Curs 1

7-10-2022

Cursul pe care îl începem astăzi - intrăm în perioada modernă care acoperă

evoluția arhitecturii de la jumătatea secolului al 18-lea și merge până la sfârșitul
secolului 20. Urmărim mai multe idei care au generat direcții de dezvoltare, unele
care se inspiră din trecut, altele care din contra, lăsau în urmă trecutul și
propuneau ceva cu totul nou, punând bazele evoluțiilor arhitecturale din secolul al
20 lea.
În primele cursuri ne vom ocupa cu discuțiile pe marginea unei arhitecturi centrată
pe ordinul de arhitectură, pe tradiția clasică. Ați discutat de renaștere foarte mult,
ați discutat de felul în care evoluează barocul în Europa, acest parcurs al
arhitecturii focalizând-se pe acea arhitectură care are în centrul atenției ordinul de
arhitectură — ordin de arhitectură care devine centrul repertoriului, focus pentru
creația de arhitectură.
Până la renaștere, foarte pe scurt, arhitecții, meșterii, constructorii din lumea
occidentală au cunoscut trei ordine de arhitectură, adică doric, ionic și corintic și o
variație pe tema doricului, o largă răspândire în antichitate în peninsula Italică,
ceea ce mai târziu s-au numit ordinul toscan.
1 of 14
 • ordinul de arhitectură este unitatea formată din coloana și antablament
supus unor reguli de compoziție stricte și a unor reguli de proporționare și
dozare a ornamentului, care, deși au fost mult teoretizate, ele au foarte
multe variabile*
Ordinul de arhitectură este așadar o componentă rațională arhitecturii compusă
dintr-un element portant (coloana) și un element purtat (antablamentul).
Așadar, până la renaștere lumea europeană, inclusiv pe parcursul perioadei
medievale, a fost familiarizată cu cele trei ordine de arhitectură și această variație
italienească pe marginea doricului denumită în maniera italică ordinul toscan.
Renașterea este cea care marchează un punct de cotitură în evoluția gândirii în
general din vestul Europei, cu această reîntoarcere la modelul antic - un model
antic roman însă care era prezent, cunoscut italienilor din urmele materiale ale
culturii romane antice din peninsula. Exemple de la care pornește evoluția română
antică, originile arhitecturii clasice pleacă de la arhitectura greaca. Aceasta le era
cunoscuta italienilor doar prin intermediul surselor secundare - prin scrieri - Și nu
direct de la sursă așa cum am tentați să credem. Descoperirea sau
redescoperirea tratatului lui Vitruviu În perioada renașterii timpurii marchează de
fapt o redeschidere a ferestrelor spre lumea grecească antică - În Tratatul lui
Vitruviu, un tratat neilustrat, lipsit de imagine, existând însă numeroase descrieri,
trimiteri, referințe la realizările grecilor.
Trebuie să vă imaginați o lume în care circulația ideilor este spectaculos de rapida,
dar în care ideile sunt lipsite de ilustrație, merg într-o zonă abstractă. Imaginați vă
să trăiți într-o lume în care tot ce discutați voi se bazează pe text, nu și pe imagine.
Vitruviu descrie în una dintre cele 10 cărți ale tratatului său, pe larg și în amănunt,
ordinul ionic fără să existe nicio ilustrație a ordinului Ionic grecesc. Cam asta se
întâmplă în renaștere, într-o renaștere în care începe să circule Tratatul lui Vitruviu
tradus în vulgata, este pus în circulație în latină, puțin accesibilă meșterilor
constructori. Tratatul începe să dea naștere unor discuții pe marginea unei
arhitecturi centrate pe acest ordin de arhitectură, un ordin de arhitectură care
poate cunoscut pe baza unor puține ruine existențe în peninsula italică.
Redescoperirea tratatului și trecerea mai departe a dat naștere unei literaturi de
specialitate într-o primă fază destinată unei intelectualității, unei elite intelectuale
extrem de limitate. Primul tratat din sursa Vitruviana este tratatul lui Alberti, un
tratat scris în limba latină, extrem de complicat, realizat de un foarte n intelectual
pregătit ca avocat – un personaj care avea preocupări diverse ce nu se ocupa în
mod special de arhitectură. El dă tonul cumva dezbaterilor teoretice despre
arhitectura clasică, urmașii lui începând de fapt să facă pași în direcția unei
popularizări a ideilor arhitecturale centrate pe tradiția clasică. Saltul cel mai
important în direcția acestei popularizării printre meșterii constructori și arhitecți
practicanți a fost făcut de Sebastiano Serlio - arhitect italian născut la Bologna, un
personaj cu o etică discutabilă. El a început să practice la Bologna ca pictor și mai
apoi că arhitect; a avut șansa extraordinară ca plecând la Roma să e angajat pe
șantierul a at în desfășurare la bazilica San Pietro care era în construcție –
șantierul era destul de avansat. Șantierul fusese început nu de multă vreme, la
începutul secolului al XVI-lea după proiectul lui Bramante la inițiativa unui papă
care s-a preocupat foarte mult de arhitectură – Iulius al doilea. Un șantier la
conducerea căruia s-au perindat foarte mulți arhitecți emblematici pentru perioada
renașterii. Întâi Bramante, urmat de niște nume foarte importante.
2 of 14
fi
fl
fi
fi
fi
Sebastiano Serlio are ocazia să lucreze sub conducerea lui Baldassarre Peruzzi -
un arhitect foarte important pentru acea divagație renascentistă (manierismul ).
În 1527 Roma este atacată de armatele franceze, Șantierul este oprit, marea
majoritate a profesioniștilor care se ocupau de domeniul construcțiilor în Roma
fugind în alte părți ale Italiei printre care inclusiv Sebastiano Serlio care reușește să
plece la Veneția cu schițele maestrului său – Baldassarre Peruzzi - schițe care au
folosit la punerea bazelor unui tratat de arhitectură care iese din canonul Vitruvian,
un tratat de arhitectură pe care el îl imaginează cu ilustrație foarte bogată, scris în
italiană, în limba comună vulgată, un tratat de arhitectură care din perspectiva lui
Serlio vrea să folosească pentru popularizarea unor idei a unei arhitecturi care,
deși avea o largă răspândire, ea rămânea totuși dintr-o perspectiva teoretica
cumva apanajul unei elite foarte restrânse. Publica un tratat de arhitectură în opt
volume care apar cu un decalaj destul de mare între ele; o parte dintre ele apar în
Franța, acolo unde își petrece ultima parte a vieții. Subiectele pe care le abordează
sunt diverse și foarte interesanta este perspectiva din care le abordează pentru că
încearcă sa aducă arhitectură clasică în zona nevoilor practicii de arhitectură
curente contemporane lui. Spre exemplu are planșe bogat ilustrate care arată felul
în care componente ale arhitecturii de vocabular clasic pot adaptate la utilizări
care evident nu existau în antichitate – spre exemplu are un repertoriu de
șemineuri cu ancadramente care se inspiră din vocabularul clasic – deci încearcă
sa aducă ceva ce se dezvoltase într-o manieră diferită la nevoile practicii curente.

3 of 14
fi
 Caption

Tratatul lui a fost gândit astfel încât să servească atât meșterilor constructori cat și
arhitecților preocupați de o abordare intelectuală so sticată a arhitecturii. Are un
volum, spre exemplu cartea șapte, care este dedicata În întregime locuinței și
pornește de la locuința rurală, cea mai simplă, destinată celor cu posibilități
materiale reduse și se duce până la reședințele extraurbane reprezentative
nobilimii, propunând un repertoriu de modele care toate sunt focalizate pe acest
model clasic, dar care aduc clasicitatea în contemporaneitate. Deci Tratatul lui
devine un soi de manual Și sursa de inspirație prin ilustrație, prin imagine, pentru
toți cei care se ocupă de construcție.
Printre altele, tot lui Serlio I se datorează și publicarea în premieră a unei planșe
care ilustrează acel crescendo al ordinelor de Arhitectura așa cum le știm noi
astăzi. Planșa ilustrează înșiruirea ordinelor pornind de la varianta cea mai sobră,
în cazul de față este toscanul, și până la cea mai complicată in decorații adică
ordinul compozit.
( până la renaștere și încă o perioadă de Renașterea timpurie, lumea occidentală
era familiară cu cele trei ordine de arhitectură: doric, ionic, corintic + aceea variație
pe tema doricului inventată de italieni și denumită de Vitruvius “maniera italica” sau
“maniera toscana”. Serlio introduce în plus ordinul compozit care se bazează pe
un alt sistem de proporționare – multiplicare modulului astfel încât scopul nal este
obținerea unei coloane cu un fus mult mai subțire și cu ornamentație mult mai

4 of 14
fi
fi
 complexă decât a celorlalte ordine. Ordinul compozit nu exista în timpul lui Vitruviu
– este o invenție a perioadei imperiale romane târzii care coincide de fapt cu
perioada în care romanii plictisiți de atâta reguli, complică ornamental arhitectură
pe care o practică. Ordinul compozit se bazează cel puțin la nivelul capitelului pe
suprapunerea volumelor de la ionic cu frunzele de acantă ale capitelului corintic -
miza este una estetică nu una care ține neapărat cont de rolul constructiv rațional
al ordinului de arhitectură.
Deci Serlio este cel care lansează o imagine care devine laitmotiv a oricărui tratat
de arhitectură centrat pe ordinul de arhitectură, pe limbajul clasic. Limbaj clasic,
care, pornind de la Vitruviu și intrând mai apoi în era creștină, este văzut ca
etalonul cu valoare absolută pentru frumosul arhitectural, pentru o arhitectură
adevărată, frumoasă – ordinul de arhitectură devine obligatoriu. De ce? Pentru că
el transpune în lumea zică, în universul vizibil, perfecțiunea divinității.
Intrând în lumea creștină, paralela dintre universul material și cel spiritual se mută
în zona creștină, în zona vechiului și noului testament, deci capătă să spunem o
latură religioasă. Diverși arhitecți europeni încearcă să găsească cumva o
descendentă a ordinului de arhitectură care se duce în zona divinității.

Ce aveți aici în imagine este o reconstituire ipotetică a templului din Ierusalim,

templul construit Conform legendei lui Solomon căruia i-au fost dictate proporțiile
pentru componentele arhitecturale ale templului de către însuși Dumnezeu. Mai
mult decât atât, corpul uman la care face referire Vitruvius este creat după chipul și
asemănarea lui Dumnezeu. Așadar, corpul uman și implicit ordinul de arhitectură
re ectă această perfecțiune divină care se transpune în setul de proporții care
devin reguli obligatorii pentru orice concept arhitectural care se bazează pe ordinul
arhitectural.

Caption

5 of 14
fl
fi
 Deci cumva zona teoretică dar și zona practică caută să legitimeze elementele de
arhitectură și frumosul arhitectural prin această descendentă din perfecțiunea unui
univers invizibil, dar care se repercutează asupra frumuseții, perfecțiunii naturii și
de aici a creațiilor umane. Finalmente frumusețea sau ceea ce noi considerăm a
frumos în arhitectură nu e altceva decât o convenție, o convenție care poate să
aibă în spate o argumentație solidă sau mai puțin solidă, obiectivă sau subiectivă.
Veți vedea cum subiectivismul și obiectivitatea justi cărilor în arhitectură încep să
devină cap de a ș al dezbaterilor în a doua jumătate al secolului al 18-lea și pe
parcursul perioadei moderne secol 19 și 20.
În acest context, care evident are extrem de multe rami cații, în care tratatele de
arhitectură încearcă să vină cu explicații, cu argumentații legate de manieră
obiectivă de a folosi ordinul de arhitectură, în această lume în care teoriile de
arhitectură ajung să condiționeze extrem de puternic practica, începeau să apară
și primele instituții care se transforma in gardieni păstrători a liniei o ciale care
promovează tradiția clasică. Una din cele mai importante instituții care a
condiționat practica de arhitectură o cială (* arhitectura o cială acoperă aceea
arhitectură a comenzilor publice; comenzi publice care prin amploarea lor din
resursele materiale, intelectuale pe care le implică au dat tonul practicii în
general*) a fost Academia Regala de Arhitectura.

Aveți aici în imagine portretul lui Jean-Baptiste Colbert care a fost ministru de
nanțe al Franței în timpul lui Ludovic al 14-lea (regele soare ) care a domnit o
perioadă foarte lungă , fapt ce a permis foarte multe salturi culturale inclusiv în
zona artelor și arhitecturii tocmai din cauza faptului că a fost o perioadă de
echilibru asigurată de background -ul politic în Franța.

6 of 14
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
 Totodată Colbert este foarte important ca personaj pentru că a servit și drept
ministru al lucrărilor publice, supervizor al construcțiilor, din această postură el
acționând ca un fel de patron al artelor inclusiv al arhitecturii, ca un mecena
preocupat de dezvoltarea din câmpul artelor. El este cel care pune bazele
Academiei de arhitectură de la Paris, o academie care era deschisă la 1671, care
în prima etapă de existență nu funcționează ca o școală de arhitectură ci ca o
instituție a cărui scop era dezbaterea pe marginea arhitecturii o ciale, pe marginea
teoriilor o cial acceptate de arhitectură, toate centrate pe tradiția clasică. Deci
practic Franța este cea care introduce controlul artelor, prin intermediul statului
simpli când evident lucrurile, prin intermediul Academiei Regale de arhitectură de
la Paris care a funcționat în palatul regal. Luvru la origine a fost un castel medieval
prevăzut cu elemente defensive de formă pătrată, cu turnuri circulare, ulterior
începându-se construcția palatului într-o manieră în care la rândul ei este
subordonată regulilor de compoziție și vocabularului clasicist. Academia de
arhitectură devine cumva un instrument de control a practicii o ciale iar arhitecții
membrii ai acestei academii regale de arhitectură ind cei care dădeau regulă, care
dicta felul în care arhitectură frumoasă trebuie făcută. Totodată academia devenea
și un instrument folosit de legalitate, în speță Ludovic al 14-lea, de control al
șantierelor regale nu doar din Paris ce din întreaga Franța. Totodată instituirea
acestei academii a reprezentat începutul instituționalizării practicii dar și a
învățământului de arhitectură, pentru că la scurt timp după în ințarea ei au început
să e ținute prelegeri publice — ele erau ținute săptămânal de membri arhitecturii
care se ocupau de teoria arhitecturii care aveau rolul de popularizare a ideilor
dezbătute în cadrul Academiei. Pe scurt era o academie plicticoasă care ani de zile
a dezbătut în amănunt Tratatul lui Vitruviu și ce se poate desprinde sau care sunt
interpretările care pot date ideilor cuprinse în acest tratat și cum ele se pot
răsfrânge cu efecte bene ce din punct de vedere estetic în câmpul practicii
curente de arhitectură. A avut și un caracter opresiv pentru că a impus reguli,
canoane care nu căutau altceva decât ceva ce nu putea nici de cum atins anume
frumosul absolut, un frumos care nu lasă niciun loc de îndoială.

Ideile teoretice dezbătute de Academie erau publicate la scurt timp după

întemeierea acestei instituții în cadrul unui curs de arhitectură, ideile ind strânse
aici de Francois Blondel, unul dintre acei arhitecți preocupați de teorie care fusese
însărcinat să țină prelegerile publice despre care discutăm și care devenea
profesor de teoria arhitecturii în cadrul școlii care începea să funcționeze în cadrul
Academiei Regale de arhitectură.
Pentru multe secole teoria arhitecturii a fost extrem de importantă pentru că ea
dădea tonul practicii de arhitectură. Așadar pentru un student debutant din secolul
al 17-lea, un astfel de curs reprezenta ce reprezintă un manual de sustenabilitate
pentru noi astăzi – adică reprezenta ghidajul pentru practica curentă. Teoria
arhitecturii era acea disciplină care îi modela parcursul și care îi coordona
parcursul ecare practicant. Teoria de arhitectură a evoluat tocmai pentru că
practica a evoluat. Noi suntem într-un moment în care loso a, sociologia,
psihologia se amestecă în discursuri sforăitoare care ne dau nouă idei pentru
argumentație goală pe dinăuntru pentru că de fapt noi de cele mai multe ori prin
proiectele pe care le facem răspundem cerințelor bene ciarului, bugetelor limitate
și așa mai departe; motiv pentru care au început să apară cărți teoretice care
7 of 14
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
 vorbesc despre principiile arhitecturii în epoca fraudei ( Architectural Principles in
the Age of Fraud) spre exemplu. Este o carte foarte interesantă despre cum
discursul lozo c care interferează cu discursul arhitectural produce scenarii
interesante lipsite de conținut care deși se doresc creatoare de explicații obiective
ale practicii curente, ele nu spun și nu folosesc nimănui la nimic.
Deci, sub patronajul lui Colbert, academia regală de arhitectura devine pentru
Franța, dar cu efecte și în afara Franței, principala instituție care veghează asupra
practicii o ciale, asupra liniei acceptate la nivelul cel mai înalt. Iată că produce și
un prim material, o prima teorie de arhitectură cuprinsă într-un tratat care este
dedicat evident lui Ludovic al 14-lea.

Ce vedeți în partea dreapta a imaginii este pagina de frontispiciu cu un arc de

Triumf pe care scrie “Ludovic cel mare”. Fiecare tratat de arhitectură are o pagină
de frontispiciu În care lucrarea este dedicată patronului. Mergând mai departe
același Colbert, patronând această instituție care veghează asupra produsului
o cial în arhitectură dar și în arte, devine foarte preocupat de regulile despre care
tot se vorbește în tratate și care devin laitmotiv al teoriilor de arhitectură – teorii
care se duc în detaliu la setul de reguli care asigură acel frumos obiectiv despre
care discutam mai devreme. Setul de reguli este setul de proporții.
În activitatea sa de patron al artelor, el comandă diverse lucrări. Ce aveți aici în
imagine este o lucrare publicată de dirijorul corului René Ouvrard ce era și un
teoretician al muzicii, cel care teoretizează asemănarea dintre arhitectură și

8 of 14
fi
fi
fi
fi
muzică, cel care emitea aceea celebră vorbă care ajunge până la noi astăzi cu
arhitectura care este muzică împietrită.

De unde vine povestea asta? De la modul in care René Ouvrard pune În paralel
armonia muzicală și regulile armoniei muzicale cu armonia arhitecturală. Și scrie pe
această temă Tratatul pe care îl vedeți aici, un tratat dedicat după modelul epocii
patronului sau adică lui Colbert.
Un tratat teoretic care, iată, vorbește de armonia arhitecturală și care, curând
după, trezește cadrul Academiei de arhitectură de la Paris dar și mediile
intelectuale franceze.

Cel mai vocal personaj care pune sub semnul întrebării teoria lui Ouvrard Și prin
extensie teoria proporțiilor este Claude Perrault, pregătit ca medic – a și profesat
ca medic al lui Ludovic al 14-lea pentru o lungă perioadă devreme - un personaj
foarte interesant Și foarte picant ( venea dintr-o familie cu șapte frați din înalta
aristocrație franceză – fratele lui este Charles Perrault. Claude Perrault, deși medic,
a avut o Înclinație timpurie înspre arhitectură dintr-o perspectivă profund științi că,
ajungând să aibă un cuvânt de spus în această teorie care se subordona obsesiv
și în același timp obedient sistemului de proporționare promovat de multitudinea
de tratate de arhitectură. El a fost membru al Academiei de științe franceze,
Academie care era tot sub patronajul regal. La 1600 și ceva devenea membru al
acestei academii.
9 of 14
fi
( La 1630 pe tronul țării românești era Matei Basarab care construia biserici de 10
m lungime pe 6 m lățime din zidărie masivă cu niște meșteri care s-au pierdut în
istorie și nu le știe nimeni numele. Trebuie să înțelegem unde ne situam în timp și
spațiu. Lumea se mișcă diferit).
Revenind la povestea noastră, Claude Perrault era membru al Academiei Franceze
de științe, deci un om preocupat de raționalitate într-un moment de naștere al
acelui curent care poartă denumirea de pozitivism - o doctrina ce este centrata pe
idea conform căreia știința este capabilă sa rezolve orice problema.

Așadar, Claude Perrault, deși dinafara practicii de arhitectura, cel puțin la începutul
carierei sale, vede lucrurile Întotdeauna printr-un ltru științi c bazat pe empirism,
adică pe experimentare directă și prin explicarea fenomenelor observate prin
intermediul științei. Deci începe încet, încet să se desprindă din acea sferă în care
toată lumea plutea intr-o lume guvernată de voința divină. Primul gest profund de
implicații pe care îl face Claude Perrault in câmpul arhitecturii este aceea de a
relua traducerea lui Vitruviu pe care o cuprinde într-o primă ediție în 1674 și într-o
adoua ediție la 1685. Ce contează este faptul că este o primă traducere adnotata
și ilustrată a lui Vitruviu. Adnotarea însemnând un fel de subsol care detaliază,
explică, nuanțează ideile tratatului Vitruvian. Vorbim încă despre o epocă în care
cunoașterea modelelor grecești antice le era complet străină occidentalilor. Grecia
la 1685 era parte a imperiului Otoman, o zonă inaccesibilă din celălalt capăt al
Europei cu care occidentali nu avuseseră încă acces si nu pentru că nu le dădeau

10 of 14
fi
fi
 voie otomanii, ci pentru că era departe de lumea civilizată, de lumea în care
dezbaterile centrate pe tradiția clasică se întâmplau.

Imaginea din partea dreaptă este o ilustrare a legendei pe care o surprindea

Vitruviu în Tratatul său, legendă legată de apariția ordinului corintic - arhitectul
Callimachus a observat un coș de ofrande așezată într-o tufă de acant pe
mormântul unei tinere corintiniene și de aici s-a obținut capitelul corintic.

În adnotarea pe care o propunea Claude Perrault pentru tratatul lui Vitruviu incep
să apară acele îndoieli ale lui legate de valabilitatea unui sistem imbatabil de
proporții, sistem care să controleze felul în care sunt proporționate componentele
ordinului doric, ionic sau corintic. De altfel, într-un tratat pe care îl publică imediat
după, el ridică o întrebare extrem de rească și rațională “Exista un capitel corintic
standard care sa înghețe acele proporții ideale?”. Evident ca nu. Fiecare capitel,
ecare templu, ecare piesă de arhitectură de la renaștere încoace vine cu propria
interpretare a sistemului de proporționare. Tot el este cel care într-un mod extrem
de rațional îl contrazice pe marele maestru René Ouvrard explicând că între
armonia muzicală și armonia vizuală există diferențe fundamentale, arhitectura
ind departe de ceea ce pretindea Ouvrard prin “muzica împietrită”. De ce?
Armonia muzicală este percepută de urechea umană imediat în timp ce armonia
vizuală este întotdeauna ltrată prin conveniente, prin cultură vizuală a ecăruia.
Cultură vizuală care se formează prin acumularea de obiceiuri, de lecturi, de
dezbateri etc.

11 of 14
fi
fi
fi
fi
fi
fi
 Claude Perrault este un personaj care pune problema dintr-o cu totul altă
perspectivă, rațională, științi că și produce un dezechilibru în felul în care
dezbaterile teoretice până la el promovează tradiția clasică. Dacă până la Perrault
tradiția clasică și ordinul de arhitectură reprezentau adevărul absolut, încet, încet,
de la Perrault Începând, tradiția clasică și ordinul de arhitectură devin elemente
importante dar care sunt date jos de pe piedestalul pe care fuseseră până atunci.

Claude Perrault este extrem de proli c în zona teoriei de arhitectură, nu la fel de

proli c în zona practicii de arhitectură. El își dovedește calitățile de pasionat de
arhitectură prin intervenția pe care o are asupra fațadei estice a Palatului Luvru.
Este vorba despre concursul lansat de Colbert in anii 1660 pentru nalizarea
Palatului Regal de la Paris, un concurs la care participă numeroși arhitecți italieni,
cea mai proeminentă gură ind Jean Lorenzo Bernini care propune într-o primă
fază la 1664 proiectul din imaginea de sus Și care este o oglindă a experimentelor
baroce romane (contopirea dintre proiectul de arhitectură și peisaj, volumetrie
unduitoare, scenogra a care transformă ordinul de arhitectură și limbajul clasic
doar în ornament, îndepărtându-se de orice rol rațional, structural pe care la
origine ordinul de arhitectură l-ar avut). Varianta a doua de la 1665 este jos,
ambele ind gândite de Bernini care rămâne credincios teoriilor renascentiste de
arhitectură, care câștigă concursul și care, după plecarea sa de la Paris, este încet
dat la o parte de membrii Academiei Franceze, proiectul ind preluat de arhitectul
regelui, Louis le Vau in combinație cu Claude Perrault.

Prin contrast cu Bernini, care duce arhitectura intr-o sfera a scenogra ilor, Louis și
Claude Perrault, propuneau pentru fațada estică a Palatului Luvru colonada care

12 of 14
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
fi
este extrem de seacă și de neutră din punctul de vedere al spectacolului pe care îl
produce, încercând de fapt să ilustreze aceea raționalitate pe care teoria lui Claude
Perrault încearcă sa o promoveze in detrimentul acelor discursuri legate de
proportii pe care teoria care l-a precedat a promovat-o.
Mai mult decât atât, Claude Perrault este cel care promovează o nouă perspectivă
asupra felului în care ordinul de arhitectură și fațadele clasice de mari dimensiuni
se pot folosi de descoperirile științi ce din câmpul structurilor arhitecturale. El se
folosește pentru prima dată, după secole, de scheletul metalic care ține laolaltă o
foarte amplă structură care se bazează pe ordinul de arhitectură. Pentru
construirea fatadei estice a Palatului Luvru el folosește bare metalice care armează
întreaga clădirile, elemente metalice care sunt puse alături de piatra in opera printr-
o serie de mașinării pe care tot Claude Perrault le inventează.
Claude Perrault se aseamănă cumva cu Da Vinci.

13 of 14
fi
14 of 14