Curs 2

Povestea asta cu sistemul de proporții nu este altceva decât un semn al xaței

oricărui creator în ceea ce privește rețeta astfel încât să ajungă la un rezultat
satisfăcător sau mai mult să e apreciat din plin. Este o poveste diversa care se
găsește în mai multe momente în istorie sub diverse forme. Iată, de la renaștere și
până în secolul al 19-lea focusul a fost pe ceea ce înseamnă tradiție clasică Și
ceea ce înseamnă ordin de arhitectură și maniera de utilizare a lui astfel încât
rezultatul să e unul apreciat.

Astăzi vom începe să discutăm despre fundamentele teoretice, despre acele

scrieri, dezbateri, idei de arhitectura și mai ales de teorie a arhitecturii care au
fundamentat ceea ce se cheamă generic Neoclasicism – noul clasicism – adică o
privire, o nouă interpretare adaptată modernității a tradiției clasice. Sub titlul de
Neoclasicism ind reproduse opere de arhitectura de la jumătatea secolului al 18-
lea, adică de pe la 1750 și până în a doua jumătate a secolului al 19-lea poate
chiar sfârșit de secol; deci 150 de ani, de la 1750 până în jur de 1900; arhitectura
europeană care s-a întors spre modelul clasic este denumită generic sub numele
de Neoclasicism.
Ar merita aici să discutăm foarte pe scurt despre acest termen. El apare la sfârșitul
secolului al 19-lea și nu desemnează un stil ci o sumă de căutări, de realizări care
au ca numitor comun încercarea de a interpreta din perspectivă asumat modernă
tradiția clasică, separându-se atât la nivel declarativ cât și prin realizări de baroc.
Așadar neoclasicismul nu este un stil care reînvie, ci este mai degrabă un curent.
Fundamentele teoretice ale neoclasicismului se construiesc pe această moștenire
a dezbaterilor de la sfârșitul secolului al 17-lea prin voci, cum a fost cea a lui
Perrault, ce susțineau falsitatea unui sistem de proporționare, dimensionare, de
compoziție a ordinului clasic x. Perrault susținea că ecare arhitect, pornind de la
modele consacrate și-a găsit propriul drum privind spre arhitectură clasică. Fiecare
privește lucrurile într-o manieră rațională și preia din trecut ceea ce i se pare că
este argumentat, justi cabil pentru propriul demers.
Bazându-și scrierile pe teoria lui Perrault, apare Jean-Louis de Cordemoy, care
publica la 1706-1714 un mic tratat de arhitectura care făcea referire global la arta
de a construi. Din start el recunoaște că se bazează pe punctul de vedere rațional
al lui Perrault Și încearcă să construiască o critică rațională, lucidă, logică a
realizărilor barocului târziu încercând să explice de ce această linie deschisă de
baroc ajunge să e una abuziva din perspectiva reîntoarcerii la clasicism; încearcă
să explice de ce barocul diluează raționalitatea și rațiunea de a exista a ordinului
de arhitectură. Cordemoy este un cleric, călugăr, este un personaj cultivat, care nu
a practicat arhitectura dar s-a interesat de ea. Cu toate asta el este capabil să dea
tonul scrierilor teoretice de arhitectură care vor schimba cursul abordărilor
arhitecturii clasice.
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
 Iată un călugăr care are capacitatea de a pune în scris o teorie coerentă care se
desprinde de tradiția Vitruviana și care reușește să marcheze un pas important în
această reorientare a modului în care se face arhitectură bazându-se pe ordinul
clasic.
Momentele importante ale arhitecturii de multe ori sunt ilustrate de intervențiile
unor personaje care nalmente nu au nimic de-a face cu arhitectura. În Tratatul său
el critică destul de agresiv unul dintre exemplele foarte importante ale arhitecturii
barocului târziu – biserică San Pietro - pe care o vede ca ind un precedent
periculos pentru evoluția acelei arhitecturi care este inspirată de clasicism.
Totodată el critică și realizări foarte gustate de public, mult mai apropiate de el
cum este exemplul pe care îl vedeți aici în imagine - biserica Val-de-Grace din
Paris - critica lui subliniind mutațiile pe care barocul le introduce în utilizarea
limbajului clasic, mutații care din perspectiva barocă aveau rolul de a crea
scenogra i impresionante, capabile să producă un impact foarte puternic asupra
privitorului prin opulenta, bogăție și mai puțin prin raționalitatea structurii,
sobrietatea ei, manieră originală de interpretare a logicii inițiale de utilizare a
sintaxei clasice.
fi
fi
fi
La 1540, sub impactul extrem de puternic al reformei religioase, la Nantes in
Franța este dată strângerea tuturor înalților clerici din Europa, romano catolici,
pentru formularea unor direcții general valabile, de conduită, de predicare romano-
catolica pentru recâștigarea tuturor acelora care renunțaseră la subordonarea față
de Roma adoptând reforma.
La 1517 un preot german de la Wittenberg, a șa pe porțile bisericii unde slujea el,
90 de teze care criticau abuzurile bisericii Romano Catolice și ale papalității în
special. Unul dintre punctele cele mai dureroase era acela care critica felul în care
biserica câștiga bani prin vinderea de indulgente, adică vinderea iertării păcatelor.
Banii câștigați sunt folosiți în mare parte pentru șantierul de la San Pietro din
Roma. Acest preot german pe nume Martin Luther, prin a șare a acestor 90 de
teze pe porțile bisericii, declanșează reforma religioasă, reforma bisericii
occidentale, o biserică care până la momentul despre care discutăm privise
prioritar înspre Roma și înspre capul bisericii romane – papa.
Reforma se propagă cu o viteză destul de mare în special în spațiul german și dă
naștere unor dezbateri care mai de care mai vehement împotriva exceselor, a
abuzurilor Romano catolicismului, dând naștere unor ramuri altele decât cea ale
cărei baze au fost puse de Martin Luther, bisericile reformate ind mai multe decât
cea luterană – cea evanghelică, cea calvină. Reforma ajunge într-un interval de
doar câteva decenii să producă efecte până în estul extrem al civilizației europene,
al Transilvaniei de astăzi etc, zone întregi aderând la reformă implicit ind pierdute
de romano catolicism.
fi
fi
fi
fi
La 1540, prin aceasta întâlnire de la Nantes, sunt puse bazele strategiilor pe care
biserica romano-catolica urma să le urmeze pentru recâștigarea cel puțin a unei
părți din credincioșii pierduți. Unul dintre instrumentele importante folosite de
romano catolicism pentru răspândirea a ceea ce s-a numit contrareforma a fost
ordinul călugărilor iezuiți. Un alt instrument folosit de romano catolicism și discutat
îndelung la Nantes in 1540 a fost arta și arhitectura – cum poți prin artă și
arhitectură să recâștigi încrederea credincioșilor. Scenogra ile învăluitoare baroce
exagerate din punctul de vedere al ornamentației ind de fapt unul dintre aceste
instrumente prin care credinciosul simplu, incult poate sedus, poate recâștigat
în comunitatea enoriașilor Romano catolici. Prin dezbaterile de la Nantes se pun
practic bazele acestei noi direcții de abordare, o abordare care lasă în urmă
rațiunile structurale, de lucru cu ordinul de arhitectură, abordând exact reversul –
cum fac excesul astfel încât efectul asupra privitorului să e unul direct și să e
extrem de puternic și să aibă efectele sperate.
Deci din start punctul de plecare al barocului este unul care nu ia în niciun fel în
calcul teoriile care se voiau raționale, lucid construite ale reîntoarcerii la clasicism.

Prin contrast, iată, tot un iezuit de la începutul secolului al 18-lea, pune în discuție
felul în care limbajul clasic ajunsese să e manipulat de către arhitecții
reprezentanți ai barocului. Un iezuit pune sub semnul întrebării valabilitatea
realizărilor de la Vatican a bazilicii San Pietro, altfel un monument Central al
barocului și un monument prețuit de întreaga lume Romano Catolică.
Dacă vă uitați la poza aceasta, lăsând la o parte fațada principală care descinde
din acea schemă pe care o punea la punct Palladio, la interior, la felul în care
colateralele sunt separate de nava centrală, vedeți că discutăm de niște pile
masive care au rolul de a susține o boltă cu o deschidere considerabilă, pile
masive care au colate practic pe suprafețele lor ordine de arhitectură care nu mai
au nicio legătură cu rațiunea ordinului de arhitectura, ci devin simple elemente
ornamentale contrazicând practic principiile fundamentale ale clasicismului.
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
Cum a pus-o în operă, cum a înțeles sa modeleze arhitectura pornind de la acest
Element de vocabular, ordinul de arhitectură, diferă de la epocă la alta. Înțelegerea
schimbărilor pe care arhitectura le suferă prin prisma înțelegerii și a asumării
diferite a ordinului de arhitectura da evoluția pana in prezent.
Cordemoy este deci unul dintre cei care pune bazele teoriei neoclasicismului, acea
teorie care încearcă să se uite rațional spre origini, origini la care arhitectura
europeană încearcă să se întoarcă sărind peste aceasta etapa în care Renașterea
târzie, manierismul, barocul înțelege sa devieze de la regulile clasicismului.
Este o epocă în care elitele intelectuale europene Încearcă să aibă o privire de
ansamblu, rațională, pozitivă asupra trecutului – un trecut care nu se mai compune
doar din niște frânturi de tradiție ci se compune dintr-un amalgam foarte complex
de cunoștințe, cunoștințe care încep să e asumate dintr-o cu totul altă
perspectivă ( științi că ).
Aici în imagine aveți un proiect extraordinar care începea să evolueze în prima
jumătate a secolului al 18-lea ind de nitivat în a doua jumătate la 1772, respectiv
scrierea unei enciclopedii, sau așa cum spune titlul, unui dicționar rațional a
științelor, al artelor și ocupațiilor umane.

Este un proiect inițiat și condus de doi francezi - Denis Diderot și Jean le Rond
D'Alembert - Care inițiază scrierea acestei enciclopedii care se vrea o lucrare care
să însumeze întreaga cunoaștere umană; cunoaștere umană care este împărțită în
trei secțiuni: cunoștințe care intră sub imperiul memoriei, cunoaștere umană în
sfera raționalului, cunoașterea umană care se înscrie în sfera imaginației.
fi
fi
fi
fi
În această ultimă categorie ind cuprinse și artele dominate din perspectiva celor
doi: arta poeziei - arta suprema, alături de muzică, sculptură, gravură, care aveau
ca rol impresionarea simțurilor. Aici se înscrie și arhitectura civilă prinsă in acest
tablou al cunoașterii raționale umane.
Deci încet, încet, iată, pornind de la Perrault, arhitectura este pusă într-o
perspectivă nouă, rațională, o arhitectură care este dominată de prezența
componentelor arhitecturii clasice dar care sunt privite dintr-o perspectivă alta
decât a făcut-o barocul.

Continuând cumva linia deschisă de Cordemoy, un alt iezuit, de această dată din
Italia – Carlo Lodoli - duce lucrurile într-o direcție mult mai curajoasă în cadrul
cursurilor pe care le ținea la Veneția tinerilor nobil care se pregăteau în școala
iezuită. Acest Carol Lodoli, În cursurile de matematică pe care le ține la Veneția,
introduce noțiuni de arhitectură, aceste noțiuni ind predate dintr-o perspectivă
rațională, științi că sub această umbrelă generală a matematicii. El nu scrie efectiv
o teorie de arhitectură, însă formulează idei teoretice care sunt publicate spre
jumătatea secolului al 18-lea de discipolii lui sub denumirea de “elemente de
arhitectură lodoliane”, adică un soi de mini tratat de arhitectură care cuprinde
aceste idei foarte îndrăznețe.

El bate monedă pe coruperea arhitecturii clasice de către baroc propunând de fapt

o nouă linie a arhitecturii, o linie care se bazează pe conformarea produsului de
arhitectură funcțiunii căreia acesta trebuia să îi corespundă pe deoparte și
conformarea arhitecturii naturii materialelor folosite pe de altă parte.
fi
fi
fi
Deci practic întreaga teorie a lui Lodoli se bazează pe aceste două direcții majore:
arhitectura generată de răspunsul dat utilizării și arhitectura sau forma arhitecturală
care se conformează naturii materialelor de construcție folosite. Idei extrem de
îndrăznețe mai ales pentru teorie de arhitectură la jumătatea secolului al 18-lea, un
moment în care funcțiunea și materialul scăpau oricăror preocupări ale creatorilor
de arhitectură care erau focalizați pe răspunsuri dat gustului o cial etc. Din punctul
de vedere al lui Lodoli, ornamentația, deci atributul expresiv al arhitecturii, nu face
altceva decât sa exprime subiectivismul creatorului.
Printre acești pași către o arhitectură rațională obiectivă, din punctul de vedere al
lui Lodoli, ceea ce contează este înțelegerea funcțiunii și conformarea naturii și
posibilităților pe care le deschide utilizarea unui anumit material de construcție.
Deși este foarte modern prin scrierile lui, prin concepția pe care o promovează în
ceea ce privește arhitectura, Lodoli nu dă rețete, indicații clare privind această
nouă arhitectură. Deși e radical, el nu propune variante care să înlocuiască acele
mutații pe care le condamnă, pe care le promova barocul.

Mai departe, în aceeași perioadă, un alt iezuit, ducând mai departe ceea ce
încerca să discute Cordemoy, a fost Marc Antoine Laugier care publica, într-o
prima faza la 1753 anonim și mai apoi la 1755 asumat, așa numitul “eseu despre
arhitectură” care se constituie într-o teorie extrem de concentrată de arhitectură și
care vorbește de noul drum pe care ar trebui să îl parcurgă acea arhitectură de
tradiție clasică care vrea să se sustragă decorativismului ieftin baroc, care vrea să
se sustragă rigidității absurde a teoriilor de arhitectură renascentistă și post-
renascentistă.
fi
Această imagine este probabil cea mai publicată imagine dintr-un tratat de teorie
al arhitecturii, devenind o imagine iconică a începuturilor modernității – aceea
modernitate care se construiește pe reîntoarcerea la punctul inițial, punctul 0,
momentul în care se face trecerea rațională, rească de la adăpostul natural la
adăpostul arti cial construit de mâna omului, deci la momentul acela de trecere
spre ceea ce poate de nit drept arhitectură.

Aveți în această imagine, realizată de un gravor francez, adăpostul inițial, coliba

primitivă, care din perspectiva lui Laugier este modelul esențial al oricărei
arhitecturi, adăpost care ia naștere într-un demers resc de folosire a ceea ce
oferă natură din punct de vedere al materialului de construcție, punând astfel,
printr-o abordare extrem de rească, de naturală și rațională, acele scheme logice
pe care grecii mai târziu o vor în ra na generând acele exemple de perfecțiune
arhitecturală materializate în templele din perioada clasică. Și aveți aici de fapt
povestea adăpostului inițial - sprijinele verticale, elementele portante care susțin
un acoperiș în două ape, dispunerea elementelor de lemn generând acele
componente care mai târziu, prin ra nare, vor constitui elementele componente ale
ordinului de arhitectură, formată din coloana cu bază + capitel și antablament, cu
toate acele elemente de detaliu care pentru multă vreme au fost considerate ca
derivate ale unor construcții arhaice de lemn.
Marc Antoine Laugier ind rațional, iată, în ceea ce propune, întoarcerea la coliba
primitivă, la felul rațional de a construi, la rescul în arhitectură, subliniază și
importanța înțelegerii parcursului pe care l-a avut arhitectura până în secolul al 18-
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
lea atrăgând atenția asupra unui moment de maximă raționalitate, respectiv asupra
etapei gotice pe care el o vede ca ind o sursă extraordinar de importantă de
inspirație în ceea ce privește rezolvarea rațională a structurilor. El este unul dintre
cei mai timpurii teoreticieni de arhitectură din occident care, deși promovează
modelul clasic, el se întoarce și subliniază importanța extraordinară pe care a avut-
o și o poate avea în continuare goticul, nu din perspectiva detaliilor decorative, a
limbajului, cat din perspectiva raționalității de ansamblu. Ca să vedeți cam cum își
punea el problema în deschiderea eseului de arhitectură, o frază din Tratatul lui:
“Toți modernii, cu excepția lui Cordemoy, nu fac altceva decât să îl comenteze pe
Vitruviu, urmărind-ul fără ezitare în rătăcirile sale (* deci din start el încearcă să se
desprindă de aceea teorie sau tradiție teoretică care se întoarce obsesiv la
Vitruviu, la atributele arhitecturii*). Spun cu excepția domnului Cordemoy; acest
autor, mai profund decât majoritatea celorlalți, a întrezărit adevărul care pentru alții
era ascuns. Tratatul sau de arhitectură este extrem de scurt dar conține principii
excelente și vederi extrem de chibzuite”.
Deci el bate monedă pe această idee a gândirii raționale, lucide, obiective a
trecutului. Hai să lăsăm tradiția. Avantajul acestui personaj, a lui Vitruviu, este
acela că este singurul care s-a păstrat până în prezent. Deci este o poziție extrem
de matură în a privi înspre trecut. “Putea, dacă le dezvolta ceva mai mult -
vorbește de Cordemoy - să tragă concluzii ce ar răspândit cu mare lumina in
obscuritățile artei și ar izgonit ignoranta supărătoare care face ca regulile ei sa
para arbitrare”.

*Oamenii aceștia scriu aceste tratate sau idei teoretice, timp in care se pun bazele
modernității, într-o perioada in care la noi erau fanarioții.*

Laugier este partizanul unei reîntoarceri la origini, la înțelegerea arhitecturii grecești

antice despre care el vorbește destul de mult in eseul sau. Chiar promovează
modelul grecesc deși nu a avut niciun contact cu arhitectură Greciei antice. De
altfel, foarte mulți dintre cei care vorbesc despre modelele de perfecțiune ale
realizărilor grecilor nu avuseseră ocazia să vadă un monument de arhitectura
greaca antica.
Eseul lui Laugier S-a bucurat de o mare popularitate de când a apărut ind tradus
în germană, în engleză concomitent cu apariția celei de-a doua ediții în franceză in
1755. Într-o lume în care circulația tipăriturilor era extrem de limitată iată, în
occident în Franța, Anglia, spațiul german și cel italian, discutăm de literatura de
specialitate, traduceri, publicații, deci discutăm totuși o lume care se mișcă în
direcția modernității așa cum înțelegem noi astăzi; dezbaterea ideilor, texte
teoretice, lucruri care sunt apanajul modernității – o modernitate care ajungea să
producă efecte spre exemplu în zona de periferie a culturii europene, În spațiul
romanesc abia după 1850, deci decalajul este de cel puțin un secol între noi și
occidentali.
Aceeași idee centrala a nevoii de reîntoarcere la adăpostul inițial, dacă în ediția în
franceză discutăm de adăpostul inițial văzut ca un soi de formă derivată resc din
natură, mult mai tectonici, mult mai ancorați în realitate, englezii propun o imagine
a adăpostului primitiv văzut ca un artefact uman, deci discutăm de o construcție
umană făcută de mâna omului, în care iată, în imagine ecare dintre acești oameni
fi
fi
fi
fi
fi
fi
goi care muncesc Îndeplinește o ocupație specializată, obiectul nal rezultat ind
de fapt o formula foarte apropiată de ceea ce avea să devină mai târziu templul
grecesc.

Templu grecesc care rămâne undeva izolat în timp, idealizat de scrierile lui Vitruviu,
idealizat de scrierile din renaștere care se bazează pe Vitruviu dar complet străin
occidentalilor. Pana la 1821 Grecia a reprezentat o provincie săracă și exploatată
din plin a imperiului Otoman, În capătul celălalt de Europa, o zonă puțin accesibilă
occidentalilor, o zonă care încet, încet a ajuns să rămână pe fundal, toată gloria
antică dispărând sub straturile succesive de cultura bizantină, otomană.

Una dintre trăsăturile esențiale ale curentului neoclasic, această atitudine de

redescoperire a antichității a fost atitudinea sau metoda arheologică de explorare a
trecutului. Adică expirarea direct de la sursă, prin releveu, prin cercetare, prin
reconstituire pe baza releveului. Așadar pentru mulți dintre cei care sunt încadrați
în ceea ce numim noi astăzi neoclasicism, arheologia a reprezentat un instrument
esențial în demersul pe care l-au făcut ei.

Ca să înțelegeți despre ce vorbesc, hai sa luam cazul nostru, astăzi. Poți să te

raportezi la exemple de arhitectură de notorietate pentru momentul contemporan
uitându-te pe Instagram sau pe Pinterest etc, poți la fel de bine să te raportezi la
lucrurile astea vizitând exemplele despre care discutăm, ideea ind să înțelegi
exact de la sursă experimentând această arhitectură. Una este să asculți și să
încerci să deduci forma arhitecturii care îți este dată, promovată prin intermediul
fi
fi
fi
textului descriptiv sau a unei imagini cu toate neajunsurile ei, alta este să te duci la
sursa să faci propriile relevee să vezi de fapt cum este folosit limbajul clasic în
contextul diverselor momente din evoluția lui.

Și ajungem la această discuție despre ceea ce înseamnă circulația releveelor, a

informației gra ce într-o lume care privea obsesiv spre niște modele pe care de
fapt nu le cunoștea. Probabil cea mai timpurie reprezentare gra că a Partenonului
atenian este cea pe care o vedeți în imaginea din partea stângă.
Este un desen făcut de un anonim pentru a ilustra o retipărire a textului al lui
Ciriaco d’Ancona - un negustor care a făcut comerț între Italia și imperiul Otoman
și a ajuns la un moment dat la Atena - vorbim de secolul al 15-lea. Ajunge în jur de
1430 – 1440 și lasă în urmă un jurnal și o serie de schițe. Jurnalul devine consumat
de intelectualitatea din vest pentru că vorbește despre o lume despre care cu toții
priveau prin intermediul textelor, al poveștilor, în jurnal existând descrieri ale
monumentelor antice pe care le mai găsește încă în picioare În această lume
grecească a ate sub ocupație otomană. Tiparul încă nu exista în secolul al 15-lea,
deci discutăm despre copierea manuscrisului lui inițial cu o ilustrare inspirată de
schițele lui Ciriaco d’Ancona. Uitați-vă și voi la templul pe care îl vedeți în imagine
și puneți-l lângă ceea ce știți voi despre Parthenonul atenian – nu are nicio
legătură. Cum poate o astfel de schiță să reprezinte sursă de inspirație pentru
cineva care se ducea în zona nețurilor, a proporționarilor?
fl
fi
fi
fi
 Caption

În partea dreapta este un desen al lui Giuliano Da Sangallo inspirat de același

desen al lui Ciriaco d’Ancona care traduce felul în care, prin copieri succesive,
îndepărtarea de schița inițială ajunge să propage un secol și ceva mai târziu. Deci
din nou, imposibil de preluat ca sursă de informație precisa.

Și ajungem la acea poveste, a conștientizării faptului că toți acești mulți arhitecți

care construiesc își bazează demersurile pe propriile lor cercetări, pe propriile lor
feluri de a înțelege clasicismul într-o lume în care imaginea tipărită, imaginea care
să reproducă momente importante nu exista. Și de aici admirația față de toți acești
creatori de arhitectură care au reușit totuși să țină vie o tradiție artistică cu rădăcini
în antichitate.
Dacă ne mutam pe scară temporară cu aceste reprezentări, ele Încep să se
înmulțească odată cu apariția tiparului dar în aceeași zonă a inexactității
prezentării.
Iată aici, din 1682, un jurnal de călătorie în Grecia ilustrat, un jurnal datorat unor
personaje care din rațiuni comerciale ajung în estul Europei, care surprind din nou
Parthenonul și de această dată turnul vânturilor de lângă Acropola ateniana. Aveți
în partea stânga cele două reprezentări gra ce și în dreapta cele două
monumente. Să le pui în paralel realizezi de fapt imposibilitatea din a prelua din
aceste imagini, ele creând doar o imagine generală despre felul în care arată
aceste două monumente fără să îți furnizeze nici un fel de proporționări,
dimensionări și alte ra namente pe care se presupunea că orice arhitect își
bazează demersul.
fi
fi
 Caption

Altfel, ele sunt corecte în esență. Dacă ne uităm la Partenon, coloana dorică este
reprezentată fără bază, ceva ce este scăpat din vedere de occidentali, occidentali
care se uită tot timpul la doricul Roman, pe care îl au sub nas, doric care este mult
mai lansat decât masivul ordin doric grecesc. Ordinul doric român are fus, bază,
capitel, caneluri etc, e mult ltrat și foarte departe de antecedentele grecești.
La momentul la care cei doi - George Wheler și Jacob Spon - ajungeau în Grecia,
Parthenonul era întreg. Acesta a fost distrus în timpul con ictului dintre ota
venețiană și otomani pe la 1687, undeva la cinci ani după ce apare acest jurnal de
călătorie, când din greșeală venețienii scapă o ghiulea pe Acropola, in Partenon
ind depozit de praf de pușcă al otomanilor și monumentul explodează. De la
1687 și până astăzi lumea se chinuie să îl restaureze.
Mergând mai departe, scrierile încep să se înmulțească, imaginile încep să e din
ce în ce mai frecvente pe măsură ce ne apropiem de jumătatea secolului al 18-lea,
momentul în care încep să e puse bazele teoriei de arhitectură modernă.
Britanicii sunt cei care se avântă cu cel mai mult curaj în zona de est a Europei,
deci cei mai preocupați de antichități și de arheologia antichității ( de la această
preocupare pentru antichitate vine și termenul de anticar și nu face referire la cei
care sunt preocupați de salvarea cărților vechi, ci sunt preocupați de antichitate)
rămânând însă totuși cantonați într-o zonă a unor reprezentări încă departe de
realitate.
fi
fi
fi
fl
fl
fi
Richard Pococke prezintă o restituire a Partenonului departe de realitate. Mai mult
decât atât, denumește acest templu, dedicat în antichitate zeiței Atena, templul
zeiței Minerva, deci este departe de orice realitatea din teren si prin reprezentare și
prin atribuirea templului.

După 1750 englezii încep să întreprindă primele Expediții arheologice serioase în

Orient Care se încheie cu publicații de specialitate care merită să e luate în seamă
ca referințe, ca surse de inspirație. În peisajul dominat de britanici, francezii a ați în
concurență continua cu britanicii fac și ei propriile lor expediții în orient.

Cea mai fructuoasă și cea mai dezbătută, popularizată expediție a francezilor în

zonele din antichitate ocupată de greci ind cea a lui Jaques-Germain Sou ot. El
nu are resursele să ajungă în Grecia, în schimb face o expediție în sudul Italiei, în
apropiere de Napoli, unde, marinarii de pe vasele care parcurgeau în apropiere de
țărmul italian, a aseră că ar existat un sit cu ruine antice. Finalmente acest sit
este adus la lumină de exploratori care nu mai vin pe mare, ci vin pe continent,
exploratori care sunt îmboldiți de recentele deschideri de cercetări la cele două
șantiere arheologice care până în ziua de astăzi rămân extrem de importante
anume Pompei și Herculane- Două așezări antice acoperite de cenușă erupției
Vezuviului din 79 era noastră, deci la începutul perioadei romane imperiale. Unul
din acele șantiere este deschis la 1738, celălalt la 1748 stârnind curiozitatea
intelectualilor europeni, aducând în prim plan niște descoperiri absolut fabuloase
care aruncau o nouă lumină asupra felului în care trăiau romanii în perioada
imperială.
fl
fi
fi
fi
ffl
fl
Cu această ocazie, zona devine un loc de pelerinaj. Din acea zona, de pe mare se
observă existența vechii colonii grecești - Poseidonia, actualul Paestum - care este
explorat și cu piciorul, deci venind pe continent. Primul care face releveu aici ind
Jaques-Germain Sou ot, arhitect a at în anturajul regal și trimis la Paestum să
realizeze relevee exacte ale ruinelor păstrate aici. Ruinele păstrate erau cele ale
unor Temple grecești construite de coloniști greci, În partea de sud a Italiei.

Releveele sunt publicate la scurt timp după de către Gabriel Pierre Martin Dumont
care îl însoțise pe Sou ot in expediția sa, publicarea releveelor stârnind surpriză în
rândurile arhitecților pentru că pentru prima dată În istorie, occidentalii vedeau
cum arată un templu doric din perioada de sfârșit a etapei arhaice, începutul
perioadei clasice. Doricul ind masiv, coloana ind lipsită de bază, cu un
Intercolonament destul de zgârcit, toate departe de aceea elansare pe care o
promova ordinul doric Roman. Doricul grec nu este o poveste nă, relaxată,
șlefuită care se articulează pe baza construcției prin pro latura care constituie
baza coloanei. Toată povestea asta în ochii occidentalilor a stârnit o surprinză și a
reaprins dezbaterile despre nevoia de întoarcere, cunoaștere direct de la sursă a
acestui mult dezbătute arhitecturi antice. O cunoaștere de la sursă care devine
obligatorie în perioada de formare a oricărui intelectual - așa numitul “Le Grand
Tour”.
ffl
ffl
fi
fl
fi
fi
fi
fi
Povestea aceasta cu “Le Grad Tour” ajunge să e una esențială în dezvoltarea
oricărui intelectual Europa mai ales a arhitecților. Majoritatea personajelor și
personalităților despre care vom vorbi au trecut prin acest Grand Tour. Plecau de
acasă cu resurse minime și în câțiva ani făceau un tur În care trebuiau să ajungă în
partea de sud a Europei, în zona mediteraneeană în care în orise cultura clasică.
Unii reușeau să ajungă până în est, în zona Croației de astăzi, chiar Grecia, iar
marea majoritate se rezumau la contactul cu vestigiile romane antice in spațiul
italienesc, sudul Franței etc.
Acestea sunt niște picturi ale lui Giovanni Paolo Panini, cu această xație pentru
panoramele ruinelor antice, iar în partea stângă jos Johann Wolfgang Von Goethe
picta in timpul pelerinajelor sale in Italia in cadrul acestei etape obligatorii de
pregătire.

In mediile acestea ale tinerilor preocupați de acest Grand Tour, de cunoașterea

prin intermediul călătoriei, a unei arheologii, încep sa ia naștere primele cercuri de
dezbatere care vor da naștere unor societăți colective in sânul cărora încep sa e
puse bazele unui studiu științi c al antichității, in paralel cu acele instituții care
controlau pana in nal cunoașterea culturii clasice cum era spre exemplu
Academia regală de arhitectura de la Paris.
Dacă francezii sunt adepții instituționalizării, englezii au fost foarte relaxați. Au
funcționat pentru foarte lungă perioadă fără școli de specialitate, transmițând tot
prin intermediul unei extrem de bogate palete de Societății Regale puse sub
patronaj regal și au diseminat știința de a construi, invenții, progresul tehnologic
etc. Iată că și în această perioadă de început al secolului al 18-lea au făcut la fel.
fi
fi
fi
fl
fi
fi
Dacă francezii aveau Academia regală de arhitectură ca organism specializat
instituțional, patronat de rege care stabilea etalonul, În Anglia undeva în jur de
1730 ia naștere Society of Dilettanti, adică societatea pasionaților de antichitate
din care făceau parte ca membrii tineri nobil sau tineri din lumea burgheză înstărită
pasionați de antichitate, un soi de cerc de dezbatere despre antichitate ai cărui
membri erau anticari și care reușesc într-o scurtă perioadă de timp să se
echilibreze inclusiv din punct de vedere nanciar și să anunțe undeva în jur de
1750 o foarte amplă expediție în spațiul grecesc, expediție care viza relevarea
monumentelor antichității și nalmente publicarea unui material care sa devină
baza de lucru.

Prinzând ideea, francezii au zis “noi nu suntem mai proști” motiv pentru care l-au
trimis pe unul dintre reprezentații Academiei Regale franceze - Julien-David le Roy
- foarte bun desenator și la momentul respectiv, la 1755 profesor de istorie a
arhitecturii la aceasta academie. Cu o nanțare fabuloasă, Julien-David le Roy
pleacă in Grecia ca sa o ia expres in fata englezilor; se întoarce după 2 luni de stat
in Grecia cu un număr impresionant de desene pe care le publică foarte rapid în
anul următor. Desenele sunt totuși pline de erori pentru că nu avusese nici timp
nici cum să releveze monumentele antice însă ele sunt foarte frumos executate;
până în ziua de astăzi rămâne de etalon pentru reprezentarea de secolul al 18-lea
a monumentelor antice introducându-i pe francezi În atmosfera gustului grecesc
mai degrabă decât cunoașterea efectivă a monumentelor antice.
fi
fi
fi
In schimb, Society of Dilettanti și reprezentanții acesteia sunt trimiși în Grecia, sunt
luați prizonieri, fac pușcărie și după un an reușesc să ajungă în Grecia, schimbând
1000 și una de ambarcațiuni - o Grecia care la momentul respectiv era provincie
otomană. Cei doi au fost James Stuart și Nicholas Revett. Ei stau doi ani în Grecia
și fac releveu după releveu, exacte, precise după monumentele antichității.
Lucrarea lor a ajuns nalmente să e unul dintre cele mai valoroase materiale
pentru exactitatea măsurătorilor.
Ei au tot soiul de aventuri în Grecia pentru că, într-o lume otomană, apar doi care
încep să măsoare coloane; sunt suspectați că sunt spion britanici motiv pentru
care mănâncă și în Grecia pușcărie.

Voi trebuie să realizați cam cum s-a construit modernitatea și ce efort a fost a celor
de a cunoaște detaliile unei antichități atât degustate și de populare în occident.
Într-o lume în care ruinele antice erau practic absorbite în construcțiile de uz curent
ale otomanilor, într-o lume în care în Partenon funcționa o moschee, apar doi
nebuni cu niște instrumente rudimentare care încearcă să realizeze relevee dele
prin care să producă un material pe care să se bazeze ceea ce făceau occidentalii
în practica curentă. Cam asta se întâmpla la 1750.
fi
fi
fi
Ce aveți aici în imagine sunt măsurătorile lor de la Turnul Vântureilor.

Tot din cartea celor doi, releveul de la Partenon, un releveu del dar și o punere în
context a monumentului antic și vedeți în imaginea din stânga jos ruinele
Partenonului în interiorul cărora a fost construită întâi o biserică și mai apoi
biserica convertită de otomani în moschee.
fi
Deci practic locul și-a păstrat asocierea sacră dar în timp utilizările au fost foarte
diferite. De altfel, povestea Acropolei este absolut fabuloasa - era un sat întreg pe
Acropola. Ce vedeți in imagine e Parthenonul privit pe o uliță dintre case.
Redescoperirea Atenei de către occidentali dintr-o perspectivă fotogra că nouă
sunt absolut spectaculoase.
O restituire idealizată a Acropolei ateniene în partea de jos și detalii de la
Erechteion - templul rămas in istorie ca etalon pentru ironicul grecesc antic și
pentru ilustrarea acelei substituții a coloanelor cu elemente antropomorfe -
cariatidele.

Tot englezii sunt și primii care pun în practică, din această perspectivă a
neoclasicismului, descoperirile arheologice din aceste incursiuni în lumea
mediteraneeană, separându-se e vizibil de excesele exuberanței ornamentale a
barocului. Ce vedeți aici este un exercițiu de pavilion de grădină – grădinile care i-
au obsedat și îi obsedează pe britanici - sub forma unui templu realizat de James
Stuart, un Exercițiu de punere in practica a doricului grecesc (doric grecesc care
este suprapus unei proaste înțelegeri de altfel a templului grecesc - dacă va uitați,
templul rămâne in formula romană in care zona din fata este deschisă iar cea din
spate este închisă) in schimb doricul este corect pus in aplicare departe de toate
acele povesti trucate vizual pentru a avea un alt soi de efect de către arhitecții
barocului.
fi
Morala poveștii este aceea ca va trebui sa încercați sa observați realitatea din jurul
vostru cu ochii viitorului profesionist și nu cu ochii consumatorului de Net ix,
Pinterest etc.
fl