Sunteți pe pagina 1din 21

BRAUDEL, Fernand, Gramatica civilizaţiilor, Bucureşti,

Editura Meridiane, 1995

CAPITOLUL l
VARIAŢIILE VOCABULARULUI

Ar fi bine sã definim cuvîntul civilizaţie cu claritate şi


simplitate, dacã s-ar putea aşa cum se defineşte o linie
dreaptã, un triunghi, un corp chimic...
Din pãcate, vocabularul ştiinţelor umaniste nu
permite în nici un fel definiţii categorice. Fãrã ca totul
sã fie aici incert sau în devenire, majoritatea termenilor,
departe de a fi stabiliţi o datã pentru totdeauna, variazã
de la un autor la altul şi nu înceteazã sã evolueze sub
ochii noştri. „Cuvintele, afirmã Levi-Strauss, sînt instru-
mente cãrora fiecare dintre noi este liber sã le dea
întrebuinţarea pe care o doreşte, cu condiţia sã-şi explice
intenţiile". Aceasta înseamnã cã, în sectoarele ştiinţelor
umaniste (ca în cel al filozofiei), cuvintele cele mai sim-
ple îşi schimbã adesea şi în funcţie de împrejurãri sen-
sul, urmînd gîndirea celui care le animã şi le foloseşte.

• Cuvîntul civilizaţie — un neologism — apare tîrziu în


Franţa, în secolul al XVII-lea şi are la început o
semnificaţie restrînsã.

El a fost format pornind de la cuvintele „civilizat", „a


civiliza", care existã deja de multã vreme şi sînt uzuale
în secolul al XVI-lea. „Civilizaţie" nu este încã (pe la
1732) decît un termen de jurisprudenţã şi desemneazã
un act de justiţie sau o hotãrîre care conferã un caracter

33

Fragment preluat în conformitate cu Legea 8/1996 –


numai pentru uz didactic
BRAUDEL, Fernand, Gramatica civilizaţiilor, Bucureşti, Editura Meridiane, 1995

civil unui proces penal. Expresia modernã, în sensul de • Civilizaţie şi culturã. Pornind din Franţa, cuvîntul
„trecere la o condiţie civilizatã", vine mai tîrziu, în civilizaţie face rapid înconjurul Europei. Cuvîntul
1752, sub pana lui Turgot care pregãtea atunci o lucrare culturã îl însoţeşte.
de istorie universalã, dar pe care nu o va publica el.
Intrarea oficialã în circulaţie a cuvîntului într-un text El existã în Anglia din 1772, şi fãrã îndoialã şi mai
tipãrit, este marcatã fãrã îndoialã de publicarea devreme, sub forma civilization, care cîştigã teren în faţa
lucrãrii Traite de la population (Tratat despre populaţie) cuvîntului civility (politeţe), folosit totuşi multã vreme.
(1756) de Mirabeau, pãrintele tribunului revoluţionar se Zivilisation se instaleazã fãrã dificultate în Germania,
pune problema „resorturilor civilizaţiei" şi chiar a faţã de vechiul cuvînt Bildung (culturã), în Olanda,
„luxului unei civilizaţii false". dimpotrivã, se întîlneşte cu substantivul beschqving,
Acestea fiind zise, sã ne amuzãm sã constatãm cã derivat din verbul beschaven: a rafina, a înnobila, a
Voltaire însuşi nu a folosit cuvîntul comod civilizaţie civiliza. Beschaving, avînd aproape acelaşi sens, se va
„chiar dacã tocmai el este omul care concepuse noţiu- încãrca fãrã dificultate cu conceptul de civilizaţie şi va
nea... în lucrarea sa Essai sur Ies moeurs et sur l'esprit rezista astfel noului cuvînt care apãrea în pofida a orice:
des nations (Eseu despre obiceiurile şi spiritul naţiunilor) civilisatie. Aceeaşi rezistenţã se constatã dincolo de
(1756) fãcuse deja o primã schiţã a unei istorii generale Alpi şi din aceleaşi motive: limba italianã are şi va
a civilizaţiei" (J. Huizinga). folosi în mod rapid în însãşi sensul de civilizaţie frumo-
În noul sãu sens, civilizaţie se opune în mare barba sul şi vechiul cuvînt civilitâ, pe care îl folosise deja
riei. Existã pe de o parte popoarele civilizate, de cealal- Dante. Bine înrãdãcinat, civilitâ va împiedica pãtrun-
tã — popoarele sãlbatice, primitive sau barbare. Nici derea noului cuvînt, dar nu şi discuţiile explozive pe care
mãcar „bunii sãlbatici", îndrãgiţi într-un fel în secolul le provoacã, în 1835, Romagnosi va încerva în zadar sã
al XVIII-lea, nu sînt numiţi civilizaţi. Nimeni nu se lanseze cuvîntul incivilmenlo care dupã pãrerea sa
îndoieşte cã în acest cuvînt nou, civilizaţie, societatea însemna trecerea la civilizaţie, precum şi civilizaţie ca
francezã de la sfîrşitul domniei lui Ludovic al XV-lea nu atare.
vede cu satisfacţie propriul sãu portret care, de altfel, ne În aceastã cãlãtorie în jurul Europei, noul cuvînt,
poate seduce încã şi astãzi, în orice caz, cuvîntul a civilizaţie, este însoţit de un cuvînt vechi — culturã
apãrut fiindcã era nevoie de el. Pînâ atunci, poli (Cicero afirmase deja: Cultura animi phihsophia est),
(politicos, civilizat), police (persoanã care a ajuns la un care este întinerit pentru a cãpãta aproape acelaşi sens
anume grad de civilizaţie), civil (persoanã care respectã cu civilizaţie. Multã vreme, cultura nu va fi decît
convenienţele, bunele maniere în relaţiile sociale), civilise1 dublura civilizaţiei. Astfel, la Universitatea din Berlin, în
(civilizat), care se foloseau pentru cineva care avea 1830, Hegel foloseşte fãrã nici o diferenţã un cuvînt
maniere frumoase şi uşurinţa de a se purta în lume, nu sau altul. Dar într-o zi apare necesitatea de a se face o
corespundeau nici unui substantiv. Cuvîntul police (referi- distincţie între ele.
tor la legislaţie) avea mai curînd sensul de ordine socia- Noţiunea de civilizaţie are, de fapt, cel puţin un dublu
lã, ceea ce îl îndepãrta destul de mult de adjectivul poli sens. Ea desemneazã în acelaşi timp valori morale şi
pe care Dicţionarul universal al lui Furetiere (1690) îl valori materiale. Karl Marx fãcea astfel deosebire între
defineşte dupã cum urmeazã: „Se foloseşte la figurat în infrastructuri (materiale) şi suprastructuri (spirituale),
moralã şi înseamnã civilizat. A te civiliza, a rafina acestea din urmã depinzînd strins de primele. Charles
moravurile, a deveni politicos şi sociabil... Nimic nu este Seignobos afirma într-o butadã: „Civilizaţia înseamnã
mai adecvat pentru a civiliza şi a rafina un tînãr decît drumuri, porturi şi cheiuri", un mod de a spune cã nu
conversaţia cu femeile". înseamnã numai spirit. „Este tot ce a realizat omenirea",
34 35

Fragment preluat în conformitate cu Legea 8/1996 – numai pentru uz didactic


BRAUDEL, Fernand, Gramatica civilizaţiilor, Bucureşti, Editura Meridiane, 1995

afirma Marcel Mauss, iar istoricul Eugene Cavaignac aceastã lucrare vom recurge deci în mod frecvent tocmai
arãta: „Este un minimum de ştiinţã, de artã, de ordine la aceastã dublã utilizare de fiecare datã cînd vom
şi de virtuţi...". compara civilizaţia şi cultura.
Civilizaţia are deci cel puţin douã etaje. De aici Din fericire, adjectivul cultural, inventat în Germania
tentaţia multor autori de a face deosebire între cele douã spre anii 1850 şi a cãrui folosire este atît de comodã, nu
cuvinte, culturã şi civilizaţie, într-un mod în care unul se comportã nici una dintre aceste complicaţii. El desem-
încarcã cu demnitatea spiritualului, celãlalt cu triviali- neazã practic ansamblul sensurilor care acoperã în
tatea materialului. Din nefericire, nimeni nu a cãzut de acelaşi timp civilizaţia şi cultura, în aceste condiţii, vom
acord asupra distincţiei care trebuie fãcutã: ea va varia spune despre o civilizaţie (sau despre o culturã) cã este
de la ţarã la ţarã, sau chiar în interiorul aceleiaşi ţãri, un ansamblu de bunuri culturale, a cãrui „locuire"
dupã epoci şi autori... geograficã este o arie culturalã, istoria sa — o istorie
în Germania, dupã o oarecare ezitare, distincţia va culturalã, cã împrumuturile de la o civilizaţie la alta sînt
duce la un fel de întîietate acordatã culturii (Kultur) şi la împrumuturi sau transferuri culturale, acestea din urmã
o devalorizare conştientã a civilizaţiei. Pentru A. Ton- fiind atît materiale cît şi spirituale. Acest adjectiv prea
nies (1922) şi Alfred Weber (1935), „civilizaţia" nu este comod provoacã multe iritãri: i se aduce acuzaţia cã
decît un ansamblu de cunoştinţe tehnice şi practice, un este barbar, prost format. Dar atîta vreme cît nu i se va
ansamblu de mijloace folosite pentru a acţiona asupra gãsi un rival, viitorul lui va rãmîne asigurat. Pentru
naturii; „cultura", dimpotrivã, reprezintã principiile funcţia sa, el este singurul.
normative, valorile, idealurile, într-un cuvînt: spiritul.
Aceste poziţii explicã reflecţia, stranie la prima
vedere pentru un francez, a istoricului german Wilhelm • În jurul lui 1819, cuvîntul civilizaţie, pînã atunci la
Mommsen: „Este datoria omului ca în zilele noastre, singular (civilizaţia), trece la plural
(1951) civilizaţia sã nu distrugã cultura, nici tehnica
fiinţa umanã". Aceastã frazã ne uimeşte pentru cã în De atunci, el „tinde sã capete un sens nou, cu totul
Franţa cuvîntul civilizaţie rãmîne dominant, aşa cum este diferit: ansamblul caracteristicilor pe care le prezintã
în Anglia sau în Statele Unite, în timp ce în Polonia şi viaţa colectivã a unui grup sau a unei epoci". Se va
Rusia s-a impus cuvîntul culturã, ca în Germania (şi din spune civilizaţia Atenei în secolul al V-lea, sau civilizaţia
cauza acesteia), în Franţa, cuvîntul culturã nu îşi pãs- francezã din timpul lui Ludovic al XlV-lea. A lãmuri
treazã forţa decît în mãsura în care el desemneazã aceastã problemã a singularului şi a pluralului cuvîntului
"toate aspectele specifice, proprii vieţii, spiritului" (Henri civilizaţie înseamnã sã ajungi într-o nouã încurcãturã,
Marrou): noi vorbim de cultura, nu de civilizaţia lui Paul nu mai puţin importantã.
Valery, civilizaţia desemnînd mai curînd valori colective. În realitate, în mentalitatea omului secolului XX
.Iatã ce multe încurcãturi sînt deja; sã le-o adãugãm prevaleazã pluralul care, mai mult decît singularul, este
pe ultima, cea mai importantã. Antropologii anglo-sa- în mod direct accesibil experienţelor noastre personale.
xoni, începînd cu E.B. Tylor (Primitive Culture, 1874), Muzeele ne trimit în timp, ne adîncim mai mult sau mai
au cãutat, pentru a-1 aplica la societãţile primitive pe care puţin complet în civilizaţii trecute. Trimiterile sînt şi mai
le studiau, un cuvînt diferit de cel de civilizaţie, pe clare cînd este vorba de spaţiu: treci Rinul sau Canalul
care limba englezã îl foloseşte în mod obişnuit pentru Mînecii, ajungi în Mediterana venind din nord, iatã tot
societãţile moderne. Ei vor folosi, şi aproape toţi atîtea experienţe limpezi şi de neuitat care subliniazã —
antropologii vor sfirşi prin a face ca ei, culturi primitive, toate — realitatea pluralului cuvîntului nostru. Este vorba
în opoziţie cu civilizaţiile societãţilor evoluate, în incontestabil de civilizaţii.

36 37

Fragment preluat în conformitate cu Legea 8/1996 – numai pentru uz didactic


BRAUDEL, Fernand, Gramatica civilizaţiilor, Bucureşti, Editura Meridiane, 1995

Dacã ni se cere sã definim civilizaţia, vom fi cu Cu toate acestea, „civilizaţia industrialã" exportatã de
siguranţã mai şovãitori. De fapt, folosirea pluralului Occident nu este decît una dintre trãsãturile civiliza-ţiei
corespunde dispariţiei unui anumit concept, estompãrii occidentale. Adoptînd-o, lumea nu acceptã, dintr-o-datã şi
treptate a ideii — proprie secolului al XVIII-lea — a unei ansamblul acestei civilizaţii, ci dimpotrivã. Trecutul
civilizaţii confundate cu progresul în sine şi care va fi civilizaţiilor nu este de altfel decît istoria unor
rezervatã cîtorva popoare privilegiate, unor grupuri de împrumuturi continue pe care aceste civilizaţii şi le fac
oameni, chiar „elitei". Din fericire, secolul XX s-a una alteia de-a lungul secolelor, fãrã sã-şi piardã totuşi
debarasat de o serie de judecãţi de valoare şi nu va şti nici particularitãţile, nici trãsãturile specifice. Sã
cu adevãrat sã defineascã — in numele cãror criterii? - recunoaştem totuşi cã este pentru prima datã cînd un
cea mai bunã dintre civilizaţii. aspect decisiv al unei anumite civilizaţii este considerat
În aceste condiţii, civilizaţia la singular şi-a pierdut un împrumut dorit de toate civilizaţiile din lume şi cã
strãlucirea. Ea nu mai este înalta, foarte înalta valoare viteza comunicaţiilor moderne îi favorizeazã difuzarea
moralã şi intelectualã pe care o remarca secolul al rapidã şi eficace. Credem cã putem spune doar cã ceea ce
XVIII-lea. De exemplu, în accepţiunea limbii, se va numim civilizaţie industrialã este pe punctul de a se
spune mai degrabã astãzi cã un act abominabil este o alãtura acestei civilizaţii colective a universului despre
crima împotriva umanitãţii decît împotriva civilizaţiei, care am vorbit ceva mai înainte. Fiecare civilizaţie a fost,
deşi sensul poate fi acelaşi. Dar limba modernã încearcã este sau va fi bulversatã de acest lucru în structurile sale.
o anumitã reticenţã în a folosi cuvîntul civilizaţie în Pe scurt, presupunînd cã toate civilizãrile lumii ajung,
vechea lui accepţiune de perfecţiune, de superioritate într-un rãstimp mai lung sau mai scurt, sã-şi uniformizeze
umanã. tehnicile uzuale şi, prin aceste tehnici, unele dintre
La singular, nu este oare astãzi civilizaţia, înainte de modurile lor de viaţã, nu este mai puţin adevãrat cã,
toate, bunul comun pe care-1 împãrtãşesc, în mod inegal pentru multã vreme de aici înainte, ne vom gãsi în cele
de altfel, toate civilizaţiile, „ceea ce omul nu mai uitã"1? din urmã în faţa unor civilizaţii foarte diferenţiate. Pentru
Focul, scrierea, calculul, domesticirea plantelor şi anima- multã vreme încã, cuvîntul civilizaţie va avea singular şi
lelor nu au nici o origine specialã: ele au devenit bunuri plural, în aceastã privinţã, istoricul nu ezitã sã fie
colective ale civilizaţiei. categoric.
Or, acest fenomen de difuziune a bunurilor culturale
comune ale întregii omeniri capãtã în lumea actualã o
amploare extraordinarã. O tehnicã industrialã creatã de
Occident este exportatã în întreaga lume care o primeşte
cu braţele deschise. Va unifica ea oare lumea, impunînd
pretutindeni acelaşi peisaj: clãdiri de beton, sticlã şi
oţel, aerodromuri, cãi ferate cu gãrile şi megafoanele
lor, oraşe uriaşe care, puţin cîte puţin, acapareazã cea
mai mare parte a oamenilor? „Sîntem într-o fazã, scria
Raymond Aron, în care desoperim adevãrul relativ al
conceptului de civilizaţie şi, în acelaşi timp, faptul cã
acest concept trebuie depãşit ...Etapa civilizaţiilor s-a
încheiat şi... spre binele sau rãul ei, omenirea este pe
cale sã ajungã la o nouã etapã", în concluzie cea a
unei civilizaţii capabile sã se extindã la universul întreg.

38

Fragment preluat în conformitate cu Legea 8/1996 – numai pentru uz didactic


BRAUDEL, Fernand, Gramatica civilizaţiilor, Bucureşti, Editura Meridiane, 1995

* A vorbi de civilizaţie înseamnã a vorbi de spaţii, de


CAPITOLUL II
pãmînturi, de relief, de clime, de vegetaţii, de specii de
CIVILIZAŢIA SE DEFINEªTE animale, de avantajele date sau dobîndite.
ÎN RAPORT
CU DIFERITELE ªTIINŢE UMANE ªi tot ceea ce decurge de aici pentru om: agriculturã,
creşterea animalelor, hranã, locuinţe, îmbrãcãminte,
comunicaţii, industrie... Scena pe care se joacã aceste
piese de teatru interminabile comandã în parte desfãşu-
rarea lor, le explicã particularitãţile; oamenii trec, ea
rãmîne destul de asemãnãtoare cu ea însãşi.
Douã Indii se opun pentru indianistul Hermann
Goetz: India plinã de umiditatea ploilor puternice, de
lacuri, de mlaştini, de plante şi de flori acvatice, de
pãduri şi de jungle, India oamenilor cu piele brunã şi,
în contrast su aceasta, India relativ secetoasã, care
Noţiunea de civilizaţie nu poate fi definitã decît în
cuprinde Indusul Mijlociu şi Gangele Mijlociu şi care se
contextul tuturor ştiinţelor umane, inclusiv istoria. Dar în prelungeşte de-a lungul Deccanului, acesta fiind domeniul
cursul prezentului capitol nu se va pune încã cu adevã- oamenilor cu pielea de culoare deschisã, adesea agresivi.
rat problema acesteia. India înseamnã dialogul, lupta dintre aceste douã spaţii,
Vom încerca de data aceasta sã definim conceptul de dintre aceste douã umanitãţi.
civilizaţie în raport cu alte ştiinţe umane, fãcînd apel pe Fireşte, mediul natural şi, în acelaşi timp, cel realizat
rînd la geografie, sociologie, economie, la psihologia de om nu se închide dinainte într-un determinism îngust.
colectivã. Sînt patru incursiuni în domenii care nu se Locul nu explicã totul, chiar dacã rolul sãu rãmîne
aseamãnã deloc. Dar rãspunsurile obţinute se apropie • important, sub forma avantajelor — date sau dobîndite.
unele de altele mai mult decît s-ar pãrea la prima vedere. Sub semnul avantajelor date, fiecare civilizaţie ar fi
rodul privilegiilor imediate, folosite de timpuriu de om.
Astfel, la începutul vremurilor, civilizaţiile fluviale ale
Civilizaţiile înseamnã spaţii lumii vechi au înflorit de-a lungul Fluviului Galben
(civilizaţia chinezã), Indusului (civilizaţia preindianã),
Civilizaţiile (indiferent care este statura lor, cele mari, ca
Eufratului şi Tigrului (Sumer, Babylon, Assiria); Nilului
şi cele mici) pot fi întotdeauna localizate pe o hartã. O (civilizaţia egipteanã), în acelaşi fel au înflorit civiliza-
parte esenţialã a existenţei lor depinde de constrîngerile ţiile thalassosocratice, roade ale mãrii: Ferdela, Grecia,
sau avantajele situãrii lor geografice. Roma (dacã Egiptul este un dar al Nilului, ele sînt un
Bineînţeles, omul a realizat aceastã situare de secole, dar al Mediteranei) sau acea grupare de civilizaţii puter-
adesea chiar de milenii. Nu existã un singur peisaj care
nice ale Europei nordice, axate în jurul Balticii şi Mãrii
sã nu poarte marca acestei munci continue, îmbunã- Nordului; fãrã a uita Oceanul Atlantic şi civilizaţiile
tãţite de-a lungul generaţiilor, acumulate, în cadrul sale periferice: partea esenţialã a Occidentului actual şi
acestui efort, omul s-a transformat el însuşi, prin aceastã
a ceea ce depinde de el nu s-a grupat oare în jurul
„puternicã muncã a lui asupra lui însuşi" despre care oceanului, la fel ca lumea romanã, cîndva, în jurul
vorbeşte Michelet sau, dacã vreţi, prin „aceastã produ- Mediteranei?
cere a omului de cãtre om", cum spune Karl Marx.
De fapt, aceste cazuri clasice dezvãluie în special

40 41

Fragment preluat în conformitate cu Legea 8/1996 – numai pentru uz didactic


BRAUDEL, Fernand, Gramatica civilizaţiilor, Bucureşti, Editura Meridiane, 1995

indicã, la întîmplare, zone cu case din lemn, din chirpici,


prioritatea circulaţiei. Nici o civilizaţie nu trãieşte fãrã
din bambus şi hîrtie, din cãrãmidã sau din piatrã; zone
mişcare proprie, fiecare se îmbogãţeşte în urma schim-
cu fibre textile diverse: Una, bumbac, mãtase; zone cu
burilor, a conflictelor care atrag dupã sine împrejurimi
mari culturi alimentare de bazã: orez, porumb, grîu...
folositoare. Astfel, Islamul este de neconceput fãrã
Provocãrile variazã, şi nu în mai micã mãsurã rãs-
deplasarea caravanelor de-a lungul vastelor sale „mãri
punsurile.
fãrã apã", deserturile şi stepele întinderilor sale; este de
.Civilizaţia occidentalã europeanã sau nu este ea oare
neconceput fãrã navigaţia pe Mediterana şi, de-a lungul cea a griului, a pîinii, chiar a plinii albe, cu Urnitele pe
Oceanului Indian, pînã la Malacca şi China. care aceasta le implicã? Pentru cã grîul este o plantã
Enumerînd însã aceste succese, iatã-ne deja dincolo pretenţioasã. Gîndiţi-vã cã pentru cultura lui este
de aceste avantaje naturale, imediate,,aflate chipurile la necesarã asigurarea unei rotaţii anuale şi, fie la fiecare
originea civilizaţiilor. Sã învingi ostilitatea deserturilor doi ani, fie la fiecare an, pãmîntul pe care a fost cultivat
sau furiile violente ale Mediteranei, sã foloseşti vuiturile trebuie lãsat sã se odihneascã! Orezãriile inundate,
regulate ale Oceanului Indian, sã îndiguieşti un fluviu — extinse progresiv pe terenurile joase din Extremul Orient,
iatã tot atîtea eforturi umane, avantaje dobîndite, mai impun şi ele multe constringeri.
degrabã cucerite. Astfel, reacţiile omului nu înceteazã sã-1 elibereze de
Dar atunci de ce au fost capabili de aceste reuşite unii mediul care îl înconjoarã şi sã-1 supunã în acelaşi timp
oameni şi nu alţii, pe unele teritorii şi nu pe altele, şi soluţiilor pe care şi le imagineazã. El scapã de un
aceasta timp de generaţii întregi? determinism pentru a cãdea într-altul.
Arnold Toynbee avanseazã în aceastã privinţã o
teorie seducãtoare: pentru reuşita umanã sînt necesare • O arie culturalã este, în limbajul antropologilor, un
întotdeauna O provocare şi un rãspuns; este necesar ca spaţiu în interiorul cãruia se regãseşte, dominant,
natura sã se prezinte omului ca o dificultate de învins; asocierea anumitor trãsãturi culturale.
dacã omul acceptã provocarea, rãspunsul sãu creeazã
înseşi bazele civilizaţiei sale. Astfel,, cînd este vorba de popoarele primitive, în afara
Cu toate acestea, dacã mergem pînã la capãtul limbajului folosit, existã anumite culturi productive, o
acestei teorii, ar trebui oare sã tragem concluzia cã, cu anumitã formã de cãsãtorie, anumite credinţe, o
cît provocarea naturii este mai mare, cu atît mai puternic anumitã artã a olãritului sau sãgeata cu pene, o
va fi rãspunsul omului? Mã îndoiesc. Omul civilizat al anumitã,tehnicã a ţesutului... Pornind de la detalii
secolului XX a acceptat provocarea insolentã a deserturi- precise pentru a le defini, aceste arii stabilite de antropo-
lor, a regiunilor polare sau ecuatoriale. Or, în pofida unor logi sînt în general restrînse.
interese indiscutabile (aur, petrol), nu a putut nici pînã Cu toate acestea, diferitele arii culturale se asociazã
azi sã se înmulţeascã, nu a putut crea adevãrate în mulţimi mai mari, conform anumitor trãsãturi
civilizaţii. Astfel, existã provocare, existã rãspuns - comune de grup şi care, în acelaşi timp, le deosebesc de
dar nu neapãrat civilizaţie. Cel puţin pînã în ziua în alte mulţimi considerabile. Marcel Mauss susţinea cã în
care vor fi gãsite tehnici şi rãspunsuri mai bune. jurul imensului Ocean Pacific culturile primitive formau,
Fiecare civilizaţie este deci legatã de un spaţiu cu în pofida deosebirilor apreciabile şi imensitãţii spaţiilor
limite aproape stabile; de unde, pentru fiecare dintre ele, interpuse, un singur şi acelaşi ansamblu uman, sau mai
o geografie particularã, a ei însãşi, care implicã o serie curînd cultural.
de posibilitãţi, de constringeri date, unele cvasiperma- în mod firesc, urmînd antropologii, geografii şi
nente, niciodatã aceleaşi de la o civilizaţie la alta.
Rezultatul? O suprafaţã pestriţã a lumii, unde hãrţile 43
42

Fragment preluat în conformitate cu Legea 8/1996 – numai pentru uz didactic


BRAUDEL, Fernand, Gramatica civilizaţiilor, Bucureşti, Editura
Meridiane, 1995

istoricii au început sã vorbeascã (de data aceasta în


legãturã cu civilizaţii evoluate şi greu descifrabile) de
arii culturale. Este vorba de desemnarea unor spaţii care
se pot descompune de fiecare datã într-o serie de ţinuturi
individuale. Aceastã posibilã descompunere rãmîne
esenţialã, o vom vedea, în cazul marilor civilizaţii: ele
se disociazã în mod regulat în unitãţi restrînse.
Civilizaţia numitã „occidentalã" este în acelaşi timp
„civilizaţia americanã" a Statelor Unite şi cea a Americii
Latine, mai înseamnã Rusia şi, bineînţeles, Europa.
Europa însãşi înseamnã o serie de civilizaţii - polone-
zã, germanã, italianã, englezã, francezã etc. Fãrã a
mai vorbi de faptul cã aceste civilizaţii naţionale se
despart la rindul lor în „civilizaţii" şi mai mici: scoţianã,
irlandezã, catalanã, siciliana, bascã etc.
Sã nu uitãm cã aceste diviziuni, acest mozaic
format din diferite plãci colorate sînt fãrã îndoialã
trãsãturi permanente.

• Imuabilitatea spaţiilor durabil ocupate şi a frontie-


relor care le delimiteazã nu exclude permeabilitatea
aceloraşi frontiere în faţa multiplelor cãlãtorii ale
bunurilor culturale care nu înceteazã sã le traverseze,

Fiecare civilizaţie exportã şi primeşte bunuri culturale.


Poate fi vorba la fel de bine despre o tehnicã pentru
modelarea cerii, despre busolã, praful de puşcã, îndemî-
narea pentru a cãli oţelul, de un sistem filozofic întreg
sau fragmentar, de un cult, de o religie sau de acel cîntec
din Malborough care, începînd cu secolul al XVIII-lea,
va face înconjurul Europei: Goethe îl va auzi pe strãzile
Veronei în 1786.
Un sociolog, Gilberto Freyre, s-a amuzat sã întoc-
meascã o listã a ceea ce ţara sa, Brazilia, a primit, una
peste alta, din Europa atît de îndepãrtatã pe atunci, în
cursul ultimelor decenii ale secolului al XVIII-lea şi în
primele cinci sau şase ale secolului al XlX-lea: berea
neagrã din Hamburg, vilele englezeşti (cottage), maşina
cu aburi (o navã cu aburi circulã în „golful" Sân Salva-
dor din 1819), costumul de varã din pînzã albã, dinţii
2. Harta
Lingvisti
44 cã a
Lumii

Fragment preluat în conformitate cu Legea 8/1996 – numai pentru


uz didactic
BRAUDEL, Fernand, Gramatica civilizaţiilor, Bucureşti, Editura Meridiane, 1995

artificiali, gazul de iluminat şi, înaintea tuturor acestora, luni, s-a supus modului de viaţã al unei populaţii
societãţile secrete, în special francmasoneria, al cãrei rol primitive. Rãzboiul, contactele aberante pe care acesta
a fost deosebit în întreaga Americã hispano-portughezã, le-a provocat, i-au aruncat pe aceşti oameni într-o
în momentul independenţei sale. Cîteva decenii mai existenţã nouã care i-a legat pentru prima datã de
tîrziu, vom gãsi aici sistemul filozofic al lui Auguste viitoarea lumii. Margaret Mead a refãcut aceastã
Comte, a cãrui influenţã a fost considerabilã, în experienţã şi mica sa carte, în care adesea se regãsesc
mãsura în care regãsim şi astãzi, însufleţite, urme ale alãturi fotografiile aceloraşi oameni la un interval de 20
de ani, prezintã cu emoţie aceastã extraordinarã
sale.
Toate aceste intruziuni demonstreazã, prin orice aventurã.
exemplu ales dintr-o mie, cã nici o frontierã culturalã Se evidenţiazã astfel din nou dialogul, pe care 1-am
nu este închisã, impermeabilã. stabilit de la începutul pînã la sfîrşitul acestei cãrţi,
Adevãr de ieri şi de altãdatã: bunurile culturale care dintre civilizaţie şi civilizaţii. Aceastã difuziune care se
soseau pe atunci erau puţine, întârziind din cauza accelereazã, va arunca oare în aer frontierele civilizaţi-
duratei lungi a cãlãtoriilor. Dacã e sã dãm crezare ilor, aceste linii, aproape statornicite pînã acum, ale
istoricilor, formele caracteristice epocii Tang (secolul istoriei lumii? Mulţi cred acest lucru, bucurindu-se sau
VII p. H.) s-au rãspîndit atît de încet încît au ajuns în întristîndu-se. Dar oricît de mare ar fi aceastã aviditate
Cipru şi la strãlucita curte a Lusignanilor în secolul al a civilizaţiilor de a împrumuta bunurile vieţii „moderne",
XV-lea, de unde se vor difuza cu viteza puternicului ele nu sînt gata sã asimileze totul de-a valma. Se
trafic mediteranean pînã în Franţa, la curtea întîmplã, dimpotrivã (şi vom reveni asupra acestui
extravagantã a regelui Carol al Vl-lea: podoabele lucru), ca ele sã se încãpãţîneze în anumite refuzuri de
femeieşti, pãlãriile în formã de con şi pantofii cu a împrumuta, ceea ce explicã, astãzi ca şi ieri, cã ele
vîrful întors în sus au fãcut aici furori, moştenire ã pot pãstra trãsãturile caracteristice pe care totul pare a
unei lumi de multã vreme dispãrutã. Astfel, lumina le ameninţa.
stelelor stinse de multe secole ajunge încã pînã la noi.
Astãzi, rãspîndirea bunurilor culturale s-a accelerat
extraordinar, în curînd nu va mai exista nici mãcar un
Civilizaţiile sînt societãţi
singur punct în lume „necontaminat" de civilizaţia
industrialã provenitã din Europa, în North Borneo (care, Nu existã civilizaţii fãrã societãţile care le dau naştere,
împreunã cu Sarawak-ul vecin, ţin de autoritatea britani- le animã cu tensiunile, cu progresele lor.
cã), cîteva difuzoare transmit emisiuni ale unor posturi De aici, prima întrebare de la care nu ne putem
de radio îndepãrtate, din China comunistã, Indonezia. eschiva: este oare necesar sã creãm acest cuvînt,
Or, chiar dacã ascultãtorii nu înţeleg practic nimic, civilizaţie, apoi sã-1 promovãm pe plan ştiinţific, dacã
ritmurile auzite le-au alterat deja dansurile şi muzica el nu este decît sinonimul societãţii? Nu foloseşte
tradiţionalã. Ce sã mai spunem de influenţa cinemato- Arnold Toynbee în permanenţã cuvîntul society
grafului, în special a filmului american şi european, (societate) în loc de civilization (civilizaţie)? Iar Marcel
asupra gusturilor şi chiar asupra moravurilor unor ţãri Mauss aprecia cã „noţiunea de civilizaţie este categoric
foarte îndepãrtate? mai puţin clarã decît cea de societate pe care o pre-
Cu toate acestea, nici un exemplu nu poate rivaliza supune".
cu istoria povestitã în mica lucrare a unui antropolog
american, Margaret Mead. în tinereţe, ea a fãcut o
anchetã într-o insulã din Pacific unde, timp de
cîteva
47
46

Fragment preluat în conformitate cu Legea 8/1996 – numai pentru uz didactic


BRAUDEL, Fernand, Gramatica civilizaţiilor, Bucureşti, Editura Meridiane, 1995

C. Levi-Strauss despre diferenţierea între societãţile


• Societatea nu poate fi niciodatã separatã de civili- primitive şi societãţile moderne, între culturi şi civilizaţii
zaţie (şi invers): cele douã noţiuni se referã la aceeaşi putem spune, aşa cum le deosebesc antropologii.
realitate. Culturilor le corespund societãţile „care dau naştere
unei mici dezordini pe care fizicienii o numesc «entro-
Sau, cum spunea C. Levi-Strauss, „ele nu corespund unor pie», şi care au o tendinţã de a se menţine la infinit în
obiecte distincte, ci celor douã perspective comple- starea lor iniţialã, ceea ce explicã de altfel faptul cã ne
mentare asupra aceluiaşi obiect care este caracterizat în apar ca societãţi fãrã istorie şi fãrã progres, în timp ce
mod adecvat fie printr-un termen, fie prin celãlalt, societãţile noastre (cele care corespund civilizaţiilor
potrivit punctului de vedere adoptat". moderne)... folosesc pentru funcţionarea lor o diferenţã
Noţiunea de societate implicã un conţinut extrem de de potenţial, care se realizeazã prin diferite forme de
bogat, la fel ca şi noţiunea de civilizaţie cu care se ierarhie socialã... Asemenea societãţi ajung sã creeze în
contopeşte adesea. Civilizaţia occidentalã în care trãim sînul lor un dezechilibru social pe care îl utilizeazã
depinde astfel de „societatea industrialã" care îi dã pentru a produce mai multã ordine — avem societãţi
viaţã. Va fi uşor sã o descrii zugrãvind însãşi aceastã bazate pe maşinism — şi totodatã tot mai multã dezor-
societate, grupurile ei, tensiunile ei, valorile ei intelec- dine, mult mai puţinã entropie, chiar pe planul relaţiilor
tuale şi morale, idealurile, armoniile, gusturile ei etc. Pe dintre oameni".
scurt, descriind oamenii care sînt purtãtorii acestei Pe scurt, culturile primitive ar fi rodul societãţilor
civilizaţii şi care o vor transmite mai departe. egalitare, în cadrul cãrora raporturile dintre grupuri sînt
Dacã societatea subiacentã se clatinã sau se trans- reglementate o datã pentru totdeauna şi se repetã, în
formã, civilizaţia, la rîndul ei, se clatinã, se transformã. timp ce civilizaţiile s-ar întemeia pe societãţi cu rapor-
Este ceea ce afirmã frumoasa carte a lui Lucien Gold- turi ierarhizate, cu puternice diferenţe între grupuri, deci
mann, Le Dieu cache (1955), care se referã la Franţa cu tensiuni variabile, conflicte sociale, lupte politice şi o
Marelui Secol, în fond, orice civilizaţie, explicã el, îşi perpetuã evoluţie.
extrage punctele de vedere esenţiale din „viziunea asupra
lumii" pe care o adoptã. Or, de fiecare datã, aceastã
viziune a lumii nu este decît transcrierea, rezultatul • Semnul exterior cel mai puternic al diferenţelor
tensiunilor sociale dominante. Civilizaţia, la fel ca o dintre „culturi" şi „civilizaţii" este fãrã îndoialã
oglindã, va fi mecanismul care înregistreazã aceste prezenţa sau absenţa oraşelor,
tensiuni şi aceste eforturi.
În timpul jansenismului lui Racine, Pascal, al abatelui Oraşul prolifereazã la nivelul civilizaţiilor şi este abia
Saint-Cyran şi al abatelui Barcos, ale cãror scrisori schiţat la nivelul culturilor. De la o categorie la alta
redescoperite de L. Goldmann prezintã un atît de mare existã, fãrã îndoialã, eşaloane intermediare. Ce este
interes pentru acest moment pasionant al destinului Africa neagrã dacã nu un grup de societãţi tradiţionale,
francez pe care Le Dieu cache îl dezbate, viziunea de culturi angajate în procesul dificil, adesea crud, al unei
tragicã a lumii care se propagã, atunci trebuie pusã pe civilizaţii în formare şi al unei urbanizãri moderne?
seama înaltei burghezii parlamentare, la cuţite cu rega- Oraşele sale, atente la influenţele exterioare, la deschi-
litatea şi decepţionatã de ea. Tragismul soartei sale, derea spre o viaţã unitarã a lumii, sînt insule în cadrul
înţelegerea sa, ascendentul sãu intelectual impun Marelui inerţiei acestor ţãri închise. Ele prefigureazã societatea
Secol o viziune dominantã, cea a burgheziei. şi civilizaţia viitoare.
Într-un cu totul alt mod, o identificare a civilizaţiilor Cu toate acestea, civilizaţiile, societãţile cele mai
şi societãţilor dominã deopotrivã opiniile lui
49
48

Fragment preluat în conformitate cu Legea 8/1996 – numai pentru uz didactic


BRAUDEL, Fernand, Gramatica civilizaţiilor, Bucureşti, Editura Meridiane, 1995

strãlucite presupun, chiar în interiorul graniţelor lor, Civilizaţiile sînt economii


culturi, societãţi elementare. Sesizaţi dialogul, întotdea-
una important, dintre oraşe şi sate. în orice societate, Orice societate, orice civilizaţie depinde de date econo-
dezvoltarea nu a atins în mod egal toate regiunile, toate mice, tehnologice, biologice, demografice. Condiţiile
straturile populaţiei. Sînt frecvente insule de subdez- materiale şi biologice influenţeazã la nesfirşit destinul
voltare (zone muntoase sau prea sãrace, sau departe de civilizaţiilor. Creşterea sau scãderea numãrului oameni-
reţelele de comunicaţii), adevãrate societãţi primitive, lor, sãnãtatea sau degradarea fizicã, avîntul sau rãmî-
adevãrate „culturi" în mijlocul unei civilizaţii. nerea în urmã economicã sau tehnicã se repercuteazã
Primul succes al Occidentului a fost categoric cuce- asupra edificiului cultural, precum şi ai celui social.
rirea satelor sale, a „culturilor" sale de la ţarã, de cãtre Economia politicã în sensul ei larg înseamnã.studiul
oraş. în lumea islamicã, dualitatea rãmîne mai vizibilã tuturor acestor probleme uriaşe.
decît în Occident; oraşele s-au format aici mai devreme,
oraşe mai precoce (dacã se poate spune aşa) decît în
Europa, în timp ce satele rãmîn în aceastã lume mai • Importanţa numãrului: multã vreme omul a fost
primitive, cu vaste regiuni strãbãtute de nomazi, în singura unealtã, singurul motor aflat la dispoziţia
Extremul Orient, disjuncţia rãmîne regula: culturile au omului, prin urmare singurul fãuritor al civilizaţiei
rãmas aici separate, trãind în ele însele... prin ele însele, materiale. El a edificat-o cu forţa braţelor şi a mîinilor
între oraşele cele mai strãlucite se intercaleazã sate sale.
trãind într-o economie aproape închisã, adesea sãlba-
tice. În principiu, şi în realitate, orice creştere demograficã a
favorizat deci avîntul civilizaţiilor. Aşa s-a întîmplat în
Europa în secolele al XlII-lea, al XVl-lea, al XVIIÎ-lea,
• Datã fiind relaţia strînsã dintre civilizaţie şi socie- al XlX-lea şi al XX-lea.
tate, este folositor punctul de vedere al unui sociolog, de Cu regularitate, de asemenea, supraabundenţa oame-
fiecare datã cînd este abordatã istoria îndelungatã a nilor, beneficã la începuturile sale, devine la un moment
civilizaţiilor. dat nocivã atunci cînd creşterea demograficã este mai
rapidã decît creşterea economicã. Aşa s-a întîmplat
Dar noi, istoricii, nu vom confunda cu toate acestea fãrã îndoialã în Europa de dinaintea sfirşituîui secolului
societãţile şi civilizaţiile. al XVI-lea. Aşa stau lucruriie şi astãzi în cea mai mare
Vom explica, în capitolul urmãtor, în ce constã parte a ţãrilor subdezvoltate, în trecut, rezultatul acestei
dupã pãrerea noastrã diferenţa: pe planul duratei, stãri de lucruri a fost foametea, deteriorarea salariului
civilizaţia cuprinde, implicã spaţii cronologice mult mai real, revolte populare, epoci sinistre de recul. Pînã în
vaste decît o realitate socialã datã. Ea se transformã momentul în care epidemiile, împreunã cu foametea,
mult mai puţin rapid decît societãţile pe care ea le rãresc în mod brutal rîndurile prea strinse ale oamenilor.
produce sau le atrage dupã sine. Dar nu a sosit momen- Dupã aceste catastrofe biologice (de exemplu cea din a
tul de a pune în discuţie cu adevãrat aceastã perspecti- doua jumãtate a secolului al XlV-lea în Europa, cu
vã a istoriei. Fiecare lucru la timpul sãu. ciuma neagrã şi epidemiile care î-au urmat), supravieţu-
itorii trãiesc cîtva timp mai uşor şi expansiunea reîncepe,
se accelereazã, pînã la viitoarea frînã.
Industrializarea este singura care, la sfirşitul secolului
al XVIII-lea şi în secolul al XIX-îea, pare sã fi rupt

50 51

Fragment preluat în conformitate cu Legea 8/1996 – numai pentru uz didactic


BRAUDEL, Fernand, Gramatica civilizaţiilor, Bucureşti, Editura Meridiane, 1995

acest ciclu infernal şi sã fi redat omului, chiar în numãr • Indiferent dacã fluctuaţia merge într-un sens sau
foarte mare, valoarea sa, posibilitatea de a munci şi a altul, viaţa economicã este aproape întotdeauna crea-
trãi. Istoria Europei va demonstra acest lucru: aceastã toare de surplus.
valoare în creştere a omului, necesitatea deci de a cruţa
folosirea lui, au permis avîntul maşinilor şi motoarelor. Or, cheltuirea, risipirea acestui surplus au reprezentat una
Antichitatea greco-romanã deşi inteligentã, nu a avut din condiţiile Indispensabile înfloririi civilizaţiilor, a
maşinile pe mãsura inteligenţei sale. Ea nu a cãutat de anumitor forme de artã. Astãzi, cînd admirãm cutare
fapt sã le aibã: ea a avut neajunsul de a poseda sclavi. arhitecturã, sculpturi sau portrete, contemplãm de
China clasicã, formatã mult înaintea secolului al asemenea, fãrã sã o ştim întotdeauna, orgoliul calm al
XlII-lea, atît de inteligentã şi ea îndeosebi în planul unui oraş, extravaganţa vanitoasã a unui prinţ sau
tehnicii a avut, de asemenea, din nefericire, prea mulţi bogãţia prea nouã a unui negustor-bancher. Civilizaţia
oameni. Omul nu costã nimic; el îndeplineşte orice în Europa, începînd din secolul al XVI-lea (şi fãrã
sarcinã într-o economie care ignorã practic chiar şi îndoialã mai devreme), se aflã pînã la ultimul ei nivel
animalul domestic, în consecinţã, China, multã vreme sub semnul banului şi al capitalismului.
avansatã pe plan ştiinţific, nu va trece pragul ştiinţei Civilizaţia este astfel funcţia unei anumite redistri-
moderne. Ea va lãsa Europei acest privilegiu, aceastã buiri a banilor. Civilizaţiile se nuanţeazã diferit, întîi la
onoare, acest beneficiu. nivelurile lor superioare, apoi în cuprinsul lor, potrivit
modului de redistribuire care le este propriu, potrivit
mecanismelor sociale şi economice care prelevã din
• Incidenţa fluctuaţiilor economice: viaţa economicã circuitele bãneşti partea rezervatã luxului, artei, culturii,
nu înceteazã sã oscileze, unele fluctuaţii fiind scurte, în secolul al XVII-lea, în vremurile foarte dure din punct
altele lungi. de vedere economic ale domniei regelui Ludovic al
XlV-lea, mecenatul se practica numai la curte sau
Astfel se succed, de-a lungul anilor, perioadele eco- aproape numai la curte, întreaga viaţã literarã şi artisti-
nomice bune şi rete, şi de fiecare datã societãţile şi cã se desfãşoarã în acest cerc strimt, în perioada fas-
civilizaţiile resimt consecinţele, mai ales cînd este vorba tului şi facilitãţilor economice ale secolului al XVIII-lea,
de mişcãri prelungite. Pesimismul şi îngrijorarea de la aristocraţia şi burghezia participã din plin, alãturi de
sfîrşitul secolului al XV-lea — aceastã „toamnã a Evului regalitate, la rãspîndirea culturii, ştiinţei, filozofiei...
Mediu", care 1-a preocupat atît de mult pe J. Huizinga - Dar în aceastã epocã luxul rãmîne încã privilegiul
corespund unui recul important al economiei Occidentu- unei minoritãţi sociale. Civilizaţia subiacentã, cea a
lui. La fel, mai tîrziu, romantismul european corespunde vieţii cotidiene şi sãrace, nu se bucurã deloc de acesta.
unui recul economic de lungã duratã, între 1817 şi Or, parterul unei civilizaţii este adesea adevãratul ei
1852. Expansiunile economice ale secolului al XVIII-lea nivel. Ce este libertatea? Ce înseamnã cultura individului
(dupã 1733) au cunoscut cîteva frînãrî (aşa cum s-a cînd nu poate fi atins minimul vital? Din acest punct de
întîmplat în ajunul Revoluţiei), dar, în ansamblu, accele- vedere, secolul al XlX-lea european despre care S-a scris
rarea lor beneficã înlocuieşte dezvoltarea intelectualã din atît, secolul al XlX-lea al noilor îmbogãţiţi, al „bur-
„Secolul Luminilor" într-un context de bunãstare, de co- gheziei cuceritoare", agasantul secol al XlX-lea anunţã
merţ activ, industrie în plin avînt, de creştere a numã- (deşi el nu realizeazã încã) un nou destin pentru civili-
rului oamenilor. zaţii şi pentru fiinţa umanã. Pe mãsurã ce numãrul
oamenilor creşte considerabil, iatã-i, din ce în ce mai
mulţi, chemaţi sã participe la o anumitã civilizaţie

52 53

Fragment preluat în conformitate cu Legea 8/1996 – numai pentru uz didactic


BRAUDEL, Fernand, Gramatica civilizaţiilor, Bucureşti, Editura Meridiane, 1995

* care îi propune lungul titlu al acestui paragraf. ªi


colectivã. Fãrã îndoialã, preţul unei asemenea transfor- aceste ezitãri de limbaj indicã însãşi tinereţea psiholo-
mãri (inconştiente, nu trebuie sã o mai spunem) a fost, giei colective,
pe plan social, foarte mare. Dar rezultatul este important.
Dezvoltarea învãţãmîntului, accesul la culturã, în Psihismul este termenul favorit al unui istoric, mare
universitãţi, promovarea socialã sînt cuceririle de mare specialist al acestui domeniu, Alphonse Dupront. Conşti-
importanţã ale deja bogatului secol al XÎX-lea. entizarea nu înseamnã decît un moment al acestor
Marea problemã, astãzi ca şi mîine, este crearea unei evoluţii (în general sfîrşitul lor). Mentalitate este evident
civilizaţii care sã fie în acelaşi timp de calitate şi de cuvîntul mai comod. Lucien Febvre, în admirabilul sãu
masã, teribil de costisitoare, de neconceput fãrã impor- Rabelais, prefera sã vorbeascã de instrument mental.
tante surplusuri puse în slujba societãţii, de neconceput Dar cuvintele au puţinã importanţã! Problema nu
de asemenea fãrã timpul liber pe care maşinismul va fi depinde de ele. în fiecare apocã, o anumitã reprezentare a
fãrã îndoialã capabil sã ni-1 ofere în curînd. în ţãrile lumii şi a lucrurilor, o mentalitate colectivã dominantã
industrializate, acest viitor este sesizabil, într-un rãstimp însufleţeşte, penetreazã întreaga masã a societãţii.
mai scurt sau mai lung. Dar problema se complicã la Aceastã mentalitate care dicteazã atitudinile, orienteazã
opţiunile, înrãdãcineazã prejudecãţile, înclinã într-o
scara lumii. parte sau alta mişcãrile unei societãţi este eminamente
Pentru cã aceleaşi inegalitãţi ale accesului la civili- un fapt de civilizaţie, într-o mãsurã mult mai mare decît
zaţie pe care viaţa economicã le-a creat între diferitele accidentele sau circumstanţele istorice şi sociale ale unei
clase sociale, le-a creat şi între diferitele ţãri din lume. epoci, ea este rodul moştenirii îndepãrtate, al temerilor,
O mare parte a lumii constituie ceea ce un eseist a credinţelor, al unor nelinişti strãvechi aproape inconşti-
denumit „proletariat exterior", care în limbaj curent se ente adesea, este adevãratul rezultat al unei imense
numeşte lumea a treia, masa enormã de oameni pentru contaminãri ai cãrei germeni sînt pierduţi în trecut şi
care accesul la minimul vital se pune chiar înaintea transmişi de-a lungul unor întregi generaţii de oameni.
accesului la civilizaţia — care le este adesea necunoscu Reacţiile unei societãţi la evenimentele momentului, la
tã—a propriei ţãri. Ori umanitatea va munci pentru a presiunile pe care le exercitã asupra ei, la deciziile pe
umple aceste denivelãri gigantice, ori civilizaţia sau care le cere de la ea se supun mai puţin logicii, sau chiar
civilizaţiile îşi vor asuma riscul de a dispãrea fãrã interesului egoist, cît acestui comandament neformulat,
urmã. adesea imposibil de formulat şi care ţîşneşte din inconşti-
entul colectiv.
Aceste valori fundamentale, aceste structuri psiholo-
Civilizaţiile sînt mentalitãţi colective gice reprezintã în mod categoric ceea ce civilizaţiile pot
comunica cel mai puţin una alteia, ceea ce le izoleazã şi
Dupã geografie, sociologie şi economie, psihologia ne le deosebeşte cel mai bine. Iar aceste mentalitãţi sînt de
obligã la o ultimã confruntare. Cu deosebirea cã asemenea puţin sensibile la trecerea timpului. Ele se
psihologia colectivã nu este o ştiinţã atît de sigurã de schimbã lent, nu se transformã decît dupã îndelungate
sine, atît de bogatã în rezultate ca ştiinţele umane la care perioade de incubaţie, puţin conştiente şi ele.
ne-am referit pînã acum. Ea se aventureazã foarte rar pe
cãile istoriei.

54 55

Fragment preluat în conformitate cu Legea 8/1996 – numai pentru uz didactic


BRAUDEL, Fernand, Gramatica civilizaţiilor, Bucureşti, Editura Meridiane, 1995

• Aici religia este trãsãtura cea mai puternicã, atitudine degajatã în raport cu viaţa religioasã. Dar va
nucleul civilizaţiilor, trecutul si în acelaşi timp prezen- trebui sã revenim asupra singularitãţii sale. Cu excepţia
tul lor. cîtorva exemple deosebite (unii sofişti chinezi, unii
filozofi arabi ai secolului al XII-lea), nici una dintre
ªi în primul rînd, bineînţeles, nucleul civilizaţiilor aceste detaşãri nu se remarcã cu atîta claritate în istoria
neeuropene. în India, de exemplu, toate acţiunile îşi lumii în afara Occidentului. Aproape întotdeauna civiliza-
extrag forma şi justificarea din viaţa religioasã şi nu din ţiile sînt invadate, scãldate de religios, supranatural,
raţiune. De acest lucru se mirau deja grecii, dacã este sã magic; ele trãiesc aici dintotdeauna, inspirã cele mai
dãm crezare anecdotei povestite de Eusebiu, episcop de puternice motivaţii ale psihismului lor particular. Vom
Cezareea (265—340): „Aristoxane, muzicianul, povesteşte avea ocazia sã repetãm aceasta de multe ori.
despre indieni urmãtoarea istorioarã: unul dintre ei îl
întîlneşte la Atena pe Socrate şi îi cere sã-şi defineascã
filozofia. «Este un studiu al realitãţilor umane», rãspun-
de Socrate. La care indianul izbucneşte în rîs: «Cum ar
putea un om sã studieze realitãţile umane, a exclamat
el, cînd nu cunoaşte realitãţile divine!»"
Un filozof hindus contemporan, Siniti Kunar Chat-
terji, descrie urmãtoarea imagine binecunoscutã despre
neputinţa omului de a mãsura imens.ul mister şi, în
acelaşi timp, unicitatea supranaturalului: „Sîntem aseme-
nea orbilor care, pipãind o parte sau alta a unui elefant,
sînt convinşi unul cã atinge o coloanã, altul un şarpe, al
treilea o substanţã durã, al patrulea un zid sau o perie
prevãzutã cu o coadã flexibilã, dupã cum ating
piciorul, trompa, colţii, corpul sau coada."
În faţa acestei profunde smerenii religioase, Occiden-
tul pare sã-şi fi uitat izvoarele creştine. Dar mai degrabã
decît de o rupturã pe care raţionalismul ar fi creat-o între
religios şi culturã, trebuie sã vorbim de fapt de o
coexistenţã între laic, ştiinţã şi religie, de dialoguri,
dramatice sau pline de încredere, niciodatã întrerupte în
pofida aparenţelor. Creştinismul se afirmã ca o realitate
esenţialã a vieţii occidentale şi care îi marcheazã, fãrã
ca ei sã o ştie sau sã o recunoascã vreodatã, chiar şi
pe atei. Normele etice, atitudinile în faţa vieţii şi a
morţii, concepţia despre muncã, valoarea efortului, rolul
femeii sau al copilului, iatã tot atîtea comportamente
care par sã nu mai .aibã nici o legãturã cu sentimentul
creştin şi care, cu toate acestea, derivã din el.
Nu este mai puţin adevãrat cã tendinţa civilizaţiei
occidentale, -din momentul din care gîndirea greacã se
dezvoltã, este atracţia spre raţionalism, deci spre o
56

Fragment preluat în conformitate cu Legea 8/1996 – numai pentru uz didactic


BRAUDEL, Fernand, Gramatica civilizaţiilor, Bucureşti, Editura Meridiane, 1995

la punct a unei tehnici..., toate — evenimente aparent


CAPITOLUL III independente unele de altele (nu existã nici o legãturã,
CIVILIZAŢIILE SÎNT CONTINUITÃŢI la prima vedere, între filozofia lui Merleau-Ponty şi o
pînzã de ultimã orã a lui Picasso).
Aceste fapte de civilizaţie, sã reţinem, au întotdeauna
o existenţã destul de scurtã. Cum ne vor duce ele spre
aceste coordonate pe care trebuie sã le descoperim, în
acelaşi timp strãvechi şi actuale, dacã ele par sã se
înlocuiascã şi sã se distrugã uneori unele pe altele mai
degrabã decît sã se continue?

• Aceste spectacole stau de fapt sub semnul schimbã-


rilor permanente. Programul se schimbã, nimeni nu
Rãmîne sã punem problema istoriei, a unitãţilor ei de doreşte ca el sã se menţinã multã vreme pe afiş.
mãsurã, a explicaţiilor ei evident esenţiale într-un
demers complicat, pe care ea îl va complica şi mai mult, Aceastã variabilitate se exprimã în însãşi succesiunea
dar cãruia ii va da un sens. Practic, nu existã civilizaţie epocilor literare, artistice sau filozofice. Tot atîtea
actualã care sã poatã fi cu adevãrat înţeleasã fãrã o episoade închise in ele însele. Se poate spune, împrumu-
cunoaştere a itinerariilor deja parcurse, a valorilor tînd limbajul economiştilor, cã existã conjuncturi
strãvechi, a experienţelor, trãite. O civilizaţie este culturale tot aşa cum existã conjuncturi economice,
întotdeauna un trecut, un anumit trecut viu. adicã fluctuaţii, mai mult sau mai puţin lungi sau
Prin urmare, istoria unei civilizaţii este cãutarea, precipitate, şi care cel mai adesea se succed, contestîn-
printre coordonatele vechi, a acelora care rãmîn valabile du-se violent. De la o epocã la alta totul se schimbã sau
şi astãzi. Nu se pune problema sã spunem tot ce se pare cã se schimbã, la fel cum la teatru, un proiector,
poate şti despre civilizaţia greacã sau despre Evul Mediu fãrã a modifica decorurile sau feţele, le coloreazã
chinez, ci tot ceea ce, din aceastã viaţã de altãdatã, diferit şi le proiecteazã într-un alt univers.
rãmine eficient chiar şi astãzi în Europa occidentalã sau Dintre aceste „epoci", Renaşterea este cel mai frumos
în China lui Mao Tzedong. Tot ceea ce scurtcircuiteazã exemplu. Ea are temele sale, culorile, preferinţele sale,
trecutul şi prezentul este, de cele mai multe ori, la obiceiurile sale chiar. Ea stã sub semnul pasiunii intelec-
depãrtare de secole întregi. tuale, al dragostei pentru frumos, al discuţiilor libere şi
tolerante în care jocurile spiritului vin sã se adauge
bucuriei de a trãi: Stã, de asemenea, sub semnul unei
Civilizaţiile vãzute în duratele lor scurte, de descoperiri sau al unei redescoperiri a operelor antichitã-
pe o zi pe alta ţii, la care participã cu pasiune întreaga Europã cul-
tivatã.
Sã începem însã cu începutul. Orice civilizaţie, de ieri Tot aşa existã şi o conjuncturã romanticã (în mare
ca şi de astãzi, se dezvãluie în primul rind printr-o serie de la 1800 pînã la 1850, deşi a existat, fireşte, un
de manifestãri uşor de sesizat: o piesã de teatru, o preromantîsm şi un romantism întîrziat); ea va marca
expoziţie de picturã, succesul unei cãrţi, o filozofie, o simţirea şi mintea de-a lungul unei epoci — confuzã,
modã vestimentarã, o descoperire ştiinţificã, o punere neclarã, lipsitã de bucurie — de dupã Revoluţie şi
58 59

Fragment preluat în conformitate cu Legea 8/1996 – numai pentru uz didactic


BRAUDEL, Fernand, Gramatica civilizaţiilor, Bucureşti, Editura Meridiane, 1995

semnaleazã o „cotiturã", o fazã nouã. Cu cît anunţul


Imperiu, care va fi o perioadã de reflux economic în este mai important, cu atît semnalul se impune.
întreaga Europã (între 1817 şi 1852). Nu vom afirma cã Un eveniment foarte important (adicã plin de conse-
acest reflux, el singur, explicã sau, cu atît mai mult, cinţe) a fost descoperirea gravitaţiei universale de cãtre
creeazã neliniştea romanticã; nimic nu ne spune cã n-ar Newton, în 1687. Un eveniment marcant a fost reprezen-
fi existat şi perioade deosebite în ceea ce priveşte sensibi- taţia Cidului (1636) sau a operei Hernani (1830).
litatea de a trãi şi de a gîndi, independente sau semi-in-
La fel se evidenţiazã şi oamenii, în mãsura în care
dependente de price context... în orice caz, fiecare gene-
opera lor anunţã o perioadã a istoriei, sau reprezintã un
raţie are dorinţa de a o nega pe cea precedentã, iar cea
episod al acesteia. Poate fi vorba la fel de bine despre
care îi va urma îi va plãti cu aceeaşi monedã. Ar exista
Joachim du Bellay (1522—1566) cu a sa Dejense et
astfel o oscilaţie fãrã sfîrşit între romantism (sau baroc,
afirma Eugenio d'Ors) şi clasicism, între inteligenţa lllustration de la Langue francaise, cît şi despre Leibnitz
seacã şi inima neliniştitã, cu rãsturnãri spectaculoase. (1646—1716), pãrintele calculului infinitezimal sau Denis
Imaginea care se impune este deci cea a unui perma- Papin (1647-1714), inventatorul maşinii cu aburi.
nent du-te-vino. O civilizaţie, ca şi o economie, are Dar numele care dominã cu adevãrat istoria civi-
ritmurile sale. Ea aratã ca o istorie cu eclipse pe care nu lizaţiilor sînt cele care depãşesc o serie de conjuncturi,
vom ezita sã o decupãm în bucãţi succesive, în tranşe aşa cum o navã poate învinge mai multe furtuni. La
aproape strãine unele de altele. Nu numim oare Secolul joncţiunea unor vaste perioade apar adesea spirite
lui Ludovic al XlV-lea Secolul Luminilor"] ªi chiar privilegiate, în care se încarneazã mai multe generaţii:
„civilizaţia clasicã", „civilizaţia secolului al XVIII-lea"? Dante (1265-1321) la sfîrşitul Evului Mediu „latin";
Este vorba aici de „civilizaţiile de epocã", „invenţii Goethe (1749—1832) la sfîrşitul primei perioade moderne
diabolice" cum susţine un economist filozof, Joseph a Europei; sã-1 adãugãm pe Newton la începuturile
Chappey. Acest mod de a discuta i se pare sã contrazi-cã, fizicii clasice şi, de asemenea, ridicat la dimensiunile
de fapt, însãşi ideea de civilizaţie, care, vom vedea, colosale ale ştiinţei noi de astãzi, prestigiosul Albert
presupune o continuitate. Dar, pentru moment, sã lãsãm Einstein (1879-1955).
aceastã contradicţie. De altfel, unitatea şi diversitatea nu Întemeietorii marilor sisteme de gîndire aparţin acestei
înceteazã sã se înfrunte, sã trãiascã împreunã. Iar noi categorii de excepţie: Socrate sau Platon, Confucius,
trebuie sã le înţelegem aşa cum sînt. Descartes sau Karl Marx dominã mai multe secole
deodatã. Ei sînt întemeietori de civilizaţie; cu greu
putem sã acordãm mai puţinã importanţã acelor aştri
• „Cotituri", evenimente, eroi: aceste conjuncturi, de primã mãrime, fondatori de religii: Buddha, Christos,
aceastã succesiune de evenimente ne ajutã sã înţe- Muhammad, strãlucitori cu toţii încã, "este oare nevoie
legem locul aparte pe care îl ocupã în istoria civiliza- sã o mai spunem?
ţiilor anumite evenimente sau personaje excepţionale. în concluzie, unitatea de mãsurã dupã care se
judecã şi se claseazã, în ordinea importanţei, masa
Fiecare eveniment, vãzut de aproape, se descompune confuzã de evenimente şi masa nu mai puţin confuzã de
într-o serie de fapte, gesturi, roluri, în definitiv, civiliza- oameni este timpul pe care ei îl aşazã pînã la ştergerea
ţiile înseamnã oameni şi deci demersurile lor, acţiunile,
lor de pe scena lumii. Numai cei cãrora le aparţine
entuziasmele, „angajamentele" acestor oameni, ca şi
durata şi care se confundã cu o realitate îndelung trãitã
schimbãrile sînt nesfîrşite. Cu toate acestea, în aceastã
serie de fapte, de opere, de biografii, o selecţie se conteazã în marea istorie a civilizaţiei. Astfel se regã-
impune: se detaşeazã evenimentele sau oamenii care sesc, dincolo de o istorie familiarã, cu limpezime,

60 61

Fragment preluat în conformitate cu Legea 8/1996 – numai pentru uz didactic


BRAUDEL, Fernand, Gramatica civilizaţiilor, Bucureşti, Editura Meridiane, 1995

coordonatele secrete ale timpului lung spre care trebuie Aceste realitãţi, aceste structuri sînt în general
strãvechi, de lungã duratã şi întotdeauna trãsãturi
acum sã ne îndreptãm.
distinctive şi originale. Ele dau civilizaţiilor aspectul
specific, fiinţa lor. ªi acestea nu le înlocuiesc în nici un
fel, fiecare fiind considerate ca valori de neînlocuit.
Civilizaţiile în structurile lor Bineînţeles, aceste permanenţe, aceste opţiuni moştenite
Acest limbaj al epocilor nu ne-a dat decît imagini sau aceste refuzuri faţã de alte civilizaţii, sînt în general
schimbãtoare: ele apar, pe scena civilizaţiilor, apoi inconştiente pentru marea masã a oamenilor. ªi este
necesar, pentru a le contura cu claritate, sã te îndepãr-
dispar. Dacã încercata sa sesizãm ceea ce, m timpul
tezi, cel puţin mental, de civilizaţia în care te afli.
desfãşurãrii spectacolului, nu se schimbã deloc în
Sã luãm un exemplu simplu şi care afecteazã
fundalul scenei, apar atunci alte realitãţi, mai simple,
structuri profunde — rolul femeii în secolul al XX-lea,
care prezintã un interes nou. Unele dureazã timp de într-o societate datã, sã zicem a noastrã, societatea
douã sau trei spectacole, altele traverseazã cîteva secole, europeanã. Particularitãţile sale nu se evidenţiazã (atît
altele, în sfirşit, dureazã atît de mult încît le credem le gãsim de „fireşti") decît în comparaţie cil rolul femeii
imuabile; în mod greşit, bineînţeles, cãci se mişcã şi ele, musulmane sau, pentru a merge la celãlalt capãt al
dar lent, imperceptibil: lanţului, cu cel al femeii americane din Statele Unite.
Dacã vrem sã înţelegem de ce-ul acestei situaţii sociale
• Realitãţile abordate în capitolul precedent sînt: con- va trebui sã ne întoarcem mult în trecut, cel puţin pînã
stringerile exercitate continuu de spaţii, ierarhiile în secolul al Xll-lea, în epoca „dragostei curtenitoare",
sociale, „psihismele" colective, necesitãţile economice, pentru a ne da seama care a fost concepţia despre
toate acestea fiind forţe profunde, puţin re cognoscibile dragoste şi cuplu în Occident. Apoi sã recurgem la o
totuşi la prima vedere, în special pentru cei care trãiesc serie de explicaţii: creştinismul, accesul femeilor în şcoli
în aceeaşi perioadã cu ele, cãrora le par întotdeauna şi universitãţi; ideea europeanului despre educaţia
de la sine înţelese şi nu le pun nici un fel de probleme. copiilor, condiţiile economice: nivelul de trai, munca
Acestea sînt realitãţi pe care limbajul de astãzi le ' femeii în cãmin sau în afara casei etc.
desemneazã sub numele de „structuri", Rolul femeii se afirmã întotdeauna ca o structurã de
.civilizaţie, un test, pentru cã el .este în fiecare civilizaţie
Istoricul însuşi nu le vede apârînd imediat în expunerea o realitate de lungã duratã, rezistentã la şocurile
sa cronologicã obişnuitã, prea precipitatã. De asemenea, exterioare, greu de schimbat de azi pe mîine.
nu putem nici înţelege, nici urmãri îndeosebi aceste
realitãţi în evoluţia lor foarte lentã decît parcurgînd,
consunând vaste spaţii temporale. Mişcãrile de supra- • Unei civilizaţii îi repugnã în general sã adopte un
faţã de care vom vorbi imediat, evenimentele şi oameni:
bun cultural care pune în discuţie una din structurile
ei profunde. Aceste refuzuri de a împrumuta, aceste
înşişi dispar în faţa ochilor noştri atîta timp cît le apar în
ostilitãţi secrete sînt relativ rare, dar conduc întotdea-
faţã mari permanenţe sau semipermanenţe, conştiente şi
una în inima unei civilizaţii.
inconştiente în acelaşi timp. Aici se aflã „temeliile" sau
mai degrabã „structurile" civilizaţiilor: sentimentele În fiecare zi, o civilizaţie împrumutã de la vecinii sãi,
religioase de exemplu, sau imobilismele rurale, sau chiar dacã „reinterpreteazã", asimileazã ceea ce tocmai
atitudinile în faţa morţii, în faţa muncii, plãcerii, vieţii a luat de la aceştia. La prima vedere, fiecare civilizaţie
familiale...
63

Fragment preluat în conformitate cu Legea 8/1996 – numai pentru uz didactic


BRAUDEL, Fernand, Gramatica civilizaţiilor, Bucureşti, Editura Meridiane, 1995

„Aceşti schismatici, scria Petrarca, s-au temut de noi şi


seamãnã cu o garã de mãrfuri care nu va înceta sã ne-au urît din rãrunchi".
primeascã, sã expedieze bagaje eteroclite. Alt refuz care s-a conturat lent (în Franţa, unde
Cu toate acestea, fiind solicitatã, o civilizaţie poate ezitarea va fi cea mai mare, îi va trebui aproape un secol)
respinge cu încãpãţînare un aport sau altul din exterior. este cel care închide în faţa Reformei Italia^ şi Peninsula
Marcel Mauss va semnala acest lucru: nu este o civili- Ibericã, apoi Franţa, cîmp de bãtãlie multã vreme
zaţie demnã de acest nume aceea care nu are repulsiile, indecis între cele douã maniere de a crede în Christos.
refuzurile sale. De fiecare datã refuzul este concluzia încã un refuz, şi nu numai politic, deşi nu este
unei lungi serii şi experienţe. Gîndit, hotãrit în timp, el unanim, este cel care îndepãrteazã un Occident evoluat
capãtã întotdeauna o importanţã extremã. şi o Americã anglo-saxonã (inclusiv Canada) de marx-
Nu este oare cazul clasic cucerirea Constantinopolului de ism şi de soluţiile totalitare ale Republicilor socialiste:
cãtre turci în 1453? Un istoric turc de astãzi a nu-ul este categoric din partea ţãrilor germanice şi
susţinut cã oraşul s-a predat, cã a fost cucerit din anglo-saxone; temperat şi mult mai nuanţat din partea
interior înaintea asaltului turcilor. Deşi excesivã, teza nu Franţei şi a Italiei, şi chiar din partea ţãrilor iberice. Este
este inexactã. Practic, Biserica Ortodoxã (dar am putea vorba aici, probabil, de un refuz de la civilizaţie la
spune civilizaţia bizantinã) a preferat uniunii cu latinii, civilizaţie.
singurii care îi puteau salva, supunerea faţã de turci. Nu Vom spune, pe aceeaşi linie de gîndire, cã o Europã
vorbim de o „decizie", luatã repede pe teren, în faţa occidentalã care sã fi adoptat comunismul 1-ar fi
evenimentului. Este vorba de rezultatul firesc al unui lung organizat probabil în maniera ei, 1-ar fi sistematizat aşa
proces, tot atît de lung ca şi decãderea Bizanţului însuşi şi cum sistematizeazã în prezent capitalismul, într-un mod
care, zi de zi, a accentuat repulsia grecilor faţã de categoric diferit de cel al Statelor Unite.
apropierea de latini, de care îi despãrţeau divergenţele
teologice.
Uniunea era posibilã, împãratul Mihail Paleolog o • Aceastã operaţie, de primire sau de refuz, pe care o
acceptase la Conciliul de la Lyon, în 1274. împãratul civilizaţie o efectueazã în faţa unor civilizaţii exte-
loan al V-lea, în 1369, a fãcut la Roma profesiune de rioare, o exercitã şi faţã de ea însãţi, într-un ritm
credinţã catolicã, în 1439, Conciliul mixt de la Florenţa a lent. Aproape întotdeauna aceastã opţiune este în micã
demonstrat din nou posibilitatea uniunii. Cei mai mãsurã conştientã sau aproape inconştientã. Dar
eminenţi teologi greci, loan Beccos, Demetrios Lydones, tocmai datoritã acestei operaţii o civilizaţie se transfor-
Bessarion au scris în favoarea uniunii cu un talent la mã puţin cîte puţin, „despãrţindu-se" de o parte a
înãlţimea cãruia adversarii lor nu au ajuns nicicum. Cu propriului sãu trecut.
toate acestea, între turci şi latini, grecii îi vor prefera pe Din mulţimea de bunuri sau atitudini pe care trecutul şi
turci. „Dornicã de independenţã, Biserica bizantinã şi-a evoluţiile sale le împing spre ea şi i le propun, ea triazã
chemat duşmanul, i-a predat Imperiul şi Creştinãtatea", pe nesimţite, îndepãrteazã sau favorizeazã şi, prin
pentru cã, aşa cum scria încã din 1385 patriarhul
opţiunile sale, recompune' o faţadã niciodatã nouã în
(Constantinopolului) papei Urban al Vl-lea, a lãsat
întregime, niciodatã aceeaşi.
Bisericii greceşti „deplinã libertate de acţiune" şi acesta
este cuvîntul decisiv. Femand Grenard, de la care împru- Aceste refuzuri interne pot fi directe, atenuate,
mutãm aceste explicaţii, adaugã: „Aservirea Constanti- durabile sau pasagere. Numai refuzurile durabile sînt
nopolului de cãtre Muhammad al II-lea a fost triumful esenţiale în aceste domenii pe care le explicã în mod
patriarhului antiunionist". Occidentul cunoştea de altfel progresiv studiile de istorie psihologicã, extinse fie la
foarte bine aceastã antipatie a Orientului faţã de el.
65
64

Fragment preluat în conformitate cu Legea 8/1996 – numai pentru uz didactic


BRAUDEL, Fernand, Gramatica civilizaţiilor, Bucureşti, Editura Meridiane, 1995

dimensiunile unei ţãri, fie ale unei civilizaţii. Astfel, sã fie întotdeauna evident. Vom vedea cã aceste studii
Alberto Tenenti prezintã douã lucrãri de pionierat des- de psihologie retrospectivã au fost marcate în trecere de
pre viaţã şi moarte în secolele al XV-lea şi al XVI-lea; descoperirile psihanalizei.
de la R. Mauzi avem o punere în discuţie a ideii de Cartea lui Michel Foucault studiazã un caz particular:
fericire în Franţa secolului al XVIII-lea (L'Idee de separarea între raţiune şi nebunie, între nebuni şi raţio-
bonheur en France au XVIII siecle); de la Michel nali, necunoscutã în Evul Mediu european pentru care
Foucault — o carte pasionatã şi pasionantã, L'Histoire nebunul, ca orice nefericit, era, mai mult sau mai puţin
de la folie â l'âge classique (1961). misterios, trimisul lui Dumnezeu. Nebunii vor fi închişi,
În toate aceste trei cazuri este vorba de „lucrarea" cu asprime şi brutalitate mai întîi, în secolul al XVII-lea,
unei civilizaţii asupra ei însãşi, care se luptã cu ea cãzut în admiraţia ordinii sociale şi pentru care aceştia
însãşi, „lucrare" care nu se remarcã decît rareori în nu sînt decît epave ce trebuie îndepãrtate de lume, aşa
plinã luminã. Totul se mişcã cu o asemenea încetinealã cum sînt îndepãrtaţi delincvenţii şi trîndavii fãrã leac;
încît contemporanii nu observã niciodatã. De fiecare apoi, ei sînt trataţi cu blîndeţe, cu o anumitã dragoste în
datã, eliminãrile şi adaosurile complementare care secolul al XlX-lea care îi va recunoaşte ca bolnavi. De la
o atitudine la alta problema centralã nu s-a schimbat
decurg uneori din ele — se opereazã timp de secole, cu
totuşi: pornind de la epoca clasicã şi pînã în zilele
interdicţii, baricade, cicatrizãri dificile, adesea imper-
noastre, Occidentul s-a „departajat" de nebunie, a proscris
fecte, totdeauna considerabil de îndelungate.
limbajul ei şi i-a refuzat prezenţa. Astfel, triumful raţiunii
Este ceea ce Michel Foucault numeşte, într-un limbaj este însoţit în profunzime de o furtunã lungã şi silen-
specific, „departajare", cu alte cuvinte respingerea din ţioasã, de un demers cvasiinconştient, cvasiignorant şi
partea unei civilizaţii dincolo, de frontierele ei şi de firul care este totuşi într-un anumit fel sora acestei victorii
drept al vieţii sale a unei valori sau alteia renegate. „S-ar care a fost, în plinã luminã, cucerirea raţionalismului şi
putea face, scrie el, o istorie a limitelor, a acestor gesturi a ştiinţei clasice.
obscure care trebuie uitate din momentul în care au fost Am putea da, bineînţeles, şi alte exemple în ceea ce
fãcute, prin care o civilizaţie respinge ceva care va fi priveşte aceste departajãri sau semidepartajãri. Cartea lui
pentru ea Exteriorul; şi de-a lungul întregii sale istorii, Alberto Tenenti urmãreşte cu grijã procesul prin care
acest vid, acest spaţiu alb prin care se izoleazã, o Occidentul a „reconsiderat" problema morţii creştine aşa
desemneazã în aceeaşi mãsurã ca valorile sale. Cãci ea
cum fusese ea conceputã în Evul Mediu, ca simplã
primeşte aceste valori şi le menţine în continuitatea
trecere a creaturii, exilatã pe pãmînt, spre adevãrata
istoriei; dar în acest domeniu despre care vrem sã viaţã de dincolo, în secolul al XV-lea, moartea devine
vorbim ea îşi exercitã opţiunile esenţiale, ea face
„umanã", încercarea supremã a omului în grozãvia des-
partajul (sublinierea o facem noi) care îi dã caracterul
compunerii trupului. Dar în aceastã nouã concepţie
sãu pozitiv; în aceasta constã1 încetineala originarã cu despre moarte omul gãseşte noua concepţie despre o
care se formeazã".
viaţã care, dupã pãrerea sa, îşi redescoperã preţul,
Acest frumos text meritã sã fie citit şi recitit. O valoarea umanã. O anumitã obsesie a morţii dispare cu
civilizaţie ajunge la reprezentarea ei personalã respingînd secolul urmãtor — al XVI-lea — care, cel puţin la
ceea ce o jeneazã în obscuritatea terenurilor limitrofe şi începuturile sale, este secolul bucuriei de a trãi.
deja strãine. Istoria sa înseamnã decantarea, timp de
secole, a unei personalitãţi colective, prinsã, ca orice
personalitate individualã, între un destin conştient şi clar,
• ªocurile violente ale civilizaţiilor; pînã acum, argu-
şi un destin obscur şi inconştient care serveşte drept baza
mentele s-au bazat pe civilizata, aflate în raporturi
şi motivaţie esenţialã celuilalt, dar fãrã ca acest lucru
67

Fragment preluat în conformitate cu Legea 8/1996 – numai pentru uz didactic


BRAUDEL, Fernand, Gramatica civilizaţiilor, Bucureşti, Editura Meridiane, 1995

paşnice unele cu altele, libere pe opţiunile lor. Or, Istorie şi civilizaţie


raporturile violente au fost adesea regula, întotdeauna
tragice, ele au fost destul de des inutile pe termen lung.
Aceste incursiuni în rezistenţele, acceptãrile, perma-
nenţele, deformãrile lente ale civilizaţiilor permit
Succese ca romanizarea Galiei şi a unei- mari pãrţi a
formularea unei ultime definiţii, cea care restituie civili-
Occidentului european cucerit nu se explicã decît prin
zaţiilor chipul lor particular, unic: ele sînt continuitãţi
durata lungã a încercãrii şi, de asemenea, indiferent ce
s-a spus despre aceasta, prin nivelul scãzut, la început, interminabile, continuitãţi istorice.
al popoarelor romanizate, prin admiraţia pe care au Civilizaţia este astfel cea mai lungã dintre istoriile
avut-o pentru învingãtor; pe scurt, printr-o anumitã lungi. Dar istoricul nu are acces de la bun început la
conivenţã. Dar aceste reuşite au fost rare; excepţii, ele acest adevãr care nu se degajã decît la capãtul unor
confirmã regula. observaţii succesive. Astfel, într-o ascensiune, priveliştea
În timpul acestor contacte violente, eşecurile au fost se lãrgeşte progresiv.
mai frecvente decît reuşitele. „Colonialismul" a putut sã
triumfe ieri, dar astãzi fiasco-ul lui nu mai trezeşte nici
o îndoialã. Or, colonialismul este prin excelenţã îneca- • Diferitele timpuri ale istoriei: istoria acţioneazã la
rea unei civilizaţii de cãtre o alta. învinşii cedeazã diverse niveluri, cu unitãţi de mãsurã adesea diferite, ,
întotdeauna în faţa celui mai puternic, dar supunerea lor sau zi de zi, an de an, pe zeci de ani deodatã sau pe
rãmîne provizorie de cînd existã conflicte între civili- secole întregi.
zaţii.
Aceste perioade lungi de coexistenţã forţatã nu se Peisajul va varia de fiecare datã, în funcţie de mãsura
scurg fãrã concesii sau fãrã înţelegeri, fãrã împru- folositã. Contradicţiile dintre aceste realitãţi observate,
muturi culturale importante, uneori fructuoase. Totuşi, ele dintre perioadele de timp care sînt diferite ca duratã, dau
nu depãşesc niciodatã anumite limite. naştere acelei dialectici proprie istoriei.
Cel mai bun exemplu de interpenetrare culturalã sub Pentru a simplifica explicaţia, sã spunem cã istoricul
semnul violenţei ne este oferit de frumoasa carte a lui lucreazã cel puţin pe trei planuri.
Roger Bastide — Leş Religlons africaines au Brdsll Un plan A, cel al istoriei tradiţionale, al expunerii
(1960). Este istoria tragicã a sclavilor negri smulşi din obişnuite care sare de la un eveniment la altul, la fel ca
diferite pãrţi ale Africii şi aruncaţi în societatea patriar- cronicarul de ieri sau reporterul de astãzi. Astfel, mii de
halã şi creştinã din Brazilia colonialã. Ei vor reacţiona imagini sînt culese în direct şi formeazã imediat o istorie
împotriva acesteia adoptînd creştinismul. Mulţi negri multicolorã, tot atât de bogatã în peripeţii ca un roman
„fugiţi" vor forma republici independente, quillombos: cea în foileton. Dar aceastã istorie, datã uitãrii de îndatã ce
din Palmeiras, dincolo de Bahia, nu se va preda decît în a fost cititã, ne lasã prea adesea cu un sentiment de
urma unui rãzboi în regulã. Faptul cã aceşti negri, insatisfacţie, incapabili sã judecãm sau sã înţelegem.
deposedaţi de tot, aii reconstituit vechile practici reli- Un plan B reflectã evenimentele în mare, fãrã a
gioase ale Africii şi dansurile rituale, cã, în plus, au intra în detalii: romantismul, Revoluţia francezã, revo-
amestecat în ale lor candomble sau macumba practici luţia industrialã, cel de-al doilea rãzboi mondial. De
africane şi practici creştine şi cã acest „sincretism" este data aceasta, unitatea de mãsurã o reprezintã 10, 20,
astãzi viu pe plan cultural, chiar cuceritor, nu este oare chiar 50 de ani. ªi datoritã acestor ansambluri — fie cã
un exemplu uimitor? învinsul a cedat, dar în acelaşi timp le denumim perioade, etape, evenimente sau conjuncturi
s-a apãrat. — se face o apropiere între fapte, sînt interpretate şi se
68 69

Fragment preluat în conformitate cu Legea 8/1996 – numai pentru uz didactic


BRAUDEL, Fernand, Gramatica civilizaţiilor, Bucureşti, Editura Meridiane, 1995

avanseazã explicaţii. Aici gãsim, dacã vreţi, evenimen- rozele îl cred nemuritor. Pentru societãţi, economiile şi
tele de duratã, eliberate de detaliile superflue. miile de incidente cu viaţã scurtã ale istoriei, civiliza-
În sfîrşit, un plan C depãşeşte şi aceste evenimente ţiile, şi societãţile înseşi par nemuritoare.
de duratã şi nu reţine decît mişcãrile seculare sau Aceastã istorie de largã respiraţie, aceastã tele-ista-
multiseculare. El se referã la o istorie în care fiecare rie, aceastã navigare în larg condusã peste oceanul
timpului şi nu de-a lungul coastelor, niciodatã pierdute
mişcare este lentã şi face paşi peste mari perioade de
din vedere de un cabotaj înţelept — acest demers istoric,
timp, o istorie care nu poate fi traversatã decît cu cizme
indiferent de numele sau imaginea cu care îl împodobim,
de şapte poşte. Revoluţia francezã nu mai este decît un
are avantajele şi inconvenientele sale. Avantajele: el
moment, bineînţeles esenţial, al lungii istorii a genero-
obligã sã gîndeşti, sã explici în termeni neobişnuiţi şi
sului destin revoluţionar, violent, al Occidentului. Vol-
sã te serveşti de explicaţia istoricã pentru a înţelege
taire este o simplã etapã a evoluţiei gîndirii libere...
propriu-ţi timp. Inconvenientele, chiar pericolele: poate
În acest ultim stadiu - sociologii care au şi ei cãdea în generalizãri facile ale unei filozofii a istoriei,
imaginile lor ar spune „palier în profunzime" — civili- pe scurt o istorie mai mult imaginatã decît recunoscutã
zaţiile apar — cu excepţia unor accidente, unor peripeţii sau doveditã.
care le-au dat culoare şi le-au marcat destinul — în durata Istoricii au, desigur, motive sã nu fie încrezãtori în
lor sau, dacã preferaţi, în permanenţele lor, în structurile,
cãlãtorii prea entuziaşti, ca Spengler sau Toynbee. Orice
în schemele lor aproape abstracte dar esenţiale. istorie împinsã pînã la explicaţia generalã impune
reveniri constante la realitãţi concrete, la cifre, la hãrţi,
la cronologii precise, pe scurt, la verificãri.
« O civilizaţie nu este deci nici o economie datã, nici
în consecinţã, pentru a înţelege ce este o civilizaţie
o societate datã, ci ceea ce, de-a lungul unor succesiuni
este recomandabil sã ne ocupãm de cazuri concrete mai
de economii, de societãţi, continuã sã trãiascã,
degrabã decît de gramatica civilizaţiei. Toate regulile de
nelãsîndu-se modificatã decît cu greutate şi cîte puţin.
acord şi de dezacord pe care le-am definit vor fi clarifi-
cate, simplificate prin exemplele care vor urma.
Nu ajungem deci la. o civilizaţie decît în timpul mare,
durata lungã, apucînd un fir care nu se mai terminã; de
fapt este ceea ce un grup de oameni de-a lungul unei
istorii tumultuoase, adesea furtunoase, a conservat şi
transmis, din generaţie în generaţie, ca pe bunul sãu cel
mai de preţ.
În aceste condiţii sã nu acceptãm prea repede cã
istoria civilizaţiilor ar fi „întreaga istorie", aşa cum
afirma marele istoric spaniol Rafael Altamira (1951) şi,
cu mult înaintea lui, Franţois Guizot (1855). Este întrea-
ga istorie, fãrã îndoialã, dar privitã dintr-o anumitã
perspectivã, cuprinsã în acest maximum de spaţiu cro-
nologic posibil, compatibilã cu o anumitã coeziune
istoricã şi umanã. ªi nu este, ca sã preluãm imaginea
atît de cunoscutã a iui Fontenelle, istoria rozelor, oricît
de frumoase ar fi ele, ci cea a grãdinarului pe care
70

Fragment preluat în conformitate cu Legea 8/1996 – numai pentru uz didactic


BRAUDEL, Fernand, Gramatica civilizaţiilor, Bucureşti, Editura
Meridiane, 1995

Fragment preluat în conformitate cu Legea 8/1996 – numai pentru uz


didactic