UNIVERSITATEA „HYPERION” DIN BUCUREŞTI

Facultatea de Jurnalism
ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

Lect. dr. GELU SABĂU

ISTORIA CIVILIZAŢIILOR

1
 Capitolul I

DEFINIŢIE. TIPOLOGII

Obiective specifice

 stabilirea contextului cultural în care se naşte problematica legată de istoria civilizaţiilor;

 definirea conceptului de civilizaţie;
 identificarea fazelor de dezvoltare ale unei civilizaţii;
 enumerarea principalelor civilizaţii existente în istoria umanităţii;
 stabilirea factorilor care au condus la apariţia civilizaţiilor.

Cuprins

1. Istoricul termenului
2. Definiţia civilizaţiei
3. Faze de dezvoltare ale civilizaţiilor
4. Enumerarea civilizaţiilor
5. Apariţia civilizaţiilor

2
 1. Istoricul termenului1
Cuvântul „civilizaţie” este un termen de origine franceză, fiind folosit pentru prima oară
de marchizul Mirabeau, într-o scriere ce datează din 1756 2. Termenul vine de la verbul civiliser
care, încă din secolul al XVI-lea, cunoaşte două sensuri diferite: „a civiliza un proces” (civiliser
un procès), adică a-l trece din domeniul penal în domeniul civil şi, un al doilea sens, mult mai
aproape de cel contemporan, care desemnează acţiunea de civilizare, urbanizare, rafinare a unor
populaţii rurale sau needucate. De altfel limba latină cunoştea deja dihotomia dintre civilis şi
silvaticus. Primul termen îl denumeşte pe locuitorul cetăţii, al oraşului (civitas), deci locuitorul
urban prin excelenţă, în opoziţie cu al doilea termen care-l desemnează pe locuitorul pădurilor
(silvanus). Avem deci opoziţia civilizat – sălbatic, civilizat – barbar.
În secolul al XVIII-lea termenul civilisation avea în acelaşi timp un sens activ – dat de
acţiunea de educare a unei populaţii „barbare” şi un sens pasiv – denumea starea de fapt a unei
societăţi în funcţie de gradul de urbanitate, educaţie şi rafinament existent. Desigur, opoziţia
civilizat – barbar, este una străveche. În general, membrii aparţinători unui nucleu de
„civilizaţie” îi considerau „barbari” pe cei care nu aparţineau aceleiaşi civilizaţii. Astfel, în
Antichitate, egiptenii, perşii, grecii, romanii etc. îi considerau în genere barbari pe cei care nu
aparţineau aceluiaşi neam ca ei. În epoca modernă, popoarele Europei Occidentale considerau ca
fiind barbare populaţiile pe care le-au întâlnit o dată cu epopeea marilor descoperiri geografice,
populaţii pe care le-au şi colonizat ulterior.
În secolul al XVIII-lea, datorită faptului că europenii au fost cei care au descoperit
celelalte popoare, care fuseseră parţial în contact până la data respectivă sau care, dimpotrivă, nu
ştiau unele de existenţa altora, cât şi din cauza apariţiei progresului occidental dat de dezvoltarea
ştiinţelor, termenul „civilizat” devine sinonim cu „occidental”. A fi civilizat înseamnă, în epocă,
a adopta stilul de viaţă occidental. Aşadar, în perioada în care acest termen se impune, el are un
sens relativ univoc: umanitatea este în plin avânt şi, având în vedere că în avangarda acestui
progres se află popoarele Europei Occidentale, a fi civilizat este sinonim cu a aparţine
Occidentului.

1 Pentru a realiza istoricul termenului de „civilizaţie” am urmat în bună măsură „Introducerea” domnului Neagu
Djuvara la lucrarea sa Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2008;
2 În   limba   română   termenul   este   preluat   din   franceză,   în   jurul   anilor   1830   (Cf.   M.   Kogălniceanu,   „Despre 
civilizaţie”,   în   P.   Cornea   &   M.   Zamfir,  Gândirea   românească   în   epoca   paşoptistă,   vol   2,   Editura   pentru 
literatură, Bucureşti, 1969, p. 184; 

3
 Ulterior, spre sfârşitul secolului XVIII, începutul secolului XIX (în special o dată cu
umanistul german Wilhelm von Humbolt), termenul capătă un sens plurivalent: „civilizaţie” nu
va mai fi echivalent cu „occidental”, ci va desemna existenţa unei naţiuni, a unui grup de naţiuni
sau a unui imperiu, cu o anume viziune asupra lumii, asupra legilor divine şi a celor omeneşti
etc., chiar dacă acestea sunt diferite de viziunea occidentalului contemporan. Von Humbolt va
folosi termenul „civilizaţie” în sensul său etnologic, pentru a defini trăsăturile comune ale unei
comunităţi date de limbă, instituţii, obiceiuri, credinţe, moduri de gândire, etc. În felul acesta se
va ajunge să se vorbească de civilizaţia egipteană, civilizaţia elenă, civilizaţia chineză etc. Pe
lângă sensul etnologic al termenului de civilizaţie, care ia în considerare starea de fapt a unei
comunităţi la un moment dat, mai există şi sensul său istoric. Acesta are în vedere în special
evoluţia în timp a unor comunităţi care aparţin aceluiaşi spaţiu de cultură, încercând să deducă
unele regularităţi şi legităţi cărora se supun aceste evoluţii. Sensul istoric al termenului de
civilizaţie formează în principal obiectul de studiu al istoriei şi al teoriei civilizaţiilor.
Tot Wilhelm von Humbolt este autorul care va introduce distincţia dintre „cultură” şi
„civilizaţie”, distincţie care va face carieră în lucrările de teoria civilizaţiilor. Termenul „cultură”
este de origine latină (cultura – „cultivarea pământului”) având semnificaţii agrare, iar expresia
cultura mentis („cultură a spiritului”) avea la autorii latini acelaşi sens cu cel de azi. Autorii
francezi ai secolului al XVIII-lea folosesc termenul de „cultură” cu sens sinonim celui de
„civilizaţie”. Von Humbolt va introduce aici o triplă distincţie: între Zivilisation, Kultur şi
Bildung (civilizaţie, cultură şi formare). Zivilisation poate avea unul din sensurile pe care le-am
văzut mai sus. Kultur reprezintă un grad superior de rafinament al unei civilizaţii, care se
manifestă prin creaţiile artistice, ştiinţifice, filosofice etc., iar Bildung este termenul care se
poate aplica elitei creatoare ce aparţine unei culturi: indivizii care produc operele originale ale
culturii respective. Dacă acesta este un prim sens al distincţiei dintre cultură şi civilizaţie,
această distincţie va fi preluată mai departe şi, o dată cu mişcarea romantică, cultură – civilizaţie
vor deveni chiar termeni antinomici.
Prin cultură autorii romantici înţelegeau un fond originar al spiritului creator care capătă
o expresie specifică la fiecare popor. În acest sens, imitaţiile şi împrumuturile culturale nu sunt
posibile, iar atunci când ele totuşi se produc, efectul lor este unul nociv, deoarece alterează acel
fond sufletesc originar al poporului. Spre deosebire de cultură, civilizaţia este în principal de
natură tehnică şi materială, fiind produsul progresului tehnic şi ştiinţific. Astfel cultura exprimă
un esenţial fond sufletesc, în timp ce civilizaţia este superficială, având o natură eminamente
artificială. Această opoziţie între cultură şi civilizaţie va deveni clasică o dată cu lucrarea

4
sociologului german Ferdinand Tonnies, Gemeinschaft und Gesellschaft (Comunitate şi
societate) publicată în 1887. Pentru Tonnies comunitatea este forma primară a vieţii sociale, ea
bazându-se în principal pe cutumă şi tradiţie. Raporturile umane într-o comunitate sunt organice,
spontane şi apropiate. În acest sens, forma supremă de realizare a unei comunităţi este satul.
Spre deosebire de comunitate, societatea este expresia unei voinţe raţionale, deci a unui
construct care nu este rezultatul imediat al vieţii, ci al proiectului artificial. Societatea este cel
mai bine ilustrată de oraş, unde oamenii nu sunt legaţi între ei printr-un liant afectiv, ci
convieţuiesc de cele mai multe ori într-o indiferenţă totală faţă de ceilalţi, în virtutea unor
raporturi exterioare şi convenţionale, bazate de cele mai multe ori pe interes.
Această opoziţie dintre cultură şi civilizaţie creată de romantismul german va fi preluată
în secolul al XIX-lea şi în cultura română, unde va cunoaşte o lungă carieră. Ea se suprapune la
noi cu contrastul dintre cultura autohtonă, tradiţională şi formele civilizaţiei occidentale
importate în special după 1848. Astfel, mai ales în rândul tradiţionaliştilor, civilizaţia
occidentală este de cele mai multe ori respinsă, ca fiind străină şi exterioară, în numele păstrării
unei „autenticităţi” proprii sufletului poporului român.
2. Definiţia civilizaţiei
O civilizaţie este considerată în genere o comunitate umană care ajunge la un moment
dat în existenţa ei la anumite trăsături comune care pot fi identificate şi tratate ca atare. Istoricul
român Neagu Djuvara identifică trei trăsături pe care trebuie să le aibă o cultură pentru a putea fi
considerată civilizaţie:
1. acoperă o arie geografică relativ întinsă pentru epoca în care a apărut, îmbrăţişând mai
multe etnii sau state organizate;
2. realizează o anumită unitate de moravuri, tehnici, arte, credinţe etc., şi
3. se dezvoltă în general pe o durată de peste două mii de ani, trecând prin aceleaşi scheme
de evoluţie politică.3
Deci, în general, o civilizaţie este caracterizată de faptul că posedă trăsături distinctive
care o individualizează în raport cu alte civilizaţii, dar şi de faptul că posedă, de-a lungul vieţii
ei, legi de dezvoltare similare cu cele ale altor civilizaţii. Pornind de la aceste similitudini,
istoricii civilizaţiilor au descris viaţa civilizaţiilor pornind de la o metaforă botanică: civilizaţiile,
asemenea oricărei fiinţe vii, se nasc, se dezvoltă, se maturizează şi în cele din urmă îmbătrânesc
şi mor.

3 Neagu Djuvara, op. cit., p. 22; 

5
 3. Faze de dezvoltare ale civilizaţiilor
Neagu Djuvara identifică cinci faze de dezvoltare care pot fi recunoscute în evoluţia
fiecărei civilizaţii. Astfel avem:
1. faza larvară: este perioada incipientă în care mai multe neamuri sau triburi se întâlnesc
şi interacţionează punând bazele unor noi combinaţii;
2. faza de formare: reprezintă vârsta eroică a civilizaţie în curs de naştere. Este
caracterizată de naşterea unui stil comun şi de apetitul expansiv al populaţiilor implicate;
3. faza de înflorire: stilul începe să se precizeze în centrele urbane şi se poate identifica o
organizare politică relativ uniformă;
4. faza luptei pentru hegemonie: cunoscută şi sub numele de perioada „regatelor
combatante” această perioadă se remarcă prin concurenţa pentru supremaţia diferitelor
regate asupra lumii lor;
5. faza imperială: unul dintre combatanţi iese învingător din această înfruntare. El va
asigura o perioadă de pace, stabilitate şi prosperitate. După această perioadă urmează
declinul4.
4. Enumerarea civilizaţiilor
Istoricul român identifică unsprezece civilizaţii care se conformează criteriilor expuse
mai sus. Astfel avem:
− Civilizaţia egipteană – circumscrisă în jurul bazinului de mijloc şi inferior al râului Nil,
cunoaşte o longevitate de aproximativ 4000 de ani, începând cu începutul mileniului al
IV-lea î. Hr., până la mijlocul primului mileniu din era noastră.
− Civilizaţia babiloniană sau a Orientului Mijlociu (denumită şi civilizaţia
mesopotamiană) – ia naştere în Mesopotamia de Jos, iar în perioada de maximă
expansiune, sub Imperiul Ahemenizilor (550-330 î. Hr.) se întinde în toată Asia Mică şi
până la valea Indususlui şi stepele Asiei Occidentale. Începuturile acestei civilizaţii pot fi
datate cu aproximaţie în 3400 – 3300 î. Hr., ea luând sfârşit brusc în anul 330 î. Hr., o
dată cu expediţia de cucerie a lui Alexandru Macedon (pentru civilizaţiile Orientului
Apropiat vezi fig. 1, 2, 3 şi 8).
− Civilizaţia cretană sau minoică îşi are nucleul în insula Creta, iradiind în arhipelagurile
Mării Egee până în Cipru. Este datată cu aproximaţie între 3000 î. Hr. şi 1500 î. Hr.
− Civilizaţia indiană apare în nordul subcontinentului Indian în urma contopirii dintre
năvălitorii indo-europeni şi populaţiile băştinaşe, în jurul anilor 1600 î. Hr. Va cunoaşte
4 Cf. Neagu Djuvara, op. cit., p. 28;

6
 faze succesive de dezvoltare şi regres până în momentul intrării sub sfera de influenţă a
civilizaţiei occidentale după cucerirea britanică (1764). Prin intermediul budismului
(religie întemeiată în India, de către Buddha, în secolul VII î. Hr.) va influenţa zonele
estice de civilizaţie: Tibetul, Mongolia, China, Coreea, Japonia, Indochina.
− Civilizaţia chineză sau extrem orientală începe să se dezvolte în secolul XI î. Hr. Şi
cuprinde zona Chinei, Coreei, Japoniei şi a Indochinei. Civilizaţia chineză a durat până
în perioada modernă când, sub influenţa Occidentului, este pe cale de transformare
(pentru civilizaţiile indiană şi chineză vezi fig. 4, 5 şi 6)
− Civilizaţia elenică sau greco-romană se dezvoltă în insulele Mării Egee şi în Grecia
peninsulară, pe ruinele civilizaţiei cretane, în urma invaziei aheene. Ea datează cu
aproximaţie între 2000 î. Hr. şi 500-600 d. Hr. Va cunoaşte faza de maximă dezvoltare în
bazinul Mării Mediteraneene în perioada de glorie a Imperiului Roman. Este civilizaţia
care va influenţa în mod decisiv civilizaţia Europei Occidentale (pentru evoluţia
civilizaţiei elenice vezi fig. 7, 8, 9 şi 10).
− Civilizaţia bizantină sau creştin-ortodoxă se naşte din contactul a două civilizaţii:
civilizaţia babiloniană şi cea elenică. Imperiul bizantin ia fiinţă în urma deciziei
împăratului Constantin cel Mare de a muta capitala Imperiului roman de la Roma la
Bizanţ (devenit ulterior Constantinopol), în anul 330 d. Hr. şi în urma divizării
Imperiului, în 395, în Imperiul roman de răsărit (cu capitala la Constantinopol) şi
Imperiul roman de apus (cu capitala la Roma). Imperiul bizantin este urmaşul Împeriului
roman în răsărit. Perioada larvară a civilizaţiei bizantine datează cu câteva secole mai
devreme, din momentul interacţiunii tot mai intense între cele două civilizaţii matrice.
După cucerirea Constantinopolului de către Imperiul Otoman (1453) civilizaţia bizantină
migrează tot mai mult spre estul Europei, Rusia asumându-şi rolul de protector al
ortodoxiei. Din secolele XVII – XVIII civilizaţia bizantină intră în sfera de influenţă a
Occidentului (pentru evoluţia Imperiului bizantin vezi fig. 11 şi 12).
− Civilizaţia arabă sau islamică ia naştere din contactul dintre năvălitorii arabi şi
civilizaţia babiloniană. Aculturarea arabilor începe în jurul anilor 500 î. Hr., durând timp
de mai multe secole. Cucerirea Imperiului Persan de către arabi va avea loc în jurul
secolului al VII-lea d. Hr., dată începând cu care are loc înflorirea şi extinderea
civilizaţiei arabe care va dura până în secolul al XVII-lea d. Hr., când Imperiul Otoman
îşi va începe declinul (pentru Imperiul Otoman vezi fig. 13).
− Civilizaţia occidentală apare în urma contactului dintre populaţiile germanice şi

7
 civilizaţia greco-romană. Perioada de început a acestei civilizaţii se situează în jurul
secolelor V - VI d. Hr. În urma descoperirilor geografice influenţa civilizaţiei occidentale
se extinde asupra continentelor Americane, African, Indian, azi cunoscând o influenţă
practic globală (pentru evoluţia statelor occidentale vezi fig. 14, 15, 16).
− Civilizaţia mexicană s-a dezvoltat în partea sudică a Mexicului. Faza larvară a civilizaţiei
mexicane este situată în preajma jumătăţii primului mileniu î. Hr., iar primele vestigii
mayaşe datează din scolul IV. d. Hr. Faza maximă de dezvoltare a acestei civilizaţii este
dată de existenţa Imperiului Aztec, a cărui existenţă este curmată brusc, în secolul al
XVI-lea d. Hr., în urma cuceririi sale de către europeni.
− Civilizaţia peruviană. Începutul acestei civilizaţii nu poate fi datat cu precizie. Faza de
dezvoltare maximă o cunoaşte în perioada Imperiului Incaş, cucerit de spaniolul Pizzaro
în 1530 (pentru situaţia civilizaţiilor americane în timpul descoperirii Americilor vezi
fig. 17).5
Acestea sunt cele unsprezece civilizaţii istorice inventariate şi studiate de către Neagu
Djuvara. Desigur, numărul lor nu este unul fix. Ele variază în funcţie de criteriile teoretice alese
pentru clasificarea lor. Astfel, istoricul britanic Arnold Toynbee, în monumentala sa lucrare A
Study of History6, ia în considerare 19 civilizaţii. Toynbee consideră civilizaţia Orientului
mijlociu a fi compusă din patru civilizaţii distincte: sumeriană, babiloniană, hittită şi siriacă. La
rândul lor, civilizaţiile precolumbiene sunt clasificate în alt fel: pe lângă civilizaţia andină, avem
iniţial civilizaţia maya, din care vor rezulta ulterior civilizaţia yucatecă (din peninsula Yucatan)
şi civilizaţia mexicană. Avem aşadar de a face şi aici cu patru civilizaţii: maya, yucatecă,
mexicană şi andină. În plus Toynbee mai ia în calcul civilizaţia hindusă, pe lângă civilizaţia
indiană, şi civilizaţia iraniană pe lângă civilizaţia arabă. Această înmulţire a numărului de
civilizaţii studiate de Toynbee apare în principal din cauza faptului că el consideră religia un
factor determinant pentru existenţa unei civilizaţii, criteriu pe care Djuvara nu îl consideră
decisiv7.
Desigur aceste civilizaţii au fost selectate şi clasificate în urma unei perspective istorice
asupra civilizaţiilor, luând în considerare, dintre toate formele de civilizaţie existente, pe cele
care au cunoscut un maxim de dezvoltare în istorie şi au avut o contribuţie decisivă la zestrea
culturală a umanităţii. Dacă tratăm civilizaţiile din punct de vedere etnologic, atunci numărul lor
5 Cf. Neagu Djuvara, op. cit., pp. 31­38;  
6 Opera lui A. Toynbee, cuprinzând 12 volume, a fost publicată între 1934 şi 1961. În limba română a apărut o 
sinteză   în   2   volume   a   acestei   lucrări   realizată   de   D.   C.   Somervell,  Un   studiu   asupra   istoriei,   Humanitas, 
Bucureşti, 1997;  
7 Cf. Neagu Djuvara, op. cit., pp. 251­253 ; 

8
este aproape nelimitat. Toynbee afirmă că antropologii care studiau existenţa societăţilor
primitive au alcătuit în 1915, pe baza datelor disponibile la timpul respectiv, o listă cu 650 de
civilizaţii primitive, clasificându-le în funcţie de caracteristicile lor 8. Iar numărul lor poate fi
extins la civilizaţii existente mai recent, care pot fi considerate „subansambluri” ale marilor
civilizaţii. Astfel am avea: civilizaţia iudaică, a tracilor, a vikingilor, balcanică etc.
5. Apariţia civilizaţiilor
Dintre civilizaţiile studiate Toynbee consideră că 6 dintre ele sunt primordiale, restul
fiind civilizaţii afiliate sau care au un precedent într-o altă civilizaţie. Civilizaţiile primordiale
sunt: civilizaţia egipteană, sumeriană, sinică, cretană, maya şi andină 9. Problema care se pune
aici este aceea a factorului decisiv care să poată face trecerea de la o societate primitivă la o
societate civilizată. De-a lungul istoriei au fost date în principiu două tipuri de răspuns la această
întrebare: 1) diferenţierea este dată de climă. Este răspunsul prin care încă istoricii din
antichitate încearcă să explice diferenţele dintre caracterele şi comportamentele popoarelor
învecinate. Comportamentele acestora diferă în funcţie de felul în care clima şi relieful şi-a
exercitat influenţa asupra temperamentului lor; şi 2) diferenţierea dată de rasă. Această teorie
este una de dată relativ recentă, ea apărând din interpretările date evenimentului revoluţiei
franceze. Astfel, unii dintre adepţii revoluţiei considerau că aceasta este o revanşă a sângelui
galic (reprezentând poporul aici) asupra elementului aristocrat la originea căruia erau francii
germanici. Acestei teorii Gobineau îi va răspunde cu o altă teorie care va preamări rasa
germanică: acesta susţine că francii care au întemeiat statul francez sunt de acelaşi neam cu
aheenii care cuceriseră Grecia cu milenii înainte. Aceştia sunt întemeietorii civilizaţiei. Apoi, în
urma descoperii limbii indo-europene, va apărea în scurt timp teoria superiorităţii rasei indo-
europeană (ariană), rasa care este civilizată datorită superiorităţii ei native. Acum ne sunt
cunoscute consecinţele istorice ale unei astfel de teorii.
Toynbee va respinge ambele tipuri de ipoteze prezentate mai sus. Explicaţia dată de el nu
absolutizează nici condiţiile de mediu, nici rasa, ci rezultă din relaţiile pe care oamenii reuşesc
să le stabilească cu condiţiile de mediu. Astfel o societate poate evolua sau, dimpotrivă, involua,
în funcţie de răspunsul pe care-l poate da la o provocare ce vine din partea mediului de viaţă.
Exemplul cel mai relevant în acest sens este cel dat în cazul apariţiei civilizaţiei egiptene.
Se presupune că civilizaţia egipteană a apărut în urma sfârşitului erei glaciare, când
gheţarii din Europa de nord au început să se topească. Acum are loc o încălzire treptată a climei

8 A. Toynbee, op. cit., p. 59;
9 Ibidem, p. 76; 

9
iar ţinuturile savanei africane se deşertifică încetul cu încetul. Astfel populaţiile băştinaşe de
vânători şi culegători sunt supuse unei provocări din partea mediului. Reacţiile lor sunt diverse:
unii vor rămâne pe loc fără a-şi schimba modul de viaţă. Cel mai probabil urmaşii acestor
populaţii au pierit din cauza uscării vegetaţiei şi a dispariţiei treptate a vânatului. Alte populaţii
vor pleca pleca în căutarea vânatului (care migrează şi el în funcţie de condiţiile de mediu),
schimbându-şi locul, fără a-şi schimba obiceiurile de vânători. Aceste populaţii au devenit
nomade în stepa afro-asiatică. Şi în cele din urmă, o a treia categorie, este formată din cei care
au migrat spre nord, ajungând în văile mlăştinoase ale Nilului. Aici, confruntându-se cu un nou
mediu de viaţă, au trebuit să facă faţă unor noi provocări. Sesizând potenţialul de fertilitate oferit
de apele Nilului, au învăţat în timp să-l folosească în scopuri agricole. Aşadar şi-au schimbat
obiceiurile, devenind din vânători agricultori, şi s-au adaptat unui stil de viaţă sedentar, bazat pe
agricultură. Aceştia sunt strămoşii celor care au întemeiat civilizaţia Egipteană, al cărui centru
vital se baza pe agricultura practicată în bazinul Nilului.

Bibliografie recomandată
1. Djuvara, Neagu, Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2008;
2. Toynbee, Arnold J., Studiu asupra istoriei, vol. 1-2, trad. Dan A. Lăzărescu, Editura
Humanitas, 1997;

10
 HĂRŢI

Orientul Apropiat până la 1500 î. Hr. (figura 1)

11
Orientul Apropiat în secolele VIII­VI î. Hr. (figura 2)

Persia în timpul lui Darius cel Mare – secolele VI­V î. Hr. (figura 3)

12
13
Evoluţia civilizaţiilor indiană şi chineză până în secolul XVII d. Hr. (figurile 4, 5, 6)

Grecia în secolele VIII – V î. Hr. (figura 7)

14
Cucerirea Orientului de către Alexandru Macedon în secolul IV î. Hr. (figura 8)

Statele elenistice în secolul III î. Hr. (figura 9)

15
Imperiul Roman (figura 10) 

Imperiul Bizantin în secolele VI­VIII (figura 11)

16
Imperiul Bizantin în secolele IX­XI (figura 12)

17
Imperiul Otoman (figura 13)

Europa în timpul lui Carol cel Mare (figura 14)

18
Europa la apariţia Imperiului romano­german (figura 15)

Europa în secolul XV (figura 16)

19
20
 Capitolul II

ANTICHITATEA GRECO-ROMANĂ

Obiective specifice

 identificarea perioadei istorice a antichităţii greco­romane;
 recunoaşterea evenimentelor istorice semnificative ale acestei perioade;
 identificarea principalelor contribuţii ale acestei civilizaţii la cultura universală;
 sesizarea specificului cultural şi de civilizaţie al antichităţii greco­romane.            

Cuprins

1. Grecia antică
1. 1. Istoric
1. 2. Grecia clasică
1. 2. 1. Organizarea politico-juridică: polis-ul
1. 2. 2. Societatea
1. 2. 3. Religia
1. 2. 4. Contribuţia Greciei antice la cultura universală
1. 3. Grecia elenistică
2. Imperiul roman
2. 1. Istoric
2. 2. Instituţiile romane
2. 3. Dreptul roman
2. 4. Religia şi cultura

21
 1. Grecia antică
1. 1. Istoric
Civilizaţia elenistă va lua naştere în urma contactului dintre civilizaţia cretană şi invazia
dinspre nord a populaţiilor aheene. Populaţiile migratoare se stabilesc în sudul peninsulei
Balcanice şi în insulele Mării Egee, începând cu primele secole ale mileniului II î. Hr. Adesea
relaţiile dintre populaţiile băştinaşe şi invadatori sunt conflictuale. Ultimul mare val de migratori
vine în secolul XII î. Hr., fiind reprezentat de populaţiile doriene. Începând cu această perioadă
populaţiile se stabilizează şi încep să se organizeze în jurul oraşelor, formând celebrele oraşe stat
(polis). Puterea este luată în majoritatea polisurilor de regimurile tiranice. Bogăţiile şi
pământurile sunt concentrate în mâinile aristocraţilor şi o parte tot mai mare a populaţiei este
sărăcită. Acesta este motivul principal al colonizării ţărmurilor Mediteranei şi ale Mării Negre,
începând cu secolele VIII – VII î. Hr. În secolele VII – VI î. Hr. sunt întemeiate oraşele colonii
de la malul Mării Negre: Histria, Tomis (Constanţa de azi), Callatis (Mangalia de azi),
Dionysopolis (Balcicul de azi) etc.
În urma dezvoltării polisurilor greceşti acestea vor intra în conflict cu marele Imperiu
persan, situat la răsărit de aşezările grecilor. Perioada acestor conflicte durează aproximativ 50
de ani (499-449 î. Hr.) şi este cunoscută în istorie sub numele de războaiele medice. În urma
acestor războaie Atena încheie pacea cu regele persan şi obţine recunoaşterea independenţei
cetăţilor greceşti din Asia Mică. Este perioada de maximă înflorire a Atenei, perioada clasică a
cetăţilor stat. Apoi, în urma rivalităţilor dintre oraşele greceşti, va începe războiul dintre acestea,
având ca protagoniste principale cetăţile Atenei şi Spartei. Este perioada războaielor
peloponeziace, între 431-404 î. Hr. Va fi şi sfârşitul perioadei de glorie a cetăţilor greceşti.
Spre sfârşitul secolului al V-lea î. Hr., în nordul peninsulei greceşti, în ţinutul
Macedoniei, va înflori un mic regat. Organizatorul acestuia este Filip al II-lea (359-336 î. Hr.)
care, în urma mai multor conflicte cu cetăţile greceşti şi, în cele din urmă, a stabilirii păcii de la
Corint (337 î. Hr.) va deveni practic suveranul oraşelor greceşti. Tot în anul 337 va plănui o
campanie împotriva regelui persan, dar va fi asasinat în anul următor. Visul campaniei lui Filip
va fi împlinit de către fiul său, Alexandru Macedon (336-323 î. Hr.), proclamat rege la vârsta de
20 de ani. Acesta va începe de îndată campania spre est, va înfrânge Imperiul persan (330 î. Hr.)
şi va ajunge cu cuceririle până în India, pe malurile Indusului, realizând o efemeră unitate a
vastului teritoriu cucerit. Imperiul lui Alexandru Macedon este cel mai mare Imperiu realizat în

22
istorie până în epoca respectivă. În urma cuceririlor sale cultura greacă a intrat în contact cu
culturile orientale (babiloniană, indiană), dând naştere unei noi perioade istorice cunoscute sub
numele de perioada elenistică. Perioada elenistică este datată îndeobşte între anii 330 - 30 î. Hr.
1. 2. Grecia clasică
1. 2. 1. Organizarea politico-juridică: polis-ul
a) Democraţia ateniană
Forma de organizare cunoscută în Grecia antică nu a fost regatul sau imperiul, ci oraşul
stat. În întreaga lume greacă existau aproximativ 200 de oraşe stat, comunităţi politice
independente. Fiecare oraş avea câteva mii de cetăţeni (doar cele mai mari aveau peste 20.000),
cunoştea o organizare politică independentă şi întreţinea armată proprie. Organizarea politică a
polisurilor era diversă: tirania, oligarhia, democraţia. În perioada sa clasică, Atena cunoaşte
democraţia, deşi opoziţia aristocraţilor este continuă şi, de asemenea, au loc răsturnări de regim,
conducerea statului cunoscând şi perioade de tiranie.
Întemeietorul democraţiei ateniene este considerat Clistene care, în anul 508 î. Hr., va
reforma constituţia lui Solon, restrângând atribuţiile Areopagului (organul reprezentativ al
aristocraţilor) şi acordând suveranitate Adunării Populare (ecclesia). Adunarea Populară va
deveni organul legislativ, executiv şi judecătoresc. Din această adunare făceau parte doar
cetăţenii atenieni, adică bărbaţii, în vârstă de peste 20 de ani, cu ambii părinţi de origine
ateniană. Erau excluşi metecii (cei veniţi din alte părţi) şi sclavii. Pentru a se aproba o măsură
importantă era nevoie de aproximativ 6.000 de voturi din numărul de 40.000 de cetăţeni câţi
avea Atena (raportat la o populaţie de aproximativ 500.000 de locuitori). Ordinea de zi era
stabilită în general cu 4 zile înainte, timp în care propunerile erau discutate. Pericle (500-429 î.
Hr.) este conducătorul care a întărit Adunarea Poporului, consolidând astfel democraţia ateniană.
Pentru a preveni pericolul instaurării tiraniei tot Clistene a introdus instituţia
ostracismului. Ostracizarea presupunea trimiterea în exil, pe o perioadă de 10 ani, a unei
persoane care acumulase suficient de multă autoritate sau suficient de multă popularitate astfel
încât risca preia controlul întregii puteri şi să instaureze un regim tiranic. Măsura nu era
considerată una punitivă, ci preventivă. Ea era luată dacă existau cel puţin 6000 de cetăţeni care
să scrie pe un ciob de vas (ostrakon în limba greacă – de unde şi numele instituţiei) numele unei
singure persoane. Acesta era un semnal destul de puternic că persoana respectivă trebuie
îndepărtată. Instituţia a funcţionat pe o perioadă de 90 de ani (507-417 î. Hr.), timp în care au
fost ostracizate 10 persoane.
Ca instituţii democratice, pe lângă Adunarea Poporului, la Atena, mai funcţionau şi

23
„Consiliul celor 500” şi cei 10 arhonţi, membri ai Areopagului. La „Consiliul celor 500”
participau câte 50 de membrii traşi la sorţi din fiecare trib al oraşului. Consiliul avea mandat de
un an şi sarcina de a stabili lucrările şi ordinea de zi a Adunării Poporului. Acest Consiliu se
ocupa de asemenea şi cu probleme administrative curente. Prerogativele arhonţilor au fost mult
reduse după epoca lui Clistene, ei păstrând anumite însărcinări religioase şi ocupându-se de
câteva categorii de procese. Arhonţii aveau de asemenea sarcina de a desemna, dintre cei mai
bogaţi cetăţeni ai cetăţii, pe aceia care vor susţine pe cheltuiala proprie servicii în beneficiul
cetăţii (leiturghiai). Printre aceste servicii făceau parte: primirea cu fast a unor oaspeţi străini,
organizarea concursurilor teatrale, întreţinerea atleţilor câştigători la jocurile olimpice,
finanţarea unui gimnaziu sau echiparea din resurse proprii a unor vase de război. Aceste servicii
publice erau o formă de manifestare a solidarităţii celor bogaţi faţă de restul cetăţii.
b) Justiţia ateniană
La Atena sistemul judiciar era reprezentat de tribunalul cu juraţi (heliaia). Juraţii sau
heliaştii erau aleşi tot dintre cetăţeni, prin tragere la sorţi, în număr de 6.000, câte 600 din partea
fiecărui trib. Apoi erau distribuiţi în diverse procese, în funcţie de competenţa fiecăruia. La
Atena nu exista un acuzator public (echivalentul procurorului de azi) şi nici avocaţi de profesie.
Procesele erau pornite la iniţiativa persoanelor particulare, iar apărarea o făcea cel acuzat. Dacă
acuzatul nu era capabil să se apere singur, atunci făcea apel la cei care scriau pledoarii de
apărare pe care le învăţa de dinafară pentru a le reproduce în timpul procesului. Juraţii deliberau
pe loc, conform propriei lor conştiinţe, deoarece nu exista un cod de legi scrise. Având în vedere
că justiţia nu era profesionalizată un rol important în timpul proceselor îl aveau abilităţile
retorice ale celor care acuzau sau se apărau. Astfel retorica oferă posibilitatea afirmării în public
şi deschide calea unei eventuale cariere politice sau juridice.
O altă particularitate a justiţiei ateniene era dată de existenţa delatorilor de profesie,
numiţi sicofanţi (de la sykos + phantes, care s-ar traduce literal prin „cel care arată smochina”).
Iniţial sicofanţii erau cei care supravegheau în pieţe. Dacă observau pe cineva că a furat vreun
fruct sau legume, pe care le ascundea sub tunică, aceştia aveau rolul de a trage tunica la o parte
pentru a-l demasca pe hoţ. Apoi practica a trecut şi la nivel juridic, statul încurajându-i cu sume
de bani pe sicofanţi. Astfel, dacă cineva dorea să deschidă un proces unei alte persoane angaja
astfel de delatori pentru a căuta motive de judecată. Această practică a dus la apariţia a
numeroase abuzuri juridice şi la procese înscenate.
Minorii, femeile, metecii sau sclavii nu aveau dreptul de a se prezenta la procese. Aceştia
erau reprezentaţi de părinţi, soţi sau stăpâni.

24
 Începând cu secolul al V-lea î. Hr. va apărea în Atena instituţia juridică a arbitrilor
publici. Arbitrii aveau rolul de conduce la împăcarea părţilor aflate în conflict, fără a mai face
apel la tribunalele cu juraţi.
c) Regimul spartan
Dacă Atena clasică a rămas cunoscută în istorie prin faptul că a reuşit să ducă sistemul
democratic la o eficienţă necunoscută nicăieri până atunci, cetatea Spartei s-a remarcat printr-un
sistem de organizare politică şi socială de tip militarist. În Sparta existau trei clase sociale, clar
delimitate între ele şi de o rigiditate accentuată, care rar permitea trecerea dintr-o clasă în alta.
Aceste 3 clase erau: egalii, periecii şi hiloţii.
− Clasa egalilor era compusă din aproximativ 9.000 de cetăţeni, singurii spartani cu
drepturi politice. Aceştia erau educaţi de mici în spirit militar şi-şi dedicau toată viaţa
activităţilor militare şi politice. Le era interzis orice alt tip de ocupaţie, agricolă,
meşteşugărească sau comercială. Erau întreţinuţi din munca periecilor şi a hiloţilor.
− Clasa periecilor era formată din ţărani proprietari, meşteşugari, negustori etc. Aceştia
erau oameni liberi dar nu aveau drepturi cetăţeneşti.
− Hiloţii erau urmaşii vechilor băştinaşi care au fost cuceriţi, deposedaţi de pământuri şi
subjugaţi de spartani. De drept ei aparţineau statului, fiind obligaţi să plătească
numeroase taxe pentru întreţinerea armatei şi a clasei superioare a egalilor. La nevoie
erau înrolaţi în armată. Condiţia lor generală era una mizeră.
Principalele instituţii politice spartane erau: monarhia bicefală, eforii, Adunarea
Poporului (apella) şi Sfatul Bătrânilor (gerusia). Cei doi regi aveau funcţie religioasă şi juridică
şi deţineau puterea supremă asupra armatei. Adunarea Poporului era un organ de guvernare
compus din toţi egalii cu vârsta de peste 30 de ani. Se reunea o dată pe lună pentru a discuta
problemele curente ale oraşului. Atributele sale erau mult reduse în comparaţie cu ecclesia
ateniană. Eforii, alături de membrii gerusiei, erau cei care dezbăteau în realitate în cadrul
Adunării Poporului. Pe lângă aceasta, eforii mai aveau rolul de a supraveghea educaţia tinerilor,
de a veghea la respectarea legilor şi de a-i controla pe magistraţi. Sfatul Bătrânilor era compus
din 28 de membri, în vârstă de peste 60 de ani, la care se adăugau cei doi regi. Sarcina lor
principală era să decidă în materie de politică externă şi să judece în cadrul proceselor
importante.
1. 2. 2. Societatea
a) Clasele sociale ateniene
Societatea ateniană era şi ea, precum cea spartană, împărţită în trei clase. Alături de clasa

25
cetăţenilor mai erau aici metecii şi sclavii. Metecii erau locuitori atenieni originari din alte
ţinuturi sau oraşe sau care fuseseră prizonieri de război ori sclavi eliberaţi. Metecii se ocupau
îndeobşte cu diverse meserii: meşteşugari, comercianţi dar şi medici, artişti, profesori etc. Ei nu
aveau dreptul la proprietăţi agricole şi nici nu puteau servi în funcţii publice. Metecii cei mai
bogaţi erau obligaţi, precum cetăţenii, să îndeplinească servicii publice pe cheltuiala lor
(leiturghiai).
Sclavii atenieni erau, ca şi în Sparta, de două tipuri: sclavi particulari şi cei care se aflau
în proprietatea statului. Ei proveneau de obicei din prizonierii de război sau din cei „vânaţi” pe
mare în cadrul unor acţiuni de piraterie. De asemenea putea deveni sclav un copil abandonat, o
persoană care nu-şi mai putea plăti o datorie sau cel care nu avea cu ce să-şi câştige existenţa
(aceştia se puteau vinde pe sine ca sclavi). În Atena sclavii îndeplineau de obicei diverse funcţii
casnice sau lucrau în diverse manufacturi ori în transporturi (ca şi cărăuşi). În agricultură sclavii
erau folosiţi doar pe marile latifundii. Erau folosiţi de asemenea pentru munca în mine, pentru
extragerea metalelor. Condiţia sclavilor mineri era una mizeră.
b) Familia
În Grecia antică condiţia femeii nu era egală cu cea a bărbatului. Femeia nu avea statut
juridic şi nu primea educaţie. Atunci când se căsătorea nu i se cerea acordul. După căsătorie
zestrea ei era administrată de către soţ. Acesta putea să ceară divorţul fără a invoca vreun motiv
anume, iar dacă soţia sa era adulteră era obligat prin lege să o repudieze. Adulterul era permis
pentru bărbaţi. Femeia putea şi ea să ceară despărţirea de soţ numai dacă putea să dovedească că
acesta o maltrata. În caz de divorţ, femeia revenea în proprietatea tatălui ei, care o putea remărita
cu cine dorea.
În familiile înstărite femeile trăiau separate de bărbaţi, într-un apartament special
rezervat (gineceu). Aici soţia lua masa alături de fiice, în timp ce soţul lua masa separat cu
băieţii. La ospeţele organizate de bărbaţi (celebrele symposioane) femeile nu aveau dreptul să
participe. La ele luau parte doar bărbaţii care mâncau şi beau, fiind acompaniaţi de sclavi care-i
serveau sau cântau şi de sclave curtezane sau dansatoare. Femeile aveau dreptul să iasă în oraş
doar acompaniate de sclavele lor.
c) Educaţia
După cum am spus, în Grecia antică educaţia publică era rezervată băieţilor. Educaţia
fetelor se făcea doar în gospodărie şi se limita, în principiu, la deprinderea activităţilor casnice.
Până la vârsta de 18 ani tatăl decidea în privinţa educaţiei fiului său. Aceasta începea în general
la vârsta de 7 ani, când era trimis la un învăţător unde studia literatura, aritmetica şi muzica.

26
Textele literare studiate erau în special cele ale poeţilor Homer şi Hesiod. De aici tinerii puteau
afla despre comportamentul eroic al înaintaşilor lor, dezvoltându-şi astfel curajul şi sentimentul
eroic sau cetăţenesc. Instrumentele muzicale studiate erau lira, harpa sau flautul, instrumente
armonioase care le insuflau tinerilor simţul moderaţiei şi stăpânirea de sine. Elogiul acestor
ritmuri muzicale va fi făcut de Platon în dialogul său Republica.
După vârsta de 14 ani educaţia era în special una fizică. Tânărul beneficia de un
antrenament fizic special pentru a putea fi un bun luptător al cetăţii sale. În continuare, cei
înstăriţi, puteau să-şi trimită copiii să studieze, cu un învăţat renumit, oratoria şi retorica. Acest
tip de educaţie era restrâns la cei cu posibilităţi materiale, pregătirea retorică fiind în acelaşi
timp un important pas pentru cei care doreau să urmeze o carieră publică, politică sau juridică.
1. 2. 3. Religia
Grecia antică a rămas cunoscută pentru panteonul zeilor ei ale căror vieţi şi aventuri au
fost înfăţişate de vechii poeţi: Homer şi Hesiod. În credinţele grecilor încep să se delimiteze,
începând cu secolul VII î. Hr., credinţele populare de zeii oficiali care vor intra în cultul religiei
de stat. Astfel, panteonul oficial va fi format din 12 zei, având fiecare atribute bine
individualizate, şi fiind veneraţi în majoritatea polisurilor greceşti. Aceşti zei sunt: Zeus, la
origine zeul cerului, în timp devine zeul suprem. Hera este soţia lui Zeus şi protectoarea
căsătoriei şi a fidelităţii conjugale. Poseidon este fratele lui Zeus, protectorul mărilor, al râurilor
şi al navigaţiei. Hestia, zeiţa focului vetrei, este venerată în toate casele. Ulterior devine zeiţa
focului. Demeter – zeiţa fecundităţii şi a fertilităţii. Atena este zeiţa fecioară, protectoare a
oraşului cu acelaşi nume. Fiind născută din capul lui Zeus este zeiţa înţelepciunii, de asemenea
pricepută în luptă şi strategii militare. Artemis este zeiţa vânătorii, a animalelor sălbatice şi a
magiei. Afrodita este zeiţa frumuseţii şi a dragostei. Cultul său era celebrat de prostituatele
sacre. Apollo este zeul înţelepciunii şi al armoniei. Îi inspira pe rapsozi şi cântăreţi. Trupul său a
devenit prototipul frumuseţii fizice masculine. Hermes este mesagerul zeilor, devenind ulterior
protectorul drumurilor, al călătorilor şi al comerţului. Ares este zeul războiului iar Hefaistos este
zeul focului şi al meşteşugarilor (în special al celor care lucrau în metal).
Aceştia sunt zeii Olimpului grecesc, deveniţi zeii oficiali ai grecilor. Fiecare polis îşi
alegea o figură protectoare şi venera în mod special acel zeu. Zeilor le erau înălţate temple (la
început din lemn şi apoi din piatră) care erau considerate lăcaşul zeilor. Templele greceşti nu
erau locuri de cult, precum bisericile creştine, în care credincioşii să se adune pentru a se ruga.
Doar preoţii şi slujitorii templului aveau voie să intre înăuntru, altarele pentru sacrificii fiind
situate în faţa templului. Templul grec va atinge în perioada clasică forma sa perfectă, fiind apoi,

27
de-a lungul istoriei, model de inspiraţie pentru arhitectura occidentală.
Religiile populare se dezvoltă în special sub forma religiilor de mistere. Spre deosebire
de cultul oficial, care avea în mod special rolul de a asigura protecţia oraşelor şi a locuitorilor
acestora, religiile de mistere răspundeau în special unor nevoi personale ale credinciosului. Ele
se bazau pe anumite ritualuri de purificare şi impuneau exigenţe morale. În schimb
credinciosului i se promitea, în urma trecerii printr-un ritual de iniţiere, accesul la o viaţă de
apoi. Religiile de mistere erau populare printre oamenii simpli, dar ele atrăgeau şi oamenii
instruiţi, în principal datorită cerinţelor morale pe care le impuneau. Cele mai importante
misterii erau cele dedicate zeiţei Demeter, zeiţa fecundităţii. Templul ei era în apropiere de
Atena, la Eleusis, de unde şi denumirea cultului de „misteriile eleusine”. Un loc important îl
ocupau de asemenea şi misteriile orfice, dedicate zeului Orfeu. Religia orfică presupunea o
întreagă doctrină a purificării şi a transmigrării sufletelor. Se pare că această doctrină a avut
influenţe asupra filosofiei pitagoreice şi platonice.
Un alt cult popular în Grecia era cel dedicat zeului Dionysos. La origine Dionysos era tot
un zeu al fertilităţii, cultul lui transformându-se în timp într-un cult orgiastic. Riturile erau
celebrate de obicei noaptea, în munţi. Participanţii se îmbrăcau în iederă şi-şi puneau în mod
simbolic coarne de ţap (ţapul era simbolul zeului). În cadrul ceremoniilor se dansa frenetic şi se
consumau cantităţi însemnate de vin. Participanţii ajungeau în stare de delir, sfâşiind uneori
animale a căror carne o consumau crudă. Dezlănţuirea dionisiacă oferea un sentiment de liberate
pe care nici o alt cult religios nu-l putea oferi. Popularitatea misteriilor eleusine şi a cultului
dionisiac a dus la includerea lor, la Atena, în cadrul religiei oficiale.
1. 2. 4. Contribuţiile Greciei antice la cultura universală
a) Teatrul: tragedia şi comedia
Tragedia greacă îşi are originea, în epoca Greciei arhaice, în ditiramb – cântec coral
religios cântat şi dansat în cinstea lui Dionysos. Pe altar era sacrificat un ţap în cinstea zeului.
De asemenea coriştii purtau măşti de ţap. Numele vine de la tragos, care în limba greacă
înseamnă „cântecul ţapului”. La un moment dat un personaj s-a desprins de cor pentru a da
replici corului. Astfel a apărut primul actor (hypokrites). La Atena, tiranul Pisistrate este primul
care a organizat concursuri de tragedii (534 î. Hr.). Astfel apar „festivalurile” de teatru, Marile
Dionysii, care erau organizate o dată pe an şi durau 3 zile. Cu timpul subiectele se diversifică,
ele sunt de inspiraţie mitologică, iar măştile reprezintă chipuri umane. Cei mai cunoscuţi
tragedieni, care s-au afirmat în perioada Greciei clasice sunt: Eschil (525-455 î. Hr.), considerat
şi „părintele” tragediei, Sofocle (496-406 î. Hr.) şi Euripide (480-406 î. Hr.).

28
 Comedia îşi are începuturile în secolul V î. Hr. în serbările câmpeneşti dedicate tot lui
Dionysos, cu ocazia recoltelor, în special a culesului viilor. Sărbătorile se terminau cu alaiuri
vesele (komoi – de unde şi numele de comedie) şi cu cântece satirice sau obscene. Alaiul purta
un falus mare în cinstea zeului. Mult timp sărbătorile comice au fost interzise în oraşe din cauză
că erau considerate manifestări triviale. Ulterior au fost admise la Atena unde comediile au fost
introduse în cadrul concursurilor de spectacole teatrale. Cel mai cunoscut autor de comedii
atenian, care a satirizat multe dintre personajele celebre ale epocii sale, este Aristofan (455-386
î. Hr.).
b) Jocurile olimpice
Jocurile olimpice sunt la origine întreceri organizate cu ocazia sărbătoririi unor zei. Cu
timpul ele devin ceremonii organizate periodic (la o perioadă de 1, 2, 3 sau 4 ani) şi constau în
procesiuni, sacrificii, întreceri sportive, întreceri între rapsozi etc. Cele mai vechi jocuri
cunoscute sunt cele din Olympia unde, începând cu anul 776 î. Hr., este ţinută evidenţa
câştigătorilor. Olympia nu este un oraş în sensul propriu al cuvântului, ci un complex sacru care
conţinea temple, altare, monumente sacre, un stadion pentru competiţii, o statuie a lui Zeus în
faţa căreia competitorii depuneau jurământul şi locuri în care erau celebraţi atleţii victorioşi.
Jocurile olimpice, în special cele mai importante, cum erau jocurile panelenice, jocurile istmice
sau jocurile olimpice, realizau unitatea lumii elenice, fiind similare cu pelerinajele religioase din
Evul Mediu şi de mai târziu. În aceste perioade rivalităţile dintre oraşele state încetau, iar grecii
veneau pentru a aduce ofrande şi sacrificii zeilor, pentru a urmării întrecerile sportivilor,
cântecele rapsozilor sau disputele filosofilor şi ale sofiştilor. Câştigătorii jocurilor olimpice erau
omagiaţi în public împreună cu oraşul din care proveneau. Poeţi renumiţi compuneau imnuri în
cinstea lor. De asemenea erau scutiţi pe viitor de muncă şi erau întreţinuţi pe cheltuiala statului
sau a unor familii bogate.
Perioada de glorie a jocurilor olimpice a fost în secolul V î. Hr. Apoi acestea au pierdut
din prestigiu, iar o dată cu cucerirea romană semnificaţia lor s-a schimbat. Au fost abolite în 393
d. Hr. de împăratul creştin Theodosie, fiind considerate un simbol al păgânismului. După o
perioadă de 1500 de ani, jocurile olimpice au fost redeschise în epoca modernă, în anul 1896, la
Atena, şi se organizează până azi.
c) Filosofia
Una dintre moştenirile cele mai importante ale grecilor lăsate posterităţii este filosofia.
Cultura occidentală a fost influenţată în mod decisiv de operele celor mai importanţi filosofi ai
antichităţii, Platon şi Aristotel.

29
 Îndeobşte se consideră că filosofia a început cu Thales din Milet (624-546 î. Hr). Thales
era în primul rând un cercetător al naturii, ocupându-se şi cu matematica sau cu astronomia. În
calitate de om de ştiinţă a renunţat la explicaţiile oferite de mitologia clasică despre originea şi
natura lucrurilor, încercând să identifice un principiu care ar sta la originea tuturor lucrurilor din
natură. Conform lui Thales, acest principiu este apa. Thales este considerat întemeietorul şcolii
ioniene (de la numele regiunii sale de origine) şi recunoscut ca un „fiziolog” (cercetător al
naturii, de la grecescul physis - natură). Alţi filosofi greci, cercetători ai naturii, au fost:
Anaximandru, Anaximene, Anaxagoras, Democrit, Empedocle, Heraclit etc.
O altă importantă orientarea filosofică a antichităţii greceşti este eleatismul. Această
orientare este fondată de Parmenide din Elea (sec. VI i. Hr.), care dezvoltă o filosofie centrată pe
principiul identităţii fiinţei. Comparând consecinţele acestui principiu cu observaţiile deduse din
realitatea lumii sensibile se ajunge la consecinţe inacceptabile pentru gândire. Zenon din Elea
(490-430 î. Hr.) este cel care va trage aceste consecinţe din filosofia lui Parmenide, formulând
celebrele concluzii privitoare la imposibilitatea existenţei mişcării.
O mişcare filosofică care s-a bucurat de o mare popularitate în Grecia antică este
mişcarea sofistă (de la sofos – înţelept). Sofiştii erau în general profesori de retorică şi oratorie
şi îşi ofereau serviciile, contra unor sume de bani, tinerilor înstăriţi care doreau să acceadă la
funcţii publice sau politice. Sofiştii dezvoltau arta argumentării diverselor puncte de vedere şi
astfel au ajuns să popularizeze cunoştinţele filosofice în cetăţile Greceşti. Cei mai reputaţi dintre
ei au fost Protagoras (485-411 î. Hr.) şi Gorgias (485-380 î. Hr.). Platon îi va critica dur pe
sofişti din cauza faptului că filosofia acestora conducea la un relativism care, din punctul lui de
vedere, era imposibil de acceptat. Întreaga sa filosofie este construită în scopul combaterii
sofiştilor. De altfel, în urma criticii dure a lui Platon, acest cuvânt va căpăta o nuanţă peiorativă,
sofismul fiind echivalat azi, în logică, cu o greşeală de raţionament.
O dată cu Socrate (469-399 î. Hr.) filosofia greacă va căpăta o turnură decisivă. Socrate
este primul care reorientează interogaţia filosofică dinspre cercetarea naturii înspre cercetarea
noţiunilor teoretice şi a conştiinţei individuale. De aici şi încercarea sa de a afla ce este virtutea
şi dacă aceasta poate fi transmisă prin învăţătură sau nu. Întreaga concepţie socratică este
centrată deci în jurul cunoaşterii de sine a individului. Socrate este celebru pentru zilele
petrecute în agora, unde discuta cu oricine era dornic de filosofare. El a ocupat de asemenea şi
funcţii publice în cetatea Atenei (în 406 î. Hr. a fost numit preşedintele „Consiliului celor 500”).
A fost condamnat la moarte, acuzat fiind că, prin învăţăturile sale, dăunează zeilor tradiţionali ai
cetăţii şi corupe moravurile tinerilor. Relatarea procesului său este făcută de Platon în dialogul

30
Apologia lui Socrate.
Platon (427-347 î. Hr.) este şi cel mai important discipol al lui Socrate. Filosofia sa se
inspiră din tradiţia marilor predecesori (Parmenide, Pitagora, Heraclit), însă este o creaţie cu
totul originală. Este de altfel prima mare filosofie pe care Grecia a lăsat-o moştenire culturii
europene. Filosofia sa caută existenţa unei realităţi în sine (Idee) care poate fi un criteriu de
cercetare şi stabilire a adevărului. Ea este expusă sub forma dialogurilor. Dialogurile platonice
care au exercitat cea mai profundă influenţă de-a lungul timpului sunt: Parmenide, Sofistul,
Republica, Timaios etc. Platon a rămas cunoscut şi pentru întemeierea învăţământului superior
de tip filosofic, cunoscut cu numele de Academia platonică (de la Akademos numele grădinii în
care Platon îşi ţinea lecţiile). De altfel tradiţia platonică a cunoscut la Atena o continuitate de
aproape 1000 de ani, până în anul 529 d. Hr., când împăratul creştin Iustinian I a desfiinţat
Academia.
Cel mai important discipol al lui Platon a fost Aristotel (384-322 î. Hr.). Acesta a studiat
în Academie timp de 20 de ani alături de maestrul său, iar apoi s-a despărţit de acesta,
criticându-i filosofia bazată pe teoria ideilor. Aristotel şi-a întemeiat şi el propria şcoală, Lyceul
(de la grădina Lykeionului), unde a predat discipolilor concepţia sa despre filosofie. Opera lui
Aristotel a fost tradusă şi cunoscută în primul rând în mediul arab, fiind tradusă din arabă în
latină, spre sfârşitul Evului Mediu, şi căpătând astfel o influenţă deosebită asupra autorilor
creştini medievali. Cel mai influent autor aristotelic medieval este Toma d'Aquino.
1. 3. Grecia elenistică
În urma expediţiilor şi cuceririlor lui Alexandru Macedon (336-323 î. Hr.) în Orient,
Grecia antică va intra într-o nouă fază a istoriei ei, cunoscută sub numele de perioada elenistică.
În această perioadă se produc numeroase schimbări la nivel politic, social, şi cultural, în urma
intrării în contact a culturii Greciei clasice cu culturile orientale. Astfel se va ajunge la un
sincretism cultural şi religios, care va predomina bazinul mediteranei timp de câteva secole,
cunoscând o perioadă de maximă expansiune în perioada de glorie a Imperiului roman, în cadrul
căruia amestecul de populaţii era favorabil acestui intens schimb cultural.
După moartea lui Alexandru Macedon (323 î. Hr.) vastul său Imperiu va fi fărâmiţat în
teritorii mai mici, conduse în genere de către un monarh sau un tiran, după modelul oriental.
Astfel, în perioada elenistică dispare oraşul-stat ca organizare politică de bază şi apare monarhia
sau tirania. Supusul monarhului ia locul cetăţeanului grec. În locul Adunării Populare, specifică
democraţiilor polisurilor greceşti, apar Curţile regale şi anturajul acestora. Centrul de greutate
politic se mută din peninsula greacă în zona Egiptului şi a Asiei Mici.

31
 Cultura şi ştiinţele cunosc o nouă perioadă de avânt. În filosofie se impun noi curente
filosofice: stoicismul şi scepticismul. Stoicismul, fondat de Zenon din Kition (336-264 î. Hr.),
propovăduieşte existenţa unei ordini raţionale a universului. Scopul înţeleptului este de a
cunoaşte această ordine şi de a intra în armonie cu ea. Stoicismul a cunoscut o perioadă de
înflorire în perioada Imperiului roman, unde a avut printre adepţi multe personalităţi ale
Imperiului: Cicero, Seneca, Cato cel Bătrân, împăratul Marcus Aurelius etc. Doctrina sceptică a
fost formulată pentru prima oară de către Pyrrhon (365-275 î. Hr.), unul dintre însoţitorii lui
Alexandru Macedon în expediţiile din India. Aici, influenţat de învăţăturile înţelepţilor indieni, a
ajuns la concluzia că adevărurile în care credem noi sunt pure obişnuinţe sau convenţii şi că în
privinţa oricărei afirmaţii se pot aduce atât argumente pro cât şi contra. Scopul înţeleptului este
conştientizarea acestui lucru şi, în cele din urmă, suspendarea judecăţii (epoche) în privinţa
lucrurilor existente.
Elenismul este şi perioada apariţiei unor noi instituţii culturale, precum Museion-ul –
strămoşul Muzeului de azi. Museion-ul era un spaţiu dedicat Muzelor (cele care aduceau
inspiraţia), care cuprindea biblioteci, locuri de întâlnire şi de discuţii pentru savanţi, oameni de
ştiinţă, filosofi etc. Cel mai celebru Museoin al antichităţii este cel din Alexandria (oraş fondat
de Alexandru Macedon, în urma cuceririi Egiptului) care cuprindea circa 700.000 de papirusuri.
Aici oamenii de ştiinţă primeau locuinţe şi indemnizaţii din partea statului şi li se asigurau toate
condiţiile pentru a se dedica numai cercetării ştiinţifice. Astfel locul a fost frecventat de-a lungul
timpului de mulţi savanţi ai lumii antice: astronomii Hiparchos şi Ptolemeu, medicul
Erasistratos, geograful Eratostene, matematicienii Euclid şi Arhimede etc.
2. Imperiul roman
2. 1. Istoric
Legenda, relatată de istoricul oficial al Imperiului, Titus Livius, spune că Roma a fost
întemeiată de Romulus, unul din fraţii abandonaţi pe Tibru şi crescuţi de lupoaică. Istoricii
romani „calculaseră” şi data înfiinţării oraşului lor, dată în funcţie de care măsurau şi scurgerea
timpului: 754 î. Hr. În realitate oraşul îşi găseşte originea în triburile de latini care se instalaseră
pe colinele Romei în jurul secolului X î. Hr. Istoria oraşului este legată de populaţia de etrusci cu
care latinii intraseră în conflict (de altfel Rumlna, de unde se pare că vine şi numele oraşului,
este numele unui trib etrusc). Etruscii au realizat aici o structură urbanistică, au construit străzi,
canalizări şi au înconjurat oraşul cu ziduri. În 509 î. Hr. izbucneşte o revoltă populară împotriva
dominaţiei etrusce şi aceştia sunt expulzaţi din oraş. Se va instaura un regim republican care,
printr-un lung şir de războaie, va începe unificarea peninsulei sub conducerea Romei.

32
 În anul 338 î. Hr. Latium-ul este unificat sub autoritatea Romei. Apoi urmează o serie de
războaie de apărare împotriva a diverse triburi sau războaie de cucerire: războaiele împotriva
triburilor samnite (343-272 î. Hr.), războaiele din nordul peninsulei italice, împotriva celţilor
(285-282 î. Hr.), războaiele împotriva coloniei greceşti Taranto şi a regelui Epirului (282-275 î.
Hr.). Apoi va începe perioada războaielor punice, războaie purtate împotriva Cartaginei
feniciene. În urma primului război punic (264-241 î. Hr.) Romei îi revine Sicilia şi insulele
Sardinia şi Corsica. Al doilea război punic (218-201 î. Hr.), în care principalul adversar al Romei
a fost Hanibal, care dealtfel reuşise să ajungă până la Roma, îi vor aduce Romei peninsula
iberică. Iar cuceririle se vor ţine lanţ: în 200 î. Hr., după o înfrângere a Macedoniei, Roma
ajunge să controleze peninsula Greciei. În 148 î. Hr. Macedonia este definitiv transformată în
provincie romană. În urma unui război ce durează între 192-188 î. Hr., regatul seleucid este
cucerit şi toate teritoriile sale din Asia Mică intră în posesia Romei. Alte teritorii în Asia Mică
sunt cucerite într-o perioadă de 60 de ani: între 133 şi 63 î. Hr. Iulius Cezar supune Galia,
transformând-o în provincie romană în 58-51 î. Hr. Egiptul este cucerit în 30 î. Hr., sudul insulei
britanice în 43 d. Hr., iar Traian cucereşte regatul dacilor, transformându-l şi pe acesta în
provincie romană, în urma celor două războaie dacice: 101-102 şi 105-106 d. Hr. Sub Traian
(98-117 d. Hr.) Imperiul cunoaşte perioada de maximă întindere: are o suprafaţă de peste 3
milioane de kilometri pătraţi, înconjurând întreg bazinul Mediteranei, şi o populaţie de
aproximativ 50 de milioane de locuitori.
După asta urmează o perioadă de stagnare şi apoi de decadenţă. În 230 d. Hr. Imperiul
roman pierde în favoarea Imperiului persan o parte din teritoriile sale din Asia Mică. Graniţele
Imperiului încep să fie atacate de barbari şi de migratori aproape din toate părţile. Menţinerea
ordinii devine o sarcină tot mai dificilă. În 293 împăratul Diocletian înfiinţează un sistem
tetrarhic de conducere, împărţind sarcina administrativă a Imperiului. Din Dacia trupele romane
sunt retrase în 271 de către împăratul Aurelian. Constantin cel Mare mută capitala Imperiului de
la Roma la Bizanţ (devenit Constantinopol), în 330, iar în 395 Imperiul este împărţit în două:
Imperiul roman de apus, avându-l împărat pe Honnorius (cu capitala la Ravenna) şi Imperiul
roman de răsărit, condus de Arcadius, cu capitala la Constantinopol. Imperiul din răsărit se va
transforma în Imperiul bizantin, lăcaş al civilizaţiei bizantine, iar Imperiul din apus va fi cucerit
de barbari (Roma este succesiv cucerită şi devastată de barbari în 410, 455, 476) dând naştere,
mai târziu, civilizaţiei occidentale.
2. 2. Instituţiile romane
După instaurarea regimului republican monarhia este înlocuită cu instituţia

33
magistraturilor. Cele mai importante magistraturi sunt: consulul, pretorul, censorul, tribunul,
questorul etc. Consulii (şefii statului) sunt în număr de 2 şi exercită puterea executivă, prin
rotaţie, câte o lună fiecare. În timp de război consulii devin conducătorii supremi ai armatei.
Instituţia pretorului ia fiinţă în 367 î. Hr. şi are ca sarcină organizarea şi urmărirea proceselor
juridice. Censorul ţine evidenţa populaţiei din imperiu, recrutează pe viitori membri ai Senatului
şi supraveghează calculele bugetare. Tribunii sunt apărătorii intereselor plebei în faţa
patricienilor din Senat.
Senatul este principala instituţie a republicii. La început, din Senat făceau parte doar
patricienii (ulterior au primit accesul şi plebeii) iar membrii săi erau aleşi pe viaţă. Senatul
hotăra practic în toate domeniile importante: legislativ, administrativ, judecătoresc, militar,
religios, politică externă etc. Importanţa Senatului va scădea o dată cu instaurarea imperiului, iar
în secolul III d. Hr. va dispărea ca instituţie.
Imperiul este instaurat de Octavianus Augustus în anul 30 î. Hr. Împăratul va concentra
în mâinile sale toate prerogativele puterii deţinute până atunci de consuli, censori şi o bună parte
din atributele Senatului. Va căpăta şi funcţia de şef suprem al cultului religios (pontifex
maximus). Sub influenţa practicilor religioase orientale se va instaura şi cultul divinizării
împăratului.
2. 3. Dreptul roman
Dreptul roman are rădăcini religioase. La vechii romani nu exista diferenţă între regulile
religioase (fas) şi cele juridice (jus). O regulă civilă nu putea veni în contradicţie cu voinţa
zeilor, iar comportamentul zeilor era transmis prin intermediul cutumelor religioase. Aşadar
normele comportamentului juridic coincideau iniţial cu normele religioase, acestea fiind păstrate
şi transmise mai departe de către slujitorii cultului religios (pontifii). Cu timpul, din cauza
existenţei numeroaselor abuzuri, în lipsa unui cod de legi scrise, s-a luat decizia alcătuirii unui
cod juridic scris. Astfel au apărut în 451 î. Hr. „Legile celor XII Table”, singurul cod juridic scris
al romanilor pentru câteva secole. Numele lor vine de la faptul că textul iniţial a fost gravat pe
12 table din bronz şi expuse la Roma, în For. Aceste legi nu au fost abrogate niciodată pe
perioada existenţei Imperiului roman.
Primele inovaţii juridice semnificative apar începând cu secolele II-I î. Hr., o dată
lărgirea tot mai mare a Imperiului. Acum se introduce deosebirea între dreptul civil (jus civile),
care se referea la cetăţenii romani şi dreptul popoarelor (jus genitum), care se referea la
populaţiile din teritoriile supuse. Tot acum are loc şi o emancipare a membrilor familiei romane
şi, în consecinţă, o diminuare a drepturilor juridice ale capului de familie, faţă de membrii

34
familiei (femeia capătă şi ea dreptul de a cere divorţ, tatăl nu mai are dreptul de a-şi vinde sau
condamna la moarte copiii etc.). Secolele III-IV d. Hr. reprezintă perioada clasică a dreptului
roman. Acum se perfecţionează principiile fundamentale ale dreptului, care vor fi lăsate
moştenire civilizaţiei europene: principiul egalităţii şi cel al bunei credinţe în relaţiile dintre
persoane. Aceasta este şi perioada în care încep să se realizeze compilaţii legislative. Cea mai
completă şi mai semnificativă dintre ele este cea realizată de împăratul Iustinian I (527-565 d.
Hr.), cunoscută şi sub numele de Corpus juris civilis. Acesta cuprinde: Codex Justinianus –
colecţie de decrete imperiale; Institutiones – tratat despre cele mai importante principii de drept;
Digestae – antologie de texte juridice, cuprinzându-i pe cei mai faimoşi jurişti romani; şi
Novelae Constitutiones – constituţii şi decrete imperiale.
2. 4. Religia şi cultura
Zeii tradiţionali ai romanilor erau similari cu cei ai grecilor, având însă denumiri latine.
Astfel Jupiter este zeul suprem, soţia sa Iunona este protectoarea căsătoriilor, Marte zeul
războiului, Vesta, la origine zeiţă a vetrei casei, devine zeiţa focului sacru al Romei. Minerva
este asimilată cu Atena grecilor şi Venus cu Afrodita. Fiecare familie romană are zeii ei, iar
cultul familiei este oficiat de capul familiei. Zeii (sau spiritele) casei erau: Vesta, zeiţa focului
căminului, Ianus – păzitorul uşii, cei doi Penaţi care păzeau proviziile şi cei doi Lari care
protejau întreaga familie.
Dacă cultul religios familial revenea în responsabilitatea capului de familie, responsabilii
cultului public erau pontifii. Aceştia reglementau toate problemele legate de religie sau de cult
(existenţa zeilor, reguli de ritual, stabilirea rugăciunilor, consacrarea templelor, etc.) dar aveau şi
rol de istoriografi şi jurişti. Colegiul pontifilor era condus de Pontiful suprem (Pontifex
Maximus). Acesta locuia, precum consulii, în For. În subordinea sa erau flaminii şi vestalele.
Flaminii erau responsabili cu sacrificiile şi cu regulile de cult dedicate principalelor divinităţi.
Vestalele erau preotesele zeiţei Vesta, ocrotitoarea focului sacru. Ele erau alese de către Pontiful
suprem, de la vârsta de 10 ani, din familiile nobile. Sacerdoţiul lor dura 30 de ani şi în toată
această perioadă trebuiau să-şi păstreze virginitatea. Dacă nu respectau această obligaţie erau
îngropate de vii.
Datorită cuceririi şi includerii a numeroase teritorii sub administraţia Imperiului roman,
religia tradiţională a intrat în contact de-a lungul timpului cu numeroase alte culte religioase şi,
după secolul II î. Hr., îşi schimbă tot mai mult forma, în urma influenţelor străine. Sub influenţa
mentalităţii orientale, marii conducători romani, Cezar, Antonius sau Octavianus Augustus ajung
să fie divinizaţi. Lui Octavianus Augustus i se ridică temple în Asia Mică şi apare un întreg cult

35
care îi este dedicat. Cu toate acestea împăratul a împiedicat introducerea cultului său la Roma.
Tot sub influenţa Orientului s-au adoptat la Roma cultul lui Isis (din Egipt), cultul zeiţei
frigiene Cybele sau al zeului cananeean Baal. Venit din Persia, cultul lui Mithra va cunoaşte o
mare răspândire pe întreg teritoriul Imperiului roman. Religia mithraică are o dimensiune morală
şi instituie o serie de ritualuri similare creştinismului: botezul, împărtăşania, cina sacră etc. Din
cauza acestor forme de cult similare, după răspândirea creştinismului în Imperiu, dintre toate
religiile păgâne, acesta a combătut mithraismul cu cea mai mare vehemenţă.
Creştinismul, perceput iniţial ca o erezie iudaică, se răspândeşte cu rapiditate în primele
secole după naşterea lui Hristos. La început noua religie este interzisă (romanii respingeau iniţial
orice nouă formă de religie), iar creştinii sunt persecutaţi în mai multe rânduri de către împăraţii
romani. În cele din urmă, în urma Edictului de la Milano, dat de împăratul Constantin cel Mare
în 313 d. Hr., creştinismul este acceptat printre religiile Imperiului. În 381 d. Hr. devine religie
oficială a Imperiului, iar din 391 d. Hr. celelalte culte religioase sunt interzise.

Bibliografie recomandată
1. Chamoux, François, Civilizaţia elenistică, vol. 1-2, trad. Elena Lazăr, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1985;
2. Drîmba, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 3, Editura Saeculum & Editura
Vestala, Bucureşti, 2003.

36
 Capitolul III

IMPERIUL BIZANTIN

Obiective specifice
 identificarea principalelor evenimente istorice care au marcat Imperiul bizantin;
 prezentarea modului de organizare al Bisericii creştine în această perioadă;
 identificarea atributelor împăratului; definirea raportului dintre puterea spirituală şi
puterea politică în Imperiul bizantin;
 numirea principalelor sinoade ecumenice şi identificarea problematicii lor;
 definirea iconoclasmului; consecinţele disputelor iconoclaste asupra Imperiului;
 sesizarea specificului culturii bizantine.

Cuprins
1. Istoric
2. Teocraţia bizantină
2. 1. Atributele împăratului. Biserică şi Stat în Bizanţ
2. 2. Organizarea Bisericii
2. 3. Sinoadele ecumenice
2. 4. Disputa iconoclastă
3. Umanismul bizantin

37
 1. Istoric
Civilizaţia bizantină a luat naştere în urma interacţiunii a două civilizaţii: civilizaţia
babiloniană şi civilizaţia elenică. Imperiul bizantin reprezintă forma clasică de dezvoltare a
civilizaţiei bizantine. După căderea Imperiului (1453) civilizaţia bizantină va influenţa estul
Europei, noul ei centru de influenţă mutându-se în Rusia.
Imperiul bizantin nu are o dată precisă de naştere. Este vorba mai degrabă de existenţa
mai multor evenimente istorice, a căror succesiune va conduce, în cele din urmă, la apariţia
noului Imperiu. Dintre acestea, cele mai semnificative sunt: recunoaşterea de către Constantin
cel Mare a creştinismului printre religiile Imperiului roman (313), mutarea capitalei de la Roma
la Bizanţ (330), adoptarea creştinismului ca religie oficială a Imperiului (381), separarea
Imperiului, în Imperiul roman de apus şi Imperiul roman de răsărit (395) şi, în cele din urmă,
căderea Imperiului din apus în urma cuceririi Italiei de către regele ostrogot Theodoric şi a
înfiinţării unui regat germanic (493). Astfel, o dată cu dispariţia Imperiului roman de apus,
singurul moştenitor al Imperiului roman este Imperiul roman de răsărit cu capitala la
Constantinopol. De altfel, denumirea de Imperiu bizantin este una modernă, ea fiind folosită
începând cu secolul al XVII-lea. Chiar dacă populaţia majoritară a Imperiului era formată din
urmaşii vechilor greci, bizantinii se numeau pe ei înşişi „romani” (romaioi), iar Imperiul purta
numele de „Imperiu al Romanilor” (Basileia ton romaion). Toate acestea subliniau, atât în ochii
lor, cât şi pentru celelalte popoare, nobila descendenţă romană a bizantinilor.
Imperiul cunoaşte o primă perioadă de înflorire sub conducerea împăratului Iustinian I
(527-565). În vest se vor obţine importante victorii militare, împotriva vandalilor, vizigoţilor şi
ostrogoţilor, Imperiul reuşind să recucerească Africa de Nord, Spania şi Italia şi să refacă
unitatea Imperiului roman, pentru o scurtă perioadă de timp. Acest efort militar semnificativ a
avut însă consecinţe pe termen lung asupra resurselor Imperiului. De altfel Iustinian este ultimul
împărat care a reuşit să refacă unitatea mediteraneană a Imperiului.
După pierderea teritoriilor din Occident, baza Imperiului se va muta în Asia Mică. Aici
există o presiune constantă din partea Imperiului persan, învins de Herakleios în 622-628 şi,
apoi a arabilor, respinşi şi ei în 674-678 şi 717-718. Dinspre nord slavii vor ataca tot mai des
marginile Imperiului. În secolul VII bulgarii se vor instala definitiv în sudul Dunării.
După anul 1000 Imperiul intră într-o perioadă de declin constant. În 1204 capitala va fi
cucerită şi jefuită de cruciaţii occidentali ai celei de-a IV-a cruciade. Este cel mai mare jaf la

38
care a fost supusă capitala Imperiului înainte de căderea ei. Occidentalii au numit un conducător
din sânul lor şi au instituit „Imperiul latin al Constantinopolului”. Acesta a supravieţuit până în
1261, când Mihai al VIII-lea Paleologul reuşeşte să revină pe tron. Sub presiunea crescândă a
Imperiului otoman Bizanţul îşi pierde succesiv din teritorii, astfel încât, în 1453, anul căderii
Constantinopolului, teritoriul „Imperiului” era redus practic la împrejurimile capitalei.
2. Teocraţia bizantină
2. 1. Atributele împăratului. Biserică şi Stat în Bizanţ
Imperiul bizantin se va constitui în jurul a două nuclee de putere: religia creştin-ortodoxă
şi puterea imperială. În acest sens, Imperiul bizantin este un reprezentant al sistemului de
organizare teocratic (de la termenii greceşti theos = „Dumnezeu” şi kratos = „putere”).
Societatea teocratică este o societate condusă de către reprezentanţii ori preoţii religiei oficiale
sau una în care întregul aparat politic şi administrativ este pus în slujba religiei sau a Bisericii
oficiale. Omenirea a cunoscut de-a lungul istoriei ei şi alte sisteme teocratice: societatea chineză,
egipteană, iudaică, catolicismul occidental etc.
Atributele Împăratului din Bizanţ sunt deduse din cele două nuclee în jurul cărora este
construit Imperiul:
1. Fiind moştenitor al Imperiului roman acesta preia şi duce mai departe tradiţia instituţiei
imperium-ului: îşi exercită puterea asupra politicii, administraţiei, armatei, religiei, etc,
are dreptul de a face şi desface legea, este investit practic cu putere absolută şi cu
autoritate infailibilă.
2. Pe lângă atotputernicia pământească, împăratul posedă şi prestigiu spiritual, el este
supusul Domnului, vicarul lui Dumnezeu pe pământ. În actele oficiale se stipulează că
puterea sa purcede de la Dumnezeu, nu de la oameni, împăratul fiind reprezentantul lui
Hristos pe pământ. Împăratul nu este zeificat, precum erau unii dintre împăraţii romani,
dar închinarea pe care supuşii i-o datorează este un act de veneraţie (proskhynesis),
asemeni unui zeu. Dumnezeu este cel care îl inspiră pe basileu în toate deciziile
guvernării, el fiind un principe egal în rang tuturor apostolilor (isapostolos). De aici îşi
capătă legitimitatea prerogativele sale sacerdotale: împăratul are dreptul de a convoca
sinoadele ecumenice și de a confirma deciziile și canoanele sinodale. Patriarhul este nu
numai ales, ci și „promovat” de către împărat. Acesta are dreptul de a predica în fa ța
demnitarilor curții. Gilbert Dagron ne face un inventar detaliat al prerogativelor
sacerdotale ale împăratului bizantin : „înainte de încoronare acesta semnează (precum
preoţii) o profesiune de credinţă; este uns cu mirul (myron), ceea ce corespunde cu

39
 impunerea Evangheliei deasupra capului ierarhului; se poate împărtăşi în interiorul
altarului, precum preoţii (cel puţin în ziua încoronării sale) şi cădelniţează masa altarului,
făcând semnul crucii cu cădelniţa10”.
Această suprapunere care există în Imperiul bizantin, a atribuţiilor preoţilor cu cele ale
împăratului, va conduce la problema reglementării raportului dintre puterea spirituală şi puterea
temporală în Imperiu. Din acest punct de vedere împăratul Iustinian I a lăsat un text, considerat
clasic, pentru definirea raportului de armonie, de „simfonie”, între Biserică şi Împărat:
„Cele mai mari daruri pe care Dumnezeu, în bunătatea sa infinită, le-a făcut oamenilor sunt
sacerdotium-ul şi imperium-ul. Sacerdoţiul are grijă de interesele divine, imperiul de interesele
umane cu a căror supraveghere este însărcinat. Ambele emană de la acelaşi principiu şi conduc viaţa
umană către perfecţiune. De aceea împăraţilor nu le este nimic mai drag decât onoarea preoţilor, iar
aceştia se roagă continuu la Dumnezeu pentru ei. Atunci când clerul are un spirit drept şi se
încredinţează în întregime lui Dumnezeu şi când împăratul conduce treburile care i-au fost
încredinţate, se ajunge la o armonie (symphonia) benefică întregului neam omenesc. Astfel,
adevăratele dogme divine şi onoarea clerului sunt principala noastră preocupare. 11”

După cum putem observa textul trasează o distincţie între principalele atribute ale
Statului şi ale Bisericii: imperiul trebuie să se ocupe de treburile omeneşti, iar preoţii de
lucrurile divine. Însă, cu toate acestea, principala preocupare a împăraţilor este tot una sacră:
puritatea doctrinelor şi onoarea preoţilor. Armonia celor două puteri ar rezulta din conlucrarea
lor în vederea unui singur scop: păstrarea creştinătăţii Imperiului şi încreştinarea celorlalte
popoare barbare. De altfel practica bizantină a confirmat acest principiu al „armoniei” dintre
cele două puteri, împăratul fiind de multe ori cel care decidea în problemele Bisericii, iar
patriarhii jucând, la rândul lor, un important rol politic.
Cu toate acestea au existat de-a lungul istoriei Imperiului bizantin importante voci care
au protestat împotriva implicării împăratului în treburile Bisericii şi au cerut separarea treburilor
bisericeşti de cele laice. Astfel îi avem pe Atanasie al Alexandriei (293-373) împotriva
împăratului Constantius al II-lea (337-361), sau pe Ambrozie al Milanului (337-397) împotriva
lui Theodosie cel Mare (378-392). Însă cazurile sunt mult mai numeroase. Spre exemplu,
Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662), unul dintre Părinţii cei mai se seamă ai Bisericii
Ortodoxe, în momentul procesului său de la Roma, la care a ajuns din cauza opoziţiei sale faţă
de vederile împăratului, va contesta în mod explicit dreptul de sacerdoţiu al împăratului : „Orice
împărat este el şi preot? Nu, căci nu are acces la altar; iar după sfinţirea pâinii nu zice: lucrurile
sfinte se cuvin celor sfinţi. El nu botează şi nu sfinţeşte mirul, nu ordonă şi nu numeşte episcopi,

10 G. Dagron, Empereur et Prêtre. Etude sur le « césaropapisme » byzantin, Gallimard, Paris, 1996, p. 315;
11 Iustinian, Prolog la Novela a VI-a, apud H. Rahner, L’Eglise et l’Etat dans le christianisme primitif, Les
Editions du Cerf, Paris, 1964, p. 244; 

40
preoţi sau diaconi; nu sfinţeşte biserici şi nu poartă simbolurile sacerdoţiului12”.
În ciuda acestor contestări repetate ale dreptului împăratului de a interveni în treburile
bisericeşti, în spaţiul bizantin nu s-a pus niciodată problema separării principiale a celor două
puteri. Definiţia oferită de împăratul Iustinian I, a armoniei celor două puteri, va rămâne
întotdeauna valabilă pentru Imperiul bizantin, în ciuda disputelor sau a neînţelegerilor apărute
de-a lungul timpului între împăraţi şi reprezentanţii clerului. Împăratul va avea întotdeauna
dreptul legitim de a interveni în treburile Bisericii, atât timp cât va susţine ortodoxia.
2. 2. Organizarea Bisericii
După cum am spus, începând cu anul 391 religia creştină devine singura religie acceptată
în Imperiul roman. Religia era însă pentru romani o problemă de politică a statului încă
dinaintea apariţiei creştinismului. Importanţa ei a crescut cu atât mai mult după interzicerea
cultelor păgâne şi a adoptării creştinismului ca religie unică, deoarece, în contextul unei
populaţii eterogene şi a unei diversităţi culturale semnificative, religia devenise cel mai
important factor de unitate al Imperiului. De aici şi preocuparea deosebită a împăratului, alături
de Biserică, de a păstra unitatea credinţei şi de a combate ereziile.
În secolul al V-lea Biserica era organizată în 5 patriarhate. Dintre acestea cel mai
important era cel de la Roma, oraş în care au murit cei doi mari apostoli ai creştinismului: Petru
şi Pavel. Întâietatea patriarhatului de la Roma era dată şi de faptul că acest scaun a fost
întemeiat, conform tradiţiei, de însuşi apostolul Petru, cel căruia Iisus îi spusese că va fi piatra
de temelie a Bisericii sale. Apoi urma patriarhul de la Constantinopol, oraşul imperial. Începând
cu secolele V-VI, o dată cu creşterea importanţei religioase şi politice a noii capitale,
Constantinopolul începe să concureze Roma în privinţa întâietăţii scaunului patriarhal. În acest
sens erau invocate legende conform cărora însuşi apostolul Andrei, în drumul său spre Tracia şi
coastele Mării Negre, ar fi fondat comunitatea creştină din Bizanţ. Celelalte patriarhate se
găseau în Alexandria, oraş recunoscut pentru efervescenţa sa culturală încă înainte de apariţia
creştinismului, prestigiu pe care învăţaţii creştini l-au dus mai departe, Ierusalim, locul naşterii
Mântuitorului şi Antiohia, centrul comunităţilor siriace din Asia Mică.
Patriarhatele erau divizate în mitropolii, iar acestea în arhiepiscopii şi episcopii. Un
patriarhat era condus de un colegiu de ierarhi, numit sinod (sau conciliu), sinodul fiind prezidat
de patriarh. Iniţial relaţiile dintre patriarhii erau colegiale, fiecare avându-şi delegaţii săi la
celelalte scaune patriarhale şi primind informaţii în legătură cu hotărârile sinodale luate.
Începând cu secolul al VII-lea arabii au cucerit teritorii din Egipt, Siria şi Palestina iar

12 Atanasie Apocrisiarul, Faptele procesului lui Maxim Mărturisitorul, apud H. Rahner, op. cit., p. 311; 

41
patriarhatele respective au început să aibă probleme. Apoi, în secolul VIII, Roma va pierde
jurisdicţia Spaniei şi a Africii de Nord, cucerite de asemenea de către arabi. Sicilia şi Iliria vor
trece din jurisdicţia Romei în cea a Constantinopolelui, stimulând concurenţa dintre cele două
patriarhate.
Începând cu această perioadă Patriarhia Constantinopolului îşi arogă titlu de Patriarhie
ecumenică (universală), tinzând la supremaţie în lumea creştină. Acest titlu n-a fost însă
niciodată recunoscut de papa de la Roma. În secolele IX-X Roma şi Constantinopolul vor
concura de asemenea pentru convertirea populaţiilor din sudul şi estul Europei: bulgarii,
românii, ungurii, slavii, etc. Aceste orgolii teologico-politice, repetate neînţelegeri doctrinale şi
găsirea de către Roma a unui sprijin politic în Imperiul germanic din Occident, au dus în cele
din urmă la ruptura definitivă dintre Bizanţ şi Roma în anul 1054. După această dată
creştinismul catolic (occidental) şi creştinismul ortodox (răsăritean) vor cunoaşte traictorii
divergente. Nici până azi Biserica nu a reuşit să revină la unitatea iniţială.
2. 3. Sinoadele ecumenice
Dacă religia este pentru Imperiul bizantin, ca şi pentru cel roman, o problemă de politică
oficială, atunci împăratul va fi implicat în mod direct în momentele decisive pentru constituirea
doctrinei creştine şi păstrarea ortodoxiei acesteia. Aceste momente sunt reprezentate de
sinoadele ecumenice, acele adunări reprezentative, cu delegaţii din partea tuturor patriarhatelor,
unde se discută şi se decide în privinţa punctelor fundamentale ale doctrinei creştine.
Disputele doctrinare din sânul creştinismului au început încă din secolul II d. Hr., fiind
legate în principal de dorinţa de delimitare a noii religii faţă de religia iudaică şi de respingerea
principalelor influenţe care veneau dinspre filosofia greacă sau religiile orientale. Acum este
perioada de cristalizare a principiilor teologice care vor sta la baza constituirii doctrinei ortodoxe
(de la orthos şi doxa – „credinţa cea dreaptă”) şi de contestare şi excludere a celorlalte orientări
considerate eretice (de la grecescul hairesis – „alegere, opţiune”). Preocuparea pentru păstrarea
unei „ortodoxii” doctrinare şi de respingere a influenţelor eretice va fi principala motivaţie a
dezbaterilor teologice din Imperiul bizantin.
Primul sinod, convocat în vederea stabilirii oficiale a punctelor de doctrină, care să fie
acceptate de întreaga Biserică, este la Niceea în anul 325. Sinodul a fost convocat din cauza
răspândirii doctrinei ariene (de la propagatorul ei, Arie din Alexandria, 280-336), care susţinea,
în special sub influenţa filosofiei neoplatonice, că Fiul nu are aceeaşi natură cu Tatăl, ci este
doar asemănător Tatălui (homoiousios), posedând o natură secundară şi creată. Principalul
oponent al lui Arie a fost episcopul Atanasie al Alexandriei, care pledează pentru identitatea de

42
natură (homoousios) dintre Tatăl şi Fiul. Decizia conciliului de la Niceea este favorabilă poziţiei
susţinute de Atanasie, ortodoxia adoptând doctrina consubstanţialităţii (a identităţii de natură)
dintre Tată şi Fiu în cadrul Sfintei Treimi şi condamnând erezia ariană. Aici se stabileşte şi
articolul de credinţă (crezul niceean) care devine fundamentul doctrinei ortodoxe. Crezul stabilit
la Niceea este rostit şi azi în bisericile creştin-ortodoxe şi, cu mici modificări, şi în cele catolice.
După moartea lui Constantin cel Mare pe tron urcă Constantius al II-lea (337-361), adept
al arianismului. Acesta schimbă politica religioasă a Imperiului şi-i prigoneşte pe ortodocşi.
Politica sa ariană a avut un oarecare succes în Orient, însă în Occident a fost respinsă de papa de
la Roma. În 381 un nou sinod va fi organizat la Constantinopol, pentru a combate apolinarimul
(de la Apolinarie, promotorul doctrinei). Apolinarie nega deplinătatea naturii umane a lui
Hristos, susţinând că acesta nu ar fi avut suflet, doar spirit. În urma sinodului, sub influenţa
părinţilor capadocieni (Grigore de Nisa, Grigore de Nazianz, Vasile cel Mare), se va proclama
deplinătatea naturii umane şi divine a lui Hristos, iar doctrina ortodoxă va fi restabilită.
O altă erezie care a tulburat Imperiul a fost nestorianismul, de la numele iniţiatorului ei,
Nestorie (380-451), fost patriarh al Constantipolelui. Nestorie susţinea, în descendenţă ariană, că
Hristos nu este Dumnezeu şi om, ci este doar „purtător de Dumnezeu” (Theophoros). De
asemenea Maria nu putea fi numită „Maica Domnului”, deoarece ea nu l-a născut pe Dumnezeu
ci doar pe omul Hristos. Ea este născătoare de Hristos (Hristotokos), nu de Dumnezeu. În 431 a
fost convocat sinodul de la Efes pentru a discuta doctrina nestoriană. În urma sinodului Nestorie
a fost condamnat eretic şi s-a stabilit doctrina Fecioarei Maria născătoare de Dumnezeu
(Theotokos). Fecioara Maria putea fi numită „Maica Domnului”.
În 451 un nou sinod este convocat la Calcedon unde se reiau şi explicitează doctrinele de
la Efes şi se stabilesc definitiv punctele de doctrină hristologică. Eutichie, care susţinea că
natura umană a lui Hristos a fost absorbită după întrupare de natura divină, a fost condamnat
eretic. Adepţii săi, în special cei din răsăritul Imperiului, s-au rupt de Biserica oficială şi au dat
naştere Bisericilor monofizite (de la monos + physis, „o singură natură”). În 553, sinodul
Constantinopol II, a condamnat definitiv nestorianismul.
Un nou sinod este convocat tot la Constantinopol, în 680-681, pentru a discuta problema
voinţei lui Hristos. Sub influenţa lui Maxim Mărturisitorul este condamnat monotelismul (de la
monos + telos, „o singură voinţă”) şi se proclamă doctrina celor două voinţe ale lui Hristos. El
are atât voinţă umană cât şi voinţă divină, iar unirea lor este dată de libertatea celor două naturi
ale sale. Sinodul Niceea II (787), dedicat restabilirii cultului icoanelor, este cel de-al şaptelea
sinod ecumenic şi stabileşte definitiv punctele esenţiale ale ortodoxiei doctrinare. Cele şapte

43
sinoade ecumenice au fost recunoscute atât de Biserica Ortodoxă cât şi de cea Catolică. După
definitivarea schismei dintre Occident şi Răsărit (1054), Biserica Catolică va organiza sinoade
separat, problematica acestora fiind strâns legată de situaţia Bisericii apusene.
2. 4. Disputa iconoclastă
Iconoclasmul acoperă o perioadă importantă din istoria bizantină (726-843) şi se referă la
disputa teologică şi politică referitoare la dreptul de a reprezenta în icoane şi a adora chipul
divinităţii. Disputa începe în 726 când împăratul Leon al III-lea pune să fie distrusă imaginea
venerată a lui Hristos plasată deasupra uşii de bronz a Palatului imperial. Apoi, în 730, împăratul
interzice printr-un decret imperial cultul icoanelor şi reprezentările antropomorfice în arta sacră.
Gestul împăratului bulversează tradiţia venerării icoanelor, bine încetăţenită în Imperiu, şi
declanşează un război civil însoţit de o distrugere masivă de icoane, care vor dura mai bine de
un secol.
Disputa se poartă între apărătorii icoanelor, numiţi şi iconofili sau iconoduli şi cei care
contestă icoanele, numiţi şi iconoclaşti. Iconoclaştii se bazează în special pe interdicţia vetero-
testamentară: „să nu-ţi faci chip cioplit” (Ex., 20, 4). Pentru ei, reprezentarea chipului lui Hristos
în icoane, având în vedere că Hristos are o dublă natură, divină şi umană, este un act de
idolatrie, căci asta ar însemna că Dumnezeu Tatăl poate fi reprezentat. Iconofilii în schimb susţin
că posibilitatea reprezentării icoanelor este dată de întruparea însăşi a Tatălui în Fiul său. În
acest sens, ei se bazează pe versete din Evanghelia după Ioan: „Cine m-a văzut pe Mine a văzut
pe Tatăl. [...] Credeţi-mă că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în mine.” (Ioan, 14, 9; 11). Printre
apărătorii icoanelor, cei mai fervenţi sunt Ioan Damaschinul (674-749), Teodor Studitul (759-
826), reprezentantul călugărilor de la mănăstirile din Studion, dar şi papii Grigore al II-lea şi
Grigore al III-lea. În anul 787 la Niceea se organizează un sinod a cărui decizie este favorabilă
icoanelor. Pentru a evita acuzele de idolatrie sinodul stabileşte distincţia dintre adoraţie (latreia),
care-i este datorată lui Dumnezeu şi veneraţie (proskynesis), care se referă la icoane. Perioada
iconofilă va dura până în 813 când pe tron urcă împăratul Leon al V-lea (813-820) care va lupta
din nou împotriva icoanelor. Cultul icoanelor va fi restabilit definitiv în 843.
Disputele iconoclaste au dus la slăbirea legăturilor dintre Roma şi Constantinopol. Papa
nu putea fi de acord cu intervenţiile, uneori brutale, ale împăraţilor în problemele Bisericii.
Apoi, puterea bizantină, măcinată de aceste conflicte interne, nu mai putea asigura protecţia
Bisericii romane în faţa barbarilor (în special a longobarzilor). Aşa se face că în anul 800 papa
Leon al III-lea îl va unge împărat pe Carol cel Mare şi-l va numi protector al Bisericii romane. O
altă consecinţă a iconoclasmului asupra Imperiului a fost şubrezirea bazei sale demografice şi

44
economice situată, în acea perioadă, în zona Asiei Mici. Majoritatea populaţiilor de aici
manifestau o tendinţă iconoclastă, în special din cauza influenţei iudaice şi arabe. În momentul
restabilirii definitive a cultului icoanelor aceste populaţii nu au aderat în mod spontan la politica
religioasă a Imperiului. În timp, tentaţia islamului a devenit tot mai mare în această regiune,
ceea ce a uşurat misiunea de cucerire a atacatorilor arabi.
3. Umanismul bizantin
Chiar dacă ideologia oficială a Imperiului bizantin era una religioasă, dezbaterile
intelectuale fiind captate aproape în întregime de disputele teologice, în spaţiul răsăritean
umanismul elen a reuşit totuşi să supravieţuiască şi să se transmită de-a lungul secolelor (spre
deosebire de Occident, unde acesta a fost recuperat relativ târziu). La această continuitate a
contribuit, fără îndoială, existenţa Universităţii imperiale din Constantinopol, întemeiată chiar de
către Constantin cel Mare. Programa Universităţii nu era condiţionată de cea a şcolilor
superioare de teologie (care funcţionau sub autoritatea patriarhului în fiecare dioceză şi în
mănăstiri), aici studiindu-se cu preponderenţă gramatica (greacă şi cea latină până în secolul
VII), retorica, dreptul şi filosofia greacă (în special Aristotel şi Platon). Astfel, de-a lungul
timpului, mulţi profesori ai Universităţii din Constantinopol (şi nu numai) au strălucit prin
erudiţia lor şi s-au făcut remarcaţi prin pasiunea lor faţă de cultura umanistă. Îi vom aminti pe
câţiva dintre cei mai importanţi:
− Ioan Filopon (490-570) a fost profesor de filosofie la Alexandria şi un excelent
comentator al lui Aristotel. Una dintre cele mai importante lucrări ale sale se numeşte
Despre eternitatea lumii împotriva lui Proclos, scriere în care demonstrează, apelând în
principal la argumente aristotelice, că lumea nu este eternă. Lucrarea sa se înscrie în şirul
disputelor dintre filosofii greci şi teologii creştinii cu privire la originea lumii (primii
susţineau că lumea este eternă, iar ceilalţi că este creată).
− Fotie (825-895) a ocupat importante funcţii în Imperiu: demnitar imperial, profesor al
Universităţii şi, de două ori, patriarh al Constantinopolului. Din dorinţa sa de a salva cât
mai mult din patrimoniul culturii antice, a scris o lucrare enciclopedică, intitulată
Myriobiblion, în care prezintă 279 de lucrări ale autorilor antici, împreună cu datele
biografice ale acestora.
− Mihail Psellos (1018-1078), istoric şi filosof, a ocupat de asemenea funcţii în
administraţia imperială. A comentat lucrări din Platon şi Aristotel. În scrierile sale
încearcă să demonstreze, bazându-se în special pe Plotin şi Proclos, compatibilitatea
dintre opiniile filosofilor antici şi credinţele creştine.

45
 − Gemistos Plethon (1355-1450) este un fervent admirator al filosofiei platonice. Pentru el
teologia creştină este rezultatul unei degradări a filosofiei antice (în special a celei
platonice). Plethon este de asemenea o personalitate importantă pentru influenţa sa în
renaşterea studiilor de filosofie antică în Occident. Delegat fiind la conciliul de la
Ferrara-Florenţa (1437-1439), conciliu dedicat încercării de unire a Bisericilor, îl
convinge pe Cosimo de Medici să înfiinţeze o Academie Platonică, în spiritul celei
antice. Proiectul va fi realizat în cele din urmă prin conlucrarea marelui umanist Marsilio
Ficino (1433-1499) şi a cardinalului roman Bessarion (1403-1472), originar din Bizanţ.

Bibliografie recomandată:
1. Ahrweiler, Helene, Ideologia politică a Imperiului bizantin, trad. Cristina Jinga, Editura
Corint, Bucuresti, 2002;
2. Drîmba, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 4, Editura Saeculum & Editura
Vestala, Bucureşti, 1998;
3. Tenace, Michelina, Creştinismul bizantin. Istorie, teologie, tradiţii monastice, trad. Al.
Cistelecan, Editura Cartier, Bucuresti, 2005;

46
 Capitolul IV

EVUL MEDIU OCCIDENTAL

Obiective specifice
 identificarea evenimentelor semnificative ale istoriei occidentale;
 identificarea aportului roman şi a influenţelor barbare la constituirea culturii şi
civilizaţiei Evului Mediu;
 definirea raportului dintre puterea spirituală şi puterea politică în Evul Mediu;
 enumerarea tentativelor Bisericii catolice de creare a unei teocraţii papale;
 sesizarea aportului culturii Evului Mediu la formarea culturii moderne.

Cuprins
1. Istoric
2. Moştenirea romană
3. Influenţa barbară
4. Tentativa teocratică. Biserică şi Stat în Occident
5. Cultura Evului Mediu occidental

47
 1. Istoric
După succesivele căderi ale Romei sub asediul armatelor barbare, în anul 476 Odoacru îl
va învinge pe Romulus Augustulus, ultimul împărat roman din apus. Apoi, în 493, Odoacru va fi
înfrânt la rândul lui de Theodoric, cel care va întemeia primul regat germanic din Italia.
Theodoric a fost crescut în Bizanţ (unde a fost ostatic timp de 9 ani), căpătând astfel mult
respect pentru cultura greco-romană. El a încercat să întemeieze un stat, după modelul roman,
având însă o dublă structură administrativă: una gotă şi una romană. Regatul ostrogot al lui
Theodoric a supravieţuit în Italia până în 555, când armatele bizantine îi înfrâng pe ostrogoţi şi
reintegrează teritoriul Imperiului roman de răsărit.
Vizigoţii, longobarzii, francii sau normanzii au întemeiat de asemenea regate pe
teritoriile occidentale. Dintre aceste populaţii francii au fost primii convertiţi la creştinism, când,
în jurul anului 496, regele lor Clovis (469-511) este botezat de episcopul de Reims. Urmaşii lui
Clovis vor cuceri noi teritorii pe care le vor îngloba regatului franc. Cel care va duce la
dimensiunea sa maximă acest regat, ajungând să se considere urmaş al împăraţilor romani, va fi
Carol cel Mare (768-814). Carol cel Mare va fi uns împărat de către papă, la Roma, în bazilica
Sfântul Petru, în anul 800, şi va proclama existenţa „Sfântului Imperiu Roman din Occident”.
Astfel, primind coroana din mâna papei, împăratul se declară un apărător al creştinismului,
subliniind în acelaşi timp descendenţa romană a Imperiului său. După încoronare, Carol cel
Mare va duce tratative cu Bizanţul în vederea recunoaşterii noului Imperiu. Bizantinii,
considerându-se singurii urmaşi legitimi ai romanilor, au refuzat pretenţiile lui Carol până în
812, când totuşi noul Imperiu va fi recunoscut.
După moartea lui Carol cel Mare Imperiul va fi împărţit succesorilor săi: Carol Pleşuvul
(843-877) va primi provinciile franceze, Ludovic al II-lea (zis şi Germanicul) (855-875) zona
dinspre răsărit şi Lothar (840-855) va deveni regele Italiei. Cu timpul în Occident se vor crea
formaţiuni statale independente: Imperiul germanic, Regatul Franţei, Regatul Burgundiei,
Regatul Italiei şi, după eliberarea peninsulei iberice de sub dominaţia arabă, Regatul Spaniei.
Trebuie semnalată de asemenea şi existenţa unui Stat papal. Originile acestuia se găsesc în
gestul regelui franc Pepin cel Scurt (715-768) care, după ce l-a învins pe regele longobard Astolf
(care tocmai atacase Italia şi pretindea tribut papei de la Roma), a donat în mod simbolic papei
mormântul Sfântului Petru (Patrimonium Petri), în 755. După încoronarea sa, Carol cel Mare a
recunoscut actul de donaţie al înaintaşului său şi s-a declarat protector al papalităţii. Cu timpul

48
papalitatea va ajunge să joace un important rol politic în Europa occidentală, rol care va
conduce, nu de puţine ori, la conflicte între papi şi împăraţii germanici, datorită pretenţiilor celor
dintâi de subordonare din partea împăraţilor.
Mişcări semnificative pentru istoria Evului Mediu occidental au fost şi cruciadele. Într-
un anume sens acestea continuau luptele împotriva arabilor duse în Orient de bizantini şi în
peninsula iberică de spanioli. Ţelul lor principal era eliberarea Sfântului Mormânt de la
Ierusalim de sub dominaţia arabă şi întemeierea unor state creştine în zona Orientului apropiat.
Acest scop a fost atins în urma primei cruciade, începută în 1096. Cruciadele au dus la
înrăutăţirea relaţiilor dintre Bizanţ şi Occident, această evoluţie culminând cu ocuparea şi
jefuirea Constantinopolului de către armatele celei de-a IV-a cruciade, în 1204. După această
dată idealul cruciadei decade, cruciadele următoare remarcându-se prin eşecul lor lamentabil.
2. Moştenirea romană
Civilizaţia occidentală a luat naştere în urma contactului dintre popoarele barbare şi
civilizaţia greco-romană ajunsă, prin Imperiul roman, la faza sa de decadenţă. Aşadar elementele
noii civilizaţii vor avea această dublă genealogie: a noilor barbari şi a Imperiului Roman.
Noua civilizaţie va moşteni de la Imperiul roman în principal trei elemente de civilizaţie:
1. este vorba de organizarea municipală care a supravieţuit încă în oraşe. Având în vedere
că din punct de vedere administrativ Imperiul roman era constituit în principal dintr-o
reţea de oraşe bine organizate, după căderea Imperiului o parte din aceste oraşe vor
supravieţui, păstrându-şi modul de organizare, chiar dacă la un nivel mult mai
rudimentar, multe oraşe fiind aproape total izolate. Aceste municipii supravieţuitoare vor
forma nucleul de dezvoltare al viitoarei burghezii, cultivând de-a lungul timpului, prin
modul lor de organizare, un spirit democratic, şi opunându-se în genere seniorului
feudal.
2. Instituţia Bisericii. Prezenţa Bisericii creştine în teritoriile căzute pradă cuceririlor
barbare este importantă din mai multe puncte de vedere: a) într-o lume în care aproape
totul este supus schimbării şi capriciilor celui mai puternic, Biserica reprezintă un
element de stabilitate, prin faptul că ea posedă o reţea instituţională bine organizată, care
se ghidează pretutindeni după aceleaşi reguli. Biserica este deci un factor de stabilitate;
b) din cauza faptului că reprezentanţi ai clerului sunt numiţi magistraţi ai municipiilor,
prin intermediul Bisericii se vor transmite diverse metode administrative practicate în
Imperiul roman; c) având în vedere că preoţii sunt printre puţinele persoane instruite care
intrau în contact cu barbarii, aceştia vor căpăta în timp respect faţă de instituţia Bisericii.

49
 Astfel, prin intermediul convertirilor, Biserica are rolul civilizării barbarilor, ea
reprezentând, în acea epocă, singura instituţie cu rol civilizator.
3. Ideea Imperiului, a unei puteri sacre, exercitate de împărat. Această idee a Imperiului
universal i-a fascinat pe barbari încă de la primele lor contacte cu civilizaţia romană. De
altfel această fascinaţie va persista şi va conduce în cele din urmă la formarea de către
cuceritorii barbari a Imperiului romano-german, proclamat moştenitor al Imperiului
roman.13
3. Influenţa barbară
Dacă aceasta este în principal moştenirea romană lăsată Europei occidentale, influenţa
barbară asupra formării noii societăţi va fi şi ea una importantă, datorită faptului ca barbarii
cuceritori vor fi cei care se vor înstăpâni, în special asupra pământurilor, formând noua clasă
conducătoare a seniorilor feudali. Astfel noua Europă va fi puternic influenţată de felul în care
se va structura puterea între noii stăpâni şi de moravurile clasei conducătoare. Caracteristicile
noii societăţi vor fi date de:
− organizarea societăţii în jurul marii proprietăţi şi a castelului seniorului;
− din această cauză centrul de putere se mută de la oraşe în mediul rural;
− proprietatea privată depăşeşte în importanţă proprietatea publică;
− sentimentul superiorităţii proprietarului: din cauza faptului că proprietăţile şi castelele
sunt relativ izolate, iar economia împrejurimilor depinde numai de acestea, seniorul va
dezvolta un sentiment al superiorităţii sale faţă de semeni. Acest sentiment este cu atât
mai acut cu cât, în genere, proprietarul nu face parte din alte societăţi sau corporaţii
politice ori religioase (precum cetăţeanul din antichitate care se definea prin apartenenţa
sa la cetate);
− forţa este singurul garant al drepturilor indivizilor. În condiţiile relaţiilor între seniorii
feudali, nu există nici o instituţie publică care să reuşească să folosească puterea în mod
legitim. Astfel, societatea feudală rămâne fărâmiţată, instabilă, orice diferend fiind
rezolvat prin recursul la violenţă.14
4. Tentativa teocratică. Biserică şi Stat în Occident.
Dacă în perioada de început a Evului Mediu nu există nici o instituţie publică care să-şi
poată exercita puterea în mod legitim, Biserica creştină îşi va exercita totuşi puterea legitimă în

13 Cf. Fr. Guizot,  Istoria civilizaţiei   în Europa. De la căderea  Impreiului  roman până la Revoluţia franceză, 

Humanitas, Bucureşti, 2000, pp. 50­53;  
14 Cf. Fr. Guizot, op. cit., pp. 81­90; 

50
domeniul religios. De altfel, mai târziu, ea va fi tentată să domine politicul, încercând să pună în
aplicare un regim de tip teocratic. Condiţiile istorice în care se va dezvolta Biserica occidentală
îşi vor pune amprenta asupra principiilor sale şi asupra modului în care se va poziţiona în
societate.
Astfel, încă de timpuriu, Biserica romană a enunţat principiul separării puterii spirituale
de puterea temporală, principiu care, după cum am văzut, nu a reglementat niciodată raporturile
între Biserică şi Stat în Imperiul bizantin. În principal doi factori au fost cei care au condus
Biserica occidentală către o asemenea poziţie: a) dorinţa de a se proteja de intervenţiile brutale
ale conducătorilor de origine barbară în problemele referitoare la religie şi b) faptul că Roma,
centrul creştinătăţii medievale, era relativ departe de Constantinopol iar influenţa împăratului
bizantin era, de multe ori, una nesemnificativă. Astfel papa şi-a putut lua această libertate faţă de
împăratul roman din răsărit. Papa Ghelasie (492-496) este primul care o va face:
„Există, în principal, două lucruri, Auguste împărat, prin care această lume este guvernată:
autoritatea sacră (auctoritas) a pontifilor şi puterea regală (potestas). Şi pentru ambele, sarcina
episcopilor este cu atât mai grea, cu cât ei trebuie să dea socoteală în faţa dreptăţii divine chiar şi
pentru regi. Tu ştii de fapt, fiu îngăduitor: chiar dacă demnitatea te aşează deasupra neamului
omenesc, pleacă-ţi supus capul în faţa slujitorilor lucrurilor divine, căci de la ei vei primi mijloacele
mântuirii tale. In ceea ce ţine de disciplina publică, conducătorii religioşi confirmă că puterea
imperială va fost conferită de sus şi ei înşişi se vor supune legilor voastre.15 ”

O dată cu distincţia dintre autoritatea (auctoritas) preoţilor, referitoare la problemele

spirituale, şi puterea (potestas) împăratului, referitoare la treburile politice, Papa Ghelasie
introduce şi ideea superiorităţii autorităţii preoţilor asupra puterii împăraţilor : sarcina
episcopilor este mai dificilă deoarece ei trebuie să dea seamă în faţa lui Dumnezeu inclusiv de
activitatea regilor.
Această pretenţie a superiorităţii Bisericii romane faţă de politic este simultană cu
sustragerea ei faţă de autoritatea împăratului bizantin. Cauzele acestei schimbări sunt date de
capacitatea din ce în ce mai redusă a împăratului de a administra şi controla problemele Bisericii
apusene, la care se adaugă dorinţa papei de a scăpa de amestecul împăratului bizantin în
probleme interne. Gestul simbolic în acest sens se produce în 753-754 când papa Ştefan al II-lea
(752-757) părăseşte Roma şi traversează Alpii pentru a-i face o vizită regelui uzurpator Pepin
cel Scurt. Acesta este numit „Patriarh al Romanilor” şi protector al Bisericii romane. Gestul
papei este uşor de explicat: văzându-se ameninţat de barbarii longobarzi, papa caută protecţie la
un alt vecin pe care îl consideră destul de puternic, dar mai puţin civilizat, şi-i acordă acestuia
legitimitate şi prestigiul spiritual, în schimbul protecţiei militare. Prin acest gest papa va obţine o

15 Papa Ghelasie, A 12­a scrisoare către împăratul Anastasie, apud H. Rahner, op. cit., p. 204 ; 

51
recunoaştere a drepturilor şi a teritoriilor „Republicii romanilor”, asumându-şi totodată o funcţie
politică. Vom putea vorbi de acum înainte despre existenţa unui Stat papal care va juca un rol
activ în diplomaţie si politică.
În timpul lui Carol cel Mare, primul împărat proclamat succesor al Imperiului roman de
apus, sub autoritatea papei, clerul este recunoscut în Imperiu, asta şi oarecum în semn de
reciprocitate faţă de gestul papei. Noua poziţie a clerului este concretizată: laicii îi fac donaţii,
clerul are jurisdicţie proprie şi imunitate faţă de funcţionarii regali iar cu timpul se va emancipa
de obligaţiile faţă de stat. Papa va dispune de averea preoţimii şi are pretenţia la supremaţia
asupra puterii lumeşti. Spiritualul este conceput ca superior temporalului chiar şi la nivel
temporal. Acesta propoziţie este temeiul noii poziţii a papei.
Pentru a justifica pretenţiile de autoritate politică cancelaria papală va scoate la iveală în,
secolul IX, un document intitulat Donatio Constantini, dovedit ulterior a fi un fals, prin care se
pretindea că Roma şi împrejurările sale au fost „donate” de Constantin cel Mare papei Silvestru,
în momentul în care împăratul a mutat capitala Imperiului la Bizanţ:
Împăratul ne-a lăsat „[...] palatul nostru imperial Lateran, diadema, adică coroana noastră, aşa
cum se cuvine împăraţilor. Şi pentru ca demnitatea pontificală să nu fie mai prejos, ci să aibă o putere
şi o glorie mai mare decât Imperiul pământesc, îi dăruim susnumitului prea-sfânt pontif Silvestru,
papă universal, şi urmaşilor lui /.../ ca posesiuni de drept ale Sfintei Biserici Romane /.../ şi oraşul
Roma şi toate provinciile, locurile şi oraşele din Italia şi din tot Occidentul. De aceea am crezut de
cuviinţă să ne mutăm Imperiul nostru şi puterea domniei în Orient, şi să fondăm în ţinutul Bizanţ,
locul cel mai potrivit, un oraş cu numele nostru, şi să ne stabilim acolo domnia, căci nu e drept ca
împăratul pământesc să domnească acolo unde Împăratul ceresc a stabilit să fie regatul preoţilor şi al
Capului religiei creştine.16”

Prin această „moştenire” se legitimează poziţia imperială a papei şi pretenţiile sale la

ascultare din partea conducătorilor laici.
În numele acestei subordonări şi pentru o dreaptă guvernare a imperiului, în conformitate
cu morala creştină, preotul va interveni mai mult sau mai puţin direct în afacerile politice. Este
cazul, simbolic din acest punct de vedere, al regelui Ludovic cel Pios (814-840) care, din cauza
unei proaste gestionări a moştenirii imperiale a lui Carol cel Mare, va cere penitenţă în faţa
reprezentanţilor Bisericii. În urma acestui gest, regele umilit va depune însemnele puterii sale.
Avem astfel un exemplu prin care ordinea politică recunoaşte superioritatea spiritualului,
inclusiv în domeniul politic.
Şi acesta este doar începutul. Cu timpul influenţa politică a papilor va creşte. Relevant în
acest sens este exemplul papei Nicolae I (858-867) care intervine în conflictul dintre

16 O. Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 2, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, pp. 392­
393; 

52
moştenitorii Imperiului carolingian Ludovic al II-lea Germanicul şi Carol Pleşuvul: „Dar cum
poate Hristos să locuiască în voi, El care nu locuieşte în spiritele învrăjbite, El care este întru
totul pace, El care este întru totul dreptate ?17” Motivul intervenţiei papei este deopotrivă unul
religios şi unul politic : vrajba dintre cei doi conducători nu se împacă cu principiul creştin al
iubirii aproapelui, iar motivul politic constă în păstrarea unităţii Imperiului creştin, unitate strâns
legată de cea a Bisericii. Politicul şi religiosul se intercondiţionează iar preotul este cel care
tinde la asumarea rolului de împărat. Cu timpul, state precum Neapole, Irlanda, Anglia,
Portugalia ajung aproape vasale papalităţii.
Dacă pentru început prestigiul şi autoritatea clerului sunt în creştere, în timp vor apărea
reacţii de protest faţă de pretenţiile la supremaţie ale papalităţii. Reacţiile sunt atât din interiorul
cât şi din exteriorul Bisericii. Din exterior, împăraţii de neam germanic sunt cei care contestă
autoritatea papei. Aceştia se implică în numirile episcopilor şi ale înalţilor prelaţi. Papa Grigore
al VII-lea (1013-1085) va protesta vehement împotriva acestor practici şi, prin documentul său,
Dictatus Papae, va interzice laicilor dreptul de investitură asupra clericilor şi va proclama din
nou puterea politică a papei asupra Imperiului: „puterea asupra tuturor oamenilor v-a fost dată
de sus, domnii mei, pentru a-i ajuta pe cei care vor să facă bine, pentru a deschide larg calea care
conduce către cer, pentru ca împărăţia pământească să slujească împărăţiei cereşti. 18” Acest gest
va fi urmat de escaladarea conflictului dintre papă şi împărat. În 1076 împăratul german Henric
al IV-lea prezidează un conciliu care îl destituie pe papă. Drept replică, papa îl va excomunica
pe împărat şi, în acelaşi an, împăratul va cere iertare papei, reîntorcându-se în sânul Bisericii.
Conflictul va dura însă până în 1122 când, prin concordatul de la Worms, papa şi împăratul
german ajung la o formulă de compromis.
Cu toate acestea proiectul teocratic, puternic impulsionat de papa Grigore al VII-lea, va
fi sortit eşecului. Conflictele vor fi din ce în ce mai acute şi mai numeroase. Între 1309 şi 1377
papii sunt exilaţi de la Roma la Avignon şi se va declanşa ceea ce a rămas în istorie cu numele
de „Marea schismă din Occident”. În perioada 1378-1417 autoritatea papală este continuu
subminată: între 1378-1408 sunt doi papi în exerciţiu, din 1409 până în 1415 sunt trei papi, iar
din 1415 nici un papă nu-şi exercită mandatul în mod legitim. Pentru a pune capăt acestei
dezordini împăratul Sigismund I convoacă conciliul de la Konstanz (1414-1418) care are sarcina
de a discuta problema primatului papal în Biserica catolică. Decizia conciliului este una
favorabilă conciliarismului (susţine primatul hotărârilor conciliilor în faţa papei). Apoi un nou

17 Vezi H.­X. Arquillière, L’augustinisme politique. Essai sur la formation des théories politiques du Môyen-Age,

Librairie Philosophique J. Vrin, Paris, 1934, p. 145 ;
18 Ibidem, p. 130 ; 

53
conciliu va fi convocat la Basel (1431-1449), mutat ulterior la Ferrara (1437) şi Florenţa (1439).
Conciliul de la Basel este categoric defavorabil papei: cere subordonarea papei faţă de
autoritatea conciliului, desfiinţează taxele de cancelarie colectate pentru Biserică şi stabileşte o
nouă procedură de numire a papei. În replică, în 1459, papa Pius al II-lea va proclama, prin bula
sa Execrabilis, superioritatea pontifului suprem asupra conciliilor. Aceste numeroase conflicte
dintre papi şi reprezentanţii puterii politice, însoţite de o corupţie din ce în ce mai mai ridicată în
rândul înalţilor prelaţi, va conduce la o relativă autonomizare a Bisericilor naţionale faţă de
Roma şi, în cele din urmă, o dată cu Luther, la izbucnirea mişcării de Reformă în Europa
occidentală.
5. Cultura Evului Mediu occidental
a) Educaţia şi învăţământul
Până în secolul IV în Occident va supravieţui educaţia de tip clasic, aşa cum era
cunoscută în Imperiul roman, cu accentul pus pe studiul gramaticii şi al retoricii. Începând cu
secolul al VI-lea, şcoala este organizată de Biserică, în cadrul mănăstirilor, al episcopiilor şi al
parohiilor, scopul ei principal fiind formarea preoţilor sau a viitorilor călugări. La baza
învăţământului medieval va sta tot modelul clasic, bazat pe aşa numitele „arte liberale” (artes
liberales). Artele liberale constituiau materiile de studiu şi erau compuse din trivium (cele trei
căi) şi quadrivium (cele patru căi). Trivium-ul cuprindea gramatica, retorica şi dialectica, iar
quadrivium-ul: aritmetica, geometria, astronomia şi muzica. Printre autorii de bază studiaţi se
numărau scriitorii clasici latini: Virgiliu, Cicero, Suetonius, Macrobius, Ovidiu dar şi medievali
precum Boethius sau Augustin. Biblia constituia obiect de studiu obligatoriu de-a lungul întregii
perioade de formare.
Secolele XII-XIII reprezintă epoca apariţiei universităţilor în Occident. Universităţile s-
au născut prin dezvoltarea Şcolilor episcopale existente în diverse oraşe. O universitate trebuia
să aibă cel puţin două facultăţi pentru a putea funcţiona: 1) facultatea de „arte liberale”, unde se
studiau cele şapte materii clasice, această facultate având un profil generalist; şi 2) o facultate
superioară în care trebuia să se studieze medicina, dreptul sau teologia. Centrul teologiei
europene va deveni Parisul, universitatea sa primind magiştri şi studenţi din toată Europa.
Studiile laice vor fi reprezentate cu precădere în Italia, la Bologna existând o renumită
universitate de studii de drept care funcţiona in afara autorităţii papei. În 1224 împăratul
Frederic al II-lea va înfiinţa de asemenea la Napoli o universitate cu caracter laic.
Tipul de educaţie medieval este radical diferit faţă de modelul clasic. Dacă în antichitatea
greco-romană doar copiii celor înstăriţi aveau acces la educaţie, educaţia medievală este

54
deschisă tuturor claselor sociale. Copii seniorilor puteau avea parte de o educaţie particulară, sub
supravegherea unui tutore sau chiar a părinţilor. Educaţia dată de Biserică este centrată pe
îndemnul la caritate şi binefacere, mai mult decât pe dezvoltarea facultăţilor intelectuale.
Condiţia necesară pentru mântuire este considerată inocenţa, simplitatea şi chiar ignoranţa,
cultura şi raţiunea fiind identificate cu orgoliul şi vanitatea individuale. Autoritatea magistrului
este cea care primează. Dacă modelul socratic al educaţiei (devenit unul clasic în antichitate) se
baza pe dorinţa magistrului de a stimula căutările discipolului, în Evul mediu se consideră că
magistrul este cel care deţine autoritatea, el fiind chiar întruparea autorităţii. Astfel discipolului
nu-i rămâne decât să se conformeze întru totul preceptelor magistrului sau. Cu toate acestea,
dezbaterile de idei la care se va ajunge, îndeosebi o dată cu scolastica medievală, vor dezvolta
gustul pentru argumentare şi vor stimula dezvoltarea raţiunii.
b) Teologia şi scolastica medievală
Chiar dacă începutul Evului Mediu este caracterizat de existenţa unei barbarii aproape
generalizate, totuşi Occidentul va cunoaşte de timpuriu personalităţi culturale remarcabile.
Augustin (354-430), încă cetăţean roman, devenit după convertire un creştin fervent, este fără
îndoială una dintre ele. Cu o temeinică cultură clasică (se pregătea să devină înalt funcţionar al
Imperiului) şi după un „stagiu” de aproape 10 ani in preajma maniheilor, s-a convertit în cele din
urmă la creştinism. Unele dintre lucrările sale (Confesiuni, Despre Cetatea lui Dumnezeu) au
exercitat o autoritate incontestabilă de-a lungul Evului Mediu, Augustin fiind de altfel singura
autoritate teologică până la descoperirea aristotelismului în Occident.
Regelui ostrogot Theodoric, el însuşi admirator al culturii antice, i-a plăcut să se
înconjoare la curte de oameni cultivaţi. Boethius (480-524) se remarcă printre aceştia prin
influenţa pe care au avut-o scrierile sale de-a lungul întregului Ev Mediu. Boethius a tradus în
latină Isagoga lui Profir (un comentariu la categoriile aristotelice), Categoriile lui Aristotel şi
câteva părţi din Organon. Acestea sunt singurele lucrări aristotelice cunoscute în Occident până
în secolele XII-XIII. De altfel Isagoga este scrierea care a stat la baza celebrelor dispute
medievale cunoscute sub denumirea de „cearta universaliilor”.
În Occident cultura a cunoscut o perioadă de revigorare sub domnia lui Carol cel Mare,
epocă cunoscută şi sub denumirea de „Renaşterea carolingiană”. Acesta a adus la curtea sa pe
Alcuin (735-804), unul din marii învăţaţi ai vremii sale, care a reorganizat Şcoala Palatinală şi a
contribuit la reformarea învăţământului din Imperiu. În perioada lui Carol cel Mare învăţământul
occidental îşi definitivează amprenta sa latină şi creştină.
Unul dintre primii autori medievali care a atras atenţia asupra importanţei raţiunii în

55
cunoaşterea noastră a fost irlandezul John Scot Eriugena (810-877). Cunoscând foarte bine
limba greacă Eriugena i-a făcut cunoscuţi Occidentului pe câţiva dintre cei mai importanţi
Părinţi ai Bisericii din răsărit: Dionisie Areopagitul, Grigore de Nisa, Maxim Mărturisitorul.
Scrierile lui Dionisie Areopagitul vor exercita o influenţă semnificativă asupra unor importanţi
autori medievali.
Scot Eriugena nu acordă o întâietate absolută autorităţii şi ideii de autoritate. El
consideră că raţiunea trebuie să se exercite atât asupra ei înseşi cât şi asupra autorităţilor. Astfel,
poziţia unei autorităţi nu are nici o valoare dacă nu poate fi susţinută prin argumente raţionale, în
timp ce un argument raţional nu are neapărat nevoie de garanţia unei autorităţi. Tezele lui
Eriugena au stârnit dezbateri între teologi asupra raportului dintre raţiune şi credinţa (credinţa
fiind dată de autoritatea legitimă, care era cea a Bisericii), iar unele din lucrările sale au fost
condamnate de papă ca fiind eretice.
Anselm din Canterbury (1033-1109) este unul din autorii care poate fi înscris în şirul
acestor dispute. Cu toate că Anselm aduce argumente raţionale în favoarea existenţei lui
Dumnezeu (argumentul ontologic fiind pentru prima dată formulat de el), totuşi el acordă
primatul credinţei asupra raţiunii. „Nu caut să înţeleg pentru a crede, ci cred pentru a înţelege
(credo ut inteligam)” este deviza anselmiană.
Autorul Evului Mediu care va încerca să împace cele două căi de cunoaştere ale omului
(raţiunea şi credinţa) este Toma d'Aquino (1225-1274). În voluminoasa sa lucrare, Summa
theologica, Toma reuşeşte să sintetizeze întreaga teologie scolastică dezvoltată până la el. El
încearcă să împace raţiunea cu credinţa demonstrând că doctrinele Bisericii sunt compatibile cu
tezele filosofilor – prin filosofie înţelegând în special pe Aristotel, ale cărui lucrări fundamentale
(Fizica, Metafizica, Politica, Etica nicomahică) fuseseră traduse din arabă în latină. Teologia lui
Toma este primită cu reticenţe de către oficialii Bisericii catolice, în 1277 papa Ioan al XXI-lea
condamnând chiar ca fiind eretice trei propoziţii din Summa. Însă Toma d'Aquino va fi reabilitat
în scurt timp si în 1323 va fi sanctificat. Din 1879 doctrina sa este considerată doctrina oficială a
Bisericii catolice.
După încercarea monumentală de sinteză a lui Toma scolastica va intra în faza de declin.
Duns Scotus (1266-1308) este cel care separă domeniul raţiunii de cel al credinţei, considerând
teologia un domeniu practic, care depăşeşte posibilitatea oricărei demonstraţii raţionale. O dată
cu filosofia de sorginte empiristă a lui William Occam (1300-1350) credinţa şi ştiinţa sunt
considerate domenii autonome, între care nu poate exista nici un raport. Astfel, „eliberată” de
sub tutela autorităţii credinţei, raţiunea este gata să înceapă epopeea sa modernă.

56
Bibliografie recomandată
1. Drîmba, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 5-8, Editura Saeculum & Editura
Vestala, Bucureşti, 1997-2007;
2. Guizot, François, Istoria civilizaţiei în Europa. De la căderea Imperiului roman până la
Revoluţia franceză, trad. Miruna Tătaru-Cazaban, Humanitas, Bucureşti, 2000;

57
 Capitolul V
RENAŞTEREA ŞI REFORMA

Obiective specifice
 definirea renascentistă a ştiinţelor umaniste;
 caracteristicile Renaşterii italiene; identificarea reprezentanţilor importanţi ai acesteia;
 identificarea reprezentanţilor Renaşterii continentale;
 identificarea iniţiatorilor mişcării de Reformă;
 sesizarea legăturii dintre doctrina protestantă şi apariţia spiritului capitalist.

Cuprins
1. Renaşterea
1.1. Mişcarea renascentistă şi umanismul
1.2. Renaşterea italiană
1.3. Renaşterea pe restul continentului
2. Reforma
2.1. Iniţiatorii reformelor
2.2. Consecinţele politice ale reformelor
2.3. Doctrina protestantă şi spiritul capitalist
2. 3. 1. Doctrina lutherană şi doctrina calvinistă
2. 3. 2. Protestantism şi capitalism : teza weberiană

58
 1. Renaşterea
1.1. Mişcarea renascentistă şi umanismul
Îndeobşte se consideră că perioada modernă a istoriei şi civilizaţiei europene începe o
dată cu Renaşterea. Renaşterea este un fenomen cultural cu rădăcini la sfârşitului Evului Mediu,
a cărei caracteristică principală este dată de trezirea interesului pentru cultura greco-romană.
Locul de debut al mişcării renascentiste este peninsula italică, fenomenul extinzându-se apoi în
restul Europei şi cuprinzând întreg continentul. Dacă cadrele geografice ale apariţiei mişcării
renascentiste sunt clar stabilite, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre perioada sa de debut.
Deoarece datele istorice care limitează marile epoci sunt în general date convenţionale, ele devin
din această cauză motive de dispute între specialişti. Unii istorici susţin că Renaşterea începe cu
Dante, alţii cu Giotto sau cu Petrarca. Istoricul culturii Peter Burke consideră că Renaşterea se
desfăşoară în trei mari faze:
1. Renaşterea timpurie, cu origini în Italia, în special la Florenţa, între 1330-1490;
2. Marea Renaştere, perioada dezvoltării Renaşterii în peninsula Italică, între 1490-1530;
3. Renaşterea târzie, caracterizată în special de răspândirea curentului renascentist pe restul
continentului, între 1530-163019.
Renaşterea îşi găseşte originile în preocupările literare şi poetice. Dacă pe Dante (1265-
1321), autorul Divinei Comedii, mulţi istorici îl consideră încă un autor medieval, majoritatea
sunt în schimb de acord că Petrarca (1304-1374) poate fi deja considerat un poet modern.
Oricum, la amândoi se poate observa apariţia unui interes deosebit pentru literatura latină.
Astfel, Renaşterea va aduce cu sine, ca o noutate, gustul pentru studiile umaniste (studia
humanitatis). Umanistul devine intelectualul prestigios al epocii, el luând locul teologului
Evului Mediu. Definiţia umanistului este inspirată de concepţia anticilor asupra educaţiei şi a
esenţei naturii umane, dată de raţiune şi de cunoaşterea intelectuală. Salutati, unul dintre
umaniştii prestigioşi ai Florenţei, este cel care exprimă explicit această concepţie: „De vreme ce
caracteristica omului este să înveţe de la alţii şi cel învăţat este mai om decât cel neînvăţat,
atunci anticii numeau, foarte nimerit, învăţătura humanitas.20”
Aşadar umaniştii sunt în general experţii în studiile umaniste. În conformitate cu
definiţia de mai sus, acestea cuprindeau: etica, poezia, istoria, retorica şi gramatica. Rolul eticii

19 Cf. P. Burke, Renaşterea europeană. Centre şi periferii, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 27;
20 P. Burke, op. cit., p. 46;

59
este de a învăţa deosebirea binelui de rău, iar poezia şi istoria sunt forme ale eticii aplicate,
oferind exemple demne de urmat şi fapte care trebuie evitate. Retorica şi gramatica sunt arte ale
limbajului, limbajul fiind cel care-i deosebeşte pe oameni de animale şi oferă posibilitatea
deosebirii binelui de rău. Observăm astfel, pe lângă cultivarea disciplinelor tradiţionale ale
Evului Mediu, dezvoltarea în special a interesului pentru poezie şi istorie.
1. 2. Renaşterea italiană
Faptul că dezvoltarea gustului pentru antichitate şi pentru studiile umaniste apare în Italia
nu este un fapt întâmplător. Mai multe cauze converg în acest sens:
− Datorită apropierii de Imperiul bizantin, există o influenţă mai mare a culturii antice
greceşti, prin intermediul învăţaţilor din Bizanţ. Unii dintre aceştia sunt invitaţi să predea
în oraşele Italiene, iar alţii emigrează în urma cuceririi Constantinopolului de către turci.
Astfel Manuel Chrysoloras şi Ioan Argyropulos sunt invitaţi la Florenţa unde predau
cursuri de limba greacă şi retorică. Cardinalului Bessarion se refugiază din Bizanţ şi
aduce cu sine 600 de manuscrise în limba greacă. Pentru a adăposti aceste manuscrise în
Veneţia se va construi biblioteca San Marco, formându-se astfel nucleul viitoarei
biblioteci. Marele învăţat Gemistos Plethon se refugiază de asemenea în Italia şi are
ideea înfiinţării unei Academii de studii platonice. Aceasta va lua în cele din urmă fiinţă
datorită iniţiativei umanistului Marsilio Ficino cu ajutorul financiar al magnatului
florentin Cosimo de Medici, el însuşi un iubitor al studiilor antice. Academia florentină
va deveni un important loc de studii clasice, aici studiindu-se texte necunoscute Evului
Mediu: dialogurile platonice, textele lui Zoroastru sau Hermes Trismegistul, Kaballa, etc.
Reprezentanţii cei mai de seamă ai Academiei sunt Marsilio Ficino (1433-1499) şi Pico
della Mirandola (1463-1494).
− Organizarea politică a peninsulei Italiene. În afara teritoriilor care fac parte din statul
papal, celelalte oraşe sunt independente sau sub suzeranitatea diferiţilor regi sau împăraţi
din Europa. Această organizare politică permite oraşelor o relativă independenţă faţă de
autoritatea papală, unele familii conducătoare (precum Orsini sau Colonna) fiind în
conflict deschis cu papa. Astfel, pentru liderii locali, instituirea prin intermediul
mecenatului a unei forme de stimulare a artelor şi literelor, devine o formă de
manifestare a generozităţii şi, totodată, o modalitate de legitimare a puterii lor politice
prin intermediul prestigiului cultural. Protectoratul acordat artiştilor şi literaţilor devine
un adevărat fenomen. În Florenţa îi avem pe Cosimo de Medici şi Lorenzo Magnificul
care îi aduc aici pe Ioan Argyropulos sau Marsilio Ficino, fondând şi Academia

60
 platonică. Totodată aceşti doi mecena îi plasează pe artiştii florentini la curţile din Roma,
Napoli, Mantova, Ferarra etc. Niccolo Machiavelli (1469-1527) va dedica importanta sa
lucrare, Principele, lui Lorenzo de Medici, în speranţa de a-şi recâştiga postul de secretar
al Florenţei. La Napoli, Alfons de Aragon îi are în serviciu pe Manuel Chrysoloras,
George din Trapezunt sau Lorenzo Valla. La Milano, Lodovico Sforza îl va ţine pe
Leonardo da Vinci (1452-1519) în serviciul său aproape 20 de ani, perioadă în care
acesta va realiza numeroase invenţii inginereşti si va picta celebra Cina cea de Taină. La
Urbino, Frederico da Urbino este un protector al studiilor clasice, comandând pentru
sume importante de bani traduceri din autorii greci şi latini. Şi la Roma vor exista o serie
de papi protectori ai studiilor umaniste sau pasionaţi de antichitate. Printre aceştia cei
mai importanţi sunt: Nicolae al V-lea (1447-1455), Calixt al III-lea (1455-1458), Pius al
II-lea (1458-1464) (pe numele său adevărat Enea Silvio Picolomini, el însuşi un mare
umanist), Leon al X-lea (1513-1521). Umaniştii sunt folosiţi la curţile principilor sau
papilor şi pentru redactarea scrisorilor sau a discursurilor publice oficiale. Astfel, capătă
o mare influenţă în aceste cercuri scrisorile lui Cicero sau Plinius, care sunt luate drept
model de stil şi elocvenţă. Epistolografia devine în epocă un adevărat gen literar.
− Existenţa ruinelor antice, în special la Roma, reprezintă un imbold important pentru
apariţia unei noi arte inspirate din arta greco-romană. Astfel, între 1503 şi 1521, Roma
devine un adevărat centru al Renaşterii. Aceasta este perioada în care Michelangelo
(1475-1564) pictează celebra Capelă Sixtină şi sculptează statuia lui Moise. Raffaelo
Sanzio (1483-1520) pictează Parnasul şi Şcoala de la Atena şi iniţiază, la comanda papei
Leon al X-lea, o restauraţie a întregului oraş vechi. Arhitectul Bramante (1444-1514)
începe, la comanda papei Iuliu al II-lea, construcţia Catedralei Sfântul Petru, urmând în
bună măsură iniţiind un stil arhitectonic inspirat de textele arhitectului latin Vitruviu. În
1506 sunt descoperite statuile lui Apollo din Belvedere, Venus din Vatican, bustul
Cleopatrei, grupul statuar Laokoon (care va deveni şi model de studiu pentru mulţi artişti
renascentişti) etc. Ia naştere un adevărat cult pentru antichităţi. Cele mai preţioase statui
sunt achiziţionate de papi şi folosite în scopul decorării palatelor Vaticanului.
Pe lângă cultul pentru arta şi literatura antichităţii, tot Renaşterea este cea care va da
naştere unui nou ideal uman. Este vorba despre omul universal (uomo universale). Omul
universal se distinge nu numai prin faptul că posedă o înzestrare polivalentă şi cunoştinţe
enciclopedice, ci şi prin faptul că este capabil să creeze în domenii care aparent nu au nici
legătură unul cu altul. Umanistul, pe lângă faptul că este un cunoscător al limbilor clasice, este

61
pasionat de istorie, geografie, cosmografie şi exercită funcţii de secretar, diplomat, etc. De
asemenea există negustori sau oameni de stat care cunosc greaca şi latina şi frecventează cursuri
despre Etica sau Politica lui Aristotel. Această deschidere multilaterală nu este nici o excepţie şi
nici semnul diletantismului, deoarece aceşti oameni ating performanţe nemaîntâlnite în mai
multe domenii. Exemplul cel mai ilustru, din acest punct de vedere, este cel al lui Leonardo da
Vinci, care pe lângă picturile sale, admirate azi de milioane de oameni, se dovedeşte a fi un
genial inginer, inventator a numeroase mecanisme civile sau militare.
1. 3. Renaşterea pe restul continentului
Dacă semnele unui reviriment al interesului pentru cultura antică se va manifesta mai
întâi în peninsula italică, nu va trece mult timp până când această pasiune va revigora şi restul
continentului. Uneori acest lucru se produce sub influenţa directă a curentului italian, alteori
independent de acesta. Mutarea curiei papale de la Roma la Avignon, între 1309 şi 1377, va
exercita o puternică influenţă în sensul răspândirii curentului de idei renascentiste pe restul
continentului, în special în Franţa. Regii francezi devin admiratori ai artei renascentiste italiene.
Regele Francisc I (1515-1547) va reconstrui palatul de la Fontainebleu în stil renascentist,
invitând artişti şi arhitecţi italieni. Leonardo da Vinci îşi petrece ultimii ani din viaţă (1516-
1519) în Franţa, invitat fiind de către regele Francisc I. Acesta achiziţionează câteva celebre
lucrări ale sale pentru a-şi decora castelul de la Fontainebleu.
Unul dintre marii umanişti ai Europei acelei epoci este fără îndoială Erasmus din
Rotterdam (1466-1536). Cu o solidă cultură clasică, acesta traduce din limba greacă şi
comentează Noul Testament, precum şi o serie de lucrări semnificative ale Părinţilor Bisericii.
Convins fiind că epoca are nevoie de o revenire la idealurile creştinismului primitiv, va scrie o
carte fundamentală pentru educaţia orice conducător creştin: Instituţia principelui creştin. Cea
mai cunoscută lucrare a sa este Elogiul nebuniei, unde satirizează moravurile clerului şi critică
intoleranţa religioasă. Susţine o corespondenţă însemnată cu diverse personalităţi culturale ale
epocii, cum ar fi Martin Luther, Thomas Morus, Johan Reuchlin, Nicolaus Olahus etc. Chiar
dacă pledează pentru necesitatea unei reformări a creştinismului din epoca sa, Erasmus nu va fi
de acord cu intransigenţa anti-papală a lui Martin Luther, rămânând fidel întreaga sa viaţă faţă
de Biserica de la Roma.
Thomas Morus (1480-1535) este unul din reprezentanţii de seamă ai renaşterii literelor în
insula britanică. În lucrarea sa cea mai cunoscută, Utopia, inspirată din Republica lui Platon,
autorul imaginează o republică ideală lipsită de nedreptăţile şi abuzurile existente în societatea
contemporană. Această scriere este totodată un prilej pentru Morus de a critica nenumărate

62
aspecte ale monarhiei britanice din acea epocă.
În domeniul literaturii cei mai iluştrii reprezentanţi ai Renaşterii sunt Miguel Cervantes
(1547-1616) în Spania, François Rabelais (1494-1553) în Franţa şi William Shakespeare (1564-
1616) în Anglia. În celebrul roman Don Quijote Cervantes ia în derâdere, cu un extraordinar
umor, idealul medieval al cavalerului şi, o dată cu asta, abundenta literatură care populariza în
epocă idealul cavalerului rătăcitor. François Rabelais, cu al său Gargantua şi Pantagruel,
personaje în mod intenţionat groteşti, atinge prin usturătoare ironii şi savuroase expresii
lingvistice tagma teologilor de la Sorbona, pe cea a călugărilor etc. Tagme cunoscute foarte bine
de autor, el însuşi fost călugăr în tinereţe. Shakespeare, el însuşi actor, a scris o serie strălucită
de piese de teatru, care se joacă şi azi pe toate scenele lumii.
Renaşterea va avea o influenţă însemnată şi în centrul şi răsăritul Europei. Regele
Ungariei, Matei Corvin (1458-1490), primeşte de mic o educaţie umanistă, la curtea regelui
Poloniei. Căsătoria sa cu italianca Beatrice de Aragon (1467) îi va stimula interesul pentru
cultura italiană. Artiştii italieni vor fi bine primiţi la curtea de la Buda. Printre aceştia se numără
arhitectul Aristotele Fioravanti, pictorii Verrocchio sau Filippino Lippi etc. Umanistul român
Nicolaus Olahus (1493-1568) va organiza şi se va ocupa de îmbogăţirea faimoasei biblioteci a
lui Matei Corvin (Bibliotheca Corviniana) cea mai bogată bibliotecă a epocii, numărând circa
5000 de manuscrise, achiziţionate din Italia, Grecia sau Asia Mica şi valorând peste 30.000 de
ducaţi aur. N. Olahus va compune lucrări istorice dedicate regatului Ungariei şi va întreţine o
vastă corespondenţă cu numeroase personalităţi ale epocii, printre care se numără papa Clement
al VII-lea, Erasmus din Rotterdam, împăratul Carol Quintul, Enea Silvio Picolomini (devenit
papa Pius al II-lea) etc.
Artiştii italieni sunt bine primiţi şi la alte curţi din estul Europei. Regele Poloniei
Sigismund I cel Bătrân (1505-1548), începe să admire stilul arhitectonic italian în perioada
şederii sale la Buda, la fratele său, regele Wladislaw, urmaşul la tron al lui Matei Corvin.
Arhitectul Francesco Florentinul este chemat la Cracovia pentru a supraveghea construirea
palatului regal. Praga sau Viena sunt de asemenea importante oraşe europene a căror arhitectură
va cunoaşte influenţa stilului renascentist.
2. Reforma
2. 1. Iniţiatorii reformelor
Frecventele conflicte de interese dintre regii Europei şi papi, precum şi corupţia din ce în
ce mai ridicată în rândul clerului Bisericii catolice, au atras proteste vehemente şi cereri tot mai
frecvente de reformă a ierarhiei bisericeşti. Printre primi protestatari faţă de autoritatea Romei se

63
află englezul John Wyclif (1328-1384), doctor al Universitatii din Oxford, care contestă în
scrierile sale existenţa liberului arbitru şi a doctrinei transubstanţierii în timpul liturghiei. Pe
cealaltă parte a continentului, rectorul Universităţii din Praga, Jan Huss (1369-1415), va iniţia de
asemenea o mişcare de protest împotriva Romei, bucurându-se de un puternic sprijin popular din
partea cehilor (adepţii săi fiind cunoscuţi sub numele de husiţi). În 1411 Huss va fi excomunicat
din Biserica catolică, iar în 1414 va fi chemat de împăratul Sigismund I la conciliul de la
Konstanz pentru a-şi susţine punctele de vedere. Aici va fi încarcerat şi apoi ars pe rug pentru
erezie.
Adevărata Reformă va începe însă o dată cu protestul lui Martin Luther (1483-1541)
împotriva vânzării indulgenţelor. La origine indulgenţele constau în donarea unei sume de bani
pentru susţinerea bisericii, în urma obţinerii iertării păcatelor ca urmare a penitenţei şi a
confesiunii (spovedaniei). În timp însă, practica spirituală a fost uitată şi indulgenţele au devenit
efectiv tarife pe care Biserica le cerea pentru „iertarea” păcatelor. În perioada lui Luther circulau
liste cu preţul cerut în funcţie de gravitatea păcatului. Această practică devenise curentă
deoarece papalitatea, confruntându-se cu o nevoie crescândă de resurse financiare, vindea
posturile destinate înalţilor clerici pentru sume mari de bani, iar aceştia, pentru a-şi răscumpăra
posturile astfel achiziţionate, recurgeau tot mai mult la vânzarea indulgenţelor.
Acesta este contextul în care Martin Luther, din dorinţa de a discuta problemele în cauză,
afişează la data de 31 octombrie 1517 pe uşa catedralei din Wittenberg „Nouăzeci şi cinci de
teze împotriva vânzării indulgenţelor”. Arhiepiscopul locului, Albert de Brandemburg, este
neliniştit în urma acestui gest, deoarece urma ca prin vânzarea indulgenţelor să adune banii
necesari pentru a-şi plăti datoriile pe care le făcuse pentru cumpărarea funcţiei sale. Cardinalul
Cajetan, trimis al papei, îl somează pe Luther să-şi retracteze afirmaţiile. Acesta cere să i se
demonstreze că afirmaţiile sale vin în contradicţie cu spusele Bibliei, ceea ce este practic
imposibil. Concluziile cardinalului sunt clare: Luther neagă infailibilitatea papală şi contestă
necesitatea faptelor bune pentru mântuire (din punctul de vedere al Bisericii catolice faptele
bune constau în achiziţionarea indulgenţelor). Acuzaţiile sunt grave. În 1520 papa emite bula
Exurge Domine prin care Luther este declarat eretic şi excomunicat.
Totuşi ruptura nu este definitivă. În 1521 împăratul Carol Quintul prezidează dieta de la
Worms, unde Luther este chemat din nou pentru a-şi retracta tezele. Poziţia sa este intransigentă
şi de această dată, pierzând astfel şi protecţia din partea împăratului. Din acest moment viaţa lui
Luther este pusă în pericol, putând fi arestat în orice clipă. Norocul vine din partea lui Frederic
cel Înţelept, elector de Saxonia, care-i va oferi protecţia, ascunzându-l, pentru un an, în castelul

64
său de la Wartburg. Între timp ideile lui Luther se bucură de o mare popularitate printre germani,
mai multe oraşe introducând în bisericile lor reformele cerute de Luher. După perioada de
recluziune de la Wartburg (timp în care de altfel Luther va traduce în limba germană Noul
Testament), Luther se va întoarce la Wittenberg, de unde va coordona în continuare activitatea
bisericilor care i-au urmat ideile de reformă.
O altă personalitate care a influenţat în mod decisiv mişcarea Reformei este Jean Calvin
(1509-1564). După ce studiază dreptul şi teologia la Universitatea din Orleans şi scrie lucrarea
Instituţia religiei creştine, Calvin este chemat la Geneva pentru a ajuta la implementarea
măsurilor de reformă în acest oraş. Calvin se remarcă prin spiritul său intransigent, fiind totodată
şi un bun organizator. După un prim eşec al încercărilor sale va reveni la Geneva unde va reuşi
să impună un adevărat regim teocratic. Prin intermediul unui Consistor (adunare formată din 12
persoane, membri ai consiliului local şi pastori protestanţi) va impune oraşului justiţia
ecleziastică. Prezenţa la slujbă devine obligatorie, dansul şi podoabele luxoase sunt interzise,
localurile se închid la ora 21. Adulterul şi erezia sunt pedepsite cu moartea. Calvin reuşeşte să
impună în Geneva un adevărat regim puritan, care-şi va pune amprenta mai târziu asupra
dezvoltării protestantismului şi chiar asupra spiritului occidental modern.
2. 2. Consecinţe politice ale Reformei
Desigur, introducerea în biserică a reformelor cerute de Luther nu s-a produs pe o cale
paşnică. Tensiunile şi conflictele între comunităţile fidele Romei şi cele reformate vor fi
profunde şi vor dura câteva secole. Dacă în Franţa, Italia, Spania sau Polonia, catolicismul va
rămâne preponderent, în Germania şi ţările nordice comunităţile protestante vor deveni
majoritare. Alianţele şi politica internaţională se vor face în funcţie de apartenenţa religioasă a
bisericilor statelor respective. În ţările cu comunităţi mixte conflictele vor fi interne,
transformându-se în războaie civile.
În Germania ostilităţile încep după 1520 cu războaiele ţărăneşti şi durează până în 1555,
când se stabileşte pacea de la Augsburg. Conflictele vor fi reluate în 1618, când comunităţile
protestante din Boemia se răscoală împotriva reprezentanţilor conducerii Imperiului. Războiul
durează până în 1648 când se încheie prin pacea de la Westfalia, fiind cunoscut sub numele de
„Războiul de 30 de ani”. O dată cu pacea westfalică se recunoaşte principiul toleranţei religioase
în Imperiu, fiecare având dreptul de a-şi practica propriul cult.
În insulele britanice, din cauza faptului că Biserica anglicană (care s-a despărţit definitiv
de Roma în 1570) este majoritară, catolicii vor fi cei care vor avea de suferit. Este vorba despre
catolicii irlandezi care sunt supuşi unei politici agricole foarte dure, fiind efectiv lăsaţi să moară

65
de foame. Situaţia lor se va îmbunătăţi după ce vor primi drept de arendă în 1778, iar apoi, în
1783, li se va ridica interdicţia de participare la serviciul divin.
Conflicte vor avea loc şi în Franţa pentru o perioadă de 36 de ani (între 1562-1598) în
care catolicii şi protestanţii (numiţi hughenoţi aici) se măcelăresc între ei. Războiul va culmina
cu celebra noapte a Sfântului Bartolomeu (23-24 august 1572) când, în urma intrigilor Caterinei
de Medici, mama regelui Carol al IX-lea, căpeteniile catolice şi cele protestante se omoară între
ele. Bilanţul acestei nopţi va fi de aproximativ 11000 de morţi în Paris, urmat de multe alte zeci
de mii în restul ţării.
Conflictul se va diminua după ce, la 13 aprilie 1958, regele Henric al IV-lea va semna
Edictul de toleranţă de la Nantes. În scopul pacificării, edictul prevedea libertatea de conştiinţă
pentru ambele confesiuni, libertatea cultului, drepturi cetăţeneşti egale, acces egal la funcţiile
publice. Însă, chiar dacă politica oficială a statului pledează pentru pace, conflictele între cele
două comunităţi vor continua. Acestea se vor acutiza din nou până când, aproape 100 de ani mai
târziu, la 22 octombrie 1685, regele Ludovic al XIV-lea, catolic fervent, va revoca edictul de la
Nantes. În urma suspendării edictului de toleranţă locuitorii protestanţi devin prada
concetăţenilor lor catolici şi a trupelor imperiale. Are loc o migraţie în masă a acestora spre
ţările în care sunt toleraţi şi unde securitatea le e asigurată. Cei care refuză să plece sunt în mare
parte omorâţi.
Pe fondul acestor conflicte religioase are loc o întărire a puterii statului, ca forţă
mediatoare a conflictelor existente. Se dezvoltă teoria suveranităţii statului, al cărui unic
reprezentant este monarhul. Monarhul nu mai răspunde în faţa Bisericii, căci asta ar însemna să
fie parte în conflict, ci este reprezentantul direct al lui Dumnezeu pe pământ. Astfel ia naştere
doctrina monarhiei de drept divin, al cărei reprezentant de seamă va fi Ludovic al XIV-lea în
Franţa. Concomitent are loc şi o centralizare administrativă. Monarhul guvernează acum prin
intendenţii săi din teritoriu, ignorând de multe ori cererile nobilimii locale. Statul impune de
asemenea monopoluri comerciale pe activităţi profitabile pentru a-şi consolida bugetul. În felul
acesta regele se poate implica mult mai eficient în problemele administrative şi reduce
dependenţa faţă de reprezentanţii nobilimii. Prin aceste modificări care au loc la nivelul politicii
de stat (în special în Franţa, dar nu numai) vor fi puse bazele statului centralizat modern, care se
va impune în Europa după Revoluţia franceză.
2. 3. Doctrina protestantă şi spiritul capitalist
2. 3. 1. Doctrina lutherană şi doctrina calvinistă
Desigur intenţia iniţială a lui Martin Luther nu era de a rupe cu Biserica de la Roma, ci

66
de a iniţia reformele din interiorul acesteia. De asemenea el nu-şi putea imagina care vor fi
consecinţele gestului său. Treptat însă poziţiile sale vor deveni ireconciliabile cu cele ale Romei
din cauza faptului că afirmaţiile lui Luther afectează tot mai mult pretenţiile la autoritatea
dogmatică ale Bisericii romane. Iniţial Luther ceruse să i se demonstreze că ideile sale sunt în
dezacord cu textul Bibliei. Delegaţii papei nu-i răspundeau lui Luther neapărat cu argumente
biblice, ci poziţia lor apăra punctul de vedere oficial al Bisericii. Luther ajunge însă să conteste
autoritatea papală, susţinând că, de-a lungul secolelor, papalitatea a falsificat învăţătura
evanghelică. Astfel, pentru Luther, singura autoritate credibilă devine Biblia (sola Scriptura).
În 1520, anul excomunicării sale, Luther va scrie 3 lucrări importante care vor adânci
ruptura de Roma. Este vorba de:
1. Despre captivitatea babiloniană a Bisericii. Scopul acestei lucrări este de a demonstra că
de-a lungul istoriei creştinismul a devenit prizonierul papalităţii, care a falsificat în
propriul interes învăţăturile evanghelice. Astfel Luther elaborează o doctrină care să se
bazeze doar pe Biblie. Drept consecinţă el va ajunge să nege cele 7 sacramente (taine)
ale Bisericii romane (botezul, confirmarea, căsătoria, euharistia, confesiunea şi iertarea,
ordinaţia preoţilor şi ungerea finală), recunoscând existenta a doar 2 sacramente despre
care se vorbeşte şi în Biblie: botezul şi euharistia.
2. Către nobilimea creştină de naţionalitate germană. După cum arată şi titlul lucrarea se
adresează în primul rând poporului german. Scopul principal al acesteia este de a
contesta pretenţia papei de monopol asupra autorităţii spirituale şi de a-i îndemna pe
principii germani ca, în numele adevăratei credinţe creştine, să se implice în probleme
spirituale în teritoriile pe care le guvernează.
3. Despre libertatea creştinului. Protestul lui Luther faţă de vânzarea indulgenţelor l-a
condus la afirmarea concepţiei conform căreia înţelegerea corectă a mesajului Bibliei
(sola Scriptura) şi credinţa în Dumnezeu (sola fide) sunt necesare şi suficiente mântuirii.
Această concepţie i-a adus acuze conform cărora Luther ar susţine că cel care crede
poate obţine mântuirea, indiferent de faptele sale. Scopul acestei lucrări a lui Luther este
de a afirma necesitatea „faptelor bune” pentru mântuire şi de a explica în ce anume
constau acestea.
Pe termen lung punctele importante de doctrină susţinute de Luther vor avea consecinţe
profunde, nu numai în plan eclezial, ci şi politic şi social. Astfel, contestarea autorităţii Romei în
domeniul spiritual va conduce practic la dispariţia rolului preotului, ca intermediar între
Dumnezeu şi om. Orice om poate, folosindu-se de raţiunea naturală, înţelege mesajul Bibliei.

67
Preoţii nu mai au o funcţie sacramentală, ci devin simpli pastori, predicatori, a căror calitate
constă într-o mai bună cunoaştere a textului biblic. De asemenea, recunoaşterea Bibliei ca
singură sursă a autorităţii va conduce şi la desfiinţarea mănăstirilor pe teritoriile protestante,
deoarece despre existenţa unor astfel de instituţii divine nu se vorbeşte nicăieri în cele două
Testamente. Orice persoană care ascultă vocea lui Dumnezeu poate fi un bun creştin, fără a mai
avea nevoie de un aşezământ special.
Calvin va fi autorul care va duce mai departe consecinţele doctrinei lui Luther prin ideea
predestinării, care este şi unul dintre punctele centrale ale doctrinei sale. Conform acestei idei,
Dumnezeu, în omniscienţa sa, îi cunoaşte dintotdeauna atât pe cei care vor fi mântuiţi şi pe cei
care vor fi veşnic damnaţi. Omul nu are nici o putere de a influenţa decizia divină. De aceea
sacramentele Bisericii, al căror rol era tocmai acela de a implora coborârea graţiei divine, nu au
nici o eficienţă, căci cei deja aleşi vor fi mântuiţi indiferent de ceea ce cred ei. Doctrina
calvinistă a predestinării nu este însă echivalentă cu fatalismul şi nici nu anulează libertatea
umană. Asta din simplul fapt că hotărârea este a lui Dumnezeu, el fiind singurul care o poate
cunoaşte. Tot ceea ce poate face omul, în ignoranţa sa, este să se comporte ca şi cum ar face deja
parte dintre cei aleşi, aşteptând mântuirea sa.
După cum a demonstrat-o sociologul religiei Max Weber (1864-1920), doctrina
calvinistă a predestinării a avut o mare importanţă pentru apariţia spiritului antreprenorial
capitalist.
2. 3. 2. Protestantism şi capitalism: teza weberiană
Teza lui Max Weber, devenită celebră, a apariţiei spiritului capitalist în mediul
puritanismului protestant, a fost lansată în 1920, cu ocazia publicării lucrării sale Die
protestantische Ethik und der Geist des Kapitalismus (Etica protestantă şi spiritul
capitalismului). Weber îşi lansează lucrarea ca o alternativă la tezele marxiste, la modă în epocă,
care explicau apariţia mentalităţii capitaliste ca rezultat al apariţiei burgheziei şi a schimbării
mijloacelor de producţie. El susţine că „spiritul capitalismului” este anterior apariţiei
raporturilor de muncă capitaliste (în sensul strict al cuvântului, de activitate productivă bazată pe
capital), avându-şi rădăcinile în atitudinea religioasă specifică adepţilor protestantismului de tip
calvinist. Weber precizează că „spiritul capitalist” nu este exprimat de tendinţa iraţională spre
îmbogăţire a unor indivizi, tendinţă pe care o putem observa în orice epocă istorică, ci constă în
acea mentalitate care aspiră, în mod profesional, sistematic şi raţional, la un câştig legitim.
Weber ia în considerare 4 medii religioase protestante care au contribuit în mod decisiv

68
la apariţia capitalismului. Este vorba despre: calvinism, pietism, metodism şi anabaptism21.
1)Calvinismul, răspândit în special în Franţa şi Olanda, încurajează munca ca mijloc de obţinere
a încrederii în posibilitatea propriei mântuiri, şi pledează pentru o viaţă în care preceptele
creştine sunt interiorizate, conducând spre o asceză de tip laic. Sentimentalismul religios este
înlăturat şi se pune preţ pe organizarea raţională a felului de viaţă. 2) Pietismul rezultă din
pătrunderea modului de viaţă metodic şi raţional în mediile iniţial străine religiozităţii calviniste.
3) Metodismul este varianta anglo-americană a pietismului continental, fiind o combinaţie între
religiozitatea sentimentală şi spiritul ascetic. 4) Anabaptismul reprezintă facţiunea radicală a
protestantismului, fiind profesat în special de către parohul revoluţionar Thomas Muntzer (1489-
1525). Anabaptiştii cred în puritatea conştiinţei şi pledează pentru necesitatea botezului la vârsta
maturităţii. Din cauza concepţiilor lor sociale radicale, anarhiste chiar, anabaptiştii vor fi
persecutaţi în Europa. Urmaşi ai acestora, precum baptiştii, menoniţii şi quakerii vor prospera pe
teritoriul Statelor Unite ale Americii. Sectele anabaptiste se vor remarca şi ele prin spiritul
ascetic, prin chibzuinţa şi moderaţia stilului lor de viaţă.
Această asceză, devenită laică o dată cu dispariţia mănăstirilor din mediile protestante,
îşi va pune amprenta asupra mentalităţii generale şi, implicit, şi asupra celei economice.
Predicatorul american Richard Baxter (1615-1691) susţine în Christian Directory (Îndrumar
creştin), o lucrare de teologie morală, precepte a căror respectare conduce la formarea unui
incipient „spirit capitalist”. Autorul consideră că:
− acţiunea şi munca servesc voinţei lui Dumnezeu;
− pierderea timpului şi lenevia sunt cele mai grele păcate;
− petrecerile, luxul, flecăreala sunt obiceiuri condamnabile;
− averea este bună pentru că este plăcută lui Dumnezeu. Însă dacă conduce spre
comoditate şi trândăvie atunci ea nu este de dorit.
Desigur, aceste precepte care îndeamnă la o viaţă activă, raţională şi dedicată muncii,
tocmai în vederea obţinerii mântuirii, conduc la o schimbare de mentalitate care valorizează
asceza în alt sens decât era aceasta valorizată în tradiţie. Dacă înainte, posedarea de bunuri era
considerată în sine un semn al păcatului, acum averea este semnul virtuţii, cu condiţia ca
posedarea ei să nu conducă la un consum excesiv. Lupta împotriva poftelor trupeşti nu se mai
traduce acum prin lupta împotriva câştigului material, ci prin lupta împotriva cheltuirii
nechibzuite a averii. Astfel, tendinţa spre acumulare de bunuri şi economisire va conduce în
scurt timp la fenomenul denumit în economie acumulare de capital. Persoanele cu un astfel de

21 M. Weber, Eica protestantă şi spiritul capitalismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 116; 

69
comportament vor începe să folosească averea, nu în scopul satisfacerii propriilor nevoi, ci în
scopul activităţii economice în sine. Astfel se naşte mentalitatea antreprenorială care stă la baza
activităţilor economice bazate pe capital.

Bibliografie recomandată
1. Bruckhardt, Jacob, Cultura Renaşterii în Italia, vol. 1-2, trad. N. Balotă şi Gh.
Ciorogaru, Editura Minerva, Bucureşti, 2000;
2. Burke, Peter, Renaşterea europeană. Centre şi periferii, trad. Alina Radu, Editura
Polirom, Iaşi, 2005;
3. Randell, Keith, Luther şi Reforma în Germania, 1517-1555, trad. Horia Niculescu,
Editura All, Bucureşti, 1994;
4. Randell, Keith, Calvin şi Reforma târzie, trad. Simona Ceauşu, Editura All, Bucureşti,
1996;
5. Weber, Max, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, ed. a II-a, trad. Ihor Lemenij,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2007;

70
 Capitolul VI
ILUMINISMUL

Obiective specifice
 recunoaşterea principalelor curente filosofice moderne şi a principalilor reprezentanţi ai
acestora;
 identificarea concepţiilor filosofiei moderne în comparaţie cu filosofia medievală;
 definirea contractului social şi sesizarea noilor concepţii introduse de filosofia politică;
 identificarea aportului ştiinţei moderne şi a principalilor exponenţi ai acesteia;
 numirea modalităţilor de răspândire a ideilor iluministe.

Cuprins
1. Filosofia modernă şi mişcarea iluministă
1. 1. Filosofia raţionalistă
1. 2. Empirismul
1. 3. Filosofia politică: contractul social şi dreptul natural
1. 4. Ştiinţele naturii şi enciclopedismul
2. Societăţile iluministe
3. Despoţii luminaţi

71
 1. Filosofia modernă şi mişcarea iluministă
Dacă spiritul modern începe să se facă simţit o dată cu Renaşterea şi cu Reforma, secolul
iluminismului este cel care-i va modela acestuia trăsăturile sale definitive. Iluminismul se va
naşte din credinţa omului în propria-i raţiune, în capacitatea nelimitată de cunoaştere a acesteia
şi în progresul şi ameliorarea condiţiei umane, folosindu-se de roadele cunoaşterii. Cuvântul de
ordine al iluminismului este emanciparea. Dacă în latină, emancipatio înseamnă „eliberarea de
sub autoritatea părinţilor”, acum se vorbeşte despre emanciparea cunoaşterii de sub tutela
autorităţii tradiţiei, despre emanciparea socială a burghezilor faţă de nobili, a iobagilor sau
sclavilor faţă de stăpâni şi chiar a femeii faţă de bărbat. În acest sens, textul filosofului german
Immanuel Kant poate fi prezentat drept motto al iluminismului:
„Luminile înseamnă ieşirea omului din starea de minorat a cărei vină o poartă el însuşi.
Starea de minorat este neputinţa de a se servi de mintea sa fără a fi condus de altcineva. Te faci tu
însuţi vinovat de această stare atunci când cauza ei nu se află într-o lipsă a inteligenţei, ci în lipsa
fermităţii şi a curajului de a te sluji de ea fără a fi condus de altcineva. Sapere aude! <Ai curajul să te
foloseşti de propria ta minte!> este, prin urmare, deviza luminării.” 22

Curentul iluminist îşi cunoaşte apogeul în secolul secolul al XVIII-lea, rămas în istorie şi
sub numele de secolul luminilor sau secolul filosofilor. Dacă în Renaştere umanistul este
intelectualul la modă, acum filosofii sunt cei care dau tonul dezbaterilor intelectuale. Un lucru
de altfel normal pentru o epocă care crede aproape orbeşte în raţiune. Încrederea nelimitată a
contemporanilor în puterea raţiunii nu este însă întâmplătoare, ea a fost pregătită de filosofiile
care se impun în Europa începând cu secolul XVII. Este vorba în principal despre raţionalism şi
empirism.
1. 1. Filosofia raţionalistă
René Descartes (1596-1650) este considerat în genere părintele raţionalismului filosofic,
şi al filosofiei moderne. Susţinând raţiunea ca principiu unic al cunoaşterii Descartes va pune
definitiv în dificultate vocea tradiţiei, inclusiv a celei moştenite de Biserică. Nici un adevăr nu
mai este considerat valabil prin simpla sa apartenenţă la tradiţie, totul trebuie reexaminat şi
trecut prin filtrul critic al raţiunii. De acum înainte doar raţiunea va fi piatra de încercare a
adevărurilor noastre. Micul său Discurs despre metodă şi apoi Meditaţiile metafizice sunt textele
de căpătâi în acest sens.

22 I. Kant, „Răspuns la întrebarea : ce este luminarea?”, în  Filosofia practică a lui Kant, Editura Polirom, Iaşi, 
2000, p. 118 ;

72
 Cu toate că în aparenţă filosofia lui Descartes aduce un sprijin credinţei, prin încercarea
sa de demonstrare a existenţei lui Dumnezeu, a libertăţii şi a nemuririi sufletului, în realitate,
prin proclamarea supremaţiei raţiunii naturale şi a valabilităţii adevărurilor clare şi evidente,
concepţia sa loveşte două puncte esenţiale ale doctrinei creştine: Revelaţia şi Taina. Starea de
spirit instaurată de cartezianism la sfârşitul secolului, pe care un apologet al Bisericii catolice
precum Jacques-Benigne Bossuet (1627-1704) o va deplânge pe bună dreptate ca fiind boala
epocii, va fi într-adevăr, pe termen lung, profund dăunătoare Bisericii catolice. Dar Descartes nu
numai că aduce prejudicii concepţiilor tradiţionale, ci contribuie el însuşi la dezvoltarea noilor
ştiinţe, el însuşi fiind un matematician de primă clasă.
Nicholas Malebranche (1638-1715) va descoperi gândirea lui Descartes şi va încerca să
îmbine cartezianismul cu creştinismul. El va crea „filosofia creştină liberă”, filosofia care să-l
gândească pe Dumnezeu după normele cartezianismului: un Dumnezeu cu o purtare raţională,
lipsită de contradicţii. Consecinţele la care va ajunge vor fi inacceptabile pentru un creştin cu
principii ortodoxe: Dumnezeu este cel care dă legile naturale ale universului, miracolele sunt
inacceptabile deoarece ar însemna tocmai contrazicerea acestor legi; Dumnezeu devine astfel
mai degrabă un agent sau un instrument într-un univers construit după legi necesare. Mergând
mai în profunzime, se ajunge în cele din urmă la confundarea domeniului natural cu cel
supranatural. Un Dumnezeu gândit non-contradictoriu este incompatibil cu graţia divină. Un
Dumnezeu fără graţie este însă incompatibil cu Dumnezeul creştin.
Vine apoi rândul unui alt cartezian: Benedict Spinoza (1632-1677). Afirmaţiile sale sunt
adevărate blasfemii pentru contemporani. În Tratatul teologico-politic caracterul de Carte sfântă
al Bibliei este negat. Ea este considerată doar o carte scrisă de oameni, care cuprinde multiple
erori şi contradicţii. Poporul evreu nu este poporul ales, ci este un popor ca oricare altul.
Vechiul Testament este varianta exagerată a istoriei sale. Miracolele nu există în realitate ci
relatarea lor biblică este doar o metaforă care suplineşte adevărata capacitate de a gândi. Bazele
credinţei tradiţionale sunt astfel aruncate în aer.
În locul Dumnezeului iudeo-creştin este întronat un Dumnezeu rezultat al unor rafinate
constructe conceptuale. Va lua mult timp pentru ca arhitectura Eticii sale sa fie înţeleasă cu
adevărat. Pentru contemporani Spinoza va rămâne, în special datorită identificării dintre
conceptul de Dumnezeu şi cel de natură (Dumnezeu este natura naturans), reprezentantul prin
excelenţă al ateismului sau al liber-cugetătorilor. Este detestat de către toţi cei care iau partea
doctrinei creştine.

73
 1. 2. Empirismul
Critica şi scepticismul devin atitudini generale în epocă. Oamenii au nevoie de
certitudini. Noi certitudini care să le înlocuiască pe cele ale credinţei. În acest context apare John
Locke (1632-1704), iniţiatorul filosofiei empiriste. Locke renunţă la adevărurile eterne,
recunoaşte incapacitatea noastră de a avea acces la ele, oamenii trebuind să se mulţumească cu
mult mai puţin: cu ceea ce ne oferă simţurile. Noul domeniu al empirismului este mult mai
îngust dar este sigur. Abia plecând de aici se pot risca noi construcţii speculative. Însă aceste
construcţii nu vor mai semăna deloc cu cele ale teologilor medievali. Plecând de la experienţă,
însăşi adevărurile metafizice vor căpăta chipul acesteia. Conceptul de Dumnezeu ajunge să fie
redus la ideea subiectivă de Dumnezeu iar valorile morale la senzaţia de plăcere sau durere.
Noua metafizică, empiristă, va lua locul celei dogmatice. De asemenea, credinţa în puterea
descoperirii adevărului prin intermediul simţurilor va încuraja experimentul, ducând astfel la
dezvoltarea spiritului ştiinţific.
Reverberaţiile acestor schimbări vor avea consecinţe profunde pe termen lung. Încetul cu
încetul, Dumnezeul revelaţiei este înlocuit cu un Dumnezeu conceput conform raţiunii şi ordinii
naturale. Graniţele dintre natural şi supranatural devin tot mai fragile. Conceptul de Natură
câştigă tot mai mult teren şi se extinde asupra tuturor domeniilor. Apare religia naturală sau
deismul, în cadrul căreia Dumnezeu capătă o poziţie marginală, devenind în cele din urmă
superfluu. Se naşte o morală naturală care are ca fundament dreptul natural al fiecărui individ,
drept dedus din egalitatea tuturor indivizilor între ei. Filosofia dreptului şi filosofia socială nu
mai sunt gândite pornind de la dreptul canonic. Conceptul de autoritate divină este înlocuit cu
ideea autorităţii născută prin convenţie sau consens.
1. 3. Filosofia politică: contractul social şi dreptul natural
a) Contractul social
Dacă până la începutul epocii moderne puterea oricărei monarhii se baza pe dreptul
divin, regele fiind considerat unsul lui Dumnezeu, concepţiile încep să se schimbe o dată cu
apariţia teoriilor politice care au la bază contractul social. Ideea contractului social ca legitimare
a guvernării apare în mediile protestante, ca modalitate de a-i apăra pe supuşii protestanţi faţă de
abuzurile conducătorilor catolici. Cel care va da amploare teoriei contractului social, impunând-
o în atenţia intelectualilor şi a guvernanţilor, va fi filosoful britanic Thomas Hobbes (1588-
1679), în lucrarea sa Leviathanul. Pentru Hobbes contractul social s-a impus din nevoia
oamenilor de a ieşi din starea de natură, caracterizată de războiul tuturor împotriva tuturor
(bellum omnium contra omnes) şi să încheie un contract social care să le garanteze pacea. Prin

74
intermediul acestui contract supuşii cad de acord între ei să delege autoritatea politică şefului
statului şi să se supună necondiţionat în schimbul păcii şi protecţiei pe care acesta le asigură.
Autoritatea este deţinută de un monarh absolut, care este mai presus de lege şi care are drept de
viaţă şi de moarte asupra supuşilor. Chiar dacă autoritatea monarhului este absolută, puterea
acestuia este totuşi condiţionată de capacitatea lui de a asigura pacea şi siguranţa supuşilor.
Thomas Hobbes foloseşte doctrina contractului social în scopul justificării monarhiei
absolute însă, prin teoria sa, se face totuşi un prim pas în vederea subminării acesteia. Asta
deoarece ideea de contract, spre deosebire de cea de drept divin, unde singura autoritate supremă
este Dumnezeu, presupune existenţa a două părţi care sunt principial egale. De aici apare şi
posibilitatea limitării puterii monarhului. John Locke, spirit liberal, este cel care în Două tratate
despre guvernare va folosi ideea contractului social în acest sens. După Locke, rolul monarhului
nu constă în exercitarea unor atribuţii absolute, ci în limitarea abuzurilor cărora unii cetăţeni le
pot cădea pradă. Statul trebuie să asigure poliţia şi justiţia pentru cetăţenii săi. Filosoful francez
Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) va da noi sensuri teoriei contractului social, în lucrarea cu
acelaşi titlu. Pentru Rousseau suveranitatea poporului este absolută, însă el nu poate delega
această autoritate unui monarh. De aceea singura formă de guvernare legitimă este democraţia
sau monarhia legitimată democratic. Poporul trebuie să se supună doar voinţei generale,
reprezentate de stat, singurul care îi poate garanta exerciţiul drepturilor civile. Chiar dacă
drepturile civile ale cetăţeanului sunt mai limitate decât drepturile naturale, ele sunt însă mai
sigure, fiind garantate de însăşi existenţa contractului social.
Plecând de la aceste teorii ale contractului social, dar bazându-se mai mult pe studiul
legilor şi a formelor de guvernare, juristul francez Montesquieu (1689-1755) va fi primul autor
care va teoretiza separarea puterilor în stat în lucrarea sa Spiritul legilor. Pentru Montesquieu
forma ideală de guvernământ este monarhia, însă pericolul major este ca monarhia să se
transforme în tiranie. Pentru a evita acest lucru trebuie ca puterea să fie împărţită între instituţii
separate între ele. Este vorba despre executiv, reprezentat de suveran şi de administraţie, de
legislativ, format din reprezentanţii poporului şi ai nobilimii şi de puterea judecătorească
formată din tribunale de juraţi. Cele trei puteri trebuie să se limiteze reciproc, aceasta fiind
condiţia necesară pentru evitarea abuzurilor şi asigurarea libertăţii cetăţenilor.
b) Dreptul natural şi drepturile omului
Şi principiile dreptului natural încep să fie din ce în ce mai des invocate ca bază a
sistemului juridic, în defavoarea dreptului canonic. Un reprezentant de seamă al teoriei dreptului
natural este juristul olandez Hugo Grotius (1583-1645) care, în lucrarea sa care va pune şi

75
bazele dreptului internaţional, Despre dreptul păcii şi al războiului, consideră că principiile
dreptului natural pot asigura o bază comună de negociere, fiind mijloacele cele mai legitime
pentru a media un conflict între diferite puteri. Dreptul natural se bazează la Grotius pe
presupoziţia că omul este o fiinţă raţională care posedă libertate morală. El identifică 5 principii
ale dreptului natural: 1) abţinerea de la bunurile şi averea altuia; 2) obligaţia restituirii unui bun
însuşit; 3) respectarea promisiunilor făcute; 4) repararea prejudiciilor care afectează terţe părţi;
5) pedepsirea pentru nerespectarea acestor principii. Aceste principii de drept natural vor fi
preluate şi dezvoltate mai târziu şi de alţi jurişti, în special de germanul Samuel von Pufendorf
(1632-1694).
Din obligaţiile care decurg din principiile dreptului natural se va dezvolta ulterior şi
principiile drepturilor cetăţeanului. Acestea prevăd inviolabilitatea persoanei, dreptul la judecată
dreaptă, dreptul la proprietate, libertatea conştiinţei etc. Principiile drepturilor omului şi ale
cetăţeanului vor fi introduse pentru prima dată în legislaţia unui stat în Anglia, prin The Bill of
Rights (1689) şi, în Statele Unite ale Americii, o dată cu adoptarea în constituţia statului Virginia
a Declaraţiei drepturilor omului.
1. 4. Ştiinţele naturii şi enciclopedismul
O dată cu dezvoltarea filosofiei raţionaliste şi a empirismului, spiritul ştiinţific modern
începe să-şi facă şi el apariţia. Empirismul reprezintă un puternic impuls în sensul confirmării
speculaţiilor filosofice prin observaţii concrete şi experimente. Spiritul experimental se dezvoltă
şi el, o serie întreagă de teorii ştiinţifice fiind confirmate prin experimente. Apar de asemenea
teorii care nu mai corespund cu vechile reprezentări ale omului despre natură şi univers.
Nicolaus Copernic (1473-1543), sub influenţa teoriilor grecului Aristarh, va combate teoria
conform căreia pământul este în centrul universului şi va susţine teoria heliocentrică, pe care o
va publica puţin înaintea morţii sale. Teoria lui Copernic şi-a găsit puţini adepţi în epocă.
Printre aceştia s-au numărat totuşi importanţi oameni de ştiinţă: Johannes Kepler (1571-1630)
care enunţă legea de mişcare a planetelor în sistemul solar şi Galileo Galiei (1564-1642) fizician
şi astronom care susţine public teoria copernicană împotriva concepţiei Bisericii conform căreia
Soarele se învârte în jurul Pământului. Poziţia sa publică îl va costa viaţa, fiind ars pe rug în
1642. Isaac Newton (1643-1727) va combina legile matematice cu observaţia mişcării astrelor şi
va formula legea fizică a atracţiei universale, punând totodată şi bazele fizicii moderne. Tot
Newton este cel care va descoperi, concomitent cu Leibniz (1646-1716), legile matematice ale
calcului infinitezimal. Pe lângă impactul pe care calculul infinitezimal îl are asupra viziunii
generale despre univers, descoperirea sa va conduce la dezvoltarea matematicilor, făcând

76
posibile şi aplicaţiile tehnice de mai târziu.
Ne aflăm aşadar într-o epocă în care cunoaşterea omenească, în special cea provenită din
ştiinţele naturii, este în plină expansiune. De aici vine şi impulsul de a aduna la un loc toate
cunoştinţele pe care omenirea le posedă. Astfel ia naştere proiectul Marii Enciclopedii. Filosoful
francez Denis Diderot este însărcinat în 1746 cu coordonarea muncii de redactare. Va rezulta o
lucrare intitulată Encyclopédie ou Dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des métiers, în
36 de volume, a cărei editare va dura 29 de ani (1751-1780). La acest proiect vor lua parte
minţile cele mai strălucite ale Franţei la vremea respectivă: Diderot, D'Alemebert, Montesquieu,
Voltaire, Rousseau, Turgot, etc. Autorii enciclopediei consideră natura ca fiind o nouă valoare,
cred în capacitatea omului de a atinge fericirea aici pe pământ şi în progresul infinit al
cunoaşterii omeneşti. Este cultivat de asemenea spiritul critic, numeroase articole pronunţându-
se explicit împotriva constrângerilor absolutismului monarhic şi ale religiei. Este denunţată
intoleranţa religioasă, majoritatea autorilor, adepţi ai deismului, cred în existenţa unei divinităţi
dar critică dur Biserica. Din cauza faptului că poziţiile autorilor sunt anticlericale, Enciclopedia
este numită de unii reprezentanţi ai Bisericii Biblia lui Satan, aceştia reuşind să obţină şi o
interdicţie regală împotriva ei. Efectul acestei interdicţii a fost însă trecător, o mare parte dintre
autorii enciclopedişti bucurându-se de protecţia membrilor înaltei societăţi pariziene.
2. Societăţile iluministe
a) Academia
Entuziasmul stârnit de cunoaştere se va manifesta în formă concretă prin înfiinţarea a
diferite societăţi şi asociaţii al căror scop este sprijinirea noului tip de cunoaştere. Este perioada
înfiinţării Academiilor. În Franţa se înfiinţează Academia franceză în 1635, Academia ştiinţelor
în 1666, Academia de inscripţii şi litere în 1663, în Anglia, la Londra, Societatea regală pentru
sprijinul ştiinţelor naturii în 1660, iar la Berlin Leibniz organizează Academia regală în 1701.
Academia prusacă cuprinde patru tipuri de ştiinţe, relevante pentru organizarea ştiinţelor în
perioada respectivă. Este vorba despre:
1. filosofia experimentală care cuprinde chimia, anatomia, botanica etc;
2. matematica compusă din geometrie, algebră, mecanică, astronomie;
3. filosofia speculativă: logica, metafizica, morala şi etica;
4. artele frumoase care cuprind arheologia, istoria şi literele.
Academiile editează reviste de specialitate în domeniile de care se ocupă şi publică şi
lucrări de popularizare ale diferitelor ştiinţe.

77
 b) Francmasoneria
O altă societate care se dezvoltă şi ia amploare o dată cu iluminismul este
francmasoneria. La origine este vorba despre breasla engleză a constructorilor de catedrale,
intitulată „Ziditorii liberi” (Free Masons în engleză, de unde şi numele asociaţiei). Cu timpul la
această asociaţie aderă oameni cu influenţă, din înalta societate, iar asociaţia capătă importanţă.
În 1717 are loc pentru prima oară întrunirea lojii din Londra, iar în 1723 constituţia lui Anderson
organizează ordinul. Răspândirea asociaţiei este foarte rapidă, până la sfârşitul secolului al
XVIII-lea existând loji francmasonice pe întreg continentul european. Din punct de vedere al
organizării, loja de la Londra este loja supremă, iar membrii unei loji sunt împărţiţi într-o
ierarhie tripartită: ucenici, calfe şi maeştrii, fiecare membru trebuind să urce de jos toate treptele
ierarhiei. Egalitatea între membrii este una dintre reguli, indiferent de rangul pe care aceştia-l
ocupă. La primirea în ordin există o ceremonie simbolică de consacrare a noului venit.
Întrunirile membrilor se desfăşoară de regulă după acelaşi ritual: are loc o agapă (o masă
comună), apoi o expunere pe o temă anume, urmată de o dezbatere şi, în cele din urmă, o
colectare de fonduri, de regulă pentru un scop umanitar. Idealurile francmasoneriei sunt în
fundamentul lor unele creştine, însă puternic influenţate de umanismul creştin de tip iluminist.
Ţelurile pentru care luptă sunt promovarea păcii şi a unităţii dintre oameni, cultivarea toleranţei,
ajutorarea reciprocă etc. Participă la acţiuni cu scop umanitar şi caritabil contribuind la
construirea de şcoli, aziluri etc. Din cauza faptului că organizaţia era una internaţională, centrul
de decizie fiind unul transnaţional era privită cu suspiciune atât de către Biserica catolică cât şi
de guvernele diferitelor state. Mai târziu, Ordinul Iluminaţilor şi-a creat puternice legături în
politică, fiind din această cauză scoşi în afara legii în unele state.
c) Salonul şi diversele societăţi
Printre societăţile la modă în epocă care promovează noile cunoştinţe se numără şi
saloanele din înalta societate, în special în Franţa. Salonul este o formă de socializare şi de
conversaţie între prieteni pe diverse teme comune de interes. Printre temele abordate în saloane
se numără literatura, politica, religia, filosofia etc. În felul acesta se creează o societate receptivă
faţă de noile idei şi pregătită să le pună în aplicare. Saloanele aristocraţiei franceze sunt
frecventate de personalităţile culturale cele mai celebre la vremea respectivă: La Rochefoucauld,
Montesquieu, D'Alemebert, Condillac, Voltaire, Condorcet etc.
Tot acum este perioada apariţiei apariţiei cafenelelor literare şi a societăţilor literare, a
diferitelor societăţi economice de folos obştesc sau a societăţilor agricole.

78
 3. Despoţii luminaţi
Dincolo de existenţa diverselor societăţi care pledează pentru ideile iluministe, acestea s-
au resimţit mai bine în practică datorită apariţiei unor monarhi europeni, adepţi ai acestor idei,
gata să le aplice pentru a îmbunătăţi condiţia supuşilor lor. Este vorba despre aşa numiţii despoţi
luminaţi: Maria Tereza şi Iosif al II-lea în Imperiul Habsburgic, Frederic al II-lea în Prusia,
Carol al III-lea în Spania, Iosif I în Portugalia, Petru cel Mare şi Ecaterina I în Rusia etc. Dacă în
Franţa monarhia de drept divin este cea care se impune o dată cu conflictele religioase, celelalte
state (în special Austria şi Prusia), sub influenţa ideilor iluministe, vor cunoaşte monarhii
absolutiste bazate pe contract social. Chiar dacă mijloacele de guvernare nu diferă radical între
cele două tipuri de monarhii, diferenţa apare atunci când este vorba despre legitimitatea politică
a lor. Absolutismele de tip iluminist nu-şi primesc legitimitatea direct de la Dumnezeu, ci se
bazează pe ideea de suveranitate a poporului, al cărui reprezentant se socotesc. Pornind de la o
astfel de concepţie politică aceşti monarhi vor încerca să introducă o serie de reforme inspirate
de iluminism în principal în scopul eficientizării administraţiei şi a activităţii economice a
imperiilor lor.
În Imperiul Habsburgic cele mai reformiste măsuri se iau în timpul domniei împărătesei
Maria Tereza (1740-1780) şi a fiului ei împăratul Iosif al II-lea (1780-1790). Aceştia vor
introduce o serie de reforme ale statului care privesc atât administraţia cât şi economia, justiţia
sau libertatea de conştiinţă. Iosif al II-lea încearcă să desfiinţeze iobăgia, să promoveze
activitatea economică prin încurajarea manufacturilor, construirea de şosele şi desfiinţarea
vămilor de pe teritoriul Imperiului, să desfiinţeze privilegiile fiscale ale nobililor, să introducă
distincţia dintre executiv şi judecătoresc prin separarea administraţiei de justiţie şi desfiinţarea
tribunalelor pentru nobili, să centralizeze administraţia şi s-o uniformizeze prin impunerea
limbii germane ca limbă oficială. Reformele lui Iosif al II-lea s-au lovit de o opoziţie masivă,
din cauza obiceiurilor şi cutumelor încetăţenite în administraţia Imperiului şi, în special, din
partea nobililor maghiari, care ar fi pierdut astfel o serie de privilegii. Din această cauză,
urmaşul lui, Leopold al II-lea, va anula reformele sale şi va reveni la starea de fapt existentă
înaintea reformei iosefine.
Bibliografie recomandată
1. Im Hof, Ulrich, Europa luminilor, trad. Val Panaitescu, Editura Polirom, Iaşi, 2003;
2. Hazard, Paul, Criza conştiinţei europene: 1680-1715, trad. Sanda Şora, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2007;
3. Hazard, Paul, Gândirea europeană în secolul XVIII: de la Montesquieu la Lessing, trad.
Viorel Grecu, Editura Univers, Bucureşti, 1981;

79
 Capitolul VII
EUROPA REVOLUŢIILOR. EUROPA NAŢIUNILOR

Obiective specifice
 identificarea perioadei Revoluţiei franceze şi a principalelor sale evenimente;
 definirea conceptului de naţiune; sesizarea schimbării de sens a conceptului modern de
naţiune;
 enumerarea factorilor care favorizează dezvoltarea conştiinţei naţionale şi apariţia
naţionalismului;
 identificarea naţiunilor apărute în secolul XIX şi a condiţiilor istorice de apariţie.

Cuprins
1. Revoluţia franceză şi perioada napoleoniană
1. 1. Revoluţia franceză
1. 2. Napoleon şi războaiele napoleoniene
2. Ideea de naţiune. Apariţia naţionalismelor
2. 1. Conceptul de naţiune
2. 2. Apariţia naţionalismelor
3. Revoluţiile naţionale şi formarea naţiunilor moderne

80
 1. Revoluţia franceză şi perioada napoleoniană
1. 1. Revoluţia franceză
Alături de „Glorioasa revoluţie” din Anglia (1688) şi de Războiul de independenţă din
Statele Unite ale Americii (1775-1783), Revoluţia franceză este unul dintre evenimentele
istorice fondatoare ale modernităţii politice. Revoluţia franceză (1789-1799) izbucneşte pe
fondul apariţiei unei clase burgheze, adeptă a noilor valori de tip iluminist, în opoziţie cu
regimul monarhic centralizat, bazat pe vechile privilegii.
Începutul Revoluţiei franceze poate fi identificat în primăvara lui 1789 o dată cu
convocarea Stărilor generale – adunare similară Parlamentului modern – chemate de rege pentru
discutarea problemelor naţiunii. Stările generale erau compuse din trei stări, reprezentând
categoriile sociale ale Franţei din perioada respectivă: 1) nobilimea, 2) clerul şi 3) starea a treia
care se considera reprezentanta poporului, fiind compusă în mare parte din mici burghezi,
negustori, bancheri, avocaţi, oameni ai legii etc. Disensiunile au început cu privire la procedura
dezbaterilor. Membrii stării a treia doreau ca toate cele trei stări să discute şi să delibereze în
aceeaşi încăpere, în timp ce reprezentanţii nobilimii şi ai clerului susţineau ca şedinţele lor să se
desfăşoare separat. Teama era legată de faptul că unii dintre membrii clerului (compus atât din
reprezentanţi ai înaltului cler, cât şi din preoţi simpli) vor ceda presiunilor celei de-a treia stări şi
vor vota în favoarea abolirii unor privilegii ale claselor de sus. Acesta este contextul în care
starea a treia se va constitui în Adunare Naţională şi, în situaţia în care regele închide sala unde
trebuia să aibă loc dezbaterile, se va reuni la Versailles în sala Jeu de Paume şi va depune
jurământ faţă de naţiune în data de 20 iunie 1789. Este primul act de sfidare a regelui, primul act
„revoluţionar”.
La 9 august 1789 Adunarea Naţională se transformă în Adunare Constituantă şi continuă
opera legislativă în vederea unei noi ordini publice. Între timp ambele tabere se înarmează. Pe
de-o parte sunt armatele regelui, care însă ezită să acţioneze în forţă din teamă de a nu irita şi
mai mult masele agitate. De cealaltă parte sunt susţinătorii revoluţiei, adepţii abolirii
privilegiilor şi a instituirii unei noi ordini sociale. Aceştia se constituie în Gărzi naţionale şi se
înarmează în vederea apărării revoluţiei. La Paris au loc înfruntări între cele două tabere, iar la
14 iulie 1789 revoluţionarii vor cuceri Bastilia. Fiind unul din importantele locuri de detenţie ale
monarhiei şi considerat un simbol al absolutismului, căderea Bastiliei va deveni simbolul
victoriei Revoluţiei, iar ziua de 14 iulie va fi proclamată ziua naţională a Franţei.

81
 Între timp, Adunarea Constituantă îşi continuă opera. Sunt abolite privilegiile nobililor şi
ale clerului, se proclamă secularizarea bunurilor clerului, cu dreptul de a fi vândute în folosul
naţiunii, iar la 26 august 1789 se proclamă Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului. Este
unul dintre actele simbolice cele mai importante ale Revoluţiei, care consfinţeşte suveranitatea
poporului şi proclamă dreptul la viaţă, la proprietate, la libertatea de conştiinţă etc.
Ostilitatea faţă de rege este tot mai ridicată, iar după o tentativă a acestuia eşuată de a
emigra în Austria (regina Maria Antoaneta aparţinând Casei de Austria) va fi obligat să se
reîntoarcă la Paris. Adunarea Constituantă îl protejează declarând inviolabilă persoana sa. Însă
peste un an, la 20 iunie 1792, poporul ia cu asalt palatul regal din Paris, regele fiind nevoit să se
refugieze în incinta Adunării Constituante (transformată între timp în Adunare Legislativă
Naţională). În urma acestui eveniment regele va fi suspendat „provizoriu” din funcţie şi apoi va
fi arestat împreună cu familia sa. La 12 septembrie 1792 este proclamată Republica, iar regele
va fi condamnat la moarte şi ghilotinat în Piaţa Revoluţiei, la 21 ianuarie 1793.
O dată cu moartea regelui şi triumful revoluţiei se impun noii lideri, Robespierre, Marat,
Danton, Desmoulins etc şi noile orientări politice care pledează în diferite feluri pentru evoluţia
evenimentelor. Printre aceste orientări de disting:
− iacobinii – membrii ai clubului Societăţii Amicilor Constituţiei, primesc acest nume din
cauză că se întruneau într-o clădire a călugărilor iacobini. Sunt adepţii republicii şi ai
unei noi ordini constituţionale;
− cordelierii – club reprezentat de Danton şi Marat, numit aşa deoarece aveau sediul într-o
fostă mănăstire a dominicanilor cordelieri; iniţial sunt rivali iacobinilor, dar după 1792
vor fuziona cu aceştia;
− girondinii – grup format de majoritatea deputaţilor din regiunea Gironde, Bordeaux,
membri ai iacobinilor până în 1792, când sunt îndepărtaţi din cauza viziunii lor
moderate;
− motagnarzii – grup format din deputaţii instalaţi în partea de sus a Adunării Legislative
(primesc numele de la montagne – „munte”), se vor opune girondinilor, formând latura
radicală a iacobinilor.
După moartea regelui, iacobinii, în fruntea cărora se va impune Robespierre, vor prelua
puterea prin intermediul Comitetului pentru Salvarea Publică. Perioada în care iacobinii s-au
aflat la putere (1793-1794) se caracterizează printr-o serie de excese, această guvernare fiind
cunoscută şi sub numele Marea Teroare. Teroare devine politică oficială de stat. Mobilul
acesteia este în primul rând frica. După spusele lui Robespierre însuşi, frica faţă de duşmanii

82
revoluţiei, atât cei interni cât şi cei externi. Duşmanii externi erau reprezentaţi în primul rând de
marile puteri monarhice (Austria, Spania, Prusia, Rusia) care dezaprobă evenimentele din Franţa
şi se pregătesc să intervină armat; cei interni sunt adepţii francezi ai monarhiei. Robespierre
intuieşte că duşmanii externi sunt mai uşor de combătut, fiind mai uşor de identificat. Aşa că
lupta se va concentra împotriva duşmanilor interni. Suspiciunea şi delaţiunea devin politică de
stat. Se instituie un Tribunal revoluţionar, însărcinat să judece orice cauză politică. Nu contează
mijloacele, importantă este doar cauza revoluţiei care trebuie să triumfe. Ghilotina funcţionează
din plin. Se estimează că în această perioadă au fost condamnate la moarte în jur de 40.000 de
persoane, majoritatea fiind ghilotinate.
Iacobinii instituie de asemenea o politică de stat anti-creştină. Cultul creştin este
suspendat iar preoţii sunt prigoniţi şi ucişi. În locul creştinismului se instituie cultul Raţiunii,
Dumnezeu numindu-se de acum înainte Fiinţa Supremă. Bisericile sunt transformate în temple
ale Raţiunii. Calendarul creştin este de asemenea suspendat şi în locul lui este instituit un
calendar inspirat de cultul Raţiunii.
Acest regim se menţine până la 27 iulie 1794, când Robespierre este arestat şi ghilotinat
de către opozanţii săi. Acum are loc reacţia thermidoriană (de la 9 thermidor, anul II, data la
care este arestat Robespierre, conform calendarului Raţiunii impus de iacobini). În zilele
următoare câţiva zeci de adepţi ai lui Robespierre sunt deferiţi ghilotinei. După această
schimbare de regim o serie dintre măsurile iacobinilor vor fi anulate, revenindu-se la vechiul
calendar şi proclamându-se libertatea cultului. Politica de teroare este slăbită şi, începând cu
anul 1795, vor avea loc răzbunări ale regaliştilor împotriva adepţilor Republicii. Aceste
evenimente au rămas în istorie cu numele de Teroarea Albă.
Din anul 1795 este instituit Directoratul, care durează până în 1799, când Napoleon
înăbuşă o revoltă regalistă şi preia puterea proclamându-se consul. Consulatul său va dura până
în 1804 când Napoleon va proclama Imperiul, declarându-se pe sine împărat. În secolul al XIX-
lea Franţa va cunoaşte o serie de balansări între regimul monarhic şi cel republican. Abia după al
doilea război mondial situaţia politică se va stabiliza, Franţa proclamând, după regimul de
extremă dreapta al mareşalului Pétain, a cincea Republică.
1. 2. Napoleon şi războaiele napoleoniene
Perioada de guvernare a lui Napoleon (1799-1815) este caracterizată de războaiele
napoleoniene. Napoleon iniţiază o serie de războaie de cucerire, ridicând împotriva sa practic
toate marile puteri ale Europei: Anglia, Austria, Prusia, Rusia, Spania. Reuşeşte să obţină o serie
de victorii militare până când este înfrânt, în 1814, şi exilat în insula Elba. De aici va reveni,

83
reuşind să atragă armata de partea sa şi să preia din nou puterea. Va fi definitiv învins de către
armata engleză, în lupta de la Waterloo, în 1815, şi exilat în insula Sfânta Elena unde va muri în
anul 1821.
Perioada de guvernare a lui Napoleon este caracterizată de impunerea unui nou stil de
guvernare, ca urmare a ideilor revoluţiei, punând astfel bazele Statului centralizat modern.
Napoleon centralizează puterea politică şi impune o piramidă strictă a ierarhiei. Miniştrii sunt
numiţi în fruntea administraţiei, iar aceştia guvernează prin intermediul prefecţilor şi al
subprefecţilor. Totodată are loc o profesionalizare a administraţiei, funcţiile fiind acordate în
funcţie de competenţe şi nu în funcţie de originea socială a pretendentului. Napoleon impune de
asemenea Codul juridic civil, cunoscut şi sub numele de Codul napoleonian, care va fi baza
codurilor civile moderne.
În urma înfrângerii lui Napoleon va avea loc în anul 1815 Congresul de la Viena. Aici se
vor întâlni ţarul Rusiei, împăratul Prusiei şi cel al Austriei. Alianţa celor trei puteri se va numi
„Sfânta Alianţă” şi ulterior, după alăturarea coroanei Angliei, devine „Cvadrupla Alianţă”. Rolul
acestei alianţe este de a preveni orice mişcare revoluţionară sau republicană şi de a veghea la
păstrarea stabilităţii monarhiilor creştine în Europa. Ulterior, Alianţa se va dovedi destul de
slabă în faţa mişcărilor revoluţionare din Europa şi a încercării naţiunilor europene de a-şi obţine
unitatea sau independenţa.
2. Ideea de naţiune. Apariţia naţionalismelor
2. 1. Conceptul de naţiune
Cuvântul naţiune provine din latinescul natio care înseamnă „naştere”, „origine”. În
antichitate cuvântul desemnează un grup, care poate fi o categorie socială, sau un grup
profesional. În Evul Mediu este folosit pentru a-i desemna pe cei care vorbesc aceeaşi limbă,
care au aceeaşi origine etnică. În general este folosit cu privire la străini, aproape niciodată la
conaţionali. Astfel, printre studenţii de la Sorbona de exemplu, se vorbea despre naţiunea
italiană sau poloneză, pentru a-i desemna pe studenţii italieni sau polonezi, dar nu se vorbea
despre naţiunea franceză.
Cu timpul se va naşte conceptul politic de naţiune. Astfel, în secolul al XVIII-lea,
Montesquieu vorbeşte despre Stările generale care sunt tot una cu naţiunea. Stările generale
erau compuse din nobili şi clerici, deci naţiunea este formată din cei care au puterea de decizie.
Din acest concept al naţiunii este exclusă restul populaţiei, cei care nu au dreptul la reprezentare
politică. Astfel, în Ungaria spre exemplu, naţiunea era compusă din baroni, nobili şi prelaţi. În
sensul mai larg prin naţiune se putea înţelege dieta sau parlamentul. În Transilvania erau

84
recunoscute 3 naţiuni: nobilii maghiari, saşii şi secuii, doar acestea având drept de reprezentare
în dietă sau în faţa împăratului. Românii, deşi populaţie majoritară, erau excluşi de la statutul de
naţiune, neavând dreptul să negocieze în privinţa statutului lor politic.
O primă modificare majoră a conceptului de naţiune se produce o dată cu Revoluţia
franceză. În timpul conflictului Stărilor generale dintre starea a treia şi celelalte două stări
abatele Sieyès va lansa, în ianuarie 1789, un manifest intitulat „Ce este starea a treia?”. Acest
manifest va oferi legitimitate politică adepţilor revoluţiei şi va contribui la formarea conceptului
modern de naţiune. Sieyès susţine că naţiunea este starea a treia care reprezintă poporul,
adevărata forţă productivă a ţării. Nobilimea şi clerul sunt considerate clase parazite şi nu au
dreptul de a primi statutul de naţiune. Avem aici de-a face cu inversarea definiţiei naţiunii date
de Montesquieu şi cu identificarea naţiunii cu poporul. De acum înainte sursa de legitimare a
acţiunilor politice nu va mai fi dreptul divin sau monarhia, ci poporul.
Conceptul politic modern de naţiune, în accepţia sa franceză, va fi definitivat de către
Ernest Renan (1823-1892). Acesta, va susţine în anul 1882, la Sorbona, o conferinţă intitulată
„Ce este o naţiune?”. Conferenţiarul face în primul rând câteva delimitări negative: 1) naţiunea
nu este echivalentă cu rasa şi nici nu este dată de rasă. Franţa este o naţiune dar este compusă
din mai multe rase: celţi, iberici, germani; Germania la rândul ei este compusă din germani,
celţi, slavi, etc. 2) naţiunea nu este dată nici de limbă. Astfel, în Statele Unite ale Americii şi în
Marea Britanie se vorbeşte limba engleză, deşi avem de-a face cu naţiuni distincte. În sens
invers, Elveţia este o singură naţiune în care se vorbesc mai multe limbi: germana, franceza,
italiana.
Deci naţiunea nu poate fi identificată nici cu rasa şi nici cu limba. Naţiunea va fi în
schimb identificată cu un principiu spiritual dat de conştiinţa naţională. Conştiinţa naţională
este definită de reprezentările comune ale unei comunităţi care se regăsesc atât în trecut cât şi în
prezent. Ea este dată de o istorie comună, de memoria unor fapte comune, care contribuie la
naşterea unui mit fondator, în ceea ce priveşte trecutul, şi de dorinţa şi voinţa de a trăi împreună,
în ceea ce priveşte prezentul. Acestea sunt elementele esenţiale, dincolo de etnie sau limbă care,
în viziunea lui E. Renan, definesc o naţiune.
Pe lângă conceptul politic modern al naţiunii, mai există şi conceptul cultural al acesteia,
care se dezvoltă în Germania, în special sub influenţa filosofiei istoriei a filologului german
Johann Gottfried Herder (1744-1803). În lucrarea sa, Idei despre o filosofie a istoriei umanităţii,
îşi expune concepţia asupra naţiunii culturale şi etnice (Kulturnation). Pentru Herder
sociabilitatea este o stare naturală a oamenilor, aceştia trăind în mod firesc în sânul naţiunilor

85
lor. O naţiune este asemenea unui organism viu, ea creşte şi se dezvoltă în mod firesc, organic.
Fiecare naţiune are spiritul ei propriu care se exprimă prin intermediul limbii, al poeziei, al
basmelor şi folclorului. În virtutea acestui specific naţional fiecare naţiune are de asemenea
dreptul de a-şi decide propriul destin în istorie. Filosofia naţionalistă a istoriei dezvoltată de
Herder va servi ulterior drept bază teoretică pentru dezvoltarea ideologiilor naţionaliste care au
condus la unitatea Germaniei şi a Italiei şi la lupta pentru obţinerea independenţei şi a
organizării unor state pe baze etnice în Europa de est.
2. 2. Apariţia naţionalismelor
Naţionalismul a apărut pe scena istoriei favorizat de o serie de factori. Printre cei mai
semnificativi am putea enumera:
− Moartea simbolică a monarhiei. O dată cu apariţia teoriilor contractului social, monarhia
nu mai poate fi justificată plecând de la teoria dreptului divin. Singura modalitate de
legitimare a puterii politice este dată de contractul instituit între cei guvernaţi şi cei care
conduc. Astfel, nu se va mai vorbi despre puterea exercitată în numele lui Dumnezeu, ci
despre puterea exercitată în numele poporului. Acesta este contextul în care poporul este
ridicat la rangul de naţiune, căpătând dreptul la reprezentativitate politică. Fenomenul
este însoţit uneori de moartea fizică a regilor, o serie de regicide având loc în secolele
XVII-XVIII: în 1649 este omorât Carol I, regele Angliei, în 1792 Gustav al III-lea, regele
Suediei, în 1793, Ludovic al XVI-lea, regele Franţei, în 1801 Pavel I, ţarul Rusiei.
− Apariţia tiparului şi răspândirea limbilor naţionale. Bazele limbilor naţionale sunt puse
începând cu mişcările de reformă în sânul Bisericii, când Biblia începe să fie tradusă în
limbile naţionale. John Wyclif traduce Biblia în limba engleză încă din 1382. Luther va
face prima traducere în limba germană în 1545. Fenomenul se răspândeşte şi în celelalte
ţări. La noi, diaconul Coresi (1510-1583) va tipări primele scrieri de natură religioasă în
limba română, iar Biblia în limba română este publicată prima oară în 1688. Concomitent
cu centralizarea puterii politice are loc şi fenomenul uniformizării lingvistice, în
defavoarea dialectelor locale. În Marea Britanie engleza este introdusă ca limbă oficială
în administraţie încă din 1362. În Franţa, prima Academie este înfiinţată în 1635, având
drept scop tocmai cultivarea limbii franceze, iar din 1793 franceza este declarată limbă
unică în învăţământul primar. Acest fenomen de nivelare este susţinut şi accentuat o dată
cu apariţia tiparului şi înfiinţarea editurilor. Pentru acestea era mai rentabil să publice un
volum într-o singură limbă (de obicei limba folosită în administraţie, sau cea a păturilor
cultivate), decât să-l tipărească în toate dialectele existente.

86
 − Revoluţia industrială şi introducerea învăţământului de masă. Apariţia invenţiilor
tehnice şi lansarea revoluţiei industriale vor reclama apariţia unui nou tip uman. Ţăranul
tradiţional este înlocuit cu muncitorul calificat. Acesta trebuie să ştie să scrie, să fie
capabil de iniţiativă personală, să poată înţelege noţiuni abstracte şi să înţeleagă o altă
limbă decât cea vorbită în regiunea sa. Pentru formarea unui astfel de individ este nevoie
de un învăţământ de masă standardizat. Astfel se introduc politicile de alfabetizare în
masă, învăţământul primar devenind gratuit şi obligatoriu. Faptul că o categorie foarte
mare de indivizi are acces la educaţie, fiind capabili să citească şi să scrie, va contribui la
răspândirea şi popularizarea în masă a noilor idei politice, lucrul imposibil de realizat
înaintea revoluţiei industriale.
3. Revoluţiile naţionale şi formarea naţiunilor moderne
Evenimentul Revoluţiei franceze va continua să zguduie Europa politică a secolului al
XIX-lea. O dată cu pierderea legitimităţii monarhiei şi a impunerii ideii de suveranitate în
numele poporului o serie întreagă de revolte vor izbucni în statele Europei. Scopul lor va fi
abolirea privilegiilor moştenite de la societatea feudală şi organizarea unei noi ordini sociale. La
aceasta se mai adaugă şi noul ideal naţionalist care va determina lupta pentru unitate a marilor
popoare ale Europei (italieni, germani) şi dorinţa celorlalte de a se elibera de sub dominaţia
marilor Imperii (polonezi, unguri, cehi, români, sârbi, bulgari, greci etc). Această luptă va începe
o dată cu secolul al XIX-lea şi-şi va atinge pe deplin scopurile după primul război mondial.
a) Germania
La începutul revoluţiei Revoluţiei franceze (1789) Germania (cu titulatura oficială
Imperiul Roman de Naţiune Germană, abolit de Napoleon în 1806) era compusă din 360 de
teritorii suverane. Începând cu 1818 şi până în 1838 Prusia (unul dintre cele mai puternice state
ale Confederaţiei Germane) va duce o politică de desfiinţare a taxelor şi uniune vamală
(Zollverein) în diferitele teritorii germane, ceea ce va face ca în 1840 numărul de state ale
Confederaţiei să scadă la 38. Problema unificării teritoriilor germane s-a pus în contextul
rivalităţii dintre Austria şi Prusia, deoarece fiecare din cele două dorea să fie artizanul unirii.
Învingătoare a ieşit în cele din urmă Prusia, sub conducerea lui Otto von Bismark, numit
cancelar în 1862. În 1866 îi înfrânge pe austrieci, iar în 1867 Confederaţia Germană este
înlocuită cu Confederaţia Germaniei de Nord, sub conducerea Prusiei. În 1870 este proclamat
Imperiul german, care cuprinde teritoriile germane ce nu aparţin casei de Austria, iar la
începutul lui 1871 Wilhelm I de Prusia este încoronat împărat.

87
 b) Italia
În Italia, în 1820, societatea „Cărbunarilor” va reuşi să-i impună regelui Neapolelui o
nouă Constituţie. Revolta acestora va fi însă repede înfrântă de trupele austriece. Cu toate
acestea „Cărbunarii” vor juca în continuare un loc important în lupta pentru unificarea Italiei. În
1831 vor da lovituri de forţă în Modena, Pavia, Bolonia, iar în 1848 vor iniţia revoluţia de la
Palermo. Reuşesc să fondeze o Republică care va supravieţui până în 1849. La 1850 Italia este
împărţită încă în 5 mari regiuni: 1) regatul Piemont-Sardinia, 2) regatul lombardo-veneţian, sub
control austriac, 3) ducatele de Tosca, Parma şi Modena, supuse de asemenea Austriei, 4) statele
Bisericii care se întind de la Roma la Bolonia şi 5) regatul Napolelui şi a celor două Sicilii. În
1859 Piemontul, în alianţă cu Franţa, începe războiul împotriva Austriei, iar în 1861 reuşeşte să
unifice teritoriile italiene, mai puţin Statele Bisericii. În 1877 este cucerită şi Roma şi Italia este
complet unificată.
c) Revoluţia de la 1848
În partea de răsărit a Europei principala preocupare a naţiunilor este eliberarea de sub
conducerea marilor Imperii şi obţinerea independenţei. O bună ocazie în acest sens este oferită
de Revoluţia de la 1848, care izbucneşte la Palermo şi apoi Paris, şi ale cărei idei se răspândesc
şi inflamează întreaga Europă. La Paris, Imperiul proclamat de Napoleon este abolit şi se
instaurează a II-a Republică care va dura până în 1852, când Napoleon al III-lea va prelua
puterea prin intermediul unei lovituri de stat şi va restabili Imperiul. Republica va lua o serie de
măsuri liberale: este desfiinţată cenzura şi proclamată libertatea cuvântului şi a presei, se acordă
dreptul tuturor la muncă, dreptul la vot universal şi se desfiinţează pedeapsa cu moartea pentru
delicte politice.
Şi în Imperiul Austriac revoluţia va avea un ecou puternic. La Viena cancelarul
Metternich este silit să demisioneze şi se instaurează, pentru scurt timp, un guvern liberal. În
Ungaria revoluţionarii maghiari instaurează un guvern autonom la Budapesta. Aceştia proclamă
unirea Transilvaniei cu Ungaria şi expun proiectul unui Stat naţional pe model francez, cu o
administraţie centralizată, indiferentă la particularităţile regionale şi cu o singură limbă oficială
(maghiara). Revoluţionarii proclamă de asemenea libertatea presei, desfiinţarea iobăgiei,
înfiinţarea unei armate naţionale, eliberarea deţinuţilor politici. Proiectului politic al
revoluţionarilor maghiari i se opun atât reprezentanţii monarhiei austriece cât şi cei ai
minorităţilor din Imperiu: sârbi, croaţi, români. În 1849 armatele revoluţionare vor fi definitiv
înfrânte şi situaţia dinainte izbucnirii Revoluţiei restabilită.
Românii din Transilvania se coalizează în jurul ideii naţionale, cu toate că iniţiativele lor

88
nu sunt întru totul concordante. George Bariţiu (1812-1893) este de acord cu unirea
Transilvaniei cu Ungaria, în schimbul garantării limbii şi culturii române. Simion Bărnuţiu
(1808-1864) pledează pentru recunoaşterea drepturilor românilor ca naţiune, şi respinge
acordarea libertăţilor românilor doar în calitate de cetăţeni ai Ungariei. La Adunarea de la Blaj
(15 mai 1848) revoluţionarii români pledează pentru egalitatea în drepturi ale românilor cu
celelalte naţiuni şi resping ideea unirii. Episcopul Andrei Şaguna (1809-1873) alege calea
diplomatică de acţiune. Acesta se arată favorabil curţii de Austria şi susţine proiectul unui
Imperiu federativ care să recunoască autonomia politică a românilor. După înfrângerea
Revoluţiei de către trupele austriece, în alianţă cu cele ruseşti, nici una din cererile
revoluţionarilor români nu va fi satisfăcută.
Evenimentele revoluţionare sunt resimţite şi în Moldova şi Ţara Românească. În
Moldova evenimentele sunt paşnice, avem de-a face cu o „Revoluţie a poeţilor”. Sub
conducerea lui Vasile Alecsandri (1821-1890) un grup de intelectuali se reuneşte la Iaşi şi dau
citire unei proclamaţii care cuprinde în general revendicări de natură administrativă şi culturală.
Cu toate că cererile sunt moderate iniţiatorii protestului vor fi arestaţi şi exilaţi.
În Ţara Românească evenimentele sunt mai radicale. La 21 iunie 1848 este citită
Proclamaţia de la Islaz care susţinea reforme radicale: libertatea presei, votul universal,
învăţământ gratuit pentru toţi copiii, abolirea rangurilor nobiliare, abolirea sistemului de clacă,
egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor, împărţirea echitabilă a impozitelor în funcţie de
venituri. Este înfiinţat un guvern revoluţionar menit să aplice aceste măsuri. Din acesta fac
parte: Nicolae Bălcescu, Gheorghe Magheru, Ion Eliade Rădulescu, Christian Tell etc. Atât
mişcarea din Ţara Românească cât şi cea din Moldova vor fi înfrânte în urma intervenţiei
armatei ţariste în Moldova şi a celei otomane în Muntenia. Ţările Române vor trece din nou sub
controlul Rusiei.
d) Independenţa naţiunilor est-europene
Anul 1848, cunoscut şi sub numele de primăvara popoarelor, a reprezentat un pas
important în procesul obţinerii independenţei popoarelor est-europene, însă procesul a fost mai
îndelungat. Dintre acestea, Grecia este prima care îşi proclamă independenţa în 1829 (în
contextul războiului ruso-turc între anii 1826-1829), după ce în 1821 începe un război de
eliberare împotriva Imperiului Otoman. Serbia îşi proclamă autonomia în 1815 şi în 1878
independenţa. Bulgaria îşi obţine independenţa abia în 1908. Moldova şi Muntenia devin
autonome în 1822, iar din 1829 trec sub tutela Rusiei, când Kisselef le înzestrează cu constituţii
asemănătoare. În urma războiului din Crimeea (1853-1856) cele două Principate române se vor

89
uni (1859), iar în 1877 îşi vor obţine independenţa. România Mare se va realiza abia după
primul război mondial, când cele două Principate se vor uni cu Transilvania (1 decembrie 1918).

Bibliografie recomandată
1. Hermet, Guy, Istoria naţiunilor şi a naţionalismului în Europa, trad. Silvia Dram,
Editura Institutul European, Iaşi, 1997;
2. Schulze, Hagen, Stat şi naţiune în istoria europeană, trad. Hans Neumann, Editura
Polirom, Iaşi, 2003;
3. Townson, Duncan, Franţa în revoluţie, trad. Andreea Mihail, Editura All, Bucureşti,
2000;

90
 Capitolul VIII
ROMÂNIA ŞI MODERNITATEA

Obiective specifice
 stabilirea contextului istoric în care se realizează modernizarea în cele trei Principate;
 sesizarea specificului moştenirii bizantine în Moldova şi Ţara Românească;
 identificarea principalelor influenţe modernizatoare în Ţările Române şi a contextului în
care se exercită aceste influenţe;
 stabilirea pricipalelor curente culturale care intră în dezbaterea raportului dintre România
şi modernitate.

Cuprins
1. Moştenirea bizantină în Ţările Române
1. 1. Bizanţul după Bizanţ
1. 2. Bizanţul împotriva Bizanţului
2. Influenţa ideilor iluministe asupra românilor
2. 1. Iluminismul în Transilvania
2. 1. 1. Unirea Bisericii cu Roma şi mişcarea lui Inochentie Micu-Klein
2. 1. 2. Şcoala Ardeleană şi conştiinţa latinităţii
2. 2. Ideile iluministe în Moldova şi Ţara Românească
2. 2. 1. Învăţământul în Principate: Academiile Domneşti şi umanisul neo-
elen
2. 2. 2. Umanismul lui Dimitrie Cantemir
2. 2. 3. Influenţa iluministă şi situaţia politică a celor două Principate
3. Mişcarea paşoptistă. 1848 în Ţările Române
3. 1. Paşoptismul în Transilvania
3. 2. Revoluţia în Moldova
3. 3. Revoluţia în Ţara Românească
4. Disputele în privinţa modernizării României
4. 1. Junimea
4. 1. 1. Titu Maiorescu şi teoria formelor fără fond
4. 1. 2. Mihai Eminescu şi viziunea romantică asupra istoriei naţionale
4. 2. Curente tradiţionaliste în cultura română modernă
4. 2. 1. Poporanismul şi semănătorismul
4. 2. 2. Ortodoxismul: gândirismul şi trăirismul
4. 3. Orientări moderniste în cultura română
4. 3. 1. Sincronismul

91
 1. Moştenirea bizantină în Ţările Române
1. 1. Bizanţul după Bizanţ
Teritoriile de la nord de Dunăre şi sud de Carpaţi au intrat în sfera de influenţă a
Imperiului Bizantin, prin intermediul bulgarilor, încă dinaintea întemeierii Statelor feudale
româneşti (sfârşitul secolului XIII, începutul secolului XIV). În secolul al IX-lea călugării Chiril
şi Metodiu sunt trimişi de la Constantinopol în zona de nord a Imperiului, în scopul creştinării
slavilor care populau aceste teritorii. Pentru convertirea acestor popoare cei doi călugări vor
pune bazele unui nou alfabet, alfabetul chirilic, care va sta la baza scrierii slavone. Misiunea lor
ajungând până în Moravia (în zona Cehiei şi Slovaciei de azi), măsurile iniţiate de cei doi
călugări vor fi decisive pentru bisericile situate în estul şi centrul Europei.
Fără îndoială că aceste măsuri au influenţat şi creştinismul situat între Dunăre şi Carpaţi.
Dacă, pentru acest teritoriu există dovezi ale unei existenţei timpurii a vieţii creştine, totuşi
Biserica organizată va apărea destul de târziu. Este vorba despre anul 1359 pentru Ţara
Românească, când patriarhul de la Constantinopol numeşte primul mitropolit, cu sediul la Argeş,
şi 1401 pentru Moldova, când este numit mitropolitul Moldovei la Suceava. Biserica română va
fi cu totul sub influenţa celei greceşti. Este adoptat ritul ortodox, iar slavona devine limbă de
cult până spre sfârşitul secolului XVII.
Tradiţia bizantină se va manifesta în Ţările Române şi după cucerirea Constantinopolului
de către turci. Acum, tradiţiei moştenite şi păstrate în Biserică i se adaugă şi ideologia imperială
care se va transmite ţărilor din sud-estul Europei. Dacă capitala Imperiului bizantin a căzut sub
turci, iar protectorul creştinilor ortodocşi a dispărut, atunci tot unui conducător creştin îi revine
sarcina să recucerească capitala din mâna păgânilor şi să refacă Imperiul creştin. Astfel ia
naştere ideologia imperială a celei de-a treia Rome (după Roma şi Constantinopol), care va fi
identificată în cele din urmă cu Moscova. Această ideologie se manifestă cu mai multă vigoare
în Rusia după 1500, când ruşii vor reuşi să-i înfrângă pe tătari şi să-şi mărească astfel importanţa
şi influenţa politică.
Chiar dacă importanţa politică şi militară a Ţărilor Române va fi mult mai mică în
contextul relaţiilor de putere a statelor central şi est europene, acestea vor moşteni la rândul lor
ideologia imperială bizantină. Ea va influenţa pentru câteva secole orientarea lor politică şi
ideologică. Cel care a formulat pentru prima oară ipoteza unei supravieţuiri a Bizanţului după
căderea Imperiului în ţările est-europene este istoricul român Nicolae Iorga (1871-1940), în

92
lucrarea sa, publicată pentru prima oară în limba franceză, Byzance après Byzance (1935)23.
Titlul lucrării va lansa ulterior şi celebra sintagmă a bizantinismului post-bizantin.
În Ţările române influenţa bizantină se resimte sub mai multe aspecte. Este vorba despre:
1) felul în care este concepută domnia şi de relaţia pe care Statul o are cu Biserica; 2) tendinţa
domnilor români de a sprijini Patriarhia de la Constantinopol şi mănăstirile din Grecia, în special
cele de la Muntele Athos, 3) idealul războiului anti-otoman, care are o puternică coloratură
religioasă şi 4) intenţia unora dintre domnitorii români de a recuceri Constantinopolul.
1. În Ţările Române domnitorul este numit domn (din latinescul dominus, echivalent în
limba greacă cu kyrios), sau în limba slavonă gospodar. Aceasta este o titulatură
imperială, folosită pentru prima oară de către împăratul roman Aurelian. Pentru a
sublinia faptul că puterea emană de la Dumnezeu şi nu de la boieri, domnitorul foloseşte
uneori în faţa numelui său şi particula Io (de la numele evanghelistului Ioan, theophor –
purtător de Dumnezeu). Ştefan cel Mare este numit chiar cu apelativul ţar, traducerea în
slavă a latinescului caesar – împărat. Această titulatură de care s-a bucurat Ştefan
sugerează importanţa politică şi militară Moldovei lui Ştefan, în contextul în care era
independentă de Poartă, iar Rusia lupta încă cu tătarii, neavând o influenţă reală în estul
Europei. De altfel Ştefan este, se pare, primul domn român uns în Biserică, conform
ritualului imperial. Probabil că gestul său nu este unul întâmplător: ungerea are loc în
1457, la 4 ani după căderea Bizanţului. S-ar putea ca acest gest să sublinieze intenţia sa
de a fi urmaşul bazileilor bizantini. Desigur, contextul politic nu a permis realizarea unor
astfel de planuri, Moldova ajungând în cele din urmă sub suzeranitatea turcilor, în urma
înfrângerilor din 1538 şi 1574.
Şi relaţia dintre Biserică şi Stat, aşa cum este ea practicată în Ţările Române, urmează
normele instituite în Imperiul bizantin. Este vorba despre conlucrarea celor două puteri,
în beneficiul supuşilor. Astfel, în cele două state funcţionează în paralel dreptul civil
bizantin („legile împărăteşti”) şi dreptul canonic („legea dumnezeiască”). Pentru a nu
apărea contradicţii între prevederile celor două coduri juridice, periodic, legislaţia civilă
era avizată de către o instanţă a Bisericii. Domnul însă nu este nici el neutru faţă de
Biserică. El are dreptul de a numi mitropolitul sau episcopii, pe care îi alege din trei
candidaţi. În felul acesta conlucrează cele două puteri în spiritul doctrinei „simfoniei”
bizantine.
2. După căderea Bizanţului, patriarhia de la Constantinopol, cu toate că tolerată de către

23 N. Iorga, Byzance après Byzance, L'Institut d'études byzantines, Bucarest, 1935 ;

93
 turci, a rămas fără sprijinul puterii imperiale şi fără capacitatea de a se apăra militar.
Dacă nu au avut puterea de a lupta împotriva turcilor şi de a elibera popoarele creştine de
sub turci, domnitorii români au îndeplinit cel puţin funcţia de sprijinitori financiari ai
patriarhiei şi ai mănăstirilor din Grecia. Printre cei mai apropiaţi de patriarhia
constantinopolitană se numără: Vlad Călugărul, Radu cel Mare, Neagoe Basarab, Vasile
Lupu, Radu Mihnea, Constanin Brâncoveanul etc. Dacă până în secolul al XVII-lea
ajutorul acordat de domnii români este oarecum informal, în 1641, Vasile Lupu (1634-
1653) devine susţinătorul oficial al patriarhiei din Constantinopol, ocupându-se de
administrarea problemelor sale alături de patriarhul Partenie. În semn de recunoaştere
pentru rolul important jucat de domnitorul român în cadrul creştinătăţii răsăritene acesta
obţine în 1642 dreptul de a organiza un sinod răsăritean în capitala Moldovei, la Iaşi,
dedicat combaterii calvinismului şi clarificării punctelor de doctrină ortodoxe faţă de
această erezie.
3. Războiul anti-otoman va fi unul din punctele orientării strategice ale politicii externe ale
Ţărilor Române. Dacă Ştefan cel Mare (1457-1504) acţionează cu succes, reuşind să
obţină şi să păstreze independenţa Moldovei pentru o perioadă de timp, ideea unei
cruciade împotriva păgânilor va persista şi după moartea sa. Petru Rareş (1527-1538 şi
1541-1546) este unul din domnii Moldovei care are planuri de unire a românilor, sârbilor
şi ungurilor împotriva turcilor şi, luptând alături de împăratul Carol Quintul, să încerce
eliberarea Constantinopolului. Din diverse motive planul nu a ajuns însă să fie pus
niciodată în practică. Mihai Viteazul (1593-1601) se alătură „Ligii Sfinte” împotriva
otomanilor, din care mai făceau parte Statele Bisericii, Spania, Austria, Ferarra,
Mantova, Toscana şi, apoi, Transilvania şi Moldova. Dar din cauza rivalităţilor statelor
europene între ele alianţa creştină nu va mai ajunge să acţioneze împreună împotriva
turcilor.
4. Ideea unei restabiliri a Imperiului bizantin (restitutio imperii) era cu siguranţă una prea
îndepărtată pentru posibilităţile politice şi militare ale domnitorilor români. Şi cu toate
acestea, cel puţin în perioada domniei lui Mihai Viteazul, această idee este aproape
plauzibilă. După cucerirea Transilvaniei şi intrarea în Alba Iulia (1599) a domnitorului
român, părerile celor din anturajul său, în privinţa strategiei care trebuie urmată, sunt
împărţite. O parte dintre ei susţin că Mihai Viteazul ar trebui să ceară împăratului
habsburgic recunoaşterea unirii românilor din cele două ţări (Ţara Românească şi
Transilvania) – şi se pare că însuşi domnitorul înclina spre un asemenea plan –, iar alţii

94
 care îl îndemnau să-şi îndrepte privirea spre răsărit pentru a-i alunga pe turci din
Constantinopol şi a se încorona ca împărat. Sârbii şi bulgarii aşteptau să i se alăture, iar
grecii l-ar fi primit cu braţele deschise, el însuşi fiind pe jumătate grec. Însă nici unul
dintre aceste planuri a putut fi pus în aplicare, Mihai fiind asasinat la Turda în vara
anului 1601.
Influenţa ideologiei politice bizantine s-a menţinut în Ţările Române cel puţin până la
începutul perioadei fanariote. Idealul politic bizantin începe însă să piardă teren pe măsură ce,
începând cu secolul al XVII-lea, tot mai mulţi boieri greci capătă putere şi influenţă politică în
Ţările Române. Se naşte astfel în interiorul boierimii autohtone un curent de contestare a
Bizanţului şi a tradiţiilor greceşti, iar Biserica română începe să protesteze împotriva patriarhiei
ecumenice de la Constantinopol. Cu toate acestea, influenţa culturală biuzantină se va păstra în
continuare, ea fiind resimţită şi azi, în ciuda intrării României, de cel puţin un secol şi jumătate,
în sfera de influenţă a civilizaţiei occidentale.
1. 2. Bizanţul împotriva Bizanţului
Teza moştenirii bizantine în Ţările Române a fost pentru prima dată chestionată de către
istoricul şi politologul Daniel Barbu în cartea sa, sugestiv intitulată, Bizanţ contra Bizanţ
(2001)24. Autorul pleacă de la teza maioresciană a formelor fără fond25 pentru a cerceta care este
raportul dintre societatea românească autohtonă, intrată în sfera de influenţă bizantină, şi
Bizanţul însuşi. Concluzia la care ajunge autorul este una oarecum surprinzătoare: dacă după
momentul intrării românilor în sfera de influenţă a Occidentului se putea constata o contradicţie
între formele sociale şi instituţionale importate (occidentale) şi fondul autohton (răsăritean), un
lucru similar poate fi observat şi atunci când este vorba despre raportul dintre civilizaţia
românească şi cea bizantină. Mai precis, dacă în cazul României moderne este vorba despre
existenţa unor forme fără fond, în cazul regimului medieval românesc se poate vorbi, oarecum
întors, despre existenţa unui fond fără forme. De unde această inadecvare între forme şi fond în
cazul românilor din Principate?
Autorul consideră că inadecvarea este dată în primul rând de felul în care funcţionează în
Ţările Române instituţiile juridice. Dacă regulile formale sunt cele ale Imperiului bizantin,
diferenţa apare din faptul că la români, pe lângă codul legilor scrise, mai funcţionează în paralel
şi justiţia cutumiară, sau dreptatea cum i se spunea în popor. Astfel se ajunge ca, din punct de
vedere instituţional, în Ţările Române Bizanţul să fie „întors pe dos” sau să funcţioneze în fapt

24 D. Barbu, Bizanţ contra Bizanţ. Explorări în cultura politică românească, Editura Nemira, Bucureşti, 2001; 
25 Pentru teoria formelor fără fond vezi subcapitolul „Titu Maiorescu şi teoria formelor fără fond”, pp. 112­114 ;

95
un „Bizanţ contra Bizanţului”.
În Bizanţ împăratul are puteri absolute. El este reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ
iar voinţa sa nu poate fi contrazisă de nici unul dintre supuşii săi. În această calitate împăratul
este reprezentantul însufleţit al legii (lex animata). Fiecare gest al său este un act purtător de
lege şi nu poate fi contrazis de nimic altceva. Voinţa sa este absolută, iar răzvrătirea împotriva ei
e echivalentă cu răzvrătirea împotriva ordinii cereşti, al cărei reprezentant pe pământ este
împăratul. De aceea în Bizanţ una dintre virtuţile supreme este cea a supunerii faţă de împărat,
nesupunerea fiind considerată un act de lezmajestate şi pedepsită ca atare. Din poziţia sa,
împăratul bizantin este cel care pune legea, adică cel care are puteri legislative depline. Spre
deosebire de împărat, restul corpului politic şi administrativ are sarcina de a spune legea, adică
de a aplica normele legale imperiale în conjuncturile specifice.
Ţările Române vor primi încă de timpuriu codul juridic bizantin, tocmai în vederea
adoptării unei ordini de drept. Numai că, în 1534, un emisar trimis de la Constantinopol în Ţara
Românească constată că aici nu domneşte legea, ci mai degrabă dezordinea şi întâmplarea: „în
Ţara Românească domneşte paranomia. Biserica locului şi domnul trăiesc în afara legii [a legii
bizantine]. Pentru a îndrepta lucrurile şi a restabili ordinea legitimă, taxis, Antonios convoacă la
curte clerul şi boierimea, se aşează în mijlocul adunării cu nomocanonul în faţă şi începe să
spună legea, adică să citească cu glas tare din compendiul juridic pe care-l adusese cu sine.26”
Paranomia (ceea ce este în afara legii) domneşte în Ţările Române în primul rând din
cauza unei practici juridice care nu reuşeşte să impună o ordine de drept şi să creeze astfel o
comunitate juridică. Această practică e dată de existenţa unor jurisdicţii paralele: cauzele penale
sunt judecate după codul bizantin scris, în timp ce cauzele civile sunt judecate după obicei sau
cutumă, numită şi „pravilă creştinească”. Judecarea după dreptate îşi are originea în practica
obştilor ţărăneşti. Proba juridică este înlocuită cu mărturia a 2 până la 12 chezaşi care atestă
veridicitatea cauzei pledate. Aceştia judecă doar conform propriei lor conştiinţe, şi nu după vreo
regulă de drept. Singura cale de recurs este dată de contraproba cu 24 de martori care să jure
pentru cauza contrară. Recursul este aprobat doar de decizia arbitrară a domnului. Or, această
practică juridică este cea care produce o realitate juridică, fără ca aceasta să fie reglementată de
vreo normă. Dreptul este interior societăţii dar el nu se bazează pe vreo normă de drept natural
sau pe un contract fondator. Societatea este cea care pune dreptul fără a-l şi spune. Într-o astfel
de societate nu avem un principiu al autorităţii, ci doar o autoritate care se exercită fără nici un
principiu. În acest sens putem vorbi de existenţa unui fond fără formă.

26 D. Barbu, op. cit., p. 29; 

96
 Domnul, în calitatea sa de arbitru al conflictelor, are capacitatea de jurisdicţie, deci are
dreptul, după modelul emisarilor bizantini, să spună legea, fără a fi însă şi cel care o pune. Deci
ordinea de drept nu emană de la el, el nu este un principiu al ordinii de drept, ci aceasta emană
de la „ţară” şi se manifestă doar doar în cazul apariţiei unor conflicte, fără a avea pretenţia de a
institui reguli generale. Avem astfel de-a face cu o situaţie inversă decât cea întâlnită în Bizanţ:
„Ţările române par deci a funcţiona asemenea unui Bizanţ răsturnat dialectic. În Bizanţ
împăratul punea legea, iar societatea era uneori în măsură să o spună, condusă de principiile
dreptului natural. În societatea românească, domnul, în capacitatea sa de judecător şi legislator
suprem, spune întotdeauna legea, de regulă după metoda jurisprudenţei. În schimb societatea
este chemată adesea să o pună, uneori în straturi suprapuse şi potrivit unui drept pe care l-am
califica drept subiectiv, din moment ce forul său de sancţiune e unul intern, cel al conştiinţei.
Avem însă de-a face cu o conştiinţă dejuridizată.27”
Astfel, conform criticii lui Daniel Barbu, nu avem de-a face în istoria modernă a
României cu existenţa unui fond autentic (de origine bizantină) care să nu fie capabil să adopte
formele de cultură occidentale, ci, aruncând o privire în urmă, putem constata existenţa unei
perpetue contradicţii în societatea românească dintre formă şi fond. Căci, în perioada post-
bizantină, societatea românească funcţionează după regulile Bizanţului, însă oarecum în afara
sa, în sensul în care formele bizantine nu reuşesc să modeleze, din punct de vedere instituţional
şi cultural, fondul autohton existent.
2. Influenţa ideilor iluministe asupra românilor
2. 1. Iluminismul în Transilvania
2. 1. 1. Unirea Bisericii cu Roma şi mişcarea lui Inochentie Micu-Klain
Dacă în Moldova şi Ţara Românească influenţa bizantină şi cea greacă este una
puternică, marcând destinul spre modernitate a celor două provincii, Transilvania, ca provincie a
Imperiului Habsburgic, va suferi direct influenţa ideilor occidentale. Diploma leopoldină emisă
de împărat în anul 1691 va preciza statutul acestei provincii şi va reglementa viaţa
constituţională a Transilvaniei pentru cel puţin 150 de ani. Diploma recunoaşte autonomia
Transilvaniei faţă de Ungaria, dreptul de a avea o Dietă proprie în care să fie reprezentate cele
trei naţiuni politice ale Imperiului: nobilimea maghiară, saşii şi secuii. Este recunoscută de
asemenea existenţa celor patru religii recepte: catolicismul, calvinismul, luteranismul,
unitarianismul. Românii nu fac parte dintre naţiunile imperiului, iar religia ortodoxă nu este
recunoscută ca religie „oficială”. Aşadar românii din Transilvania, în marea lor majoritate reduşi

27 Ibidem, p. 43; 

97
la statutul de iobagi, nu beneficiază nici de drepturi politice şi nici religioase.
Aceasta este starea de fapt a provinciei răsăritene a Imperiului la începutul secolului
XVIII, iar contextul politic este determinat de ofensiva Contrareformei catolice împotriva
protestantismului pe întreg continentul european. Imperiul habsburgic se raliază acestei mişcări
şi, pentru a lupta împotriva luteranismului şi calvinismului răspândite în Imperiu, va lua măsura
unirii Bisericilor răsăritene cu Biserica de la Roma. În 1646 ia fiinţă Biserica Ruteană Greco-
Catolică (rutenii sunt ucrainenii din Imperiu), iar în 1697 se încep tratative cu liderii români ai
Bisericii Ortodoxe din Transilvania pentru trecerea la catolicism. Această trecere presupune
păstrarea cultului şi a calendarului religios ortodox, dar pretinde adoptarea de către noua
Biserică Greco-Catolică a celor patru puncte de doctrină catolică adoptate la Conciliul de la
Ferarra-Florenţa (1437-1439): recunoaşterea primatului papal, împărtăşirea cu azimă, existenţa
purgatoriului şi adaosul doctrinar al lui Filioque la crezul niceean. În schimbul acestei
„convertiri” românii cer drepturi politice şi religioase: recunoaşterea greco-catolicilor printre
religiile recepte, subordonarea lor faţă de episcop şi nu faţă de puterea politică, construirea de
case parohiale pentru preoţi, scutiri de taxe şi privilegii similare clerului latin, dreptul fiilor de
preoţi de a studia în şcolile latine, accesul la funcţii politice în stat pentru greco-catolicii români
etc. Unirea este consfinţită în 1968 printr-o reuniune a 38 de protopopi ortodocşi, care nu
reprezentau însă decât o parte a preoţilor ortodocşi.
Dieta Transilvaniei se opune însă actului unirii. Cei care o fac sunt în primul rând nobilii
maghiari, ale căror venituri erau afectate prin scutirea preoţilor greco-catolici de la taxe. De
asemenea, Dieta consideră că recunoaşterea românilor printre naţiunile Imperiului ar pune în
pericol ordinea constituţională stabilită.
Cu toate acestea împăratul va emite în 1699, respectiv 1701, două Diplome leopoldine
ale unirii prin care se recunoaşte actul unirii şi se recunosc românilor drepturile cerute: scutirea
preoţilor de sarcini publice, taxe, dijme, vămi etc. şi garantarea integrării celor uniţi alături de
catolici. Aplicarea prevederilor celor două Diplome va fi însă amânată şi tergiversată în primul
rând din cauza opoziţiei naţiunilor din Transilvania şi, apoi, pentru că contraveneau prevederilor
Diplomei leopoldine din 1691 care consfinţea statutul politic al Transilvaniei.
Acesta este contextul în care unul dintre liderii românilor uniţi, Inochentie Micu-Klein
(1692-1768), în contextul reformelor iluministe aplicate în Imperiu de către Maria Tereza (1740-
1780), va cere punerea în practică a drepturilor românilor, conform prevederilor celor două
Diplome leopoldine.
Micu-Klein s-a născut în comuna Sadu, din Mărginimea Sibiului, şi a studiat filosofia la

98
Cluj, în cadrul unui colegiu iezuit, şi apoi teologia la Sâmbăta Mare (localitate situată azi în
Slovacia). În anul 1729 primeşte titlul de baron, în 1732 este numit episcop de Alba Iulia şi
Făgăraş, iar din 1733 devine membru în Dieta Transilvaniei. Este primul român membru în
Dietă. În anul 1737 episcopia Făgăraşului se mută la Blaj, iar Inochentie Micu-Klein devine
episcop de Blaj. Rămâne în funcţie până în 1751 când, aflat în exil la Roma, sub presiunea papei
şi a împărătesei Maria Tereza, va demisiona din funcţie.
Inochentie Micu-Klein înaintează un prim memoriu al românilor (Supplex Libellus
Valachorum) la Curtea de la Viena pentru a solicita ameliorarea situaţiei românilor din Imperiu.
Cererile sale sunt în concordanţă cu punctele stipulate în cele două Diplome leopoldine: dreptul
românilor de a studia în şcolile imperiului, recunoaşterea nobililor români printre naţiunile
recepte, dreptul preoţilor uniţi de a primi casă şi biserică, etc. Argumentele sale sunt în principal
de două feluri: 1) un prim argument, care decurge din dreptul natural, se referă la faptul că
românii sunt populaţia cea mai numeroasă în Transilvania şi practică muncile cele mai grele,
contribuind cel mai mult la economia provinciei. În consecinţă, ar trebui ca beneficiile lor să fie
în raport cu contribuţia pe care o aduc; 2) al doilea argument este unul istoric şi pledează pentru
emanciparea politică a românilor, bazându-se în principal pe ideea originii lor romane şi a
continuităţii populaţiei române în Transilvania.
În urma mai multor memorii înaintate Curţii, Inochentie reuşeşte să obţină unele
promisiuni, dar nici o măsură concretă nu este pusă în aplicare. Dieta Transilvaniei se va reuni la
Sibiu şi se va pronunţa categoric împotriva cererilor românilor. În această situaţie Inochentie
convoacă un sinod general în anul 1744 la care participă, alături de preoţi, laici şi reprezentanţi
ai ţăranilor. Sunt voci în sinod care cer condiţionarea unirii de obţinerea drepturilor politice ale
românilor. În aceste condiţii Inochentie este chemat la Viena, unde va depune un nou memoriu.
De data asta pierde favorurile împărătesei şi este pus sub acuzare pentru instigarea românilor
împotriva Curţii. Pentru a scăpa de arest şi condamnare se refugiază la Roma, unde se pune sub
protecţia papei. Aici va trăi în exil, timp de 24 de ani, până la moartea sa, în 1768. A fost
înmormântat la Biserica Madona del Pascolo, din Roma, iar în 1997 osemintele sale au fost
aduse şi depuse la Catedrala din Blaj, conform dorinţei sale testamentare.
2. 1. 2. Şcoala Ardeleană şi conştiinţa latinităţii
a) Reprezentanţii principali ai Şcolii Ardelene
Principalii reprezentanţi ai Şcolii Ardelene sunt: Samuil Micu (1745-1806), Gheorghe
Şincai (1754-1816), Petru Maior (1761-1821), Ioan Budai-Deleanu (1760-1820).
Samuil Micu s-a născut în 1754 în comuna Sadu, fiind nepotul lui Inochentie Micu-

99
Klein. Va învăţa la Blaj la şcoala întemeiată de unchiul său şi apoi va merge la Universitatea din
Viena unde va studia filosofia, teologia şi dreptul. Se întoarce la Blaj unde va preda câţiva ani la
Gimnaziul din localitate. Între 1777-1783 este trimis la Viena la Colegiul „Sfânta Barbara” unde
va avea parte de o perioadă rodnică pentru munca intelectuală. Aici îi întâlneşte pe Gheorghe
Şincai şi Petru Maior. Colaborează împreună cu ei pentru tipărirea gramaticii Elementa linguae
daco-romanae sive valachicae (1780), prima gramatică a limbii române tipărită cu caractere
latine. După perioada de la Viena se întoarce din nou la Blaj, unde va sta până în 1804 când va
pleca însă la Budapesta, în principal din cauza neînţelegerilor cu episcopul locului, Ioan Bob. La
Budapesta va lucra ultimii ani ai vieţii (1804-1806) ca cenzor al tipografiei Universităţii din
Buda. Moare la Budapesta unde este şi îngropat.
Activitatea sa literară este polivalentă: traduce Biblia, pe care o tipăreşte cu multe
dificultăţi la Blaj, texte din Sfinţii Părinţi, lucrări de filosofie (Loghica adecă partea cea
cuvântătoare a filosofiei, tradusă după Fr. Chr. Baumeister, Legile firei, ithica și politica sau  
filosofia   cea   lucrătoare,  Învățătura   metafizicii   și   învățătura   politicească) şi scrie lucrări de
istorie şi filologie prin care încearcă să demonstreze latinitatea românilor şi continuitatea lor pe
teritoriul vechii Dacii. Printre cele mai importante lucrări de acest gen se numără: gramatica
limbii române, în colaborare cu Gheorghe Şincai, Scurtă cunoştinţă a istoriei românilor (1796)
În 1800 începe lucrul la Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor, lucrare în 4 volume, la
care va lucra până la sfârşitul vieţii. În 1791 este unul din semnatarii memoriului românilor
Supplex Libellus Valachorum către împăratul Leopold al II-lea.
Gheorghe Şincai s-a născut în 1754 în comuna Şinca. Studiază la Târgu Mureş, Cluj
Napoca şi Bistriţa. Fiind numit profesor la Blaj primeşte o bursă de studii la Institutul pontifical
De Propaganda Fidei din Roma. Aici studiază istoria, filosofia, teologia, dreptul, susţinând
doctoratul cu o teză de filosofie şi teologie în 1779. La Roma are ocazia să cerceteze arhivele
Vaticanului unde va descoperi numeroase mărturii istorice referitoare la istoria românilor.
Adunând aceste mărturii (până la sfârşitul vieţii Gheorghe Şincai va aduna 26 de volume de
mărturii în manuscris) va căuta să elaboreze argumente în favoarea latinităţii românilor. După
terminarea studiilor de la Roma este chemat la Viena pentru a fi pregătit în vederea aplicării
reformelor din învăţământ în Transilvania, în spiritul măsurilor împărătesei Maria Tereza (al
ordinului Ratio educationis emis în 1774) care promovează eliminarea monopolului religios
asupra învăţământului şi susţinerea învăţământului de stat. Între 1781-1794 este director al
Şcolii naţionale greco-catolice din Transilvania, perioadă în care a scris numeroase manuale
şcolare şi a deschis peste 200 de şcoli. În 1794 este arestat şi anchetat din ordinul episcopului

100
Ioan Bob, fiind acuzat de conspiraţie împotriva episcopului şi a statului. În 1796 merge la Viena
pentru a cere să i se facă dreptate. Nu primeşte răspuns favorabil şi, după o perioadă de pribegie,
ajunge la Budapesta unde va lucra între 1804 şi 1808 la tipografia Universităţii, alături de
Samuil Micu şi apoi Petru Maior. Moare în 1816 la moşia contelui Vaas, în localitatea Sinea, din
Slovacia de azi, unde este şi îngropat.
Dintre toţi membrii Şcolii Ardelene Gheorghe Şincai este cel mai prolific autor şi cel mai
radical susţinător al latinităţii românilor. Pe lângă gramatica la care colaborează împreună cu
Samuil Micu, lucrarea sa fundamentală este Hronica românilor şi a mai multor neamuri, pe care
încearcă să o publice în 1812. Din cauza tezelor susţinute cu privire la istoria românilor cartea
este respinsă de cenzură cu verdictul: Opus igne, author patibulo dignus (Operă demnă de foc,
autorul demn de spânzurătoare). Hronica românilor va fi publicată în ediţie completă abia în
1853 de către Augustin Treboniu Laurian.
Petru Maior s-a născut în 1761 la Târgu Mureş. Studiază la Târgu Mureş şi Blaj, de
unde primeşte o bursă la Roma pentru Institutul De Propaganda Fidei. Aici este coleg şi prieten
cu Gheorghe Şincai. După ce se întoarce în ţară lucrează între 1780-1784 ca profesor de logică
şi filosofie la Blaj. Din cauza neînţelegerilor cu acelaşi Ioan Bob părăseşte Blajul şi se
instalează ca preot la Reghin. În anul 1808 primeşte un post la tipografia Universităţii din Buda,
unde va şi rămâne până la moartea sa în 1821. Lucrarea sa cea mai importantă poate fi
considerată Istoria pentru începutul românilor în Dachia, publicată la Buda în 1812. Lucrarea
este îndreptată împotriva istoricilor imperiului J. K. Eder, Fr. J. Sulzer, J. Chr. Engel etc., care
combăteau teza continuităţii românilor în Dacia.
Ioan Budai-Deleanu se naşte în 1760 în comitatul Hunedoara. Studiază la Blaj şi apoi
pleacă la Viena pentru a studia filosofia, teologia şi dreptul. Aici îi cunoaşte pe Gheorghe Şincai
şi Samuil Micu, cu care împărtăşeşte aceleaşi convingeri. După terminarea studiilor petrece o
scurtă perioadă la Blaj, iar apoi obţine un post de funcţionar la Tribunalul din Lwow (Polonia de
azi), unde rămâne până la sfârşit vieţii. Ioan Budai-Deleanu este considerat un iluminist radical,
în principal din cauza vederilor sale de stânga. Lucrarea sa cea mai importantă este una literară:
Ţiganiada. Aici autorul parodiază, în stilul lui Cervantes sau Rabelais, obiceiurile şi moravurile
clericale şi feudale ale epocii.
b) Ideologia Şcolii Ardelene. Supplex Libellus Valachorum
Ideologia Şcolii Ardelene este influenţată de ideologia iluministă a epocii. Intelectualii
români din Imperiu susţin, în numele unei ordinii sociale întemeiată pe principii de drept natural
şi pe urmele lui Inochentie Micu-Klein, egalitatea românilor cu celelalte naţiuni ale Imperiului.

101
Deoarece statutul de supuşi al românilor este de cele mai multe ori justificat prin prezenţa lor
tardivă pe teritoriul Transilvaniei, reprezentanţii Şcolii Ardelene se vor folosi de mărturiile
istorice descoperite la Roma sau Viena pentru a demonstra originea nobilă a românilor, care este
una romană, şi continuitatea lor cu colonii romani după cucerirea traiană. Alte concepţii de tip
iluminist susţinute de reprezentanţii Şcolii Ardelene sunt: combaterea superstiţiilor în rândul
poporului şi promovarea cunoştinţelor ştiinţifice (Gh. Şincai) sau combaterea puterii papale şi a
influenţei clerului (Petru Maior).
Gheorghe Şincai este un susţinător al cunoaşterii de tip ştiinţific şi un popularizator al
acestui tip de cunoaştere. În scrierea sa Învăţătură firească despre surparea superstiţiei
norodului analizează proprietăţile corpurilor din univers şi legile naturale cărora acestea se
supun. Ideea pe care Şincai o susţine este că fenomenele din univers se bazează pe legile naturii
şi nu pe intervenţii miraculoase din partea divinităţii. Prejudecăţile şi superstiţiile răspândite
printre oamenii simpli se bazează pe teama de forţele naturii (trăznete, inundaţii, secetă,
cutremure etc.) şi pe ignoranţă. Cunoaşterea cauzelor unor astfel de fenomene contribuie la
„surparea” ignoranţei şi la combaterea şarlatanilor de orice fel, dispuşi să exploateze în propriul
folos lipsa de cunoştinţe a poporului. Aceasta este perspectiva din care Şincai discută despre
diversele proprietăţi ale corpurilor cum ar fi căldura, electricitatea, magnetismul etc.
Petru Maior discută în lucrarea sa Procanon despre problema atributelor care revin papei
şi despre raportul dintre puterea politică şi cea spirituală. Procanonul este o lucrare scrisă din
perspectiva unui canonist şi cuprinde 5 părţi: 1) Despre împărţirea bisericii; 2) Despre
nesmăntnicia (infailibilitatea) bisericii; 3) Despre hotarele puterii bisericeşti şi împărăteşti; 4)
Despre soboare; 5) Despre canoanele cele primite şi întărite în biserica răsăritului. Poziţia
asumată de Maior este una explicit antiromană. Infailibilitatea papei este negată, ea neputând fi
susţinută nici de Scriptură şi nici de Tradiţie. În Scriptură toţi apostolii au primit darul Sfântului
Duh, deci autoritatea tuturor apostolilor este egală. Infailibilitatea aparţine deci bisericii în
ansamblul ei (nu numai papei) şi ea este valabilă doar în chestiuni de credinţă şi dogmă. Biserica
nu are dreptul să decidă în privinţa problemelor filosofice, istorice sau de ştiinţe ale naturii.
Avem aici de-a face cu o distincţie a domeniilor de cunoaştere care este una tipic modernă. Tot
împotriva Bisericii catolice, în special împotriva pretenţiilor sale teocratice, P. Maior susţine şi
ideea unei separări dintre domeniul spiritual şi cel politic. Argumentele sale sunt aduse făcând
apel în special la dictonul biblic „Daţi Cezarului ce-i al Cezarului şi lui Dumnezeu ce-i al lui
Dumnezeu” şi pe afirmaţia lui Isus: „Împăraţia mea nu este din lumea aceasta”.
Nucleul central al preocupării reprezentanţilor Şcolii Ardelene a fost dat de situaţia

102
socială a românilor din Transilvania şi de istoria lor pe aceste teritorii. Problema istorică era
strict legată de situaţia socială a românilor şi de justificarea acestei stări de fapt prin intermediul
unei ideologii oficiale care face apel la argumente istorice. Disputele istorice în jurul situaţiei
românilor din Transilvania se desfăşoară în jurul continuităţii lor pe acest teritoriu. Istoricii
„oficiali” ai Imperiului (J. K. Eder, Fr. J. Sulzer, J. Chr. Engel) susţin ipoteza lipsei de
continuitate a populaţiilor româneşti din Transilvania cu populaţiile colonizatoare romane. Din
cauza faptului că românii eu emigrat pe acest teritoriu după ocuparea sa de către maghiari,
aceştia au în prezent statutul de populaţie tolerată şi nu se bucură de privilegiile „naţiunilor”
Imperiului. Reprezentanţii Şcolii Ardelene susţin, dimpotrivă, continuitatea dintre romani şi
români (mergând până la a afirma puritatea romană a românilor) şi afirmă că în momentul în
care Gelu a fost înfrânt de oştile lui Tuhutum, între românii învinşi şi maghiarii victorioşi s-a
stabilit un pact bazat pe respectarea unei egalităţi a condiţiilor între învinşi şi învingători.
Atât cei care susţin continuitatea dintre romani şi români, cât şi cei care contestă această
ipoteză, se bazează pe aceleaşi mărturii ale istoricilor antici, dar le interpretează în mod diferit.
Astfel, avem spre exemplu, două mărturii, una a lui Eutorpius referitoare la cucerirea Daciei de
către romani, şi una a lui Vopiscus cu privire la retragerea aureliană:
1) „aşa de rău au înfrânt [romanii] pe daci, încât nu au rămas nimeni să lucreze pământul şi nici să
locuiască în cetăţi...” (Hronica românilor, p. 13) şi

2) „Văzând Aurelian Iliricul pustiit şi Moesia pustiită, provincia Dacia de peste Dunăre, cea de Traian
făcută, rădicând de acolo oastea şi provincialii, o-au lăsat, deznădăjduindu-se acia a se putea ţinea, şi
pre dusele popoară le-au aşezat în Moesia şi o-au chemat Dacia sa, care acum desparte cele două
Moesii.” (Hronica românilor, p. 118)28

Istoricii Şcolii Ardelene se bazează pe prima mărturie pentru a pleda în favoarea

romanităţii românilor: în urma războaielor traiane populaţia băştinaşă a fost exterminată („ nu au
rămas nimeni să lucreze pământul şi nici să locuiască în cetăţi”) iar noul teritoriu a fost colonizat
cu populaţii romane. O dată cu retragerea aureliană sunt chemate înapoi trupele armate şi
reprezentanţii oficiali ai Imperiului („oastea şi provincialii”). Restul populaţiei romane va
continua să trăiască pe aceste teritorii, dând naştere în timp poporului român.
Istoricii austrieci interpretează însă în sens opus aceleaşi texte. Pentru ei ideea
exterminării dacilor este un argument folosit pentru a susţine ipoteza discontinuităţii dintre
romani şi români. Dacă romanii au ocupat Dacia după cucerire, atunci ei au părăsit aceste
teritorii o dată cu retragerea aureliană. Interpretarea diferită este dată de atribuirea unui alt sens
expresiei „oastea şi provincialii”, prin care istoricii români înţeleg armata şi reprezentanţii

28 I. Lungu, Scoala Ardeleană. Mişcare ideologică naţională iluministă, Editura Minerva, Bucureşti, 1978, p. 149 ;

103
oficiali ai romanilor, iar istoricii austrieci înţeleg armata şi întreaga populaţie colonizatoare.
Bazându-se pe teoriile elaborate în timpul polemicilor cu istoricii imperiali,
reprezentanţii Şcolii Ardelene vor redacta în 1791 un document (Supplex Libellus Valachorum)
pe care-l vor trimite Curţii imperiale pentru a pleda în continuare pentru drepturile românilor.
Supplex este un document conceput de reprezentanţii Şcolii Ardelene şi semnat de alţi
intelectuali transilvăneni. Ei solicită „reintegrarea” naţiunii române în drepturi, eliminarea din
textele oficiale a titulaturii de „toleraţi” la adresa românilor, nobilii români să nu mai fie
discriminaţi faţă de celelalte clase nobiliare (nobilii români uniţi nu aveau acces decât la funcţii
administrative inferioare), reprezentarea românilor în Dieta Transilvaniei în raport cu ponderea
populaţiei şi cu aportul ei la bunăstarea economică a provinciei. Documentul, prezentat Curţii
după moartea împăratului Iosif al II-lea, în plină politică de restaurare şi anulare a reformelor
acestuia de către Leopold al II-lea, a rămas fără ecou.
2. 2. Ideile iluministe în Moldova şi Ţara Românească
2. 2. 1. Învăţământul în Principate: Academiile Domneşti şi umanismul neo-elen
Datorită situării lor politice diferite comparativ cu Transilvania, în Moldova şi Ţara
Românească traseul modernizării a fost unul diferit. Dacă în cazul Transilvaniei, incorporată
Imperiului Habsburgic al Casei de Austria, avem de-a face cu o influenţă directă a ideilor
moderne occidentale, în cele două Principate ideile modernizatoare au pătruns iniţial pe filieră
învăţământului grecesc, cu centrul la Constantinopol, învăţaţii români având mai târziu un acces
direct la scrierile autorilor moderni occidentali.
După căderea Constantinopolului sub turci (1453) o mare parte dintre învăţaţii bizantini
au fugit în Occident având o influenţă semnificativă la apariţia Renaşterii 29. Aceştia au contribuit
la consolidarea tradiţiei umaniste în unele Universităţi Occidentale (în special cele italiene) şi la
formarea bibliotecilor renascentiste din Occident. Din cauza acestei migraţii a „creierelor”
Academia de la Constantinopol a cunoscut o perioadă de decădere de cel puţin 100 de ani.
Ulterior, beneficiind şi de toleranţa turcilor, o serie de intelectuali greci instruiţi în Universităţile
italiene, s-au întros la Constantinopol pentru a resuscita viaţa intelectuală a Academiei. Printre
conducătorii cei mai de seamă ai acesteia se numără: Hermodor Listrachos (1546-1550), Teodor
Zygomalas (1555-1580), Francisc Kokkos (1604), Teofil Koridaleu (1624-1641) etc.
Cel mai important dintre aceştia este ultimul, Teofil Koridaleu, atât prin prisma staturii
sale intelectuale, cât şi a influenţei sale asupra învăţământului din cele două Principate. Acesta a
studiat la Universitatea din Padova, cu aristotelicianul Cesare Cremonini, impunând la revenirea

29 Vezi subcapitolul despre „Umanismul bizantin”, pp. 45­46;

104
sa în Academia constantinopolitană modelul de învăţământ de tip scolastic-neoaristotelic.
Koridaleu a fost ultimul mare comentator grec al lui Aristotel, iar o parte din discipolii săi au
devenit conducători ai Academiilor Domneşti din cele două Principate.
În Ţările Române Academiile iau fiinţă în contextul luptei dintre prozelitismul ortodox şi
cel catolic sau protestant. O primă astfel de Şcoală superioară este fondată la Cotnari de către
Despot Vodă (1561-1563), fiind vorba despre o şcoală de tip protestant cu profesori aduşi din
Universităţile apusene (în special germane) sau poloneze. Această Şcoală va fi însă rapid
desfiinţată, fiind la fel de efemeră precum domnia lui Despot Vodă. O a doua încercare se va
face peste aproximativ 100 de ani când Vasile Lupu va întemeia la Iaşi Şcoala domnească de la
Trei Ierarhi în 1640, transformată în 1645 în Academia Domnească. Academia a fost creată cu
sprijinul lui Petru Movilă, mitropolitul Kievului în acea perioadă, şi urma modelul
învăţământului iezuit practicat la Kiev. În Ţara Românească se înfiinţează în 1646 Schola
greaca et latina la Târgovişte, Academia Domnească de la Bucureşti fiind întemeiată 1694 de
către domnitorul Constantin Brâncoveanu. În Academiile Domneşti se preda în greacă sau latină
dar se studiau şi limbi moderne precum italiana sau franceza. La Bucureşti Gheorghe Lazăr
predă pentru prima oară cursuri în limba română în 1818, iar după 1821 şcoala grecească este
desfiinţată fiind înlocuită cu o şcoală în limba română, intitulată Academia Sfântul Sava.
Disciplinele filosofice erau pe primul loc, existând şapte cursuri de filosofie: logica,
retorica, fizica, despre cer, despre naştere şi pieire, despre suflet şi metafizica. Cadrele didactice
erau profesorii greci cu studii în Italia, la Roma şi Padova, şi la Academia grecească din
Constantinopol, unii dintre ei fiind şi profesori la această Academie. Cursurile de filosofie
corespund celor şapte lucrări principale ale lui Aristotel. Alegerea lor (fără poetică, etică sau
politică) denotă orientarea neoaristotelică de tip scolastic, cu accentul pus pe logică şi retorică.
Cursurile nu se predau însă după textele aristotelice, ci după comentariile lui Koridaleu la aceste
texte. Majoritatea profesorilor greci de la Academiile Domneşti erau de altfel foşti elevi ai lui
Koridaleu.
Înfiinţarea Academiilor Domneşti însemna sfârşitul monopolului limbii slavone în
cultura românească şi începutul unei perioade de influenţă a culturii greceşti moderne. Această
influenţă se va accentua şi mai mult în perioada fanariotă, majoritatea profesorilor din Academii
fiind greci şi având un statut privilegiat faţă de cei români.
2. 2. 2. Umanismul lui Dimitrie Cantemir
Dimitrie Cantemir s-a născut la 1673, fiind fiul lui Constantin Cantemir, domnitor al
Moldovei. A studiat la Academia Domnească de la Iaşi, unde l-a avut profesor pe Ieremia

105
Cacavelas, unul dintre cei mai renumiţi învăţaţi ai vremii. Miron Costin, boier însemnat al curţii
moldovene, a avut de asemenea o influenţă importantă asupra lui Dimitrie Cantemir. Trimis la
Instambul, mai întâi ca zălog al domnului Moldovei către Poartă, şi apoi în calitate de
capuchehaie (reprezentant diplomatic al statelor suzerane Porţii) are ocazia să studieze şi la
Academia grecească din Constantinopol şi să cunoască în profunzime viaţa şi moravurile
turcilor. În 1710 se urcă pe tronul Moldovei, în locul fratelui său, domnind doar un an, până în
1711 când, în urma bătăliei dintre ruşi şi turci de la Stănileşti, pierde tronul şi este nevoit să
refugieze în Rusia, unde va şi trăi până la moartea sa în 1723. Aici este înnobilat de ţarul Rusiei
Petru cel Mare şi devine consilierul personal al acestuia. În Rusia are ocazia să cunoască
numeroşi intelectuali importanţi ai Europei din perioada respectivă, iar în 1714, în semn de
recunoaştere din partea acestora, devine membru al Academiei din Berlin.
Opera intelectuală a lui Cantemir este scrisă în mai multe limbi (latină, rusă, română,
turcă), şi acoperă o serie largă de domenii: filosofie, istorie, religie, istoria civilizaţiei, geografie,
ficţiune, muzicologie etc. Printre lucrările filosofice importante ale lui Cantemir se numără: 1)
Divanul sau gâlceava Înţeleptului cu lumea sau giudeţul Sufletului cu Trupul, carte de educaţie
profană în spirit ortodox; 2) Scrosanctae scientiae indepignibilis imago (Imaginea cu neputinţă
de zugrăvit a ştiinţei sacre), lucrarea puternic influenţată de sistemul deist al filosofului şi
medicului flamand Van Helmont; şi 3) Compendiolum universae logices institutionis (Mic
compendiu al disciplinelor logicii universale), lucrare de prezentare a logicii formale clasice.
În domeniul istoriei şi geografiei se pot remarca: 1) Monarchiarum physica examinatio
(Cercetarea naturală a monarhiilor) unde susţine, bazându-se pe profeţiile lui Daniel din
Vechiul Testament, succesiunea în istoria universală a patru mari imperii: babilonian, egiptean,
roman şi rus. Este o lucrare cu accente apologetice, dedicată slăvirii domniei ţarului Petru cel
Mare; 2) Descriptio Moldaviae, lucrare de istorie şi geografie a Moldovei; 3) Historia
incrementorum atque decrementorum aulae othomanicae (Istoria creşterii şi descreşterii curţii
otomane), o lucrarea dedicată Imperiului otoman în care prevede decăderea apropiată a acestuia.
Această lucrarea l-a consacrat pe Cantemir în Europa ca unul dintre cei mai importanţi
orientalişti, fiind tradusă ulterior în limbile engleză, franceză, germană, şi cunoscând o
importantă autoritate timp de cel puţin un secol; 4) Hronicul vechimii româno-moldo-valahilor
este o lucrare de istoria românilor care susţine ideea originii latine a poporului român, inspirat
fiind de opera lui Miron Costin. Ea va fi cunoscută de membrii Şcolii Ardelene şi va exercita o
influenţă profundă asupra concepţiei latiniste a acestora. În această lucrare Cantemir dezvoltă
argumentul continuităţii românilor pornind de la lipsa mărturiilor istorice. Dacă istoricii

106
occidentali negau continuitatea teritorială (cel puţin în Transilvania) dintre români şi colonii
romani, bazându-se tocmai pe lipsa mărturiilor despre existenţa românilor, cel puţin până în
secolele X-XI, Cantemir dezvoltă argumentul opus, susţinând că dacă în secolul X apar mărturii
despre existenţa românilor pe aceste teritorii, atunci este mult mai probabil ca urmaşii colonilor
romani să fi continuat să trăiască aici şi după retragerea aureliană, decât să fi părăsit aceste
teritorii pentru a reveni ulterior. Tipul acesta de argument dezvoltat de Cantemir a folosit de
multe ori intelectualilor Şcolii Ardelene în polemica lor cu istoricii străini.
2. 2. 3. Influenţa iluministă şi situaţia politică a celor două Principate
Din cauza faptului că în perioada despre care vorbim Moldova şi Ţara Românească au
cunoscut mai bine de un secol regimul fanariot (1711-1822), progresele înregistrate de
scoietatea românească se vor înscrie în contextul subordonării celor două ţări faţă de Poartă prin
intermediul domnitorilor greci. Cu toate acestea au existat o serie de intelectuali români, mulţi
dintre ei membrii ai marii boierimi care, în contextul pierderii unora dintre privilegii în favoarea
boierilor greci, au fost mai sensibili la ideile iluministe, susţinând astfel emanciparea generală a
societăţii româneşti. Printre aceştia se numără: Mihai Cantacuzino, Enăchiţă Văcărescu,
Eufrosin Poteca, Dinicu Golescu, Paris Mumuleanu, Nicolae Rosetti-Rosnovanu, Ionică Tăutu
etc. O parte dintre ei sunt adepţii ideologiei absolutismului luminat, fie pe filiera influenţei
occidentale (unii aderă la ideile lui Christian Wolf, filosoful protejat al împăratului habsburgic),
sau a celei ruseşti (în 1749 se traduce în limba română o carte despre Viaţa lui Petru cel Mare
care-i influenţează pe Enăchiţă Văcărescu, Dinicu Golescu, Mihai Cantacuzino etc.). Însă
teoriile despre guvernare sunt foarte diverse: unii sunt adepţi ai monarhiei absolute (D.
Cantemir), alţii ai despotismului luminat (Al. Ipsilanti, N. Caragea, Gr. Ghica, M. Sturdza etc.),
ai monarhiei constituţionale (I. Rosetti-Rosnovanu, I. Tăutu, N. Râmniceanu) sau ai regimului
aristocratic (semnatarii unui memoriu trimis ţarinei Ecaterina a II-a în 1770). În 1807 un autor
anonim redactează un memoriu adresat împăratului francez Napoleon în care pledează în
favoarea aducerii în ţară a unui prinţ străin (francez sau italian) ale cărui drepturi să fie limitate
prin lege.
Totodată se înregistrează şi progrese sociale şi legislative: Constantin Mavrocordat
desfiinţează iobăgia în 1746 în Ţara Românească şi în 1749 în Moldova. Apar coduri legislative
care conţin prevederi moderne: Sobornicescul Hrisov (1785) prevede că legea este un
instrument de apărare şi garantare a proprietăţii, iar Codul lui Calimachi (1817) declară dreptul
de proprietate ca fiind unul absolut şi intangibil şi proclamă egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa
legii. În 1831-1832 în Moldova şi Ţara Românească este adoptat Regulamentul Organic sub

107
supravegherea guvernatorului rus Pavel Kiseleff. Acesta prevede alegerea domnitorilor
pământeni, a unei Adunări obşteşti aleasă pe 5 ani şi separarea puterii juridice de cea legislativă.
În paralel cu aceste progrese sociale se desfăşoară lupta pentru obţinerea independenţei
Bisericii faţă de Patriarhia de la Constantinopol. Această luptă vizează în principal trei planuri:
1) poziţia clerului de origine greacă din Ţările Române: se pledează pentru restrângerea
drepturilor acestora. Acest lucru este este obţinut de preoţii români abia în 1822; 2) problema
mănăstirilor închinate la Athos şi la patriarhia de la Constantinopol. Românii cer ca aceste
mănăstiri să nu mai fie administrate de greci, pentru a reduce astfel pierderea de resurse. Acest
lucru este obţinut în 1821, dar grecii revin la administraţia mănăstirilor, cu ajutorul ruşilor, în
1827; şi 3) problema raporturilor dintre mitropoliile româneşti şi patriarhia constantinopolitană,
care vizează în special numirea în funcţie a mitropoliţilor.
Un punct important referitor la politica şi diplomaţia Ţărilor Române în această perioadă,
punct care a contribuit în mod decisiv la formularea strategiei de politică externă a Ţărilor
Române în scopul câştigării independenţei, îl reprezintă teoria capitulaţiilor. Aceasta a fost
elaborată în 1772, cu ocazia Congresului de la Focşani, de către Mihai Cantacuzino. Teoria
capitulaţiilor urmăreşte în special negarea statutului Ţărilor Române de state supuse Porţii,
bazându-se pe unele documente istorice (în mare parte fictive) conform cărora românii nu au
fost cuceriţi de turci, ci ar fi acceptat de bună voie să se supună turcilor şi să le plătească tribut,
în schimbul protecţiei oferite de aceştia. În schimbul protecţiei obţinute prin plata tributului
Moldova şi Ţara Românească aveau dreptul la conducere şi o administraţie autonome, precum şi
la linii proprii de politică externă. Documentele invocate erau unele înţelegeri de închinare a
ţării între sultanii turci şi domnitorii români: Mircea cel Bătrân (1393), Laiotă Basarab (1460),
Bogdan Voievod (1511), Petru Rareş (1529) etc. Reprezentanţii românilor susţineau că o parte
dintre originalele acestor documente au fost distruse la Iaşi, iar o altă parte s-ar afla în arhiva
sultanului de la Instambul.
Astfel formulată, teoria capitulaţiilor pledează pentru limitarea intervenţiilor turcilor în
problemele interne ale Moldovei şi Ţării Româneşti şi susţin un grad mai mare de autonomie al
acestor două state. Apare astfel ideea existenţei unor state tampon între marile Imperii (otoman,
rus şi austriac), state relativ autonome, sub supravegherea marilor puteri (în special Rusia şi
Poarta), creând astfel un pol de echilibru în zonă. Prin punerea Principatelor sub tutela
otomanilor şi a ruşilor se urmăreşte în primul rând evitarea abuzurilor de putere ale turcilor, dar
apoi argumentele capitulaţiilor vor fi folosite şi pentru a nega intervenţiile interne venite din
partea ruşilor. Principiile stipulate o dată cu elaborarea teoriei capitulaţiilor vor fi folosite de

108
multe ori de reprezentanţii celor două ţări române în negocierile cu puterile străine, constituind o
adevărată direcţie de politică externă, până la obţinerea independenţei în 1877.
3. Mişcarea paşoptistă. 1848 în Ţările Române
3. 1. Paşoptismul în Transilvania
În Transilvania evenimentele revoluţiei de la 1848 se înscriu în contextul mai larg al
celor întâmplate în Imperiul Austriac. În martie 1848 revoluţionarii maghiari instaurează un
guvern autonom la Budapesta, proclamând statul naţional maghiar, urmând ca Transilvania să
fie una dintre provinciile acestuia. În luna mai, Dieta de la Cluj proclamă unirea Transilvaniei cu
Ungaria. În acest context izbucnesc conflicte între revoluţionarii maghiari şi oficialităţile austro-
ungare. Proiectului revoluţionarilor maghiari i se opun de asemenea şi sârbii, croaţii sau
românii.
Românii din Transilvania se coalizează în jurul ideii naţionale, chiar dacă iniţiativele lor
nu sunt întru totul concordante. George Bariţiu (1812-1893) este de acord cu unirea
Transilvaniei cu Ungaria, în schimbul garantării limbii şi culturii române. Simion Bărnuţiu
(1808-1864) pledează pentru recunoaşterea drepturilor românilor ca naţiune şi respinge
acordarea libertăţilor românilor doar în calitate de cetăţeni ai Ungariei. Bărnuţiu este principalul
ideolog al mişcării revoluţionare transilvane, fiind şi cel care formulează revendicările românilor
rostite la Adunarea de la Balj.
În Discursul de la Blaj, pronunţat în Catedrală la data de 16 mai 1848, Simion Bărnuţiu
face apel la întreaga moştenire de idei a Şcolii Ardelene pentru a apăra drepturile românilor din
Transilvania. Folosind argumente ce decurg din teoria contractului social Bărnuţiu susţine că în
urma înfrângerii lui Gelu de către Tuhutum, românii l-au recunoscut drept conducător al lor pe
acesta din urmă, în schimbul recunoaşterii drepturilor lor. Aşa se face că la 1291 românii şi
ungurii trăiau într-un regim de egalitate a drepturilor, fiecare naţiune având districtul ei şi proprii
reprezentanţi în Dietă. Acest regim de egalitate va fi treptat uzurpat de către nobilii maghiari, iar
în cele din urmă Istvan Verboczi va codifica în al său Decret Tripartit (1517) dreptul celor trei
naţiuni din Transilvania (nobili maghiari, saşi, secui), excluzându-i pe români de la prerogativele
cetăţeneşti şi reducându-i la statutul de iobagi. Bărnuţiu respinge categoric unirea românilor din
Transilvania cu Ungaria în condiţiile în care principiile de libertate şi egalitate nu li s-ar aplica şi
lor, ei continuând să aibă statutul de naţiune tolerată. În numele principiilor care sunt şi cele ale
Revoluţiei maghiare Bărnuţiu cere ca drepturile românilor să fie respectate şi formulează un
Manifest al românilor transilvani în 12 puncte. Acesta cere:

109
 1. Libertatea tiparului.
2. Responsabilitatea ministerială.
3. Dietă anuală, cu dreptul de participare a tuturor naţiunilor.
4. Egalitatea tuturor în faţa legii, indiferent de religie sau clasa socială.
5. Gardă naţională din care să facă parte toate naţionalităţile.
6. Distribuirea echitabilă a sarcinilor statului.
7. Împroprietărirea iobagilor cu răscumpărarea proprietarilor din partea statului.
8. Tribunale cu juraţi.
9. Bancă naţională în scopul împrumutării ţăranilor cu o dobândă mică.
10. Jurământul ostaşilor depus pe constituţie.
11. Procesele politice să fie făcute în public.
12. Unirea Transilvaniei cu Ungaria se poate face doar în următoarele condiţii: anularea
constituţiilor celor trei naţiuni, drepturi egale ale tuturor transilvănenilor, organizarea
administrativă în funcţie de etnie, cu utilizarea limbii naţiunii în fiecare canton, cu organizarea
similară a şcolii şi bisericii 30.

Avram Iancu (1824-1872) participă împreună cu 10.000 de moţi la Adunarea de la Blaj,

aratându-se nemulţumit atât de hotărârea de unire dată de Dieta de la Cluj, cât şi de atitudinea
ezitantă a liderilor români care participă la Adunare. Se decide să organizeze o armată în zona
Arieşului şi să lupte împotriva trupelor revoluţionare maghiare. Luptele durează circa un an de
zile până când cele două armate stabilesc un armistiţiu în iulie 1849. După intrarea trupelor
austriece şi ruseşti în Ungaria şi Transilvania revoluţia este înfrântă definitiv în august 1849.
După înfrângerea revoluţiei A. Iancu este judecat de mai mult ori, dar de fiecare dată este achitat
şi eliberat. Îşi sfârşeşete viaţa pribegind prin Munţii Apuseni şi plângând soarta românilor.
Un alt reprezentant important al românilor transilvani în timpul Revoluţiei de la 1848
este episcopul Andrei Şaguna (1809-1873). Acesta alege calea diplomatică de acţiune pentru a
susţine cauza românilor. Se arată favorabil curţii de Austria şi susţine proiectul unui Imperiu
federativ care să recunoască autonomia politică a românilor. După înfrângerea Revoluţiei de
către trupele austriece, în alianţă cu cele ruseşti, nici una din cererile revoluţionarilor români nu
va fi satisfăcută. Totuşi Andrei Şaguna îşi va continua activitatea de susţinere la Viena a
intereselor românilor, fiind ales între 1860-1863 membru al Senatului Imperial de la Viena, şi în
1863-1865 membru al Dietei Transilvane.
3. 2. Revoluţia în Moldova
Dacă în Transilvania cerinţele revoluţionarilor români sunt legate în special de
recunoaşterea drepturilor românilor alături de celelate naţiuni ale provinciei, în Moldova şi Ţara
Românească se solicită independenţa celor două Provincii faţă de Poartă şi realizarea unor
reforme sociale ce ţin de principiile generale al Revoluţiei de pe întreg continentul european. În

30 S. Bărnuţiu, „Manifestul românilor transilvani”, în Discursul de la Blaj şi scrieri de la 1848, Uniunea mondială 
a românilor liberi, Cluj Napoca, pp. 35­36 ;

110
Moldova evenimentele sunt paşnice, avem de-a face cu o „Revoluţie a poeţilor”. Principalii
participanţi ai Revoluţiei moldovene sunt Vasile Alecsandri (1821-1890), Mihail Kogălniceanu
(1817-1891), Costache, Negri (1812-1876) etc. Sub conducerea lui Vasile Alecsandri un grup de
intelectuali se reuneşte la Iaşi şi dau citire unei Proclamaţii către Moldova care cuprinde în
general revendicări de natură administrativă şi culturală. Cu toate că cererile sunt moderate
iniţiatorii protestului vor fi arestaţi şi exilaţi. Ulterior, Mihail Kogălniceanu redactează şi publică
la Cernăuţi Dorinţele partidei naţionale din Moldova, manifest revoluţionar ce cuprinde 10
puncte referitoare la independenţa Moldovei, invocând în special o „capitulaţie” de la 1511 a lui
Bogdan Voievod, fiul lui Ştefan cel Mare, faţă de Poartă şi 34 de puncte referitoare la
organizarea socială. Cererile cele mai importante referitoare la statutul Moldovei sunt:
1. Poarta recunoaşte pe Moldova de pământ slobod şi nesupus.
2. Legea creştinească, care se ţine în Moldova, nu va fi nici odinioară călcată sau tulburată, ci
încă norodul va avea slobode bisericile sale ca înainte.
3. Poarta se îndatoreşte a apăra Moldova de toţi cei ce ar putea să o calce...
4. Moldova va fi stăpânită şi cârmuită după pravilele şi canoanele sale, fără amestecul Porţii...
5. Domnii vor fi aleşi de popor şi întăriţi de Poartă ca să stăpânească cât vor trăi.
6. Domnii au dreptul la oştire, până la 20.000 de ostaşi, pământeni sau străini.
7. Domnul Moldovei consimte să trimită trupe în ajutor sultanului, etc 31.

Şi principalele puncte ale revendicărilor sociale:

1. Neatârnarea administrativă şi legislativă în toate cele dinlăuntru, fără amestec a vreune puteri
străine.
2. Egalitatea drepturilor civile şi politice.
3. Adunarea obştească compusă din reprezentanţii tuturor stărilor societăţii.
4. Domnul ales din toate stările societăţii, după vechiul obicei.
5. Libertatea tiparului.
6. Reprezentanţii ţării în tot timpul mandatului lor să nu primească funcţii, cinstiri sau răsplătiri
de la guvern.
7. Publicitatea şedinţelor Adunării obşteşti şi a tribunalelor.
8. Reprezentantul ţării la Constantinopol ales de către Adunare dintre români.
9. Instrucţie egală şi gratuită pentru toţi românii.
10. Întemeierea unei gărzi urbane şi rurale.
11. Întemeierea juriului pentru pricini politice, criminale şi de tipar.
12. Desfiinţarea pedepsei cu moartea şi a bătăilor.
13. Neamestecarea domnitorului în ramul judecătoresc şi aducerea la împlinire a sentinţelor fără
întărirea sa.
14. Libertatea cultului.
15. Drepturi politice pentru orice compatrioţi de orice credinţă creştină.
16. Emanciparea graduală a israeliţilor moldoveni.
17. Înturnarea către stat a averilor mănăstireşti închinate locurilor străine.
18. Reforma codurilor civil, comercial şi penal, etc. 32

31 „Dorinţele   partidei   naţionale   din   Moldova”,   în   P.   Cornea   &   M.   Zamfir,  Gândirea   românească   în   epoca  
paşoptistă, vol. I, pp. 68­69 ;
32 Ibidem, pp. 73­81 ;

111
 3. 3. Revoluţia în Ţara Românească
În Ţara Românească evenimentele sunt mai radicale. La 21 iunie 1848 este citită
Proclamaţia de la Islaz care susţinea reforme radicale: libertatea presei, votul universal,
învăţământ gratuit pentru toţi copiii, abolirea rangurilor nobiliare, abolirea sistemului de clacă,
egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor, împărţirea echitabilă a impozitelor în funcţie de
venituri. Cele 22 de puncte ale Proclamaţiei sunt principii generale pentru adoptarea unei noi
Constituţii:
1. Independenţa administrativă şi legilsativă pe temeiul tratatelor lui Mircea şi Vlad V şi
neamestecul nici unei puteri din afară în cele dintru ale sale.
2. Egalitatea drepturilor politice.
3. Contribuţie generală.
4. Adunare generală compusă de reprezentanţi ai tuturor stărilor societăţii.
5. Domnul responsabil ales pe cinci ani şi căutat în toate stările societăţii.
6. Împuţinarea listei civile – ardicarea de orice mijloc de corumpere.
7. Responsabilitatea miniştrilor şi a tuturor funcţionarilor în funcţia ce ocupă.
8. Libertate absolută a tiparului.
9. Orice recompensă să vie de la patrie, prin reprezentanţii săi, şi nu de la domn.
10. Dreptul fiecărui judeţ de a-şi alege dregătorii săi, drept care purcede din dreptul poporului
întreg de a-şi alege domnul.
11. Gardă naţională.
12. Emanciparea mănăstirilor închinate.
13. Emanciparea clăcaşilor ce se fac proprietari prin despăgubire.
14. Dezrobirea ţiganilor prin despăgubire.
15. Reprezentant al ţării la Constantinopole dintre români.
16. Instrucţie egală şi întreagă epntru tot românul de amândouă sexele.
17. Desfiinţarea rangurilor titulare ce nu au funcţii.
18. Desfiinţarea pedepsei drăgătoare cu bătaia.
19. Desfiinţarea atât în faptă cât şi în vorbă a pedepsei cu moartea.
20. Aşezăminte penitenciare unde să se spele cei criminali de păcatele lor şi să iasă îmbunătăţiţi.
21. Emanciparea israeliţilor şi drepturi politice pentru orice compatrioţi de altă credinţă.
22. Convocarea de îndată a unei Adunări generale extraordinare constituante, alese spre a
reprezenta toate interesele sau meseriile naţiei, care va fi datoare a face Constituţia ţării. 33

Tot la Islaz este înfiinţat un guvern revoluţionar menit să aplice aceste măsuri. Din acesta
fac parte: Nicolae Bălcescu, Gheorghe Magheru, Ion Heliade Rădulescu, Popa Şapcă, Christian
Tell etc. Atât mişcarea din Ţara Românească cât şi cea din Moldova vor fi înfrânte în urma
intervenţiei armatei ţariste în Moldova şi a celei otomane în Muntenia. Ţările Române vor
rămâne în continuare suzerane Porţii şi sub protectoratul Rusiei.
4. Disputele în privinţa modernizării României
4. 1. Junimea
4. 1. 1. Titu Maiorescu şi teoria formelor fără fond
O dată cu mişcarea paşoptistă şi cu revoluţia de la 1848 România este definitiv angajată
33 „Proclamaţia de la Islaz”, în P. Cornea & M. Zamfir, op. cit., vol. I, p. 55 ; 

112
pe calea occidentalizării şi a modernizării sale. Însă parcursul modernizării nu va fi străbătut în
mod liniar, el fiind presărat, atât în secolul XIX cât şi în secolul XX, cu numeroase dispute
referitoare la poziţia României şi a culturii române faţă de valorile moderne. O primă reacţie faţă
de latinismul moştenit de la Şcoala Ardeleană şi promovat în continuare de membrii mişcării
paşoptiste se naşte la Iaşi în cercul „Junimii”. Mişcarea „Junimea” ia fiinţă în anul 1863 fiind
fondată de către criticul literar şi viitorul ministru al învăţământului, Titu Maiorescu, alături de
Petre P. Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzi şi Theodor Rosetti. În 1867 ia fiinţă pe lângă cercul
Junimii revista culturală Convorbiri literare, iar în timp, numeroase personalităţi culturale se vor
asocia mişcării: Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Ion Luca Caragiale, Ion Creangă, Ioan
Slavici etc.
Titu Maiorescu este fără îndoială una dintre cele mai importante personalităţi culturale
din această perioadă, desfăşurându-şi activitatea atât în calitate de ministru al învăţământului cât
şi ca ideolog şi îndrumător al noii orientări culturale. Pentru posteritate rămâne cunoscut prin
atitudinea sa critică a raportului dintre civilizaţia românească şi valorile occidentale exprimată în
textul, devenit clasic, „În contra direcţiei de astăzi din cultura română”. Aici Titu Maiorescu
expune ideea, care va face o lungă carieră în cultura română, a inadecvării dintre formele
civilizaţiei occidentale importate la noi şi fondul autohton:

„Viciul radical [...] în toată direcţia de astăzi a culturii noastre, este neadevărul, pentru a
întrebuinţa un cuvânt mai colorat, neadevăr în aspirări, neadevăr în politică, neadevăr în poezie,
neadevăr până în gramatică, neadevăr în toate formele de manifestare a spiritului public.
Cufundată până la începutul secolului XIX în barbaria orientală, societatea română, pe la 1820,
începu a se trezi din letargia ei, apucată poate de-abia atunci de mişcarea contagioasă prin care ideile
Revoluţiunii franceze au străbătut până în extremităţile geografice ale Europei. Atrasă de lumină,
junimea noastră întreprinse acea migrare extraordinară spre fântânile ştiinţei din Franţa şi Germania,
care până astăzi a mers tot crescând şi care a dat, mai ales României libere, o parte din lustrul
societăţilor străine. Din nenororcire numai lustrul din afară! Căci nepregătiţi precum erau şi sunt
tinerii noştrii, uimiţi de fenomenele măreţe ale culturii moderne, ei se pătrunseră numai de efecte, dar
nu pătrunseră până la cauze, văzură numai formele de deasupra ale civilizaţiunii, dar nu întrvăzură
fundamentele istorice mai adânci, care au produs cu necesitate acele forme şi fără a căror preexistenţă
ele nici nu ar fi putut exista. Şi astfel, mărginiţi într-o superficialitate fatală, cu mintea şi cu inima
aprinse de un foc prea uşor, tinerii români se întorceau şi se întorc în patria lor cu hotărârea de a imita
şi a reproduce aparenţele culturii apusene, cu încrederea că în modul cel mai grăbit vor şi realiza
îndată literatura, ştiinţa, arta frumoasă şi, mai întâi de toate, libertatea într-un stat modern. Şi aşa de
des s-au repeţit aceste iluzii juvenile, încât au produs acum o adevărată atmosferă intelectuală în
societatea română, o direcţie puternică, ce apucă cu tărie egală pe cei tineri şi pe cei bătrâni, pe cei
care se duc spre a învăţa şi pe cei care s-au întors spre a aplica învăţătura lor. 34”

Mai jos Titu Maiorescu va exprima o critică radicală a inadecvării dintre fond şi formă în
cultura şi civilizaţia română, această critică fiind invocată ulterior de către cei care vor respinge
34 T.   Maiorescu,  „În contra direcţiei de astăzi din cultura română”, în Din „Critice”, Editura Tineretului,
Bucureşti, 1967, p. 115 ; 

113
formele civilizaţiei occidentale în numele unui fond autohton autentic. Decât o formă care nu
este adaptată fondului care, mai mult, riscă să falsifice acel fond, mai bine ca acea formă să nu
existe:
„Forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă
nimiceşte un mijloc puternic de cultură. Şi prin urmare vom zice: este mai bine să nu facem o şcoală
deloc, decât să facem o şcoală rea, mai bine să nu facem o pinacotecă deloc, decât să o facem lipsită
de artă frumoasă; mai bine să nu facem deloc statutele, organizarea, membrii onorarii şi neonoraţi ai
unei asociaţiuni, decât să le facem fără ca spiritul propriu de asociere să se fi manifestat cu siguranţă
în persoanele ce o compun; mai bine să nu facem de loc academii, cu secţiunile lor, cu şedinţele lor
solemne, cu discursurile de recepţie, cu analele pentru elaborate decât să le facem toate aceste fără
maturitatea ştiinţifică ce singură le dă raţiune de a fi. 35”

4. 1. 2. Mihai Eminescu şi viziunea romantică asupra istoriei naţionale

Critica inadecvării dintre fondul cultural autohton şi formele de cultură occidentale
teoretizată de Titu Maiorescu, alături de viziunea romantică asupra istoriei prezentă în
publicistica politică a lui Eminescu, vor oferi principalele argumente ale reprezentaţilor
tradiţionalismului în cultura română, orientare care respinge sistematic influenţa modernizatoare
venită din partea Occidentului.
Eminescu este un adversar declarat al sistemului modern, democratic, de tip
reprezentativ şi al liberalismului clasic, în numele unei viziuni de tip romantic asupra societăţii,
viziune care compară societatea cu un organism viu care are propriile sale legi de dezvoltare:
„liberalii îşi închipuie că statul este rezultatul unui contract sinalagmatic, a unei convenţiuni
stabilite între cetăţenii lui. Noi credem, din contră, că el e un product al naturii, că asemenea
unui copac din pădure, îşi are fazele de dezvoltare, asemenea oricărui organism îşi are
evoluţiunea sa”36.
Dacă o societate nu este lăsată să se dezvolte liberă, conform propriilor sale legi, ea se
poate îmbolnăvi asemenea unui organism. Eminescu susţine că această îmbolnăvire s-a produs
în societatea românească, în special din cauza stăpânirii grecilor în epoca fanariotă. El face o
periodizare a istoriei naţionale în funcţie de predominanţa elementului străin. Astfel avem 3 mari
perioade: 1) până la 1700, când predominant este elementul autohton; 2) 1700-1821, când
predomnă grecii prin influenţa domnilor fanarioţi; şi 3) 1821-1860, când se constată o revenire a
influenţei românilor în problemele publice.
Idealizând perioada inaugurală a istoriei românilor, Eminescu consideră că scopul istoriei
românilor este o revenire la acea perioadă, inaugurând astfel în cultura română gustul pentru
paseism, ingredient puternic al ideologiilor naţionaliste bine reprezentate în secolul XX:
35 Ibidem, pp. 120­121 ; 
36 M. Eminescu, Statul, vol 1, Funcţiile şi misiunea sa, Editura Saeculum, Bucureşti, 1999, p. 47 ; 

114
 „Dacă constatăm vigoarea extraordinară a începuturilor noastre istorice, fugura unui Mircea
sau Ştefan cel Mare, şi le comparăm cu mizeria şi puţinătatea de caracter din ziua de azi, nu mai
încape îndoială că alt element predomina atunci, altul azi, şi poate toată chestiunea se reduce la aceea
că pe-atunci precumpănea populaţia autohtonă de munte, iar azi precumpăneşte cea imigrantă de
baltă. Iată dar care e antagonismul vital între moldoveni şi aşa numiţii munteni. E antagonismul între
elementele istorice ale acestei ţări şi cele neistorice. 37”

Cu toată viziunea puristă şi simpatia pe care o arată Eminescu elementelor autohtone ale
poporului român, în opoziţie cu cele eterogene, viziune care hrăneşte din plin ideologia
conservatoare românească, totuşi Eminescu nu respinge în mod absolut influenţa
modernizatoare care vine din partea Occidentului. El solicită doar ca formele moderne de
cultură să nu fie preluate fără nici un discernământ ci, dimpotrivă, să fie întotdeauna trecute prin
filtrul tradiţiei:
„Deci tocmai lipsa unei reacţiuni adevărate, raţionalismul foarte strălucitor, dar şi foarte
superficial al epocii trecute, au făcut ca introducerea tuturor formelor nouă de cultură să se întâmple
fără controlul, fără elementul moderator al tradiţiilor trecutului. În loc ca un spirit nou de muncă şi de
iubire de adevăr să intre în formele vechi ale organizării ţării noastre, s-au păstrat din contra incultura
şi vechiul spirit bizantin, care au intrat în formele nouă ale civilizaţiei apusene. 38”

Evident că atunci când Eminescu foloseşte aici cuvântul „tradiţie”, prin prisma căreia ar
trebui să fie filtrate elementele de modernitate importate în cultura română, nu are în vedere o
serie de practici culturale sau sociale existente în perioada respectivă, ci se referă mai degrabă la
existenţa unui trecut „primordial” al istoriei românilor, a cărui realitate este evident idealizată.
Această raportare la conceptul de „tradiţie” se va perpetua în cultura română, în special în cadrul
curentelor tradiţionaliste, fiind de altfel unul dintre factorii care vor conduce la neînţelegerea
situării României faţă de modernitate.
4. 2. Curentele tradiţionaliste în cultura română modernă
4. 2. 1. Poporanismul şi semănătorismul
Poporanismul: termenul poporanist este traducerea în limba română a rusescului
narodnicevstvo, termen provenit la rândul lui de la narod – popor. În Rusia narodnicismul este o
orientare socialistă care, adaptând teoriile marxiste la realitatea socială existentă în Rusia,
concluzionează că societatea rusă trebuie să instaureze socialismul, fără a mai trece prin faza
capitalistă. Din cauza poziţiei lor critice, narodnicii ruşi vor fi treptat marginalizaţi după
preluarea puterii în Rusia de către partida leninistă.
În România poporanismul a fost întemeiat de Constantin Stere, basarabean refugiat
politic din Imperiul ţarist şi stabilit la Iaşi în 1892. Aici ideile sale au fost bine primite de
37 Ibidem, p. 141 ;
38 M. Eminescu, op. cit., vol 2, Personalitatea Statului şi organele puterii, p. 28 ; 

115
cercurile socialiste grupate în jurul revistei Contemporanul, iar după desfiinţarea ziarului în
1891, Stere va fonda în 1893 Evenimentul literar. În 1906 C. Stere înfiinţează împreună cu
scriitorul Garabet Ibrăileanu revista Viaţa Românească, care va deveni noul organ de presă al
mişcării poporaniste. Poporanismul nu reprezintă neapărat o ideologie politică sau economică, ci
o mişcare care propovăduieşte sentimentul „iubirii poporului”. Acest lucru este declarat explicit
într-un articol programatic al ideologului mişcării:
„Poporanismul e mai mult un sentiment general, o atmosferă, cum am zis, intelectuală şi
emoţională, decât o doctrină şi un ideal bine hotărât; analizându-l putem scoate din el următoarele
elemente constitutive: iubirea nemărginită pentru popor – sub care se înţelege totalitatea concretă a
maselor muncitoare şi producătoare – apărarea devotată a intereselor lui, lucrarea entuziastă şi
sinceră pentru a-l ridica la înălţimea unui factor social şi cultural conştient şi neatârnat.39”

Având în vedere că majoritatea românilor sunt ţărani, viziunea asupra poporului este
identică cu cea asupra ţăranului român. Accepţia dată „poporului” de către popranişti nu este una
rasială, ci mai degrabă una culturală. Poporaniştii militează totodată pentru votul universal şi
pentru reforma agrară, propovăduind idealul unei societăţi democratice rurale. Din acest punct
de vedere, acţiunea ideologică a poporanismului a influenţat decizia adaptării legii exproprierii
şi a votului universal, putând fi considerat, din acest punct de vedere, un factor de progres.
Totuși, trebuie remarcat caracterul paradoxal al ideologiei poporaniste: în ordine politică
militează pentru un regim democratic, de tip burghez, în timp ce în ordine economică pledează
pentru instaurarea unui regim agrarian, retrograd.
Semănătorismul este un curent ideologic și literar constituit la începutul secolului XX
în jurul revistei Sămănătorul. Este un curent ideologic similar poporanismului, dar în acelaşi
timp rival al acestuia. Liderul şi ideologul semănătorismului a fost istoricul Nicolae Iorga,
savant cu viziune autohtonistă, anti-socialistă şi anti-cosmopolită asupra societăţii româneşti. La
apariția semănătorismului a contribuit și interesul crescând care s-a manifestat în acea perioadă
față de problema țărănească, aflată într-o criză marcată prin repetate răscoale, care au culminat
cu răscoala de la 1907. Printre reprezentanţii cei mai importanţi ai semănătorismului se numără:
Alexandru Vlahuţă, George Coşbuc, Duiliu Zamfirescu, Emil Gârleanu, Ion Agârbiceanu etc.
Ideologia grupării conţine idei provenite din revista Dacia literară, fondată în 1840 de
către Mihai Kogălniceanu, elemente din gândirea socială şi politică eminesciană, toate articulate
pe teza maioresciană a contradicţiei dintre formele şi fondul culturii române contemporane. În
acest fel, în numele unui fond autohton autentic, este combătută ca fiind falsificatoare orice
influenţă culturală exterioară, cu consecinţe asupra izolării culturale a României în contextul

39 C. Stere, „Poporanismul”, Evenimentul literar, 15, 1906 ;

116
epocii moderne.
Trăsăturile principale ale ideologiei semănătoriste sunt:
− paseismul (din franţuzescul passer – a trece): întoarcerea spre trecut, spre cronici și spre
istorie, rezistența la transformări, atât pe plan literar cât și în artă (încremenirea în
formele consacrate, oroarea față de noutate). Interesul pentru trecut este împrumutat din
romantism, de la care își însușesc antiteza cu prezentul;
− idilismul (preferința pentru înfățișarea pitorească a satului, falsa idealizare a vieţii
rurale): există un adevărat cult pentru satul patriarhal, căci nimic nu egalează pentru ei
virtuțile țărănimii. În proză apar intrigi romanțioase, naive; aici se manifestă atitudinea
anti-orășenească și opoziția: boier de neam - arendaș venetic ca o trăsătură a tragediei;
− autohtonismul și anti-pașoptismul: orientare radicală împotriva înnoirilor occidentale
care pătrund în societatea românească în urma Revoluției de la 1848. Această atitudine
este susținută și de opoziția dintre „cultură” și „civilizație”, prin civilizație în țelegându-
se mijloacele materiale produse ale revoluției industriale, care îl înstrăinează pe om de
adevărata lui natură. De aici și opoziția „sat” – „oraș” și apariția
− sentimentului dezrădăcinării, care-i cuprinde pe cei care se aventurează la oraș, uitându-
și originile; dezrădăcinarea este considerată o cauză a inadaptării și a înfrângerii;
− „lupta pentru limba românească”: scrierea într-o limbă înțeleasă de toate clasele, „ca să
nu mai fim străini la noi acasă”. Problema utilizării limbii române devine un aspect al
acțiunii de „răscolire” sufletească (expresie împrumutată de Iorga de la Eminescu), mai
ales în contextul în care printre membrii claselor avute exista un cult pentru limba
franceză.
4. 2. 2. Ortodoxismul: gândirismul şi trăirismul
Gândirismul este un curent ideologic care s-a format în primele decenii ale secolului
XX, în jurul revistei Gândirea, de unde îşi trage şi numele. Orientarea sa este spre autohtonism
şi ortodoxie, adaptând tradiționalismul, naționalismul și unitatea națională sub egida Ortodoxiei.
Principalii exponenți ai curentului au fost trei importanți colaboratori ai revistei: Nichifor
Crainic, Radu Dragnea şi Pamfil Şeicaru. Nichifor Crainic este cel care propovăduieşte ideea
unei legături organice între poporul român şi religia ortodoxă, dezvoltând astfel un profetism
religios relativ vulgar. Radu Dragnea, într-o lucrarea dedicată omului politic Mihail
Κogălniceanu, lansează teza sintezei culturale dintre Orient şi Occident pe care poporul român
este chemat s-o realizeze. Această teză a profetismului românesc l-a influenţat mai târziu, printre
alţii, şi pe tânărul Mircea Eliade. Gândirismul are de asemenea afinități cu alte curente

117
tradiționaliste contemporane, printre care cel mai relevant este semănătorismul lui Nicolae
Iorga, dar se deosebește de acesta din urmă prin preocuparea excesivă față de rolul social și
cultural pe care trebuie să-l joace credința ortodoxă în societatea românească.
Trăirismul este un curent cultural din perioada interbelică iniţiat şi promovat de
filosoful Nae Ionescu (1890-1940). Mişcarea trăiristă se bazează pe teoretizarea conceptului de
trăire, concept preluat de Nae Ionescu de la istoricul şi filosoful german Wilhelm Dilthey. Însă,
în timp ce Dilthey aplică acest concept la ştiinţele spiritului, al căror exponent prin excelenţă
este istoria, pentru Nae Ionescu trăirea este actul fundamental de cunoaştere metafizică. Cea mai
bună înţelegere a unui fenomen este dată de intuiţia prin trăire a resorturilor intime ale acestuia.
Din acest punct de vedere, înţelegerea este analoagă actului de creaţie, fiind cu totul diferită
explicaţiei de tip ştiinţific, care reface obiectul de studiu conform unor principii exterioare
acestuia. Concepţia trăiristă a lui Nae Ionescu va influenţa mai mulţi dintre studenţii săi,
cunoscuti şi sub numele de generaţia trăiristă. Din această generaţie au făcut parte Mircea
Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Gheorghe Racoveanu etc.
În ceea ce priveşte concepţia sa socială şi politică Nae Ionescu este un anti-democrat şi
un anti-modern declarat. El pretinde a se baza pe o metodă proprie de cercetare, diferită de cea a
filosofilor de până atunci, numită metoda organică. Această metodă elimină conceptul de
cauzalitate mecanică, înlocuindu-l cu cel de corelaţie organică. Aplicând această metodă la
cercetarea fenomenelor sociale Nae Ionescu ajunge la elogierea naţionalismului şi a statului
totalitar.
Din punctul de vedere al lui Nae Ionescu statul totalitar este superior celui democratic
deoarece, în cadrul primei forme de organizare, relaţia dintre conducător şi popor este una
calitativă (Nae Ionescu vorbeşte aici despre conducător ca fiind o „emanaţiune” ce reprezintă
expresia adecvată a voinţei populare, înţeleasă organic unitar), faţă de relaţia de tip cantitativ
definitorie pentru democraţie. Apoi, puterii absolute a conducătorului unui stat totalitar i se
contrapune „autonomia comunală” (o formă a descentralizării administrative), formă de
organizare „concretă” ce se bazează pe prezenţa efectivă a membrilor unei comunităţi locale şi
se opune reprezentativităţii democratice de tip parlamentar. De altfel Nae Ionescu se declară
adeptul monarhiei feudale de drept divin.
Plecând de la consideraţiile sale de metodă expuse mai sus Nae Ionescu concluzionează
că poporul este realitatea organică care stă la baza naţiunii. În ceea ce priveşte poporul român,
una din componentele esenţiale ale identităţii sale este creştinismul ortodox. Nae Ionescu duce
la limită această echivalenţă identitară dintre popor şi ortodoxie: la ortodocşi Biserica şi naţiunea

118
se suprapun. Pentru Nae Ionescu, Biserica nu este comunitatea credincioşilor sau comunitatea
celor aleşi pentru mântuire, ci ea este în primul rând acel nucleu identitar ce devine liantul unei
naţiunii. Limitele Bisericii sunt tot una cu cele ale naţiunii. Astfel Nae Ionescu ajunge să
folosească ideea de Dumnezeu pentru a justifica diverse idealuri naţionaliste : „Dacă naţia
realizează pe Dumnezeu pe pământ, pe mine nu mă interesează decât Dumnezeul pe care-l
trăiesc eu şi nu ungurii, francezii, etc.40”
Dumnezeul creştin este astfel redus la un fel de zeu al naţiei. Pentru gloria şi preamărirea
acestuia naţiunile sunt datoare să se lupte între ele. Asta deorece acest zeu al naţiunilor se
manifestă exterior şi expansiv: „Caracterul naţiunii: ofensiv şi imperialist prin excelenţă, adică
un organism care nu poate trăi decât în expansiune, viaţă, dinamism. Prin urmare, cel care vrea
să-l realizeze pe Dumnezeu nu o va face decât cucerind în afară, strângând de gât pe altul, deci
naţiunea este dinamică, este viaţă, ofensivă şi imperialistă41.”
Astfel, elogiind statul totalitar şi identitatea dintre Dumnezeu şi naţiune, Nae Ionescu
devine un ideolog al mişcării legionare. Mişcarea legionară este o organizaţie fondată în 1927 de
Corneliu Zelea Codreanu, acesta fiind şi liderul mişcării. Ea se prezintă ca o mişcare de
renaştere spirituală şi morală a românilor, dar în plan politic recurge la violenţă şi asasinat.
Printre discipolii lui Nae Ionescu care au aderat sau au simptizat cu legionarii, se numără Mircea
Eliade, Emil Cioran sau Constantin Noica etc.
4. 3. Orientări moderniste în cultura română
4. 3. 1. Sincronismul
Sincronismul este o ideologie europenistă care s-a conturat în perioada interbelică în
jurul elitelor pro-europene din România, care militează pentru modernizarea României şi
integrarea ei definitivă în circuitul cultural european. Principalul exponent și teoretician al
sincronismului este criticul literar Eugen Lovinescu (1881-1943), în lucrarea sa intitulată Istoria
civilizaţiei române moderne, apărută în 3 volume, în anii 1924-1925. În primul volum Lovinescu
analizează forţele progresiste ce acţionează în societate românească, în al doilea le prezintă pe
cele conservatoare, care se opun modernizării şi occidentalizării României, iar în ultimul capitol
expune legile de formare ale civilizaţiei româneşti moderne.
Mergând pe firul istoric al dezvoltării României moderne, Lovinescu se oprește la prima
jumătate a secolului XIX, când capitalismul este introdus în Principatele Române, contribuind
decisiv la schimbările sociale survenite aici. El face referire la lucrarea economistului și

40  Nae Ionescu, Fenomenul legionar, Editura Antet XX Press, Bucureşti, 1999, p. 55;
41  Ibidem, p. 53;

119
sociologului Ştefan Zeletin, Burghezia română, originea şi rolul ei istoric (1925), lucrare care
investighează schimbările de natură economică și socială produse în România odată cu
adoptarea relaţiilor de muncă capitaliste. Însă, spre deosebire de Zeletin sau de perspectiva
generală de problematizare de tip marxist, Eugen Lovinescu consideră că în Ţările Române
ideologia modernă a precedat schimbarea relaţiilor de muncă, tocmai din cauza fsaptului că
societatea românească se raportează la modernitate prin imitaţie :

„Fără a tăgădui deci însemnătatea, în unele privinţi, a acţiunilor factorilor economici, vom
dovedi, în procesul formaţiei noastre, anticiparea influenţei ideologiei sociale asupra capitalismului
apusean. Dezvoltându-se târziu, capitalismul naţional n-a avut nici un rol în epoca eroică de renaştere
a poporului român : numai după 1866 se poate vorbi de o burghezie cu anumite tendinţe de clasă şi
de acţiune politică. Procesul economic n-a fost depăşit de procesul ideologic numai ca punct de
plecare, în timp, ci şi prin mijloacele sale de penetraţie ; puterea de difuziune a ideilor e cu mult mai
mare.”42
Aşadar perspectiva din care analizează Lovinescu civilizaţia română modernă este în
primul rând una ideologică. El se raportează din acest punct de vedere atât la mişcarea
modernizatoare a societăţii româneşti (reprezentată de curentul paşoptist), cât şi la mişcările
conservatoare (în principal junimismul, poporanismul şi semănătorismul).
Doctrina lovinesciană capătă numele de sincronism, cu înțelesul de „sincronizare” între
România slab dezvoltată și Occident. Concepţia sincronismului se bazează în mare măsură pe
existenţa unui spirit al timpului (saeculum, Zeitgeist), dat de totalitatea condiţiilor morale şi
materiale de dezvoltare a societăţii omeneşti într-o anumită perioadă istorică. Acest spirit al
timpului este cel care influenţează dezvoltarea tuturor societăţilor la un anumit moment dat.
Conform acestei concepţii, chiar dacă între România începutului de secol XX şi Occidentul
european există un decalaj de dezvoltare, totuşi aceasta nu se poate sustrage tendinţei generale
de evoluţie a societăţii europene: „Sincronismul vieţii contemporane ne-a impus formele vieţii
sociale şi culturale cu o identitate nivelatoare” 43. Singura soluţie este deci „sincronizarea” din
mers cu Occidentul.
Pe lângă ideea existenţei unui Zeitgeist, Lovinescu mai face apel, în scopul dezvoltării
teoriei sale, la legea sociologică a imitaţiei expusă de sociologul francez Gabriel Tarde în
lucrarea sa Les lois de l'imitation (1890). Conform lui G. Tarde factorul de legătură a tuturor
societăţilor este imitaţia. Imitaţia indivizilor între ei (de obicei cel mai mic îl imită pe cel matur
sau cel mai slab pe cel mai puternic), a unui individ de către societate, sau a unei societăţi de
către alta. Pentru Lovinescu legea enunţată de sociologul francez devine un factor inexorabil de
dezvoltare a societăţilor:
42 E. Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 91 ;  
43 Ibidem, p. 146 ;

120
 „La baza mecanismului contemporaneităţii noastre material şi morale se află factorul unic al
imitaţiei, în care unii sociologi, ca Tarde, au văzut principiul de formaţie al tuturor societăţilor. [...]
Cu mijloacele de răspândire instantanee ale timpurilor moderne puterea de difuziune a imitaţiei a
devenit aproape nelimitată. Iată pentru ce caracteristica epocii noastre e tendinţa de generalizare şi
uniformizare a obiceiurilor şi a instituţiilor. Acest proces e ireversibil.” 44

Pentru a contrabalansa această idee de uniformitate, Lovinescu a asociat sincronizarea cu

un al doilea concept, mutația valorilor estetice, care ar semnifica tocmai faptul că specificul
național poate fi salvat. Teoria lui Lovinescu e una din cele mai importante teorii sociologice din
perioada interbelică, la fel de importantă ca şi teoria formelor fără fond a lui Titu Maiorescu. În
termenii de azi, am putea spune că sincronismul este o formă a teoriei globalizării.

Bibliografie recomandată

1. Barbu, Daniel, Bizanţ contra Bizanţ. Explorări în cultura politică românească, Editura
Nemira, Bucureşti, 2001;
2. Cornea, Paul & Zamfir, Mihai, Gândirea românească în epoca paşoptistă (1830-1860),
vol. 1-2, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1969;
3. Eminescu, Mihai, Statul, vol. 1, Funcţiile şi misiunea sa; vol. 2, Personalitatea Statului
şi organele puterii, Editura Saeculum, Bucureşti, 1999;
4. Georgescu, Vlad, Ideile politice şi iluminismul în Principatele Române: 1750 – 1831,
Editura Acedemiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1972;
5. Ionescu, Nae, Roza vânturilor (Publicistică, 1926-1933), Editura Roza Vânturilor,
București, 1990;
6. Iorga, Nicolae, Bizanţ după Bizanţ, trad. Liliana Iorga-Pippidi, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1972;
7. Lovinescu, Eugen, Istoria civilizaţiei române moderne, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1972;
8. Lungu, Ion, Şcoala Ardeleană. Mişcare ideologică naţională iluministă, Editura
Minerva, Bucureşti, 1978;
9. Maiorescu, Titu, Din „Critice”, Editura Tineretului, Bucureşti, 1967;

44 Ibidem, p. 388 ; 

121
 Capitolul IX
IDEEA DE EUROPA ŞI REALIZAREA UNITĂŢII EUR OPENE

Obiective specifice
 identificarea reperelor intelectuale care au condus spre ideea unei unităţi europene;
 sesizarea substratului comun de cultură şi civilizaţie în spaţiul european;
 identificarea principalelor evenimente definitorii pentru realizarea Uniunii Europene

Cuprins
1. Ideea unei Republici creştine
1. 1. Augustin şi Cetatea lui Dumnezeu
1. 2. Republica creştină a lui Roger Bacon
1. 3. Monarhia universală a lui Dante
1.4. Abatele de Saint Pierre şi pacea în Europa
2. Realizarea unităţii europene: câteva repere

122
 1. Ideea unei Republici creştine
1. 1. Augustin şi Cetatea lui Dumnezeu
Substratul care a făcut posibilă realizarea Uniunii Europene este fără îndoială unul de
cultură şi civilizaţie. Acesta a fost realizat pe parcursul a mai bine de două milenii, începând cu
perioada elenismului greco-roman şi, apoi, a lungii istorii creştine a continentului European.
Una dintre cele mai importante contribuţii a creştinismului în acest sens constă în conceperea
unei comunităţi ale cărei legături să nu fie date în primul de aparteneţa la un trib sau o rasă, ci de
aderarea la unele valori comune. Augustin (354-430), episcop de Hippona, prin lucrarea sa
Cetatea lui Dumnezeu, are o contribuţie semnificativă în acest sens.
În această lucrare Augustin defineşte noţiunea de cetate a lui Dumnezeu (civitas Dei), în
opoziţie cu cetatea terestră (civitas terrena), plecând în principal de la definiţia poporului dată
de Cicero în lucrarea sa Despre Republică: poporul este o mulţime unită prin recunoaşterea
dreptului şi a unei comunităţi de interese. Având în vedere această definiţie, Augustin va critica
res publica romană, datorită faptului că romanii nu posedau adevărata dreptate, care este cea a
lui Isus. În demersul său, Augustin pleacă de la ierarhia inteligibilului stabilită de Platon şi de la
critica acestuia la adresa artiştilor din dialogul platonic Republica. Deoarece zeii romani nu se
supun şablonului raţional platonician ei sunt zei falşi. Iar zeii falşi nu pot exercita adevărata
dreptate, care este instaurată doar o dată cu venirea creştinismului. Deci zeii romani nu pot
forma o adevărată res publica, o adevărată comunitate.
Augustin va da o interpretare creştină definiţiei lui Cicero, aducând totodată şi o
îmbunătăţire a acesteia: un popor este un grup de fiinţe raţionale, unite între ele prin faptul că
iubesc aceleaşi lucruri. Creştinii adevăraţi, cei care-l iubesc pe Dumnezeu, se aseamănă între ei
şi formează cetatea lui Dumnezeu, în timp ce ceilalţi, cei care preferă egoismul în schimbul
iubirii lui Dumnezeu, vor fi locuitorii cetăţii terestre. În felul acesta are loc ceea ce am putea
numi desnaţionalizarea noţiunii de popor. Etnia devine un element secundar. Comunitatea
politică sau spirituală nu mai este gândită plecând de la legăturile de sânge şi de la apartenenţa la
acelaşi trib, ci având în vedere asumarea comună a unor valori. Astfel ia naştere, în creştinism,
ideea unei societăţi universale.
1. 2. Republica creştină a lui Roger Bacon
Un prim avatar al cetăţii augustiniene a lui Dumnezeu este cel al lui Roger Bacon (1214-
1294). A sa Respublica Christiana este un popor universal care este deschis tuturor celor care

123
practică credinţa creştină. Republica creştină are aceleaşi limite cu cele ale Bisericii dar nu se
confundă cu aceasta. În timp ce scopul Bisericii este de a ghida credincioşii spre fericirea eternă,
scopul Republicii sale este de a asigura credincioşilor bunurile temporale şi pacea politică.
Republica lui Bacon este aşadar o societate temporală creştină care recunoaşte Bisericii rolul de
autoritate spirituală. Scopul ei este în acelaşi timp şi convertirea continuă la creştinism, deci
extinderea graniţelor Bisericii.
O dată cu Republica lui Bacon, Cetatea lui Dumnezeu suferă o primă transformare. De la
domeniul celor aleşi prin predestinarea divină (în cazul lui Augustin) se trece, prin intremediul
Bisericii, pur şi simplu la domeniul credincioşilor. Aici Republica creştină este concepută să
extindă limitele credinţei şi să servească Cetăţii mistice.
1. 3. Monarhia universală a lui Dante
Un alt proiect al unei societăţi universale este elaborat de poetul italian Dante, în lucrarea
sa De Monarchia (1312). Monarhia lui Dante este o societate universală, temporală, în care
domeniul politic este total autonom faţă de domeniul spiritual. Teoria lui Dante este născută îm
principal din dorinţa de a lupta împotriva autorităţii papei în domeniul politic. Punând în
aplicare silogistica aristotelică, Dante deduce necesitatea existenţei unui suveran care să
domnească în mod absolut peste întreaga specie umană. Pentru a evita recursul infinit la o
autoritate politică este necesară existenţa unui astfel de monarh, situat dincolo de interesele
particulare ale diferitelor state. Aceasta este condiţia necesară pentru asigurarea păcii universale.
Evident, Dante nu spune ce mijloace politice va folosi un astfel de suveran, dar el este conceput
ca o forţă de contrabalans împotriva autorităţii excesive pe care o exercită statele particulare
asupra supuşilor lor. Aşadar „modernitatea” lui Dante constă în faptul de a fi gândit ideea unei
autorităţi supra-statale, care să acţioneze ca forţă de echilibru între şi în interiorul statelor.
Dante crede că o astfel de instituţie monarhică a funcţionat în vremea Imperiului Roman.
Pornind de la filiaţia romană a monarhiei sale, el aduce numeroase argumente pentru
independenţa autorităţii politice a monarhului faţă de papă, a domeniului politic faţă de cel
spiritual, a raţiunii faţă de graţie etc. În felul acesta, Dante este primul care formulează idealul
unei societăţi umane universale, independentă faţă de Biserică, societate care îşi datorează
universalitatea însăşi temporalităţii sale. Este o primă aproximare a ideii de stat modern. Însă, nu
trebuie uitat în acelaşi timp că monarhia universală a lui Dante nu este, în ciuda purei sale filiaţii
romane teoretice, decât un decalc temporal al societăţii spirituale care este Biserica.
1. 4. Abatele de Saint Pierre şi realizarea păcii în Europa
O dată cu secolul al XVIII, ideea de societate universală se îmbină cu proiectul unei păci

124
eterne, realizabile cel puţin în Europa. O primă importantă propunere în această privinţă îi
aparţine lui Charles, abate de Saint Pierre, fiind publicată în lucrarea Memoriu pentru repararea
drumurilor (1708) şi apoi preluată în Memoriu pentru pacea perpetuă în Europa (1712). Abatele
de Saint Pierre are în vedere stabilirea unui arbitraj permanent între statele creştine ale Europei
pentru a pune capăt războaielor şi diverselor diferende dintre ele. Doar echilibrul dintre marile
puteri nu este suficient pentru a asigura pacea, deoarece el nu acordă nici o garanţie micilor
state. De aceea trebuie formată o societate care să-i unească pe cei puternici cu cei slabi, fără a
dăuna celor slabi şi fără a atenta la suveranitatea lor. Din această uniune vor face parte
următoarele state: Franţa, Spania, Anglia, Olanda, Portugalia, Elveţia, Florenţa, Geneva, Statele
Bisericii, Veneţia, Savoia, Lorena, Danemarca, Prusia, Polonia, Suedia. Proiectul abatelui de
Saint Pierre nu este unul pur teoretic, ci conţine stipulări exacte ale condiţiilor uniunii: 1) fiecare
stat îşi va păstra status quo-ul şi teritoriile deţinute în momentul semnării contractului; 2) fiecare
stat va plăti o cotizaţie pentru Marea Alianţă, proporţională cu mărimea şi importanţa sa; 3)
renunţarea la arme pentru reglarea diferendelor şi recurgerea la medierea ţărilor importante din
Uniune sau la Adunarea generală; 4) în caz de încălcare a regulilor comune de către una din părţi
se vor folosi sancţiuni militare sau economice împotriva celor care nu respectă condiţiile
convenţiilor; 5) Articolele fundamentale ale Alianţei nu vor putea fi schimbate decât cu
consimţământul unanim al părţilor. Orice membru are dreptul de veto.
Ideea realizării unei unităţi europene în vederea stabilirii păcii, expusă de abatele de
Saint Pierre va fi ulterior preluată şi dezvoltată de filosoful francez J. J. Rousseau în lucrarea
intitulată Extras asupra proiectului de pace perpetuă a domnului Abate de Saint Pierre (1756)
Rousseau examinează proiectul propus de abate şi aduce argumente proprii în favoarea
posibilităţii unei astfel de uniuni. Pe lângă unitatea Europei dată de dreptul comun, de moravuri,
de cultura literară, de comerţ etc., el identifică mai multe substraturi comune ivite de-a lungul
istoriei popoarelor europene:
- unitatea politico-juridică dată de Imperiul roman;
- forţa unificatoare a dreptului roman, dat de codul lui Theodosiu şi de sinteza juridică a
împăratului Iustinian;
- unitatea creată de religie care este capabilă să construiască o societate unită în Europa;
Immanuel Kant a preluat de asemenea ideea abatelui de Saint Pierre şi în lucrarea sa
Despre pacea eternă (1795) propune formarea unei federaţii de state libere, după modelul
Statelor Unite ale Americii, nu demult înfiinţate. Scopul realizării unei astfel de uniuni este
încetarea războaielor între statele europene şi instituirea unor mecanisme instituţionale care să

125
conducă la suveranitatea dreptului.
2. Realizarea unităţii europene: câteva repere
Încercări de realizare a unei unităţi federative între statele europene au existat încă
dinaintea celui de-al doilea război mondial. Spre exemplu, liderul politic francez Aristide Briand
susţine în 1920 la Adunarea Societăţii Naţiunilor proiectul unei legături federale între statele
europene, bazată în primul rând pe cooperarea economică, uniune care să să permită păstrarea
suveranităţii statelor naţionale. În 1940, Franţa şi Marea Britanie duc tratative, prin intermediul
lui Winston Churchill şi a lui Charles de Gaulle, în vederea unei alianţe comune în faţa
pericolului crescând reprezentat de Germania. Cei doi lideri semnează o declaraţie care prezintă
planul unei Uniuni franco-britanice, bazată pe o Constituţie. Această Uniune trebuia să aibă
apărare naţională, politică externă, finanţe şi politică economică comune. În acelaşi timp cele
două ţări trebuiau să adopte un Parlament comun.
Însă iniţiativele concrete în sensul creării Uniunii Europene au trebuit să aştepte sfârşitul
celui de-al doilea război mondial. Europa este acum marcată de noul context geo-politic: statele
europene pierd definitiv statutul de puteri hegemonice pe plan mondial, iar lumea este împărţită
în două tabere ideologie – adepţii democraţiei şi ai capitalismului, ai căror lideri sunt Statele
Unite ale Americii şi comuniştii, în fruntea cărora se află Rusia lui Stalin. Europa este şi ea
divizată: în partea Occidentală supravieţuiesc regimurile democratice, dar Estul Europei cade
victimă tendinţei expansioniste a Rusiei Sovietice. Acesta este contextul în care Statele Unite
aprobă planul Marshall de ajutorare a statelor europene occidentale, în scopul opririi expansiunii
comunismului spre vest. Planul se desfăşoară între anii 1947-1951, statele europene
administrând în comun aceste fonduri.
Europa Occidentală caută în continuare să-şi consolideze unitatea. În 1948 Franţa, Marea
Britanie, Belgia, Olanda şi Luxemburg semnează la Bruxelles un tratat de Uniune occidentală
care prevede colaborarea în materie economică, socială, culturală, şi de apărare. În anul următor
ia fiinţă Alianţa Atlanticului de Nord (NATO), din care mai făceau parte Statele Unite şi Canada.
Scopul Alianţei era de a pune statele europene la adăpost de ameninţarea sovietică, cu ajutorul
Statelor Unite, singurele posesoare ale armei atomice în perioada respectivă.
În 1950, Robert Schumann, ministrul francez de externe, va ţine un discurs în care va
pleda ca oţelul şi cărbunele produs de Franţa şi Germania de Vest să fie puse sub supravegherea
unei autorităţi comune. Scopul acestui proiect era asigurarea pe termen lung a păcii în Europa,
deoarece industria siderurgică era o industrie strategică, fiind strâns legată de industria
armamentului. Prin acest pact, care prevedea o supraveghere reciprocă a industriei oţelului în

126
cele două ţări, se urmărea prevenirea unei înarmări surprinzătoare a uneia din părţi. Astfel ia
parte Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului, al cărei tratat va fi semnat în aprilie 1951
la Paris. Şase ţări sunt semnatarele acestui tratat: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi
Luxemburg. Aceste ţări se angajează să faciliteze schimbul de materii prime necesare industriei
siderurgice care să ducă şi la o revigorare a economiei europene secătuită după război. Tratatul
reprezintă de asemenea şi un pact de alianţă între învinşii şi învingătorii războiului.
La 25 martie 1957 cele şaşe state europene care au aderat la comunitatea cărbunelui şi
oţelului vor semna Tratatul de la Roma, tratat care pune bazele Comunităţii economice
europene (CEE). Această Comunitate prevede colaborarea în domeniul economic, politic şi
cultural, punând bazele a ceea ce azi numim „piaţa comună”. Sunt prevăzute circulaţia liberă a
persoanelor, mărfurilor şi capitalurilor, principii fundamentale ale Uniunii Europene azi. De-a
lungul timpului noi tratate vor fi semnate între membrele Comunităţii, iar Uniunea Europeană se
va lărgi treptat până când, în 2007, va ajunge să numere 27 de state.

Bibliografie recomandată
1. Brague, Remi, Europa, calea romană, trad. Gabriel Chindea, Εditura Ιdeea Design &
Print, Cluj Napoca, 2002;
2. Duţu, Alexandru, Ideea de Europa şi evoluţia conştiinţei europene, Editura All,
Bucureşti, 1999;
3. Ortega y Gasset, Jose, Europa şi ideea de naţiune, trad. Sorin Mărculescu, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2002;

127
 BIBLIOGRAFIE

AHRWEILER, Helene, Ideologia politică a Imperiului bizantin, trad. Cristina Jinga, Editura
Corint, Bucureşti, 2002;
ARQUILLIERE, Henri-Xavier, L’augustinisme politique. Essai sur la formation des
théories politiques du Môyen-Age, Librairie Philosophique J. Vrin, Paris, 1934;
BARBU, Daniel, Bizanţ contra Bizanţ. Explorări în cultura politică românească, Editura
Nemira, Bucureşti, 2001;
BĂDĂRĂU, Dan, Filosofia lui Dimitrie Cantemir, Editura Academiei R. P. Romane,
Bucureşti, 1964;
BĂRNUŢIU, Simion, Discursul de la Blaj şi scrieri de la 1848, Uniunea mondială a românilor
liberi, Cluj Napoca, 1990;
BLAGA, Lucian, Gândirea românească în Transilvania în secolul al XVIII-lea, Editura
pentru literatură, Bucureşti, 1966;
BLOND, Georges, Furioşii Domnului. Catolici şi protestanţi: patru veacuri de fanatism, trad.
I. Giroveanu şi S. Mihăiescu-Boroianu, Editura Politică, Bucureşti, 1976;
BRAGUE, Remi, Europa, calea romană, trad. Gabriel Chindea, Εditura Ιdeea Design & Print,
Cluj Napoca, 2002;
BRUCKHARDT, Jacob, Cultura Renaşterii în Italia, vol. 1-2, trad. N. Balotă şi Gh.
Ciorogaru, Editura Minerva, Bucureşti, 2000;
BURKE, Peter, Renaşterea europeană. Centre şi periferii, trad. Alina Radu, Editura Polirom,
Iaşi, 2005;
CHAUNU, Pierre, Civilizaţia Europei clasice, vol. 1-3, trad. Alexandru Dobrescu şi Mircea
Gheorghe, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989;
CHAMOUX, François, Civilizaţia elenistică, vol. 1-2, trad. Elena Lazăr, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1985;
CORNEA, Paul & ZAMFIR, Mihai, Gândirea românească în epoca paşoptistă (1830-1860),
vol. 1-2, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1969;
DAGRON, Gilbert, Empereur et Prêtre. Etude sur le « césaropapisme » byzantin, Gallimard,
Paris, 1996;
DRÎMBA, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 1-13, Editura SAECULUM I.O. &
Editura VESTALA, Bucureşti, 1997-2007;
DJUVARA, Neagu, Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2008;
DUŢU, Alexandru, Ideea de Europa şi evoluţia conştiinţei europene, Editura All, Bucureşti,
1999;
EMINESCU, Mihai, Statul, vol. 1, Funcţiile şi misiunea sa; vol. 2, Personalitatea Statului şi
organele puterii, Editura Saeculum, Bucureşti, 1999;
GEORGESCU, Vlad, Ideile politice şi iluminismul în Principatele Române: 1750 – 1831,
Editura Acedemiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1972;
GILSON, Etienne, Les métamorphoses de la Cité de Dieu, Librairie Philosophique J. Vrin,
Paris, 2005;
GUIZOT, François, Istoria civilizaţiei în Europa. De la căderea Imperiului roman până la
Revoluţia franceză, trad. Cristian Preda şi Miruna Tătaru-Cazaban, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2000;
HAZARD, Paul, Criza conştiinţei europene: 1680-1715, trad. Sanda Şora, Editura Humanitas,

128
Bucureşti, 2007;
HAZARD, Paul, Gândirea europeană în secolul al XVIII-lea: de la Montesquieu la Lessing,
trad. Viorel Grecu, Editura Univers, Bucureşti, 1981;
HERMET, Guy, Istoria naţiunilor şi a naţionalismului în Europa, trad. Silvia Dram, Editura
Institutul European, Iaşi, 1997;
IM HOF, Ulrich, Europa luminilor, trad. Val Panaitescu, Editura Polirom, Iaşi, 2003;
IONESCU, Nae, Roza vânturilor (Publicistică, 1926-1933), Editura Roza Vânturilor,
București, 1990;
IORGA, Nicolae, Bizanţ după Bizanţ, trad. Liliana Iorga-Pippidi, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1972;
LOVINESCU, Eugen, Istoria civilizaţiei române moderne, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1972;
LUNGU, Ion, Şcoala Ardeleană. Mişcare ideologică naţională iluministă, Editura Minerva,
Bucureşti, 1978;
MAIORESCU, Titu, Din „Critice”, Editura Tineretului, Bucureşti, 1967;
MARINO, Adrian, Libertate şi cenzură în România. Începuturi, Editura Polirom, Iaşi, 2005;
MARINO, Adrian, Pentru Europa. Integrarea României. Aspecte ideologice şi culturale, ed.
a II-a, Editura Polirom, Iaşi, 2005;
MUREŞAN, Ovidiu, Umanism, Reanştere şi Papalitate în secolul al XV-lea, Editura Tribuna,
Cluj-Napoca, 2005;
OBOLENSKY, Dimitri, Un Commonwealth medieval: Bizanţul. Europa de Răsărit, 500-
1453, trad. Claudia Dumitriu, Editura Corint, Bucureşti, 2002;
ORTEGA Y GASSET, Jose, Europa şi ideea de naţiune, trad. Sorin Mărculescu, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2002;
PIPPIDI, Andrei, Tradiţia politică bizantină în Ţările Române în secolele XVI-XVIII, Editura
Corint, Bucureşti, 2001;
PRODAN, David, Supplex Libellus Valachorum: din istoria formării naţiunii romane,
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998;
RAHNER, Hugo, L’Eglise et l’Etat dans le christianisme primitif, trad. G. Zinck, Les Editions
du Cerf, Paris, 1964;
RANDELL, Keith, Luther şi Reforma în Germania, 1517-1555, trad. Horia Niculescu,
Editura All, Bucureşti, 1994;
RANDELL, Keith, Calvin şi Reforma târzie, trad. Simona Ceauşu, Editura All, Bucureşti,
1996;
REMOND, René, Religie şi societate în Europa. Secularizarea în secolele al XIX-lea şi XX,
1780-2000, trad. Giuliano Sfichi, Polirom, Iaşi, 2003;
SCHULZE, Hagen, Stat şi naţiune în istoria europeană, trad. Hans Neumann, Editura
Polirom, Iaşi, 2003;
TĂNASE, Alexandru, O istorie umanistă a culturii române, vol. 1-2, Editura Moldova, Iaşi,
1995;
TENACE, Michelina, Creştinismul bizantin. Istorie, teologie, tradiţii monastice, trad. Al.
Cistelecan, Editura Cartier, Bucuresti, 2005;
TOYNBEE, Arnold J., Studiu asupra istoriei, vol. 1-2, trad. Dan A. Lăzărescu, Editura
Humanitas, 1997;
TOWNSON, Duncan, Franţa în revoluţie, trad. Andreea Mihail, Editura All, Bucureşti, 2000;
WEBER, Max, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, ed. a II-a, trad. Ihor Lemenij,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2007;

129
 CUPRINS

I. DEFINIŢIE. TIPOLOGII........................................................................................................2
1. Istoricul termenului......................................................................................................3
2. Definiţia civilizaţiei.......................................................................................................5
3. Faze de dezvoltare ale civilizaţiilor..............................................................................6
4. Enumerarea civilizaţiilor..............................................................................................6
5. Apariţia civilizaţiilor.....................................................................................................9
HĂRŢI
1. Orientul Apropiat până în 1500 î. Hr. .......................................................................11
2. Orientul Apropiat în secolele VIII-VI î. Hr. .............................................................12
3. Persia în timpul lui Darius cel Mare – secolele VI-V î. Hr. ....................................12
4. India şi China în primele două milenii î. Hr. ...........................................................13
5. India şi China în secolele IV-XII................................................................................13
6. India şi China în secolele XVI-XVII..........................................................................14
7. Grecia în secolele VIII-V î. Hr. ..................................................................................14
8. Cucerirea Orientului de către Alexandru Macedon în secolul IV î. Hr. ...............15
9. Statele elenistice în secolul III î. Hr. .........................................................................15
10. Imperiul Roman........................................................................................................16
11. Imperiul Bizantin în secolele VI-VIII......................................................................16
12. Imperiul Bizantin în secolele IX-XI.........................................................................17
13. Imperiul Otoman.......................................................................................................18
14. Europa în timpul lui Carol cel Mare.......................................................................18
15. Europa la apariţia Imperiului romano-german.....................................................19
16. Europa în secolul XV.................................................................................................19
17. Cele două Americi în timpul descoperirilor lor de către europeni.......................20
II. ANTICHITATATEA GRECO-ROMANĂ...........................................................................21
1. Grecia antică................................................................................................................22
1. 1. Istoric............................................................................................................22
1. 2. Grecia clasică...............................................................................................23
1. 2. 1. Organizarea politico-juridică: polis-ul......................................23
1. 2. 2. Societatea......................................................................................25
1. 2. 3. Religia...........................................................................................27
1. 2. 4. Contribuţia Greciei antice la cultura universală......................28
1. 3. Grecia elenistică...........................................................................................31
2. Imperiul roman...........................................................................................................32
2. 1. Istoric............................................................................................................32
2. 2. Instituţiile romane.......................................................................................33
2. 3. Dreptul roman.............................................................................................34
2. 4. Religia şi cultura..........................................................................................35
III. IMPERIUL BIZANTIN.......................................................................................................37
1. Istoric............................................................................................................................38
2. Teocraţia bizantină......................................................................................................39
2. 1. Atributele împăratului. Biserică şi Stat în Bizanţ....................................39
2. 2. Organizarea Bisericii..................................................................................41
2. 3. Sinoadele ecumenice....................................................................................42
2. 4. Disputa iconoclastă......................................................................................44

130
 3. Umanismul bizantin....................................................................................................45
IV. EVUL MEDIU OCCIDENTAL...........................................................................................47
1. Istoric............................................................................................................................48
2. Moştenirea romană.....................................................................................................49
3. Influenţa barbară........................................................................................................50
4. Tentativa teocratică. Biserică şi Stat în Occident.....................................................50
5. Cultura Evului Mediu occidental..............................................................................54
V. RENAŞTEREA ŞI REFORMA.............................................................................................58
1. Renaşterea....................................................................................................................59
1. 1. Mişcarea renascentistă şi umanismul........................................................60
1. 2. Renaşterea italiană......................................................................................61
1. 3. Renaşterea pe restul continentului............................................................62
2. Reforma.......................................................................................................................63
2. 1. Iniţiatorii reformelor...................................................................................63
2. 2. Consecinţele politice ale reformelor...........................................................65
2. 3. Doctrina protestantă şi spiritul capitalist..................................................66
2. 3. 1. Doctrina lutherană şi doctrina calvinistă..................................66
2. 3. 2. Protestantism şi capitalism: teza weberiană.............................68
VI. ILUMINISMUL....................................................................................................................71
1. Filosofia modernă şi mişcarea iluministă..................................................................72
1. 1. Filosofia raţionalistă....................................................................................72
1. 2. Empirismul..................................................................................................74
1. 3. Filosofia politică: contractul social şi dreptul natural.............................74
1. 4. Ştiinţele naturii şi enciclopedismul............................................................76
2. Societăţile iluministe...................................................................................................77
3. Despoţii luminaţi.........................................................................................................79
VII. EUROPA REVOLUŢIILOR. EUROPA NAŢIUNILOR................................................80
1. Revoluţia franceză şi perioada napoleoniană...........................................................81
1. 1. Revoluţia franceză.......................................................................................81
1. 2. Napoleon şi războaiele napoleoniene.........................................................83
2. Ideea de naţiune. Apariţia naţionalismelor...............................................................84
2. 1. Conceptul de naţiune..................................................................................84
2. 2. Apariţia naţionalismelor.............................................................................86
3. Revoluţiile naţionale şi formarea naţiunilor moderne.............................................87
VIII. ROMÂNIA ŞI MODERNITATEA..................................................................................91
1. Moştenirea bizantină în Ţările Române...................................................................92
1. 1. Bizanţul după Bizanţ...................................................................................92
1. 2. Bizanţul împotriva Bizanţului....................................................................95
2. Influenţa ideilor iluministe asupra românilor..........................................................97
2. 1. Iluminismul în Transilvania.......................................................................97
2. 1. 1. Unirea Bisericii cu Roma şi mişcarea lui Inochentie Micu-
Klein.............................................................................................97
2. 1. 2. Şcoala Ardeleană şi conştiinţa latinităţii...................................99
2. 2. Ideile iluministe în Moldova şi Ţara Românească.................................104
2. 2. 1. Învăţământul în Principate: Academiile Domneşti şi umanisul
neo-elen......................................................................................104
2. 2. 2. Umanismul lui Dimitrie Cantemir...........................................105
2. 2. 3. Influenţa iluministă şi situaţia politică a celor două
Principate...................................................................................107

131
 3. Mişcarea paşoptistă. 1848 în Ţările Române..........................................................109
3. 1. Paşoptismul în Transilvania.....................................................................109
3. 2. Revoluţia în Moldova................................................................................110
3. 3. Revoluţia în Ţara Românească................................................................112
4. Disputele în privinţa modernizării României.........................................................112
4. 1. Junimea......................................................................................................112
4. 1. 1. Titu Maiorescu şi teoria formelor fără fond...........................112
4. 1. 2. Mihai Eminescu şi viziunea romantică asupra istoriei
naţionale.....................................................................................114
4. 2. Curente tradiţionaliste în cultura română modernă..............................115
4. 2. 1. Poporanismul şi semănătorismul.............................................115
4. 2. 2. Ortodoxismul: gândirismul şi trăirismul................................117
4. 3. Orientări moderniste în cultura română.................................................119
4. 3. 1. Sincronismul...............................................................................119
IX. IDEEA DE EUROPA ŞI UNITATEA EUROPEANĂ.....................................................122
1. Ideea unei Republici creştine...................................................................................123
1. 1. Augustin şi Cetatea lui Dumnezeu...........................................................123
1. 2. Republica creştină a lui Roger Bacon......................................................123
1. 3. Monarhia universală a lui Dante.............................................................124
1.4. Abatele de Saint Pierre şi pacea în Europa..............................................124
2. Realizarea unităţii europene: câteva repere...........................................................126
BIBLIOGRAFIE.......................................................................................................................128
CUPRINS...................................................................................................................................130

132