istoria

urbanismului 2
s2
Mihai Danciu
Curs S1-S7
Evaluare curentă/periodică 1
 Renaștere / Baroc / Camillo Sitte / Orașul
industrial / Orașul grădină / Neo-baroc / Orașul
turnurilor / Funcționalismul / Orașul de pe
autostradă / Orașul antreprenorial / Orașul
metropolitan / Orașul rezilient
 Renașterea
adaptarea țesutului medieval la noile idealuri
orașul ideal / orașul colonial
Context socio-economic și politic

Perioada permergătoare
Renașterii (Evul Mediu
târziu secolele XIII-XIV) reprezintă
pentru orașele Europei de Vest,
dar mai cu seamă pentru orașele
italiene, o perioadă de bunăstare
și dezvoltare accelerată.
Context socio-economic și politic
Caracteristici:
• creșterea semnificativă a
numărului de locuitori ai
așezărilor urbane (în secolul al
XIII-lea, populația Florenței
crește de la 50.000 la 100.000
locuitori);
• afirmarea negustoriei în
defavoarea breslelor
meșteșugărești;
• intrarea în legalitate a rețelelor
de cămătărie, prin transformar
ea acestora în bănci, capabile
să gestioneze noul capital
rezultat din schimburile
comerciale;
• afirmarea conceptului de credit
financiar, ca instrument de bază
în dezvoltarea societății.
Context socio-economic și politic
Consecințele acestor mutații: • apariția unui nou program
• concentrarea treptată a puterii de arhitectură - clădirea de
în mâinile câtorva familii birouri (în italiană uffizi),
bogate, care administrează noul necesar în vederea acomodării
sistem bancar și acordă noii clase de funcționari care lu
privilegii în mod discreționar; crează în sectorul financiar-
• înlocuirea treptată a sistemelor bancar.
de guvernare ale orașelor
medievale, de tip comunal, cu
regimuri totalitare, denumite în
mediul italian tiranii;
Context cultural și filosofic
Pe fondul abundenței și bunăstării
economice, ce caracterizează
mediul italian al sfârșitului de Ev
Mediu, ia naștere, la Florența, o
nouă generație de gânditori și
artiști, care aduc în prim-plan
concepte precum:
• plasarea omului în
centrul universului (concept
definitor al curentului de
gândire umanist);
• redescoperirea valorilor
Antichității (simetrie, proporții
ideale, ierarhii între elementele
vizuale, regularitate și ordine în
expresie);
• reprezentarea cât mai fidelă a
realității (facilitată și de noile
descoperiri științifice).
Arhitectul
• Spre deosebire de perioada
Evului Mediu, când arhitecții își
derulau activitatea pe șantier,
ca membrii ai breslei masonilor
(breasla constructorilor în
piatră), în Renaștere se produce
o separare clară între procesul
de execuție și activitatea de
proiectare;
• Arhitectul devine astfel
un specialist de înaltă clasă,
apreciat nu doar pentru
abilitatea de a transpune în
practică o idee, ci și pentru
modul de prezentare
a proiectului propriu-zis (atât la
nivel de imagine, cât și printr-un
discurs iscusit);
Arhitectul
• La fel ca și artiștii plastici, filosofii
și muzicienii din epocă, arhitecții
nu își mai pun talentul
în serviciul comunelor, ci
lucrează direct
pentru comanditari privați;
• Acest lucru conduce la o
mobilitate crescută în rândul
arhitecților, care „migrează”, mai
ales pe teritoriul Italiei, acolo
unde li se oferă de lucru, ducând
cu ei noile valori estetice și
principii de proiectare.
Arhitectul
• Începând cu secolul al XV-lea, se
generalizează așadar ideea
necesității elaborării unui proiect
înainte de începerea șantierului,
materializat prin schițe, planșe
de prezentare și machete;
• În elaborarea proiectului,
arhitectul ține cont de noile
principii agreate în epocă,
căutând să transpună
în conformarea clădirilor
și ansamblurilor urbane
imaginate conceptul de simetrie
biaxială, proporțiile ideale,
precum și o regularitate a
formelor;
Arhitectul
• Aceste concepte se aplică la
toate nivelurile de intervenție,
de la obiecte decorative, la
clădiri de locuit, ansambluri
construite și chiar orașe în
întregimea lor.
Idealurile urbanismului renascentist
• Ca o sintetizare a principiilor de
proiectare renascentiste, în
anul 1464 apare Tratatul de
Arhitectura al lui Filarete, care
stabilește modul de conformare
al unui oraș ideal, înțeles ca o
transpunere în realitate a
Ierusalimului ceresc;
• Dat fiind însă faptul că
la momentul respectiv
(jumătatea secolului al XV-lea)
Europa Occidentală era deja
urbanizată, iar orașele existente
erau, în majoritate, funcționale,
cele mai multe
operațiuni urbanistice
se rezumă, pentru început,
la intervenții punctuale
în țesutul existent;
Idealurile urbanismului renascentist
• Aceste intervenții sunt realizate
fie în vederea finalizării
lucrărilor începute anterior, fie
prin inserarea de noi clădiri și
ansambluri urbane de mici
dimensiuni, configurate în raport
cu noile principii de proiectare.
Intervenții specifice în țesut
• finalizarea șantierelor începute
în perioada medievală;
• extinderea și adaptarea
construcțiilor existente;
• realizarea de construcții
efemere, cu rol scenografic și
de reprezentare, cu ocazia unor
evenimente celebratorii;
• inserarea de construcții noi în
țesutul existent, cu rol
de reprezentare la nivel urban;
• amplasarea de statui și alte obiecte
cu rol decorativ și de reprezentare
în spațiul urban;
• remodelarea unor spații urbane
existente / crearea de spații urbane
noi (piațete, străzi) în conformitate
cu noile principii;
• trasarea de axe urbane în țesutul
medieval;
• extinderi ale țesutului construit,
realizate în acord cu principiile
renascentiste.
Finalizarea șantierelor
medievale
Cupola Domului din Florența
• Proiectată de arhitectul Filippo
Brunelleschi, pentru a încheia lucrările
de construcție ale Catedralei din
Florența, începute în anul 1296;
• Finalizată în anul 1436, cupola
reprezintă materializarea inovațiilor
epocii, atât la nivel formal, cât mai ales
la nivel structural;
• „Triumfal centru de greutate al orașului,
deopotrivă emblematic și spectaculos”
(Carlo Cresti).
Operatiuni pe
cladirile existente
CAPELA PAZZI, S. CROCE,
FLORENȚA
• Proiectată de arhitectul
Filippo Brunelleschi, ca
extindere a bisericii Santa Croce
din Florența;
• Începută după 1429, capela
face parte dintr-o serie de
intervenții de acest tip, realizate
la nivelul mai multor biserici de
pe teritoriul Italiei.
Scenografia urbana
• În perioada Renașterii, apare
tendința de remodelare a
orașelor prin ample proiecte
urbanistice elaborate cu ocazia
unor evenimente celebratorii,
legate de instituția papalității
sau de familiile nobiliare care
dețineau puterea;
• Construcțiile realizate au însă un
caracter efemer, fiind realizate
din lemn, scopul lor fiind acela
de a crea scenografia necesară
desfășurării evenimentelor și de
a se constitui în obiecte
decorative;
• În acest sens, pentru vizita Papei
la Florența, sunt construite șapte
arce de triumf, un obelisc, o
columnă și o intrare
monumentală în apartamentele
papale.
Inserarea constructiilor
noi in tesut
OSPEDALE DEGLI INNOCENTI,
FLORENȚA
• Proiectat de arhitectul Filippo
Brunelleschi, ca orfelinat;
• Se remarcă prin proporțiile clasice
ale porticelor.
PALATE ALE FAMILIILOR
ARTISTOCRATE
• Prototipul palazzo-ului italian ia
naștere în secolul al XV-lea la
Florența.
Amplasarea de statui
in spatiul urban
STATUIA LUI NEPTUN, PIAZZA
SIGNORIEI, FLORENȚA
• Cosimo I avea obiceiul de a plasa,
o dată la câțiva ani, un obiect
decorativ într-un spațiu public;
• Aceste obiecte (statui, columne
comemorative) au în primul rând
rol de reprezentare, contribuind
totodată la valoarea estetică a
spațiului public.
Remodelarea / crearea
de spatii urbane
UFFIZI, FLORENȚA
• Proiectat de arhitectul Giorgio Vasari,
ca sediu pentru funcționarii florentini;
• Început în 1560, acest ansamblu este
primul construit după principii de
modulare rațională;
• cele două aripi ale sale, având fațade
identice, delimitează o piață de tip
coridor, ca o stradă monumentală,
orientată, ce face legătura dintre Râul
Arno și Piazza Signoriei.
Remodelarea /
crearea de spatii urbane
PIAȚA DIN PIENZA
• În 1459, Papa Pius al II-lea
încearcă să transforme satul său
natal, Corsignano, amplasat pe o
colină, în proximitatea văii râului
Orcia din Toscana, în reședință
papală cu caracter temporar;
• Astfel, ia naștere orașul
renascentist Pienza, a cărui piață
centrală este redefinită după
noile principii urbanistice.
Remodelarea /
crearea de spatii urbane
PIAȚA DIN PIENZA
• Prima operațiune efectuată o
constituie penetrarea zidurilor
de apărare existente (gest
nemaiîntâlnit până atunci în
orașele medievale), în vederea
stabilirii unei relații vizuale
directe cu drumul spre Siena și
cu peisajul impresionant.
Remodelarea / crearea
de spatii urbane
În continuare, este definit un nou
pol urban, compus din clădiri
monumentale, grupate în jurul
unei piațete, și anume:
• Catedrala – cea mai importantă
clădire dpdv ierarhic, Palazzo
Piccolomini, Palazzo Publico –
sediul administrativ, Palatul
Episcopal – sediul religios.
Remodelarea / crearea
de spatii urbane
• Fațadele și volumetria noilor
clădiri sunt caracterizate de
simetrie, ritmicitate și proporții
clasice, specifice Renașterii;
• Pavimentul pieței (realizat din
cărămizi, separate de benzi
rectilinii din piatră)
accentuează perspectiva.
Trasarea de axe urbane
in tesutul existent
URBINO
• Prințul Federico da Montefeltro
este unul dintre puținii lideri
renascentiști care au avut
suficiente resurse financiare și
temporale pentru a transforma
integral un oraș;
• Situat pe axa comercială Roma -
Rimini, orașul Urbino ocupă o
poziție strategică, pe două
coline.
Trasarea de axe urbane
in tesutul existent
URBINO
• În perioada medievală, orașul
Urbino era structurat în jurul unui
centru dominat de Catedrală,
conectat printr-o axă de poarta
Lavagive (care făcea legătura mai
departe cu drumul spre Rimini);
• Federico da Montefeltro continuă
această axă spre Roma, deschide o
nouă poartă (poarta Veltona) și
construiește un vast palat ducal.
Trasarea de axe
urbane in
tesutul existent
URBINO
• În fața palatului se
crează o piață amplă,
care comunică direct
cu Poarta Veltona;
• Se produce astfel
reorientarea orașului
spre Roma.
Extinderea tesutului existent
FERRARA
• Situată într-o poziție privilegiată,
de-a lungul râului Po, la granița
dintre regiunile Emilia Romagna
și Venezia, Ferrara este condusă,
în perioada renascentistă, de
familia nobiliară d’Este;
• După jumătatea secolului al XV-
lea, orașul devine un puternic
centru cultural și economic, ce
îi coagulează atât pe artiștii și
filosofii vremii, cât și pe
negustorii evrei exilați din
Spania;
• Dată fiind efervescența
economică, socială și culturală
a orașului, se impune
extinderea țesutului construit
prin noi cartiere, proiectate
după principiile urbanismului
renascentist.
Extinderea tesutului
existent
FERRARA
• Prima operațiune în acest sens o
constituie „addizione Borsa” –
extinderea orașului în partea de
sud, la inițiativa ducelui Borso, în
anul 1451;
• Extinderea se face de-a lungul
unei axe rectilinii – Via Mortara,
flancată de fațade continue.
Extinderea tesutului
existent
FERRARA
• Cea de a doua operațiune de
extindere a țesutului urban al
Ferrarei, „addizione Ercolea”,
reprezintă o inițiativă mult mai
ambițioasă, care dublează
suprafața orașului, de la cca. 200 ha
la cca. 430 ha;
• Extinderea este delimitată, spre
nord, de un nou zid de incintă,
realizat după noile standarde
tehnice (fiind capabil să reziste la
atacurile artileriei), precum și de un
canal de apărare rectiliniu.
Extinderea tesutului
existent
FERRARA
• Pe terenul astfel rezultat, a fost
trasată o rețea străzi rectilinii,
dominată de două axe majore, pe
direcția nordsud, respectiv est-vest,
la intersecția cărora se formează o
piață de mari dimensiuni (cca.
120x200 m), care ar fi trebuit să
devină noul centru;
• Proiectul nu a ținut însă cont de
potențialul real de dezvoltare al
orașului, astfel că noua extindere a
rămas multă vreme neconstruită.
Extinderea tesutului
existent

FERRARA
• De remarcat – introducerea unei
grădini urbane de mari
dimensiuni în partea de nord a
orașului, denumită „deliciile lui
Este”.
Roma: context socio-economic si politic
• La începutul secolului al XV-lea,
Roma apare ca un mic orășel
abandonat, în comparație cu
Florența, Veneția sau Napoli;
• Peisajul urban este dominat de
ruinele metropolei antice,
precum și de primele biserici
creștine;
• În incinta de 1300 ha,
care adăpostise la un moment
dat 1.000.000 de locuitori
trăiesc, la 1420, cca. 40.000 de
oameni;
• Abia după reîntoarcerea papilor
la Roma, orașul începe să se
dezvolte;
• În 1453, Papa Nicola al V-lea
lansează un program de
guvernare pontificală, care avea
ca principal obiectiv revitalizarea
Romei și transformarea sa într-un
oraș modern.
Roma: operatiuni urbanistice
Obiectivele noului program cuprind: • construirea Curții Pontificale pe
• reabilitarea rețelelor antice de colina Vaticanului;
infrastructură (ziduri de apărare, • trasarea de noi axe urbane în
drumuri și poduri, apeducte); țesutul urban existent;
• punerea în valoare a monumentelor
antice și refuncționalizarea acestora
(Mausoleul lui Hadrian devine
castel, Panteonul roman devine
biserică creștină, Capitoliul devine
sediu administrativ municipal);
Roma: reteaua de noi axe urbane
• Străzile nou trasate au lungimi
maxime de 1 km și sunt
configurate în raport cu legile
perspectivei și cu modul în care
aplicarea acestora influențează
percepția omului asupra
spațiului;
• Codul Papal din 1571:
proprietarii loturilor goale
orientate spre stradă sunt
obligați să construiască ziduri
înalte către spațiul public.
• Între 1572-1590, Papa Grigore al
XIII-lea și Sixtus al V-lea
realizează, între bazilicile de pe
colinele estice, o rețea de străzi
noi, care, împreună cu axele
antice, definesc o serie de
triunghiuri în trama medievală,
ce permit stabilirea de relații
vizuale între diferite puncte din
oraș, marcate prin coloane sau
obeliscuri antice.
Roma: reforma, contrareforma si urmari
• Dincolo de recuperarea teritoriilor
și enoriașilor trecuți de partea
Reformei, fie prin puterea armelor,
fie prin reorganizarea discursului,
Biserica Catolică urmărește să își
reafirme autoritatea și să își
redefinească imaginea printr-o
serie de intervenții la nivel urban:
• construirea unor biserici și
ansambluri clericale noi / adaptarea
celor existente la noile standarde;
• definirea de spații urbane
monumentale, cu rol ritual și de
reprezentare.
• În anul 1527, Roma a fost cucerită și
distrusă parțial de adepții Reformei;
După revenirea orașului sub influența
Bisericii Catolice, sunt realizate o
serie de intervenții în țesutul existent,
care să ateste supremația definitivă a
catolicismului, și anume:
• continuarea lucrărilor de
construcție la Vatican (sub
îndrumarea lui Michelangelo, se
finalizează Capela Sixtină);
• amenajarea porților de acces în
oraș;
• amenajarea de piețe în țesutul
medieval, cu rol de reprezentare.
Roma: Piata Capitoliului
• Între anii 1539-1564,
Michelangelo amenajează, la
Roma, Piața Capitoliului, menită
să adăpostească statuia lui Marc
Aureliu;
• Piața este situată pe colina
Capitoliului, ocupând o zonă
mai înaltă din oraș, și are o
formă trapezoidală în plan;
Roma: Piata Capitoliului
• Piața este organizată în raport cu
o axă principală de simetrie (axa
direcției de apropiere dinspre
oraș);
• Această abordare crează
senzația de perspectivă inversă,
dispersând spațiul.
Roma: Piata
Capitoliului
• Piața este îndreptată înspre Palatul
Senatorilor, situat paralel cu baza
mare a trapezului;
• De-o parte și de cealaltă a
Palatului, sunt amplasate alte două
clădiri, ale căror fațade sunt
coordonate într-un limbaj comun;
• Piața are o siluetă ușor convexă în
secțiune, în timp ce modul de
realizare a pavimentului introduce
elipsa ca formă dominantă;
Roma: Piata
Capitoliului
• Cea de a patra latură a pieței este
tratată într-o manieră
nemaiîntâlnită până atunci, fiind
materializată printr-o balustradă
bordată de statui, ce transformă
piața într-un balcon urban;
• Aceste abordări, specifice
Manierismului, sunt deja
precursoare ale curentului baroc.
Renașterea
orașul ideal
Context ideologic
Pe fondul noilor ideologii
renascentiste, care plasează omul
în centrul universului, apar în
epocă o serie de preocupări
referitoare la modalitățile de
prelungire și îmbunătățire a vieții
locuitorilor orașelor, care se
coagulează în jurul câtorva
concepte majore, și anume:
• importanța sistemului defensiv
al orașului, în sensul asigurării
unei bune protecții a cetățenilor
săi în eventualitatea unor
conflicte armate;
• echilibrul funcțional, în sensul
introducerii în oraș a funcțiunilor
necesare desfășurării bunului
mers al vieții urbane și
amplasarea acestora în poziții
considerate optime în țesutul
urban;
Context ideologic
Pe fondul noilor ideologii
renascentiste, care plasează omul
în centrul universului, apar în
epocă o serie de preocupări
referitoare la modalitățile de
prelungire și îmbunătățire a vieții
locuitorilor orașelor, care se
coagulează în jurul câtorva
concepte majore, și anume:
• utilizarea formelor geometrice
regulate, a simetriei și a
perspectivei în planificarea
noilor orașe, ca elemente
definitorii ale esteticii de factură
raționalistă, agreată în epocă.
Context ideologic
Arhitectura militară
În secolele XV-XVI, pe fondul
războaielor dintre orașele italiene,
se produce o reevaluare a
sistemelor defensive existente,
depășite în raport cu noile tehnici
de luptă;
Capătă o importanță din ce în ce
mai mare:
• sistemul zidurilor și șanțurilor
de apărare al orașului, atât din
punctul de vedere al
conformării geometrice
regulate, cât și prin prisma
încorporării noilor elemente
defensive apărute în epocă –
bastioanele de tip pană;
• organizarea interioară a
orașului, în sensul creării de
filtre succesive în calea
intrușilor, organizate ierarhic
de-a lungul unui traseu
controlat, de la periferie până în
centrul orașului.
Context ideologic
Planurile militare ale noilor orașe
sunt elaborate de vizionari, care
trebuiau să întrunească simultan
calitățile unui:
• bun arhitect, cunoscător al artei
desenului;
• bun militar, cunoscător al tehnici
lor de luptă,
precum și al strategiilor aplicabil
e în vederea exploatării potenția
lului strategic
al amplasamentului noului oraș;
• medic;
• agricultor;
• astrolog;
• expert în mineralogie.
Context ideologic
Nou pragmatism funcțional
În perioada renascentistă, orașul
este conceput ca un întreg, născut
ca răspuns la cerințele societății,
reflectând necesitățile acesteia;
• Se pune accentul pe un
echilibru între locuințe și
funcțiunile conexe, amplasate
strategic în țesutul construit, în
puncte cheie din oraș;
• Există un interes sporit față de
programele de arhitectură cu
caracter social și funcțional
(vama, spitalul, închisoarea);
• Se vehiculează de asemenea
ideea introducerii universității
în centrul orașului, în vederea
atragerii de resurse materiale și
intelectuale.
Context ideologic
Perspectiva ca factor ordonator al • Principiile perspectivei, precum
structurii urbane: și efectele acesteia asupra
• Primul mare teoretician al percepției umane, sunt
perspectivei este Piero della exploatate în epocă în sensul
Francesca, autorul tratatului De creării de scenografii urbane.
Prospectiva pingendi, precum și
al tabloului Orașul ideal
(prezentat mai jos);
Context ideologic
Context ideologic
Planificarea ca instrument de
control
Însă dincolo de aceste concepte,
izvorâte din curentul umanist, care
urmăresc, în aparență,
îmbunătățirea calității mediului
urban și, implicit, pe aceea a vieții
comunităților umane, planificarea
după principii raționale are și
menirea să asigure:
• reprezentarea statutului și puterii
familiei conducătoare, ca
element central în viața
orașului;
• asigurarea controlului facil al
așezărilor, atât în vederea evitării
unei posibile intruziuni din
exterior, cât și în ceea ce îi
privește pe locuitorii permanenți
ai orașului.
Filarete
Sforzinda
• Primul oraș ideal, proiectat între
1460-1464 de către Filarete
(Antonio Averlino) pentru familia
Sforza;
• Se remarcă regularitatea
formelor geometrice și simetria
biaxială a compoziției;
• Planimetric, orașul are formă de
stea în opt colțuri, înscrisă perfec
t într- un cerc; această
reprezentare are puternice
valențe simbolice, inspirate
din astrologie.
Filarete
Sforzinda
• Primul oraș ideal, proiectat între
1460-1464 de către Filarete
(Antonio Averlino) pentru familia
Sforza;
• Se remarcă regularitatea
formelor geometrice și simetria
biaxială a compoziției;
Filarete
Sforzinda
Zidurile cetății, de formă stelată,
cuprind:
• opt turnuri de apărare (în fiecare
dintre cele opt vârfuri ale stelei);
• opt porți de acces (în zonele de
inflexiune, protejate fiecare de câte
două turnuri);
Orașul este înconjurat spre exterior
de un canal de apărare, de formă cir
culară.
Filarete
Sforzinda
Porțile de acces în oraș sunt legate
de centru prin străzi radiale, cu traseu
rectiliniu;
• Orașul cuprinde trei piețe:
o piața centrală, cu palatul principelui
o piața catedralei;
o piața comercială.
• Filarete a imaginat, de asemenea,
o serie de edificii inovatoare, fie ca
limbaj, fie ca program.
P. Cattaneo - funcțiune militară
P. Cattaneo elaborează, în perioada
Renașterii, o serie de proiecte de
orașe ideale, caracterizate prin:
• forme regulate în plan (pătrat,
pentagon, hexagon);
• ziduri de apărare prevăzute cu
bastioane de tip pană;
• rețea rectangulară de străzi,
organizată după una sau două axe
de simetrie, cu o piață principală
centrală și patru piețe secundare.
P. Cattaneo - funcțiune militară
P. Cattaneo elaborează, în perioada
Renașterii, o serie de proiecte de
orașe ideale, caracterizate prin:
• forme regulate în plan (pătrat,
pentagon, hexagon);
• ziduri de apărare prevăzute cu
bastioane de tip pană;
• rețea rectangulară de străzi,
organizată după una sau două axe
de simetrie, cu o piață principală
centrală și patru piețe secundare.
P. Cattaneo - funcțiune militară
P. Cattaneo elaborează, în perioada
Renașterii, o serie de proiecte de
orașe ideale, caracterizate prin:
• forme regulate în plan (pătrat,
pentagon, hexagon);
• ziduri de apărare prevăzute cu
bastioane de tip pană;
• rețea rectangulară de străzi,
organizată după una sau două axe
de simetrie, cu o piață principală
centrală și patru piețe secundare.
B. Ammannati - orașul pragmatic
• Ammannati imaginează un oraș
„încăpător și perfect”, care să
adăpostească, pe lângă
funcțiunile rezidențiale, o serie
de edificii publice (școli, spitale,
închisori, etc.);
• Modelul propus este acela al
unei așezări radiale, cu străzi
rectilinii, ce converg în piața
centrală a orașului;
Aici sunt concentrate funcțiuni
precum:
• palatul regal și dependințele
aferente;
• biserici și ansambluri
mănăstirești;
Se propune o ierarhizare a
spațiilor publice (străzi și piețe),
precum și a funcțiunilor la nivel
urban.
A. Palladio - supremația esteticii
• Palladio propune o viziune • „Orașul nu este altceva decât o
asupra orașului care aduce în casă mare, iar casa nu
prim-plan concepte precum este altceva decât un oraș mic”
estetizarea țesutului construit și (A. Palladio).
scenografia urbană;
• Totodată, Palladio pune accentul
pe importanța orientării corecte
a tramei stradale, precum și a
orașului însăși, față de punctele
cardinale;
G. Vasari
• Vasari cel Tânăr propune un
model urbanistic ce îmbină noile
principii militare cu nevoile
funcționale și valențele estetice;
• Morfologia urbană este
determinată de un plan
prestabilit, care mizează pe
forme geometrice regulate,
compuse după axe clare de
simetrie pe ambele direcții.
G. Vasari
• Modelul propus de Vasari
reprezintă un oraș octogonal,
înconjurat de ziduri de apărare cu
opt bastioane, în colțuri, și opt porți
de acces, în mijlocul laturilor;
• Fiecare dintre cele opt porți de
acces este legată de centrul
orașului prin câte o stradă radială
rectilinie, care taie țesutul urban
rectangular;
• Orașul prezintă o piață centrală,
precum și opt piețe subordonate
ierarhic pieței principale.
G. Vasari
• Din punct de vedere funcțional,
țesutul urban înglobează o serie de
edificii publice, care adăpostesc:
o biserici;
o mănăstiri;
o piețe;
o tribunale;
o spitale;
o școli;
o terme.
V. Scamozzi
• Față de abordările anterioare,
mai degrabă abstracte, care nu
țineau cont de condițiile din
teren, ignorând complet relația
natură-om, Scamozzi propune o
abordare mai temperată, care se
inspiră din tradiție;
• Propune așadar un oraș
dodecagonal, înconjurat de
ziduri de apărare cu bastioane,
structurat după o rețea de străzi
rectangulară.
Ideal sau utopie
• Pe parcursul secolului al XV-lea,
precum și la începutul secolului
al XVI-lea, teoreticienii și
gânditorii vremii generează o
serie de teorii cu privire la orașul
ideal;
• Începând cu cea de a doua
jumătate a secolului al XVI-lea,
aceste teorii se îndepărtează
însă tot mai mult de realitate,
devenind utopii;
• Dat fiind însă faptul că
la momentul respectiv
(jumătatea secolului al XV-lea)
Europa Occidentală era deja
urbanizată, iar orașele existente
erau, în majoritate, funcționale,
cele mai multe
operațiuni urbanistice
se rezumă, pentru început,
la intervenții punctuale
în țesutul existent;
Realizări
Orașul Palmanova (Italia) a fost
construit între 1593- 1623, la nord de
Veneția, în scopul apărării acesteia pe
direcția dinspre Austria;
Planimetria orașului este construită
pe forma unui poligon regulat cu
nouă laturi;
Orașul este înconjurat de ziduri de
apărare, având:
• nouă bastioane, câte unul în fiecare
colț;
• trei porți.
Realizări
Cele trei porți ale orașului
corespund principalelor căi de
acces spre și dinspre teritoriu;
Acestea sunt legate de piața
centrală a orașului prin câte o
stradă radială, rectilinie, ușor de
apărat;
Centrul orașului era ocupat, în
epocă, de comandatul venețian și
militarii săi, în timp ce la periferie
erau staționați mercenarii.
Realizări
Între 1667-1690, orașul a fost
completat cu al doilea rând de
fortificații;
Între 1806-1809, a fost construit
cel de-al treilea rând de fortificații.
Realizări
• Orașul Avola (Sicilia, Italia) a fost
construit după ce cutremurul din
anul 1693 a distrus vechea
așezare;
• Ruinele orașului vechi, amplasat
pe un deal, au fost demolate;
• Orașul nou, construit după
principiile orașului ideal, este
amplasat pe un platou fără
denivelări, după un plan rigid
(contur hexagonal, cu rețea de
străzi rectangulare).
Realizări
Timișoara
• După cucerirea Banatului de către
Imperiul Habsburgic, orașul turcesc
al Timișoarei a fost demolat, iar în
locul său a fost construit un oraș
militar, conceput după principiile
orașului ideal;
• Având formă stelată în plan, orașul
prezintă o rețea de străzi
rectangulare la interior, precum și
un sistem de trei piețe (militară,
religioasă și comercială).
Baroc
orașul teatral
Premisele barocului: descoperiri în știință
Cuceririle științifice ale secolelor
XV – XVI au favorizat apariția
noului curent de gândire și de
expresie estetică, un curent al
opulenței și mirajului, cunoscut
astăzi sub numele de baroc,
prin:
• redefinirea modului de
raportare la universul
cunoscut, în urma descoperirilor
lui Copernicus, care aduce
pentru prima dată în
atenția publicului teoria atât de
controversată a
heliocentrismului
• dezvoltarea de noi tehnologii în
domeniul mecanicii, pe care
arhitecții vremii nu au ezitat să le
introducă în propunerile de
amenajare peisajeră, în
vederea accentuării efectului
scenografic al noilor
aranjamente
Premisele barocului: centralizarea puterii
Continuând tendințele de
concentrare a puterii în mâinile
unei singure familii dominante,
apărute încă din secolul al XIV-
lea înorașele italiene, secolele
XVI – XVII sunt caracterizate de
afirmarea definitivă a
absolutismului monarhic,
printre reprezentanții de seamă
ai acestui fenomen numărându-
se casele regale din Franța și
Spania, precum și principii
micilor state germane;
Acest lucru conduce la apariția
fenomenului de oraș-capitală,
prin concentrarea rapidă a
populației în jurul noilor reședințe
regale, țesutul astfel rezultat fiind
caracterizat prin
monumentalitate, precum și
printr-o organizare scenografică
a structurii urbane, concepută în
raport cu ceremonialul și cu
nevoia de reprezentare a
monarhului;
Premisele barocului: centralizarea puterii
Continuând tendințele de Totodată, ia naștere urbanismul
concentrare a puterii în mâinile de stat, ceea ce presupune
unei singure familii dominante, centralizarea deciziilor cu privire la
apărute încă din secolul al XIV- modul de dezvoltare al unui
lea înorașele italiene, secolele
XVI – XVII sunt caracterizate de teritoriu, precum și la limbajul
afirmarea definitivă a utilizat.
absolutismului monarhic,
printre reprezentanții de seamă
ai acestui fenomen numărându-
se casele regale din Franța și
Spania, precum și principii
micilor state germane;
Premisele barocului: teatru și scenografie
Însă poate cea mai importantă
premisă care a determinat
apariția noului curent de
expresie artistică o constituie
descoperirea, însușirea și
rafinarea modului de utilizare
a legilor perspectivei, în sensul
creării de scenografii urbane,
care să constituie cadrul de
desfășurare a diferitelor
ceremoniale și evenimente din
viața monarhului absolut, cu
caracter teatral;
Dezvoltarea curentului baroc este
așadar strâns legată de
dezvoltarea teatrului, atât ca
program de arhitectură, precum și
ca gen de manifestare artistică;
asemenea modului în care
decorurile efemere ale scenei
definesc cadrul de desfășurare al
piesei de teatru, elementele
urbane sunt utilizate în vederea
creării decorului perfect pentru
derularea evenimentelor cu
caracter ceremonial.
Caracteristicile barocului: strada rectilinie
Avându-și originea în perioada
Renașterii, strada rectilinie se
afirmă definitiv odată cu
răspândirea curentului baroc,
fiind favorizată de monarhii
absoluți ai vremii, întrucât
asigură:
• ordinea în țesutul construit;
• legătura directă între două
puncte importante la nivel
urban,între care masele de
oameni se pot deplasa în mod
organizat (sub forma unei
procesiuni) și controlat;
• spațiul necesar etalării
doamnelor din înalta societate
și a caleștilor lor, care se plimbă
pe noile străzi ale barocului
pentru a vedea și a fi văzute,
afirmându-și astfel poziția în
ierarhia de putere a
comunității.
Caracteristicile barocului: strada rectilinie
• Străzile baroce au în general
lățimi generoase, determinate
(anecdotic) de numărul crescut
de calești care trebuiau să treacă
unele pe lângă celelalte în zilele
de promenadă;
• De asemenea, noile străzi sunt
bordate de fronturi construite
continue și uniforme, dublate
de aliniamente de copaci pe
ambele laturi;
• Continuitatea frontului este
legiferată prin Codul Papal din
1571, care obligă proprietarii
loturilor goale orientate spre
stradă să construiască ziduri
înalte pe limita de proprietate,
interzicând trecerea îngustă
dintre clădiri (provenită dintr-un
vechi concept medieval, potrivit
căruia fiecare imobil trebuia să
fie izolat pe toate cele patru
laturi).
Caracteristicile barocului: axa ceremonială
• Constituind o tipologie aparte a
străzii rectilinii, axa
ceremonială este rezultatul
direct al dorinței de exprimare a
puterii și statutului monarhului
absolut, care acomodează proce
siunile ceremoniale derulate în
cinstea acestuia, organizate cu
ocazia diferitelor evenimente de
ordin public sau privat din viața
conducătorului și a familiei sale;
• Această axă leagă, de obicei,
palatul regal (punct focal
al orașului baroc) de un alt
obiectiv de importanță majoră (
catedrala, piața centrală,
etc.), reprezentând un mijloc de
legitimare a puterii conducăto
rului la nivel de limbaj
și expresie vizuală;
• Axele ceremoniale sunt, de
obicei, bordate de clădiri de im
portanță publică (precum
teatre, biblioteci, academii, etc.)
Caracteristicile barocului: bulevardul
• Conceput ca o delimitare între
oraș și țesutul înconjurător,
bulevardul reprezintă o stradă
extraurbană, construită pe locul
fostelor ziduri de apărare
(demolate treptat în perioada
barocă), dedicată plimbărilor în aer
liber ale clasei aristocrate;
• Bulevardele sunt accesibile
deopotrivă pietonilor și caleștilor și
sunt delimitate de aliniamente
duble de copaci pe ambele laturi,
care țin temporar locul frontului
construit;
• Începând cu secolul al XVIII-lea,
de-a lungul bulevardelor se
construiesc magazine de lux,
cafenele, teatre și alte clădiri
publice cu funcțiuni de loisir;
• Numele de „bulevard” provine
de la vechiul bastion al zidului
deapărare al orașului Paris,
denumit Grand Boulevard,
demolat începând cu anul 1670
și înlocuit treptat cu o
promenadă amenajată.
Caracteristicile barocului: avenue
• Strada de tip avenue (strada • Simbol al puterii dominatoare a
radială) reprezintă, de monarhului asupra întregii
asemenea, o stradă extraurbană, regiuni, strada de tip avenue
care face legătura dintre orașul reprezintă o cale de
propriu-zis și teritoriul acces abstractă, în vizibil
înconjurător; contrast cu peisajul rural.
• Această stradă are un traseu
rectiliniu, fiind bordată pe
ambele laturi de aliniamente de
copaci;
Caracteristicile barocului: alee
• Strada de tip alee reprezintă o
amenajare peisajeră, specifică
parcurilor și grădinilor,
deopotrivă private și publice,
care capătă popularitate în
perioada barocă (precum
Grădinile Tuileries din Paris);
• Aceste străzi sunt
caracterizate de trasee
rectilinii, care taie amenajările
verzi, fiind destinate plimbărilor
pietonale.
Caracteristicile barocului: strada
pietonală
• Strada pietonală apare, pentru
prima dată, în Italia, la sfârșitul
secolului al XVI-lea, ca o
amenajare extraurbană, la
periferia orașului, destinată
petrecerii timpului liber în
natură;
• Acest tip de stradă este
cunoscut în Franța sub numele
de „cours”, în timp ce în țările
anglo-saxone poartă numele de
„mall”;
• Pietonalele se caracterizează
prin dimensiuni generoase și
amenajări peisajere de tip
peluză, prevăzute cu gazon.
Caracteristicile barocului: strada canal
• Strada canal își are originile în
structura urbană a orașului
Amsterdam, caracterizată de
dublarea canalelor de apă
existente cu străzi înguste,
bordate de aliniamente de
copaci;
• Acest concept este exportat mai
întâi în Anglia și în America,
unde apare obligativitatea
amplasării de copaci de-a
lungul străzilor cu caracter
rezidențial (excepție făcând
zonele centrale, urbanizate
anterior);
• Ulterior, conceptul străzii
bordate de copaci se
răspândește peste tot în lume,
fiind prezent până în zilele
noastre în structura urbană a
așezărilor occidentale.
Caracteristicile barocului: diagonala,
trident
• În vederea evitării monotoniei într-
un țesut organizat după direcții
perfect rectangulare, precum și
pentru a accentua percepția
dinamică asupra spațiului, curentul
baroc introduce conceptul
diagonalei urbane, care taie
țesutul după o direcție aparent
aleatorie;
• Diagonala leagă însă, de obicei,
puncte importante din
oraș, stabilind astfel relații vizuale
între diferite elemente urbane, care
alcătuiesc astfel o rețea
scenografică în țesut;
• Apare, de asemenea, conceptul
tridentului, ca punct de plecare
a trei străzi rectilinii (dintre
care două diagonale, situate de-
o parte și de alta a unei străzi
paralele cu rețeaua
rectangulară);
• Tridentul marchează, de obicei,
prezența unei clădiri importante
în oraș, precum palatul regal,
catedrala sau, mai târziu, gara.
Caracteristicile barocului: piața
rezidențială
Dorința de uniformizare a țesutului • fronturi continue și uniforme,
construit nu s-a limitat doar la caracterizate de fațade tipizate,
reglementarea fronturilor care uneori chiar identice, construite
bordează străzile nou trasate, ci s-a adeseori încă din etapa de
extins și asupra piețelor urbane; trasare a pieței;
În epocă, apare conceptul de piață
rezidențială, caracterizată prin:
• amplasarea de statui sau alte
obiecte cu rol de reprezentare
• forme geometrice regulate în în centrul pieței.
plan (triunghi echilateral, pătrat,
pătrat cu colțurile tăiate, hexagon,
octogon sau chiarcerc);
Caracteristicile barocului: piața rondpoint
• O categorie aparte a pieței
baroce o constituie piața de tip
rondpoint, definită la intersecția
mai multor străzi rectilinii (axe
ceremoniale, radiale, diagonale,
etc.);
• Această piață are o formă
circulară în plan și este
delimitată de aliniamente de
copaci;
• Prin multiplicarea acestui tip de
aranjament în țesutul construit,
se formează, la nivel urban, o
rețea de piețe de
tip constelație, între care se
stabilesc relații dinamice extrem
de interesante.
Caracteristicile barocului: repere
Intersecțiile străzilor baroce,
tridentele, rond-point-urile,
precum și celelalte piețe sunt
marcate, în epocă, prin
amplasarea de repere urbane și
monumente cu rol de
reprezentare;
Acestea cuprind:
• fântâni decorative sau
comemorative;
• statui;
• coloane comemorative;
• arce de triumf;
Aceste elemente contribuie la
accentuarea perspectivei și, deci,
a scenografiei urbane, constituind
capete de perspectivă pentru
traseele urbane.
Caracteristicile barocului: topografia
Spre deosebire de orașele ideale
și coloniale, care tind să ignore
complet caracteristicile reliefului,
perioada barocă exploatează
topografia existentă și chiar crează
forme artificiale, ce accentuează
perspectiva și dinamismul
amenajărilor peisajere;
Se recurge astfel la proiectarea și
executarea de platforme, terase,
scări și rampe, care îmbogățesc în
epocă grădinile palatelor;
Totodată, se exploatează
diferențele de nivel prin
amenajarea zonelor situate la
înălțime, care favorizează
percepția vizuală asupra
teritoriului.
Orașele barocului
Aranjamentele barocului,
ordonate și monumentale, sunt
caracterizate însă de un grad
crescut de inflexibilitate, ceea ce
presupune consumarea unor
resurse financiare și de
timp considerabile în vederea
implementării lor în țesutul
construit existent;
Acest fapt determină aplicarea cu
precădere a noilor coduri pentru
dezvoltările situate în afara
așezărilor existente;
Singurele care își permit să
implementeze tendințele noului
curent în interiorul țesutului urban
sunt orașele imperiale (precum
Paris, Viena sau Londra) sau noile
orașe-capitală.
Orașele barocului: Torino
Orașul Torino, a cărui evoluție de-
a lungul timpului este
reprezentată în imaginea de mai
jos, reprezintă laboratorul
barocului, curent născut din
dorința familiei conducătoare
(Casa de Savoia) de a-și afirma
statutul și puterea;
Cele patru etape de dezvoltare a
orașului (față de
nucleul inițial) cuprind:
• extinderea orașului din anul 1564;
• extinderea orașului din anul 1620;
• extinderea orașului din anul 1673;
• extinderea orașului din anul 1715.
Orașele barocului: Torino
Orașele barocului: Torino
În vederea dezvoltării orașului
Torino, Casa de Savoia a întocmit
un regulament de proiectare, care
încorpora noile principii
referitoare la modul de construire
(front continuu, fațade similare,
utilizarea materialelor locale);
Prințul Carol Emanuel a înființat în
acest sens un comitet de oficiali,
care săsupravegheze
implementarea noului
regulament.
Orașele barocului: Torino
Principalele operațiuni din această
epocă cuprind:
• amenajarea Pieței S.Carlo, piață
rezidențială, caracterizată prin
continuitatea frontului și fațadele
identice;
• amenajarea Pieței Castello, punct
de plecare a două străzi baroce;
• construirea Palatului Stupingi,
reședință a familiei conducătoare.
Orașele barocului: Torino / San Carlo
Piazza S. Carlo a fost amenajată
după un proiect realizat în anul
1621 de Carlodi Castellamonte;
De formă dreptunghiulară, Piazza
S. Carlo este legată de Piazza
Castello printr-o axă rectilinie;
În punctul în care această axă
părăsește piața, continuându-și
traseul spre exterior, sunt
amplasate două biserici identice,
care accentuează simetria urbană.
Orașele barocului: Torino / San Carlo
Fiind o piață rezidențială, Piazza S.
Carlo este bordată de fronturi
continue și fațade identice;
În anul 1641, regenta Maria
Cristina dăruiește loturile
perimetrale pieței înalților oficiali,
bancherilor și aristocraților din
oraș, cu condiția ca aceștia să
construiască în acord cu
standardele impuse (fațade
identice, prevăzute cu portice din
marmură locală).
Orașele barocului: Torino / Castello
Piazza Castello a fost amenajată
de-a lungul vechii axe principale a
orașului, dublată, în perioada
barocă, de o diagonală care taie
țesutul după un traseu rectiliniu;
Se remarcă fațadele baroce ale
clădirilor perimetrale, precum și a
palatului amplasat central.
Orașele barocului: Roma / San Pietro
Eforturile de regenerare a Romei,
începute încă din perioada
Renașterii de papii reîntorși aici
din Franța, continuă, în perioada
barocă, prin dezvoltarea
ansamblului de la Vatican;
Astfel, în secolul al XVII-lea, în fața
Catedralei Sf. Petru este
amenajată, după proiectul lui
Bernini, o piață eliptică, bordată
de colonade monumentale.
Orașele barocului: Roma / San Pietro
Această piațetă se continuă printr-
un spațiu urban trapezoidal,
alcătuit după principiile
perspectivei inverse, care are ca
fundal fațada bazilicii;
Acest gest de forță a avut ca
menire reafirmarea poziției
Bisericii Catolice în ierarhia de
forțe de la nivel european.
Orașele barocului: Paris
În perioada barocă, subdominația
Casei de Bourbon (1589-1792),
Parisul a cunoscut o dezvoltare
fără precedent, menită să reflecte
măreția casei regale;
Această dezvoltare atinge
apogeul sub dominația Regelui-
Soare, Regele Ludovic al XIV-lea
(1643-1715), care transformă
Parisul într-o capitală fără egal în
Europa acelor ani.
Orașele barocului: Paris
La nivel urban, se produc
următoarele operațiuni:
• trasarea de noi axe cu rol
ceremonial în țesutul existent;
• amenajarea de piețe cu caracter
rezidențial,având fronturi continue
și uniforme;
• amenajarea de parcuri și grădini;
• mutarea curții la Versailles, care se
transformă, în scurt timp, într-un
oraș de sine stătător.
Orașele barocului: Paris
Concurs de proiecte 1765 pentru
gloria lui Ludovic XV. Propunerea
lui Perre Patte, parțial
implementată, cuprinde:
• trasarea de străzi noi, rectilinii,
bordate de aliniamente de
copaci, în țesutul existent;
• amenajarea de piețe cu forme
geometrice în plan și fronturi
construite uniforme.
Orașele barocului: Paris
Place de France 1589-1610
• Construită la solicitarea primului
rege din dinastia Bourbonilor,
Henric al IV-lea, Place de France
reprezintă o piață rezidențială cu
fronturi continue, amenajată la
intersecția mai multor artere
care taie țesutul construit;
• Piața este amplasată în
proximitatea zidului de apărare
al Parisului, între Porte St.
Antoine și Porte du Temple.
Orașele barocului: Paris
Place Royale 1605-1612
• Având o formă pătrată în plan,
Place Royale(actualmente
cunoscută sub numele de Place de
Vosges) a fost edificată la solicitarea
regelui Ludovic al XIII-lea;
• Piața este mărginită de clădiri
rezidențiale cu fațade identice, care
definesc frontul continuu;
• Central, piața cuprinde o
amenajare peisajeră organizată
după principiile baroce, cu alei
diagonale.
Orașele barocului: Paris
Place de Vendome - 1700
• Una dintre cele două piețe realizate
de Regele-Soare (Ludovic al XIV-
lea) în Paris, Place de Vendome
(sau Placede Louis le Grand)
reprezintă de asemenea o piață
rezidențială, ce are în plan forma
unui pătrat cu colțurile tăiate;
• Piața este mărginită de clădiri cu
fronturi continue, ale căror fațade
compun o imagine coerentă, însă
ascalară.
Orașele barocului: Paris
Place de Vendome - 1700
• Una dintre cele două piețe realizate
de Regele-Soare (Ludovic al XIV-
lea) în Paris, Place de Vendome
(sau Placede Louis le Grand)
reprezintă de asemenea o piață
rezidențială, ce are în plan forma
unui pătrat cu colțurile tăiate;
• Piața este mărginită de clădiri cu
fronturi continue, ale căror fațade
compun o imagine coerentă, însă
ascalară.
Orașele barocului: Paris
Place de Victories - 1700
• Cea de-a doua piață construită
la solicitarea regelui Ludovic al
XIV-lea în Paris este Place des
Victories;
• Piața are o formă circulară în
plan și este amplasată la
intersecția mai multor artere
rectilinii, trasate în țesutul
existent la solicitarea
monarhului.
Orașele barocului: Paris
Place Dauphine
• Una dintre puținele piețebaroce
de formă triunghiulară,
PlaceDauphine este bordată de
clădiri rezidențiale cu fațade
identice;
• Central, piața prezintă o
amenajare peisajeră, verde.
Orașele barocului: Paris
Place Dauphine
• Una dintre puținele piețebaroce
de formă triunghiulară,
PlaceDauphine este bordată de
clădiri rezidențiale cu fațade
identice;
• Central, piața prezintă o
amenajare peisajeră, verde.
Orașele barocului: Versailles
Orașele barocului: Versailles
Palatul
• Palatul regal regal reprezintă
punctul central al întregului
ansamblu de la Versailles,
exprimând clar rolul dominant al
statului;
• Către zona de acces dinspre oraș,
palatul formează, între aripile sale,
o succesiune de curți de onoare, în
timp ce către grădini prezintă o
fațadă impunătoare, realizată după
proiectul lui Mansart.
Orașele barocului: Versailles
Tridentul
• Din piața aflată în fața palatului
pornesc radial trei artere: cea din
mijloc duce spre Paris, celelalte
două spre Saint-Cloud și Sceaux;
• Între aceste bulevarde se întinde
orașul Versailles, cu rețeaua sa de
străzi și piețe;
• Constuctiile care bordează aceste
axe au un regim de înălțime redus,
neobturând perspectiva din zona
palatului.
Orașele barocului: Versailles
Grădinile
• Ansamblul palatului este
inseparabil legat de grădinile
amenajate în spatele său, care se
deschid privirii, oferind o
perspectivă atent construită
spectatorului;
• Grădinile de la Versailles au fost
realizate după proiectul lui
Andre le Notre, care a extins
parcul inițial.
Orașele barocului: Versailles
Grădinile
• Parcul este structurat în lungul axei
principale, care pornește de la
palat, în prelungirea arterei ce
leagă Versailles-ul de Paris.
• Pornind de pe terasa principală a
palatului, o scară coboară spre
Bazinul Latonei, legat prin aleea
regală, flancată de copaci, de
Fântâna lui Apollo;
• Ansamblul se incheie cu Marele
Canal, în formă de cruce.
Orașele barocului: Versailles
Grădinile
• Restul parcului este structurat în
raport cu o rețea de axe, de-a
lungul cărora sunt organizate
circulațiile pietonale;
• Traseele acestor alei sunt în general
paralele sau perpendiculare cu axa
principală;
• Pentru accentuarea dinamismului,
între aleile ortogonale sunt
amenajate o serie de diagonale,
specifice barocului.
Orașele barocului: Viena
În perioada secolului al XVIII lea,
capitala Imperiului Habsburgic a
cunoscut o dezvoltare accelerată
din punct de vedere economic,
demografic și cultural, care a fost
urmată firesc de o extindere a
țesutului urban
Nevoia de reprezentare a
împăraților habsburgici și-a găsit
aliatul în noul curent baroc,
reinterpretat și rafinat de arhitecții
vienezi.
Orașele barocului: Viena
Printre intervențiile notabile produse
în țesutul construit în această
perioadă se numără:
• construirea de palate pentru
nobilimea locală, precum și pentru
familia imperială însăși (ex.:Palatul
Belvedere, Palatul Schobrunn);
• amenajarea de parcuri accesibile
cetățenilor (ex.: Prater);
• demolarea zidurilor cetății și
amenajarea unui bulevard în locul
acestora.
Orașele barocului: Viena
Palatul Shonbrunn
• Palatul Schonbrunn a fost construit
la o distanță de cca. 6 km de Palatul
Hofburg (reședința de iarnă a
familiei Habsburg), ca palat de vară
al familiei imperiale;
• Ansamblul, alcătuit dintr-un palat
impunător (amplasat în partea de
nord), respectiv o amplă grădină
(situată către sud, pentru a
beneficia de lumină), ocupă o
suprafață de șase ori mai mare
decât aceea a Vaticanului.
Orașele barocului: Viena
Palatul Shonbrunn
• Arhitectul Fischer von Erlach este
autorul proiectului după care s-a
construit palatul;
• Răspunzând solicitării Împăratului
Leopold de Habsburg, care dorea
să construiască un castel de
vânătoare, Erlach a propus mai întâi
un ansamblu grandios, inspirat din
Versailles (jos);
• Totuși, gusturile mai temperate ale
lui Leopold au impus modificarea
proiectului, care a devenit mai
„modest”(sus).
Orașele barocului: Viena
Palatul Shonbrunn
• Palatul propriu-zis este
completat de o amplă grădină,
amenajată inițial după planurile
lui Jean Trehet, discipol al lui
Andre le Notre, care lucrase în
prealabil la Versailles.
Orașele barocului: Viena
Palatul Shonbrunn
• Palatul Schonbrunn a cunoscut o
evoluție accelerată în a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea, sub
influența Împărătesei Maria
Tereza, care a îndrăgit vechiul
castel de vânătoare și
grădinile aferente;
• Extins și reconstruit după planurile
arhitectului Nikolaus Pacassi, între
1743 și 1763, fostul castel de
vânătoare a fost transformat într-
un magnific palat rezidențial.
Orașele barocului: Viena
Palatul Shonbrunn
• Ansamblul palatului este completat
în mod fericit de grădinile
somptuoase, amenajate în stil
baroc;
• Simbol al puterii imperiale, aceste
grădini reprezintă o continuare în
exterior a decorațiunilor din palat;
• Axul central al
palatului structurează și parcul, de-
a lungul său fiind amplasate o serie
de „parcele”, plantate cu gazon și
flancate de diferiți arbori și arbuști.
Orașele barocului: Viena
Palatul Shonbrunn
• Aleile pietonale care brăzdează
parcul urmează trasee
ortogonale, respectiv diagonale,
și sunt flancate de aliniamente
de copaci;
• Parcul cuprinde, de asemenea, o
serie de repere cu rol decorativ,
care marchează capetele
de perspectivă ale
aleilor, precum fântâni sau statui.
Orașele barocului: Viena
Palatul Shonbrunn
• Ansamblul palatului este completat
în mod fericit de grădinile
somptuoase, amenajate în stil
baroc;
• Simbol al puterii imperiale, aceste
grădini reprezintă o continuare în
exterior a decorațiunilor din palat;
• Axul central al
palatului structurează și parcul, de-
a lungul său fiind amplasate o serie
de „parcele”, plantate cu gazon și
flancate de diferiți arbori și arbuști.
Orașele barocului: Washington DC
• Orașul Washington a fost realizat
după proiectul urbanistului,
arhitectului și inginerului francez
Pierre Charles l’Enfant,
inginer militar pentru
generalul Lafayette;
• L’Enfant produce, în 1791, un
proiect măreț, pentru un oraș-
capitală, care va deveni ulterior
capitala lumii civilizate;
• Trama urbană propusă, structurată
după direcții ortogonale, este
centrată pe clădirea Capitoliului.
Orașele barocului: Washington DC
• Orașul Washington a fost realizat
după proiectul urbanistului,
arhitectului și inginerului francez
Pierre Charles l’Enfant,
inginer militar pentru
generalul Lafayette;
• L’Enfant produce, în 1791, un
proiect măreț, pentru un oraș-
capitală, care va deveni ulterior
capitala lumii civilizate;
• Trama urbană propusă, structurată
după direcții ortogonale, este
centrată pe clădirea Capitoliului.
Orașele barocului: Washington DC
• Orașul este proiectat în stil
baroc, fiind structurat în raport
cu o rețea de diagonale urbane,
care leagă punctele importante
din oraș, marcate prin clădiri-
simbol sau prin alte repere
vizuale;
• La intersecțiile diagonalelor,
sunt amenajate pieţe generoase
de formă circulară, care poartă
numele unor personalități
americane.
Orașele barocului: Washington DC
• Proiectul cuprinde o axă
ceremonială de dimensiuni
ample, care poartă astăzi
numele de National Mall,
precum şi o şosea diagonală,
denumită Pennsylvania avenue,
care leagă Casa Federală
(Capitoliul) de Palatul
Preşedintelui (WhiteHouse);
• L`Enfant a imaginat deasemenea
un sistem de canale urbane,
alimentate de râulTiber Creek.
Orașele barocului: Washington DC
• Proiectul cuprinde o axă
ceremonială de dimensiuni
ample, care poartă astăzi
numele de National Mall,
precum şi o şosea diagonală,
denumită Pennsylvania avenue,
care leagă Casa Federală
(Capitoliul) de Palatul
Preşedintelui (WhiteHouse);
• L`Enfant a imaginat deasemenea
un sistem de canale urbane,
alimentate de râulTiber Creek.
 Camillo Sitte
Orașul revoluției
industriale
arta construirii orașelor / dezvoltarea accelerată
a orașelor europene
Camillo Sitte / Introducere
Camillo Sitte (1843-1903) a fost un
teoretician, istoric, arhitect și urbanist
austriac, ce a deținut o vreme funcția
de director al Școlii Imperiale și Regale
de Arte Industriale din Viena;
Preocupat de aspectele care fac ca un
oraș să fie perceput drept primitor și
cald, Camillo Sitte considera că
standardizarea specifică Revoluției
Industriale, respectiv locuința-tip, sunt
nocive pentru dezvoltarea mediului
urban și a societății deopotrivă, întrucât
contribuie la definirea caracterelor-tip;
În scrierile sale, Camillo Sitte
accentuează importanța
cunoașterii și respectării istoriei,
respectiv a marilor capodopere
realizate de predecesori;
Totodată, Camillo Sitte susține că
profesioniștii contemporani
trebuie să caute inspirație în
realizările trecutului, însă nu în
sensul copierii vechilor structuri,
ci în sensul extragerii esenței
conceptuale din spatele acestor
realizări și adaptării ideilor
identificate la realitățile
contemporane.
Arta construirii orașelor
Lucrarea de referință a
teoreticianului, Arta construirii
orașului: urbanismul după
principiile sale artistice,
publicată pentru prima dată în
anul 1889, aduce în prim plan
importanța aspectelor estetice în
proiectarea urbană și în
conformarea spațiilor publice, ca
alternativă la tendințele vremii,
ce mizau pe standardizare și
raționalizare.
Premise ideologice
În demersul său, Camillo Sitte pornește
de la analiza comparativă a rolului
spațiului public în Antichitatea greco-
romană, respectiv la sfârșitul secolului
al XIX-lea;
Astfel, dacă în Antichitate spațiile publice
erau destinate activităților cotidiene,
locuri precum agora grecească sau
forumul roman constituind poli de
atracție în țesutul urban, la finalul
secolului al XIX-lea spațiile publice au
ca unic rol asigurarea iluminatului și
ventilării naturale corespunzătoare,
majoritatea evenimentelor din viața
publică desfășurându-se în interior.
Premise ideologice
În scopul facilitării desfășurării de
evenimente în aer liber, piețele
Antichității se caracterizează prin
limitarea tranzitului (existând un
număr relativ restrâns de străzi care
debușează aici), respectiv prin
eliberarea centrului pieței de
monumente sau alte elemente
decorative (care stau, de regulă, pe
margine); aceste trăsături nu se mai
regăsesc în organizarea spațiilor
publice ale secolului al XIX-lea.
Premise ideologice
În încercarea de a defini modul ideal
de conformare al unei piețe
publice, Camillo Sitte impune o
serie de reguli în lucrarea sa,
referitoare la:
• relațiile dintre clădiri, monumente și
piețe;
• degajarea centrului piețelor;
• închiderea piețelor;
• dimensiunea piețelor;
• neregularitățile piețelor;
• grupurile de piețe.
Relații între clădiri, monumente și piețe
În vederea ilustrării importanței Totodată, piețele centrale din
relației dintre clădiri, monumente și orașele italiene concentrează
piețe, Camillo Sitte aduce în
discuție exemplul piețelor fântâni, monumente și statui – cu
medievale italiene, organizate rol de reprezentare în perioada
parțial după principiile conturate în medievală și renascentistă.
Antichitate;
Astfel, aceste piețe constituie locuri
de concentrare a activităților cu
caracter public, precum serbări
publice, reprezentări teatrale,
ceremonii oficiale, proclamații,
procese sau chiar execuții;
Relații între clădiri, monumente și piețe
Spre deosebire de perioada
Antichității, în secolele XII-XIV se
produce însă o separare foarte
clară între puterea bisericească
și cea laică, ceea ce conduce la
o diferențiere a piețelor din
punct de vedere funcțional;
Astfel, orașele medievale și
renascentiste cuprind, de regulă,
trei categorii de piețe:
1. piața religioasă, dominată de
clădirea Catedralei, cu
baptisteriul, campanila și
palatul episcopal;
2. piața administrativă, organizată
în jurul Palatului Signoriei, ce
concentrează palatele
demnitarilor, precum și o serie
de monumente comemorative;
3. o piața comercială, de regulă
în aer liber.
Relații între clădiri, monumente și piețe
Se remarcă, așadar, identificarea
spațiului public cu activitățile pe
care acesta le găzduiește, ceea
ce face ca relația dintre piața
propriu-zisă și edificiile cu
caracter public care o bordează
să devină foarte strânsă;
Spre deosebire de această
situație, considerată favorabilă
de autor, piețele publice de la
finalul secolului al XIX-lea sunt
utilizate ca parcări;
În fața Parlamentului lipsește
agora, în relație cu universitățile
nu se formează spații liniștite, de
reculegere, iar comisiile de
urbanism caută să umple spațiile
publice cu statui, nu cu oameni.
Degajarea centrului piețelor
Camillo Sitte atrage în continuare
atenția asupra faptului că, în
mod tadițional, centrul piețelor
din Antichitate era dedicat
activităților cu caracter public
(de ex.: activități comerciale,
lupte de gladiatori, festivități,
etc.), și nu statuilor sau
monumentelor urbane.
Acestea erau de regulă amplasate
astfel încât culoarele de tranzit,
centrul piețelor sau axele de
perspectivă să nu fie afectate;
Un exemplu bun în acest sens îl
constituie spațiul liber al unei
piețe rurale, acoperit cu un strat
de zăpadă, în care se formează
trasee bătătorite de localnici, de-
a lungul căilor de circulație
naturale; între aceste trasee,
rămân zone neafectate, în care
apar oamenii de zăpadă.
Degajarea centrului piețelor
La fel și piețele medievale, dezvoltate
organic, prezintă fântâni sau
monumente amplasate de-a lungul
timpului în spațiile „reziduale”,
rezultate între fluxurile de circulație;
Totodată, bisericile din orașele
medievale occidentale sunt de
multe ori amplasate în front, pe de
o parte în scopul economisirii de
fonduri în ceea ce privește
decorarea fațadelor, dar și pentru a
nu ocupa piața propriu-zisă.
Degajarea centrului piețelor
La finalul secolului al XIX-lea, ca
urmare a intervențiilor baroce în
țesutul urban, centrul geometric al
piețelor este însă cel mai adesea
ocupat de elemente cu rol
decorativ sau de reprezentare
(statui urbane, monumente,
columne comemorative, fântâni,
etc.), ceea ce alterează, în viziunea
autorului, caracterul spațiului
public, descurajând desfășurarea
activităților urbane în aceste locuri.
Închiderea piețelor
În continuare, Camillo Sitte aduce
în discuție modalitățile de
închidere a piețelor, atrăgând
atenția asupra faptului că în Evul
Mediu delimitarea spațiului
public se realiza riguros, prin
fronturi construite relativ
continue, întrerupte doar
punctual de străduțele relativ
înguste care debușează aici,
amplasate de obicei în colțurile
pieței.
Dimensiunea piețelor
Dimensiunile unei piețe în plan
(lățimea, respectiv lungimea sa)
influențează, în viziunea lui
Camillo Sitte, monumentalitatea
spațiului public;
Acestea trebuie corelate cu
înălțimea clădirii dominante,
care se amplasează de obicei pe
latura scurtă a pieței; lungimea
pieței nu trebuie să depășească,
în acest caz, de două ori
înălțimea edificiului;
Dimensiunile pieței depind, de
asemenea, de mărimea și
importanța localității în care sunt
amplasate (capitală, oraș, târg sau
așezare rurală), precum și de poziția
pe care o ocupă în ierarhia urbană
(piețele centrale fiind de obicei mai
mari decât cele de cartier);
Nu în ultimul rând, Camillo Sitte
atrage atenția asupra faptului că
dimensiunile spațiilor publice se
află în continuă creștere (față de
lățimea unei străzi medievale, de 2-
8 m, Ringul Vienez are 57 m iar
Champs d’Elysees are 142 m), ceea
ce ar putea avea efecte
devastatoare în viitor.
Neregularitățile piețelor
În continuare, Camillo Sitte atrage Simetria și echilibrul reprezintă
atenția asupra faptului că, în așadar două concepte
perioada medievală, piețele se
formau natural, fiind caracterizate fundamental diferite, cel din
de neregularități structurale și urmă primând însă, în viziunea
estetice; autorului, în organizarea spațiilor
Totuși, în ciuda asimetriei evidente, publice.
elementele componente ale
piețelor medievale se află într-o
relație de echilibru și
proporționalitate unele față de
celelalte, precum și cu întregul mai
mare;
Neregularitățile piețelor
În continuare, Camillo Sitte atrage
atenția asupra faptului că, în
perioada medievală, piețele se
formau natural, fiind caracterizate
de neregularități structurale și
estetice;
Totuși, în ciuda asimetriei evidente,
elementele componente ale
piețelor medievale se află într-o
relație de echilibru și
proporționalitate unele față de
celelalte, precum și cu întregul mai
mare;
Grupuri de piețe
În sfârșit, Camillo Sitte
accentuează importanța relațiilor
fizice și ierarhice dintre piețe,
arătând că în perioada
medievală acestea nu
funcționau ca entități singulare,
ci ca parte din rețele bine
organizate la nivel urban;
Mai mult, între piețele centrale ale
orașului se stabilesc relații de
proximitate foarte interesante,
care mizează pe articularea
spațiului urban, prin mijloace
compoziționale inventive.
Revoluția industrială: premise
Perioada Revoluției Industriale
aduce o serie de schimbări
fundamentale în ceea ce
privește procesul de producție
al bunurilor materiale, atât din
punctul de vedere al
tehnologiilor utilizate, cât și din
perspectivă filosofică;.
Aceste mutații vor avea efecte
devastatoare, atât asupra
vechilor structuri urbane, cât și
asupra structurii și dinamicii
sociale, Revoluția Industrială
alterând definitiv valorile și
uzanțele tradiționale.
Revoluția industrială: noi tehnologii
Din punct de vedere
tehnologic, secolul al XVIII-
lea reprezintă o perioadă de
dezvoltare accelerată,
descoperirile științifice
succedându-se într-un ritm
fără precedent pentru
civilizația occidentală;
Progresele tehnologice ale epocii
cuprind:
• o inventarea unor mașinării care
funcționează pe baza energiei
hidraulice (ex.: războiul de țesut al
lui R. Arkwright, inventat în 1771);
• brevetarea motorului cu abur de
către J. Watt în 1767, care utilizează
cărbunele ca și carburant;
• perfecționarea de către A. Darby a
tehnicilor de prelucrare a
minereului de fier, prin
operațiunile de forjare și laminare,
ceea ce marchează nașterea
siderurgiei, în sensul contemporan
al cuvântului.
Revoluția industrială: organizații
Toate aceste descoperiri conduc
la mecanizarea treptată a
procesului de producție, care se
concentrează, începând cu secolul
al XVIII-lea, în fabrici de mari
dimensiuni;
Se produce așadar o schimbare
semnificativă în organizarea
producției, meșteșugurile
tradiționale, adeseori practicate
în cadrul familiei, fiind înlocuite
treptat de industrie;
Astfel, vechile ghilde
medievale își pierd definitiv
statutul și influența în cadrul
societății, acest tip de
organizare fiind interzis în
Franța după Revoluția din 1789,
respectiv în Anglia după 1813;
În locul lor, apar organizațiile
muncitorești, care au ca scop
reprezentarea intereselor
muncitorilor în raport cu noua
clasă conducătoare, și anume
aceea a industriașilor.
Revoluția industrială: noi structuri urbane
În perioada Revoluției
Industriale, fabricile devin
puncte focale în țesutul
urban, luând treptat locul
catedralelor medievale, ca
repere în oraș;
Revoluția industrială: noi structuri urbane
Noile centre de producție,
amplasate de obicei la
periferie, se dezvoltă în
apropierea cursurilor de apă,
pe de o parte datorită
răspândirii utilizării energiei
hidraulice în procesul de
producție, iar pe de altă parte
datorită bunei conexiuni cu
restul teritoriului, încurajată de
proximitatea căii navigabile.
Revoluția industrială: căi de comunicație
Însă Revoluția Industrială nu se
rezumă la exploatarea traseelor
naturale în vederea stabilirii de
conexiuni în teritoriu;
Sub presiunea transportatorilor,
de materii prime și finite
deopotrivă, precum și la inițiativa
comercianților, căile de
comunicație cunosc o dezvoltare
fără precedent de-a lungul
secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea:
• începând cu 1745, companiile
private britanice încep
construirea de drumuri după
metoda lui Macadam;
• după 1760, râurile navigabile
sunt unite între ele prin canale
artificiale;
• însă poate cel mai important pas
în sensul dezvoltării rețelelor de
comunicație îl constituie
construirea, în anul 1767 de
către R. Reynolds, a primei căi
ferate realizate din fontă din
lume, pe traseul Horsehay –
Coalbrookdale, utilizată la
transportul cărbunelui.
Revoluția industrială: sistemul feroviar
Însă afirmarea definitivă a Ulterior acestui moment,
sistemului feroviar, în sensul sistemul feroviar se
contemporan al cuvântului, se răspândește rapid pe
produce odată cu descoperirea întregul teritoriu al Marii
locomotivei cu abur; Britanii, fiind exportat mai
Astfel, în anul 1825, se apoi peste tot în lume.
construiește prima cale ferată
de utilitate publică din lume,
între localitățile britanice
Stockton și Darlington;
Revoluția industrială: sistemul feroviar
Acest lucru va avea urmări
nebănuite asupra structurilor
urbane și sociale existente,
influențate ireversibil de
răspândirea noului mijloc de
transport;
Astfel, gările devin treptat
puncte de interes în oraș, care,
alături de noile fabrici și centre
de producție, coagulează în
jurul lor activitatea urbană;
De asemenea, răspândirea
căilor ferate în teritoriu
determină o creștere
semnificativă a nivelului de
mobilitate, a bunurilor și
persoanelor deopotrivă;
Democratizarea mijloacelor
de transport, accesibile de
acum tuturor cetățenilor,
indiferent de clasa socială, va
avea efecte semnificative
asupra dezvoltărilor urbane,
stabilind premisele pentru
sistemul navetist.
Revoluția industrială: sistemul feroviar

Calea ferată Londra –

Birmingham (1836)
Revoluția industrială: sistemul feroviar

Gara Crown street – Liverpool

(1830)
Revoluția industrială: sistemul feroviar
Gările londoneze- King’s
Cross(1852)
Noduri de importanță majoră în
structura urbană a orașelor, gările
constituie expresia cuceririlor
tehnologice ale epocii;
Astfel, clădirile care le adăpostesc
devin simboluri în oraș,
impresionând prin structura
spectaculoasă, realizată din
elemente zvelte din metal,
precum și prin estetica aparte
Revoluția industrială: sistemul feroviar

Gara Paddington Londra

(1853-54)
Revoluția industrială: sistemul feroviar

Gara St. Pancras – Londra

(1866)
Revoluția industrială: sistemul feroviar

Tren subteran – Londra

(1888)
Revoluția industrială: migrația populației
Atrasă de mirajul industriei
și încurajată de
infrastructura de transport
din ce în ce mai extinsă,
populația din mediul rural
începe să migreze, după
jumătatea secolului al XVIII-
lea, înspre noile centre
industriale, coagulate în
jurul marilor fabrici
întemeiate în epocă;
Această tendință se continuă pe
întreaga durată a secolului al XIXlea,
conducând la o creștere fără
precedent a populației orașelor, mai
ales pe teritoriul Marii Britanii:
• Manchester: față de 12.000
locuitori în 1760, populația orașul
atinge 400.000 locuitori în 1850;
• Glasgow: de la 30.000 locuitori în
1750, populația orașului crește la
300.000 locuitori în 1850;
• Londra: față de 1.000.000 locuitori
la sfârșitul secolului al XVIII-lea,
populația Londrei crește la
2.500.000 locuitori în 1851, pentru
ca în 1901 zona metropolitană a
acestui oraș să adăpostească
4.500.000 locuitori
Revoluția industrială: locuirea
În consecință, în vederea
acomodării numărului
crescut de imigranți, în jurul
noilor fabrici apar treptat
cartiere compacte de
locuințe muncitorești, de
multe ori înghesuite și
mizere, care rezolvă, pentru
scurt timp și numai în
aparență, problemele
locative.
Revoluția industrială: locuirea
Astfel, mai ales în mediul
britanic, sistemul de locuire
tradițional, în gospodării
izolate, coagulate în jurul
unei parohii, își pierde treptat
actualitatea;
Locuințele însele devin
produse efemere,
înlocuibile rapid, ce nu mai
fac corp comun cu terenul pe
care sunt construite;
Terenul devine astfel un bun
independent, care poate să
fie tranzacționat în
conformitate cu regulile
economiei de piață.
Revoluția industrială: rolul statului
În paralel cu abandonarea
prototipului locuinței
tradiționale, asistăm în epocă la
diminuarea controlului statului
asupra spațiului public, prin
abandonarea aproape totală a
conceptului de regulament
urban;
Problemele apărute în mediul
urban sunt rezolvate aproape în
totalitate prin intervenții de ordin
privat, ceea ce conduce inevitabil
la abordări părtinitoare, în
favoarea investitorului;
Datoriile imense acumulate de
stat, urmare firească a exceselor
din perioada barocă, contribuie
semnificativ la limitarea
intervenției publice,
autoritățile fiind nevoite să
vândă terenurile aflate în
proprietatea statului încă din
perioada medievală în vederea
acoperirii deficitului financiar;
Această soluție, preconizată de
Adam Smith, s-a dovedit a fi
salvatoare pentru stat, însă a
condus la apariția unor mutații,
deopotrivă urbane și sociale,
fără precedent.
Revoluția industrială: orașul sărăciei
Pe fondul creșterii
demografice accentuate ce
caracterizează secolul al XIX-
lea, mutațiile produse odată cu
transformarea caracterului
funcțiunii rezidențiale,
precum și cu diminuarea
rolului statului în modelarea
spațiului public, încep să ia
proporții semnificative, astfel că
apar inevitabil situațiile de
criză, mai cu seamă în marile
orașe.
În fața cererii tot mai ridicate de
locuințe, speculanții nu întârzie să
apară, construind în grabă cartiere
muncitorești, care, fiind realizate în
absența unor regulamente urbane,
se caracterizează prin:
• densități ridicate, fără precedent
pe continentul european;
• străzi înguste, de cele mai multe
ori desfundate;
• absența rețelelor edilitare, de
alimentare cu apă și canalizare;
• construcții-tip, realizate din
materiale perisabile, care oferă
rezidenților camere înghesuite și
condiții de viață mizere.
Revoluția industrială: orașul sărăciei

Cartier muncitoresc cu
locuințe – tip, Marea Britanie
Revoluția industrială: orașul sărăciei
Cartier muncitoresc Manchester
(1840)
• Cvartalul din imagine se remarcă
prin densificarea țesutului
construit, prin introducerea unui
rând suplimentar de case pe locul
fostelor curți ale acestora;
• În vederea asigurării accesibilității
la clădirile nou construite, se
amenajează o străduță interioară,
în care debușează și ceea ce
rămâne din curțile clădirilor de pe
latura opusă inserției.
Revoluția industrială: orașul sărăciei
Cartier muncitoresc Nottingham
(1845)
• Acest cartier a făcut obiectul
unui studiu social, efectuat la
jumătatea secolului al XIX-lea
asupra mai multor așezări
muncitorești britanice;
• Se remarcă densificarea
țesutului construit, prin
dublarea locuințelor situate
spre stradă cu câte un rând
suplimentar, noile unități fiind
accesibile din curtea interioară.
Revoluția industrială: orașul sărăciei
Cartier muncitoresc cu locuințe-
tip Marea Britanie (prima
jumătate a secolului XIX-lea)
• Introducerea unei străduțe
suplimentare în interiorul
unui cvartal, în vederea
asigurării accesibilității către
noile inserții, realizate în
vederea densificării țesutului
construit, se transformă în
scurt timp în cutumă urbană.
Revoluția industrială: orașul sărăciei
• În aceste străduțe, care
dublează în fapt trama
stradală principală,
debușează curțile caselor,
fiind totodată locul în care
sunt eliminate gunoaiele
menajere, respectiv în care
sunt deversate canalizările.
Revoluția industrială: orașul sărăciei
În ceea ce privește clădirile de
locuit propriu-zise, majoritatea
sunt alcătuite, în perioada
Revoluției Industriale, din mai
multe apartamente cu o cameră,
fiind însă prevăzute cu o singură
sursă de apă și un singur closet
pentru toți locuitorii clădirii;
De cele mai multe ori, într-o
cameră locuiesc până la nouă
persoane (conform scrierilor
epocii: o văduvă cu șase copii; opt
orfani, frați și surori; etc
Revoluția industrială: orașul sărăciei
Pe fondul creșterii demografice
accentuate ce caracterizează secolul al Condițiile de locuire
XIX-lea, mutațiile produse odată cu
transformarea caracterului funcțiunii
precare, dublate de venitul
rezidențiale, precum și cu diminuarea
rolului statului în modelarea spațiului
scăzut al populației
public, încep să ia proporțCa urmare a rezidente, contribuie la
acestor operațiuni:
• profilul stradal devine prea îngust;
definirea unui mediu urban
• traficul se congestionează; insalubru, atât din punct de
• locuințele devin neîncăpătoare; vedere fizic, cât mai cu
• orașele se transformă în seamă moral.
conglomerate insalubre și
dezordonate, în care criminalitatea și
bolile sunt la ordinea zilei;
Revoluția industrială: orașul sărăciei
• Astfel, noile cartiere industriale
se caracterizează prin:
• salubritate precară, absența
rețelelor de canalizare și de
aducțiune a apei contribuind la
răspândirea bolilor în rândul
locuitorilor și, implicit, la
creșterea mortalității infantile,
precum și la reducerea
speranței de viață (cca. 37 de
ani în Londra, cca. 26 ani în
Manchester sau Liverpool);
• creșterea nivelului de
infracționalitate, prin
afirmarea unor ocupații
precum prostituția sau
tâlhăria ca modalități de
asigurare a traiului (din 35 de
case de pe o stradă din
mahalaua londoneză, 32
aveau funcțiunea de bordel);
• abandonarea valorilor
tradiționale de moralitate
(fiind la ordinea zilei
concubinajul, dar și practici
cu adevărat nocive, precum
începerea vieții sexuale la
vârsta de 11-12 ani, sau chiar
incestul).
Revoluția industrială: orașul sărăciei
Pe fondul deteriorării mediului urban,
membrii clasei privilegiate părăsesc Mai mult decât atât, spațiile
centrul istoric al orașului, relocându-și
rezidențele în mediul rural, departe de
rămase neconstruite sunt
atmosfera tot mai toxică a așezărilor
Revoluției Industriale;
ocupate în epocă de noi
Inspirat din filosofia barocă, ce locuințe, ateliere, hangare
încurajează amplasarea palatului
departe de oraș, în mijlocul naturii, pe
și alte spatii de producție.
care o subordonează după reguli clare,
exodul populației bogate face ca
centrele așezărilor să fie ocupate treptat
de reprezentanții claselor defavorizate,
vechile palate și clădiri monumentale
devenind locuințe sociale
Revoluția industrială: casa cu grădină
Treptat, modelul palatului
aristocrat, situat în afara orașului, în
mijlocul unor grădini fastuoase, este
preluat de clasa burgheză, formată
în principal din industriași și
comercianți, noii îmbogățiți ai
perioadei industriale;
Date fiind însă resursele financiare
limitate ale clasei de mijloc în
comparație cu cele ale familiilor
aristocrate, scara locuințelor
burgheze, precum și distanța la care
acestea se situează față de oraș, sunt
semnificativ reduse în comparație
cu palatele nobiliare;
Totuși, prin generalizarea
conceptului de casă cu
grădină (sau „casă la curte”,
în limbajul interbelic
bucureștean), se produce o
mutație definitivă în modul
de raportare la problema
locativă, mutație care va
influența definitiv structura
urbană a așezărilor, precum
și mentalitatea societală,
până în zilele noastre.
Revoluția industrială: schizofrenia urbană
Revoluția Industrială reprezintă
așadar, din punct de vedere
urbanistic și social deopotrivă,
o perioadă a contrastelor;
Pe de o parte, clasa aristocrată
se retrage treptat din oraș, pe
care îl „abandonează” în
mâinile burghezilor și săracilor,
închizându-se în ultime redute
ale fastului, palatele din
mediul rural;
La polul opus, noile dezvoltări din
jurul fabricilor, precum și centrele
istorice ale orașelor, locuite acum de
clasa muncitoare, se prezintă ca
niște ansambluri colorate și
dezordonate, dificil, dacă nu
imposibil, de controlat, care se
constituie în enclave ce funcționează
după propriile reguli;
Între cele două tabere, clasa
burgheză, care beneficiază colosal,
financiar vorbind, de pe urma
dezvoltării industriei, protestează
neîncetat cu privire la imoralitatea
clasei defavorizate, însă nu își
asumă nicio responsabilitate în ceea
ce privește eliminarea cauzelor care
conduc la această situație.
Revoluția industrială: schizofrenia urbană
Această ambivalență se citește și
în realizările urbanistice și
arhitecturale ale perioadei
Revoluției Industriale;
Astfel, pe de o parte, gările,
bursele, clădirile comerciale sau
amenajările urbanistice realizate
cu ocazia marilor expoziții
internaționale, impresionează,
chiar șochează, prin măreția,
estetica și limbajul deosebit, în
acord cu progresele tehnologice
și filosofice ale vremii.
Revoluția industrială: schizofrenia urbană
În același timp, țesutul urban al
marilor capitale europene continuă
să devină tot mai insalubru și mai
imoral;
În fața unei populații sărăcite, în
continuă creștere, a unei rate a
criminalității fără precedent în
Europa, precum și a unei speranțe
de viață din ce în ce mai reduse în
rândul clasei defavorizate, apar în
epocă o serie de inițiative de
îmbunătățire a situației existente,
care vor forța intervenția statului în
rezolvarea problemelor identificate.
Consecințele revoluției
industriale
intervenții punctuale vs abordări radicale
Sărăcia ca fenomen social
Confruntându-se cu multiplele
consecințe negative ale
urbanizării accelerate cauzate de
Revoluția Industrială, proces care a
condus la modificarea definitivă a
valorilor tradiționale cu privire
la organizarea urbană și socială
deopotrivă, Casa Regală a
Marii Britanii inițiază, pe parcursul
secolului al XIX-lea, o serie de
studii sociale, care să constate
cauzele situației dezastruoase;
Un studiu efectuat în acest sens în
anul 1887 asupra unui cartier
londonez indică faptul că 35%
din populația studiată se află
sub limita sărăciei;
Transpus la scara orașului, acest
procent se traduce prin prezența
a unui milion de săraci la
nivelul întregii Londre.
Sărăcia ca fenomen social
Conform aceluiași studiu,
populația săracă este împărțită
în patru categorii, și anume:
• categoria celor fără speranță,
care nu contribuie prin nimic
la bunăstarea counității locale și
nu au capacitatea de a-
și îmbunătăți situația (circa
50.000 locuitori sau 1,5% din
totalul populației: vagabonzi,
semidelicvenţi, etc.);
• categoria celor cu un venit
nesigur (circa 300.000 locuitori
sau 11% din totalul populației:
vânzători ambulanți, zilieri, etc.);
• categoria victimelor sistemului
social (circa 250.000
locuitori sau 8% din totalul
populației: persoanele cu
handicap locomotor, bolnavii
cronici, văduvele sau bătrânii);
• categoria celor cu un venit
regulat, dar foarte mic
(circa 400.000 locuitori sau
14,5% din totalul populației:
muncitorii).
Soluționarea problemelor
În fața unei realități dificil de
ignorat, dovedită de acum prin
studii precum cel prezentat
anterior, față de situația profund
dezastruoasă, atât din punct de
vedere urbanistic, cât mai ales
din punct de vedere social, apar
în epocă două tipologii de
abordări:
• intervențiile secvențiale, de tip
pas cu pas, care au ca menire
îmbunătățirea treptată a situației
existente, prin
corijări progresive;
• abordările radicale, care propu
n scenarii utopice și societăți
ideale.
Partea I: intervenții punctuale

reformele britanice vs Parisul haussmannian

Reformele
britanice
Londra, mijlocul sec. XIX
Reformele britanice
În vederea îmbunătățirii situației
sociale existente, autoritățile brit
anice inițiază, de-a lungul
secolului al XIX-lea, o serie
de reforme legislative;
Prima inițiativă în acest sens o
constituie reforma
sistemului polițienesc, realizată
în Londra după anul 1829, în
vederea combaterii ratei extrem
de crescute a criminalității;
În urma acestei reforme, orașul a
fost împărțit în 17 divizii, fiecare
controlată de câte o secție de
poliție bine organizată;
Totodată, s-a impus
obligativitatea
căsătoriei în rândul agenților,
astfel încât aceștia să nu fie tentați
să apeleze la serviciile
prostituatelor (în Londra existând,
la vremea respectivă, cca.
80.000 de practicante ale celei
mai vechi meserii din lume).
Reformele britanice
O altă reformă, apărută în Marea
Britanie în jurul anilor 1830,
o constituie Legea Săracilor, care
reglementează, pentru prima
dată, atribuirea de ajutoare
sociale persoanelor din clasele
defavorizate ale populației;
Această reformă reia preocupările
mai vechi, materializate, la
începutul secolului, printr-un Plan
de Ajutorare a Săracilor,
ce prevedea construirea din bani
publici a unor locuințe pentru
persoanele defavorizate;
Noile dezvoltări au sfârșit însă prin a
deveni adevărate lagăre
de muncă, întrucât companiile
private selectate de stat în vederea
construirii acestor ansambluri le-au
amplasat în jurul propriilor fabrici,
împărțindu-le muncitorilor care își
desfășurau aici activitatea.
Reformele britanice
După jumătatea secolului al XIX-lea,
apar o serie de inițiative de
îmbunătățire a calității fizice a vieții
în mediul urban, precum realizarea,
la nivelul Londrei, a unei rețele de
alimentare cu apă, respectiv
a sistemului de canalizare;
Aceste măsuri au fost impuse după
seceta din 1858, când efectele
nocive ale deversării apelor
menajere în Tamisa s-au făcut
simțite inclusiv în rândul
claselor privilegiate.
Reformele britanice
Totodată, spre sfârșitul secolului al
XIX-lea apar o serie de legi
care reflectă preocupările
referitoare la îmbunătățirea
situației sociale și locative a
cetățenilor din păturile inferioare
ale societății:
Legea Locuințelor Artizanilor și
Muncitorilor (1868), care definea
standardele minimale de calitate
necesar a fi satisfăcute de locuințele
muncitorești, permițând
totodată demolarea celor care nu
satisfăceau aceste standarde,
cu condiția construirii de locuințe noi în
locul celor demolate;
Legea Educației (1870), care legifera
desproprietăririle în vederea construirii
de școli;
Legea Sănătății (1875), care impunea
standardele minimale de salubritate
necesar a fi respectate în țesutul
construit, însă care nu a putut fi aplicată
la nivelul Londrei datorită forței
de muncă insuficiente (1 inspector la
cca. 105.000 locuitori).
Reformele britanice
De asemenea, după 1875, apar o serie
de reglementări referitoare la modul
de realizare a
locuințelor muncitorești, cuprinse
în manuale de proiectare
pentru locuințe-tip;
Printre condițiile impuse, se numără:
• obligativitatea amenajării de grupuri
sanitare în cadrul locuinței;
• asigurarea iluminatului și ventilării
naturale a tuturor camerelor;
• amenajarea de dormitoare.
Reformele britanice
Însă în ciuda existenței unui cadru
legislativ bine definit, autoritățile
locale britanice se află, la
sfârșitul secolului al XIX-lea, în
incapacitatea de a implementa
noile reglementări, pe de o
parte din lipsa de fonduri, iar pe
de altă parte datorită numărului
redus de funcționari;
Acest fapt face ca singura urmare
consistentă a noilor reforme să
o constituie demolările masive
produse în mahalalele londoneze
în vederea construirii diferitelor
facilități publice (căi ferate, drumuri,
rețele edilitare, școli), respectiv ca
urmare a neîndeplinirii standardelor
minimale de calitate și salubritate
a mediului construit;
Aceste intervenții nu fac însă altceva
decât să înrăutățească situația
existentă, conducând la densități și
mai crescute în cadrul cartierelor
muncitorești rămase în picioare,
nevoite să absoarbă numărul ridicat de
sinistrați, la înrăutățirea condițiilor de
viață, precum și la creșterea
semnificativă a cererii de locuințe.
Reformele britanice
Pe fondul crizei locative din ce în
ce mai accentuate, precum și
din cauza nivelului de trai foarte
scăzut, în jurul anului 1880
se produc, în Londra, o serie de
revolte ale clasei muncitoare,
care se concretizează prin
manifestări violente de ambele
părți ale baricadei;
În consecință, clasa privilegiată,
alături de autoritățile
locale, dezvoltă, un sentiment nu
de vină, ci de teamă, la adresa
populației defavorizate a
orașului;
Sub presiunea dezbaterilor din
presă, în anul 1888 apare Legea
Guvernământului Local, care
transferă responsabilităţile
Consiliului Municipal al Muncii
cu privire la problema locativă
unui organism ales democratic,
şi anume The London County
Council.
Reformele britanice
În continuare, în 1890 se aprobă
Legea Locuințelor Clasei
Muncitoreşti, care prevede
dezvoltarea din fonduri publice
a unor ample zone urbane și
transformarea lor în cartiere
muncitorești, cuprinzând
locuințe individuale sau clădiri
cu mai multe apartamente
pentru muncitori, oferite spre
închiriere contra unei sume
minimale;
În sfârșit, în jurul anului 1900, The
London County Council (care
înlocuiește de acum autoritatea
vechilor consilii parohiale)
primește dreptul de a cumpăra
terenuri în afara graniţelor sale
în vederea construirii de locuințe
pentru muncitori.
Reformele britanice
Prețul mult mai scăzut al
terenurilor aflate în extravilan a
facilitat dezvoltarea rapidă a
unor noi localități, situate la
distanță de orașul viciat,
configurate astfel încât să
asigure standardele minimale
de salubritate și calitate a vieții
prevăzute prin noile
regulamente;
Totodată, dezvoltarea rețelelor de
transport feroviar a permis cone
ctarea acestor localități cu
centrul orașului-mamă, noile
așezări fiind de regulă
organizate în jurul unei gări;
Aceste așezări sunt precursoarele
orașelor-grădină.
Reformele britanice
Port Sunlight (1887)
Noile așezări se caracterizează prin
planimetrii aerisite și densități
reduse în comparație cu orașele
existente, clădirile de locuit
(individuale sau cu mai multe
apartamente) fiind situate la
distanțe corespunzătoare unele
față de celelalte, astfel încât să se
asigure iluminarea și ventilarea
naturală a spațiilor interioare,
precum și un grad crescut de
intimitate.
Reformele britanice
Port Sunlight (1887)
Totodată, aceste așezări sunt
prevăzute cu o serie de funcțiuni de
utilitate publică, menite să
îmbunătățească nivelul de calitate a
vieții comunitare:
• gara feroviară;
• parcuri publice;
• locuri de muncă pentru cetățeni;
• școli;
• spații comunitare.
Reformele britanice
Bourneville (1895)
Premergătoarele orașelor grădină,
noile așezări muncitorești
construite la finalul secolului al
XIX-lea pe teritoriul Marii Britanii
propun planimetrii dezvoltate
organic, după o tramă stradală
având trasee sinuoase, de-a
lungul cărora sunt înșiruite loturi
de case individuale sau
înșiruite, prevăzute cu grădină
proprie.
Parisul lui Haussmann
La jumătatea secolului al XIX-
lea, Parisul se prezintă ca un
ansamblu urban anarhic, un
colaj de cartiere muncitorești
construite în grabă, fără
respectarea vreunui
regulament urban, care oferă
locuitorilor condiții de viață
mizere și precare.
Parisul lui Haussmann
După preluarea funcției de prefect
în anul 1850, Haussmann decide
demolarea mahalalelor existente
și înlocuirea lor cu o nouă
structură urbană, derivată din
principiile barocului, cu piațete
de tip rond-point, în care se
intersectează radialele ce pleacă
dinspre centru spre noile
periferii, urmând trasee rectilinii.
Parisul lui Haussmann
De asemenea, Haussmann
dublează bugetul alocat pentru
sănătatea publică, mărindu-l de
6 ori pe cel dedicat educației;
Filosofia de guvernare adoptată
de Haussmann mizează nu pe
acordarea de ajutoare sociale, ci
pe crearea de locuri de muncă;
Acest lucru este facilitat de lucrările
masive de reconstrucție a Parisului,
inițiate de Haussmann, la mijlocul
anilor 1860 peste o cincime din
populația muncitoare a orașului
fiind angajată în construcții;
Însă demolările premergătoare
reconstrucției Parisului au condus la
apariția unor situații de criză,
cauzate de diminuarea dramatică a
numărului locuințelor disponibile,
respectiv creșterea firească a
chiriilor în restul orașului.
Parisul lui Haussmann
Obiectivele urmărite prin aceste
operațiuni cuprind:
• încurajarea ordinii publice;
• adaptarea orașului la creșterea
nivelului de trafic;
• generarea unei structuri majore de
canalizare;
• îmbunătățirea condițiilor de viață a
cetățenilor;
• modelarea unei capitale
monumentale, prin construirea de
bulevarde care să dreneze
cartierele.
Parisul lui Haussmann
Se urmărește o standardizare a
mediului construit, caracterizat
prin unitate și coerență, atât la
nivel funcțional, cât și la nivel de
expresie.
În acest sens, Haussmann impune
o serie de regulamente referitoarela or
ganizarea țesutului construit,
care vizează:
• lățimea străzilor, între 10-14 m;
• lățimea bulevardelor, peste 20 m
• regimul de înălțime al clădirilor, stabilit
în raport cu distanța dintre
acestea, astfel încât să se asigure un
iluminat natural adecvat, precum și o
intimitate crescută în interiorul
apartamentelor;
• sistemul constructiv și forma
de expresie arhitecturală a tuturor
elementelor clădirilor;
• materialele utilizate la nivelul
pavimentului din spațiul public,
respectiv elementele de mobilier
urban;
Parisul lui Haussmann
Haussmann a impus, de
asemenea, o serie de
reglementări cu privire la
asigurarea facilităților urbane, și
anume:
• realizarea unei rețele de aducțiune
a apei, care miza pe captarea unor
izvoare exterioare orașului (întrucât
apa din Sena nu se putea filtra
corespunzător);
• realizarea unui sistem de canalizare,
caracterizat prin colectarea
diferențiată a apei menajere față de
apa pluvială;
• amenajarea de spații verzi (22 de
scuaruri de cca. 5.000 mp fiecare în
zonele rezidențiale, respectiv două
parcuri urbane situate în suburbii).
Parisul lui Haussmann
Place de l'Etoile (1870)
Parisul lui Haussmann

Rue Richelieu
Parisul lui Haussmann

Avenue Foch
Parisul lui Haussmann

Rue Renoir
Revoluția industrială: intervenții secvențiale
În încercarea de a remedia
dezechilibrele sociale apărute în
urma Revoluției Industriale, dar
mai cu seamă problema locativă
din ce în ce mai arzătoare, după
anii 1850 încep să apară, în țări
precum Marea Britanie sau
Franța, o serie de reglementări,
care au ca scop îmbunătățirea
situației existente;
Astfel, în mediul britanic, se
propun o serie de reforme, care,
deși coerente la nivel teoretic, se
dovedesc a fi aproape imposibil
de implementat în realitate,
datorită resurselor limitate din
punct de vedere financiar, precum
și al forței de muncă.
Revoluția industrială: intervenții secvențiale
Rezolvarea problemei locuințelor
este preluată în cele din urmă
destat, care, prin intermediul
consiliilor locale, dezvoltă, la
periferia orașelor sau chiar mai
departe, în funcție de prețul
terenului, noi cartiere de
locuințe-tip, cu unul sau mai
multe apartamente, destinate
clasei muncitoare;
Aceste dezvoltări sunt situate
întotdeauna în proximitatea unei
stații de cale ferată, fapt ce
permite distanțarea locuirii de
centrul viciat al vechiului oraș,
asigurându-se, în același
timp, accesul nemijlocit al
populației noului cartier la
localitatea-mamă.
Revoluția industrială: intervenții secvențiale
Pe de altă parte, în mediul francez
se produc, la inițiativa
prefectului Haussmann, o serie
de intervenții brutale în țesutul
construit, care modifică radical,
în decursul a două decenii,
imaginea orașului;
Astfel, Haussmann trasează noi
bulevarde, implementează și
extinde rețelele edilitare,
dezvoltă rețeaua facilităților
publice la nivelul orașului,
reglementează modul de
construire al clădirilor de locuit
(atât din punct de vedere estetic,
cât și din punct de vedere
tehnic), precum și tratarea și
mobilarea spațiului public.
Partea II: abordările radicale
Familisterul lui Godin
Revoluția industrială: abordări radicale
Față de aceste direcții, care
mizează în fapt pe schimbări
treptate, ce urmau să amelioreze
în timp calitatea de ansamblu a
mediului urban, în epocă au
apărut și o serie de propuneri
radicale, care își îndreptau
atenția înspre societăți de tip
ideal;
Aceste propuneri sunt bazate pe
principiile socialismului utopic,
născut în secolul al XIX-lea pe
fondul curentului romantic și al
conceptelor revoluționare
inspirate de Revoluția Franceză
(1789).
Socialismul utopic
Deși socialismul utopic a fost • Robert Owen (Marea
etichetat ca atare abia după Britanie, SUA);
jumătatea secolului al XIX-lea,
de către filosofii Karl Marx • Charles Fourier (Franța);
și Friedrich Engels, ideologia • Henri de Saint-Simone (Franța).
specifică acestui curent s-a
conturat încă din primele
decenii ale acestui secol, sub
influența a trei personalități, care
au abordat, atât teoretic, cât și
practic, problematica societăților
ideale:
Socialismul utopic: Robert Owen
Robert Owen (1771-1858) a fost
un reformator social galez,
fondator al socialismului și al
mișcării cooperative;
Filozofia sa, catalogată ulterior de
către Karl Marx drept socialism
utopic, are la bază 3 principii:
• importanța investiției în capitalul uman
– Owen consideră că omul este
produsul mediului în care trăiește; este
necesar deci ca o societate să
investească în educație și să ofere
egalitateîn drepturi clasei muncitoare;
• opoziția față de religie – Owen
consideră că toate religiile sunt bazate
pe istorii inventate de indivizi care
urmăresc să controleze masele, astfel
încât, aderând la o anumită credință,
oamenii devin, în viziunea filosofului,
„animale slabe și imbecile, fanatici sau
ipocriți”; în mod paradoxal, spre
sfârșitul vieții, Owen adoptă
spiritualismul;
• repudierea sistemului industrial și
înlocuirea acestuia cu agricultura –
revenirea la valorile trecutului.
Socialismul utopic: Robert Owen
Pe baza acestor convingeri, Owen
imaginează o așezare ideală, având
o suprafață de 500 ha și 1200
locuințe;
Având formă pătrată în plan,această
așezare cuprinde funcțiuni precum
locuințe individuale, spital sau hotel
(organizate perimetral), în timp ce
zona centrală concentrează edificii
publice (un restaurant pentru
întreaga comunitate, școală,
bibliotecă, sală de reuniuni, terenuri
de sport).
Socialismul utopic: Robert Owen
În exteriorul acestui pătrat,sunt
amplasate clădiri industriale
(fabrici, depozite, abatoare,
mori), precum și o vastă zona
agricolă, cu toate construcțiile
aferente;
Se remarcă faptul că ansamblul nu
cuprinde instituții precum
tribunal sau pușcărie, întrucât
societatea ideală imaginată de
Owen nu are nevoie de așa
ceva.
Socialismul utopic: Robert Owen
În vederea implementării acestor
concepte, Robert Owen se mută,
în 1799, în New Lanark, un oraș
cu o populație de 2500 de
locuitori, unde administrează
mai multe mori cu sute de
angajați;
Principiile sale referitoare
la educație au dus la
deschiderea, în 1816, a Institutului
din New Lanark, o școală dedicată
atât copiilor angajaților săi, cât și
copiilor familiilor sărace din
împrejurimi, care nu își permiteau
să le ofere acestora o educație
corespunzătoare.
Socialismul utopic: Robert Owen
Ansamblul, imaginat și edificat în
întregime de Owen, cuprinde o
succesiune de spații (creșă,
locuri de joaca, grădini, ateliere
de manufactură și săli de
clasă), destinate unui proces
de învățământ avangardist,
considerat neconvențional chiar
și în perioada contemporană.
Socialismul utopic: Robert Owen
Inspirat de succesul înregistrat în
New Lanark,Owen propune, în
1825, implementarea unui
experiment similar în Statele
Unite ale Americii – New
Harmony, Indiana;
Acest experiment a eșuat însă
lamentabil, datorită lipsei de
suveranitate, precum și datorită
anihilării proprietății private,
concepte care contrazic însăși
natura umană.
Socialismul utopic: Charles Fourier
Charles Fourier (1772-1837) este
un scriitor francez, care
propuneun nou sistem filosofic
și politic, axat pe principii
împrumutate din domeniul
psihologiei;
De departe cel mai utopic dintre
toți, Fourier ignoră pur și simplu
realitățile Revoluției Industriale,
considerând că aceste mutații
sunt trecătoare, și că lumea se va
întoarce la valorile tradiționale;
Prin propunerile sale, Fourier
urmărește eliminarea sărăciei, ca
principală cauză a dezordini
sociale; de asemenea, susține
emanciparea femeii și atrage
atenția asupra importanței
cooperării în dezvoltarea unei
societăți.
Socialismul utopic: Charles Fourier
În vederea transpunerii acestor
principii în practică, Charles Fourier
imaginează ansamblul rezidențial
de tip Phalanstere, care propune un
imobil de locuințe și funcțiuni
conexe (precum ateliere de lucru,
spații de relaxare, dispensare
medicale, școli și biblioteci,chiar
grădini), destinat unui număr de
1620 de persoane, organizat după
reguli clare și capabil să coaguleze
în limitele sale o societate;
Fourier încearcă astfel să
înlocuiască haosul și dezordinea
ce dominau societatea cu o
lume utopică, bazată pe principii
sociale și psihologice complexe,
care mizau pe traiul în
comun, adică pe unitate,
colaborare inter-umană și
armonie comunitară.
Socialismul utopic: Charles Fourier
Phalanster-ul este alcătuit după o
structură clară, având un nucleu
central și două aripi laterale;
Nucleul central cuprinde spații de
desfășurare a unor activități
liniștite (sala de luat masa, sala
de întâlnire, biblioteca și locul
de studiu), precum și spații cu
valențe simbolice (capela,
observatorul, grădina de iarnă).
Socialismul utopic: Charles Fourier
O aripă laterală este destinată locului
de muncă și altor activități
gălăgioase (lemnărie, fierărie, alte
ateliere de manufactură), găzduind
de asemenea copiii (care fac
gălăgie în timpul jocului);
Cea de a doua aripă adăpostește un
spațiu de tip han, cu săli de bal și
holuri de întâlnire cu cei din
exterior, cărora nu li se permite
accesul în partea centrală.
Socialismul utopic: Charles Fourier
De asemenea, Phalanster-ul include
apartamente individuale, precum și
o serie de holuri pentru socializare,
numite „seristeries”;
Grajdurile și depozitele sunt
amplasate în clădiri individuale,
situate pe latura opusă edificiului
principal;
În spațiul astfel rezultat este
amenajată curtea principală, în timp
ce grădinile sunt amplasate în
spatele clădirii principale.
Socialismul utopic: Charles Fourier
Fourier nu a reușit însă niciodată
să construiască un Phalanstere,
datorită resurselor financiare
insuficiente de care dispunea;
În schimb, conceptul a fost
exportat în America, unde au
fost construite, după principiile
sale, câteva colonii;
Totuși, aceste exerciții (precum
Clermont Phalanx sau orășelul
Utopia, Ohio) s-au dovedit a fi
un eșec.
Socialismul utopic: Charles Fourier
În Europa, dintre cele câteva
ansambluri de acest tip care s-au
realizat în epocă, cel mai reușit a
fost probabil Familister-ul,
construit parțial de industriașul
Godin, începând cu anul 1871,
în jurul fabricii sale, situate în
localitatea franceză Guise;
Acest ansamblu era dedicat
muncitorilor, fiind format din trei
clădiri inter-conectate (dintre
care s-au realizat doar două).
Socialismul utopic: Charles Fourier
Clădirea centrală, accesibilă exclusiv
rezidenților, adăpostea
apartamentele individuale de
locuit, dispuse în jurul unui mare
atrium ce deservea întreaga
comunitate, constituindu-se într-un
spațiu complex, de socializare;
Evident, niciunul dintre aceste
exemple nu au supraviețuit ca
atare, fiind fie demolate, fie
transformate, în mod ironic, în
ansambluri rezidențiale de lux
pentru categoriile privilegiate ale
societății.
Socialismul utopic: Henri de Saint-Simone
Henri de Saint-Simone (1760-1825) a
fost un economist și om de afaceri
francez, care, spre deosebire de
ceilalți doi filosofi, prezentați
anterior, nu este străin de principiile
capitalismului, fiind un om de lume,
care apreciază productivitatea,
organizarea, eficiența, inovația și
descoperirile tehnologice;
Totuși, el consideră că principiile
capitaliste nu pot să funcționeze
într-o economie de piață liberă;
Disprețuind membrii aristocrației și
clerului, pe care îi consideră paraziți
ai societății, Saint-Simone propune
integrarea muncitorilor în
societate, însă nu le acordă
acestora un rol dominant;
În schimb, el pune accent pe
reorganizarea și aplicarea
tehnologiei în procesul
muncii, încredințând pozițiile de
autoritate în noua ordine socială a
tehnocraților
(specialiștilor din diferite domenii).
Socialismul utopic: Henri de Saint-Simone
Saint-Simone concluzionează
astfel că muncitorii nu pot, pe
cont propriu, să se organizeze,
având nevoie de autoritatea
unei elite formate din filosofi,
ingineri și oameni de știință, care
să coordoneze un proces pașnic
de industrializare, de inspirație
umanistă;
De asemenea, Saint-Simone pune la
îndoială dreptul asupra proprietății
private, pe care îl vede
mai degrabă ca o recompensă
pentru realizări deosebite, decât ca
pe un drept de netăgăduit;
Astfel, el propune eliminarea
dreptului la moștenire, în vederea
evitării transferului averii
unor urmași lipsiți de merite.
Socialismul utopic: concluzii
Conceptele promovate de cei trei
teoreticieni (Owen, Fourier și
Saint-Simone), apărute ca
urmare a eșecului liberei
inițiative, încurajată de Revoluția
Industrială, deplasează așadar
accentul dinspre libertatea
individuală înspre organizarea
colectivă, propunând rezolvarea
problemelor urbane prin
intervenție publică, concept ce
stă la baza urbanismului
modern;
Totodată, cei trei au pus bazele
curentelor de gândire socialiste și
comuniste, caracterizate prin:
• desfiinţarea proprietăţii private;
• organizarea planificată a producţiei;
• desfiinţarea opoziţiei dintre oraş şi
sat, precum și a opoziţiei dintre munca
fizică şi cea intelectuală
• obligaţia tuturor membrilor societăţii
de a munci, respectiv
repartiţia produsului social după
gradul de implicare în procesul de
producție, precum și după nevoi;
• răspunderea societăţii în
dezvoltarea individului;
• dispariţia claselor sociale.
mulțumesc