Curs 5

În această a doua jumătate a secolului al 18-lea, de la 1750 până la 1800 coexistă

aceste două direcții majore. Pe una am numit-o neoclasicism, pe una am numit-o
romantism.
Una se construiește pe reinterpretarea dintr-o perspectivă rațională, lucidă,
asumată, științi că a surselor clasice care au ca centru de greutate ordinul de
arhitectură și logica constituirii lui, o logică reglementată de nenumăratele tratate
care au căutat să găsească care este rețeta pentru proporționarea și utilizarea în
compoziții complexe a ordinului de arhitectură.
Cealaltă, romantismul este mult mai întâi luat ca intensitate, care precum
neoclasicismul este un curent care reunește atitudini, practici diverse și care
mizează pe acest relativism al frumosului arhitectural, pe surpriză, pe emoții
imediate, pe aprecierea unui larg public de cele mai multe ori incult.
Totul într-un secol în care încet, încet lucrurile încep să se schimbe sub presiunea
gândirii iluministe, sub presiunea pozitivismului care pune știința Înaintea oricărei
căutări.
fi
Vom discuta despre ce se întâmplă în perioada revoluționară, adică revoluția
franceză, care nu este un eveniment izolat în timp, adică nu e o mișcare izolată în
1789 când este răsturnată vechea ordine, aristocrația și implicit regele, ci este un
proces de schimbare care durează câțiva ani buni de zile și care conduce la o
reașezare a întregii politici și administrații franceze cu considerent extrem de
puternice în plan social. Mișcările franceze declanșate la 1789 se resimt puternic în
întreaga Europă și conduc la o reașezare a Europei a statelor naționale, o Europă
în care puterea populară începe să capete o cu totul altă însemnătate. Clasa medie
liberă ajunge să acceadă în vârful piramidei sociale și să redirecționeze cursul
istoriei civilizației de pe continent.
Pe scurt, revoluția franceză este declanșată prin mișcările de la 1789, simbolic
căderea închisorii de la Bastilia pe data de 14 Iulie, marcând punctul de cotitură În
aceste evoluții ale modernității timpurii europene.

Bastilia era o forti cație medievală folosită de regalitatea franceză ca închisoare

după diminuarea rolului defensiv. În primul rând este o închisoare politică – aici
erau trimiși oponenții puterii regale, ai puterii aristocrației franceze. Așadar, prin
această asociere, ea devine un simbol al opresiunii regalității. Forti cația este luată
în asalt și cedează, deținuții politici ind eliberați pe rând în momentul declanșării
acestei mișcări revoluționare care avea să ducă la schimbarea din temelii a
întregului construct politic administrativ francez și evident cu foarte puternice
urmări în plan social. Este momentul care declanșează formarea Republicii
Franceze, o republică care era condusă de reprezentanții diverselor straturi sociale
fi
fi
fi
 franceze, care con gurează noua misiune politică în bună măsură pe baza gândirii
și scrierilor unora dintre gânditorii celei de-a doua jumătăți a secolului al 18-lea. O
gură proeminentă a fost Jean-Jacques Rousseau, cel care a scris contractul
social al republicii franceze - un mozaic etnic, populații cu trecut diferit dar care, în
baza unei înțelegeri sociale transpuse în Constituție, ajung să trăiască împreună în
limitele unui stat care este condus de reprezentanții tuturor straturilor sociale - așa
numitul Assemblée Nationale, adică parlamentul Franței.
Modelul francez al contractului social se regăsește în multe alte situații. În
contrapartide, cu contractul social francez, în secolul al 19-lea în Europa, iau
naștere state sociale, nu pe baza acestei înțelegeri teoretizate de Jean-Jaques
Rousseau ci pe baza unui fundal istoric comun – pe baza limbii comune, a religiei,
a sângelui. Deci, în comparație cu Franța care ia naștere ca stat in urma revoluției
din cauza acestui contract social, lumea germana ajungea să se uni ce după 1870
pe baza acestei istorii comune, pe baza acestei apartenențe prin sânge, religie,
limbă la o evoluție comună. Germania până spre 1870 era formată din 296 de state
dintre care cele mai mari erau Prusia și Austria. Spațiul german era presărat de tot
soiul de foste domenii medievale restrânse conduse de baron, conte, duce etc.
Uniunea tuturor germanilor se înfăptuiește pe la 1871 pe baza istoriei comune, a
limbii comune, a religiei prin reforma luterană etc.

Revoluția franceză reprezintă acest moment de declic, de reașezare a întregii hărți

a Europei iradiind mai apoi și în afara Europei.
Revenind la povestea noastră cu arhitectura, prima reacție a mișcării revoluționare
a fost aceea de a șterge tot ceea ce putea asociat cu aristocrația, cu regalitatea,
cu vechiul regim. Motiv pentru care mișcarea revoluționară a avut un extraordinar
de puternic impact asupra unui patrimoniu arhitectural al cărui valoare istorică nu
era în niciun fel conștientizată, O reacție de distrugere, de ștergere de pe fața
pământului a tot ceea ce amintea de rege, de arhitectura o cială, de comandă
o cială, de acei arhitecți care sub o formă sau alta au lucrat sub umbrela
Academiei.
În această imagine este Alexandre Lenoir - unul dintre aceia care au sesizat că
distrugerile mișcării revoluționare vor ajunge mai târziu să e regretate - încercând
sa oprească profanarea mormintelor.
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
Catedralele medievale franceze asociate cu aristocrația laică dar mai ales cu
abuzurile și aristocrația religioasă au fost parțial afectate, acoperișurile de plumb
ale catedralelor au fost folosite pentru fabricarea de ghiulele, pentru artilerie;
interioarele bisericilor au fost despuiate de toate decorurile, mormintele regale
profanate in specia de la biserica St. Denis.
St. Denis este o biserica fondata În timpul lui Carol cel Mare, deci în evul mediu
timpuriu, și folosită mai târziu de toți regii Franței ca loc de înmormântare, deci
necropola regilor francezi – o necropolă vandalizată de revoluționari.
De ce este important momentul? Pentru că acest su u puternic al urii revoluționare
va contribui decisiv la cristalizarea a ceea ce până la acel moment nu fusese
conștientizat, cel puțin la scară largă adică ideea, conceptul de monument istoric
căruia i se asociază valoare și semni cație culturală, un monument istoric care va
da naștere unor practici arhitecturale speci ce, de conservare, de protejare, de
punere în valoare, o mișcare de protecție care va prinde contur și va susținută de
primele rudimente legislative pe parcursurile secolului al 19-lea Și va crea un întreg
curent cultural pe parcursul secolului al 20-lea până în prezent, ideea aceasta a
înțelegerii, a cercetări, a asumării și mai departe a cizelării practicilor care privesc
monumentul istoric.

Revenind la Alexandre Lenoir, el atrage atenția asupra acestei nevoi de

reconsiderarea lucidă a ceea ce se întâmplase în spate. Este de altfel și primul
care pune bazele unui muzeu, a unei colecții in care reușește să recupereze, să
expună ceea ce el salvează din fata acestei revoluții chitită să șteargă asocierile
dintre arhitectură și vechiul regim.
fi
fi
fl
fi
Ceea ce vedeți aici este vechea mănăstire a micilor augustini in traducere directa-
o mănăstire medievală din centrul Parisului în interiorul căreia Alexandre Lenoir
amenajează acest muzeu a monumentelor franceze în care reușește să aducă
artefacte (piese de arhitectură, piese de ornamentație arhitecturală – altare, piese
funerare) Și să le expună în fața publicului într-o primă tentativă de conservare a
unui trecut care risca să se piardă în fața distrugerii de furia revoluționară, o furie
revoluționara care recon gurează felul în care era organizat statul francez din
temelie. Întreaga Franța este reîmpărțită în zone administrative, 89 de
departamente care prin numărul lor trimiteau la anul simbolic 1789, cu o
arhitectură care intră într-un puternic declin în întreaga Franța pentru că dispar
comanditarii care aveau resursele nanciare care susțineau arhitectura o cială
capabilă să materializeze toate acele vise legate de tradiția clasică, de o anumită
reprezentativitate etc.
Odată ajunsă la putere clasa de mijloc se disipează și tot ceea ce înseamnă
tradițional “comandă publică” patronată de rege sau de aristocrația, arhitectura
publica restrângându-se Și ca prezență și ca viziuni, orașele franceze punând în
prim-plan tot soiul de intervenții minore cum sunt cele din această imagine, așa
numitele Pritaneioane - construcții tot de factură clasică inspirate de arhitectură
grecească antică prin nume cel puțin ( Pritaneon era locul în care în agora ateniană
se reuneau bătrâni înțelepți ai cetății și luau deciziile care priveau felul în care
funcționa comunitatea. Tot în Pritaneon sunt elaborate, scrise aceste legi a șate
mai departe în agora. In Pritaneon ardea acăra comunității).
fi
fi
fl
fi
fi
Ceea ce vedeți aici sunt niște proiecte la doi ani după declanșarea revoluției în
1791 care devin evenimentul public din Piața Centrală, o prezenta arhitecturala
unde erau a șate noile legi, unde erau trimiși reprezentanții claselor sociale
franceze pentru a decide democratic asupra evoluțiilor.
Mai mult decât atât, arhitecții vechiului regim începeau să își facă un plan pe o
arhitectura care încearcă sa intre in rezonanta cu așteptările maselor, respectiv o
arhitectura care sa vireze din direcția unei istorii dominate de gura regalității și a
aristocrației înspre o arhitectura a puterii populare, a istoriei întregii societăți.

Un exemplu foarte grăitor in acest sens este in aceasta imagine. Charles de Wailly,
arhitect care a practicat sub patronajul regal, format in spiritul tradiției clasice care
a dat primele proiecte de arhitectura ca răspuns la comanda regală și care imediat
după revoluția franceza a fost pus in postura arhitectului care lucrează in slujba
puterii populare distorsionând din perspectiva asocierilor simbolice unul dintre cele
mai importante proiecte ale regalității franceze, in speța ale lui Ludovic al 15-lea -
reconstrucția St. Genevieve din Paris, un monument extrem de important și pentru
felul în care pune în aplicare acele noi perspective teoretice ale neoclasicismului
sintetizate de scrierile lui Laugier.

Șantierul era încă în desfășurare, nu era nalizat; Sou ot murise deja deci
șantierul urma să e nalizat de cei care l-au asistat de-a lungul celor 30 de ani de
desfășurare a lucrărilor. Charles de Wailly vine cu ideea renunțării la funcțiunea
religioasă, o funcțiune religioasă asociabila cu regalitatea și cu ambițiile regalității
și transformarea acestei biserici într-un templu închinat celor mai importante guri
fi
fi
fi
fi
ffl
fi
fi
 ale istoriei civilizației franceze, guri foarte diverse. De aici și rebotezarea
construcției din biserica St. Genevieve în Panteon. Panteon cu referire la acel
templu antic, un sanctuar închinat tuturor zeilor care compun lumea divină a
civilizației laice.
Sus pe antablamentul domului încă ne nalizat se a ă acea galerie de statui cărora
acest templu laic le este închinat. Un templu care duce în eternitate memoria
acestor guri ilustre, eternitatea ind simbolizată de piramida care este propusă de
Charles de Wailly ca maniera de nalizare a imensei biserici inițial închinate S ntei
patroane a Parisului.
Deci pe deoparte acest proiect re ectă această virare înspre valorile laice, pe de
altă parte este inspirat din acele atitudini utopice, impregnate de romantism pe
care le vedeam cu câțiva ani mai devreme în opera lui Boullee care rămâne pe
hârtie tocmai datorită speculării unor direcții care erau departe de posibilitățile
tehnice ale momentului.
Producția de arhitectură din ultimul deceniu al secolului al 18-lea în Franța este
relativ săracă tocmai din cauza forței nanciare de care era nevoie din partea
bene ciarului.

Acum vom discuta despre învățământul de specialitate - O componentă foarte

importantă pentru înțelegerea felului în care s-au întâmplat lucrurile în special pe
parcursul secolului al 19-lea.
fi
fi
fi
fi
fi
fl
fi
fi
fl
fi
 Cea mai timpurie școală tehnică de arhitectură și de inginerie în același timp era
în ințată la 1747 la Paris de inginerul regelui format altfel în sânul Academiei
Franceze de arhitectură și anume Jean Rodolphe Perronet care s-a remarcat în
prima jumătate a secolului al 18-lea prin construcția de poduri. Este unul dintre cei
mai prosperi constructori de poduri din piatră din spațiul vest european.

Perronet este si unul dintre primii care începe sa își imagineze un sistem de calcul
pentru podurile cu deschideri mari si unul dintre aceia care vor ra na disciplina
care se cheamă “stereotomie”. Stereotomia este la origine știința de tăiere a pietrei
după tipare care asigura o asamblare stabilă din punct de vedere structural.
Sunt niște exemple oarecare aici alese pentru a înțelege puțin cam care este
direcția în care s-a dus Perronet. El este și unul care introducea în construcțiile
edilitare o foarte bine pusă la punct metoda de concepție, metoda care duce la
rezultate mult peste cele ale construcțiilor istorice.
Spre exemplu construcția podurilor de piatra se baza pe maniera romană de a
construi poduri din piatra. De obicei podurile romane sunt poduri boltite care au un
raport între sprijin și deschiderea dintre sprijine de 1/5. Podurile lui Perronet, printr-
o ra nare a acestei maniere de abordare a stereotomiei ajungând la rapoarte de
1/9, deci deschideri foarte mari.
În Franța, încă din timpul lui Ludovic al 14-lea, deci de la sfârșitul secolului al 17-
lea, a început să e pusă la punct o infrastructură care privea concepția de
proiecte cu caracter edilitar și în primă fază discutăm despre un birou regal al
desenatorilor care se ocupau de aceste proiecte, birou care este transformat de
acest Jean Rodolphe Perronet in școala de poduri si șosele, scoală care va căpăta
fi
fi
fi
fi
 o foarte mare importanță pe parcursul secolului al 19-lea în formarea de arhitecți și
mai ales de ingineri, ingineri care erau capabili să răspundă solicitărilor venite
dintr-un teritoriu foarte amplu al Franței, ind responsabili de dezvoltarea acestei
infrastructuri.
Totodată în această școală de poduri și șosele este și vorba de educația care va
contribui decisiv la separarea dintre specialitățile moderne de inginer și arhitect.
Tradițional vorbind, până spre jumătatea secolului al 18-lea specializarea de
arhitectură și cea de inginerie se suprapuneau în foarte mare măsură, arhitectul
ind și cel care punea la punct metoda de punere în aplicare a proiectului, cel care
se preocupa de stabilitatea construcției pe care o imagina. Odată ind puse bazele
acestei școli, cele două specializări încep să se separe, arhitectul din a doua
jumătate a secolului al 18-lea și pe parcursul secolului al 19-lea ind în principal
preocupat de aspectele estetice și secondat de către un inginer specializat care se
ocupă de partea tehnică.
De altfel, vorbisem în cazul bisericii St. Genevieve de prezenta pe șantier a lui
Sou ot, cel care se ocupa de concepția de ansamblu și de partea formala a
proiectului, secondat de Jean-Baptiste Rondelet, acel arhitect care s-a ocupat de
toată partea tehnică, realizând pe deoparte acea structură metalică ascunsă de
elementele de piatră care făcea stabilă întreaga construcție, pe de altă parte s-a
ocupat de inventarea unei serii de mașinării care au asigurat controlul din
perspectiva tehnică al ideilor puse pe hârtie de colegul său Sou ot.

Rondelet a fost cel care a pus bazele ingineriei de construcții moderne în spațiul
francez, publicând, începând cu ultimul deceniu al secolului al 18-lea și continuând
fi
ffl
fi
ffl
fi
fi
 în primele două decenii ale secolului al 19-lea, un tratat care reunește în 8 volume
întregul corpus de experiențe care priveau ingineria structurală a vremii. Acest
tratat care se cheamă “Tratat teoretic și practic al artei de a construi” este prima
scriere de specialitate care cuprinde elementele de calcul structural, elemente de
știință a testării rezistenței materialelor, un tratat care se ocupă de e ciența
șantierelor de construcție, el integrând și calculul economic privind construcțiile.

Deci iată, în Franța jumătății secolului al 18-lea încep să e puse bazele unei
specializări dintr-o perspectivă științi că pe deoparte a divorțului dintre
specializările de arhitectură și inginerie, pe de altă parte bazele moderne ale celor
două profesii. Deci nu mai discutăm de îndeletniciri, ci discutăm de profesii care
din secolul al 18-lea din vestul Europei și mult mai târziu în partea centrală și est
europeană, încep să e instituționalizate printr-un background educațional
speci c.
Imediat după revoluția franceză, acest proces de schimbare provocat de
evenimentele revoluționare declanșează mutații extrem de evidente, de vizibile in
zona practicii de arhitectura. Pe deoparte comenzile publice de amploare dispar,
pe de altă parte apar necesități, situații noi în care autoritățile centrale și cele
departamentale trebuiau să dea un răspuns satisfăcător unei populații a ată în
creștere, a unei populații care își cere drepturile, o societate franceză care trebuie
administrată bazandu-se pe o legislație nouă, democratică care acoperă pe toată
lumea, care vrea să satisfacă pe toată lumea.
fi
fi
fi
fi
fi
fl
Se întocmește înlocuirea unui sistem piramidal, autoritar, adică totalitarismul
francez cu o republică constituțională în care toți au drepturi egale. Se pun pe
picior de egalitate toți membrii societății.
În acest peisaj, cele 89 de departamente ale Franței trebuiau administrate, inclusiv
din perspectiva a ceea ce înseamnă mediul construit și infrastructură;
departamente în care comenzile publice noi sunt la scară redusă, sunt de obicei
construcții care au rol simbolic mai degrabă decât unul utilitar și multe dintre ele
sunt rezultatul imaginației și proiectelor unui corpus de arhitecți extrem de redus,
marea majoritate dintre ei dacă nu în totalitate formați în tradiția ante revoluționară,
deci arhitecți care au profesat și au răspuns comenzilor o ciale ale regalității sau
ale aristocrației. Acesta este motivul pentru care la 1791, după suspendarea
activității Academiei Regale de arhitectură care inevitabil fusese asociată cu
vechiul regim, erau puse bazele unei noi școli care avea menirea de a forma
profesioniști într-un timp scurt, profesioniști capabil să dea răspunsuri rapide și
satisfăcătoare nevoilor sosite în capitală la Paris dintr-un teritoriu foarte amplu.
Această școală nouă, în ințată în paralel cu școala de poduri și șosele a fost
școala politehnică - École Politechnique din Paris.

Aceasta era o școală care avea drept nalitate formarea de ingineri cunoscători ai
arhitecturii, ingineri capabil să conducă și proiecte de arhitectură, arhitectura în
această școală ind predată de Jean-Nicolas-Louis Durand care la rândul lui,
alături de Rondelet, tot la cumpăna dintre secolele 18 19. In calitate de profesor de
arhitectură la această școală încearcă să adune între coperțile unui tratat de
arhitectură, de această dată experiențele secolului al 18-lea, să le sintetizeze și să
fi
fi
fi
fi
pună la punct o metodă pe care să o livreze tinerilor pe care ii avea sub îndrumare,
tinerii care urmau o școală de doar trei ani de zile după care ei trebuiau să se
răspândească în întreaga Franța și să facă față solicitărilor din teritoriu.
Durand și-a bazat Metoda de predare de la școala Politehnica din Paris odată pe
un studiu sintetic al istoriei arhitecturii, un studiu pe care îl publica sub forma unui
soi de culegere care punea în paralel edi cii istorice aparținând unor programe de
arhitectură diferite vechi și noi, remarcabile prin frumusețea și grandoarea lor și
prin unicitatea lor, desenate la o scară unică. Deci ceea ce începe să construiască
este o culegere la scară comună a edi ciilor reprezentative din trecut, clasice sau
non clasice, aparținând unor etape de evoluție diferite, considerate potențiale
puncte de plecare pentru experiențe arhitecturale noi. Publicația lui este extrem de
limitată. În imagine se vede cum corectează toate defectele planurilor. Începe cu
temple egiptene (stânga sus) care sunt perfect simetrice și care sunt aduse la
scara astfel încât să poată ilustrativ puse în paralel cu realizările grecilor, ale
romanilor, medievalilor etc. Din această privire de ansamblu a istoriei el construind
o metodă simpli cată de abordare a proiectelor noi de arhitectură, proiecte cărora
trebuiau să le răspundă tinerii de la școala de arhitectură din cadrul politehnicii
pariziene.
Orientându-se după ultimele căutări ale contemporanilor lui - cum se vede in
partea dreapta, imaginarea unui amplu palat al academiilor imaginate de Charles
Percier, unul dintre arhitecții regali, Durand, în al doilea tratat de arhitectură pe care
îl publică și care cuprinde lecțiile de arhitectură pe care el le-a predat la École
Politechnique, sintetizată metoda pe care o imaginează el pentru tinerii aspiranți la
profesia de arhitectura (stânga jos).
fi
fi
fi
fi
Ceea ce vedeți aici este proiectul “Marche a Suivre dans la composition d’un
Projet quelconque” adică “Pași de urmat in concepția unui proiect oarecare”. Deci
ceea ce lipsea tuturor era rețeta; care sunt pașii care trebuie urmați pentru a
ajunge la un rezultat satisfăcător într-un timp scurt. Metoda lui prevedea niște
etape foarte clare.
1. Mai întâi trasarea axelor viitoarei clădiri, axe de compoziție și axe cărora li se
subordonează întregul concept formal și structural.
2. Subordonându-se acestor axe majore, trasarea unui grid de axe secundare.
Subordonarea axelor majore forța simetria pe ambele direcții.
3. Amplasarea în nodurile acestui grid a structurii care inevitabil era una
echilibrată și controlată din toate direcțiile.
4. Pe liniile descrise de axele secundare, amplasarea zidurilor care închid
clădirea
5. Ridicarea în elevație a acestei compoziții bidimensionale.
Ridicarea în elevație și aplicarea cu strictețe a regulilor de compunere a ordinului
de arhitectură generează o compoziție arhitecturală echilibrată, armonioasă care
implicit nu are cum să nu răspundă unor așteptări estetice și probabil în plan
secund unor așteptări de natură funcțională.
Din punctul de vedere al lui Durand, Întreaga teorie a lui Laugier care se construia
pe întoarcerea la înțelegerea modelelor naturale, la acel adăpost primitiv, cel care
dădea conținut și raționalitate oricărei abordări arhitecturale inspirate de tradiția
clasică, toată povestea asta este demontată. Din punctul lui de vedere ceea ce
contează sunt două noi atribute ale arhitecturii, pe lângă cele ale lui Vitruviu,
anume conveniența și economicitatea. Conveniența care acoperă răspunsuri pe
care din punct de vedere arhitectural, structural proiectul dă provocări comenzii;
economia de material este dată prin urmare a acestor pași, pașii care de fapt
asigură un soi de control strict al demersului arhitectural – un demers arhitectural
care este extrem de limitativ. După acești pași, el vine cu propuneri și anume
combinații orizontale, de coloane, pilaștri și pereți, de uși și intersecții care pot
genera proiecte.
 Deci, după un secol al 18-lea în care teoria de arhitectură încearcă să ra neze
dintr-o perspectivă științi că combinată cu una arheologică, totul supus
raționalismului abordării, a revizitării canonului clasic, apare un personaj ca Durand
care face curățenie într-o perioadă de criză și introduce o metodă simpli cată,
limitativă dar inteligibilă pentru tinerii profesioniști care trebuiau să dea răspuns
atât comenzilor de arhitectură cat și comenzilor care priveau infrastructura într-o
Franța a ată în plină transformare, în zorii modernității așa cum o înțelegem noi
astăzi, producând o fractură evidentă cu tradițiile anterioare.
Aceste momente sunt extrem de importante În evoluția unei profesii pe care o
practicăm și astăzi.
Așa debutează de fapt secolul al 19-lea, un secol care este unul al con ictelor. El
debutează în Franța care rămâne una dintre cele mai importante nuclee dătătoare
de ton în arhitectura europeană sub auspiciile acestor două scrieri de arhitectură:
tratatul lui Rondelet care privește partea tehnica și tratatul care încearcă sa livreze
o metoda a lui Durand - ambele strângând experiențele secolului al 18-lea și
încercând să dea tonul unui secol al 19-lea care este unul al contradicțiilor, al
contrastelor dintre cei care se uitau spre trecut și cei care priveau încrezător spre
viitor, un secol al con ictelor dintre cultura europeană aristocratica fundamentata,
tradiționalistă, conservatoare și lipsa de cultură, super cialitatea unei burghezii
a ată în plină ascensiune (aici se naște con ictul dintre ra namentul aristocratic și
chiciul burghez. Atât timp cat burghezia se uită înspre trecut, ea patronează în
mare parte un chici care nu face altceva decât să îi adape snobismul.)
fl
fl
fl
fi
fl
fi
fi
fl
fi
fi