul unei spiritualizari sublime, cum s-a prezentat adeseori in tot felul de carti. Viata religioasa a geto-dacilor se afla sub controlul si conducerea sacerdotiului despre care am vorbit mai inainte. Este posibil ca in vremea lui Burebista, marele preot Deceneu sa fi savarsit o adevarata reforma religioasa, constient de autoritatea castei preotesti pe care o conducea si de rolul major al religiei ca element de unitate politica a geto-dacilor. Aceasta reforma nu a fost violenta, si este foarte probabil ca geto-dacii adorau in acest Marte nu numai pe zeul razboiului, el avand si atributii care, poate, apartineau altor divinitati, cum ar fi cazul lui Zalmoxis, de pilda. Strans legata de viata lor religioasa, daca nu cumva chiar parte a acesteia, sunt miturile si riturile geto-dacilor. Mitul cel mai cunoscut este cel al lui Zalmoxis, daca nu este cumva si singurul despre care stim ceva. Faptul ca din tezaurul de mituri geto-dacice, pe care efervescenta culturala afirmata de acest popor ne da dreptul sa-l presupunem ca ar fi fost deosebit de bogat, s-a pastrat si a ajuns pana la noi in primul rand acest mit (mai degraba ''mitul'' mitului lui Zalmoxis) se datoreaza consemnarilor scrise ale unor autori straini. Curiozitatea starnita de oamenii indepartatelor taramuri carpato-danubioano-pontice, ecoul actiunilor geto-dacilor si formatiunilor lor politice, dar si o recunoastere a calitatilor intrinseci ale mitologiei lor au determinat aceasta aplecare a scriitorilor antici asupra spiritualitatii geto-dacilor. Mitul lui Zalmoxis a reprezentat, probabil, cel mai important si cel mai reprezentativ mit al geto-dacilor. Acest mit si insusi personajul sau central s-au cristalizat devreme in lumea getodacica, ca rezultat al unor fenomene de sincretism desfasurate pe diferite planuri cultural-istorice. In epoca clasica a statului geto-dacic, cultul Zalmoxian scade ca intensitate, pentru ca mai tarziu urmele sale sa dispara, din diverse motive, din spiritualitatea daco-romanilor si din folclorul romanesc. Despre riturile geto-dacilor, foarte bogate, ca la oricare popor antic, de altfel, putem avansa cateva idei doar in legatura cu cateva dintre acestea. Herodot, Valerius Maximus si Pomponius Mela ne vorbesc de intristarea ce-i cuprindea pe Traci (subliniem traci) la nasterea unui copil, stare manifestata prin plansul rudelor apropiate, care nu vedeau in viata pamanteasca decat prilej de suferinte si greutati. Cat priveste ritul de inmormantare, in epoca clasica a civilizatiei lor geto-dacii practicau cu preponderenta incineratia; inhumatia se intalneste mai rar. Mormantul de incineratie plan reprezinta tipul cel mai des intalnit la geto-daci. De cele mai multe ori resturile funerare sunt pur si simplu asezate intr-o groapa, in putine cazuri fiind depuse in prealabil intr-o urna. Mormintele plane cu caseta din piatra sunt extrem de rare. Cu prilejul inmormantarii se faceau anumite jertfe, se asezau in groapa obiectele de care mortul ar putea avea nevoie in viata de apoi, precum si vase cu mancare si bautura. La moartea celor bogati se faceau si ospete funerare cu spargerea rituala deasupra mormantului a vaselor folosite.

La geto-daci intalnim, in ansamblul riturilor de sacrificiu, atat jertfele umane (constatate, dealtfel, si la alte popoare), cat si sacrificarea de animale si ofrande, acestea doua din urma devenind, probabil, destul de timpuriu preponderente. 2.2. ''CUNOSTINTE STIINTIFICE. SCRISUL LA GETO-DACI

Multa vreme geto-dacii nu au cunoscut si nu au folosit scrisul, cel putin asa ne spun specialistii, avandu-se in vedere ca pana la prima parte a epocii Latne nu avem nici un indiciu, deocamdata, care sa probeze contrariul. Pentru vremea respectiva insa analfabetismul nu era ''semnul infailibil al unei subdezvoltari'', cum sublinia H. Daicoviviu, si nici una din cauzele acesteia. Se putea ajunge la un grad suficient de inalt de dezvoltare fara a simti nevoia scrisului, societatea geto-dacica fiind o dovada elocventa a acestui lucru. Numai ca de la un anumit moment a fi in istorie si a face istorie inseamna nevoia scrisului. Acest moment este resimtit si de lumea getodacica. Contactele cu lumea greaca si romana, cu statele din ''noua confederatie daca'', stadiul dezvoltarii sociale, economice si culturale, angrenarea in marile evenimente politice ale antichitatii europene de la Dunarea de Jos, au impus cunoasterea si folosirea scrierii in societatea dacica. Daca in vremea lui Burebista si imediat dupa el preponderenta era folosirea scrierii grecesti, in secolul I d.Hr. preponderent, in scrierea geto-dacilor, era alfabetul latin. Chiar daca in lumea dacica se cunostea scrierea, fireste, ea nu a fost niciodata la indemana oricui. Exemplele de folosire a scrierii sunt rare, cele pomenite in izvoarele literare se refera la conducatori, iar descoperirile arheologice in acest domeniu sunt aproape in totalitate la Sarmizegetusa. Scrierea a ramas, la getodaci, un apanaj al curtii regale si al preotimii inalte. Cat priveste asa-zisele cunostinte stiintifice ale geto-dacilor (din societatea geto-dacica, mai precis), majoritatea istoricilor, unii dintre ei cu mai putin discernamant, invoca vestitul pasaj din Geticele lui Iordanes. Acesta, entuziasmat de cele aflate despre activitatea lui Deceneu, pe care il considera stramosul sau, scria: ''... Observand dispozitia lor (a dacilor) de a-l asculta in toate si ca ei sunt din fire inteligenti, i-a instruit in aproape toate ramurile filozofiei, caci el era in aceasta un maestru priceput. El i-a invatat morala, dezbarandu-i de moravurile lor cele barbare; i-a instruit in stiintele fizicii, facandu-i sa traiasca potrivit legilor naturii ...; i-a invatat logica, facandu-i cu mintea superiori celorlalte popoare; aratandu-le practica, i-a indemnat sa petreaca in fapte bune; demonstrandu-le teoria celor douasprezece semne ale zodiacului, le-a aratat mersul planetelor si toate secretele astronomice si cum creste si scade orbita lunii si cum globul de foc al soarelui intrece masura globului pamantesc si le-a expus sub ce nume si sub ce semn cele trei sute patruzeci si sase de stele trec in drumul lor cel repede de la rasarit la apus spre a se apropia sau indeparta de polul ceresc. Vezi ce mare placere ca niste oameni prea viteji sa se indeletniceasca cu doctrinele filozofice cand mai aveau putin ragaz de razboaie. Puteai sa-l vezi pe unul cercetand pozitia cerului, pe altul proprietatile ierburilor si ale arbustilor, pe acesta studiind cresterea si scaderea lunii, pe celalalt observand eclipsele soarelui si cum, prin rotatia cerului, soarele vrand sa atinga regiunea orientala este dus inapoi spre regiunea occidentala ...'' In acest text al lui Iordanes exagerarile sunt evidente, dar ar fi o greseala respingerea sa in bloc. Dincolo de vesmantul sau naiv, textul oglindeste un tablou real, nu acela al unui intreg popor preocupat de astronomie, botanica, filosofie etc., ci al unei restranse categorii de invatati ocupati cu astfel de indeletniciri, nu ''intelectuali'' de meserie (societatea geto-dacilor facand prea putine progrese pentru ca in sanul ei sa apara filosofi si oameni de stiinta specialisti), ci preoti. Acesti preoti daci posedau si manuiau, pentru a-si spori autoritatea, un minimum de cunostinte stiintifice, bazate pe seculara experienta a poporului si pe contactul cu lumea greco-romana, in primul rand. Datele oferite de Iordanes sunt completate insa si de alte izvoare literare (Dioscorides, de exemplu) precum si de descoperirile arheologice. Dintre acestea din urma, cel mai stralucit exemplu ramane marele sanctuar circular din incinta sacra a Sarmizegetusei. Dupa unele interpretari mai noi, altarul incintei, numit si ''Soarele de Andezit'', constituie un posibil cadran solar (astrolab).

2.2. ''CUNOSTINTE STIINTIFICE. SCRISUL LA GETO-DACI

Multa vreme geto-dacii nu au cunoscut si nu au folosit scrisul, cel putin asa ne spun specialistii, avandu-se in vedere ca pana la prima parte a epocii Latne nu avem nici un indiciu, deocamdata, care sa probeze contrariul. Pentru vremea respectiva insa analfabetismul nu era ''semnul infailibil al unei subdezvoltari'', cum sublinia H. Daicoviviu, si nici una din cauzele acesteia. Se putea ajunge la un grad suficient de inalt de dezvoltare fara a simti nevoia scrisului, societatea geto-dacica fiind o dovada elocventa a acestui lucru. Numai ca de la un anumit moment a fi in istorie si a face istorie inseamna nevoia scrisului. Acest moment este resimtit si de lumea getodacica. Contactele cu lumea greaca si romana, cu statele din ''noua confederatie daca'', stadiul dezvoltarii sociale, economice si culturale, angrenarea in marile evenimente politice ale antichitatii europene de la Dunarea de Jos, au impus cunoasterea si folosirea scrierii in societatea dacica. Daca in vremea lui Burebista si imediat dupa el preponderenta era folosirea scrierii grecesti, in secolul I d.Hr. preponderent, in scrierea geto-dacilor, era alfabetul latin. Chiar daca in lumea dacica se cunostea scrierea, fireste, ea nu a fost niciodata la indemana oricui. Exemplele de folosire a scrierii sunt rare, cele pomenite in izvoarele literare se refera la conducatori, iar descoperirile arheologice in acest domeniu sunt aproape in totalitate la Sarmizegetusa. Scrierea a ramas, la getodaci, un apanaj al curtii regale si al preotimii inalte. Cat priveste asa-zisele cunostinte stiintifice ale geto-dacilor (din societatea geto-dacica, mai precis), majoritatea istoricilor, unii dintre ei cu mai putin discernamant, invoca vestitul pasaj din Geticele lui Iordanes. Acesta, entuziasmat de cele aflate despre activitatea lui Deceneu, pe care il considera stramosul sau, scria: ''... Observand dispozitia lor (a dacilor) de a-l asculta in toate si ca ei sunt din fire inteligenti, i-a instruit in aproape toate ramurile filozofiei, caci el era in aceasta un maestru priceput. El i-a invatat morala, dezbarandu-i de moravurile lor cele barbare; i-a instruit in stiintele fizicii, facandu-i sa traiasca potrivit legilor naturii ...; i-a invatat logica, facandu-i cu mintea superiori celorlalte popoare; aratandu-le practica, i-a indemnat sa petreaca in fapte bune; demonstrandu-le teoria celor douasprezece semne ale zodiacului, le-a aratat mersul planetelor si toate secretele astronomice si cum creste si scade orbita lunii si cum globul de foc al soarelui intrece masura globului pamantesc si le-a expus sub ce nume si sub ce semn cele trei sute patruzeci si sase de stele trec in drumul lor cel repede de la rasarit la apus spre a se apropia sau indeparta de polul ceresc. Vezi ce mare placere ca niste oameni prea viteji sa se indeletniceasca cu doctrinele filozofice cand mai aveau putin ragaz de razboaie. Puteai sa-l vezi pe unul cercetand pozitia cerului, pe altul proprietatile ierburilor si ale arbustilor, pe acesta studiind cresterea si scaderea lunii, pe celalalt observand eclipsele soarelui si cum, prin rotatia cerului, soarele vrand sa atinga regiunea orientala este dus inapoi spre regiunea occidentala ...'' In acest text al lui Iordanes exagerarile sunt evidente, dar ar fi o greseala respingerea sa in bloc. Dincolo de vesmantul sau naiv, textul oglindeste un tablou real, nu acela al unui intreg popor preocupat de astronomie, botanica, filosofie etc., ci al unei restranse categorii de invatati ocupati cu astfel de indeletniciri, nu ''intelectuali'' de meserie (societatea geto-dacilor facand prea putine progrese pentru ca in sanul ei sa apara filosofi si oameni de stiinta specialisti), ci preoti. Acesti preoti daci posedau si manuiau, pentru a-si spori autoritatea, un minimum de cunostinte stiintifice, bazate pe seculara experienta a poporului si pe contactul cu lumea greco-romana, in primul rand. Datele oferite de Iordanes sunt completate insa si de alte izvoare literare (Dioscorides, de exemplu) precum si de descoperirile arheologice. Dintre acestea din urma, cel mai stralucit exemplu ramane marele sanctuar circular din incinta sacra a Sarmizegetusei. Dupa unele interpretari mai noi, altarul incintei, numit si ''Soarele de Andezit'', constituie un posibil cadran solar (astrolab). 2.CULTURA SI CIVILIZATIA IN DACIA TRAIANA.CIVILIZATIA

 Romanii sunt urmasii romanitatii orientale, adica a tuturor celor care au fost romanizati in partea orientala a Imperiului Este deci gresit sa se afirme ca romanii ar fi numai urmasii daco-romanilor din regiunea carpatodunareana , sublinia P.P. Panaitescu. Daca asa stau lucrurile, ce ne-a determinat sa anuntam ca vom trata cu predilectie manifestarile de civilizatie si cultura din Dacia Traiana? In primul rand, prin Dacia Traiana intelegem provincia creata de imparatul Traian la nordul Dunarii dupa infrangerea dacilor din 105-106 e.n. In al doilea rand, vom trata cu predilectie aspecte din Dacia Traiana, dar vom zabovi si asupra celorlalte parti a vechii Dacii (a Daciei lui Burebista). In al treilea rand, realitatea istorica ne indeamna la asa ceva. Adica? In evul mediu are loc o restrangere a spatiului locuit de romani la regiunea nord-dunareana a Daciei, prin asimilarea vlahilor din sudul Dunarii de catre sarbi si bulgari si impingerea lor spre Macedonia si Epir si, ca urmare, romanismul s-a afirmat cu predilectie pe locul fostei provincii romane sub forma organizarii de stat si manifestarilor de cultura si civilizatie. 2.1.Civilizatia Imperiul s-a impus in nordul Dunarii mai intai prin civilizatia sa. Fiind un fapt comun, o manifestare a vietii de toate zilele, mai vizibila si concreta, civilizatia s-a implementat mai repede in noua provincie. Dacia a devenit traiana si s-a manifestat ca romana in primul rand in planul civilizatiei. Rupta din lumea asa-zisa barbara, a popoarelor care se dezvoltau libere, la nord de Dunare, Dacia cucerita de Traian este integrata in comunitatea economica, sociala, politica si culturala a Imperiului Roman. Istoria Daciei ia acum un alt curs, deosebit de cel de pana acum. Romanii introduc in Dacia formele de viata si de organizare administrativa, relatiile sociale, civilizatia si cultura care le sunt sprecifice . Dacia intra in lumea romana. a. Organizarea politica si sociala. Noua provincie romana, Dacia, nu cuprindea intreaga Dacie, ci numai Banatul, Oltenia, o larga fasie de pamant la rasaritul Oltului de la Turnu-Magurele pana la Bran precum si toata Transilvania. Tinuturile celelalte erau lasate barbarilor (geto-dacilor) ca tara clientelara, nu pentru motive militare, ci din motive economice. Era vorba de o regiune acoperita in mare parte cu paduri, cu agricultura putina si de stepe necultivate (cultivate mai putin). Acestea erau socotite ca neexploatabile de catre economia imperiala, sustine istoricul roman P.P. Panaitescu. Constituirea provinciei Dacia s-a facut printr-o lege (lex provinciae), promulgata de catre imparatul Traian pe cand se gasea inca in Dacia. Dacia a fost organizata ca provincie imperiala, adica in administrarea imparatului si nu a senatului. Imparatul isi exercita prerogativele sale printr-un imputernicit al sau, care poarta titlul oficial de legatus Augusti pro praetore, numit dintre membrii ordinului senatorial. Cand in Dacia stationau mai multe legiuni romane, guvernatorul era de rang consular, ceea ce inseamna ca li se incredinteaza aceasta functie numai dupa ce au fost mai intai consuli la Roma. Guvernatorii Daciei nu au facut parte din randul patricienilor, toti au fost de origine plebeiana. In administrarea finantelor provinciei, legatul imperial era ajutat, ca si guvernatorii de mai tarziu, de un procurator Augusti. Ei erau numiti de imparat dintre membrii ordinului ecvestru, al cavalerilor, o functie foarte inalta pentru membrii acestui ordin. In deceniile urmatoare, provincia cunoaste mai multe organizari administrative. Cat timp a stationat in Dacia o singura legiune, guvernatorul provinciei era de rang pretorian, adica numit tot dintre membrii ordinului senatorial, dar indata dupa pretura de la Roma, inainte de a fi consul, Dacia este, in aceasta situatie provincie imperiala pretoriana. Romanii au acordat o atentie deosebita organizarii militare a teritoriilor dacice cucerite. Nucleul armatei din provincie il formau legiunile, in jurul carora se grupau celelalte trupe. In provincia Dacia a stationat fara intrerupere, de la cucerire si pana la parasire, singura legiune, XIII Gemina, in garnizoana de la Apulum. Indata dupa cucerire a mai ramas in Dacia legiunea IV Flavia Felix, care, dupa evenimentele din 117-

119 a fost transferata in Moesia Superior, la Viminacium. Se pare ca a mai stationat in Dacia, in primii ani dupa cucerire, legiunea I Adiutrix. Dupa reorganizarea provinciei in 119 d. Hr. In Dacia a ramas numai legiunea XIII Gemina cu misiunea de a asigura paza regiunii aurifere. O a doua legiune a fost adusa de la Troesmis (Moesia Inferior) in anii 167-168, odata cu inceperea razboaielor marcomanice, anume legiunea V Macedonica, la Potaissa. Impreuna cu trupele auxiliare care-i fusesera afectate, ea forma armata Daciei Porolissensis. Aceste legiuni au ramas in Dacia pana la sfarsitul stapanirii romane, cind au fost retrase impreuna in sudul Dunarii. Foarte numeroase sunt trupele auxiliare care au stationat in Dacia. Ele, in marea majoritate, erau originare din provinciile de limba latina ale imperiului (Thracia, Dalmatia, Raetia, Gallia, regiunea celto-germanica de pe Rin, Hispania, Britania etc.). In Dacia au stationat multe formatiuni neregulate, recrutate din tinuturile marginase si mai putin romanizate ale imperiului, care isi pastrau armamentul si felul lor de lupta, numai comandantii fiind romani. Acestea erau organizate in numeri. Comenzile se dadeau in limba materna a soldatilor. Trupele de toate categoriile care au stationat in privincia Dacia insumau un efectiv situat in jurul cifrei de 40.000. Recrutarea autohtonilor in armata romana isi gaseste aplicarea intr-o masura mai redusa in secolul al II-lea, dar in secolul al III -lea, dupa constitutia lui Caracalla (215) si mai tarziu, ea se generalizeaza si in provincia din nordul Dunarii. In armata provinciei patrund acum si numerosi daci, care pana acum erau recrutati numai pentru trupele de graniceri si pentru cele ale altor provincii. Organizarea militara a Dobrogei incepe imediat dupa anexarea sa. In prima faza a organizarii sale militare, apararea frontierei dunarene in aceasta zona atat de primejduita este asigurata indeosebi de trupe auxiliare. Dupa cucerirea Daciei nord-dunarene, apararea Dunarii sporeste in chip simtitor prin transferarea legiunii V Macedonica de la Oescus, la Troesmis (Iglitia). In Dobrogea sudica isi exercita autoritatea si legiunea XI Claudia, cantonata la Durostorum (Silistra). La sud de Dunare, in Moesia nord-balcanica, de la doua legiuni, s-a ajuns, in timpul lui Traian, la trei: IV Flavia Felix, la Singidunum (Belgrad, Serbia), VII Claudia, la Viminacium, I Italica, la Novae. La acestea se adauga unitati auxiliare si flota de pe Dunare (Classis Flavia Moesica). Apararea Daciei era asigurata insa nu numai prin efectivele militare, ci si prin organizarea unui puternic sistem defensiv, constand din variate lucrari de fortificatii ridicate la granitele provinciei, ca si in interiorul ei. Organizarea acestui sistem defensiv a inceput odata cu cucerirea zonei sud-dunarene si a Dobrogei de azi, a continuat dupa victoria din 106, amplificandu-se pe parcurs. El se baza pe numeroase castre, mai mari sau mai mici, castele, burguri, limesuri si turnuri. In centrul sistemului defensiv se aflau castrele legiunilor (de la Apulum, Potaissa, Singidunum, Viminacium, Novae, Durostorum, Troesmis). De aici porneau drumurile principale si secundare spre castrele mai mici insirate de-a lungul granitelor sau in interior. Castrele din provincia Dacia erau astfel dispuse pe teren incat inchideau, in primul rand, vaile care intrau sau ieseau din podisul central al Transilvaniei, barand principalele cai de patrundere in provincie. Pe timpul imparatului Septimiu Sever (193 - 211) s-a construit Limes Transalutanus. Era un val continuu de pamant, situat la 10-50 km departare de Olt, ce pornea de la Dunare (Flamanda, de azi) si ajungea pana in fata pasului Bran, avand o lungime de 235 km. Valul era inalt de 3 m si lat la baza de 10-12 m. Pe culmea valului se afla o platforma lata de vreo 3 m pe care era ridicat un zid (parapet) de pamant si palisada, gros de circa 1 m si inalt de 1,60 m, care a fost ars intentionat, devenind astfel foarte consistent. In fata, spre est, avea probabil un sant. La 150 - 300 m in spatele valului, din loc in loc, s-au ridicat castre, in cea mai mare parte de pamant, altele din caramida sau piatra (aproximativ 13). Limes Transalutanus a fost parasit in jurul anului 245, pe timpul lui Filip Arabul, ca urmare a invaziei carpilor. In provincia Dacia a fost construit un singur limes clasic roman (din piatra) - Limes Porolisenssis, in fata orasului Porolissum, cu o lungime de 4 km. Ce s-a intamplat cu proprietatea funciara dupa cucerirea Daciei? Potrivit dreptului roman, intreg teritoriul cucerit de romani in Dacia a trecut in proprietatea imperiului, alcatuind pamantul public, ager publicus. De la inceput, o buna parte a pamantului a fost impartita veteranilor si altor colonisti adusi din diverse parti ale imperiului, intrand in proprietatea privata a acestora (ager privatus optimo iure). Altor grupuri de cetateni romani si veterani li s-a dat numai dreptul de folosinta a pamanturilor

pentru care plateau impozit, iar altora, ca si peregrinilor, li s-au vandut in mod individual pamanturi asupra carora statul pastra dreptul de proprietate. Legiunile din Dacia, probabil ca si trupele auxiliare, aveau un teritoriu propriu folosit pentru pasunatul vitelor, pentru procurarea lemnelor si pentru alte necesitati. O parte insemnata a teritoriului provinciei a fost de la inceput trecuta in patrimoniul imparatului, dar nu ca proprietate privata (regiunea aurifera din Muntii Apuseni, minele de fier, pasunile, salinele). Toate acestea erau exploatate prin arendare. O buna parte din pamantul Daciei a trebuit sa fie lasat in folosinta vechilor lui proprietari, a populatiei autohtone. Aceasta constituia ager stipendiarius, adica pamantul pentru care plateau impozite si prestau diverse munci. In noua provincie s-au intemeiat in timpul stapanirii romane numeroase asezari dintre care orasele au jucat rolul civilizator si de cultura cel mai important, stalpii, alaturi de armata, pe care se sprijinea stapanirea romana in Dacia. In provincia Dacia au existat doua categorii de orase: colonia si municipia. Primul oras infiintat a fost Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, inca din timpul lui Traian, avand rangul de colonia. Dintre celelalte municipia create pe parcurs (Drobeta, Apulum, Romula, Potaissa, Porolissum, Dierna, Tibiscum, Ampelum, Malva), doar Drobeta, Napoca, Apulum, Potaissa au fost ridicate la rangul de colonia. Toate orasele erau o copie la scara redusa a Romei, cele din Dacia nefiind cu nimic mai prejos ca orasele din celelalte provincii romane. Unele orase din Dacia care aveau rangul de colonia au fost investite si cu dreptul italic (ius Italicum), ceea ce insemna punerea lor in aceeasi situatie cu orasele din Italia, atragand, printre alte avantaje, scutirea de impozitul funciar. Orasele romane aveau conducerea si administratia lor proprie, autonoma, carora le revenea sarcina de a rezolva toate problemele urbei. La conducerea lor si, in genere, la viata publica, participau insa numai cetatenii romani (municipes), ceilalti locuitori fiind privati de orice drept municipal. In schimb, ei plateau impozite si taxe, ca si cetatenii romani. Organul de conducere a oraselor era un consiliu (ordo decurionum), corespunzator senatului de la Roma, alcatuit din cetatenii cei mai de vaza (decuriones). Consiliul orasului alegea magistratii, sacerdotii si edilii orasului. O tagma aparte, alcatuita ca al doilea ordin sau a doua stare, o reprezinta in orase augustalii (augustales). Ei se ocupau cu intretinerea cultului Romei si al Imparatului in orasele din provincii. Augustalii se recrutau mai ales din liberti, care, chiar daca erau cetateni romani, nu aveau acces la magistraturile orasenesti. Ei erau organizati intr-o asociatie cu caracter politic si religios (ordo sau collegium Augustalium). Era o mare cinste pentru cel care era numit in acest ordin. Colegiile profesionale si cele de cult constituiau in orase a treia stare sau ordin, din care faceau parte locuitorii din paturile sociale cele mai de jos, peregrini si chiar sclavi. Cea mai mare parte a populatiei provinciei Dacia traia insa in sate. Satele organizate dupa modelul roman poarta numele de pagi sau vici. Pagi in Dacia, ca si in celelalte provincii dunarene, sunt comunele rurale alcatuite pe teritoriul unei colonii. Conducerea lor era incredintata unui decurion al orasului. In restul Daciei asezarile rurale poarta numele de vici. Acestea erau organizate tot dupa model roman, locuitorii lor fiind cetateni romani, colonisti sau veterani dar si peregrini si autohtoni. Alte localitatii in care s-au infiintat posturi locale, vamale, de posta, militare de paza si control se numeau stationes. O categorie aparte de asezari, cele de pe langa castre, se numeau canabe. In ele se aseaza mestesugarii, negustorii, oamenii de afaceri, familiile si rudele soldatilor, veteranii si toti cei care, cetateni sau peregrini, au legaturi sau interese legate de castrul si trupa respectiva. Ele se aflau sub autoritatea directa a comandantului castrului. O dezvoltare aparte au avut statiunile balneare cu ape termale.

Asezarile autohtonilor erau foarte modeste in raport cu cele ale colonistilor. Din putinele date cunoscute se poate totusi desprinde concluzia ca in aceste asezari tehnica zidurilor de piatra si caramida legate cu mortar nu este folosita, casele construindu-se, ca in epocile anterioare, din lemn si lut, la suprafata, sau ca bordeie. In partile nord-vestice si nord-estice ale vechii Dacii, populatia autohtona si-a continuat modul traditional de viata, obstea sateasca fiind forma dominanta de organizare sociala, iar la nivel mai inalt - uniuniile de triburi. Influenta civilizatiei romane atinge si aceste zone, cu atat mai mult cu cat raporturile lor clientelare cu imperiul au functionat. In Dacia sud-dunareana (cele doua Moesii), intrata sub stapanire romana cu un secol mai inainte, viata romana se manifesta din plin. Fostele colonii grecesti de pe malul marii, intrate si ele sub autoritatea Romei, si-au continuat existenta in ordine romana, beneficiind insa de o larga autonomie, elementele civilizatiei grecesti continuand sa se manifeste. Cat priveste populatia provinciei, cea mai mare parte era constituita din autohtoni. La aceasta se adauga colonistii veniti oficial sau nu. Colonistii au alcatuit elementul viu si foarte activ prin care s-a infaptuit transformarea adanca a infatisarii Daciei. Indiferent insa de originea lor, atat de pestrita, colonistii din Dacia sunt cu totii putatorii culturii materiale si spirituale romane. Privilegiatii provinciei erau noii veniti, in primul rand cei care erau cetateni romani. Dintre cetatenii romani atestati epigrafic in Dacia, putini sunt cei care fac parte din ordinul senatorial, patura cea mai privilegiate a clasei conducatoare din imperiu. Ei erau doar guvernatorii provinciei, comandantii de legiuni si unii dintre tribunii laticlavi (ofiteri superiori in legiuni). Ei erau numai in trecere prin provincie, cat timp isi exercitau functia. Toti erau de origine plebeiana, nici unul nu este din vreo familie patriciana. Dupa ei urmeaza, in ordinea importantei sociale, membrii ordinului ecvestru. De rang ecvestru erau in Dacia procuratorii provinciali, procuratorii minelor de aur, comandantii trupelor auxiliare, unii provinciali din Dacia, unii arendasi. Intre cei veniti, numarul libertilor, peregrinilor, plebeilor de rand, cu diverse ocupatii (agricole, mestesugaresti, negustoresti etc.) a fost destul de mare. Sclavii nu au reprezentat in Dacia o ponedere prea mare; erau prea scumpi pentru a putea fi folositi pe scara larga. b. Organizarea economica. Odata cu instaurarea stapanirii romane in Dacia, activitatea economica se dezvolta intr-un ritm si cu o intensitate necunoscute inainte. Colonistii veniti din toate partile imperiului, aducand experienta lor in domeniul vietii economice, imprima acesteia, de la inceput, un ritm deosebit de intens. Ei sunt aceia care confera activitatii economice un caracter roman, nu numai in ceea ce priveste metodele si tehnica de exploatare a bogatiilor si de prelucrare a produselor, ci si in ceea ce priveste organizarea si finantarea ei. Si in epoca romana, principala ocupatie in Dacia ramane agricultura si pastoritul. Colonistii romani au trecut la exploatarea pamantului dupa regulile romane, constituind ferme. In Dacia, marile latifundii lucrate cu sclavi, sustine P.P. Panaitescu, nu s-a putut extinde, Dacia a ramas o tara de colonisti si veterani, colaborand cu bastinasii liberi, ce stateau in legatura cu orasele . Sistemul stapanirii scalavagiste a pamantului nu avea decat o greutate secundara in ansamblul economic al Daciei, sustine acelasi autor. Pe latifundiile romane se mentineau comunitatile de sateni bastinasi, deditici, care aveau si ei parte din roadele muncii. In afara de proprietatea funciara privata a celor veniti, populatia autohtona continua, in zonele mai retrase, modul economic traditional in cadrul obstii satesti. Acest lucru nu inseamna insa izolare. Noile unelte, circulatia monetara, comertul activ ii vor introduce cu timpul intr-un nou mod de viata. Uneltele folosite in agricultura erau de fier si se produceau in atelierele locale, unele erau aduse din provinciile vecine sau chiar din Italia de nord. Plugul roman perfectionat, din fier, seceri, coase, sape, cazmale, greble, mansoane, verigi sunt foarte raspandite. In Dacia se cultivau cereale, vita de vie, alte plante necesare traiului pretentiosilor romani. Productia agricola a Daciei se desfacea pe piata interna si, conform legii romane, dijmele din grane cuvenite imparatului din tinuturi departate de porturile maritime trebuia consumate pe loc, in provincie, de catre armata si administratia imperiala, interzicandu-se exportul lor. Roma se aproviziona cu grau numai din Egipt, Africa si Sicilia.

Cresterea vitelor era una dintre ocupatiile principale si principala bogatie a tinuturilor dunarene. Vechile pasuni ale regilor daci trec in stapanirea imparatului si sunt arendate unor bogatasi romani care dispuneau de uriase turme de oi si vite mari. Exportul vitelor era una din principalele bogatii ale Daciei Romane. Mineritul a constituit o dimensiune importanta a vietii economice a provinciei. Bogatia specifica a Daciei erau minele de aur din Muntii Apuseni, care trec din stapanirea regilor daci in cea a imparatului. Traian aduce aici specialisti din Dalmatia, dar se foloseste si de munca bastinasilor. Minele imperiale se arendau pe puturi asanumitilor legali. Insemnatatea pe care unii istorici o atribuie aurului Daciei este insa exagerata, iar comorile lui Decebal luate de romani nu au putut schimba viata economica a imperiului. Cea mai simpla metoda folosita era culegerea aurului din nisipurile raurilor. Dar adevarata exploatare a aurului se facea prin extragerea lui din minereu. Pentru extragerea minereului se sapau galerii si puturi. Pentru spargerea stancilor se foloseau tarnacoape si piroane sau tehnica focului. Minereul era sfaramat cu ciocane, apoi cu ajutorul unor mori de piatra. Urma procedeul spalarii, care permitea separarea aurului de piatra. Cu toate acestea, tehnica romana de obtinere a aurului era destul de modesta. In Dacia s-au extras si alte metale: argintul, cuprul, plumbul, dar indeosebi fierul din regiunea Hunedoarei, metal destinat indeosebi productiei locale. O deosebita amploare a cunoscut-o exploatarea salinelor si carierelor de piatra Foarte dezvoltate au fost in Dacia mestesugurile. Productia de marfuri a fost favorizata de varietatea bogatiilor naturale dar si de cerintele unei piete foarte active. Cea mai mare parte a activitatii mestesugaresti se desfasura in orase. Meseriasii in fier, lemnarii, dulgherii, dogarii, zidarii, constructorii, pietrarii, zugravii, producatorii de ceramica sunt foarte raspanditi. Chiar daca in unele privinte nu se atinge rafinamentul de la Roma, activitatea mestesugareasca nu este cu nimic mai prejos ca in celelalte provincii dunarene. Totusi, in provincia Dacia n-a putut creste o industrie pentru export ca aceea a stofelor de lana din Gallia, a papirusului din Egipt, a uneltelor de fier din Pannonia. Colegiile de meseriasi lucrau indeosebi pentru piata interna a provinciei. Toti acesti meseriasi erau oameni liberi si nici in acest domeniu sclavagismul nu a jucat un rol insemnat in economia Daciei. O activitate productiva intensa a nascut in Dacia un comert pe masura. Dezvoltarea schimburilor comerciale era favorizata de folosirea monedelor si existenta negustorilor de profesie. Negustorii romani, ca si moneda romana, au patruns in Dacia inainte de cucerirea romana, precedand, ca peste tot, legiunile. Dar dupa cucerire, negustorii romani gasesc in Dacia un bun camp de activitate. Principalele centre comerciale erau orasele importante din Dacia: Sarmizegetusa, Apulum, Ampelum, Drobeta, Potaissa, Napoca si Porolissum. Moneda principala care a circulat in provincie a fost cea romana de bronz emisa la Viminacium. Au mai circulat drahmele de argint din Lycia, din Asia Mica si monedele coloniilor grecesti de la Marea Neagra. Monedele descoperite pe teritoriul fostei Dacii ne sugereaza faptul ca schimburile comerciale cele mai intense si mai active ale Daciei sunt cele cu provinciile vecine, cu Italia de nord si cu provinciile apusene de pe Dunare si Rin, pana in Gallia. Dacia importa din Italia amfore cu vin de calitate superioara si ulei de masline, lucerne, vase de bronz, alte obiecte din bronz, stofe fine. Din provinciile romane se aduceau lucerne, obiecte de bronz, vase terra sigillata. Din orient se aduceau stofe fine, sticla, geme si altele. Principalele articole de export ale Daciei erau vitele, aurul, sarea, lemnul, mierea, ceara, pieile. Foarte activ era comertul provinciei cu lumea libera, barbaricum, din afara imperiului. Inflorirea oraselor si dezvoltarea economica a Daciei au fost in larga masura favorizate si deservite de construirea si organizarea unei intinse si chibzuite retele de drumuri si alte cai de comunicatie. In provincia Dacia s-au construit toate tipurile de drumuri romane (publice, militare, vicinale, private). Cele mai simple drumuri erau cele de pamant (viae terrenae), la care se realiza o simpla nivelare si delimitare a suprafetei utile. Drumurile cu pat artificial aveau o structura complexa: mai multe straturi de nisip si pietris asigurau drenajul necesar, marginile erau protejate cu piatra taiata; pavarea cu piatra sfaramata sau dale (in localitati importante), bombarea spre centru, existenta santurilor marginale, a trotuarelor in anumite locuri, asigurau o buna functionalitate. In locurile mai dificile (defilee, treceri la cursurile de apa etc.), romanii au executat lucrari complexe (poduri, tuneluri, consolidari, protejarea contra inundatiilor). Pe drumurile principale erau marcate si distantele cu ajutorul asaziselor pietre militare (miliaria), care indicau distanta in mile (o mila avea 1.481,50 m) de la Roma. Imparatul

Augustus a ridicat in Forul roman un stalp aurit (miliarium aureum), de unde se calculau distantele pe toate drumurile. Dupa plecarea romanilor, asemenea drumuri nu s-au mai construit pana in epoca moderna. Artera rutiera principala a Daciei pornea din doua localitati de pe Dunare (Lederata si Dierna), cu doua ramuri care se uneau la Tibiscum (Jupa, langa Caransebes). De aici continua pe valea Bistrei, apoi pasul Portilor de Fier ale Transilvaniei, Sarmizegetusa, Raul Mare si cursul Streiului, pe marginea Muresului pana la Brucla (Aiud), apoi Potaissa, Napoca, Porolissum. Al doile drum pornea de la Drobeta, se desfacea in altele doua: unul prin sudul Olteniei, apoi in sus pe valea Oltului, Cedonia (Sibiu), spre Apulum; celalalt, prin pasul Vulcan, ajungea la Sarmizegetusa. Existau alte drumuri secundare, incat nici o localitate si castru mai importante nu au ramas izolate. Mijloacele de transport au cunoscut o varietate de tipuri: pentru transporturile de persoane (benna), pentru posta (angoria, de exemplu), pentru marfuri, pentru nevoi militare. Drumurile importante erau pazite. Calatoriile ramaneau insa destul de anevoioase, pline de primejdii si foarte obositoare. Nu avem stiri de existenta unor hanuri in Dacia. Pentru realizarea unei calatorii (comerciale, de placere, de tratament) oamenii se asociau sau se aciuiau pe langa un convoi oficial sau militar. Caile fluviale, maritime si pe raurile interioare au fost folosite destul de mult pentru transportul de marfuri. Organizarea fiscala si vamala a provinciei era bine pusa la punct. Administrarea finantelor provinciei era incredintata procuratorului provinciei. Tot la cinci ani se executa recensamantul populatiei, prilej cu care se stabileau impozitele pe fiecare proprietar si suma globala ce revenea orasului sa o verse fiscului imperial. Impozitele care se plateau in Dacia erau directe (pe proprietatea funciara si pe numarul de persoane; de plata impozitului funciar erau scutiti cetatenii romani din orasele carora imparatii romani le acordasera dreptul italic) si indirecte (5% pe mosteniri, pe eliberarile de sclavi, 1% pe vanzarea de marfuri, 4% pe vanzarile de sclavi, 2,5% pe circulatia marfurilor si a persoanelor). Impozitele directe erau administrate de fiscul provinciei, cele indirecte de fiscul imperial de la Roma. Pentru strangerea impozitelor exista o armata de functionari (tabularii, librarii, casierii etc.). In organizarea vamala a imperiului, Dacia facea parte din portoriul illiric, cu Dalmatia si Moesia. In interior, statiile de vama se aflau la Dierna, Tibiscum, Sarmizegetusa, Romula. Vama in Dacia era vicessima, a douazecea parte din valoarea marfii (5%), spre deosebire de alte provincii. La inceput sistemul de incasare a vamilor se baza pe arendasi (arendare), inlocuit in a doua jumatate a secolului al II -lea. c. Viata oraselor Orasele sunt expresia cea mai autentica si cea mai inalta a sistemului de viata roman. Orasele aveau cate un teritoriu al lor, care depindea de ele, si in care orasenii isi aveau proprietatile lor funciare. Satele si celelalte asezari din acest teritoriu depindeau economic (fiscal) si administrativ de orasul de resedinta. Infatisarea oraselor din Dacia, dupa un anumit timp de la organizarea provinciei, nu se deosebea de aceea a oraselor romane din celelalte provincii. Cele mai impunatoare cladiri in fiecare oras erau cele publice: curia, adica sediul consiliului municipal, cladirile municipale, ale administratiei provinciale, tabulariile (birourile administrative), templele si constructiile destinate folosirii publice (terme, palestre, magaziile municipale, horrea), cladirile Augustalilor, ale colegiilor profesionale. Nelipsit din fiecare oras este forul (forum). In el se ridica de obicei templul zeilor protectori ai orasului. In jurul lui se ridica cele mai importante cladiri publice. Forul era centrul vietii publice a orasului. In el se tineau adunarile populare, de aici porneau procesiunile publice, aici se faceau judecatile si se incheiau tranzactiile comerciale. In for se ridicau statui imparatilor, guvernatorilor sau procuratorilor provinciei, patronilor orasului, magistratilor sau cetatenilor mai de vaza din oras. In afara de cladirile publice, orasul cuprindea casele de locuit ale particularilor. Ele erau construite din piatra, caramida si mortar. Vile somptuoase se intalnesc in orase sau la tara. Sistemul de incalzire cu aer cald pe dedesubt, numit hypocaustum, a fost foarte raspandit in Dacia. Iluminatul se facea cu ajutorul lucernelor de lut ars, de bronz sau chiar de fier, in care se folosea drept combustibil uleiul.

Populatia oraselor era numeroasa. Sarmizegetusa se presupune ca avea 15.000-20.000 de locuitori, in timp ce populatia orasului Apulum se pare ca a atins 30.000-40.000. Viata satelor din epoca romana ramane aproape necunoscuta. Ea s-a desfasurat in cadre traditionale, progresul in mediul rural al epocii romane este foarte lent. d. Viata de familie Familia a fost secole de-a randul temelia societatii romane. Organizata pe principii patriarhale, familia se axa in jurul unei puteri, a sefului de familie (pater familias), a carui autoritate unica se exercita asupra sotiei (manus), asupra copiilor, asupra sclavilor (dominica potestas) si asupra bunurilor (dominium). Capul familiei era singurul judecator al celor de sub autoritatea sa si unicul preot al cultului familial stramosesc. Femeia va dobandi, cu timpul, o pozitie importanta in cadrul familiei, bucurandu-se de respect. Ea constituia elementul principal in asigurarea unitatii familiei romane, in educarea copiilor. In familiile romane, barbatul avea numele format din trei elemente: prenumele sau numele personal (praenomen), care indica, fie locul pe care il ocupa, prin nastere, printre ceilalti frati (Primus, Quintus), fie timpul cand a avut loc nasterea (Lucius - in zorii zilei, Marcus - in luna martie), fie situatia celui nascut in fata legii (Spurius - bastard); numele sau numele de familie sau gentilic (nomen sau nomen gentile), de ordinul miilor, se transmiteau prin mostenire (Fabius, din ginta Fabia); supranumele sau porecla (cognomen) indica anumite trasaturi fizice (Naso, Longus etc.), locul de nastere (Sabinus), ocupatii (Lentulus, de la lens - linte, Cicero, de la ciar - naut) etc. In perioada la care ne referim apar schimbari importante, indeosebi inmultirea numarului numelor. Spre deosebire de barbati, femeile aveau numai doua nume: ficele - numele gentilic si supranumele tatalui (Aemelia Lepida = fiica lui I. Aemilius Lepidus) sau numele gentilice ale tatalui sau mamei (Valeria Attia = fiica lui S. Attius Atticus si a Valeriei Sextina); sotiile adaugau, la inceput, la prenumele lor numele gentilic al sotului, mai tarziu, isi vor pastra si dupa casatorie numele gentilic al tatalui. Casatoria era precedata de logodna (sponsalia), un angajament solemn stabilit de comun acord intre familiile celor doi tineri. Baietii erau considerati, in principiu, apti pentru casatorie la 14 ani, iar fetele la 12 ani. In practica, baiatul nu se casatorea inainte de imbracarea togii virile (la 16-17 ani), dupa cum si fetele se maritau mult mai tarziu. Ceremonia casatoriei cuprindea un ansamblu de elemente riguros respectate (alegerea zilei, impodobirea casei, toaleta miresei, sacrificiul augural, semnarea contractului de casatorie, masa comuna, deplasarea la casa mirelui). Dupa casatorie, femeia lua rangul social al sotului. Copiii deveneau membrii ai familiei prin recunoasterea lor de catre pater familias. Actul recunoasterii consta din ridicarea noului nascut in brate de catre tata. In ziua a opta, daca era fata, intr-a noua, daca era baiat, avea loc ceremonia acordarii numelui. Copiilor li se adauga de gat un medalion pentru a-i feri de blesteme, vraji, deochi etc. Pe timpul imparatului Marc Aureliu (mijlocul secolului al II -lea e.n.) au fost introduse primele registre oficiale de nasteri. Tatal era obligat ca in timp de 30 de zile de la nastere sa anunte numele si data nasterii copilului. De la varsta de sapte ani baietii intrau sub influenta tatalui, fiind deprinsi cu treburile barbatesti; fetele ramaneau in continuare, in jurul mamei, care le deprindea cu lucrarile din gospodarie. Educatia in familie si in cadrul scolii (pentru cei care aveau aceasta posibilitate) dura pana la 16-17 ani, varsta la care baietii intrau in serviciul militar sau in viata politica, iar fetele se casatoreau. Familia romana avea in viata sa intima anumite zile de sarbatoare legate de evenimente ce tineau de membrii ei, precum si sarbatori periodice publice consacrate cultului mortilor. Unele aspecte ale vietii familiei romane au fost preluate de autohtoni, altele au fost impuse de noua administratie. Casatoriile noilor veniti cu femei din Dacia au accelerat procesul de implementare in Dacia a modelului familiei romane. e. Aspecte ale vietii cotidiene. Imbracamintea purtata in Dacia nu se deosebea de cea obisnuita in lumea romana. Barbatii purtau pe dedesubt o tunica, un fel de camasa de in sau de lana cu maneci scurte, care abia ajungea pana la genunchi, fiind mai scurta

la militari. Peste tunica, cetatenii romani purtau toga, inlocuita treptat, in secolul al II-lea, cu o manta. Incaltamintea era din piele, cu capute mai inalte si legata cu cureluse. Femeile purtau si ele o tunica, mai lunga si mai stransa cu o curelusa (brau). Peste tunica, femeile imbracau stola, iar peste ea o manta de forma patrata (paila), care ajungea numai pana la genunchi. Aceste elemente de imbracaminte sunt adaptate conditiilor locale. Barbatii, dar mai ales femeile, umblau cu capul descoperit. Toaleta barbatilor era mai redusa. Moda o dadea curtea imparatului. Imparatul Hadrian a reintrodus moda de a purta barba. Tunsoarea a imbracat forme foarte variate. Ondularea si vopsirea parului carunt erau frecvente. Mai complicata era toaleta femeilor. Imparateasa dadea tonul. Femeile mai instarite aveau o sclava care se ocupa de aspectul exterior al capului lor. Femeile romane manifestau predilectie pentru tot felul de podoabe, pentru pomezi si farduri. Viata de societate era foarte bogata in orase. Aici se organizau serbari cu caracter religios, banchete fastuoase, spectacole publice in amfiteatre (in Dacia nu sunt cunoscute teatre). Vanatoarea si calatoriile constituiau o atractie pentru locuitorii provinciei. Hrana romanilor era foarte diversificata. Romanii mancau de mai multe ori pe zi. Masa de dimineata (ientaculum sau iantaculum) avea loc dupa rasaritul soarelui. Era o simpla gustare, constand, de obicei, din paine cu sare, masline, branza etc.; mai rar se bea lapte sau chiar vin. Dupa trei-patru ore se lua, mai ales de cei de la munca campului, o a doua masa (prandium), rece, din cele ramase din ziua precedenta. Masa cea mai copioasa pentru toti era masa de seara (cena). Cei care lucrau la camp, mai mancau ceva intre prandium si cena, o gustare numita merenda. Alimentele de baza la romani erau, in ordinea importantei lor: painea, laptele, cascavalul, branza, mierea, fructele, legumele (ceapa, usturoiul, varza, nalba, napi, castraveti etc.), carnea (de bovina, de oaie, de capra, de porc, de pasare, din vanat), pestele etc. Romanii erau experti in prepararea mancarurilor. Manifestau predilectie pentru sosuri, ingredientele dulci si aromele, mirodenii, consumau vinul si miedul cu multa placere. Ingrijirii sanatatii i se acorda o atentie deosebita. Desi nu avem prea multe stiri, presupunem ca viata medicala in Dacia era destul de dezvoltata. Fiecare legiune militara avea un fel de spital militar. Romanii au cunoscut si folosit izvoarele termale din Dacia, iar in orase au construit bai publice somptuoase. Izvorata din conceptia religioasa despre lumea viitoare si credintele privitoare la cultul mortilor, grija pentru pregatirea din vreme a unui mormant corespunzator, a organizarii funerarilor si a ingrijirii mormintelor era frecventa la romani. Cimitirele erau in afara oraselor, de-a lungul drumurilor care intrau sau ieseau. In Dacia predominant este, de la inceput, ritul inhumatiei, in morminte de caramida sau de tigla, in sarcofage de piatra sau de metal. Nu lipsesc nici mormintele de incineratie, indeosebi in secolul al II -lea. Stiri despre existenta unor scoli in provincia Dacia nu avem. Cei avuti preferau sa-si instruiasca copiii in casa, cu dascali proprii, decat sa-i dea la scolile publice, daca existau. ** * In final se poate spune ca civilizatia romana era prea atragatoare si benefica pentru a nu fi imbratisata de autohtonii ocupati sau de cei din afara provinciei, iar odata deprinsa, cu greu se mai poate renunta la ea. Doar forte extraumane o pot face. O civilizatie atat de infloritoare in provincia Dacia nu se putea realiza decat printr-o activitate culturala foarte intensa. CULTURA SI CIVILIZATIA PROTOROMANEASCA

 In Dacia Traiana situatia prezenta, sub toate aspectele, conditii optime pentru injghebarea si declansarea unei istorii de viguroasa linie interioara, fie in cadrul imperiului, fie independent de imperiu. Dar au venit navalirile, asa-zise barbare, care mai intai au zguduit si pe urma au distrus cadrul acestor posibilitati de istorie. Inceputurile romanismului coincid astfel cu o retragere din istorie si din toate posibilitatile ei ritmice si dialectice, intr-o viata nu lipsita de cultura, nu despuiata de forme, dar anistorica. Pentru cateva veacuri viata pre-romaneasca si apoi romaneasca a fost nevoita, sub presiunea evenimentelor (), sa renunte la istorie , sa se retraga adica intro existenta organica - sufleteasca oarecum atemporala,sublinia Lucian Blaga. 1. Consideratii privind formarea poporului roman Abordarea problematicii formarii poporului roman incumba raspunsul la cel putin urmatoarele intrebari: Care este perioada in care poporul roman s-a format? Care sunt modalitatile de implementare a culturii si civilizatiei romane (si nu numai) in lumea geto-daca? etc. Formarea poporului roman s-a desfasurat intr-o perioada de timp lunga. Indeosebi sub aspect cultural, inrauririle romane asupra lumii geto-dacice au avut loc cu cel putin un secol inainte ca primele teritorii getodacice (cele sud-dunarene) sa intre in compunerea Imperiului Roman, aspect realizat printr-un proces de aculturatie. Instalarea stapanirii romane la Dunarea de Jos, la inceputul secolului I d. Hr., a insemnat intrarea unor teritorii geto-dacice in compunerea Imperiului Roman. Asadar, procesul romanizarii geto-dacilor incepe aici cu un secol mai devreme decat la nordul Dunarii si se realizeaza, in primul rand, prin modalitati administrative deliberate (colonizare, armata, organizarea modului de viata etc.), dar si sub impactul procesului aculturatiei, potentat de masurile administrative. Dincolo de aspectele culturale generale (cele lingvistice interesandu-ne in primul rand), procesul capata, incepand cu aceasta data, si un aspect etnic. La nordul Dunarii influentele culturii romane se intensifica. Dupa cel de-al doilea razboi daco-roman (105-106), procesul inceput la sudul Dunarii se extinde asupra unei mari parti a Daciei nord-dunarene, desfasurandu-se dupa aceleasi reguli amintite mai sus. Partea nord-vestica, nord-estica si estica a Daciei (dacii liberi) a suferit, la randu-i, o puternica influenta romana. Retragerea stapanirii romane la sudul Dunarii, in anul 271 d. Hr., a intrerupt modalitatile administrative de romanizare in provincia Dacia; procesul, in aceasta forma, a continuat cateva secole la sudul Dunarii, astfel incat, prin contacte directe, miscari reciproce de populatie daco-romana de pe un mal pe altul al fluviului, schimburi economice, misionarism crestin etc., romanitatea sud-dunareana si-a exercitat influenta asupra celei norddunarene. Prin patrunderea populatiei dacice in fosta provincie dupa retragerea romana, procesul de implementare in spatiul dacic a valorilor culturale romane a capatat noi dimensiuni. Procesul etnogenezei romanesti va dura pana spre sfarsitul mileniului I, cand, sub numele de vlahi, blachi, volohi etc., poporul roman este consemnat ca o realitate distincta, etnic si cultural (lingvistic, in primul rand), fata de neamurile inconjuratoare. In legatura cu teritoriul in care s-a format poporul roman exista o paleta destul de larga de opinii. Ele vor persista atata timp cat conlucrarea istorici - filologi (lingvisti) nu va fi deplina (avem in vedere disputa pe plan intern), iar, in al doilea rand, problema etnica si cea lingvistica nu vor fi intelese ca aspecte ce nu trebuie confundate cand se analizeaza dimensiunea spatiala a etnogenezei romanesti. Fara indoiala si unii (istorici) si altii (lingvisti) au dreptate cand sustin autohtonismul poporului romanesc pe teritoriul ce-l ocupa astazi, dar gresesc cand admit posibilitatea raspandirii, a expansiunii lente a unei limbi peste teritorii invecinate in care se vorbeste alta limba, fara a presupune migratia, deplasarea populatiei in totalitatea ei, sublinia E. Petrovici. E greu, asadar, de stabilit (din perspectiva etnica) frontiere exacte. Cele aratate in paginile anterioare ne indreptatesc sa afirmam ca leaganul de formare a poporului roman este spatiul carpato-danubiano-pontic. Un alt aspect al etnogenezei romanesti este asa-zisa problema a contributiei partilor. Din punct de vedere etnic, poporul roman s-a cladit pe un fond geto-dac majoritar, pe care s-au altoit elemente romane (din Imperiul Roman), precum si ale populatiei barbare (e adevarat, in mai mica masura). In asemenea amalgam de neamuri variate integrate in marea comuniune romanofona si care au modificat si imbogatit vechiul fond etnic-social romanic in zonele carpato-balcanice, sublinia I.I. Russu, nu poate fi vorba de conservarea vreunei rase pure

trace ori geto-dace, fiind aproape pueril a pretinde ca romanii (adica romanofonii) ar fi de rasa dacica sau illyrotracica. In ceea ce priveste limba (in general cultura), limba romana este o limba neolatina. Romanitatea limbii romane se oglindeste in structura gramaticala si lexicala: cuvintele latine mostenite nu cunosc granita geografica intre diferitele zone locuite de romani (in centrul carora se afla fosta provincie romana Dacia), constituind fondul general romanesc Fara sa formeze majoritatea numerica, fiind si mai putine decat totalul celor slave, cuvintele latine sunt cele mai importante, mai frecvente si necesare in graiul viu si in scrisCuvinte desemnand partile corpului (cap, picior, mana, gura, nas, fata), rudenii (mama, tata, sora, frate), numele anotimpurilor, zilelor si astrilor (soare, luna, stea), unor plante (grau, orz, secara, mei), animalelor domestice (vaca, bou, oaie, berbec, cal, iapa) si salbatice(lup, urs, vulpe), activitati si actiuni ale oamenilor (ara, semana, culege, alerga, prinde), denumirile componentelor locuintei (scaun, perete, casa, usa, pat), functiile vietii (simti, vedea, auzi, gandi), terminologia fundamentala crestina, toate sunt de origine latina. I.I. Rusu sustine ca in totalul cuvintelor limbii romane, aproximativ 1500 sunt cuvinte latine de baza. Cat priveste imprumuturile, indeosebi slave, in limba romana (mai bine zis in protoromana sau romana veche), ele au ajuns (in ciuda cantitatii lor importante) la nivelul la care, in terminologia culturala si economica, sa depaseasca valoarea fundamentala a fondului latin autohton. Asadar, substratului traco-geto-dacic al limbii romane i s-a adaugat un strat latin, fundamental calitativ (ca semnificatie si din punct de vedere gramatical), urmand apoi un suprastrat (adstrat) slav, important cantitativ, dar mai putin semnificativ calitativ. S-a vehiculat, multa vreme, ideea ca limba romana numai a primit (a suferit influente), dar nu a dat limbilor vecine nimic. Lucrurile nu stau chiar asa. In ordinea importantei numerice, cuvintele autohtone romanesti imprumutate in limbile vecine, se prezinta astfel: in maghiara, vreo 80, in ucraineana 50, in saseste 42, in bulgara 35, in sarbo-croata 33, in polona 20, in ceha 10 etc. Formarea limbii romane, privita istoric, a fost analizata atat de istorici, cat si de filologi. Procesul a inceput dupa cucerirea unor parti ale Daciei de catre romani. Latina (mai mult sau mai putin in forma sa culta) a fost insusita de autohtoni, pe de o parte in mod firesc, avandu-se in vedere superioritatea culturii si civilizatiei romane, iar pe de alta parte, a fost impusa de cuceritori, in administratie, in armata, in legislatie, autohtonii neputandu-se misca decat in limba acestora. Contactele permanente cu sudul Dunarii, roman si dupa 271, miscarile de populatie, crestinismul, au favorizat procesul de latinizare a limbii populatiei nord-dunarene. Procesul de formare a limbii romane, in aspectele sale gramaticale, la venirea slavilor, poate fi considerat incheiat. Din marile mosteniri ale vietii si culturii romane, populatia romaneasca (romanofona) a conservat () doua elemente principale: 1) idiomul latin in forma romanica-romaneasca (in care s-au integrat resturile lexicale autohtone, apoi cele slave) si 2) numele Romanus (ruman, roman, pierdut la alte popoare neolatine); s-au adaugat apoi in secolele IV - V credinta crestina de nuanta (ca terminologie) occidentala latineasca. 2. STRAVECHEA VIATA POPULARA A ROMANILOR

a. Organizarea sociala si politica Parasirea Daciei nu a fost un transfer de populatie la sudul Dunarii, ci un transfer de autoritati. Dacia fusese ultima provincie cucerita de Imperiul Roman in Europa si a fost prima parasita pentru ca organizarea ei economica, bazata pe orase si pe economia de schimb in cadrul imperiului, nu era deplin consolidata. Plecarea celor bogati, odata cu ruina economica, a facut ca provincia sa nu mai aiba pret pentru imperiu. Dacia a fost sacrificata pentru ca valoarea ei nu mai insemna prea mult in organismul economic al imperiului condus de o oligarhie oraseneasca. In aceste conditii, populatia daco-romana din nordul Dunarii si-a continuat viata in cadre social-politice oarecum diferite, in strans contact cu romanitatea sud-dunareana si populatiile migratoare. Populatia din sudul fluviului a ramas inca cateva secole sub stapanirea romana (bizantina), continuandu-se procesul de romanizare si de formare a unui popor nou - poporul roman.

Ce inseamna cadre social-politice oarecum diferite ? Cel putin urmatoarele: Organizarea social-politica si administrativa romana, in formele mai inainte explicate, inceteaza. Se va pastra in sudul Dunarii. Teritoriul Daciei romane va intra sub controlul, mai mult nominal, al unor imparatii barbare: germanice, asiatice, slave, care, din punct de vedere al organizarii social-politice, economice si culturale, erau mult inferioare si diferite de ceea ce inainte fusese aici. Cat ii priveste pe barbarii veniti, ei au avut tot interesul si au promovat convietuirea cu autohtonii; pamanturile nelocuite de bastinasi nu-i interesau pe barbari . Dintre barbarii veniti numai slavii au operat o colonizare atat in Dacia Traiana, cat si in Peninsula Balcanica, ceilalti traind deosebit de satele bastinase. Ca atare, inrauririle asupra civilizatiei daco-romanilor au fost minime (ca sa nu spunem inexistente), cu exceptia celor dinspre lumea slava. Satele de sub carmuirea barbara plateau o dijma in natura, dar duceau o viata mai libera decat cele ramase sub stapanirea Imperiului pentru ca nu mai aveau de sprijinit cu munca lor nevoile uriase ale fiscului imperial, hranirea oraselor, cheltuielile pentru armata etc. Viata rurala barbara era mult mai usoara, nefiind bazata pe o fiscalitate de stat. Cat ii priveste pe autohtoni, ei continua/revin la forma de organizare anterioara: obstea sateasca. Viata citadina inceteaza, dar nu printr-o distrugere a oraselor de catre barbari , ci printr-o decadere continua a acestora caci promotorii si organizatorii civilizatiei urbane nu mai erau. Stapanirea romana in Dacia, cu toata importanta sa culturala (romanizarea) nu a fost hotaratoare pentru schimbarea organizarii sociale. Stravechea obste gentilica s-a mentinut si sub stapanirea romana si dupa retragerea acestei stapaniri. Timp de mai multe veacuri, in vremea imigratiunii popoarelor, obstea taraneasca a fost singura forma de viata sociala de pe teritoriul tarii noastre. Cum era organizata aceasta obste? Obstea sateasca era o comunitate reunita prin legaturi de sange, pe un hotar ce asigura indeplinirea tuturor indeletnicirilor stravechi omenesti: pastorit, agricultura, pescuit, vanatoare, industrie casnica. Aceste sate, caci aceasta era obstea, aveau un teritoriu alcatuit prin alipirea, adesea la distante mari, a unor zone deosebite de munca. Satele aveau parte la munte, parte la padure, la apa (rau sau balta), la islaz (pasune), la livezi, la campul de cultivat, la vatra satului. Sateanul avea dreptul de folosinta la toate partile componente ale mosiei sale, in calitatea sa de component al cetei satului - stapanul si administratorul mosiei satului. Din teritoriul satului anumite parti apartin familiilor (casa cu curtea, livezile, curaturilor), alte parti sunt folosite in comun: padurea, pasunile, apele. Campul cu ogoarele (locul cultivabil) formeaza o stapanire individuala cu loturi lucrate fiecare de catre o familie, dar, in acelasi timp, este o stapanire comuna a obstii, deoarece aceste loturi agricole se schimba periodic prin tragerea la sorti. Obstea, prin organele sale, exercita un drept de proprietate superioara asupra drepturilor de folosinta ale familiilor componente. Astfel, numai obstea avea dreptul sa determine periodic, prin tragere la sorti, locul pe care-l va folosi fiecare familie, singura obstea putea admite sau respinge vanzarea de catre o familie a partilor sale de mosie. In privinta reglementarii muncii, obstea fixa pornirea plugurilor in acelasi timp pe toate delnitele, conducerea obstii avea drept de judecata si chiar de excludere a unor membrii care nu tineau seama de disciplina comunitatii, tot aceasta conducere tinea socotelile cetei pe raboj si repartiza sarcinile fiecaruia fata de nevoile obstii. Conducerea obstilor era in genere colectiva. Din randul membrilor obstii se diferentiaza insa sfatul oamenilor buni si batrani , adica aceia care se bucurau de mai multa vaza. Pana la intemeierea statelor feudale, chiar si dupa aceea, au functionat asocierile de obsti. Asocierile de obsti libere se faceau din necesitatea de a apara teritoriul obstei, vitele si granele, de cotropirea din afara si de eventuala anarhie dinauntru. Aceste asociatii reprezentau o unitate economica pe valea unui rau sau a unui cuib de sate inconjurat de munti si paduri. Socotim, sublinia P.P. Panaitescu, ca termenul cel mai general pentru a indica vechile asociatii militare de obsti si teritoriul lor era cuvantul tara. Despre existenta unei diferentieri pe clase sociale la romani si formarea relatiilor de dependenta intre stapani si muncitorii pamantului, dependenti de cei dintai, putem vorbi doar de pe la sfarsitul mileniului intai. Aceasta clasa stapanitoare s-a format, in primul rand, prin ridicarea din randul obstii a unor stapani mai puternici si mai bogati, care de la o vreme ajung sa-i domine pe ceilalti partasi ai obstii, creandu-le obligatii de munca si de dijme fata de dansii (in schimbul organizarii militare a statului). A doua cale de formare a clasei stapanitoare a constituit-o

asezarea la sate a unor stapani straini, din randurile populatiilor migratoare, a slavilor, in primul rand. Cea mai veche denumire a membrilor clasei stapanitoare este aceea de cneaz, dar acest termen de origine slavona este dublat de termenul de origine latina: jude sau judet. Cnezii (juzii) formau o patura arhaica de stapani de sate, care din cauza lipsei de privilegii pentru pamanturile lor, ajung mai tarziu sa fie, la randul lor, supusi nobilimii privilegiate a statului feudal. Consecinta acestei diferentieri de clasa a constituit-o aservirea obstilor libere, la inceput de catre acesti cnezi (un fel de nobilime prestatala), mai mult sefi militari decat exploatatori ai veniturilor satelor, apoi, odata cu intemeierea statelor feudale (in secolul al XIV-lea), de catre nobilimea de stat privilegiata, a carei caracteristica este imunitatea; este perioada formarii intinselor domenii boieresti, care cuprind numeroase sate in acelasi hotar. Iar consecinta aservirii obstilor a constituit-o aparitia clacii, adica a muncii gratuite prestate de tarani stapanului feudal. Trecerea de la tara la stat s-a realizat diferit in zona romanitatii dunarene. Romanii sunt urmasii romanitatii orientale, adica a tuturor celor care au fost romanizati in partea orientala (dunareana) a imperiului. Restrangerea teritoriului locuit de romani la regiunea nord-dunareana a Daciei este un fapt care s-a petrecut in evul mediu tarziu, prin asimilarea vlahilor din sudul Dunarii de catre sarbii si bulgari si impingerea lor spre Macedonia si Epir. Asa se explica faptul ca primele state romanesti cu caracter feudal sunt cele ale vlahilor din sudul Dunarii, dar si primele care au disparut (nu au putut sa dainuie). O creatie de stat care ramane cu caracterul ei specific romanesc timp de mai multe veacuri este numai aceea a romanilor nord-dunareni, de la inceputul secolului al XIV-lea. Formarea statelor feudale romanesti este rezultatul unui proces unic (cresterea populatiei, diferentierea in clase sociale, crearea oraselor, a drumurilor de negot, introducerea schimbului in bani, formarea ierarhiei feudale etc.) ce s-a desfasurat pe un rastimp de mai multe veacuri (sec. X-XIV). b. Organizarea economica In mileniul de dupa retragerea aureliana populatia autohtona a promovat tipul economic nord-balcanic si dacoroman, caracterizat prin cresterea intensiva a vitelor si oilor de pe pozitii stabile, imbinata cu agricultura redusa la nevoile de consum ale obstii satesti. Preponderenta era cresterea animalelor. Principala si cea mai veche forma a cresterii vitelor, chiar a oilor, a fost pastoritul pe mosia satului respectiv. Fenomenul transhumantei pare a fi secundar in raport cu primul. Mosiile obstilor rezervau pentru aceasta suprafete importante, mai intinse decat acelea consacrate agriculturii, si care se mutau din an in an. Asa cum am aratat, agricultura a insemnat multa vreme asigurarea nevoilor de consum ale obstii. Planta principala a reprezentat-o meiul. Graul nu a fost o planta populara. Pana tarziu, in evul mediu, poporul nu se hranea cu paine de grau, ci cu fierturi de mei, ovaz, orz; painea era hrana oraseanului si a nobililor. Terminologia de baza a agriculturii in limba noastra este de origine latina (mei, grau, in, orz, secara, a ara, a macina, a treiera); prezenta denumirilor slave pentru instrumentele agricole mai perfectionate nu desemneaza o superioritate a agriculturii slave, ci faptul ca acestea se cumparau de la negustori si mestesugari de origine slava. Cultivarea legumelor era mai putin dezvoltata in viata economica a obstilor taranesti, cultura gradinilor de zarzavat a fost o specialitate sud-dunareana. Plantele textile, viile, livezile constituiau, in schimb, o bogatie. Starea primitiva a agriculturii la romani corespunde si cu o tehnica agricola primitiva. Pentru macinat se foloseau rasnite, iar pentru zdrobirea boabelor se folosea piua de mana. Pentru copt se folosea testul, un con de pamant ars care se incinge si sub care se cocea turta, eventual painea. Cuptorul era mai putin raspandit. Cerealele se pastrau in gropi uscate (arse). Anumite inceputuri mestesugaresti si negustoresti nu lipsesc. Exploatarea si comercializarea sarii nu puteau sa lipseasca la un popor crescator de animale. Aurul din minele ardelene, in veacurile VIII-IX era exploatat sub conducerea slavilor. Pacura, lemnul, pestele, vanatul se exploatau si comercializau. Industria casnica taraneasca: cusutul hainelor, cladirea caselor, covoarele, furca de tors, stergarul, vopsitul panzelor, arderea oalelor, era dezvoltata. Existau zone (obsti) specializate, fapt care era benefic pentru schimb. Circulatia bunurilor era favorizata de infatisarea pamantului tarii, cu regiuni geografice deosebite, asezate una in urma celeilalte si de vaile favorabile. Se pare ca in negot rolul slavilor a fost dominant spre sfarsitul mileniului.

Cat ii priveste pe romanii sud-dunareni, acestia erau pastori, agricultori, carausi, negustori si militari. Produsul principal al pastorilor era branza de oi vanduta in toata peninsula sub vestitul nume casseum valahicum. Cei din zona agricola a Thesaliei cultivau graul si secara, femeile vlahe erau vestite pentru painea cu drojdie pe care o faceau pentru calugarii de la muntele Athos. O parte dintre acesti valahi erau mestesugari renumiti, indeosebi in prelucrarea lanii, altii s-au imbogatit din comert, cumparandu-si case in orase. Comertul valahilor din Balcani era legat de centrul economic din Salonic, unde se tinea balciul la Sf. Dumitru. Valahii apuseni (morlachi era numele lor generic din pricina imbracamintei lor din lana neagra) erau principalii carausi ai vestului peninsulei. In caravane cu cal de povara ei duceau in porturile Adriaticii grane, minereuri de plumb, branza, lana, intorcandu-se cu sare si vin dalmatian. La Raguza multi valahi se aseaza in oras ca negustori. In Serbia, in orase, valahi erau cizmari, croitori, fierari sau pescari. Romanii formau in secolul al X-lea o panza neintrerupta de populatie care se intindea peste intreaga Peninsula Balcanica. Pana spre sfarsitul secolului al XIII - lea romanii sud dunareni se aflau despartiti in trei grupuri mari: grupul sudic cu o asezare centrala masiva in Thesalia, cu ramuri in Epir, pana in golful Corint, in Macedonia, pana in vecinatatea Salonicului, si in Rodope. Grupul nordic se afla in Muntii Balcani, cu prelungiri pana la Dunare si la sud, in Rumelia. Grupul apusean era asezat in Serbia, Muntenegru, Bosnia si Dalmatia, iar mai tarziu si in Croatia si Istria. c. Modul de viata Asezarile au cunoscut un proces evolutiv, caracteristice fiind cele rurale cu aspect primitiv. Asezarile sunt situate in apropierea unor surse naturale de apa. Spre sfarsitul mileniului se manifesta predilectie pentru pantele line si insorite din apropierea raurilor sau lacurilor, pe terasele lor inferioare si mijlocii si mai rar in zonele inundabile. Suprafata tinde spre 20 hectare. La sfarsitul secolului al VIII -lea, dar indeosebi in secolele IX-XI, apar asezarile intarite. Ele erau situate cu predilectie pe promontorii inalte cu pante abrupte, cu suprafata destul de ingusta, reprezentand prelungiri ale unor platforme sau dealuri mai mari. Pe directia caii de acces, promontoriul era barat de doua sau trei valuri de pamant si santuri. Unele prezinta si valuri laterale care inconjoara marginea abrupta a promontoriului. Au existat si palisade simple de lemn (Fundu-Herta, Moldova). Locuintele cele mai raspandite pana pe la sfarsitul mileniului au fost bordeiul, semibordeiul si locuintele de suprafata. Ele erau prevazute cu un acoperis in una sau doua ape, pardoseala era din pamant batatorit, peretii fiind din impletitura de nuiele lipita cu lut, mai rar din barne de lemn. In interiorul locuintelor se afla un cuptor de piatra sau de lut sau simpla vatra dispusa intr-un colt al locuintei. In unele locuinte apar si cuptoare pentru ars ceramica. Intre locuintele invecinate se aflau gropi de provizii (indeosebi arse). Inventarul locuintelor (asezarilor) si mormintelor ne indeamna sa presupunem o viata destul de primitiva. Au fost descoperite brazdare de fier, cutitase, seceri, topoare, tesle, carlige, verigi, catarame, varfuri de sageti de tot felul, obiecte de lut sau gresie (rasnite, fusaiole), obiecte de podoaba (din arama, bronz, os, argint, sticla)etc. Spre sfarsitul mileniului si inceputul celui urmator are loc o diversificare a uneltelor, a obiectelor, in general, cele mai multe fiind facute din fier. Foarte dezvoltata a fost in aceasta vreme ceramica, indeosebi ceramica lucrata cu roata rapida. Tipurile sunt foarte variate, continuitatea si originalitatea fiind evidente. Se observa o unitate a ceramicii pe intreg teritoriul romanesc nord-dunarean. Monedele sunt mai raspandite in primele veacuri dupa retragerea aureliana. In secolele VII-IX inclusiv, monedele sunt foarte rare, fapt explicabil prin modul de viata autarhic al autohtonilor, dar si prin decaderea economica in care s-a aflat Bizantul. Majoritatea monedelor sunt bizantine, ceea ce dovedeste cuprinderea teritoriului nord-dunarean in viata economica a Bizantului. La nordul Dunarii, orasele apar prin secolele XII-XIII, prin desprinderea din cadrul obstii a mestesugurilor. Cele mai multe dintre ele sunt targuri (locuri de schimb) si nu centre productive (mestesugaresti), in Moldova si Tara Romaneasca. In Transilvania orasele se dezvolta si se organizeaza dupa model apusean, fiind, de regula, sasesti sau maghiare. d. Viata culturala anistorica protoromaneasca

Cand populatia din Dacia pre-romaneasca a parasit nu de buna voie si nici din proprie initiativa aceasta viata potentata si de forme complexe (cea din timpul stapanirii romane - n.n.O.T.), ea se retragea eo ipso din istorie intr-o viata anistorica, sublinia Lucian Blaga. Viata anistorica e stapanita de categoriile si imperativele organicului; ea nu ingaduie potentelor stilistice decat manifestari pe un plan minor. E foarte probabil, asadar, ca acea populatie nu-si parasea cu totul cultura. Ea renunta mai ales la angrenajul material al unei culturi, si la toate posibilitatile de a-i da o expresie invoalata sau monumentala. Cultura se reducea de acum in cazul cel mai grav si mai penibil la plasma ei germinativa, permitand totusi, dupa imprejurari, si manifestari de dimensiuni diminutive, de altfel singurele manifestari compatibile cu aceasta viata ce voia simplu sa se conserve, sub ocrotitoare auspicii anistorice. Limba romana, subliniaza acelasi autor, pare a fi dovada cea mai buna a retragerii pre-romanilor, intro viata de orizonturi organice. Cuvintele latine ce semnifica o viata istorica pe plan major indura o mutatie importanta, semnificand altceva, o viata de orizont organic si anistoric (ex. batran , din latinescu veteranus, nu mai semnifica soldatul de o viata care a trecut la pensie cu drept de impamantenire, ci pur si simplu un batran). In sudul Dunarii populatia pre-romaneasca, apoi romaneasca, ramanand in imperiu sau la marginea acestuia, a fost mult mai angajata la viata istorica . Dintre fenomenele culturale ale mileniului de dupa retragerea stapanirii romane cele mai caracteristice sunt: formarea limbii romane, adoptarea (raspandirea) crestinismului ortodox si slavonismul cultural. Crearea unei limbi noi in acest spatiu este un act de cultura, ea a insemnat formarea unui instrument propriu de relatii si de gandire la un grad de cultura superior fata de acela al popoarelor migratorii si in genere fata de cel din spatiul carpato-balcanic, sublinia P.P. Panaitescu. Este vorba de o limba cu caracter in mare parte rural, dar purtatoare ale unei complexe culturi nascute pe aceasta baza. Limba romana este o limba romanica. Este limba latina vulgara (populara) vorbita la Dunare, in spatiul romanitatii orientale, adica in toate provinciile romanizate ale partii rasaritene a imperiului. Limba romana, in aspectele sale fundamentale-gramaticale, era deja formata cand a inceput inraurirea slava (incepand cu secolele VIII-IX, cand slavii patrund in randurile clasei conducatoare, alaturi de elementele de origine stra-romana formate prin diferentierea obstilor taranesti). Diferentierea dialectica a limbii romane a fost desavarsita abia in secolul al XIII-lea, data despartirii definitive intre ramurile romanitatii orientale. Strans legata de problematica limbii este numele neamului romanesc. Cand o comunitate de oameni vorbind aceeasi limba isi da un nume deosebitor, inseamna ca se simte deosebita de celelalte popoare, ca s-a nascut un legamant pentru viitor. Numele popoarelor sunt o dovada istorica pentru felul cum s-au format. Numele poporului roman nu este nici numele unei provincii a fostului imperiu, nici numele unui trib (ca in cazul migratorilor) si nici al unui popor cuceritor (ca in cazul francezilor), ci se trage direct din vremurile antice. Despartirea Daciei lui Traian de Imperiu s-a produs inainte de destramarea interna a Imperiului. Asadar, cei ramasi in Dacia au pastrat, sa zicem asa, intreaga icoana ideala a imperiului. De asemenea, romanii orientali, pana in veacul al VI -lea, au trait sub stapanirea sau macar sub influenta economica a Imperiului Roman de Rasarit, pe cand in Apus nu mai exista imperiu. Romanitatea orientala singura a ramas legata de imperiu si de aceea a pastrat in chip firesc numele lui. E de observat si faptul ca barbarii nu au constituit in Dacia vreun stat propriu si de aceea numele vechi al poporului nu intra in concurenta cu numele statului stapanilor. Numele date de straini: vlahi, volohi, olahi etc. traduc pe cel popular: romani. Din punct de vedere istoric cultural adoptarea crestinismului de catre popoarele supuse Imperiului Roman, sau aflandu-se sub directa influenta, reprezinta alcatuirea unei unitati culturale Astfel, adoptarea religiei crestine inseamna intrarea unui popor in unitatea de cultura a Imperiului. Un astfel de fenomen s-a produs si la nordul Dunarii. Crestinarea daco-romanilor a inceput mai devreme de Constantin cel Mare (325, sinodul de la Niceea). In lumea geto-daca, pana in veacul al III -lea, crestinismul era raspandit aproape exclusiv in centrele de limba greceasca. Asa se explica puternica sa raspandire la Dunarea de Jos. In veacurile IV-V din Moesia Superior si pana la Tomis, la Marea Neagra, functionau 19 episcopate in sudul Dunarii. Majoritatea dintre ele (cu exceptia episcopiei Tomisului) propovaduiau crestinismul latin. Pana in vremea lui Justinian, aceste episcopate au tinut de jurisdictia superioara a papii, nu de ierarhii greci din orient. Abia in veacul al VII-lea dispar cu totul episcopatele latine de la Dunare.

Crestinismul daco-roman nord-dunarean se iveste ca o continuare fireasca a celui din sudul Dunarii. El nu este rodul misionarismului, ci a unitatii economice si culturale intre Dacia nord-dunareana si Imperiu, cat si in imaginatia crestinilor din Illiricum in Dacia in veacurile IV-VI. Legarea crestinismului romanesc de orientul bizantin a fost infaptuita in timpul imparatului Justinian. Astfel se explica ortodoxia bisericii romane pastrata pana in zilele noastre. Latinitatea primelor secole de crestinism in fosta Dacie explica latinitatea notiunilor de temelie ale crestinismului romanesc. Am mostenit de la romani notiunile fundamentale ale credintei, nu insa si cele privitoare la organizarea bisericii. In secolul al X-lea, liturghia slava a fost adoptata si de romani; se naste cea ce mai tarziu va fi numit slavonismul cultural la romani. Pana in secolul al XVII-lea, romanii au folosit ca limba oficiala a bisericii, culturii si carmuirii de stat, limba slava bisericeasca. Limba slavona a fost la noi o limba de cultura si nu limba materna a unei parti a populatiei. Problema slavonismului cultural la romani are un caracter cultural si social, dar nu un caracter etnic. Adoptarea limbii slave (vechea bulgara vorbita in Macedonia in veacul al IX-lea) ca limba literara de catre poporul nostru se face, de la sud spre nord, in a doua faza a difuzarii acestei limbi literare prin centrul cultural de la Preslav si nu in vremea propagandei fratilor Metodie si Kiril. Existenta unei populatii slave neasimilate in Dacia, precum si influenta la nordul fluviului a primului Imperiu Bulgar, au contribuit la adoptarea slavonei. Ea a devenit, prin traditie, limba oficiala a clasei stapanitoare din tarile romanesti. Faptul ca din punct de vedere organizatoric bisericile romanesti nord-dunarene tineau de Bizant, dar prin intermediul episcopiilor sud-dunarene slave, explica multitudinea termenilor slavi din limba romana referitori la organizarea si cultul religios ortodox. Limba slava la romani n-a fost asadar dialectul daco-slavilor, limba unei parti a populatiei, ci limba literara folosita de toti slavii ortodocsi. Chiar daca, pentru perioada la care ne-am referit, se poate vorbi de o unitate culturala ortodoxa slavo-bizantina in privinta vietii religioase, a formelor de stat, de limba si literatura oficiale, intre creatia bizantina si reflexul ei la slavi si romani exista diferente evidente. Din maretia creatiei bizantine, mostenitoare a celei romane si orientale, nu au putut fi adoptate de catre popoarele balcanice decat aspectele partiale: din lucrarile literare bizantine slavii au tradus mai ales texte cu caracter de morala populara, din istoriografie au lasat la o parte explicatiile filosofice ale faptelor si forma retorica, multumindu-se sa traduca cronografele populare pline de fapte miraculoase. In pictura, balcanicii au renuntat la mozaic, reducand podoaba palatelor si a bisericilor la pictura murala. Este vorba de o cultura prin excelenta de factura populara. MANIFESTARI DE CULTURA SI CIVILIZATIE Sa evidentiem, in continuare, aspecte concrete de cultura si civilizatie la romanii din perioada amintita. Neurmarind istoricitatea unui aspect sau altul de cultura sau civilizatie, ci infatisarile lor generale, suntem constienti de unele inexactitati, imposibil de evitat, si ca atare, posibil de a naste unele obiectii din partea istoricilor domeniului. Pentru ca majoritatea cartilor de istorie cuprind aceste aspecte, vom recurge si noi la a cita, pe parcurs, doar cateva dintre acestea. 1.Vechea civilizatie a romanilor 1.1.Organizarea economica si sociala Constituirea statelor feudale romanesti Moldova si Tara Romaneasca in secolul al XIV-lea si afirmarea autonomiei voievodatului Transilvaniei in primele secole ale acestui mileniu au avut un rol important in constituirea unui model economic feudal in aspectele sale fundamentale: proprietatea, ocupatii, relatii, institutii. "Un feudalism desigur diluat, periferic, convietuind cu numeroase alte elemente de esenta nefeudala..., dar totusi feudalism."

a. Proprietatea feudala. Constituie elementul fundamental al ansamblului feudal. Bazele sale au fost puse in secolele anterioare. Odata cu formarea statelor feudale si organizarea institutiei domniei, unei parti a nobilimii prestatale i s-au confirmat, prin acte scrise emise de cancelaria domneasca, drepturile sale funciare. Indiferent daca era vorba de "proprietatea" domneasca, boiereasca, manastireasca, domeniu feudal era format din doua parti: o parte, redusa ca proportii in secolele XIV-XV, pusa in valoare de taranii dependenti pe baza muncii sub forma de claca; o alta parte, formata din vetrele satelor, terenuri agricole (aflate in posesia taranilor), pasuni si paduri. Pentru a face ca pamantul sa produca venituri, seniorul-in cazul nostru boierul-trebuia sa aiba pe domeniul sau tarani, care sa dispuna de o parcela de pamant, de inventar agricol si de vite. Asupra delnitelor taranesti stapanul avea un drept destul de limitat. Taranii aveau un drept de posesiune, de folosinta asupra delnitei, ei nu puteau sa o instraineze, dar puteau sa o lase mostenire. Deasupra dreptului de posesiune al taranului exista, deci, un drept de stapanire al boierului, potrivit caruia el pretindea o parte din roadele pe care le dadea pamantul. Pe domeniul feudal se produceau aproape toate cele necesare. In secolele XIV-XV, cand domeniul se infatisa ca o unitate economica, stapanii dispuneau de o serie de drepturi numite "monopoluri senioriale" : monopolul morii, al tabacariilor, pivelor, darstelor. Veniturilor realizate astfel li se adaugau cele de la vamile interne existente pe domeniu. Economia inchisa a domeniului a dus la izolare, autarhie, iar in plan politic la cresterea puterii (imunitatii) stapanului. Imunitatea feudala era un atribut al marelui domeniu. Boierii si manastirile care se bucurau de imunitate concentrau in mana lor exercitiul tuturor drepturilor suverane pe teritoriul pe care il stapaneau. In plan economic insemna: scutirea, in beneficiul stapanului domeniului, de darile, in natura si bani, ca si de muncile datorate domniei si interdictia amestecului reprezentantilor puterii centrale cu atributii administrative, judecatoresti si fiscale da a intra pe domeniul respectiv. Pentru administrarea domeniului functiona o "curte", care indeplinea, in caz de razboi, rol militar. Pe marele domeniu se gasea, de obicei, o constructie fortificata, care indeplinea functia castelului clasic. Relatiile dintre boieri si domn functionau in virtutea dreptului domnitorului de suprema stapanire a intregului pamant al tarii (domenium eminens). In virtutea acestui drept, functionau "pradalica" dreptul domniei de a lua pe seama ei mosia al carei stapan deceda fara sa aiba urmasi in linie barbateasca, si "darea calului" dreptul domnitorului de a primi un dar, de regula cal, din partea boierului caruia i s-a confirmat, la cererea sa, stapanirea asupra pamantului. Ierarhia domeniului a nascut institutia vasalitatii. Potrivit acesteia, stapanii de mosii se recunosteau "vasali" ("slugi") fata de un stapanitor mai puternic, caruia ii incredintau o autoritate superioara, numita in terminologia apuseana suzeranitate. Acest stapan superior era domnul, numit si marele voievod, el insusi un mare boier. Intre domn si boieri se incheia un fel de contract cu obligatii bilaterale, boierii recunoscand ca datoreaza domnului "credincioasa slujba", in schimbul confirmarii si garantarii de catre domn a privilegiilor lor de stapanire funciara si imunitate. Principala indatorire a vasalilor fata de suzeran consta in "sfat si ajutor" (consilium et auxilium), ceea ce insemna participarea la "sfatul domnesc" si "oastea domneasca". La randul sau, domnitorul avea indatoriri fata de boieri, in primul rand de a le apara domeniul, interesele, de a arbitra intre stapanii feudali. b. Proprietatea taraneasca. Taranii dependenti, ca si cei liberi, continuau sa traiasca in forma veche de organizare a obstilor satesti. Doua erau laturile principale ale dependentei taranilor fata de stapanul de pamant; prima era cea social-economica, iar a doua cea personala. Expresia materiala a dependentei social-economice o constituia ansamblul darilor si slujbelor la care erau obligatii taranii fata de stapani. In secolele XIV-XV, predominau, in Moldova si Tara Romaneasca, in ansamblul obligatiilor taranilor, darile in produse, sub forma dijmei (a zecea parte) din majoritatea produselor obtinute in gospodaria lor. Cu timpul, aceasta s-a transformat in tribut-darea in bani. In afara acestor obligatii, taranii dependenti trebuiau sa presteze munca gratuita pe partea de pamant rezervata stapanului-la arat, semanat, strangerea recoltei, cositul si stransul fanului etc. Obligatiile in munca vor creste cu timpul, pe masura ce se va mari rezerva agricola a stapanului de pamant (sec.XVI-XVII). Pe langa muncile

agricole, taranii mai erau obligati la diferite alte munci: sa taie lemne pentru stapani, sa transporte cu vitele lor la curtea stapanului produsele agricole si materiale de constructie, sa repare iazurile si morile etc. Cea de-a doua latura a dependentei taranului de stapanul de pamant era cea personala. In evul mediu, taranul dependent era supus unei obligatii, exprimata in documente prin termenul de "ascultare". In secolele XIV-XV existau numeroase sate de tarani liberi, in unele zone, indeosebi subcarpatice, de intindere destul de mare. Aceste sate continuau sistemul economic si social din perioada anterioara. Obligatiile lor fata de stat, in primul rand, constand in dari, munci si indeplinirea unor servicii militare. Multe secole a functionat principiul raspunderii colective in indeplinirea acestor obligatii. c. Locuitorii targurilor si oraselor proveneau in cea mai mare parte din randurile taranilor. Ei nu beneficiau, decat in cazuri foarte rare, de imunitati precum locuitorii oraselor din apusul Europei. Targurile erau socotite proprietate domneasca si, ca atare, domnii puteau darui unor "fideli" ai lor, boieri sau clerici, terenuri in vatra targurilor sau venituri ale acestora. Vom reveni asupra acestui subiect. d. Robii erau formati din tigani si tatari. Robii traiau in salase, care cuprindeau mai multe familii. Aceste salase erau conduse de cnezi, juzi sau vatamani de tigani sau tatari. Acestia judecau neintelegerile dintre robi, ii duceau la diferite munci pentru stapani, strangeau darile la care erau impusi robii. Robii erau considerati ca o parte din averea stapanilor. Ei puteu fi vanduti, cumparati, schimbati, uneori eliberati. Robii constituiau mana de lucru cea mai sigura si mai ieftina. In cadrul gospodariei feudale indeplineau indeosebi activitati mestesugaresti. Unii dispuneau de avere proprie, constand mai ales din vite. e. Ocupatiile locuitorilor Cresterea animalelor (vite, boi, oi, cai, porci, pasari de curte) constituia, mai ales in secolele XIV-XVI, ocupatia principala a romanilor. Animale erau crescute indeosebi sub cerul liber, protejate doar de un mic adapost. Romanii practicau mai multe sisteme de crestere a animalelor: cresterea libera fara pastor, in vatra satului (oi, miei), la munte (cai, porci), la balta (cai, porci, oi, miei), cele de muls fiind aduse seara acasa; sistemul de crestere in turma, practicat indeosebi vara; sistemul de crestere in turma in permanenta, mai ales in cazul pastoritului transhumant, cu tot felul de forme de asociere; sistemul de crestere in stabulatie, putin intalnit, practicat indeosebi iarna si cu unele animale. Forma cea mai raspandita de pastorit era pastoritul local, adica in vatra satului. Mult raspandit era pastoritul pendulator (local si/sau zonal), pe cand pastoritul transhumant era restrans, la scara tarii, doar la unele zone. Agricultura a constituit, de asemenea, una dintre ocupatiile de baza ale romanilor. Ea va lua avant in secolele XVII-XVIII pe fondul dezvoltarii comertului zonal european cu grau si introducerii in cultura a unor noi plante. In primele secole ale perioadei in discutie, romanii practicau "moina salbatica", parjolirea si destelenirea pentru obtinerea terenurilor cultivabile, proces incheiat, in linii mari, in secolul al XVIII-lea. Cel mai raspandit sistem de exploatare a pamantului presupunea cultivarea pana la epuizare (aproximativ trei ani) apoi terenul era lasat in "parloaga" (pentru refacere si, concomitent, ca pasune). Sistemul bienal (un an cereale, celalalt iarba) si sistemul trienal (doi ani cereale, urmati de "lasarea in ogor" un an) s-au introdus in ultimele secole ale perioadei. Plantele cele mai cultivate, la scara tarilor romane, erau: graul, orzul, meiul, hrisca, ovazul, secara, sorgul, inul, canepa. Din secolul al XVII-lea, in Moldova si Tara Romaneasca graul de toamna devine dominant in raport cu cel de primavara. In domeniul uneltelor agricole, schimbarea cea mai importanta o constituie inlocuirea treptata a aratrului cu plugul, care, spre deosebire de primul, rastoarna brazda. Romanii au folosit atat plugul din lemn, cat si plugul cu brazdar de fier, in foarte multe variante (plugul de coasta, plugul pe o brazda etc.). Cu exceptia catorva (coasa, securea), toate celelalte unelte erau din lemn (grape, furci, greble etc.). Fiecare gen de plante cultivate isi avea propriul tip de lucrari de la semanat si pana la recoltat si un "inventar" agricol intr-o oarecare masura specific. Multe din aceste aspecte se mai pastreaza si astazi. Cerealele paioase erau mai pretentioase la recoltat, dar mai usor de pastrat (indeosebi in gropi, mai tarziu in hambare), pe cand porumbul, de exemplu, era mai pretentios la intretinere (prasila) si in cea ce priveste pastratul (in podul casei

sau amenajari speciale-cosare). Pentru prelucratul boabelor, mai ales la cereale, se foloseau rasnitele (la indemana oricarei familii, dar destul de primitive) si morile (mai bune, dar nu asa usor de construit, adeseori "monopol" al boierilor). Plantele textile (canepa si inul) se cultivau, de regula, la capatul loturilor, in aprilie-mai, se smulgeau in august-septembrie, se bateau de seminte si se puneau la topit, iar dupa uscare incepea prelucrarea lor. In secolul al XVII-lea se introduce cultura porumbului, a cartofului, trifoiului, fasolei, mazarii, tutunului. Se cultivau, pe suprafete mai restranse si in zone propice, telina, patrunjelul, mararul, pastarnacul, morcovul, ridichea, sfecla, varza, bobul, ceapa, usturoiul, napul, dovleacul. Vita de vie era destul de raspandita si cultivata, uneori in podgorii, alteori pe langa casa (adeseori lasand-o sa se catere pe casa sau in pomi). Acolo unde era o preocupare mai extinsa, cultivarea sa si prelucrarea strugurilor, mai ales pentru vin, presupunea o specializare a gospodariei si un inventar specific. Dintre pomii fructiferi, cei mai raspanditi erau prunii, merii, perii, nucii, ciresii, visinii, zone intregi ale tarii fiind renumite si specializate in asa ceva. Fructele acestora se consumau crude, uscate sau erau transformate in gemuri, dulceturi si in bauturi alcoolice (tuica). Lucratul la padure era o ocupatie importanta, adeseori secundara si sezoniera. Ustensila principala folosita era securea (toporul), mai tarziu-fierastraul (joagarul) si tapina. Pentru transport se foloseau animalele mari (boii si caii) si plutaritul-pentru cantitati si distante mari. Mineritul si exploatarea bogatiei solului constituia, de asemenea, o ocupatie zonala si secundara. Aurul, din mine sau nisipul apelor, precum si fierul se exploatau in forme traditionale. Piatra, pentru constructii, ca si piatra de var, dar indeosebi sarea, apoi pacura, erau intens exploatate. Foarte raspandite erau mestesugurile populare: cojocaritul, piuaritul, tabacaritul, cizmaritul, lemnaritul, fieraritul, dogaritul, olaritul, moraritul. Fiecare localitate avea locuitori ce se ocupau preponderent cu una sau alta dintre acestea, adeseori sate intregi erau specializate intr-un domeniu sau altul. Foarte complexe erau asa-zisele ocupatii casnice, mai ales cele ce tineau de confectionarea imbracamintei, in care femeile trebuiau sa fie adevarate maestre. Ocupatiile secundare, cum numele ne-o spune, erau foarte raspandite printre romani, ramanand complementare insa pentru cei mai multi. Vanatoarea pare a fi prima dintre ele. Se vanau pasari (dropia, sitarul), iepuri, vulpi, mistreti, ursi, ciute, pisici salbatice. Tehnicile vanatoresti erau foarte diverse: cu ajutorul soimului, eretelui, cainelui, curselor, capcanelor, cu arcul, iar mai tarziu cu armele de foc. Pescuitul, ocazional pentru unii, indeletnicire preponderenta pentru altii, se practica, de primii preponderent cu mana sau prin rastocirea apei, cu scule specializate (undite, carlige, ostii, varse, plase, navoade etc.) de catre ceilalti. Albinaritul, in conditiile in care mierea era "zaharul" evului mediu, iar ceara-elementul principal al lumanarilor, era destul de raspandit, sate intregi ocupandu-se cu asa ceva. Raspandita era, in perioada pe care o discutam, cresterea viermilor de matase. Comertul era indeosebi unul de tranzit, comertul intern fiind realizat in targuri (viitoarele orase) si iarmaroace. Majoritatea tranzactiilor era in natura. Drumurile erau destul de slabe, nesigure. La principalele intrari in tara, ca si in principalele targuri, erau vami din care se realizau venituri importante. Din secolul XVII-lea monopolul otoman asupra comertului tarilor romanesti devine foarte apasator si cu efecte negative in timp. Transporturile cele mai insemnate se realizau pe uscat, cu carele si carutele specializate pentru diverse marfuri. Pentru transportul curierilor se foloseau, incepand cu secolul al XIV-lea, olacele (carucioare de o singura persoana, trase de cai). In 1675 apare serviciul de posta in Moldova, iar peste un secol este amintit si in Tara Romaneasca (1775). In secolul al XVII-lea apar si hanuri mari (hanul lui Serban Voda) in principalele targuri. Circulatia monetara . De la domnia lui Vladislav-Vlaicu (1364-1377) la Radu cel Frumos (1462-1465), de la Petru Musat (1374-1391) la Stefanita Voda (1517-1527), romanii au batut moneda de argint (aspri romanesti). Cu timpul, pietele interne au fost cucerite de monedele straine, pentru ca cucerit a fost comertul tarilor romanesti. In secolele XVII-XVIII schimbul in bani a devenit dominant, insa posibilitatile au fost limitate de activitatea economica redusa si monopolul otoman asupra comertului tarilor romanesti. 1.2.ORGANIZAREA PUTERII

Puterea politica din tarile romanesti s-a organizat si a functionat in conformitate cu modelele vremii (doctrina statului teocratic, a statutului nobiliar si a monarhiei de tip absolutist), modele care au constituit si sursa de legitimitate a acesteia. Atat in Tara Romaneasca, cat si in Moldova, romanii au adoptat, ca forma de stat, monarhia feudala, avand ca model cel bizantin. Domnia a folosit precedentul bizantin in multe din elementele sale: titulatura ("Io sau Ioan, mare voievod si domn, singur stapanitor", "domn de sine stapanitor"), puterea absoluta ("din mila lui Dumnezeu", "cel daruit de Dumnezeu cu domnia", "singur stapanitor"), conceptia teocratica asupra puterii domnesti cu consecintele ei (ungerea cu mir, cumulul prerogativelor laice si bisericesti, rugaciunea de incoronare, juramantul pe Evanghelie), doctrina virtutilor imperiale, asocierea la domnie etc. Prerogativele domnului cuprindeau toate sectoarele vietii de stat: militar, politic, legislativ, judecatoresc, executiv, financiar, bisericesc. Prerogativele domnesti nu se exercitau sau nu puteau fi exercitate personal de catre domn in cazurile cand tronul era vacant, domnul era minor, domnul lipsea de la scaun. In toate aceste cazuri, prerogativele erau exercitate de catre loctiitorii domnesti ("ispravnic de scaun", "caimacam", "pazitor de scaun", "epitrop al tarii" etc.). Din a doua jumatate a secolului al XVI-lea sunt numeroase cazuri de locotenenta domneasca pentru lipsa domnului de la scaun si pentru vacanta tronului. La mazilirea domnului, tronul fiind vacant, divanul alegea o locotenenta, daca nu o numea insusi aga care aducea firmanul de mazilire. In Transilvania regalitatea maghiara isi exercita stapanirea (conducerea) prin intermediul voievodului. Intrarea Transilvaniei sub suzeranitatea Imperiului Otoman, dupa prabusirea regatului maghiar a insemnat infiintarea institutiei principatului, cu largi atributii de conducere. Stapanirea habsburgica in Transilvania, incepand cu 1691, a insemnat reducerea autonomiei principatului si crearea institutiei guvernatorului. La conducerea treburilor tarii, in Tara Romaneasca si Moldova, domnul era ajutat de Sfatul domnesc (din a doua jumatate a secolului al XVI-lea poarta denumirea de divan), iar in Transilvania de consiliul principelui (guberniu, dupa ocuparea habsburgica). In Transilvania, controlul dietei, apoi a cancelariei aulice asupra principelui (guvernatorului) era destul de strans. In toate cele trei tari romanesti au functionat adunari de stari (congregatii), rol important jucandu-l in Transilvania. 1.3. ORGANIZAREA ADMINISTRATIVA

Unitatile administrative erau, in Tara Romaneasca, judetele, in Moldova, tinuturile, iar in Transilvania comitatele, districtele si scaunele (secuiesti si sasesti). Organizarea administrativa a teritoriului tarii constituie o dovada a cresterii autoritatii tarii si puterii domniei, a posibilitatilor de a asigura administrarea tarii. In fruntea unitatilor administrative erau reprezentanti ai domniei cu atributii administrative, judecatoresti si executive, de strangere a darilor. In Moldova, in tinuturile care aveau in cuprinsul lor cetati, ei se numeau parcalabi, iar in tinuturile de margine, din sud (Putna) si din nord (Cernauti), starosti. In Tara Romaneasca dregatorii din fruntea judetelor se numeau sudeti (judeti), mai tarziu vatafi. In Transilvania ei se numeau comiti. Aflate sub stapanirea domnului, in Moldova si Tara Romaneasca, orasele beneficiau de o oarecare autonomie, mult mai redusa decat in centrul si apusul Europei sau cele din Transilvania. Conducerea oraselor era asigurata de un sfat orasenesc si un primar, alesi pe o perioada de un an de comunitatea orasenilor. Membrii sfatului se numesc "pargari", iar primarul se numea judet, in Tara Romaneasca, soltuz sau voit, in Moldova. Peste conducerea aleasa se suprapunea autoritatea vornicului sau a parcalabului, reprezentand drepturile de stapanire ale domnului. Pe langa sfatul pargarilor mai functiona si un alt sfat orasenesc mai larg, de "sfetnici" ai targului, precum si consilii ale comunitatilor straine existente acolo. Cancelariile orasenesti erau (mai putin dezvoltate la inceput), cu "catastiful" si "pecetea" orasului.

Satele libere erau conduse de cnezi sau juzi, care in Moldova se mai numeau si vatamani. Conducatorii satelor erau ajutati in exercitarea atributiilor lor de "oameni buni si batrani". Satele aservite erau conduse de reprezentantii stapanului. In secolele XVII-XVIII, indeosebi in timpul regimului fanariot, functionarimea administrativa s-a diversificat ca denumiri, functiuni si numar. 1.4. ORGANIZAREA JUDECATOREASCA

Atribut al stapanirii funciare, puterea judecatoreasca era si ea ierarhizata. Judecatorul suprem era domnul, care judeca in sfatul domnesc. Domnul singur putea sa pronunte pedepse capitale si sa hotarasca in procesele dintre stapanii de pamant. Acestia, pe domeniile lor, exercitau ei dreptul de judecata. Taranii liberi erau supusi judecatii reprezentantilor obstii sau, ca si orasenii, jurisdictiei dregatorilor domnesti. Printre practicile juridice amintim: folosirea juratorilor adeveritori, marturisirea jurata a partilor, juramantul simplu si cel groaznic, blestemul, juramantul cu mainile pe "sfanta Evanghelie", juramantul cu brazda pe cap (cu "traistile cu pamant"). Se obisnuia, de asemenea, bataia sau trasul de chica al copiilor (paruitul) pe locul de hotarnicie, pentru a tine minte hotarele mosiei vreme mai indelungata. Pe masura ce statele romanesti castigau in organizare, pe langa legea nescrisa a tarii ("obiceiul pamantului", "legea tarii", "legea din vechime" etc.), a inceput sa se foloseasca in materie judecatoreasca si actul scris, legea scrisa, la inceput hotararea domnului, consemnata in hrisoavele emise de cancelaria domneasca, apoi traduceri ale unor codexuri bizantino-slave. Sentinta domnitorului in materie judecatoreasca, odata pronuntata, era definitiva in timpul domniei lui; ea nu putea fi contestata decat sub o noua domnie. Pentru a impiedica redeschiderea proceselor, s-a luat hotararea, inca din secolul al XV-lea, de plata la visteria domneasca, din partea celui ce voia sa reia un proces, a unei mari taxe (zaveasca, heraie, feraie, gloaba). In Transilvania obiceiurile juridice ale autonomiilor romanesti, secuiesti si sasesti au fost inlocuite in secolele XIV-XVII in tot mai mare masura cu legiuirile regatului maghiar, apoi ale Imperiului Habsburgic. 1.5. ORGANIZAREA BISERICEASCA SI MONAHALA

In luna mai 1359, in urma repetatelor cereri ale domnitorului Tarii Romanesti, Nicolae Alexandru si ale boierilor sai, prin hotararea patriarhului din Constantinopol si a sinodului patriarhal a fost inaugurata oficial mitropolia Tarii Romanesti (a Ungro-Valahiei, adica a Tarii Romanesti dinspre Ungaria, vecina cu Ungaria); primul mitropolit va fi numit Iachint, mitropolitul de Vicina. Dependenta de scaunul patriarhiei din Constantinopol, noua eparhie urma sa aiba in fruntea sa mitropoliti numiti de Bizant. Sediul mitropoliei se gasea la Curtea de Arges, capitala tarii. Prin infiintarea mitropoliei, domnitorul isi consolida tronul, tara si pozitia, devenind, ca si imparatul bizantin, monarh civil si religios. Domnul era "uns" de mitropolit, dar mitropolitul, la randul lui, trebuia sa fie recunoscut ca pastor al credinciosilor de catre domn. In anul 1370, in timpul domniei lui Vladislav-Vlaicu, in urma inglobarii Banatului de Severin in hotarele Tarii Romanesti si pentru a impiedica actiunea prozelita catolica, a luat fiinta Mitropolia Severinului. Dependenta bisericii din Tara Romaneasca de patriarhia din Constantinopol avea sa slabeasca cu vremea, reducandu-se, dupa caderea Constantinopolului sub stapanire otomana, la o dependenta mai mult simbolica. Mitropolitii au ajuns sa fie alesi in tara, in multe cazuri din randul clerului autohton. Jurisdictia Mitropoliei se intindea asupra intregii tari. Titlul atribuit de patriarhul ecumenic al Constantinopolului mitropolitului Tarii Romanesti (de "exarh al Plaiurilor") avea sensul de "reprezentant" sau "imputernicit" al Patriarhiei ecumenice in tinuturile locuite de credinciosii ortodocsi romani stapanite de regatul maghiar.

In timpul domniei lui Radu cel Mare (1496-1508), fostul patriarh al Constantinopolului, Nifon, destituit de turci, devenit mitropolit al Tarii Romanesti, trece la reorganizarea bisericii. Au fost infiintate doua episcopii, cea de la Ramnicu-Valcea, in locul vechii "Mitropolii a Ungrovlahiei de Vest" ce sediul la Severin, si episcopia de Buzau. Aceasta organizare s-a pastrat pana in epoca moderna. In Moldova abia in timpul lui Alexandru cel Bun viata bisericeasca intra in normal. Dupa un sfert de veac de certa cu patriarhia pe seama persoanei mitropolitului, la 26 iulie 1401, printr-o "gramma" patriarhala si o scrisoare catre domnul Moldovei, patriarhul il recunoaste pe Iosif Musat ca mitropolit al Moldovei, cu resedinta la Suceava. In vremea domniei lui Alexandru cel Bun, in 1408, a luat fiinta Episcopia Romanului, care isi intindea jurisdictia in tinuturile ce intrau in competenta "Tarii de jos". In timpul lui Stefan cel Mare (1471) a fost infiintata Episcopia Radautilor. Celor doua episcopii li se va adauga, in anii 1597-1598, o a treia-Episcopia de Husi. Viata monahala cunoaste o mare inflorire dupa constituirea statelor feudale. Cei mai multi dintre domnitorii romani au fost mari ctitori si protectori ai manastirilor. Puternice centre culturale si economice, manastirile au dat cei mai de seama ierarhi ai bisericii ortodoxe din cele doua tari romanesti. Biserica, in general, si manastirile, in special, se bucurau de autonomie. Domnia si Biserica, cei doi factori importanti ai puterii in evul mediu, s-au sprijinit reciproc. Rare au fost cazurile cand manastirile si bisericile au fost impuse la dari, sau au fost prigonite. Din punct de vedere organizatoric, bisericile si manastirile ortodoxe din Transilvania au tinut de cele din sudul Dunarii, dar dupa crearea celor doua mitropolii in tarile romane tineau de acestea in ceea ce priveste sfintirea lacasurilor religioase si a fetelor bisericesti. Multe lacasuri de cult au fost construite sau sprijinite de domnitorii munteni si moldoveni. La Feleac, Ramet (jud. Alba), Alba Iulia etc. au functionat episcopii sau mitropolii ortodoxe in anumite perioade de timp. O parte a romanilor (indeosebi dintre cei care au dorit sa-si pastreze titlurile nobiliare) a trecut la catolicism; un numar foarte mic au devenit protestanti. La 21 octombrie 1579, Dieta Transilvaniei, intrunita la Turda, a recunoscut dreptul romanilor sa-si aleaga episcop roman pe cine vor voi, episcop recunoscut de principe, drept care s-a respectat pana in 1697 si, din nou, din 1810. Dar prin "Approbatae Constitutiones", cod de legi din 1653, romanii si biserica ortodoxa erau excluse de la cetatenie si de la orice drepturi politice si publice. Instaurarea habsburgilor in Transilvania a creat o realitate noua: o parte a clerului ortodox (38 de protopopi) a iscalit, la 7 octombrie 1698, Unirea cu Roma, producandu-se prima "schisma" in ortodoxia romaneasca ardeleana. Dar regimul austriac nu a dat curs doleantelor (promisiunilor) unitilor: recunoasterea caracterului oficial al religiei lor, cetatenia credinciosilor, mitropolie proprie etc. A fost creata o Episcopie Unita (isi va avea, in cele din urma, sediul la Blaj), iar clerul unit a avut o situatie mai buna si posibilitati de manifestare mai prielnice. Doar atat, in rest nimic. 1.6. ORGANIZAREA MILITARA

Cat timp in tarile romanesti s-au manifestat realitatile feudale termenul folosit pentru desemnarea armatei este cel de oaste. Chestiunea este explicabila cel putin din urmatoarele motive: insuficienta delimitare si specializare fata de alte institutii, insuficienta reglementarilor privind organizarea si functionarea, efemeritatea unor elemente componente. In Moldova si Tara Romaneasca s-a manifestat o organizare militara similara, fapt ce ne permite o abordare a evolutiei ostirii concomitent in cele doua tari. Incercandu-se analiza organizarii oastei in tarile romanesti, o mare parte a literaturii de specialitate opereaza cu doua concepte: "oastea mare" si "oastea mica". Propunem si noi o tipologie in acest sens pe care o speram operationala. "Oastea de pace" (permanenta). Pana la inceputul secolului al XVII-lea, cand domnitorii din cele doua tari apeleaza masiv la serviciul mercenarilor si dezvolta corpul slujitorilor, oastea permanenta se compunea din elementele (permanete sau cu randul) care pazeau curtea domneasca, din garzile cetatilor, o parte a curtenilor din

tinuturi (cei care indeplineau anumite misiuni cu caracter militar) si fortele care pazeau frontierele (elemente ale satelor de "plaiasi", ale "scalei" sau satelor de "margine" la Dunare-in cazul Tarii Romanesti, "strajerii" in cazul Moldovei). "Oastea de pace" putea sa cuprinda si alte elemente (dregatorii centrali cu subalternii lor, boieri mari si curteni convocati etc.) atunci cand domnitorul participa la unele activitati nerazboinice (depunerea omagiului, primirea unor inalti demnitari straini, inscaunare, deplasari prin tara etc.). Nu se cunoaste efectivul oastei permanente din aceasta vreme. Incepand cu secolul al XVII-lea lucrurile se schimba. Un ansamblu de factori interni si externi i-a determinat pe domnitorii romani sa purceada la constituirea unei osti permanente puternice. Ea cuprindea o parte a calarasilor, cei aflati in serviciu permanent, ceilalti lucrandu-si pamantul. Proveniti din randul slujitorilor, ei erau dispusi in orase-garnizoane, fie din interiorul tarii, fie de la marginile sale: Bucuresti, Buzau, Ploiesti, Rusii de Vede, Lichiresti (Calarasi de azi), Targul de Floci, Hodivoaia, Caracal, Manesti, Gherghita, Radauti, Stefanesti, Falciu, Orhei, Soroca, Lapusna etc. Desi efectivele lor erau numeroase (8000, in timpul lui Mihai Viteazul, 4000-6000, in timpul lui Serban Cantacuzino, 4000 la Vasile Lupu), nu stim cati se aflau sub arme in timp de pace. Calarasii aveau o organizare precisa, fiecare unitate (de regula, cuprindea calarasii dintr-un oras-garnizoana), fiind comandata de un capitan, in Tara Romaneasca, sau de un vataf in Moldova. Un al doilea element al ostii permanente il constituiau "dorobantii de tara". Pomeniti inca din secolul anterior, dorobantii vor constitui un element important al ostirii din tarile romanesti in cea mai mare parte a secolului al XVII-lea. Cea mai mare parte a lor era grupata in jurul unor orase-garnizoana; Bucuresti, Craiova, Strehaia, Targoviste, Comanca, Valeni, Hotin, Darabani etc. Ei slujeau pentru leafa, pentru scutiri de dari ori folosirea de ocine domnesti. Ei primeau de la domnie tain de carne, de paine si de postav. Cei folositi in timp de pace aveau atributii privind paza curtii domnesti, pastrarea ordinii in capitala etc. Dorobantii se aflau sub ordinele marelui capitan de dorobanti si sub comanda superioara a marelui aga, ajutati, la randul lor, de capitanii de dorobanti. Nu stim cati dintre dorobanti erau "dorobanti de tara" (pamanteni) si nici cati dintre acestia slujeau efectiv in timp de pace. Stim insa ca slujba de dorobant era ereditara si ca ei faceau parte, ca si calarasii, din categoria slujitorilor. Din randul armatei permanente mai faceau parte alte bresle de slujitori: scutelnicii, talposii, saragelele, martalogii si mocanii (in Tara Romaneasca numai), rosii si vanatorii (in Moldova), plaiasii (in Tara Romaneasca) si strajerii in Moldova. Mercenarii au inceput sa constituie, din a doua jumatate a secolului al XVII-lea, un rol important in oastea celor doua tari romanesti. Efectivul lor a fost fluctuant, dupa cum domnitorul avea nevoie de sprijin si poseda banii necesari pentru intretinerea acestora. "Lefegii" erau comandati de un mare capitan de "lefegii", mentionat la sfarsitul secolului al XVII-lea. Ca si marele capitan de dorobanti, marele capitan de "lefegii" era considerat boier de rangul al II-lea, fiind citat dupa marele armas si marele aga. Un mult mai mic rol decat in perioada anterioara in cadrul ostirii permanente l-au avut garnizoanele cetatilor. Decaderea cetatilor Moldovei in secolul al XVII-lea, dupa ce inca din secolul anterior cele din Tara Romaneasca isi incetasera functionalitatea, a dus la decaderea fortei militare a ostilor cetatilor atat de puternice pe vremea lui Stefan cel Mare sau Petru Rares. Parcalabii, mai vechii lor comandanti, mai dainuiesc o vreme, dar rolul este predominant administrativ. "Oastea de razboi". A constituit oastea cea adevarata, cea care a adus faima tarilor romanesti si a asigurat continuitatea lor in aceste veacuri grele. "Oastea de razboi" se constituia in cazul unor actiuni militare, la porunca domnitorului. Compunerea sa nu era fixa, domnitorul hotara cine sa vina la oaste, in functie de conditiile concrete. Noi vom avea in vedere situatiile de mobilizare generala (destul de rare, dealtfel) atunci cand analizam compunerea sa. Elementul cel mai puternic al ostirii il constituia "oastea domnitorului". Aici erau cuprinse garda sa personala, "steagurile" domnitorului, ca mare boier, slujitorii si curtenii domniei, garnizoanele cetatilor romanesti (cele aflate sub autoritate centrala), fortele targovetilor, mercenarii platiti de domn si ostile ("steagurile") boierilor din sfatul domnesc (principalii sai slujbasi). Lor li se adauga "oastea boierilor de tara", intelegand prin aceasta fortele ("steagurile") boierilor care nu indeplineau functii administrative, dar care aveau obligatia de a veni la oaste la chemarea domnitorului cu "slugile" lor. Aceste elemente au constituit asa-zisa "oaste mica", i-am mai spus noi "forta de interventie rapida" (mica nu era deloc, deoarece, de exemplu, in timpul lui Mihai Viteazul, numai

mercenarii reprezentau aproximativ 20.000 de oameni, Matei Basarab avea 4.000 de dorobanti, iar Vasile Lupu 4.000 de calarasi). "Oastea mica" a constituit oastea de razboi in cele mai dese situatii (atacuri din afara de mai mica amploare, incursiuni in provinciile invecinate, prima confruntare cu inamicul etc.). Buna inzestrare si instruire si organizarea inca din timp de pace a unor elemente ale sale au constituit elementele care i-au conferit taria. In caz de mare pericol pentru tara, domnitorul proclama mobilizarea generala. Atunci se constituia, sa-i spunem "oastea taraneasca", prin chemarea la oaste a tuturor taranilor capabili sa poarte armele, indeosebi a celor liberi, interesati in a-si apara "mosia". Chemarea sub arme a taranilor a fost frecventa in secolele XIV-XV. Din a doua jumatate a secolului al XVI-lea acest lucru a devenit aproape imposibil din cauze economico-sociale si a perfectionarii armamentului de lupta. Daca adaugam oastei mici oastea taraneasca avem ceea ce se numeste "oastea mare". Iata ceea ce explica faptul ca "tarisoare" ca Moldova si Tara Romaneasca au reusit, in secolul al XV-lea, sa opuna otomanilor (dar nu numai lor) o oaste de aproximativ 40.000 de oameni. Iar daca adaugam acestora fortele auxiliare (sa le numim asa), adica cele ale manastirilor, cele pentru paza frontierelor, se poate intregi tabloul a ceea ce s-a numit "ridicarea intregii tari". In ce priveste organizarea pentru lupta (avem in vedere acea parte a ostirii care purta efectiv lupta cu inamicul), unitatea cea mai mare o constituia palcul. Ca si ceata, palcul nu era o unitate stabila; efectivele sale se fixau dupa necesitati. De pilda, Vladut Voda si-a impartit oastea cu care mergea impotriva lui Mihnea cel Rau in 3 palcuri, iar in 1528 Petru Rares a intrat in Transilvania cu 2 palcuri de oaste. Urma apoi ceata (uneori era acelasi lucru cu palcul), ca totalitatea fortelor de sub comanda unui mai mare (parcalab, staroste, marii dregatori) sau dintr-un anumit tinut. De exemplu, Stefan cel Mare si-a organizat cele 48 de steaguri in 12 cete. In secolul al XVII-lea capitania, inlocuind mai vechile denumiri de mai sus, constituia unitatea cea mai mare in care erau organizati curtenii dintr-un judet, slujitorii din jurul unui oras mai mare sau "lefegii". Efectivele sale doar teoretic erau de 1.000 de oameni, in realitate fiind mai mici (400-600). Steagul, ca unitate militara, este amintit in documente inca din prima jumatate a secolului al XV-lea, fiind "cea mai veche unitate militara cu caracter permanent". In secolele XV-XVI, steagul era probabil o unitate mai mare, mai multe steaguri alcatuind, cum am vazut, o ceata. In secolul al XVII-lea steagul a devenit o parte constitutiva (subunitate) a capitaniei; catre sfarsitul secolului, steagul a inlocuit capitania. Efectivele steagului nu au atins niciodata 100 de ostasi, spre sfarsitul secolului al XVII-lea si inceputul celui urmator situandu-se in jurul cifrei de 40-50. Sediul steagului se afla in localitatea unde sedea comandantul steagului. Cat priveste comandantii militari, in fruntea tuturor era domnitorul, comandantul suprem al ostirii, cel care numea comandantii principali in timp de pace, dar si pe cei din timp de razboi, singurul care putea decreta mobilizarea oastei. Comandantii obisnuiti ai armatei erau marele spatar, in Tara Romaneasca si hatmanul, in Moldova. Diversele categorii de osteni aveau, la randu-le, proprii lor comandanti din randurile dregatorilor: curtenii erau comandati de marele logofat in Moldova si de marele paharnic in Tara Romaneasca; dorobantii se aflau sub ordinele marelui aga, in timp ce calarasii aveau un mare capitan. Existau apoi comandantii teritoriali: parcalabii, comandanti ai cetelor, sub ordinele carora se strangeau ostenii din tinuturi si capitanii de margine, care asigurau paza si administratia in regiunile de margine. Functionau apoi "comandantii specializati": marele armas, comandant al artileriei (in Tara Romaneasca) sau al muzicii (in Moldova); marele serdar, primul subaltern al marelui spatar si comandant al mazililor, in Tara Romaneasca, raspunzator cu apararea granitei rasaritene si comandant al calarasilor si mazililor din tinuturile Orhei, Lapusna, Soroca, in Moldova; marele setrar, pomenit la inceputul secolului al XVI-lea, se ocupa cu incartiruirea armatei, iar in Moldova comanda artileria. Pe langa acesti comandanti de corpuri mai mici de osteni, au existat altii de unitati sau subunitati mai mici: marii vatafi (marii capitani)-comandanti ai curtenilor (slujitorilor) din tinuturi (judete), vornicii (capitanii) comandanti ai curtenilor ce tineau de o curte sau ai slujitorilor, iuzbasi (hotnogi) comandanti ai unei "sute", ceausii (chihaiele, in Moldova) ajutoarele iuzbasilor, si stegarii purtatorii in lupta a steagului unitatii sale. 1.7. VIATA ECONOMICA

Sa-i privim acum mai aproape pe oameni, in manifestarea lor cotidiana, "viata nestiuta" a celor pe care soarta ia harazit sa fie impreuna. a. Asezari, gospodarie, locuinta Asezarea preponderenta a romanilor in perioada pe care o analizam a fost satul. La sat locuia cea mai mare parte a populatiei romanesti, satul era "universul" cultural si de civilizatie al romanilor. Targul, un "sat" mai mare la inceput, apoi oras, va dobandi rolul dominant-din perspectiva fenomenului de cultura si civilizatie-abia in secolul al XIX-lea. S-au incercat, de catre etnografi, tot felul de tipologii ale satului romanesc: dupa ocupatiile principale-sate agricole, sate agricole-pastorale, sate pastoral-agricole, sate pastorale, sate de pescari, sate specializate pe mestesuguri; dupa modul de asezare al caselor-sate cu case izolate, sate rasfirate (disociate), sate aglomerate, sate de-a lungul drumului etc. Dincolo de toate acestea, satele romanesti au evoluat in functie de nevoile epocii, de conditiile locale, s-au "asezat" in locuri mai ferite, s-au "nascut" si au "murit" dupa cum s-au miscat "vremurile". Este suficienta o excursie prin tara pentru a observa varietatea acestora, dar este necesara o traire indelungata acolo pentru a-i surprinde intr-adevar felul de a fi. Gospodaria, ca expresie a raportului dintre asezare, conditii, ocupatie si traditie, cunoaste, la randu-i, o mare varietate. O gospodarie cuprindea, de regula, casa, vatra construita aparte, adapostul pentru animale, gropile de cereale, soproane, fanatul etc. Gospodaria putea fi: fara ingraditura, indeosebi in zonele de munte, ceea ce inseamna amplasarea ei in centrul suprafetei de teren (de regula fanatul); gospodaria cu curte deschisa in fata casei, cu elemente (grajduri, soproane etc.) nelegate intre ele, specifica in zonele premontane; gospodaria cu curte dubla (una in fata casei, cealalta pentru animale si acareturi), specifica zonelor agricole si pastorale; gospodaria cu ocol intarit, in care acareturile sunt asezate pe toate laturile incat pare o mica cetate, specifica zonei Branului si Marginimii Sibiului. Gospodariile erau permanente, cele din vatra satului, sau temporale, cele asezate la o oarecare distanta de sat si legate de unele activitati sezoniere. Gospodariile erau, de regula, imprejmuite , cu garduri din nuiele, laturi, mai tarziu din scanduri. Materialul principal de constructie era lemnul, din acest punct de vedere tara noastra incadrandu-se in aria arhitecturii lemnului specifica sud-estului european. Locuinta constituie una din cele mai graitoare expresii a modului de viata a poporului, a gustului sau, a unei traditii etnice si culturale. Aici se desfasoara cele mai multe dintre activitati, se transmite experienta de viata, se insusesc moduri de viata etc. Locuinta de suprafata este tipul cel mai raspandit de locuinta la romani, alaturi de cea semiingropata. Locuinta cu o singura incapere constituie cazul cel mai raspandit si mai vechi. Cu timpul va aparea tinda, a doua camera (camara)- acest tip de locuinta fiind considerat cel traditional la romani. Abia in secolul al XVIII-lea se va dezvolta locuinta cu mai multe incaperi. Elementul central al locuintei il reprezenta vatra, cu sau fara cuptor. Vatra era locul unde se facea foc, era sursa de caldura, uneori de iluminat, si loc de preparare a hranei. Vatra era prevazuta cu horn sau era cu "iesire" libera. Camera de locuit mai cuprindea: patul, lavita, masa si scaune, blidarul, lada de zestre si un minim de elemente de decor. Materialele din care era construita locuinta erau lemnul, pamantul si piatra (caramizile se vor folosi abia in secolul al XIX-lea). Arhitectura, tehnicile de imbinare, modul de realizare a acoperisului (de regula, in doua ape) sunt extrem de diverse, conditiile locale, contactele cu alte stiluri avand un cuvant greu de spus. E suficient sa vizitam un muzeu al civilizatiei populare pentru a remarca acest aspect. Locuintele boieresti si domnesti, modeste la inceput, erau construite din lemn si piatra, cu pivnite si mai multe incaperi. In secolele XVII-XVIII starile avute isi construiesc somptuoase case, palate intarite, curti domnesti, din piatra si/sau caramida, acoperite cu tigla. Cele din mediul rural ale boiernasilor au ramas la un stadiu modest. In secolele XVII-XVIII incepe introducerea aprovizionarii cu apa potabila a unor targuri (orase), se paveaza cu traverse de stejar principalele cai de acces in orase (Targoviste, Bucuresti), creste numarul pravaliilor, se construiesc hanuri etc. b. Alimentatia

In tarile romanesti au existat conditii prielnice producerii hranei, rezervele alimentare ale acestora fiind apreciate. Varietatea reliefului, activitatile agricole foarte diverse, numarul rezonabil al populatiei, harnicia si modestia romanilor au facut ca societatea romaneasca sa cunoasca mai rar cumplitele perioade de foamete sub semnul amenintator al carora a trait lumea medievala. Invaziile straine pustiitoare, nu chiar asa de dese cum s-ar parea, calamitatile naturale, marile obligatii fata de Poarta Otomana, productivitatea agricola scazuta si starea rudimentara a uneltelor au mentinut insa lumea rurala romaneasca in saracie. Painea nu era chiar la indemana oricui, in primele secole alimentul de baza era malaiul. Extinderea culturii porumbului a adus mamaliga in prim-planul alimentatiei romanilor. Masa romanilor era variata, dar saracacioasa; se manca aproape orice, dar putin, dupa criteriul "burta plina", in functie de sezon (cel mai greu era spre inceputul primaverii), in conditii modeste de prelucrare a alimentelor primare. Regulile ortodoxe stricte, cu posturi periodice, cutume refractare la nou, i-au pastrat pe romani in cadrele grijii fata de ziua de maine, i-au multumit cu putin. Marile sarbatori religioase, nuntile, botezurile, pomana de la unele inmormantari erau adevarate ospete. La curtile boieresti, domnesti si manastiresti lucrurile stateau altfel. Ospete mari, abundente, insotite de muzica, se incingeau ori de cate ori era nevoie (aniversari, casatorii, hram, victorii militare). Influentele culinare orientale sau apusene se fac simtite in ultimele secole ale perioadei in discutie. Daca lumea otomana ar fi manifestat predilectie si pentru porci, pasari de curte, porumb, chiar si vite, ca pentru grau si oi, ar fi fost vai si amar de taranul roman. Bauturile alcoolice au fost prezente in consumul romanilor. Consumul vinului era o indeletnicire straveche, tarile romanesti erau renumite prin podgoriile lor. De la 1366 avem stiri despre producerea berii (Floresti, langa Cluj), la sfarsitul secolului al XIV-lea incepe practicarea distilarii alcoolului. Ospetele fara bautura erau ceva de neconceput. c. Vestimentatia Taranii isi confectionau singuri hainele, producand in gospodarie materia prima (lana, inul, canepa) si tesaturile respective. Femeile torceau, teseau si impleteau toata iarna lucruri in casa. In sate erau mestesugari care produceau cojoace, caciuli, opinci, pieptare, serpare (brauri din piele). Spre munte erau sate specializate in producerea de postavuri (tesaturi) groase de lana, imbunatatite prin baterea in piue. In secolul al XIV-lea este atestata roata de tors si cea de depanat, initial in Transilvania, bazate pe principiul bielei-manivelei si a curelei de transmisie. La argasitul pieilor se folosea cenusa, conservarea lor initiala facandu-se cu sare. Imbracamintea de toate zilele era saracacioasa, destul de sumara. Cea de sarbatoare (de regula hainele cu care s-a pornit in viata la casatorie) era mai curata, mai frumos lucrata, completa (de la opinca pana la caciula) si stans legata de traditie prin infatisare. Spalarea se realiza foarte rar cu sapun (scump si rar, deci greu de obtinut), folosindu-se lesia (apa rezultata prin fierberea cenusii de lemne). Vestimentatia celor bogati era cu totul altfel; despre aceasta avem cele mai multe stiri. Contactul cu alte civilizatii (orientala, apuseana-italiana, germana, poloneza, apoi ruseasca) s-a manifestat cu prisosinta in vestimentatia domnitorilor si marilor boieri. Vesmintele sunt o lunga perioada de timp aidoma cu cele de la Bizant, unele accesorii sunt occidentale; in secolul marii lupte antiotomane sufera unele influente poloneze, iar dupa 1541, pe cele orientale. Costumul boieresc etaleaza o gama larga de forme, de la palariile-mitre brodate cu fir de aur, sube de postav de diverse culori, pantaloni stransi pe picior si cizmulite groase la barbati, la palariile cu boruri lungi, cercei lungi si foarte bogate sube de postav aurit si rochii impodobite cu pietre pretioase, la femei. Materialele scumpe aduse atat din Occident, cat si din Orient, dau splendoare acestor articole vestimentare: postavul flamand, velurul de Ipria, alaturi de serasan (o matase orientala tesuta cu aur), taftaua, atlasul si catifeaua, toate "marfuri tataresti", "aduse de pe mare". Daca spre sfarsitul secolului al XVII-lea romanii erau inca cu doua fete-una apuseana, alta bizantino-orientala, in secolul urmator orientalizarea vestimentatiei boieresti se desavarseste. Din punct de vedere al vestimentatiei, viata in targurile romanesti era extrem de diversificata: de la costumul popular romanesc, la costumul "nemtesc" al targovetilor brasoveni si sibieni, de la cizma, rubasca si caciula rusesca si poloneza, la turbanul si salvarii turcesti.

d. Ingrijrea sanatatii Dupa reguli moderne, apusene, cu medici specialisti, era apanajul doar al curtii domnesti. Medicii proveneau din apusul Europei. Ponderea cea mai mare in prevenirea imbolnavirilor si tratarea bolnavilor o avea "mama-natura", "vrerea Domnului" si "practicile babesti", nu lipsite de aspecte mistice si magice. Asa se explica faptul ca mortalitatea , indeosebi cea infantila, era extrem de mare, iar durata medie a vietii era scazuta. Despre serviciul sanitar si veterinar, despre masuri igienico-sanitare profilactice cu caracter adminstrativ nu se poate vorbi decat in secolul al XIX-lea, in Moldova si Tara Romaneasca. Asistenta sociala au exercitat in aceste vremuri manastirile, unele ordine calugaresti in Transilvania si mai putin orasele. Ciuma, lepra, holera erau frecvente, crimele si ororile razboiului amplificau fenomenul. e. Familia Familia veche romaneasca a avut un caracter nuclear, anume de "familie butuc", copiii dupa casatorie mutanduse in propria lor gospodarie, cu exceptia ultimului nascut. La baza familiei statea casatoria care, in conceptia populara , constituia un element obligatoriu in ciclul vietii. Casatoria era precedata de logodna, care se putea face printr-un inscris sau fara un act scris, cu consimtamantul celor in cauza. Casatoria efectiva, dupa dreptul popular si cel scris medieval, presupunea: manifestarea vointei, indeosebi a tinerilor, rolul parintilor fiind mare in realizarea (aranjarea) unor casatorii, varsta ("baietii sa fie puberi, iar faptele apte pentru barbat", spunea dreptul scris), adica baietii sa fie trecuti de 14 ani, iar fetele de 12 ani. In realitate, se casatoreau la o varsta mai mare. Formalitatile incheierii casatoriei erau asigurate, in sistemul popular, prin "spectacolul" nuntii, care era o ceremonie religioasa si laica destinata a face "publicitatea" necesara introducerii tinerilor in comunitatea sateasca. Juramantul in fata altarului si schimbarea inelelor (verighetelor) facea parte din ceremonial. Raporturile dintre soti erau dominate de principiul inegalitatii sexelor, principiu consfintit de preceptele religioase dominante. Pravilele romanesti din secolul al XVII-lea stabileau obligatia de fidelitate a sotiei, obligatia de a urma pe sot, sotul putand s-o certe pe sotia sa, sa o bata, in functie de vina, pana la o pune in fiare, in temnita (pivnita). Zestrea juca un rol important in actul intemeierii familiei. Cei avuti creau copiilor, chiar si fetelor, zestre bogata. De regula, fetele veneau cu lucruri gospodaresti, iar baietii cu casa, pamant, vite, unelte agricole. Dupa casatorie se realiza o comunitate de bunuri. La divort, destul de rar, se practica insa sistemul inapoierii bunurilor (zestrei), fapt ce atragea uneori certuri intre familiile celor casatoriti. Numele. Numele dublu apare sporadic, incepand din secolul al XV-lea si s-a format prin insotirea prenumelui cu un patronimic sau cu o porecla, ca in cazurile: Radu Solcea, Mircea Buzea, Ion Capota, Toma Ghinda, Gheorghe Sarbul. Pentru a se diferentia de omonimele frecvente in documentele de stapanire funciara, prenumele boierilor apareau tot mai des insotite de numele domeniilor sau al dregatoriilor lor. La prenumele negustorilor si meseriasilor se adaugau, ca patronimice, numele profesiunii lor. Taranii se individualizau in mod frecvent prin numele tatalui sau al mamei si prin poreclele ce insoteau prenumele lor. Femeile casatorite se identificau prin prenumele lor insotit de prenumele sotului lor, ca in cazurile: "Lina, femeia lui Luca", "Anca, jupenita lui Milea", sau prin prenumele maritale propriu-zise, formate din prenumele sotilor cu sufixele feminine, ca : Mitroaca (sotia lui Mitru), Patrogea (sotia lui Patru), ori din porecla sau profesiunea sotului, ca : Olarita (sotia olarului). Rareori, atunci cand barbatul se instala in casa si averea femeii, el primea numele sotiei cu o terminatie de genul masculin, ca Dochitoiu (sotul Dochitei), Catrinoiu (sotul Catrinei). Copiii. Conform sistemului patrilineal, legatura de rudenie (filiatia) se stabilea dupa tata, apoi dupa mama. Stabilirea filiatiei dupa tata era insotita de anumite proceduri, cum era, de exemplu, ridicarea copilului de la pamant de catre tata, in nordul Moldovei. Puterea parinteasca in sistemul popular avea forme absolute, parintii putand dispune dupa bunul plac de copii. Sistemul infierii (adoptiunii) si "legitimatiei" (legitimatio=dobandirea puterii parintesti asupra copiilor nascuti in afara casatoriei) a functionat in acele veacuri.

In sistemul popular, incapacitatea pricinuita de varsta inceta odata cu casatoria tanarului sau tinerei, acest moment marca intrarea in randul "oamenilor". Tinerii "fara barba", chiar casatoriti, nu puteau participa la adunarile de obste, considerati ca fiind anormali. Pravilele din secolul al XVII-lea considerau ca baietii, incepand cu varsta de 25 de ani, deveneau majori, avand toate drepturile si putand face "tot lucrul". f. Masurarea timpului. Numararea anilor, in Moldova si Tara Romaneasca, se facea dupa modelul bizantin (era bizantina), care, ca si modelul ebraic (era ebraica), numara anii de la presupusa facere a lumii, al carei inceput conventional a fost fixat la 1 septembrie 5509 (i.d.Hr.). Pentru a-l deosebi de anul modern , anul de la "facerea lumii" a fost desemnat cu denumirea valeat. In Transilvania, numararea anilor se facea dupa era crestina (era noastra sau milesimul) si a carei numaratoare incepe de la 25 decembrie anul 754 de la fundarea Romei, cand s-ar fi nascut Iisus Hristos. In Moldova si Tara Romaneasca acest sistem s-a generalizat treptat din a doua jumatate a secolului al XVIII-lea. Inceputul anului de la 1 ianuarie s-a generalizat in tarile romanesti incepand de la sfarsitul secolului al XVIIIlea. Anul era impartit in luni, saptamani si zile. Lunile au pastrat denumirile latine, dar in Tara Romaneasca si Moldova aveau si denumiri populare: ianuarie-gerar, februarie-faurar, martie-martisor (germenariu), aprilie-prier, mai-florar, iunie ciresar, iulie-cuptor, august-gustar (masalar), septembrie-rapciune (vinicer), octombriebrumarel, noiembrie-brumar, decembrie-andrea (indrea). Pana in secolul al XVI-lea, masurarea timpului s-a realizat pe baza sistemului lunaro-solar concretizat in "calendarul iulian" conform caruia anul avea 365 zile si sase ore, mai lung cu 11 minute si 14 secunde decat anul astronomic. In anul 1582, ca urmare a reformei ordonate de papa Grigore al XIII-lea, prin care s-a desfiintat decalajul de zece zile dintre anul astronomic si anul iulian, s-a introdus calendarul gregorian ("stilul nou"). Conform acestuia, anul era mai lung cu 24 de secunde decat anul tropic solar. In secolele XVI-XVIII calendarul gregorian a fost adoptat in tarile catolice si protestante. In sud-estul Europei (ortodox) s-a aderat la reforma gregoriana in secolul al XX-lea. Pentru indicarea scurgerii timpului, la inceputul secolului al XIV-lea apare orologiul prevazut cu un sistem de roti dintate, care foloseste pentru reglarea scurgerii apei sau a coborarii unei greutati inertia unui balansier, precum si un sistem de esapament. Prin miniaturizarea acestui procedeu, un lacatus din Nrnberg a construit apoi, la inceputul secolului al XVI-lea, primul ceasornic portativ cu resort, stramosul ceasurilor noastre de mana. Dupa descoperirile lui Galilei (1564-1642), se aplica legile pendulului in construirea orologiului, ceea ce a dus la o exactitate suficient de mare. In orasele din Transilvania, apoi si in turnurile bisericilor satesti, sunt asezate orologii mari care instiintau locuitorii despre scurgerea timpului. Omul de rand isi randuia viata dupa fenomenele astronomice si naturale (alternarea zi-noapte, a anotimpurilor) si dupa sarbatorile religioase a caror succesiune stabilita de biserica ortodoxa ii devenise atat de familiara. De fapt, si actele cancelariilor domnesti foloseau acest sistem ("6944, miercuri, dupa inaltarea Cinstitei Cruci"=1436, septembrie, 19; "6933, duminica cea mai apropiata dupa Sfantul Matei Evanghelistul"=1430, septembrie, 23). 2. VECHEA CULTURA A ROMANILOR

Aceeasi religie ortodoxa, aceeasi limba si acelasi mod de viata au constituit elementele care au asigurat unitatea culturii romanesti, indeosebi a celei populare. a. Cultura populara constituie principalul mod existential al culturii romanesti in secolele XIV-XVIII. Chiar daca printr-o astfel de manifestare culturala romanii nu au fost subiecti ai renasterii si umanismului european medieval, rolul sau socio-cultural a fost imens. Cultura populara a constituit raspunsul omului de rand, nestiutor de carte, dar nu lipsit de sensibilitate, la lumea care il inconjura, raspuns in care traditia a jucat un rol important. Cultura populara a constituit elementul solidaritatii romanesti, expresia bucuriei dar si a planului, a indurarii, dar

si a razvratirii. In lumea satului medieval s-a cladit matricea stilistica a culturii romanesti. Aspectul popular al culturii si-a gasit expresia in poezia populara (balade, indeosebi), cantecele si jocurile populare, proverbe si basme, practici si descantece mistice, colinde, elemente de arta decorativa despre care aproape ca nu mai stim nimic cu exactitate astazi. b. Productia literara culta. In secolele XIV-XVI au circulat in tarile romanesti opere religioase scrise in limba slavona. Dintre acestea se cuvin amintite imnurile religioase (tropare) compuse de Filos (in calugarie numit Filotei monahul), fost logofat al lui Mircea cel Batran, si un elogiu, alcatuit pe la sfarsitul secolului al XV-lea de vistiernicul Simion Dedulovici. Unii carturari slavi, stabiliti temporar sau definitiv in Moldova si Tara Romaneasca, au desfasurat o activitate vasta in domeniul promovarii literaturii religioase. Unul dintre acestia a fost Grigore Tamblac. In timpul sederii sale in Moldova (1401-1404) a rostit mai multe predici, care s-au pastrat in manuscrise slavone, si a scris "Mucenicia sfantului si slavitului mucenic Ioan cel Nou, care a fost chinuit la cetatea Alba. " O schimbare importanta in cultura a fost data de aparitia scrierilor in limba materna. Pe la sfarsitul secolului al XV-lea s-au tradus: asa-numitul "Codice Voronetean" partile de Scriptura din Voronet, "Psaltirea Scheiana" si "Psaltirea Hurmuzachi". Primele momente ale literaturii laice in tarile romanesti au fost letopisetele sau cronicele, scrise, mai intai, in slavona, iar din a doua jumatate a secolului al XVI-lea, in romaneste (cu caractere chirilice insa). La Curtea lui Stefan cel Mare s-a scris un letopiset, pastrat in cinci variante ulterioare, intitulat "Letopisetul Anonim al Moldovei", cuprinzand povestirea evenimentelor dintre 1359-1506. In secolul al XVI-lea istoriografia oficiala in Moldova a fost reprezentata prin cronicarii calugari Macarie, episcop de Roman, si prin Eftimie si Azarie, ucenicii sai. In Tara Romaneasca lucrarile istoriografice au fost mai putine. De la sfarsitul secolului al XV-lea si inceputul celui urmator s-au pastrat "Povestirea despre Dracula voievod", scrisa in slavona, sub forma anecdotica, probabil de un roman ardelean de la curtea lui Matia Corvin (lucrarea s-a pastrat intr-o traducere in limba rusa). A doua lucrare, "Viata Sfantului Nifon, patriarhul Constantinopolului", a fost scrisa intre anii 1517-1520 de catre Gavril, "Protul" manastirilor de la Muntele Athos, in vremea sederii lui in Tara Romaneasca. Cea mai importanta scriere de la inceputul secolului al XVI-lea este "Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Theodosie", scrisa in limba slavona, intre anii 1517-1521, probabil de insusi Neagoe Basarab, domnul Tarii Romanesti. Din analiza "Letopisetului Cantacuzinesc" rezulta ca in secolul al XVI-lea s-au alcatuit in Tara Romaneasca doua expuneri analitice sumare in limba slavona, una inregistrand domniile si principalele evenimente intre moartea lui Neagoe Basarab si inceputul domniei lui Alexandru II Mircea (1568), cealalta continuand povestirea pana la domnia lui Mihai Viteazul. Domnia lui Mihai Viteazul si faptele de arme ale boierilor Buzesti au avut cronicarii lor. In domeniul juridic, inca din secolul al XIV-lea, s-au copiat, in Moldova si in Tara Romaneasca, unele codice de legi bizantine, traduse in limba slavona. Cel mai vechi manuscris al unor astfel de pravile, copiat in Tara Romaneasca la 1451 de gramaticul Dragomir din porunca lui Vladislav al II-lea, este "Zakonicul de la Targoviste". In Moldova "Sintagma lui Matei Vlastares"- o culegere de legi bisericesti si dispozitii penale si civile bizantine, a fost copiata de ieromonahul Gervasie de la Neamt (1452), de gramaticul Damian din Iasi (1495) si de episcopul Macarie (1552). In a doua jumatate a secolului al XVI-lea s-au tradus in limba romana primele pravile bisericesti (nomocanoane), culese din legiuirile bizantine. Una din aceste traduceri facute in Moldova a fost tiparita de Coresi la Brasov cu titlul "Pravila sfintilor apostoli". c. Tiparul. La mai putin de o jumatate de secol de la prima carte iesita din teascul lui Gutemberg ("Biblia latina", 1460), in Tara Romaneasca, in vremea lui Radu cel Mare, isi incepe activitatea tiparul. Inceputurile lui

sunt legate de numele lui Macarie, care lucrase ca tipograf la Cetinje, in Muntenegru. In tipografia condusa de Macarie au aparut trei carti: "Liturghierul" (1508), "Octoitul" (1510) si "Evangheliarul" (1512), in limba slavona. Intrerupta catva timp, activitatea tipografica a fost reluata in 1545, in timpul lui Radu Paisie, sub conducerea mesterului sarb Dimitrie Liubavici. El a tiparit un "Molitvenic" (1545) si un "Apostol" (1546), cerut de domnul Moldovei, Ilias Rares. In tiparitura ardeleana, un loc important l-a avut Filip Moldoveanul. El a tiparit "Tetraevanghelul slavon" (1546) si "Evangheliarul slavo-roman" (1551-1553). Prin activitatea lui Coresi si a colaboratorilor lui, Brasovul a devenit, in a doua jumatate a secolului al XVI-lea, centrul cel mai important de raspandire a cartii religioase in limba romana. ("Psaltirea" si "Liturghierul", in 1570, "Evanghelia cu invatatura", din 1580-1581). d. In secolele XVI-XVI, in Tara Romaneasca si Moldova, scolile si bibliotecile au fost destul de rare. Ele functionau pe langa unele manastiri sau la curtile domnesti, principale centre de raspandire a stiintei de carte. Invatatii vremii erau indeosebi reprezentantii clerului inalt. Pentru nevoile carturaresti, domnitorii romani au apelat si la invatati straini. e. Arta in tarile romanesti s-a dezvoltat pe baze populare si in stransa legatura cu arta din tarile vecine. Arhitectura. Pe langa traditia locala, monumentele arhitectonice care s-au pastrat bisericile, in special, reflecta influente bizantine, precum si apusene. Din secolele XIV-XV s-au pastrat, in Tara Romaneasca si Moldova, putine monumente de arhitectura. Unele dintre ele, ca de pilda biserica de la Cozia, prezinta un plan triconc (era compusa dintr-un naos dreptunghiular, prevazut cu cate o absida in capatul de est, ca si pe laturile de nord si sud) si influente ale arhitecturii sarbesti. Biserica Sfantu Nicoara din Curtea de Arges, ridicata pe la 1340, avand un plan de "cruce greaca inscrisa" intr-un dreptunghi si o cupola, sprijinita in interior pe patru pilastri, vadeste influente bizantine. In Moldova, cele mai vechi lacasuri de cult sunt construite in planul unei bazilici romane cu influente gotice (biserica Sf. Nicolae din Radauti), in plan treflat, de influenta bizantina (biserica Sf. Treime din Siret). Din prima jumatate a secolului al XVI-lea s-au pastrat in Tara Romaneasca doua monumente de mare valoare artistica: Biserica SF. Nicolae de la Manastirea Dealu si Biserica episcopala de la Curtea de Arges. Ultimele decenii ale secolului al XVI-lea si prima jumatate a celui urmator constituie o perioada de mare inflorire a arhitecturii moldovenesti. Este perioada de apogeu a "stilului moldovenesc". Spre sfarsitul secolului al XVI-lea in arhitectura bisericeasca din Moldova au inceput sa se introduca elemente noi de provenienta munteneasca. In ceea ce priveste constructiile cu caracter laic nu s-au pastrat decat unele cetati in ruina, in Moldova si Tara Romaneasca. Sculptura si pictura. In dezvoltarea artei din Tara Romaneasca si Moldova in secolele XIV-XVI sculptura a jucat un rol de mica importanta. Ea se prezinta ca un element de caracter accesoriu arhitecturii, limitandu-se in mod obisnuit la ferestrele si fatadele unor biserici sau se reduce la impodobirea pietrelor de mormant (Curtea de Arges, Campulung Muscel, Radauti, Putna). Datorita mesterilor straini, unii dintre ei de factura modesta, sculptura a capatat caracter eterogen. Interioarele bisericilor din Moldova si Tara Romaneasca au fost pictate, insa monumentele picturale din secolul al XIV-lea si prima jumatate a secolului al XV-lea au disparut in cea mai mare parte. In a doua jumatate a secolului al XV-lea figurile pictate in bisericile din ambele tari si-au pastrat caracterul lor hieratic, policromia, dispozitia scenelor si grupurilor de persoane, desfasurarea temelor dogmatice dand efecte de o inalta armonie artistica. Mesterii care au pictat exteriorul bisericilor de la manastirile Humor (1530), Voronet (reconstruita in 1547), Moldovita (1537) si biserica din Arbore (1503) au dat dovada de o maiestrie exceptionala in tehnica frescei, in imbinarea culorilor si in arta decorativa. Realizarile lor, de o inalta valoare artistica, sunt originale si se prezinta ca monumente specifice si caracteristice in evolutia artei medievale romanesti. Lucrarile miniaturistilor moldoveni si munteni sunt, de asemenea, vestite. Calugarii de la Neamt si Putna au impodobit manuscrise, copiate acolo, cu vignete (desen-ornament mic care se pune la inceputul sau la sfarsitul unei carti sau capitol) si chenare de o rara frumusete. Ca valori deosebite sunt lucrarile executate de monahul

Gavril, fiul lui Urie, indeosebi "Evanghelierul", datat 1429, apoi "Evanghelierul de la Humor"* (1473) -cu portretul lui Stefan cel Mare, "Evanghelierul manastirii Zogarf", de la Muntele Athos, executat de calugarul Filip in 1502, "Evanghelierul" postelnicului Macrea din Tara Romaneasca (1519). Arta broderiei s-a dezvoltat foarte mult indeosebi in Moldova, manastirea Putna fiind un adevarat depozit de asemenea obiecte. Unele piese de mobilier pastrate in unele biserici moldovenesti (Probata, Moldovita, Humor, Slatina) probeaza si ele un rafinat simt artistic. "In secolul al XVII-lea (s.n.O.T.), cultura romaneasca are forme de manifestare noi, alese si puternice". Acum se alcatuiesc principalele cronici in limba romana, acum se fixeaza limba literara, iar arta, indeosebi cea bisericeasca, cunoaste remarcabile realizari. Rastimpul dintre inceputul domniei lui Matei Basarab si Vasile Lupu (1632) si pana la Dimitrie Cantemir (m.1723) "ramane secolul clasic al culturii vechi romanesti". a. Contactele cu celelalte culturi s-au intensificat in aceasta perioada; cu cultura Apusului, prin scolile poloneze (cazul cronicarilor moldoveni), scoala de la Kiev (aici a invatat Udriste Nasturel, cumnatul lui Matei Basarab) si scolile iezuite de la Iasi, Cotnari, Galati; cu cultura greceasca, prin scoala cea mare a Patriarhiei din Constantinopol, prin Scoala Superioara de la Sfantul Sava (1684) sau Scoala superioara din Iasi (1714). b. In perioada in discutie, in cele doua tari romanesti activeaza o serie de personalitati culturale. In Moldova, in prima parte a secolului al XVII-lea, au trait mitropolitul Varlaam si cronicarul Grigore Ureche. Primul tipareste carti in romaneste (traduceri): "Cartea romaneasca de invatatura" (1643), "Raspunsurile impotriva catehismului calvinesc", al doilea, mare vornic al Tarii de Jos, a scris un letopiset povestind istoria Moldovei intre 1359-1595. In a doua parte a secolului au trait mitropolitul Dosoftei (1624-1693), creator al poeziei culte romanesti (traduce "Psaltirea in versuri", "Liturghierul", "Molitvenicul" si "Patimiile", si publica, la Iasi, in 1682, "Viata si petrecerea sfintilor", in patru volume), cronicarul Miron Costin (autor al "Letopisetului Tarii Moldovei", de la 1595 la 1661, "De neamul moldovenilor, din ce tara au iesit stramosii lor", "Poema polona" -o scurta descriere a Moldovei si Munteniei), Dimitrie Cantemir, Petru Movila (1596-1646) si Nicolae Milescu, ultimii trei cu activitate culturala in alte tari. In Muntenia intalnim, in prima epoca, pe dregatorul Udriste Nasturel, cel care traduce, in 1642, "Evanghelia invatatoare", iar in 1647 "Imitatia lui Hristos", traducere din latina in slavona, iar in a doua pe mitropolitul Antim Ivireanu, autor al noilor editii romanesti a "Molitvenicului", "Octoihului", "Liturghierului" si "Ceaslovnicului", pe cronicarii Radu Popescu si stolnicul Constantin Cantacuzino. In Transilvania, figura cea mai insemnata este cea a mitropolitului Simion Stefan. Sub privegherea lui se tiparesc "Noul Testament" (1648) si "Psaltirea" (1651), ambele in romaneste. c. Arta. Arhitectura continua unele elemente anterioare, insa innoirile sunt evidente: decorativul devine precumpanitor (cu accentuarea repertoriului floral-vegetal de sorginte baroc-occidentala sau orientala), iradierile intre cele trei principate se amplifica, mai multe lacasuri de cult se fortifica, impartirea fatadei in doua registre printr-un brau median, ornarea zidurilor cu panouri dreptunghiulare sau cu arcade. Arhitectura civila este mai bine pastrata in Tara Romaneasca decat in Moldova. Locuintele boieresti si domnesti devin mai inalte, au pivnite mai adanci, bucatariile sunt separate de cladirea centrala, apar foisoare, unele mici palate (ca cel al postelnicului Constantin Cantacuzino de la Filipestii de Targ) au baie, canalizare si decoratii interioare dupa modele constantinopolitane. Carmuirea lui Constantin Brancoveanu a marcat in arhitectura laica o etapa de autentica sinteza romaneasca. Elementele traditionale ale arhitecturii romanesti (foisor, pivnite, sistem de boltire) se imbina cu cele venite din constructiile Italiei renascentiste (loggia si ampla decorare floral-vegetala a coloanelor) si cu elemente decorative oriental-musulmane, vizibile in palatul de la Mogosoaia. Pictura religioasa, pentru ca aceasta s-a pastrat, imbina iconografia traditionala cu o bogata decoratie floralvegetala, cu portrete de boieri sau ispravnici, cu detalii luate din viata cotidiana. Arta miniaturilor continua si in secolul acesta, regasindu-se indeosebi in impodobirea unor carti. Centrul cel mai important a fost la Dragomirna. Alaturi de ornamentele geometrice, de chenarele si literele din impletituri

(traditionale) se aseaza motivele florale delicat stilizate, fundaluri arhitectonice, scene cu numeroase personaje, totul realizat in culori vii (rosu, visiniu, albastru, verde). Secolul al XVII-lea si inceputul celui urmator constituie o etapa importanta in arta metalelor pretioase, iar in ceea ce priveste broderia, se continua preocuparile anterioare carora li se adauga motive si materiale noi (catifeaua, mult fir de aur si argint, matase de diferite nuante, siraguri de perle etc.). In secolul al XVIII-lea exista o activitate culturala destul de vie, fara sa se ridice la nivelul celui anterior. Grecizarea culturii romanesti se accentueaza acum si datorita unui regim politic fanariot (greco-otoman). a. Scrierile cronicaresti, cu unele exceptii, sunt inferioare secolului anterior. Exceptia o constituie Ion Neculce (1672-1745), cu a sa "O sama de cuvinte", relatand evenimentele dintre 1661-1743. Printre alti cronicari moldoveni amintim pe: Alexandru Amiras, Axinte Uricarul si spatarul Ioan Canta. In Tara Romaneasca merita sa fie amintit Mihail Cantacuzino cu a sa "Istorie a Tarii Romanesti intre 1225 si 1774", Dionisie Fotino cu lucrarea "Istoria vechii Dacii", aparuta la Viena, in 1818, Dimitrie Philipide, cu "Istoria Romaniei" si "Geografia Romaniei". O serie de cronicari au scris in greceste (Mitrofan Grigoras, Constantin Daponte, Nicolae Chiparissa). b. Spre sfarsitul epocii fanariote apar si altfel de scrieri (un amestec de proza si versuri ne ofera munteanul Zilot Romanul autor al "Cronicii" (1796-1821) si al alegoriei politice intitulata "Dasluire"). Amintim tiparirea unor "condici de legi" :a lui Scarlat Callimachi (1817) si a lui Ioan Caragea (1818) si activitatea lui Ienachita Vacarescu, autor al mai multor poezii si a "gramaticii" limbii romanesti. In general, intre 1720 si 1820 s-au tiparit in tarile noastre peste 300 de carti, afara de cele aduse de peste hotare. Incepe a se face simtita influenta franceza in aceasta perioada. c. Scolile inalte din perioada anterioara se perfectioneaza. Academia domneasca din Bucuresti, sprijinita de Grigore Ghica (in 1749), a fost reorganizata complet si amanuntit de Alexandru Ipsilanti, in 1776. Academia domneasca din Iasi este temeinic organizata de Nicolae Mavrocordat, in 1714, alti domnitori, precum Grigore Al. Ghica, ingrijindu-se de buna ei functionare. In Transilvania, dupa "uniatie" si infiintarea regimentelor graniceresti numarul scolilor elementare romanesti creste. d. Arhitectura inregistreaza o ultima perioada inainte de clasicism. In arhitectura civila, casa boiereasca de pe mosie reia, amplificand si adaptand, tipul anterior. Obisnuit, are parter si etaj, cu un spatios foisor asezat pe fatada principala, cu scara de acces la etaj, fie alipita de foisor, fie sub acesta. Un tip aparte este cula, casa fortificata raspandita in secolul al XVIII-lea in Oltenia si nord-vestul Munteniei, asemanatoare cu cele din Serbia, Macedonia, Bulgaria, Albania. In orase, casa boiereasca era asemanatoare aceleia ridicata pe mosie, inclusiv curtea mare, cu verdeata si gradina de pomi. Mai orientale (constantinopolitane) erau casele negustorilor (greci, armeni, evrei), cu pravalii si depozite la parter si locuintele la etaj. Acum se construiesc in orase hanurile, de regula de forma dreptunghiulara. In peisajul arhitectural al oraselor sunt de amintit fantanile, cu decoratie baroca, chioscurile si foisoarele ridicate dupa modelele constantinopolitane. Arhitectura religioasa din aceasta ultima etapa, din punct de vedere al planurilor, pastreaza elementele anterioare, in plastica decorativa intervin si trasaturi noi (fatadele sunt ornate cu arcade polilobale si varfuri in acolada, uneori si cu pictura, capitelurile coloanelor si chenarele ferestrelor si usile principale sunt sculptate), unele aspecte tradand o tinuta baroca.