Sub termenul "stil gotic" se subintelege o faza noua a dezvoltarii stilului

romanic, reflectand conceptiile artistice ale constiintei sociale din perioada de

apogeu a feudalismului. Inceputurile fenomenelor specific gotice apar inca in
secolul al XX-lea, iar ultimele manifestari apartin veacului al XVI-lea.
Termenul "gotic" aplicat acestui stil e factice si absolut impropriu. Denumirea
avusese inital un inteles peiorativ, expresie de dispret a artistilor italieni din
perioada Renasterii pentru arta medievala, pe care o considerau barbara. De
aceea, in veacul trecut s-au sugerat alte nume=acela de stil ogvial, care s-a
si bucurat de o oarecare raspandire-,dar data fiind complexitatea
fenomenelor, denumirile propuse s-au vadit improprii, dand nastere la
polemici, incat pana la urma s-a revenit la denumirea veche, acceptata ca
termen tehnic, la fel cum s-a intamplat si cu denumirea stilului romanic.
Fenomenele constitutive ale stilului gotic au evoluat in cursul dainuirii sale
indelungate, astfel incat e necesar sa distingem mai multe faze. Trebuie apoi
subliniat si faptul ca evolutia si raspandirea stilului gotic nu s-au petrecut in
toate tarile simultan. Totusi, pentru a inlesni intelegerea si a distinge
fenomenele mai esentiale, s-a adoptat o subdiviziune in trei faze, a goticului
timpuriu de pe la 1140 pana catre 1220, a goticului matur de dupa 1220 si
din prima jumatate a veacului XIV-lea, a goticului tarziu de la mijlocul
veacului al XIV-lea pana in veacul al XVI-lea, carora, cu oarecare aproximatie,
le corespund, in terminologia engleza-unde stilul gotic a parcurs o evolutie cu
multe particularitati specifice-, denumirile de englez timpuriu (Early English),
stilul decorat (Decorated Style) si stilul perpendicular (Perpendicular Style).
Primele elemente care deosebesc stilul gotic de cel romanic sunt de natura
constructiva, privesc adica rezolvarea integrala a problemelor de boltire si de
sprijin corespunzator. Ca atare, sistemul constructiilor gotice e o incoronare a
eforturilor facute pe santierele romanice, o rezolvare ingenioasa si
consecventa, o noua etapa in ciclul aceleiasi evolutii. Stilul gotic e deci-si nu
numai din punctul de vedere al arhitecturii-succesorul firesc si nemijlocit celui
romanic. De fapt, o separare neta, neechivoca, intre un monument romanic
evoluat si gotic incipient e o simpla problema de etichetare. Indeosebi stilul
arhitecturii cisterciene a fost si denumit uneori gotic burgund sau stil de
tranzitie. Pentru meritul de a fi elaborat sistemul constructiv din toate
punctele de vedere specific gotic concureaza regiunea pariziana a Frantei,
adica provincia Ile-de-France si Anglia de Sud. Judecand primele etape ale
evolutiei arhitecturii gotice la indemana monumentelor pastrate, a datelor
disponibile si a importantei santierelor pentru raspandirea noilor forme, teza
ca prima inchegare a sistemului s-ar fi realizat in regiunea Parisului e
considerata indeobste ca prevalenta. Importanta stilului englez timpuriu
apare, in orice caz, circumscrisa la fenomene care privesc in mod deosebit
numai evolutia din Anglia si, in parte, cea din Normandia, stapanita de
englezi.

In sensul ipotezei predominante, primul santier gotic a fost deci acela de la

Saint-Denis, langa Paris, unde abatele Suger initiase, in anii 1137-1144,
construirea unei mari biserici pentru manastirea benedictina, menita sa ia
locul vechii ctitorii carolingiene, care, servise ca necropola a regilor Frantei.
Din documentele pastrate se stie ca Suger, un om influent si cu o cultura
vasta, atrasese la Saint-Denis artistii cei mai de seama ai vremii pentru a
realiza o opera arhitectonica si artistica exceptionala. Unii din acesti mesteri
veneau din orasele Frantei de nord, altii din orasele flamande, dar hotarator a
fost desigur si faptul ca Parisul invecinat era pe atunci unul dintre cele mai
infloritoare centre mestesugaresti. Felul cum au fost rezolvate problemele
constructive la Saint-Denis, folosindu-se experientele cele mai recente din
santierele romanice de avangarda, atesta capacitatea tehnica a mestesugului
orasenesc, organizat si specializat.
Biserica din Saint-Denis se compune dintr-un nartex incadrat de doua
turnuriin fatada de vest, dintr-un corp bazilical cu trei nave, un transept si un
cor cu deambulator, inconjurat de sapte capele, sub care se afla o vasta
cripta. Partea executata in vremea lui Suger cuprinde fatada de vest cu turnul
de pe latura de sud (cel corespunzator dinspre nord a fost demolat in secolul
XIX) cripta si corul. Corpul bazilical si transeptul au fost adaugate in forme
gotice evoluate abia in veacul al XIII-lea. Cripta, cu stalpii cilindrici masivi, cu
bolti in cruce pe arcuri frante, prezinta inca formele fazei de tranzitie, la fel ca
si fatada de vest, dar arhitectura corului, mai precis a deambulatorului si a
capelelor-caci partea centrala a acestuia a fost terminata abia in secolul al
XIII-lea-pune la incercare o noua combinatie de elemente constructive.
Travele deambulatorului au un plan trapezoidal, iar boltile in cruce sunt frante
si usor bombate. Cum la o bolta in arc frant raportul dintre deschidere si
inaltime poate varia de la axa la axa si poate suferi chiar usoare modificari
de-a lungul aceleasi axe, boltile pot fi adaptate fara deosebite dificultati
planului, iar problema stabilitatii muchiilor pe care le formeaza bolta in cruce
e rezolvata prin sprijinirea muchiilor cu ajutorul ogivelor. Acelasi procedeu se
aplica si capelelor, al caror plan se complica la Saint-Denis prin faptul ca una
din laturi e arcuita; in situatia aceasta, arhitectul a impartit bolta in cinci
panze conoide, sprijinite pe cinci ogive. Spre exterior, boltile zac pe mase de
zidarie formand stalpi puternici, iar in interior pe coloane relativ zvelte. Boltile
interioare se mentin reciproc in echilibru, fiindca ogivele care primesc sarcina
panzelor sunt astfel dispuse incat isi anuleaza reciproc impingerile. Spre
exterior insa, stalpii dintre capele sunt sprijiniti prin cate un picior de zidarie
asezat in dreptul arcului divizor dintre fiecare travee; acest picior de zidarie,
menit sa propteasca stalpul impotriva impingerilor laterale se numeste
contrafort. Astfel, sistemul de constructie al corpului se compune din bolti pe
ogive, arcuri frante, stalpi sau coloane si contraforturi. Intrunirea acestor
elemente, experimentate partial in diferitele santiere ale arhitecturii
romanice, intr-un sistem inchegat, constituie inovatia care se atribuie

mesterului proiectant al corului din Saint-Denis. In acest sistem, peretelui nu-i

mai revine-cel putin teoretic- nici un rol ca element portant si, de aceea, la
Saint-Denis, peretii capelelor sunt relativ subtiri si perforati de ferestre lungi.
Sistemul, tratat la inceput cu oarecare stangacie si prudenta, se va dezvolta
apoi repede si va face in curand posibila ridicarea unor cladiri de o amplooare
spatiala si de o intaltime nebanuita pana atunci. Astfel, prin descoperirea
sistemului constructiv gotic, arhitectii Europei apusene au facut un pas
decisiv pe o cale noua, devenind de acum inainte independenti de modelele
bizantine, carora au reusit chiar sa le opuna o solutie tehnica superioare,
aderenta perfect unei cladiri bazilicale. Istoria arhitecturii gotice e in
continuare istoria dezvoltarii sistemului realizat in esenta in corul bisericii
abatiale din Saint-Denis.
Noul sistem se va raspandi deocamdata in provincia Ile-De-France si in
regiunile imediat invecinate. El aparuse tocmai in perioada cand orasele in
ascensiune cautau sa se afirme prin cladiri impunatoare. Imprejurarea ca
provinciile amintite se gaseau pe domeniul regal, si nu pe cel al feudalilor, e
semnificativa, dupa cum e semnificativ faptul ca, in perioada aceasta,
episcopii sprijineau si ei dezvoltarea oraselor, in vadita rivalitate politica cu
marile manastiri. Orasele-sedii de episcopii isi cladesc acum catredale
incapatoare, loc de intrunire pentru cetateni, destinate nu numai cultului, ci
ocazional si pentru intruniri cu caracter politic sau festiv. Astfel, catedrala
devenise centrul monumental al orasului, iar ridicarea unei catedrale cat mai
marete constituia un titlu de mandrie. Posibilitatile tehnice pe care le oferea
sistemul gotic au incurajat planuiri atat de ambitioase, incat realizarea lor
devenise o problema care a preocupat generatii, angajand enorme resurse
materiale. In momente de criza economica locala, lucrarile au trebuit sa
sufere intreruperi, apoi reluari, cu implicite modificari ale proiectelor initiale,
incat majoritatea acestor catedrale oglindesc diferite etape ale evolutiei
stilistice si, in numeroase cazuri, cladirile au ramas pana la urma mai mult
sau mai putin neterminate.
Un monument bine pastrat, dependent direct de santierul bisericii din SaintDenis, e catedrala din Noyon, o reconstructie de dupa incendiul din 1131,
initiata in jurul anului 1149. Primele perioade ii apartine corul, in timp ce
transeptul si navele bazilicale au fost executate intre anuu 1170 si inceputul
veacului al XIIi-lea, cand s-a terminat si fatada de vest. La catedrala din
Noyon e interesant de observat cum persista inca arcul semicircular, acolo
unde el joaca numai un rol decorativ, in timp ce arcurile frante, folosite
pretutindeni unde structura o cerea, sunt variate. Elevatia navei centrale se
imparte in patru registre, ca si la bisericile romanice contemporane: jos
arcadele spre navele laterale, deasupra tribuna, mai sus galeria de triforii si
peste ca ferestrele. Caracteristic e si faptul ca planul bazilical e in ssitemul
legat la fel se presupune sa fi fost inital si cel de la Saint-Denis-, suporturile

alternand, astfel incat nava centrala fusese acoparita cu bolti sexpartite,

adica cu bolti compuse din cate sase panze deasupra fiecarei travee.
Actualele bolti in cruce pe ogive ale catedralei din Noyon, asezate pe travee
dreptunghiulare foarte largi, rezultate din subimpartirea fiecarei travee initale
in cate doua, se datoresc refacerilor din ultimii ani ai veacului al XIII-lea.
Aceeasi faza stilistica se intalneste pe la mijlocul veacului al XII-lea si la
catedralele din Sens (inceputa ceva inainte de 1142), Senlis (dupa 1153) si
Laon (inceputa prin 1160). Facand o comparatie cu privire la evolutia
proportiilor intre aceste prime cladiri, gotice, e semnificativa constatarea ca,
daca la Sens raportul de largime si inaltime a navei centrale e inca abia
1:1,80, la Noyon el e de 1:2,75. Tendinta spre dezvoltarea accentelor
verticale, apare deci inca de pe acum.
Caracteristic pentru santierele care se dezvolta la nord de Paris e indeobste
tratarea pronuntat plastica, atat a interiorului cat si a fatadei. La Laon,
sublinierile contrastante ale valorilor plastice si ale deschiderilor adanc
scobite in masele de zidarie sunt impinse pana la ultima limita, iar articularile
verticale si cele orizontale, si unele si altele treptate, nu-si gasesc inca decat
un echilibru confuz. Executia acestei fatade cade aproximativ in anii 11901220.
In opozitie cu tendintele santierelor din partea de nord-est a provinciei Ile-deFrance, fatada catedrale din Chartres, unde se initiase inca prin anul 1130
refacerea vechii catedrale romanice, prezinta forme mult mai sobre, strans
inrudite cu fatada de la Saint-Denis, dar mai specific gotice. Sublinierea
verticala predomina aici, dar fara exuberanta plastica, iar portalurile si
ferestrele sunt incoronate de arcuri frante obtuze, alaturi de care se mentin si
cateva arcade oarbe romanice. Cladirea fatadei se inscrie in intervalul 11501175, cu exceptia marei rozase, deschisa pe la sfarsitul veacului al XII-lea, si
a turnului din falncul de nord terminat abia in veacul al XV-lea.
Inchegarea aceste faze gotice timpurii e marcata de proiectarea si executia
partiala a catedrale Notre-Dame din Paris. Si aici se hotarase acum inlocuirea
vechii cladiri romanice cu o constructie moderna. Lucrarile s-au inceput la cor
prin anul 1163, altarul prinipal fiind consacrat in 1182; in acel moment,
transeptul era si el in contructie, pentru ca in 1198 a fost terminat turnul de
peste careu. Navele apartin perioadei dintre anii 1190, 1220, iar prin 1225
era ispravita partea inferioara a fatadei de veste careia i s-au adaugat apoi,
pana la 1245, galeria ajurata si etajele turnurilor.
Planul catedralei pariziene dezvolta, prin simplificarea dispozitiei si prin
amplificarea spatiului, modelul din Sens, Catedrala din Paris e o vasta bazilica
cu cinci nave continuate si in cor, formand un dublu deambulator, si cu un
transept putin proeminent, mascat in exterior de contraforturi. Travele sunt si

aicci inca aproximativ patrate, boltile din travele centrale fiint construite pe
ogive sexpartite, in timp ce in traveele laterale s-au folosit bolti in cruce pe
ogive. In interior sunt semnificative coloanele uniforme care despart nava
centrala de colaterali, ceea ce inseamna ca s-a suprimat ritmul alternant,
care marcase suporturile specifice sistemului legat; asemenea alternanta
supravietuieste doar in coloanele care despart navele laterale. Prin folosirea
coloanelor in locul stalpilor se obtine o degajare a perspectivei, o comunicare
mai nestanjenita intre diferitele unitati spatiale. In elevatie, navele laterale
interne mai pastreaza si aici tribunele laterale, dar galeria de triforii a fost
sacrificata si inlocuita cu mici rozase, deasupra carora urmeaza ferestrele
superioare; in majoritatea traveelor acele rozase au fost insa suprimate in
cursul veacului al XIII-lea, fiind inlocuite cu ferestre mari, unitare.
Daca la Saint-Denis, la Noyon si la Laon, sistemul de sprijin din exterior era
inca redus la o expresie cat mai simpla, uneori si mascat prin acoperis, la
catedrala din Paris sistemul se transforma intr-o armatura uriasa ramasa
aparenta. Contraforturile iau infatisarea unor puternice mase de zid, iar
punctele de nastere ale boltilor, dispuse la niveluri traptate, primesc arcuri de
sprijin aruncate indraznet peste acoperisurile colateralilor. Totodata, varful
contrafortului e incarcat cu o zidarie menita sa anuleze efectele de impingere
ale arcului de sus, care propteste bolta navei centrale, si acel coronament ia
aspectul unei fiale (edicula sau turnulet decorativ). Astfel, in timp ce sistemul
de sprijin in arhitectura bizantina facea parte din structura interioara,
asemenea unui schelet invesmantat, structura gotica inverseaza pozitiile,
intorcand scheletul in fatada. Pana la urma insa, la Paris s-a ajuns la concluzia
ca totusi spatiul dintre contraforturi ar putea fi inclus, cel putin in partea
inferioara, interiorului, si astfel peretii exteriori ai navelor laterale au fost
suprimati si refacuti la marginea exterioara a contraforturilor, transformand
fiecare interval dintre doua contraforturi intr-o capela. (1235-1330)
O compozitie deosebit de inchegata prezinta fatada de vest. Tratarea
maselor arhitectonice exprima logic si consecvent gradarea de la baza spre
inaltime; jos, formele masive subliniate plastic, sus, forme mai suple, mai
degajate, executate deja in stilul goticului matur. Cele doua curente, cel de la
sud de Paris, cu fatadele tratate sobru (Chartres), si cel de la nord, cu
aglomerari confuze (Laon), isi gasesc in catedrala pariziana un echilibru
perfect.