ARHITECTURA OCCIDENTALĂ ÎN SECOLUL XIX

Curs1-8 octombrie 2021

Tradiția clasică în secolul al XVIII-lea

Premisele neoclasicismului

Neoclasicismul desemnează toate creațiile de arhitectură care fac uz de limbajul clasic, mai exact de
ordinul de arhitectură și de derivatele acestuia. Arhitectura neoclasică nu este circumscrisă unui set
de reguli sau unei delimitări foarte clare.

Renașterea= reînvie cultura clasică având în centrul interesului individul, individ văzut ca centru al
universului pe de-o parte, e de-altă parte văzut ca întruchipare a perfecțiunii universale, a
perfecțiunii divine-> umanism.

Sebastiano Serlio
-tabla celor 5 ordine de arhitectură, 1528;

-născut la Bologna;

-într-o primă etapă a fost pregătit ca meșter/tâmplar și în perioada de formare se

stabilește la Roma, unde intră ca ucenic pe șantierul de construcție al Basilicii San Pietro, centrul
bisericii romano-catolice. Lucrează o perioadă scurtă de timp sub Raphael( Raffaello Sanzio da
Urbino), care a condus pentru câțiva ani șantierul de la San Pietro; continuându-și activitatea sub
Baldassare Peruzzi, unul dintre reprezentanții cei mai importanți ai manierismului italian, autor al
celebrului palat roman Massimo alle Colonne;

-rămâne la Roma ca ucenic a lui Peruzzi până la 1527, an în care Roma este
asediată de armatele lui Carol al V-lea, eveniment care a pus în pauză toate marile șantiere care se
aflau în desfășurare la momentul respectiv la Roma, inclusiv șantierul de la San Pietro- Majoritatea
arhitecțiilor refugiindu-se în alte părți ale Italiei;

-Sebastiano Serlio se stabilește în 1527 la Veneția, unde ajungea cu un bagaj

impresionant de desene/schițe/relevee după monumentele antice ale maestrului său Peruzzi, dar și
ale lui Bramante, inițiatorul șantierului San Pietro de la Roma, sau Raphael;

-în următorii ani a început să scrie un amplu tratat de arhitectură care a ajuns să
aibă 9 volume. Volumele sunt publicate aleatoriu, primul fiind (Cartea IV-1537) dedicat ordinului de
arhitectură;

-în 1537, Serlio este primul care ,,dă drumul pe piață” unei planșe care ilustrează
într-o manieră ierarhică ,,tabla celor 5 ordine de arhitectură” (ierarhie care se bazează în primul
rând pe gradul de ornamentație al ordinului și care se bazează și pe maniera de proporționare).
Până la renaștere, lumea occidentală a fost familiarizată cu 4 ordine de arhitectură: doric, ionic,
corintic (Grecia), ordinul toscan. Ordinul compozit intră în discuție abia târziu, începând cu
Sebastiano Serlio.

Ordin= unitatea compusă din coloană și antablament cu părțile specifice (coloană formată din bază,
fus și capitel și antablamentul format din arhitravă, friză și cornișă).

Renașterea este cea care aduce în fața publicului suita celor 5 ordine de arhitectură. Sebastiano
Serlio este primul care publică această suită într-un tratat, în celelalte 8 cărți propunând o ilustrație
variată explicată în italiana curentă, făcând accesibilă arhitectura clasică tuturor.

Din perspectiva creștină, Vitruvius pune alături ordinul de arhitectură și corpul uman. Arhitecții
creștini creează o triadă: ordinul de arhitectură, corpul uman (reflexie a perfecțiunii divine).

Juan Bautista Villalpando -reconstituire ipotetică a templului lui Solomon de la Ierusalim

(1596/1604);

-templul ridicat de regele Solomon după proporțiile și rețeta dictată de

Dumnezeu, folosind, conform tradiției, membre componente arhitecturale care materializează
perfecțiunea divină;

-Arhitecții antici erau conștienți de epuizarea posibilităților creative impuse de utilizarea corectă a
ordinului de arhitectură.

-La 1671 în plina domnie a lui Ludovic al XIV-lea (Regele Soare al Franței), la Paris, sub coordonarea
lui Jean-Baptiste Colbert (1619-1683), era înființată Academia Regală de Arhitectură.
Instituția a fost creeată ca un loc de dezbatere ale elitelor arhitecturale ale momentului, fiind un
instrument de control și de cenzură a gustului oficial. Dezbaterile aveau menirea de a pune bazele
unei doctrine teoretice, oficial acceptate, care să controleze de fapt practica de arhitectură, care era
din toate punctele de vedere tributară tradiției clasice. Academia a reprezentat și locul în care
începe gândirea modernă de arhitectură. Acolo apar primele voci care contestă autoritatea lui
Vitruvius și canoanele eterne pe care teoria de arhitectură de la Renaștere încoace încerca să le
impună.
Colbert a fost și un important patron al artelor. El a fost cel care l-a propus pe Francois
Blondel(1618-1686) să țină cursul săptămânal public de arhitectură, prin intermediul căruia se
urmărea diseminarea ideilor Academiei Regale. (limitare a libertății de creație)

Rene Ouvrard -scrie o carte despre armonia muzicală și felul în care ea poate fi pusă în paralel cu
armonia arhitecturală.

-i se datorează celebra vorbă ,,Arhitectura este muzică împietrită”. Prin această

sintagmă Ouvrard pune în paralel felul în care armonia muzicală poate fi asemănată cu armonia
arhitecturală.( Din punctul lui de vedere, aplicarea proporțiilor corecte creează o armonie pe care
ochiul o percepe într-o manieră similară cu felul în care urechea umană este capabilă să perceapă
armonia muzicală.

Claude Perrault (1613-1688) -provine dintr-o familie de intelectuali/nobili francezi;

-a practicat medicina la curtea lui Ludovic al XIV-lea;

-a avut o minte extrem de lucidă; mereu a pus la îndoială

regulile/doctrinele, încercând să le explice dintr-o perspectivă rațională;

-raționalismul științific (domină întreg secolul al XVIII-lea);

-Claude Perrault a avut preocupări extrem de variate-> și-a descoperit

timpuriu pasiunea pentru arhitectură, pentru teoria de arhitectură;

-a murit după ce a contactat un virus în timpul unei disecții al unei cămile

din grădina zoologică a lui Ludovic al XIV-lea;

-sub patronajul lui Colbert (ca Ouvrard), Perrault traduce Tratatul lui
Vitruvius în franceză, un tratat care este însoțit de un ,,aparat” critic extrem de dezvoltat;

-Perrault îl contrazice pe Rene Ouvrard, explicând rational, din

perspectiva medicului faptul că armonia muzicală percepută într-un anumit fel de urechea umană
este complet diferită de armonia arhitecturală pe care ochiul nu o percepe direct, ci o percepe
filtrate prin subiectivismul culturii personale, prin cultura vizuală a fiecăruia dintre noi;

-traducându-l pe Vitruvius, Perrault a ajuns la niște concluzii interesante

legate de felul în care a evoluat în Antichitate arhitectura clasică (scrie propriul tratat de arhitectură
despre cum funcționează ordinul de arhitectură).

-ordinul de arhitectură evoluează; fiecare architect își imprimă propriul

mod de a gândi, propriul punct de vedere asupra felului în care poate fi conformat ordinul de
arhitectură;

-atât timp cât nu există ordin de arhitectură standard, întreg sistemul de

proporționare nu stă în picioare (proporțiile, din punctul de vedere a lui Perrault, țin de abilitatea
arhitectului de a concepe arhitectura, și nu de reguli stabilite mecanic).
-Colbert îl trimite pe Antoine Desgodetz la Roma să întocmească releveele celor mai importante
monumente din fosta capitală a imperiului. (îl trimite pentru a strânge informația grafică care să-i
contrazică punctul de vedere lui Claude Perrault) El face aproximativ 50 de relevee, încercând să
surprindă dimensiunile exacte pentru a putea pune în balanță desenele cu teoriile lui Perrault, care
nega existența unui sistem de proporționare, care să reprezinte o rețetă viabilă pentru arhitectura
clasică. Concluzia la care ajunge este aceeași ca cea a lui Perrault: nu există ordin de arhitectură
standartizabil, nu există un sistem de proporționare pe care anticii să-l fi aplicat universal. În
schimb, găsește individualizare, există amprentă personală imprimată de fiecare arhitect
monumentului pe care l-a conceput și l-a construit.

-în timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea, palatul Louvre era încă neterminat. Colbert organizează un
concurs de arhitectură și se oprește asupra unei figuri emblematice pentru barocul italian și anume
asupra lui Gian Lorenzo Bernini, pe care îl invită la Paris pentru a vedea situl și pentru a face o
propunere. ( scopul barocului este acela de a impresiona prin opulență, în detrimentul logicii
structurale, decorative, o logică care se pierde în unduirea extrem de plastică) În cadrul întâlnirilor
pe care le are cu membrii academiei franceze afirmă că arhitectura clasică reprezintă etalonul
frumuseții universale. Se întoarce în Italia, proiectul său fiind la scurt timp abandonat, pentru a fi
înlocuit cu proiectul lui Perrault și a lui L. Le. Vau, arhitectul oficial al curții regelui Ludovic al XIV-lea,
proiect care propune o abordare total diferită de barocul italian.

-colonada Luvrului este un prim exemplu neoclasicist, acel curent care se detașează de clasicism
printr-o perspectivă rațională prin care arhitectura clasică poate servi intereselor modernității,
printr-un punct de vedere care lasă liberă posibilitatea arhitectului de a se juca cu limbajul clasic.
Limbajul clasic la porpunerea lui Bernini este strict o îmbrăcăminte decorativă, pe când la
propunerile celor 2, ordinul de arhitectură este folosit conform rațiunii lui de a exista, adică ca
element structural și ca element estetic.

Concluzie: Neoclasicismul este precedat de o serie de momente, de

personalități, de teorii care încearcă să privească tradiția clasică reînviată de
Renaștere dintr-o perspectivă rațională/flexibilă, o perspectivă care încearcă
de fapt să iasă de sub imperiul scrierilor teoretice a lui Vitruvius.
 ARHITECTURA OCCIDENTALĂ ÎN SECOLUL XIX
Curs2- 15 octombrie 2021

Tradiția clasică în secolul al XVIII-lea

Fundamente teoretice
-Arhitectura de inspirație clasică începe să fie formulată în Europa Occidentală la jumătatea
secolului al 18-lea (aproximativ 1750) și se întinde până spre jumătatea secolului al 19-lea,
neoclasicismul este de fapt o replică pe care arhitecții europeni încearcă să o dea exceselor
scenografice, decorative ale barocului. (Baroc care se îndepărtează de logica arhitecturii clasice,
generând de fapt compoziții sofisticate care aveau rolul de a impresiona, compoziții în care limbajul
clasic își pierde sensul original, lăsând loc unei butaforii menite să aibă un impact puternic și imediat
asupra privitorului).

-neoclasicismul contrastează cu barocul;

-neoclasicismul nu reînvie clasicismul ci repune în discuție fundamentele utilizării limbajului clasic la

începuturile modernității. (nu este un curent revival)

Direcții esențiale ale neoclasicismului:

1. Arhitectură care evoluează în strânsă legătură cu
arheologia. (arhitectura neoclasică se folosește de
ordinul de arhitectură, de limbajul ornamental clasic
printr-o cercetare directă a monumentelor care serveau
drept model)

2. Arhitectura care se folosește de eclectism ca metodă de

lucru. ( eclectism= manieră prin care fragmente din
arhitecturile luate drept model sunt utilizate în opere noi
adaptate aspirațiilor/necesităților momentului)

3. Afilierea la contemporaneitate, ideea de stil modern .

(arhitecții se foloseau de un limbaj clasic cu scopul de a
răspunde necesităților moderne)

-secolul al 18-lea este dominat de gândirea rațională, dominat de iluminism, dominat de efectele pe
care le are în toate domeniile progresul științific; lume occidentală extrem de influentă.
Abbe Jean-Louis de Cordemoy (1655-1714)
-a publicat la începutul secolului al 18-lea (1706, 1714) un
nou tratat al întregii arhitecturi (eseu care creează un crochiu al drumului pe care o va lua teoria și
gândirea teoretică de arhitectură în secolul al 18-lea);

-se lansează într-o critică vehementă a exceselor baroce,

dând ca alternativă modelul antic grecesc văzut ca proiecție ideală a perfecțiunii în arhitectură;

-eseul promovează pe de-o parte întoarcerea la

arhitectura grecească antică, pe de-altă parte eseul are în vedere recomandarea studiului
raționalității strcurturilor gotice (lucru care apare și la Perrault);

-el începe să critice vehement operele unor maeștrii

recunoscuți ai Renașterii (Basilica San Pietro de la Roma fiind un precedent care se îndepărtează de
logica arhitecturală clasică, fiind un exces al barocului);

-Biserica Notre-Dame Du Val-De-Grace (1645-1667) – este

criticată ca fiind de fapt o construcție care deși se folosește de limbajul clasic, o face într-o manieră
irațională, o manieră care nu are legătură cu ordinea și logica clasicistă.

Enciclopedia lui D. Diderot și J.R. D’Alembert -dicționar rațional al științelor, artelor și meseriilor
umane- Rezumat al cunoștințelor umane;
-jumătatea secolului al 18-lea;
-Cunoștiințe ale Memoriei, ale Rațiunii și ale Imaginație
(arhitectura fiind cuprinsă în ramura care este unită de imaginație, alături de celelalte arte).

Carlo Lodoli
-profesor de matematică la Veneția;

-ideile sale au fost popularizate de elevii săi devenind cunoscute în lumea occidentală
(1760-1770);

-în 1786, ideile sale teoretice sunt strânse într-un volum de elevii lui;

-vorbește despre faptul că nu există un sistem fix, standardizabil de proporționare al

ordinului de arhitectură, în schimb vede în arhitectură un răspuns rațional dat unor nevoi funcționale
->Arhitectura nu se subordonează esteticului, ci funcțiunii și naturii materialelor.

Cordemoy, Lodoli, Laugier -călugări iezuiți (ordinul urmărește recâștigarea creștinilor care trecuseră
la reformă).
Marc Antoine Laugier

-în 1753 publică un eseu despre arhitectură la Paris, scriere lucidă care vorbește
despre nevoia de întoarcere rațională la arhitectura clasică, de folosire a limbajului clasic conform
sensului inițial, un sens care nu face altceva decât să reflecte firescul și perfecțiunea formelor
naturale;

-consideră că frontonul semicircular este o bâlbă a arhitecturii baroce pentru

că el nu reflectă logica scurgerii apelor și implicit direcții de scurgere a eforturilor;

-despre coloana cu pediment (soclul coloanei), el spune că este o componentă

ilogică, absurd folosită de arhitecții din clasicismul post medieval (renascentiști, manieriști, baroci)-
punerea unui soclu sub coloană este un pleonasm;

-atrage atenția asupra întoarcerii la studiul arhitecturii gotice (atât Cordemoy,

cât și Laugier când vorbesc despre arhitectura gotică, nu trimit la limbajul decorativ sau la formele
gotice, ci la schemele de principiu a structurilor gotice);

-arhitectura poate să facă abstracție de întreaga tradiție clasică, în schimb

arhitectura trebuie să se bazeze conceptual pe regulile/esența logicii clasice;

-ca și Cordemoy, recomandă întoarcerea la Grecia Antică văzută ca ideal suprem

de frumusețe, ca și Cordemoy sau Lodoli neavând niciun contact cu arhitectura Greciei Antice, în
schimb, el recomandă ca model de luat în calcul Templul din Nimes (din sudul Franței), o realizare
din perioada imperială timpurie care din punctul lui de vedere reprezintă un ideal de rezolvare a
structurilor care se servesc de limbajul clasic. (de fapt s-a demonstrat că templul se îndepărtează
destul de mult de limbajul clasic)

Arhitectura și arheologia

-puținii călători care puteau studia în Grecia Antincă au realizat desene greșite, cu denumiri
greșite ale ruinelor antice, existând și excepții. (otomanii din zonă au reprezentat un
impediment în circulația liberă a ideilor)
-după 1750 au început să apară primele publicații ilustrate care aduceau în fața publicului
occidental imagini realiste și relevee corect realizate, care contribuiau la construirea unui
inventar de surse folosite de arhitecți pentru inspirația personală.
Robert Wood -călătorește în Asia Mică la Palmyra și este printre primii care începe să
publice ilustrații care sunt demne de încredere și care ajung să servească drept modele
pentru occidentali.
Jacques- Germain Soufflot
-reușește să călătorească în zona de sud a Italiei, în teritoriul
sunoscut sub denumirea de Magna Grecia, unde, încă se păstrau numeroase vestigii de
arhitectură grecească;
-însoțit de Gabriel Pierre Martin Dumont realizează releveele
unora dintre temple, la scurt timp după întoarcerea în Franța începând să publice o parte
din măsurătorile lui, măsurători care produc un șoc în mediile academice pentru că ele
ilustrau un ordin doric departe de tot ce-și imaginaseră occidentalii, un doric masiv, o
coloană greoaie, un fus lipsit de bază, lipsit de zveltețea din scrierile lui Vitruvius, cu un
capitel supradimensionat, așadar un ordin doric complet străin față de ce își imaginaseră
occidentalii că ar fi fost doricul la origine. ( ordinul doric roman este o interpretare mult
prelucrată a ordinului grecesc doric)

Le Grand Tour- marele tur reprezenta una dintre etapele obligatorii ale oricărui tânăr
intelectual de familie bună din Europa (pe la 16-17 ani fiecare tânăr european care se
respecta își părăsea familia pentru o scurtă perioadă de timp pentru a face un tur în sudul
Europei -zona mediteraneană- încercând să intre în contact direct cu acele locuri
reprezentative pentru cultura care domina modernitatea zorii ei)

Society of Dilettanti (1732) -înființată la Londra de 3 britanici după ce fiecare dintre ei

reușise să parcurgă Le Grand Tour;
-o societate care strângea fonduri și încuraja studiul rațional și
sistematic ale acelei antichități care reprezenta modelul absolut de urmat.

Julien-David Le Roy -îi este înființată expediția de către Academia Regală Franceză în Grecia,
având misiunea de a imortaliza prin desene cele mai proeminente creații ale anticilor greci;
-în 1758 apare la Paris lucrarea ,,Ruinele celor mai frumoase monumente
ale Greciei”, carte care a devenit manual pentru arhitecți, carte care cuprindea releveele și
vederile unora dintre cele mai importante creații ale grecilor din Antichitate, desene care,
însă, curprindeau o serie întreagă de erori, fiind foarte criticat din cauza aceasta.
-în schimb, Society of Dilettanti trimite în Grecia 2 artiști britanici, care după ce depășesc o
serie de probleme, un an mai târziu, ajung la Atena. Acolo petrec aproape 2 ani de zile (unul
dintre ei fiind luat drept spion de otomani), perioadă în care ei întocmesc releveele
amănunțite ale ruinelor de pe acropolă și ale monumentelor reprezentative din Atena.

-inițial, Parthenonul adăpostea o biserică creștină, după ocuparea otomanilor fiind

transformat în depozit de armament pentru garnizoana otomană care-și avea sediul pe
acropolă. În 1687, venețienii atacă garnizoana otomană, depozitul de praf de pușcă
explodează și astfel Parthenonul ajunge o ruină.

James Stuart – unul dintre cei 2 britanici;

-i se datorează o primă construcție care urmărește materializarea ideilor
clasice (Templul lui Tezeu 1758).
 ARHITECTURA OCCIDENTALĂ ÎN SECOLUL XIX
Curs3- 22 octombrie 2021

Tradiția clasică în secolul al XVIII-lea

Disputa greco-romană

Reîntoarcerea la supremația modelului grecesc, la viabilitatea lui, la întâietatea lui față de vestigiile
romane a declanșat inevitabil o dispută teoretică destul de amplă și influentă în mediile arhitecturale
care a împărțit în mare măsură arhitecții în 2 tabere -unii priveau înspre greci ca model absolut, alții
văzând realizările romanilor fiind foarte importante.

Johann Joachim Winckelmann

-medic și teolog german;

-ajunge în 1750 la Roma, unde urcă în post și ajunge în 1763 prefect al

antichităților de la Vatican;

-din 1761, scrie o lucrare care acordă întâietate modelului grecesc, la

fel ca și contemporanii săi Laugier, Lodoli și Cordemoy;

-la un an după ce a fost numit prefect, publică o carte care se ocupa de

arta anticilor, în general încercând să adune o privire de ansamblu a evoluțiilor artistice din
Antichitate (1764) -> prin această lucrare pune bazele istoriei așa cum o știm astăzi, o istorie văzută
prin prisma evoluției stilurilor, pe de-altă parte face o clară separare între ceea ce s-a întâmplat în
Grecia Antică și între ceea ce s-a întâmplat mai târziu în perioada în care romanii devin figura
principală în Europa Antică;

-conform teoriei lui, grecii sunt inventatorii originali ai artei antice, în

timp ce romanii sunt imitatori;

-se folosește în discuția pe care o propune el despre arta anticilor de

conceptul de stil și vârstele acestuia, el identificând 4 etape de evoluție a manifestărilor artistice în
Antichitate – discută despre un stil timpuriu (perioada homerică, perioada arhaică până la momentul
de glorie al Atenei), un stil de apogeu (perioada secolului de aur al lui Pericle), despre o rafinare
continuată în secolul care i-a urmat lui Pericle (stilul frumos) și stilul imitatorilor.
Giovanni Battista Piranesi (1720-1778) -Veneția;

-grafician și scenograf la Veneția;

-în 1740 ajunge la Roma și începe să lucreze în ateliere de

grafică și gravură, cochetând și cu arhitectura;

-în ciuda faptului că s-a autodenumit arhitect, Piranesi a lăsat

în urmă o singură realizare arhitecturală -o biserică în Roma;

-își deschide propriul atelier de gravură pe Via del Corso

(strada comercială cea mai vizitată din Roma), în vecinătatea palatului Mancini (care de la 1666
funcționa ca sediu al Academiei Franceze la Roma) -astfel munca lui a devenit extrem de accesibilă
tinerilor francezi care stăteau la palatul Mancini; prin acest contact, ideile lui Piranesi și implicit cu
arhitectura romană pe care el o privilegiază, ajung să devină foarte populare în întreg vestul Europei,
generații de arhitecți ducând mai departe ideile pe care acesta le-a prins în opera sa desenată;

-prima lucrare pe care o publica Piranesi la 1743 purta

denumirea de ,,Prima Parte di Architectture, e Prospettive inventate” -debutul ca grafician și gravor;

-asumarea de către Piranesi a posturii de porta-voce a evoluțiilor

spectaculoase pe care arhitectura din Roma Antică le înregistrase și a nevoii de reîntoarcere la acest
model roman; (modestia/limitările arhitecturii grecești vs. deschiderea/inventivitatea arhitecturii
romane)

-Neoclasicismul- nu este un stil, ci este o tipulatură care acoperă o multitudine de căutări, toate
fundamentate, bazate pe modelul clasic, model clasic care putea fi antic roman sau grecesc.

Neoclasicismul
Manifestări la scara urbană

-realizările notabile din epocă, care încearcă să sublinieze desprinderea de baroc, refuzul
decorativismului, opulenței roccocco-ului și să se îndrepte spre o arhitectură de factură clasică, dar
care să fie adaptată momentului și care să fie solid fundamentată pe o înțelegere temeinică a
preferințelor din trecut.

-piața regală= decupaj din țesutul urban care duce la crearea unui spațiu public pentru glorificarea
suveranului, este locul în care în centrul spațiului liber este amplasată statuia regelui, este locul în
care poporul intră în contact cu imaginea ,,încremenită” a regelui. (de exemplu: Place Royale Henric
IV)
-în 1748, în timpul domniei regelui Ludovic al XV-lea, municipalitatea, dat fiind succesul pe care l-a
avut regele în negocierea succesiunii la tron, ca să marcheze momentul, în semn de recunoștință
pentru succesele diplomatice ale regelui, lansează un concurs, în Paris, pentru construirea unei piețe
regale dedicate lui Ludovic al XV-lea -piață regală care pe de-o parte avea rolul de a glorifica
regalitatea, pe de-altă parte, de a oglindi căutările moderne, actualem în ceea ce privește invențiile
la scară urbană. În concurs intră în jur de 30 de proiecte; proiectul îi e dat lui Ange-Jacques Gabriel
care imagina o piață deschisă, pe malul Senei, care după Revoluția Franceză a fost botezată Place de
la Concorde. (piața deschisă, influențată de baroc, care pe cea de-a treia latură are 2 construcții -
Ministerul de război și Depozitele regale- construcții identice care prin arhitectura lor nu fac altceva
decât să-l readucă în discuție pe Claude Perrault cu colonada Louvre-ului și să reintroducă în discuție
rolul utilizării ordinului de arhitectură în compozițiile noi).

-Voltaire critica înapoierea Parisului, orașul cel mai important al Europei, un oraș care la jumătatea
secolului al 18-lea ajunsese să fie un oraș insalubru, sufocat de evoluția organică, necontrolată, din
perioada medievală, un oraș care nu reflecta prin nimic gloria care îi era asociată.
 ARHITECTURA OCCIDENTALĂ ÎN SECOLUL XIX
Curs4-29 octombrie 2021
Tradiția clasică în secolul al XVIII-lea
Neoclasicismul
Cazul francez

Curentul neoclasic ca sumă de manifestări care se întorc la modelul clasic antic, încearcă să găsească
acea manieră lucidă, rațională, de readucere în contemporaneitate, în modernitate modelul clasic,
(bazându-se pe reguli, pe canoane) și încercând să adapteze toate aceste lucruri la nevoile momentului.
Există și o contramișcare care încearcă să iasă de sub imperiul acestor reguli și să dea frâu liber
imaginației artistului-mișcarea romantică.

Jacques Germain Soufflot -tânăr arhitect francez care aduce în fața arhitecților occidentali un prim
releveu exact întocmit al ruinelor templelor grecești dorice de la Pestum, fosta colonie grecească din
sudul Italiei;
-este cel care a provocat un șoc cu releveul ordinului doric grecesc(ordin
masiv, fără bază etc.);
-studiind ruinele gotice încearcă să preia logica structurală a medievalilor și
să o transpună în limbaj clasic(Ste. Genevieve);
-inovația lui Soufflot este obținerea unei deschideri mari prin folosirea unei
structuri care imita schemele gotice și este îmbrăcată în interior și în exterior de structuri care
afișează o imagine clasică-logică gotică imbrăcată într-o imagine clasică(imagine care se duce în zona
teoriilor lui Laugier și ale lui Lodoli---ordinul de arhitectură este folosit cu rol structural ).

Ste. Genevieve(Pantheon-Termen aplicat după Revoluția Franceză), Paris

-biserica care adăpostește relicvele sfiintei patroane ale Parisului;
-există din evul mediu;
-era administrată de o comunitate de călugări augustinieni;
-biserica medievală care adăpostea o bibliotecă importantă,
ajunsă o ruină, Ludovic al XV-lea decide recondiționarea bisericii și Soufflot este numit arhitect
pentru acest proiect;
-planul este în formă de cruce greacă( crucea cu brațele egale)-forma
echilibrată în plan care generează o volumetrie autosuficienta, o volumetrie echilibrată, căruia nu
poti să-i adaugi sau să-i extragi nimic fără să-i perturbi armonia;
-întreg planul este dominat de ,,puncte” de descărcare ale
eforturilor provenite din acoperire, trimițând la logica structurală pusă la punct de constructorii
medievali;
-principii structurale gotice cu un schelet care face posibilă
adaptarea limbajului clasic la principiul scheletului medieval târziu;
-logica goticului este pusă în aplicare acolo unde ea nu ar putea să
disturbe imaginea echilibrată, clasică a clădirii(de ex. la partea superioară a bisericii, în zona în care
boltirea exercită cele mai puternice eforturi de impingere, Soufflot se folosește de un element specific
goticului și anume arcul butant --arc butant care preia impingerile laterale ale structurilor de acoperire și le
transmite în zidurile masive);
-Pantheonul francez ilustrează încercarea de adaptare a arhitecturii
clasice la natura și logica schemei structurale, la natura materialelor, prin înglobarea firească și
logică a schemelor goticilor într-o construcție clasică, marcând un pas înainte în abordarea
inovatoare a tehnicilor de construcție dar și un pas înainte în ceea ce înseamnă
estetica/expresivitatea clasică.
  Elementele de plastică ornamentală ale ordinului de arhitectură nu sunt un gest gratuit, ci
sunt un gest care traduce rolul structural pe care îl are ordinul de arhitectură(în cazul
capiteliului grecesc, zona de legătură dintre volutele care sunt dispuse lateral are o curbură
care traduce apăsarea, preluarea efortului prin capitel și transmiterea lui mai departe către
fus, din zona superioară spre bază).

 Arhitectura romanică ca metoda de lucru, din perspectiva rezolvărilor structurale, este

încadrată în sistemul masiv(sistemul masiv presupune ca toate elementele constitutive ale
unei clădiri să joace concomitent rol de închidere/de separare dar și rol portant-masivitate).

 Goticul introduce un sistem structural complet opus față de cel folosit de predecesorii
romanici și anume sistemul scheletic. Un sistem care presupune un complex de elemente
care joacă rol în transmiterea eforturilor structurale înspre bază, închiderile și
compartimentările putând fi rezolvate liber sau suprimate complet(în multe cazuri se
înlocuiește anvelopanta cu vitraje).

 In gotic avem nervurile care susțin boltirea, nervuri care ajung să se unească în acele pile
compuse și să creeze punctele de descărcare, lucru care intră în contradicție cu logica
ordinului de arhitectură care presupune element purtat și element portant, neexistând
continuitate între cele 2, ba chiar existând o diferențiere clară- logica sistemului trilitic.

Teatrul din Lyon-Jacques Soufflot

-reinventarea unui program de arhitectură care devenise extrem de ,,gustat” în
perioada barocă, programul arhitectural al teatrului(teatrul care devea locul principal de
diseminare a ideilor iluministe, acele idei care aveau să schimbe treptat prin mișcările
revoluționare de la sfârșitul secolelor 18 și 19 fața Europei--- CONTEXT--Europa care a fost
dominată de aristocrația laică și de cea clericală, care încet se desprinde de această paradigmă
devenind o Europă cu o cultură dominată de burghezie, burghezia fiind clasa de proaspăt
îmbogățiți pe puterile proprii, lipsiți de titluri nobiliare, dar care încet încep să disloce ierarhia
istorică dominată de aristocrația laică și de cea clericală, burghezie care se ridică prin propriile
puteri, prin acumulare de capital, burghezie care începe să devină conștientă de rolul ei pe care
întreaga civilizație europeană începe să și-l asume);
-Architectura teatrului își are originile în Antichitate, teatrul fiind o componentă
a amplelor ansambluri arhitecturale cu funcție religioasă, a sanctuarelor(Grecia Antică), trecând
prin evoluțiile romane de mai târziu care pun accent pe latura de divertisment al teatrului,
(teatrul ajunge în perioada barocă să fie tot un loc al divertismentului, dar în secolul al 18-lea
devine un loc în care clasele sociale diferite sunt aduse împreună, loc în care se diseminează
ideile iluministe, ideile reformatoare, ale noii morale, morală care avea să schimbe fața civilizației
și culturii europene);
-Soufflot este autorul primului teatru construit în Franța la jumătatea secolului al
18-lea, teatrul care ocupă o întreagă insulă urbană, devenind un program independent, autonom
cu o prezență clar definită în oraș;
-teatru este afectat de un incendiu și reconstruit în 1828-1830;
-nu apare ordinul de arhitectura(referințele la clasicism apărând doar în zona
cornișei, în zona consolelor care țin balconul și în ideea împărțirii pe cele 3 registre- soclu, piano
nobile și zona de cornișă)-evitarea citatelor clasice acolo unde nu se justifică.
Teatrul francez- Marie-Joseph Peyre, Charles de Wailly
- proiect din 1770;
-circularitatea-rezolvarea din lumea antică- prinsă într-un
volum rațional-prisma;
-economie de mijloace decorative;
-reinterpretare doric roman;
-constructie seacă, sobră.

Școala de medicină, Paris- Jacques Gondoin- are ca nucleu teatrul anatomic(pornește de la

ritualurile grecești);
-accesul este rezolvat printr-un portal care imită Arcul
de Triumf roman, intrarea se face printr-un spațiu liber, unidirecțional, ca în forul roman, privirea
fiind direcționată spre punctul de maxim interes;
-bolta pe nervuri ca a Pantheonului de la Roma;
-citate preluate din Antichitate;

Cazul britanic

William Chambers- Duddingston House Edinburgh(1762-1763)

-apropiat regalității britanice;
-după modelul francez încearcă să întemeieze la Londra instituții similare cu cele
franceze;
-critic extrem ale scrierilor lui Laugier și ale lui Lodoli, în care a văzut o întoarcere
nejustificată la rudimentaritatea realizărilor timpurii ale grecilor, în schimb fiind un partizan al
arhitecturii romane antice pe care avusese ocazia să o cunoască la Roma unde a stat o perioadă și unde
a intrat în contact cu opera lui Piranesi ;
-reședința privată care face uz de ordinul de arhitectură;
-interpretare în manieră paladiană al limbajului clasic în care el
încearcă să iasă din limitele canonului clasic(volumul din spatele porticului fiind un volum simplu din
care sunt eliminate mijloacele specifice folosite de compoziția clasică- piano nobile direct pe pământ);
-variantă liberă de interpretare a clasicismului;

Clasicismul în spațiul britanic începe să evolueze prin readucerea în prim plan a lui Palladio și a
arhitecturii lui Palladio.
Robert Adam -participă la Grand Tour ca toți ceilalți;
-își exersează abilitățile prin relevarea unora dintre monumentele importante ale
Antichității romane;
-face releveu la ,,Ruinele palatului lui Dioclețian”(Split, Croația 1764)
-încearcă să lucreze cu citatul antic privind prin prisma arheologiei, pentru gândirea
unei arhitecturi care să iasă din excesele decorativiste ale barocului și să ducă lucrurile într-o zonă
rațională.

John Soane- Bank of England(1788-1825)

-este provocat ca Soufflot să dea formă prin arhitectură unui program nou;
-bancă care să nu aibă nicio deschidere spre exterior în afara gurilor de acces, construcție
care să reziste la foc- limbaj clasic fără deschideri.
 ARHITECTURA OCCIDENTALĂ ÎN SECOLUL XIX

Curs5-5 noiembrie 2021

Revolta
Romantismul în arhitectură
-Romantismul- este o contramișcare a neoclasicismului care promovează opusul, libertatea de
creație, subiectivul, reacția directă în fața operei de artă.

-romance=în Franța înseamnă cântecele trubadurilor n limba franceză

populară/vulgară, povestiri populare.

-încearcă să dea o alternativă acestei mișcări ordonate, coordonate, bazată pe

arheologie, pe teorie, guvernată de dogma care a fost neoclasicistă.

-ca termen apare târziu în secolul al 19-lea și este un termen generic acoperind multe
direcții de manifestare în câmpul artelor plastice și în cel al arhitecturii.

-foarte mulți arhitecți care sunt încadrați de istoria arhitecturii ca fiind reprezentați
importanți ai neoclasicismului, au avut derapaje în această zonă experimentală, a originalității pe
care o acoperă termenul generic de romantism.

-nu reia în modernitate arhitectura medievală, deși are surse medievale, dar și
clasice, vernaculare etc.

-Romantismul reprezintă exprimarea concomitentă în diverse locuri/situații ale unor

puncte de vedere care se sustrag rigidității căutării frumosului absolut din tradiția clasică, puncte de
vedere care foarte adesea ajung să fie extrem de diferite, dacă nu chiar contradictorii.

-Artistul romantic are această latura de răzvrătire, de încercare de a nu fi încadrat in

niciun tipar, de a ieși de sub dominanța regulilor, a dogmelor, bazându-se exclusiv pe geniul creativ
propriu, pe subiectivismul punctului său de vedere (neașteptând în niciun fel răsplată, recunoaștere
sau aprobare). Artistul romantic este un răzvrătit. (tablou al lui Caspar David Friedrich care ilustrează
la prima vedere această revoltă, nesupunere în fața oricăror reguli general acceptate ale
reprezentării; este un portret în care personajul principal este reprezentat cu spatele).

-romantismul începe să creioneze fundamentele evoluției modernității în arhitectură

și în artă (acea modernitate care mizează pe geniul creativ, pe originalitate(uneori dusă la extrem),
pe sustragerea de la regulă, pe lipsa de monotonie etc.).
Johann Wolfgang von Goethe(1749-1832)
-unul dintre primii care încearcă să teoretizeze aceste derapaje ale romanticilor
-discutând despre măreția catedralei din Strassbourg(Franța), pe care el o
consideră ca fiind o realizare a germanilor, s-a dovedit în final că ea este rodul meșterilor francezi, (dar
în 1770 când vorbește el despre ea evident că istoria șantierului este puțin cunoscută);
-într-o reflexie despre arhitectura extraordinară a catedralei, el încearcă să
definească de fapt ce înseamnă geniu artistic și de aici pornind dezvoltă o teorie care pune în antiteză
spiritul clasic sănătos, fundamentat, riguros cu spiritul romantic bolnăvicios, subiectiv, cumva guvernat
de viziunea particulară intimă a artistului și în consecință rupt de o viziune generală asupra mersului
artelor.
-El este cel care pune bazele conștientizării acestei opoziții între ce înseamnă clasic
și ce înseamnă romantic(obiectiv-subiectiv, frumosul absolut(clasic)-frumosul relativ(romantic)).

Edmund Burke(1756) -filozof englez;

-publică un eseu filozofic prin care definește o categorie estetică care subsumă
frumosul ca concept estetic, definea sublimul ca fiind o categorie estetică superioară frumosului,
capabilă să descrie acele manifestări artistice care acoperă tot ceea ce este capabil să producă emoție
artistică/emoție puternică (dădea exemplu toate acele picturi din epocă care înfățișau peisaje care nu
pot fi definite drept frumoase prin prisma înțelegerii tradiționale a frumosului dar care tocmai printr-o
exploatare inteligentă, expresivă a uratului, a grotescului, sunt capabile să producă emoție estetică
imediată);
-sublimul reprezentat de Piranesi în gravurile din interiorul închisorii medievale
imaginate(în scurtul text el vorbește despre faptul că ,,frica poate provoca plăcere”);
-spre sfârșitul secolului al 18-lea, din perspectiva romanticilor, este definită o a
treia categorie estetică, pe lângă frumos și sublim, respectiv pitorescul(pitorescul își are originea în
peisaj, un peisaj care pune accentul pe organic și pe contrastul pe care sălbăticia naturii îl produce prin
alăturare cu ruine antice -pictorul Claude Lorrain)---concept care în prima fază pătrunde și devine
instrument în peisagistică(grădina clasicistă, geometrică, cu ax de simetrie(reședința franceză secolul
XVIII) vs. gradina englezească cu aspect spontan (lipsa de control a naturii – pitoresc));
-Cișmigiul este o ilustrare a unei grădini englezești.
Manifestări arhitecturale inspirate din evul mediu încadrabile în curentul romantic dar și în
neogotic(curent care încearcă să resusciteze limbajul arhitectural medieval):

1. Strawberry Hill, Tinckelham, Londra(1750)

- reședința lui Horace Walpole(fiul primului ministru britanic, personaj cultivat
dar răzvrătit, preocupat de evul mediu, care s-a ocupat de literatura inspirată din evul mediu,
scriind un roman ,,Castelul din Otranto”, fiind părintele romanului gotic cu o evoluție prolifică
până în secolul 21, roman din care mai departe se desprinde o parte din literatura ficțională
care pune accentul pe exploatarea sublimului);

-Reședința este un castel gotic care se constituie ca o colecție de citate

decupate din monumente gotice britanice, care atât în interior cât și în exterior este strict o
scenografie care se subordonează intenției romantice de a produce trăire estetică imediată
(neexistând logica structurală gotică);

-artistul romantic evadează din limitele cotidianului, mizând pe emoția

imediată.

2. Fonthill Abbey,Wiltshires(1795-1807)- James Wyatt

-reședință estivală;

-reședință sub formă de abație medievală, gotică(Pleasure House);

-exploatare a sublimului și al pitorescului pentru a obține o emoție artistică

imediată;

-colapsează foarte repede după construire pentru că era o butaforie care deși
miza pe aspectul gotic, nu avea o structură logică gotică;

-pe plan se observă că funcțiunile nu au nicio legătură cu cele ale unei abații
medievale;

Tradiția clasică în viziune romantică

Arhitecții vizionari

Boulle si Ledoux -deși au lăsat în urmă opere teoretice, cât și opere construite, n-au produs un efect
imediat, cu toate acestea influența lor s-a făcut simțită într-o oarecare măsură;
-la 200 de ani față de ei putem intui că redescoperirea lor la începutul secolului al
20-lea a avut repercursiuni în operele unora dintre aceia care au contribuit la construcția
modernismului;
-prin ceea ce au creat cei 2 au anticipat foarte mult din ceea ce avea să se întâmple
în perioada modernă;
-s-au desprins de linia constrângătoare a doctrinei clasice, au continuat să lucreze în
limitele reinterpretărilor limbajului clasic, dar asumându-și o atitudine romantică, de încercare de
spargere a tiparelor.
Etienne-Louis Boullee(1728-1799)

-a trăit în anturajul regal;

-a fost membru al Academiei Regale de Arhitectură de la Paris, înlocuindu-l pe

Soufflot;

-personaj angrenat în mișcarea oficială de arhitectură;

-în tinerețe a lucrat pentru o serie de comanditari privați, una dintre cele mai
prețuite opere ale sale fiind o reședință privată (Hotel de Brunoy 1772-1779 -construcție care a fost
demolată în secolul al 19-lea, construcție în care el își enunța asumarea acelei libertăți de a lucra cu
limbajul clasic, ieșind din tiparul proporționării oridinului de arhitectură, din logica compozițională
(înlocuiește frontonul cu o piramidă));

-intrat în Academia franceză în 1780 începe să primească comenzi publice,

comenzi care veneau din partea regelui

*Opera 1781 -proiect care a rămas doar pe hârtie, nucleul operei este o
reinterpretare a Pantheonului roman, fiind o încercare de afiliere acelei direcții care urmărea
producerea unei emoții imediate, romantică;

*Biblioteca regală de la Paris(1785) -tot o reinterpretare a Pantheonului de la

Roma, cu același efect;

*Biserica Metropolitană(1781-1782) -biserică care pleacă de la Pantheon, cu

sute de coloane, care prelucrează și esențializează ideile lui Soufflot ptr biserica Ste. Genevieve;

*Cenotaful lui Newton(1784) -monument închinat lui Newton și care

sintetizează întreaga atitudine a lui Boullee care ajunge să incorporeze această deschidere spre
reinterpretarea sursei clasice, dar acest proiect utopic ajunge să materializeze și romantismul
atitudinii lui; lucrează cu un limbaj arhitectural pur, se folosește de volume pure (sferă așezată în
echilibru în baza cilindrică), ordinul de arhitectură este complet exclus dată fiind inutilitatea lui aici
(sferă în interiorul căruia, în centru este așezat monumentul funerar, volumul sferei perforat având
rolul de a reproduce bolta cerească, bolta cerească spre care Newton a privit în acel moment de
grație când a descoperit gravitația- această poveste iese din coordonatele tradiției clasice și intră
într-o zonă a acelui sublim promovat de romantici).
Claude Nicolas Ledoux(1736-1806)

-coleg de academie cu Boullee, explorează cam aceeași direcție, fără, însă, să

se îndrepte spre o atât de explicită exploare a imaginarului;

-a avut origini modeste, n-a reusit să parcurgă Le Grand Tour;

-a reușit să beneficieze de o oarecare pregătire și să intre sub protecția unor

personaje cu intrare la curtea Franței, personaje care l-au susținut și l-au promovat;

-opera lui este explicată în bună măsură într-o carte ,,Arhitectura considerată
din perspectiva artei, a moralei, și a legislației”, în care el își explică proiectele care se înscriu în
aceeași linie ca a lui Boullee;

-ca și Boullee își începe cariera prin proiecte care răspund unor comenzi
private (pavilionul reședinței Mme du Barry(1771)- piano nobile așezat direct pe pământ,
paralelipiped cu portic);

-comenzi din partea regelui:

*proiect pentru Ville de Chaux, Salina Regală
-așezare ideală, gândită pe o formă eliptică, în centru
fiind așezată reședința directorului salinelor, de-o parte și de-alta sunt halele de prelucrare a sării, de
jur-împrejur sunt funcțiunile comune ale muncitorilor care locuiau acolo, și în afara elipsei sunt
diversele construcții (locuințele cu grădină imaginate de el pentru crearea unui mediu în care lumea
poate trăi mai sănătos și mai fericită, utopie urbană);
-proiect idealizat care încerca să dea un răspuns
studiat unei comenzi regale, ieșind din tiparele idealizate urbanistice care își aveau originile în
Renaștere;
-în final reușește să realizeze doar jumătate din
elipsă;
-prelucrează ordinul doric dar într-o manieră care
este puternic împregnată de romantism;

-el s-a ocupat de construcțiile barierelor Parisului, care pornesc de la

limbajul clasic dar sunt realizate într-o manieră liberă.

*cele 2 directii, reinterpretarea clasică și romantismul, sunt deseori suprapuse în realizarea liberă a
structurilor*
 ARHITECTURA OCCIDENTALA IN SECOLUL XIX
Curs6-12 octombrie 2021

Arhitectura perioadei revolutionare

Ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea

Revoluția Franceză:

-în 1789 a avut loc declanșarea Revoluției Franceze, care nu este un moment izolat în
timp, punctual, ci este un foarte amplu și ramificat proces de schimbare, o încununare a filozofiilor
iluministe și raționaliste ale secolului al 18-lea, marcând un punct de cotitură în foarte multe capitole
ale culturii lumii occidentale.

-în arhitectură constatăm că revoluția marchează acel moment de ruptură într-o evoluție
care până la momentul despre care discutăm a fost dominată de o arhitectură oficială, comandată,
patronată de clasele înstărite/privilegiate ale societății (ce se numește arhitectură oficială este de
fapt arhitectura aristocrației laice și a celei clericale, acestei categorii generice de arhitectură oficială
subsumândui-se și o categorie a arhitecturii comunitare).

-revoluția este declanșată în 1789 și este un eveniment pregătit, care are precedente,
punctul culminant, simbolic, fiind căderea bastiliei în data de 14 iulie 1789, bastilia fiind de fapt o
fortăreață regală din Paris construită în perioada medievală, folosită pentru defensivă, transformată
însă în închisoare regală (închisoare în care erau trimiși deținuții politici). Treptat bastilia a început să
fie asociată cu opresiunea, cu abuzurile regalității, motiv pentru care cucerirea și luarea în posesie de
către revoluționari a reprezentat, simbolic, momentul de final al regalității franceze, o regalitate care
se bazase pe sistemul de organizare feudal al societății (o feudalitate care este abolită în 1789, la
pachet cu privilegiile abuzive ale unei aristocrații aflate în vârful piramidei sociale).

-în anii urmatori, poporul preia puterea, poporul devine suveran, cetățeanul începând să
joace un rol important, drepturile și obligațiile sale devenind un subiect de dezbatere, care se
încheie cu adoptarea declarației drepturilor omului și ale cetățeanului, un document extrem de
important într-o societate aflată în plin proces de schimbare, totul culminând la 1791 cu adoptarea
unei prime constituții a Republicii Franceze.

-mișcarea revoluționară franceză a declanșat un extrem de amplu proces de schimbare în

practica arhitecturală, dar și în perspectiva pe care francezii o aveau asupra moștenirii trecutului. În
anii ultimului deceniu al secolului al 18-lea, furia revoluționară s-a îndreptat într-o manieră
distrugătoare spre urmele trecutului, un trecut arhitectural care de foarte multe ori a fost asociat în
întregime cu regalitatea, cu aristocrația, motiv pentru care a intrat în vizorul revoluționarilor
încercând să fie șters.

-în anii 1790 începe să se formuleze o conștiință a moștenirii arhitecturale, culturale, a

unui trecut, o conștiință care încet începe să disocieze valoarea arhitecturii istorice de simbolurile
negative ale celor care au stat în spatele acestei arhitecturi. În cele 89 (număr simbolic) de
departamente proaspăt înființate în Franța, numeroase monumente arhitecturale comandate
financiar de regalitate, de nobilime, de clerul privilegiat, începeau să fie distruse de furia
revoluționarilor. În acest deceniu au apărut primele voci care au pus problema necesității protejării
unei arhitecturi care dincolo de comanditar, dincolo de gusturile și țelurile lui, reprezenta o
acumulare culturală extrem de importantă, care, întâi de toate, reflecta geniul artistic al poporului.
Pierre Joseph Lafontaine -pictor belgian care imortalizează distrugerea monumentelor funerare din
biserica abațială St. Denis (locul funerar al regilor Franței);

-furia revoluționarilor se îndreaptă împotriva acumulărilor din trecut a căror prezență este
indezirabilă (suferă distrugeri masive), acumulări culturale care altfel trezesc conștiința nevoii
protejării trecutului. Conștiință care se va maturiza pe parcursul secolului al 19-lea în dezbaterile, în
scrierile dar și în practicile patrimoniale.

*practică patrimonială =sintagmă care denumește suma tuturor acelor întreprinderi care vizează
artefacte arhitecturale din trecut, artefacte relevante din punct de vedere cultural(monument
istoric).

Alexandre Lenoir -i se atribuie deschiderea la Paris a unuia dintre cele mai timpurii muzee europene
(Musee des monuments francais 1795) care era amenajat în incinta mănăstirii augustiniene de la
Paris, incintă care fusese părăsită de către călugări și care este amenajată ca loc de depozitare și de
expunere a acelor artefacte recuperate de el din fața furiei distrugătoare a revoluționarilor.

*discutăm de perioada de naștere a ideii de muzeu, idee care va avea ulterior o lungă carieră
conformă cu anumite concepte. În fața unui public, prin această întreprindere a expunerii, se vizează
de fapt educarea/culturalizarea unor mase adesea lipsite de fundament cultural, a unor mase puțin
sau deloc conștiente de importanța cunoașterii și păstrării a acumulărilor din trecut*

-Revoluția duce la o afectare drastică a practicii arhitecturale prin aproape dispariția comenzilor
publice date de suveran, cler, comenzi publice care capacitau imaginația și prestația unei dintre cele
mai importante figuri ale arhitecturii.

-În ciuda faptului că arhitectura veche este condamnată, totuși practicile se mențin în zona limbajului
arhitectural promovat până atunci, un limbaj de factură clasicistă în mare majoritate, un clasicism
care este investit cu asocieri simbolice noi (program cu răspândire largă în Franța perioadei
revoluționare era construirea de mici pavilioane care mobilau piețele celor 89 de departamente,
construcții de mici dimensiuni, inspirate de un program de arhitectură antic -pritaneionul care era o
construcție care făcea parte din ansamblul agorei grecești, locul în care era ținută aprinsă flacăra
cetății și locul în care se luau deciziile pentru întreaga comunitate - construcțiile erau folosite pentru
afișarea legilor).

-convertirea bisericii Ste. Genevieve într-un templu laic închinat figurilor franceze (Pantheonul fiind
un templu închinat tuturor zeilor).

-perioada despre care vorbim este foarte importantă pentru că marchează ,,divorțul” definitiv dintre
arhitect și inginer, dar și o clară formulare a startului pe care cele 2 specializări vor pune atât de mult
accent în perioada modernă.
Învățământul de specialitate

Jean Rodolphe Perronet

-primul inginer al regelui, constructor de poduri care începe să se ocupe
exclusiv de astfel de intervenții;

-introduce metode speciale de construcții bazate pe proprietățile fizice ale

materialelor;

-în ultimii ani ai secolului al 17-lea, sub conducerea lui, Ludovic al 14-lea
organiza la Paris un birou al desenatorilor regali, instituția fiind compusă de fapt din ingineri
cartografi, militari, care serveau comenzile de amenajare a teritoriului impuse de rege;

-el este cel care pune la punct sistemul de fortificare bastionară, sistem
sofisticat de apărare în profunzime, care avea rolul de a face față conflictelor care implică artilerie
grea;

-școala intemeiată cu importantul aport a lui Perronet funcționează în

paralel cu Școala de Arhitectură a lui Colbert, reflectând dubla orientare a practicilor de construcții
(arhitectura și ingineria);

-la 1793 Academia Regală de Arhitectură este desființată, fiind înlocuită de Școala Politehnică.

J.B.Rondelet
-întemeietorul Școlii Politehnice;

-arhitect care îl succedase pe Soufflot pe șantierul bisericii Ste. Genevieve;

-este un inventator, deschizător de drumuri;

-școala politehnică avea drept scop declarat formarea de ingineri cu abilități în ale
arhitecturii capabile să răspunăa nevoilor urgente declanșate de mișcarea revoluționară, într-o
Franță în care tonul era dat de arhitecții oficiali, grup restrâns în jurul regelui și al comenzilor lui
(vorbim de o Franță a departamentelor, a orașelor departamentale, o Franță care trebuia
administrată în profunzime, care ducea lipsă acută de specialiști, care să facă față unor provocări
pragmatice, care să nu fie distrași de idealurile frumosului absolut, obiectiv pe care îl promova în
rândurile tinerilor arhitecți Academia Franceză);

-experiența lui era strânsă într-un tratat care privește arta de a construi, tratat publicat
în primii ani ai secolului al 19-lea, așadar o lucrare tehnică care se adresa constructorilor în general și
care aduna între coperțile celor 7 volume experiențele, inovațiile și direcțiile de căutare pentru
ingineri în viitor.
Jean-Nicolas-Louis Durand(1760-1834)
-profesor de Arhitectură la Școala Politehnică;

-format la Academia Regală de Arhitectură din Paris, la fel ca

Rondelet;

-arhitect care în perioada de pregătire a avut parte de multe

insuccese, n-a reușit să câștige concursuri de arhitectură, deși era un elev promițător de-al lui
Boullee;

-în perioada de maturitate începe să publice în zona teoriei de

arhitectură (*prima publicație a fost o culegere care reevluează global trecutul arhitecturii, o sursă
de inspirație extrem de prețioasă, tipul de reprezentare fiind unul simplificat, prin această lucrare
face un prim pas în didactica arhitecturală în ceea ce înseamnă pregatirea pe repede înainte a unor
arhitecți care trebuiau să facă față unor solicitări din toate colțurile Franței și care evident se
confrunta cu foarte multe lipsuri, lipsuri pe care arhitecții oficiali nu puteau să le satisfacă, fiind
departe de a avea o viziune pragmatică prin care să dea răspuns unor provocări imediate;
*a doua publicație conține metoda de predare pe care el o aplică tinerilor profesioniști
care stăteau în Școala Politehnică pentru 3 ani);

-din punctul lui de vedere, utilizarea regulilor de compoziție,

fixe, simple, asigura eficiența unei construcții -pe lângă atributele vitruviene el adaugă conveniența
(aspectele tehnice, igiena) și eficiența (referire la formă);

-din punctul lui de vedere existau niște pași care trebuiau

parcurși pentru a ajunge la o formulă de succes cu proiectul propus:
*primul pas era trasarea axelor majore;
*pasul 2 era dezvoltarea gridului regular;
*în pasul trei, în ochiurile gridului
trebuiau plasate elementele structurale;
*în pasul 4 se ridicau fațadele ( în 2d fără
context arhitectural;
-ex. proiect pentru un Palat al Academiilor
( Charles Percier).
 ARHITECTURA OCCIDENTALA IN SECOLUL XIX
Curs7-19 noiembrie 2021

Academia Regală de Arhitectură, Paris

-înființată în a doua jumătate a secolului al 17-lea (1666) în timpul domniei lui Ludovic
al 14-lea (al cărui ministru de finanțe și al lucrărilor publice – Jean Baptiste Colbert(1619-1683) -
fonda în cadrul Academiei Regale o ramură dedicată exclusiv arhitecturii, o ramură care lua ființă la
sfârșitul anului 1671 sub numele de Academia Regală de Arhitectură);

-Termenul de academie provine din Antichitate, de la numele grădinii din afara Atenei,
în care Platon și discipolii săi se întâlneau pentru dezbaterile filozofice;

-Secția de Arhitectură pe care o adaugă Colbert avea să adune cele mai importante
personalități din domeniul arhitecturii franceze;

-academia nu a apărut cu rol pur didactic, ci ca un instrument de fabricare a unei

doctrine oficiale care să susțină de fapt practica arhitecturală, o practică văzută ca fiind un
instrument de manipulare, un instrument prin care era ilustrată și glorificată regalitatea franceză;

-academia apare într-un moment în care arhitectura lucrează cu limbajul clasic, limbaj
care se bazează pe sursele grecești și romane, și ajunge să fie extrem de prezent în imaginea orașelor
europene de la Renaștere și până în secolul al 20-lea, continuând să fie o prezență notabilă;

-academia avea un singur profesor, obligat să țină o prelegere publică o dată pe

săptămână, profesor care își construia teoria pe dezbaterile pe care le avea cu alți 7 arhitecți (cu care
avea dezbateri private săptămânal);

-la sfârșitul perioadei de pregătire, tinerii arhitecți, în urma unui concurs, aveau
posibilitatea să fie trimiși la Roma, cu bursă, în sediul Academiei franceze la palatul Manccini timp de
5 ani să studieze vestigiile Antichității în mod direct;

-pe de-o parte, școala se canaliza pe estetica arhitecturală, limbajul arhitectural,

lăsând la o parte aspectele tehnice, pe de-altă parte scopul parcursului în cadrul academiei era
câștigarea bursei de 5 ani la Roma (La Grand Tour);

-academia considerată un instrument folosit de regalitate pentru a impune o linie

oficială în arhitectură era la 1793 desființată și câțiva ani mai târziu înlocuită de Școala Politehnică,
care avea rolul de a forma profesioniști care să dea un răspuns rapid și corect, nu unor aspirații
estetice care să țină de perpetuarea culturii antice, ci unor nevoi imediate;

-arhitecții care aveau o acumulare teoretică serioasă în spate, n-au renunțat la tradiția
artelor frumoase perpetuate dintr-o perspectivă tradiționalistă, învățământul de la academie
continuând în atelierele unor arhitecți privați, tradiția clasică rămânând vie în plan secund, prim
planul fiind acaparat de Școala Politehnnică;

-după reluarea puterii de către regii din dinastia de Bourbon în 1816, după episodul
Napoleon, Școala de Arhitectură de la Paris era înființată de această dată nu sub denumirea de
academie ci sunt denumirea de Școala de Arte Frumoase (termen mai ușor de digerat de către
francezi, nefiind asociat cu tradițiile monarhice de dinainte de revoluție). Această instituție laică, în
care tinerii arhitecți să fie pregătiți pentru profesia de arhitect era scoasă de sub patronajul
suveranului și era mutată într-un sediu propriu care nu mai era în palatul regal ci ajungea să fie
construit acolo unde cu câțiva ani în urmă Alexander Lenoir organiza primul muzeu francez, Muzeul
Monumentelor Franceze. Această nouă școală de arhitectură ducea mai departe tradiția academică
caracterizându-se prin trei direcții foarte puternice:

1. A fost o școală conservatoare care a promovat în continuare tradiția clasică,

care și-a bazat metoda de formare a arhitecților pe competiție;

2. În virtutea doctrinei pe care a format-o, formarea arhitecților s-a centrat pe

latura artistică în detrimentul pregătirii tehnice;

3. Organizarea învățământului în 3 cicluri (ciclul 2 unde studentul era admis pe

baza unui concurs, ciclul primar în care școala de arhitectură era modelată de 4
profesori care furnizau studentului rudimente de cultură profesională generală,
ciclu care se baza pe concursuri și ciclul superior în care studentul ajungea să se
formeze ca arhitect profesionist, curicula bazându-se pe compoziții artistice, pe
concursuri de arhitectură, ciclul care deschidea poarta spre Le Grand Tour).

Antoine-Chrysostome Quatremere de Quincy(1755-1849)

-secretarul permanent al școlii de la Paris;
-era cel care veghea asupra liniei teoretice pe care o promova învățământul
de arhitectură;
-el a fost primul secretar și era foarte rigid.

-învățământul de arhitectură francez s-a focalizat pe obsesia pentru clasicism, pe rețeta, pe sistemul
de proporționare, lucru care a blocat de fapt o evoluție firească, o remodelare a profesiei de arhitect
într-o lume care se schimbă, care renunță la valorile aristocrației și care trebuie să dea un răspuns
nevoilor noii clase, mult mai incultă, mult mai puțin ancorată în tradiție(burghezia).

-noua școală funcționa într-un sediu al ei, construit de Felix Duban, Sediul Școlii Artelor Frumoase,
care a funcționat până la 1968, promovând aceeași linie conservatonistă. În 1968 (anul revoluțiilor
culturale din întreaga lume) din școală au rezultat alte 8 școli.

-din atelierele de arhitectură care erau externalizate, studenții ajungeau în școală doar cu ocazia
concursurilor;

-teoria arhitecturii în școlile de arhitectură a fost cea care a susținut practica, profesorul acestui curs
ajungând să fie personajul principal mai ales că el era cel care realiza temele de concurs (in jur de 20
de teme anual care n-au adus în fața studenților problematicile majore ale momentului -arhitectura
industrială, arhitectura locuinței).

Ion mincu -s-a format în această perioadă târzie a perpetuării tradiției clasice de către școala de la
Paris, într-un sistem conservator, centrat pe concurs, fără să aibă posibilitatea să meargă la Roma
pentru că Le Grand Tour era rezervat doar cetățenilor francezi;

-în cei 5 ani de studii, rezultatele cercetărilor studenților erau trimise la Paris , creând o bază de
date.(în primii doi ani studentul e pus să realizeze relevee, în anul 3 e pus să facă comparații, în anul
4 să întocmească un releveu al unui monument antic și să realizazeze un proiect de reconstrucției a
ruinei) .
 ARHITECTURA OCCIDENTALA IN SECOLUL XIX
Curs8-26 noiembrie 2021

Arhitectura in prima jumătate a secolului al XIX-lea

Idealul clasic
Arhitectura franceză în timpul lui Napoleon 1804-1815

-daca între 1819 și 1914 școala a format în jur de 6000 de arhitecți, dintre aceștia foarte mulți
(aproape 2000) au fost arhitecți americani;

-studiile despre arhitectura secolului al 19-lea au început să apară foarte târziu în secolul al 20-lea
pentru că secolul al 19-lea a fost considerat pentru o foarte lungă perioadă de timp, un secol lipsit de
originalitate(arhitectură), un secol astilistic, inartistic, un secol pe parcursul căruia arhitecții și
arhitectura și-au căutat propriul drum, un drum care nu a reușit să reflecte original și obiectiv
realitățile schimbărilor majore pe care politica, societatea, economia le-a adus, schimbări care de
fapt au contribuit enorm la reinventarea lumii occidentale. (este un secol în care sunt reînviate
stilurile istorice care inevitabil sunt contaminate de mimetism, de pastișă, o tendință pregnantă de
imitare a trecutului -arhitectura Renașterii se construiește pe reînvierea arhitecturii antice, desi la
scară mare este considerată o perioadă care reflectă original o reinventare a culturii europene în
timp ce aceste reînvieri de secol 19 nu reflectă dezvoltarea civilizației europene, ci reflectă exact
opusul -o criză culturală, o criză puternică declașată de mutații).

*renașterea se declanșează în zona Toscanei la sfârșitul secolului 14, începutul secolului al 15-lea, cu
fundamente încă din secolul. -reînvie Antichitatea, focalizarea pe individ, reflectând o reorientare
originală a culturii europene;

*1600 -baroc-accent pe decorație;

*secolul al 19-lea -reînvierea trecutului fiind o rezultantă a unei crize estetice fără precedent.

-secolul al 19-lea este dominat de o arhitectură revival (domina revival grecesc, roman-neoclasicism
și gotic-neogotic +neorenaștere, neoromanic, neobizantin).
Napoleon Bonaparte -apare în peisajul politic francez spre sfârșitul secolului 18;

-profită de împrejurările politice tulburi din Franța și la 1799 susține o lovitură

de stat proclamându-se prim consul al Franței printr-o reluare simbolică a idealurilor antice romane
din perioada republicană;

-îmbătat de putere, la 1804 forțează lucrurile și întemeiază Imperiul Francez,

proclamându-se împărat, tot printr-o simetrie ironică cu Antichitatea romană, încoronarea lui
producându-se în același an;

-deși revoluționarii și noile structuri politice franceze declaraseră la 1790 că

Franța nu va atenta niciodată la libertatea altor state din Europa, din 1799 Franța începe să intre în
conflict cu mai toate marile puteri europene;

-după 1804 Franța intră în război cu vecinii săi și mai apoi cu puterile europene
mai îndepărtate, ambiția lui Napoleon fiind aceea de a creea un amplu imperiu francez care să
înglobeze o extrem de amplă arie, reluând ambițiile romane din Antichitate;

-în campania lui din 1812, armata lui Napoleon suferea grave înfrângeri în Rusia
fiind împinsă înapoi, mai apoi în 1813 alianța europeană împotriva lui Napoleon reușea să câștige o
bătălie decisivă în nordul Germaniei, Napoleon fiind detronat și trimis pe o insulă, după care
evadează, preia iar puterea (1815) dar la scurt timp pierde lupta de la Waterloo și este exilat în insula
Sf. Elena sub supraveghere britanică;

-în patronajul arhitectural încearcă să reînvie interesul pentru arhitectura romană

antică:

*Barthelemy Vignon -Ste. Madeleine, Paris -biserica care este începută în maniera bisericii
Ste. Genevieve, dar care se întoarce la regulile de compoziție ale templului roman;

*Jacques Gondoin -Coloana din Place Vendome -coloana inspirată de Columna lui Traian
(comemorează succesele militare ale lui Napoleon);

*C. Percier/ P.F.L. Fontaine -Arcul caruselului -arc de triumf, monument care se reîntoarce
explicit la monumentele antice;

*Jean Chalgrin -Arcul de triumf -monument pentru personalitatea lui Napoleon .

-Napoleon a avut arhitecți de curte (Percier și Fontaine care au participat la Grand

Tour, au fost puternic influențați de scrierile lui Durand -arhitectura pe pași);

*muzeul Louvre se deschidea în perioada revoluționară ca loc de expunere al operelor de artă

pentru publicul larg pentru a sublinia scoaterea de sub exclusivitatea aristocratică artele și
popularizarea lor prin expunerea liberă către masă*

-cei 2 arhitecți erau invitați de către Napoleon să imagineze un foarte amplu palat
pe colina Chaillot, ei folosind pașii lui Durand -proiect în manieră clasică.
Idealul clasic
Prusia lui Frederic Wilhelm al III-lea

-Germania a perpetuat de-a lungul secolelor 17 și 18 arhitectura medievală (gotică), statele catolice
germane promovând o arhitectură barocă;

-în Germania a lipsit o centralizare care ar fi putut fi dată de o formă de învățământ sau de o
pregătire a arhitecților de tipul academiei și a școlii din Paris, în Germania n-au existat școli sau
forme de învățământ care să centralizeze doctrina, care să se concentreze asupra gustului oficial;

-academia germană de construcții era înființată la Berlin în 1699 însă a funcționat cu intermitente și
fără să reunească un corpus de arhitecți. Cu toate acestea, un nou suflu în academia germană se
simțea la sfârșitul secolului al 18-lea când aici erau numiți o serie de profesori care încep să se ocupe
de teoria de arhitectură, mai ales de cea clasică;

Unul dintre acești arhitecți a fost Friedrich Gilly

-a murit la 28 de ani, fiind talentat, provenind dint- o familie care a

mai dat un arhitect, tatăl sau;

-architect care s-a orientat spre canonul clasic;

-arhitect care a fost observat de regele Friedrich al 2-lea al Prusiei,

regele dându-i o bursă prin care el ar fi avut ocazia să călătorească în Italia, să studieze Antichitatea
de la sursă. Din cauza conflictelor europene, n-a putut pleca, își va lua bursa mai târziu mergând în
Franța și Anglia încercând să studieze direct de la sursă felul în care tradiția clasică este prelucrată de
contemporanii săi. Întors în Prusia, la Berlin, imediat după moartea suveranului care îl remarcase,
Gilly proiecta monumentul funerar pentru rege, monument care n-a fost niciodată construit dar care
reflecta de fapt felul în care Gilly preia din diverse surse prelucrări ale motivelor clasice. (De la o
scrupuloasă reinterpretare a Parthenonului grecesc până la arhitecturile lise -lipsite de ornament-
soclul, baza inspirată de arhitectura volumelor pure promovată de Boullee și Ledoux) -compoziție
închisă, introvertită,intrându-se printr-un arc de triumf inspirat din gravurile lui Piranesi (1796).
Karl Friedrich Schinkel(1781-1841) -arhitect cu operă extrem de vastă care a influențat arhitectura
până în secolul al 20-lea;

-elevul lui Gilly;

-călătorește în Europa și se deschide spre tot ce oferă istoria

arhitecturii în Anglia, Franța și Italia;

-lucrează în slujba regelui prusac;

-decorurile de operă pe care le-a făcut au reprezentat un exercițiu

care se bazează pe diverse surse ale arhitecturii;

-își începe cariera cu Mausoleul Reginei Luise(1810);

-el nu interpretează arhitectura clasică ca arheologii, ci o

interpretează într-un mod personal (combină de exemplu masivitatea templelor egiptene cu
arhitectura antică -Neue Wache: planul este asimetric;
-Altes museum: manieră complet originală de interpretare a arhitecturii antice,
totul supus pe o schemă compozițională a teoriei lui Durand ---sistem trilitic, întoarce spre oraș a
zone longitudinale, nucleul central este inspirat din arhitectura antică romană, interpretare a
Pantheonului roman, cupolă casetată, planul cu grid ordonator al lui Durand, elementele
antablamentului corintic sunt tratate policrom);

*anticii isi decorau arhitectura (culorile primare)*

-Din punctul lui de vedere, arhitectura clasică reprezintă un

reper care poate servi drept fundament pentru o evoluție nouă, adaptată nevoilor momentului în
zona de nord a Germaniei, în schimb, în zona de sud a Germaniei, în Bavaria, arhitectura clasică
devenea mijloc de manipulare ale ideilor politice ale suveranului, care prin patronarea unei
arhitecturi de factură clasică urmarea punerea în valoare a idealurilor germanilor de revenire la
democrația din perioada clasic ateniană, democrație care să se suprapună peste unitatea
germanilor aflată sub presiunea cuceririlor napoleonene.
Idealul clasic
Bavaria lui Ludwig I

Ludwig I de Bavaria(1825-1848)

-s-a uitat înspre Grecia cu foarte mult interes, democrația ateenilor

reprezentând un ideal politic pe care la urmarăit o viață întreagă, fiul său fiind primul rege al Greciei
eliberat de sub dominație otomană (Grecia până la 1829 a fost provincie a Imperiului Otoman, motiv
pentru care a fost dificilă vizitarea ei);

-el s-a implicat activ în susținerea eliberării Greciei și l-a impus pe fiul
său Otto ca primul rege al Grecilor;

-îl folosea pe Klenze ca instrument de punere în aplicare arhitectura

viselor sale.

Leo von Klenze(1784-1864)

-arhitect de curte contemporan cu Schinkel;

-format la Școala Politehnică sub îndrumarea directă a lui Durand;

-spre deosebire de Schinkel, el a călătorit în Grecia;

-Complexul Muzeal de la Munchen (gliptotecă -sculpturi

decupate/furate, pinacotecă);

-construiește un monument dedicat gloriei germanilor numit Walhalla,

care copiază Parthenonul atenian, fiind ridicat pe o acropolă artificială (baze care ascund în subsolul
templului un atelier de sculptură) -reînvierea clasicismului, pronunțat revival, depășește perioada
tatonărilor;

-în perioada aceasta au luat naștere cele mai mari jafuri culturale din istorie
 ARHITECTURA OCCIDENTALA IN SECOLUL XIX
Curs9-3 decembrie 2021

Arhitectura în prima jumătate a secolului al XIX-lea

Întoarcerea la Evul Mediu
Reviva-ul gotic

-studiul sistematic al trecutului se naște în secolul al 18-lea, în secolul al 19-lea începând s intre într-o
fază de maturizare;

-Christopher Alexander, exponentul de marcă al clasicismului britanic, a fost foarte interesat în

cunoașterea arhitecturii medievale târzii;

-în Franța, autorul proiectului pentru Ste. Genevieve, Soufflot, în tinerețe s-a interesat din plin de
arhitectura gotică, într-o serie de prelegeri publice încercând să popularizeze interesul său pentru
studiul structurilor gotice (1740) care fără îndoială reprezentau un reper important pentru structurile
ample, pentru logica construirii acelor schelete capabile să susțină clădiri de foarte mari dimensiuni;

-a existat deci interes pentru arhitectura Evului Mediu destul de timpuriu, o cunoaștere însă
sistematică a ei începe să se coaguleze spre sfârșitul secolului al 18-lea în special în Anglia (Anglie în
care arhitectura clasică cu greu a reușit să închege o tradiție, arhitectura medievală rămânând
extrem de prezentă, atât în secolul al 18-lea cât și înainte);

-primele încercări de clasificare ale etapelor de evoluție ale goticului apareau în texte privind
arhitectura în Anglia, spre sfârșitul secolului al 18-lea. Tot aici apar primele publicații care încearc să
popularizeze, prin desene, arhitectura gotică, monumentele arhitecturii gotice engleze (desenele
erau foarte prețuite datorită slabei circulații a informației vizuale);

Tentative de reinterpretare a arhitecturii medievale într-o perspectivă modernă -pavilioane de

grădină (pitoresc -contrastul dintre arhitectură și peisajul dezordonat; de exemplu Gothic
temple(1716-1718), Temple of Liberty (James Gibbs 1741));

William Kent-Esher Place(1729-1739) -în prima jumătate a secolului al 18-lea propune îmbrăcarea
unor resedințe nobiliare britanice întrun limbaj arhitectural de factură medievală în ciuda faptului că
compoziția rămânea de factură clasică;
-petrece o perioadă n tinerețe la Roma.

Batty Langley -în 1747 public la Londra un soi de tratat de arhitectură gotică prin care încercă să
suprapună arhitectura medievală peste modelul teoretic clasic, care se construia pe studiul
proporțiilor celor 5 ordine de arhitectură (Arhitectura gotică îmbunătățită prin reguli și proporții) -de
exemplu Bramham Park și Castletown.

-La jumătatea secolului al 18-lea, în plină efervescență a atitudinii romantice, întoarcerea spre
arhitectura medievală începea să prindă contur mai puternic (de exemplu: Strawberry hill-Horace
Walpole-,,castel de hârtie presată”);
-în Germania, Goethe își publică propriile reflexii despre catedrala de la Strassburg (exemplu strlucit
de arhitectură gotică), vede în arhitectura gotică o sursă care reflectă geniul creativ al germanilor și
teoria bivalentelor căutări ale momentului;

-secolul al 19-lea privește spre Evul Mediu prin prisma unor asocieri simbolice foarte clare;

-întoarcerea la Evul Mediu se va face în continuarea tatonarilor din secolul 18 (spațiul britanic, dar și
cel german);

-secolul 19 -explozii revival (adăugarea prefixului neo )(revival care caută în trecut în diverse
manifestări estetice surse valabile pentru un răspuns satisfăcător dat căutărilor gusturilor și nevoilor
prezente -pluralism stilistic);

-Befreiungsdom (de Schinkel) -spre deosebire de restul exemplelor de arhitectură neogotică care se
folosesc doar de aspectul gotic, aici Schinkel se folosește de structura logică gotică, dar abordează și
limbajul medieval prin asocierea cu momentele de libertate ale germanilor din perioada medievală
târzie. A ramas doar ca proiect pe hârtie.

-Memorialul National al Eliberarii(Schinkel 1815) -se folosește de limbajul gotic dar îl transpune
într-o schemă structurală care rezonează cu căutările momentului -realizat dintr-o structură metalică
din fontă, îmbrăcat tot în fontă -aducerea în modernitate a unui limbaj arhitectural istoric cu scopul
de a transmite un mesaj.

*în foarte multe cazuri, pentru un proiect, arhitecții ofereau mai multe variante inspirate din surse
stilistice diferite ale trecutului (ex: gotic, clasic) -acest lucru oglindește nehotărârea cu care se lupta
arhitectul secolului al 19-lea, arhitect care se transformă în tehnicianul viselor unei burghezii
inculte.*

-Friedrichswerdersche Kirche(Schinkel) -încercare neogotică de aducere în contemporaneitate a

limbajului din trecut.

-Finalizarea catedralei din Koln (1841-1880) -într-o Germanie dezbinată, șantierul pentru finalizarea
catedralei devine un ideal care trăiește în paralel cu idealul de refacere a uniunii Germaniei.

-în Germania, arhitectura neogotică este un mijloc de manipulare ale ideilor politice și ideilor
naționale (idee de libertate).

-în Anglia vorbim despre un gotic surviver în loc de un gotic revival. Aici goticul se construiește pe
un foarte puternic mesaj reformator (contextul revoluției industriale, o Anglia care se rupe de
tradițiile trecutului, o Anglie care în ochii contemporanilor se află în picaj liber, picaj care poate fi
contracarat decât printr-o mișcare reformatoare care face uz de reîntoarcerea la Evul Mediu gotic-
perioada de glorie atât a artelor în Anglia cât și a creștinismului).
Augustus Welby Northmore Pugin(1812-1852)
-porta-voce a neogoticului britanic, cel care încerca să readucă în
prim plan goticul ca instrument potrivit pentru reformă;

-scrie o lucrare care pune în comparație o arhitectură industrială,

de serie, cu arhitectura gotică;

-cea mai importantă realizare a lui este House of

parlament(1840-1860 Londra) -Charles Barry a făcut compoziția clădirii (el fiind format în tradiția
clasică -forma clasică a parlamentului) -casă clasică îmbrăcată într-un limbaj arhitectural gotic.

Eugene-Emmanuel Viollet-Le-Duc(1814-1879)

-arhitect francez autodidact, încercând să înțeleagă arhitectura

franceză locală prin vizitarea și desenarea ei (arhitectura locală era arhitectura medievală târzie, care
era acceptată ca o invenție a francezilor);

-el privește arhitectura gotică dintr-o perspectivă complet

națională, pătrunde în esența acesteia printr-un studiu care ii este prilejuit de angajarea sa ca
inspector al monumentelor istorice;

-în mișcarea de reconsiderare a trecutului, Franța va face în

secolul al 18-lea primii pași de instituționalizare a protecției monumentelor istorice, unul dintre
personajele profund implicate în această activitate fiind Viollet-Le-Duc;

-s-a ocupat atât de patrimoniul cultural religios dar și de cel laic;

-va reprezenta unul dintre aceia care se opunea public doctrinei

clasice promovând arhitectura Evului Mediu, nu din perspectiva conținutului său simbolic medieval,
ci din perspectiva valabilității sistemelor gotice pentru construirea unei arhitecturi moderne
adaptate la posibilitățile și nevoile estetice ale momentului;

-susține fondarea unei Școli Speciale de Arhitectură la Paris care

urma să pregătească arhitecți capabili să facă față provocărilor tehnice ale momentului;

-el critică lipsa de abilitate a acelor arhitecți ai Școlii de Arte care nu

erau capabili decât să imagineze compoziții monumentale.
 ARHITECTURA OCCIDENTALA IN SECOLUL XIX
Curs10-10 decembrie 2021

Revoluția industrială și dezvoltarea urbană(1750-1851)

-anacronismele frecvente - paștișa, mimetismul, obsesia pentru perpetuarea arhitecturii de factură

clasică, conservatorismul - duc la criza estetică în arhitectura din secolul al 19-lea (secol care n-a
reușit să aducă în fața consumatorului de arhitectură un stil sau o abordare estetică originală). Cu
toate acestea a existat o serie întreagă de manifestări arhitecturale care s-au fundamentat pe
progresul extraodinar care începe să se dezvolte de la jumătatea secolului al 18-lea, progres tehnic
care va declanșa schimbări în lanț, inclusiv în câmpul artelor și al arhitecturii, arhitectură care începe
să se schimbe, anunțând rupturile dramatice care se vor produce imediat dupa începutul secolului al
20-lea și vor căpăta conturul maturității în perioada modernistă.

-Revoluția Industrială, ca și Revoluția Franceză nu este un eveniment izolat în timp ci este numele
dat unei perioade îndelungate, perioade de schimbare care va produce mutații dramatice în mai
toate aspectele care compun tabloul civilizației occidentale și nu numai. Revoluția Industrială ajunge
să producă efecte la nivel global. Ca proces de schimbare, revoluția, avea să se declanșeze în Anglia
la jumătatea secolului al 18-lea. Din Anglia, schimbările produse încep să se propage pe continent,
industrializarea provocând schimbări puternice în politică, arhitectură etc.

-revoluția este pusă în mișcare ca proces de procesul tehnologic (Anglie deschisă spre progres).

-în Anglia, un prim corpus de ingineri avea să fie organizat foarte târziu în secolul al 18-lea, prin
comparație cu Franța care la începutul secolului al 18-lea dădea startul unui învățământ tehnic de
specialitate.

-încep să se dezvolte mijloacele de producție mecanizată, costurile de producție încep să scadă,

bunurile devin mai accesibile, motive pentru care vorbim despre o creștere a profitului, capital care
se strângea în buzunarele unei clase sociale, a unei burghezii care avea să înlocuiască ordinea istorică
socială din vestul european. (aristocrația fie trece în plan secund, fie dispare)
Revoluția Industrială
Evoluția europeană între 1750-1900
Problematici cu caracter general : progresul științific și tehnologic
-industrializare
-tranziția demografică
-reașezarea vieții urbane

-Revoluția Industrială poate fi privită ca un proces de dezvoltare al civilizației occidentale, care se

întâmplă în linii foarte generale în 2 mari etape:

1. Perfecționarea motorului care folosea forța aburului (invenție în 1784 a lui James Watt
(1736-1819))

-Motorul cu abur a făcut posibilă treptata înlocuire a producției manuale cu

cea mecanizată (producția de textile care se baza pe prelucrarea industrială a bumbacului);

-începea, la sfârșitul de secol 18 și după începutul secolului al 19-lea, să

producă efecte în dezvoltarea transporturilor, transporturi care vor duce la dezvoltarea unei
infrastructuri de circulație care începe să miște lucrurile în zona unei arhitecturi adaptate nevoilor pe
care această infrastructură le reclamă;

-până la jumătatea secolului al 19-lea (1850).

2. Dezvoltarea petrolului, exploatărilor de petrol și a unei noi invenții, exploatarea energiei

electrice

-petrolul și electricitatea au un impact mare asupra industriei metalurgice,

asupra construcției de mașini și asupra industriei chimice (industrie chimică care are un impact
decisiv asupra transformărilor în zona industriei materialelor de construcții -după jumătatea
secolului al 19-lea încep să se producă inovații ale materialelor de constructii);

-după 1878 (după inventarea lui Edison a becului cu filament) electricitatea este
introdusă în iluminatul interior;

-zona de producție mecanizată avea nevoie de spații adaptate noilor mașinării

(apar construcțiile industriale care nu erau adaptate unor finalități estetice), fabrici care aveau spații
de producție considerabile și necesitatea unor mâini de producție (aduse de la sate > aglomerarea
orașelor);

-fabricile și construcțiile destinate locuirii muncitorilor încep să schimbe fața

orașelor, a periferiilor, prin aglomerație, zone lipsite de infrastructură (creșteri rapide ale orașelor);

-populația urbană sare extraordinar de puternic în statele în care revoluția

industrială producea efecte;

-aglomerări urbane în jurul exploatărilor miniere (surse de inspirație pentru

literatură/pictură) -rezultă combustibil pentru motorul cu aburi.
Transportul feroviar -prima locomotivă cu aburi fiind inventată de George Stephenson în 1816
(britanic), prima cale ferată cu o lungime mai mare (Liverpool-Manchester 1830);

-încet începe să se facă simțită nevoia rezolvării unui nou program de

arhitectură -gara. O primă gară este construită la Londra (1835-1840- Euston Station-Philip Harwick)-
acoperirea peroanelor cu fier forjat (templu doric);

-Temple Meads Station (J.K. Bourne, I.K. Brunel 1840-1842) -fațadă de castel
medieval, acoperirea din lemn, înlocuit cu metal după deteriorare (arhitectură gotică transpusă în
lemn);

-Kings Cross Station (Lewis Cubitt 1850) -interfața simetrică, curățată de

ornamentație, arcadele -corespondentele peroanelor, peroane care sunt acoperite cu structuri
metalice de ample dimensiuni, închise cu foi de sticlă (material scump cu o producție limitată, cu
utilizare limitată) -forma arhitecturală începe să exprime organizarea funcțională;

-țările de pe continent înregistrează un decalaj vizibil în adaptarea arhitecturii

programului nou (exemplu: Gare de L,est (Paris, Francois Duquesnay 1849) și Gara Centrală din
Munchen (Friedrich Burklein 1849) -ambele rămânând cantonate în arhitectura de inspirație istorică,
Franța blocată în registrul clasic, Munchen cu o arhitectură neomedievală).

Transportul maritim:
1. deschiderea canalului suez 1869 făcea legatura comercială între Europa și Asia de Sud și Sud-
Est;

2. deschiderea canalului Panama în 1914 -legătura între oceanul Atlantic cu cel Pacific.

Londra la jumătatea secolului al XVIII-lea

-dezvoltarea rapidă a infrastructurii a determinat creșterea necontrolată a unor centre urbane;

-aglomerare urbană (migrație dinspre rural spre urban).

Viena la jumătatea secolului al XIX-lea

-centrul urban își păstrează integritatea;

-schimbare a distribuției sociale (populația înstărită migrează spre periferiile dezvoltate din cauza
aglomerării).
 ARHITECTURA OCCIDENTALA IN SECOLUL XIX
Curs11-17 decembrie 2021

Revoluția Industrială și dezvoltarea urbană (1750-1851)

Augustus Welby Northmore Pugin

-arhitect britanic care vedea în arhitectura gotică, pe lângă un
răspuns valabil care putea fi dat crizelor estetice cu care se confrunta creația arhitecturală a
secolului al 19-lea, și un mijloc propice pentru reforma socială și religioasă a unei societăți care din
punctul lui de vedere ajunsese să evolueze într-o direcție greșită;

-publică o lucrare în care critică imaginea orașului britanic

contemporan, oraș tradițional care atinsese apogeul dezvoltării sale în perioada medievală târzie (el
punea în balanță, pe lângă arhitectura contemporană și modelele gotice pe care le promova
benefice pentru o societate în derivă, punea în balanță și imaginea dominată de fleșele catedralelor,
alături de orașul modern dominat de accentele verticale ale fabricilor).

-acestei dezvoltări necontrolate începea să i se contureze un răspuns încă din secolul al 18-lea, un
răspuns materializat în proiecte catalogate, de istoriografia de arhitectură și urbană, drept utopice.
(Thomas More -imaginează într-o lucrare o lume ideală, atemporală, o lume pe care el o numește
utopică- ,,utopos,,-fără loc);

-spre sfârșitul secolului 18 și pe parcursul primei jumătăți ale secolului 19, utopiile urbane pe lângă
faptul că creionează lumi ideale, încearcă să creeze prin aceste lumi ideale răspunsuri variabile,
detaliat construite la problemele concrete ale unei lumi occidentale aflate într-un rapid proces de
schimbare;

-printre primele utopii este așezarea proiectată de Claude Nicolas Ledoux (jumatate s-a realizat),
care răspunzând unei comenzi regale, respectiv planificarea unei așezări în vecinătatea salinelor, el
planifică o așezare care, pe lângă răspunsul concret pe care îl dădea datelor de temă, încearcă de
fapt să dea și un răspuns unor probleme, care încep să devină tot mai actuale, legate de locuirea și
de utilizarea unei așezări în mod curent. El imaginează, pornind de la cetățile ideale, o așezare
independentă, autosuficientă, o așezare scoasă de sub coordonatele tradiționale ale religiosului, ale
administrației regale prezente, prin construcții, o așezare care se subordonează construcțiilor
centrale constituite de locuința directorului salinelor (centrul de greutate al așezării), bordată de-o
parte și de-alta de cele 2 clădiri destinate prelucrării sării. Pe inelul central fiind ridicate acele
construcții care reprezentau dotările publice comune și progresiv, locuințele gândite astfel încât să
lucreze cu zona agricolă din imediata vecinatate asigurând mijloacele și sursele de trai pentru
locuitori.
Robert Owen(1771-1858)
-imaginează un mod de oraș ideal, utopic;

-autodidact englez, orfan de mic;

-industriaș de succes prin dezvoltarea unei fabrici de bumbac în Scoția;

-începe să-și pună problema felului în care poate să contribuie la

îmbunătățirea condițiilor de viață a clasei de muncitori;

-construiește un proiect imaginar pentru o comunitate de 2000 de

persoane, o așezare idealizată care prinde și o formă fizică (egalitarism ideal);

-după ce guvernul îi refuză proiectul, el pleacă în America și întemeiază o

astfel de comunitate la New Harmony, comunitate care ajunge să se și coaguleze și să creeze
imaginea eșecului datorat discrepanțelor comportamentale ale comunității.

Charles Fourier -reformator social;

-construiește o teorie socială idealizată și după un proiect utopic, un oraș în
miniatură plantat în natură, cu locuințe minimale, spații comune de luat masa etc.

Teodor Diamant -ideile lui Fourier ajung până în estul Europei;

-român, admirator al lui Fourier;
-imaginează un model de societate ideală, autonomă (Falansterul de la Scaieni,
Prahova, 1835-1856).

Jean Baptiste Andre Godin -industriaș prosper francez, producător de sobe de fontă;
-pornind de la ideea lui Fourier pune în practică Palatul Social al
Viitorului (familister), palat dedicat unei clase sociale modeste, compus din unități de locuit destul
de restrânse ca dimensiune, ansamblate în incinte, în exterior fiind plasată industria și dotările laice.
Arhitectura, ingineria și criza estetică
Experimentele inovatoare și forma arhitecturală

-arhitectură care privește spre viitor, o arhitectură care se desprinde de un trecut arhitectural care
se bazează pe acumulare, pe tradiție, pe dezbatere, pe conservatorism;

-inginerul se detașează și devine un profesionist;

Jean Baptiste Rodelet -inițiatorul Școlii Politehnice;

-tratatul de construcții;
-inventează mașinării pentru testarea rezistenței materialelor;
-i se datorează eficiența în construcții;
-a pus bazele ingineriei moderne.

Gaspard Monge (1746-1818) -influență importantă atât în inginerie cât și în arhitectură;

-inventatorul geometriei descriptive;
-reprezentarea proiectelor prin planuri, secțiuni și fațade;
-la 1790 era prezentat sistemul metric.

Acești ingineri care încep să fie pregătiți pe baza unor metode noi, acești ingineri ai căror
pragmatism este țintit încă din primii ani de școala, erau și aceea care făceau primii pași în gândirea
unei arhitecturi adaptate posibilităților tehnice și noilor materiale de construcție.

Jean Rodolphe Perronet -este cel care a condus Școala de Poduri și Drumuri de la Paris în primii ani
de existență, după 1760 devenind prim inginer al regelui și care folosindu-se de calcule matematice
reușea să iasă din tiparele tradiționale de construire ale acestor căi de comunicație.

*structurile podurilor pot să aibă propria expresivitate, o expresivitate care n-are legătură cu
tradiția*

John Wilknson, T.F. Pritchard -pod de fontă în Anglia;

-deschidere de 30,5 m;
-topirea minereului de fier amestecat cu mangal (cărbune de slabă
calitate).
Domeniul construcției de poduri evoluează foarte rapid în spațiul englez.

Thomas Telford -London Bridge(183m) -n-a fost realizat din cauza problemelor de proprietate;
-Menai Bridge(176) -primul pod suspendat de dimensiuni foarte mari -folosește
elemente de fontă goale pe dinăuntru (Inspirație -arhitectura egipteană).

L.K. Brunel -Clifton Bridge(214m) -mediază între tehnică și arhitectură, inspirat după arhitectura
egipteană.

Thomas Hopper -Sera de la Carlton House -structură neogotică din fontă(1807).

În paralel cu dezvoltarea de fontă, se dezvoltă și prelucrarea de sticlă (1820 -foi de sticlă

transparentă 2.5x1.7m).

Joseph Paxton -The Great Stove -seră din fontă închisă cu sticlă obținută prin prefabricare;
-grădinar format autodidact;
-sera prinde în designul ei intrarea cu fronton;
-regina Victoria rămâne surprinsă de seră.

Decimus Burton, Richard Turner -Palm House -seră publică, construcție care exclude referințele la
trecut, loc de promenadă, loc frecventat de burghezie, exclude referințele la trecut.

Nicolas le Camus de Mezieres / Francois-Joseph Belanger -Halle Aux Ble, Paris (1763-
1767,1783,1811)
-influența Școlii de Arte fiind foarte puternică în Franța;
-bursa de cereale de la Paris construită în aceeași perioadă cu Ste.
Genevieve;
-prima dată acoperită cu o cupolă pe structură de lemn, mai apoi să fie
acoperită de un dom de sticlă pe o structură metalică.
Henri Lacbrouste(1801-1875) -unul dintre arhitecții care au câștigat din prima Grand Prix de Rome;
-întors de la Roma, ajunge să primească foarte târziu comenzi oficiale;
-biblioteca Sainte Genevieve -structură simplă compusă din 2 zone:
depozitul de carte și sala de lectură (soclul clădirii -depozit și piano nobile-sala de lectură),
compoziție clasicistă, numele celor care au scris textele sunt scrise pe fațade, întreg scheletul
structural din interior este făcut din fontă atât tehnic cât și expresiv, încearcă să pună laolaltă
tradițiile trecutului dar și căutările contemporane.

The Great Exibition of the Industry of all Nations, Londra, 1851

-seria construcțiilor manifest este deschisă de pavilionul pentru expoziție
(Hector Horeau este arhitectul proiectului și i se reproșează faptul că pavilionul său nu poate fi
demontat sau refolosit, motiv pentru care prințul Albert îl invită pe Paxton sa schițeze un concept
care este pus în operă), tot pavilionul este modulat pentru dimensiunile foilor de sticlă care puteau fi
fabricate atunci, structura e ventilata etc. Scopul este acela de mediere între artă, industrie și
comerț (valori ale societății burgheze) (Owen Jones inițiază vopsirea elementelor de metal în culorile
primare);
-expoziția a cuprins obiecte de uz casnic, mobilier, veselă, chiciuri (toate
produse industrial);
-după incheierea expoziției, pavilionul a fost descompus și reconstruit înafara
Londrei, în pavilionul reconstruit fiind amenajate secțiuni care ilustrau etapele istorice de evoluție a
culturii occidentale. Aceste mini pavilioane tematice având rolul de a creea o panoramă asupra
evoluției lumii artistice occidentale.

John Ruskin(1819-1900) -critic acid al ideii de pavilion tematic;

-scriitor, filozof, publicist, reformator social, critic de artă care prin scrierile
sale a influențat profund demersul arhitecturii, încercând să promoveze o zonă gri, de compromis
între evoluțiile arhitecturale tradiționale și cele specifice momentului;
-adversar al raționalismului lui Violet Leudox (daca Ledoux a deschis linia
restaurărilor în Franța, influențând felul în care era privită și pusă în valoare arhitectura veche,
Ruskin a fost cel care a dominat peisajul preocupării pentru trecut pentru monumentele istorice în
Anglia, dacă Ledoux era adeptul intervenției asupra monumentelor istorice, Ruskin era de părere că
asupra monumentelor era un sacrilegiu să intervii, monumentul de fapt prin patina dată de timp
căpătând maturitate și spunându-și vârsta, Ruskin era cel care sublinia nevoia de întoarcere lucidă la
trecut, la ornament, la rolul ornamentului, singurul capabil să confere frumusețe arhitecturii, o
arhitectură altfel depersonalizată de producția industrială, teoriile lui fiind puse în aplicare de 2
arhitecți: Deane și Woodward).

Thomas Deane și Benjamin Woodward -câștigătorii concursului pentru Muzeul Universității din
Oxford, construcție care pornea de la sursele gotice, fiind o construcție neogotică care încearcă să
includă în discursul modern și producția de serie, elementele metalice, și să repună în discuție rolul
ornamentului (construcție care a rămas neterminată până în prezent pentru că fiecare element
ornamental este unicat încercând să se înscrie în tiparul promovat de Ruskin și anume că
ornamentul trebuie să se inspire din natură, ornamentul este o creație originală datorată abilităților
meșteșugărești a celui care construiește, fiecare ornament fiind unic).
William Morris(1834-1896)
-creează un tapet care urma să decoreze interioarele locuințelor, oferind
o alternativă produselor industriale pentru că în spatele acestora nu se găsește un artist capabil să
personalizeze produsul artistic;

-este promotorul mișcării Arts and Crafts, mișcare care a încercat să

contrabalanseze rapida dezvoltare a producției artistice industrializate, a unei producții în care
artistul este scos din discuție, produsul artistic fiind obținut prin implicarea mașinăriei, care putea
produce la costuri mici, în serie, obiecte care puteau fi accesibile oricui și oricând;

-concepția lui a fost pusă în practică și în arhitectură, încercând să arate

felul în care o arhitectură inspirată de vernacular, de particularizarea pe care o poate da implicarea
meșteșugarului, poate să conducă la o arhitectură nouă din punct de vedere formal, o arhitectură
care să nu se lege neapărat de istorie dar să folosească de fapt din tradiție implicarea creatorului
departe de acea anonimitate pe care o propunea producția de serie. Până în final s-a dovedit că
întreaga construcție ideologică este destul de greu de pus în practică pentru că de fapt totul ajungea
la niște costuri colosale, întorcându-ne de fapt înapoi la acea constrângere impusă de aspectele
materiale pe care o istorie întreagă arhitectura de calitate le-a avut în spate (Red House -casa lui –
construită de Philip Webb, în care fiecare element este executat manual ).

-mișcarea Arts and Crafts dă naștere unei evoluții spectaculoase la cumpăna dintre secolele 19 și 20,
fundament al mișcării moderne de mai târziu. Polemicile iscate de Ruskin și continuate de Morris au
fost cele care au stat la baza ideii de design industrial.
 ARHITECTURA OCCIDENTALĂ ÎN SECOLUL XIX

Curs12-7 ianuarie 2022

-circa 50 de milioane de europeni au ajuns să se stabilească definitiv în alte locuri, inclusiv în

continentul nord-american (context: o Europă care la începutul secolului al 19-lea avea o populație
de circa 200 de milioane de locuitori, cele 70 de milioane care se mișcă pe parcursul secolului 19
reprezintă un număr foarte important care se răspândește în intreaga lume, modul de a trăi al
europenilor, gusturi și aspirațiile unei Europe care începea după Revoluția Franceză să fie dominată
de o nouă clasă socială lipsită de acumulările culturale ale aristocrației, o clasă socială care ajunge să
dispună de mijloace materiale însemnate și prin aceste mijloace materiale să ajungă să dea
tonul/direcția evoluțiilor culturale, inclusiv în materie de arhitectură în Europa);

-Revoluția Industrială acoperă intervalul cuprins între jumătatea secolului al 18-lea (1750) și
începutul secolului al 20-lea (1900);

-Sub impulsul presiunii exercitate de rapida trecere de la producția manuală la producția asistată de
mașinării (inițial motorul cu aburi, mai apoi spre sfârșitul secolului al 19-lea progresul științific
înregistrat în folosirea electricității), arhitectura trebuie să răspundă unor provocări noi generând
programe de arhitectură noi sau o arhitectură care este solicitată să dea un răspuns satisfăcător
unor gusturi noi, sofisticate ale burgheziei, să dea raspunsul unor tehnici materiale de construcție
produse industrial, standartizate, materiale care începeau să devină tot mai ieftine, se generează o
arhitectură care produce rupturi cu evoluțiile istorice, deși acestea rămân capul de afiș al
preocupărilor arhitecților din lumea occidentală;

-arhitectura începe să resimtă tot mai puternic presiunea nevoii și obligativității unei schimbări.
Orașul transformat
Parisul în a doua jumătate a secolului al XIX-lea

-oraș care se schimbă dramatic, se schimbă fundamental atât din punct de vedere urbanistic dar și
din punct de vedere arhitectural (schimbările au influență asupra unei bune părți din producția
arhitecturală din doua jumătate a secolului al 19-lea și din primele decenii ale secolului 20);

-Parisul este pus în discuție în general ca etalon pentru ca transformările urbanistice și arhitecturale
au fost luate drept model și în exteriorul Franței. (modernizarea românească a stat sub semnul
modelului francez-București-, în Statele Unite modelul capitalei franceze rămâne un etalon
important pentru că mulți arhitecți s-au format în Școala Franceză);

-În America neexistând o acumulare culturală concretă care să condiționeze evoluțiile din prezent,
lucrurile se întamplă în paralel cu Europa, evoluțiile americane fiind o oglindă distorsionată a
modernității europene.

-Revoluția Industrială din Anglia a fost recepționată cu întârzieri consistente pe continent (zona
franceză și germană s-a industrializat aproape cu un secol dupa Anglia);

-Context: Evul Mediu nu a pus accentul pe planificare urbană motiv pentru care un oraș ca Parisul
începea să resimtă din plin neajunsurile de insalubritate, de lipsa unor mijloace de circulație etc.
(orașul risca să scape de sub control);

-majoritatea centrelor urbane europene au crescut și s-au dezvoltat în directă legătură cu

posibilitățile de parcurgere a orașului pe jos (în 1842 în Paris nu se mai întâmpla așa pentru că
dimensiunile orașului erau deja considerabile);

-Parisul resimțea presiunea diverselor teorii care imaginau modele ideale de locuire care se
îndepărtau de oraș și imaginau comunități ideale extraurbane, autosuficiente, care se puteau
gospodării singure;

-industria în Paris ajunge să crească după 1850 și să fie împinsă la periferii, care încep să fie ocupate
de o populație săracă- sunt puse în discuție politici de locuire care duc la creionarea construirii unor
locuințe ieftine, muncitorești, care se adresau populației care migra de la rural la urban (aglomerare
urbană);
Napoleon III(1852-1870) -întâi ca președinte al Republicii și apoi ca împarat al Imperiului, il ia alături
pe Georges-Eugene Haussmann(1853-1870) (personaj bine organizat care devine prefect de Sena, el
era pregătit ca avocat cu viziune administrativă, preia puterea într-o capitală medievală în direcția
deschisă de englezi care erau cap de afiș în ideea modernității industriale);

-la 4 ani după expoziția industriilor de pretutindeni din Londra, Parisul inaugura la
rândul lui o expoziție industrială internațională găzduită de Palatul Industriei, o construcție mult mai
mică decât cea de la Londra (imagine care trimite la logica organizării de la Londra , dar care spre
deosebire de Londra, dacă în interior afișa cele mai noi progrese ale industriei producătoare de
materiale de construcție, în exterior întoarce o imagine tradițională, răspunzând gusturilor unei
burghezii franceze departe de a fi pregătită să digere o imagine seacă lipsită de tradiționalele
ornamentații clasiciste);

-Franța care încerca să țină pasul cu Anglia, începea să facă pași în direcția unui
urbanism planificat, urbanism care se manifesta sub Haussmann, ideile lui fiind preluate ca etalon
de multe orașe (inclusiv de București);

-Haussmann a pus la punct o politică de intervenție urbană condusă de stat care avea ca
scop regândirea din fundamente a structurii urbane a Parisului dar prin folosirea la maximum a
inițiativei și a capitalului privat (scheletul dezvoltării urbanistice este controlat de stat în timp ce
banii aparțin privaților, care prin contribuția lor ajung să direcționeze evoluția arhitecturii din secolul
al 19-lea);

-legislația lui a fost adoptată chiar înainte de urcarea pe tron a lui Napoleon al III-lea (de
exemplu: legea pentru expropieri și legea sanitară);

-în perioada lui Haussmann, începe un proces de regândire a rețelei de circulație pariziană-
deschiderea de străzi noi în Paris (Parisul crește în suprafață și aceste intervenții de gândire a
scheletului de circulație cuprind întreaga zonă; se fac în jur de 165 de km de drumuri noi în 20 de
ani);

-străpungerile au generat inevitabil apariția unor terenuri neconstruite pe care s-a permis o
regândire a țesutului urbanistic în profunzimea lui, o regândire care arată și răspunde fondului
construit, locuire care ajunge să producă bani, închirierea de către proprietar care aduce beneficii
financiare (regulamentul de urbanism de Haussmann ajunge să impună restricții clare, să controleze
dezvoltarea, contractul de vânzare-cumpărare era însoțit de un caiet de sarcini în care erau scrise
clar regulile care trebuiau respectate pentru construit, reguli care inevitabil au condus la o
omogenizare a fondului construit, omogenizare care a condus la anonimitate, imobilele devenind
repetitive, anonime, constrângerile fiind foarte limitate);
 -până în final, imobilul de raport ajunge să se înscrie într-o anostitate acceptată tacit de toți
arhitecții, generată de standartizarea programului de arhitectură, standartizare a cărui popularizare
au contribuit publicațiile de arhitectură care promovează planuri urmând să populeze insulele
haussmanniene -forme neregulate, împărțire previzibilă a insulelor (ca în interiorul insulelor totul să
se desfășoare bine din punct de vedere al igienei, se intervine cu curțile interioare care aveau
suprafețe clar stabilite la momentul cumpărării, la fel ca clara stabilire a registrelor de înălțime);

-pentru a elimina monotonia parcelelor standard ale lui Haussmann, el încearcă să creeze
locuri cu variații prin raportarea țesutului omogen la puncte majore de interes care sunt constituite
de repere din vechiul sau noul Paris;

-regândirea edilitară a Parisului a fost foarte importantă -rețeaua de apă și canalizare

(1878), rețea pentru care s-a răscolit Parisul, ocazie cu care s-a descoperit parte din trecut și a
început un studiu al arheologiei urbane, cu un sistem de canalizare extraordinar de bine pus la
punct, cu un sistem de apeducte și cu rezervoare de stocare a apei care asigurau apa curentă într-un
oraș a cărui populație se îndrepta spre 2 milioane;

-tot lui Haussmann i se datorează punerea la punct a sistemului de pavare, de scurgere a

apelor, de iluminat public, sistemul de transport în comun și o luare în posesie și acordare de atenție
asupra spațiilor verzi;

-sub impulsul acestor noi amenajări, s-au reformulat numeroase orașe din Europa, inclusiv
București .
ARHITECTURA OCCIDENTALĂ ÎN SECOLUL XIX
Curs13- 14 ianuarie 2022

Orașul și arhitectura
A doua jumătate a scolului al XIX-lea

-de la bun început, controlul autorităților asupra felului în care este regândit orașul este foarte strict
(mergând până în detaliile felului în care se încheiau contractele de cumpărare-vânzare pentru
loturile rezultate în urma străpungerilor și a demolărilor pe care aceste străpungeri le determinau,
detalii care priveau restricțiile sau permisivitățile pe care le aveau sau nu viitorii antreprenori să
construiască pe parcelele cumpărate, aceste restricții și permisivități mergând până la nivelul
reglementărilor de detaliu care priveau deschiderile de ferestre, înălțimile utile din interior, cum se
scurg apele, cum e decorața, cum stau balcoanele etc.);

-discutăm despre un fond construit monoton, omogen, totul ajungând să eșueze într-o uniformizare
care este anulată local prin reperele urbane care dau varietate orașului Haussmannian (intervenții
noi sau vechi);

Cronologie:

1750-1800- tradiția clasică (neoclasicism);

-mișcarea romantică (libertatea creativă a arhitectului și artistului și căutarea senzațiilor,
emoțiilor artistice nemijlocite de rigidizarea doctrinei clasice);

*Nu sunt stiluri, sunt atitudini deschise, permisive îndreptate către trecut și către acele
surse care prin reinterpretare pot servi inventării unei arhitecturi care să răspundă aspirațiilor unei
societăți aflate în plină schimbare;

-revoluția industrială, în paralel cu neoclasicismul și romantismul vorbește despre

arhitectura inginerească care ilustrează o ancorare în problematica prezentă și în nevoile unei
societăți care se schimbă fundamental (până în 1900).

1800-1850 -pluralism stilistic -coexistența stilurilor revival- neogrec, neoroman, neorenaștere,

neobaroc / neoromanic, neobizantin, neogotic (stilurile din perioada medievală);

-în a doua jumătate a secolului al 18-lea și prima jumătate a secolului al 19-lea traduc o
evidentă criză estetică, arhitecții nu vin cu un răspuns inovativ la așteptările momentului și se
bazează mereu pe reîncălzirea trecutului;

1850-1900 -amestecare a stilurilor istorice în arhitecturi care încep să se bazeze și pe progresul

tehnic (istorism/eclectism);
Istorismul -curent de gândire conform căruia fiecare eveniment socio-cultural are în spate un
determinant istoric;

-în arhitectură, istorismul începe să desemneze acele arhitecturi care se bazează pe

reconsiderarea trecutului pe care le amestecă în scopul obținerii unui produs arhitectural care să
răspundă nevoilor actuale (termen folosit de istoricii anglo-saxoni);

-acele arhitecturi lipsite de un suflu original, în timp ce eclectismul încearcă să adapteze

trecutul la nevoile prezentului într-o manieră originală.

Eclectism -folosit mai mult de istoricii francofoni;

Eclectism tipologic -subsumează acele opere de arhitectură care au ca reper un singur stil
istoric pe care însă îl absorb într-o manieră care se dorește originală (nu
mimetică), stil istoric care de cele mai multe ori este pus în legătură cu
organizarea și semnificațiile programului arhitectural al clădirii respective.

Sintetic -acea manieră care se bazează pe amestecarea în aceeași încercare de

căutare a originalității unor citate din stiluri istorice, a unor fragmente
asamblate pentru a genera imagini care se doresc originale, care se doresc
inovative.

*Eclectismul nu este un stil ci este un concept care se aplică producției de arhitectură care
apare în Europa celei de-a doua jumătate a secolului al 18-lea, arhitectură care amestecă stilurile
istorice, se adaptează progresismului promovat de revoluția industrială în căutarea acelei
originalități care este palid atinsă prin operele câtorva arhitecți, secolul al 19-lea fiind un secol lipsit
de originalitate a evoluției arhitecturale.

-eclectismul sintetic nu este un stil ci este o atitudine care se bazează pe cunoașterea istoriei, pe
folosirea unor citate din construcții istorice ansamblate în arhitecturi care, uneori lipsite de
originalitate, încearcă să dea un răspuns așteptărilor unui public de cele mai multe ori incult dar cu
pretenții ridicate -burghezia care așteaptă din partea arhitecților scenografii pompoase care să
creeze un cadru suficient de elevat de viața (de exemplu: St. Augustin, Paris -colecție de citate din
arhitecturi istorice ansamblate pe un schelet metalic care ilustrează performanțele tinerei industrii
franceze de materiale de construcție dar și aportul ingineresc foarte important, în timp ce în exterior
Victor Baltard citează din arhitecturile trecutului).

-secolul al 19-lea este secolul în care literatura de specialitate înflorește, chiar și literatura despre
arhitectură, încep să apară primele reviste care popularizează idei sau imagini care încep să circule,
fiind promovată și o critică de arhitectură -arhitecții secolului al 19-lea se transformă din creatori
într-o unealtă care satisface nevoi punctuale;
-sub impulsul atitudinii eclectice, au loc și intervenții asupra unor construcții vechi (de exemplu: Noul
Luvru -nucleul care în perioada lui Napoleon al III-lea este extins astfel încât să fie extins cu un palat
care a ars în 1872, în prezent Luvru conținând aripile construite în timpul lui Napoleon care se
încadrează în eclectismul sintetic -amalgam de decupaje din arhitectura clasică care au rolul de a
construi o imagine opulentă);

Charles Garnier(1825-1898) -reprezentant al eclectismului sintetic francez;

-absolvent al Școlii de la Paris;

-finalist al Le Grand Tour Rome;

-personaj care a studiat în detaliu arhitectura Antichității;

-Opera(1861-1875) -operă care reprezintă unul dintre monumentele noi

care populează țesutul omogen al Parisului;
-clădire opulentă care poate fi încadrată ca neobaroc,
dar este o încadrare arbitrară, eclectismul fiind mai specific;
-,,templu” al burgheziei.

Imobilul de raport Haussmann-ian

Dezbaterea despre monotonia fațadelor

-propune o evidentă ierahizare, o evidentă creștere a comfortului (zona care este în contact cu
strada devine un spațiu public, piano nobile dispare, succesiune de etaje relativ egal tratate pentru a
fi inchiriate și a produce capital proprietariului);

-detaliile decorative sunt singurele elemente pe care arhitectul le putea trata în mod original, la
nivelul detaliului discutăm totuși de același eclectism sintetic;

-spre periferie, Henri Labrouste construiește în funcție de dorințele proprietarilor clădiri care să
aparțină unor perioade diferite;

-Hotel de Paiva (Pierre Manguin) -lucarne baroce, ferestre renascentiste, accesul dintre curte este
ordinul francez satisfăcând gustul estetic burgheziei;

-Ansamblul de locuințe muncitorești ,,Cite Napoleon” (1849-1851) -complex format din 5 unități de
locuit supraetajate;

-Cite Ouvriere de Mulhouse -cetate muncitorească din sudul Franței.

-Expoziția Universală de la Paris -care pe lângă expoziția pavilioanelor naționale avea și o expoziție
de ceea ce arhitectura putea să dea claselor neînstărite.
 ARHITECTURA OCCIDENTALĂ ÎN SECOLUL XIX
Curs14- 21 ianuarie 2022

Orașul și arhitectura urbană

A doua jumătate a secolului al XIX-lea

Expoziția Universală de la Paris -hală imensă eliptică făcută din elemente metalice prefabricate;

-aceste expoziții au fost instrumentul prin care noua perspectivă,

asupra felului în care putea să evolueze arhitectura, este adusă în fața publicului;

-în anul 1867, în care se ținea această expoziție, Parisul era în plina
transformare care i-a schimbat fața și care a dat tonul schimbărilor în Europa (la 1873, la Viena se
deschidea o Expoziție Universală a Producției Industriale găzduită în cadrul unui pavilion care se
bazează pe structura metalică, din exterior arătând ca un palat cu influențe clasice -ascundere a
imaginii simple a Rotondei, în spatele unei fațade care venea în întâmpinarea așteptărilor unei
burghezii care tânjea la valorile culturale aristocratice).

-Viena la 1843 -nucleul medieval este despărțit de evoluția premodernă a orașului;

-la cererea primarului Cajetan Felder cu suportul arhitectului Ludwig Forster și cu

concursul împăratului Franz Josef, se lua decizia la 1856, de demolare a fortificațiilor și de gândire a
unui proiect de dezvoltare urbanistică a Vienei, care prin contrast cu Parisul (care promovează acele
străpungeri în țesutul medieval) se pune problema umplerii amplului inel rămas neconstruit prin
demolarea fortificațiilor (bulevardul care apare în urma planului de extindere se numește
Ringstrasse)

-Ringstrasse ajunge să constituie o barieră de delimitare socială între zona care

rămâne dominată de aristocrație, de suburbiile care ajung să fie ocupate de clasa medie,
muncitorească (ierarhie segregată pe inele concentrice);

-la sfârșitul anilor 80 (1887) putem vorbi de o coagulare a acestei planificări;

-spre deosebire de Paris, care în urma transformările urbanistice radicale promova

acel eclectism sintetic, Viena promovează o arhitectură care se întoarce spre stilurile istorice punând
tot accent pe formă, pe impactul pe care imaginea decorativistă îl are asupra privitorului, dar
promovează o arhitectură care pune mai mult accent pe asocierile simbolice dintre programul de
arhitectura și stilul istoric care s-ar potrivi mai mult acelui program, acest lucru creionând
eclectismul tipologic (de exemplu: Biserica Votiva- se folosește de arhitectura gotică într-un mod
eclectic);
-Ringstrasse, Viena -parlament neoclasic, primaria gotică, universitatea renascentistă, teatrul pe
stilistica barocă.

-primăria ridicată de Friedrich von Schmidt- compoziție rigidă, echlibrată care se

supune mijloacelor de ordonare specifice clasicismului, fațada principală
organizată pe registre, ordine clasicistă în care elementele gotice sunt
amestecate cu elemente de factura romanică;

-parlamentul de Theophil von Hansen- se bazează pe repetarea motivului fațadei

principale a templului grecesc, tipar renascentist, simetrie și în exterior de-o
parte și de alta a coloanei vertebrale a construcției, în prim plan statuia Zeiței
Atena;

-universitatea datorată lui Heinrich von Ferstel -motivele palatelor reascentiste

romane;

-Gottfried Semper(1803-1879)-eclectism sintetic

-ajunge să lucreze și în Anglia și în Elveția, fiind angajat pentru
teatrul de pe Ringul vienez, teatru care este ridicat într-o formulă barocă,
trimiterea spre baroc fiind faptul ca teatrul înflorea în perioada barocă,
construcție care se întinde întreținând o relație de conlucrare în context

-aceasta varietate din Viena contrastează cu țesutul omogen din Paris.

-în cazul Vienei nu vorbim despre o răspândire uniformă a burgheziei ci de o adunare a ei în zona
Ringului vienez, în locul imobilului de raport se adoptă un imobil care este diferit de uniformitatea
pariziană, imobilul de raport vienez nu este așa condiționat de reglementări ca cel parizian,
punându-se accent pe decorativism;

-prin contrast, dacă în Paris acele imobiluri aveau igiena, ventilarea, comfortul, iluminarea foarte
lăudabile, în cazul Vienei, în spatele acestor fațade monumentale, crește un fond construit
incomfortabil cu rezolvări rudimentare, fiind în contrast cu fațada;

-aceste noi evoluții au dat naștere criticilor urbanistice moderne, unul dintre primii care formulează
teorii închegate fiind austriacul Camillo Sitte care publica în 1889 ,,Arta construirii orașelor”, o carte
care încerca să dea o alternativă la acest urbanism pe care Sitte îl considera departe de cetățean,
departe de așteptările și nevoile lui, cetățeanul fiind un anonim care traversează niște imensități
pentru a ajunge unde are nevoie, venind cu alternativa construcției unor piețe, spații care să fie
aprope de scara umană, care să fie ușor de utilizat, aproape de nevoile cetățeanului. Lăsate libere
aceste spații, nu citim o ierarhie -urbanism liber.
Barcelona
-un centru urban medieval , zonă extrem de restrânsă care se află în plină creștere,
bazându-se pe dezvoltarea rapidă a industriei prelucrării de bumbac, fiind un nucleu medieval
înconjurat de fortificații, înconjurat de câmpie.

- Sub imboldul concursurilor de arhitectură, a lansat la 1858 un concurs de urbanism

pentru extensia Barcelonei, concurs câștigat de Antonio Rovira Y Trias- dupa modelul parizian,
bulevarde radiale, uniform construite, convertând spre o piață regală-planul se constituia în paralel
cu cercetările lui Ildefonso Cerda care propunea o alternativă care a fost aleasă pentru
transformarea Barcelonei -o tramă ortogonală care se întinde la infinit, suprapunerea unor diagonale
care să introducă ierarhia într-o tratare omogenă.

-Întreaga lui teorie (Cerda) se construiește pe idei care au în vedere egalitarismul, ideea
rezolvării problemelor de trafic și de igienă fiind componente esențiale ale demersului său. Întreaga
sa concepție urbanistică este cuprinsă în lucrarea ,,Teoria Generală a Urbanizării”, (inventarea
numelui de urbanism i se datorează lui). El creează schema științifică pe care se constituie și
evoluează gridul de construcții. -insule cu grădini publice.