SURSELE EXOTICE ALE ORIENTULUI ÎNDEPĂRTAT Năzuința romanticilor de evadare din realitățile

imediate a susținută căutările surselor în lumi îndepărtate, exotice. Atracția pentru Orient își făcea
simțită prezența de timpuriu, de asemenea, în proiectele peisagistice. În grădinile Kew erau realizate
o clădire de inspirație maură, dedicată prințului Prederick (Alambra), urmată de o moschee
turcească, o pagodă chinezească și o catedrală gotică. Mai târziu, odată cu explorările pitorești ale
Indiei de către pictorul William Hodges (1778-84), urmat la scurt timp de Thomas Daniell, în atenția
britanicilor intrau formele arhitecturale indiene. Primele arhitecturi occidentale care se aplecau cu
atenție asupra importurilor indiene apărarea la începutul veacului al XIX-lea, în 1803. Un prim
exemplu a fost reședința HORIA MOLDOVAN - ARHITECTURA OCCIDENTALĂ ÎN SECOLUL AL XIX-LEA.
BREVIAR DE CURS 20 Sezincote (Gloucestershire), construită în 1803 pentru unul dintre cei mai
importanți membrii ai East India Company, Sir Charles Cockerell. În realizarea acestei au fost
implicați Repton și Nash, sarcina urmăririi șantierului revenindu-i fratelui proprietarului, arhitectul S.
P. Cockerell (1754-1827). Un al doilea exemplu de notorietate era edificiul ridicat la Brighton, la
comanda prințului de Walles, de către arhitectul William Porden (c. 1755-1822). Arhitectura
ansamblului hipic de la Brighton a fost fără îndoială inspirată de arhitectura celebrei Halle aux blés
de la Paris, operă a arhitectului Nicolas Le Camus de Mézières, începută în 1763. Dat fiind faptul că
Porden lucrase în biroul lui Cockerell, detaliile pavilionului de călărie și ale grajdurilor de la Brighton
sunt apropiate de cele ale reședinței Sezincote. Ceva mai târziu, Repton era invitat de prințul de
Walles la Brighton pentru a se sfătui referitor la arhitectura noilor clădiri planificate. Influența
stilistică puternică a edificiilor ridicate după proiectele lui Porden, l-au determinat pe Repton să
adopte aceeași sursă pentru pavilionul regal. Ideile lui Repton au rămas însă fără urmări, proiectul
fiind doar publicat în 1806. În 1815, proiectul era reluat de mai vechiul partener al lui Repton, John
Nash, care urma aceeași linie de inspirație orientală. Deși au existat voci care l-au acuzat pe Nash de
plagiat, arhitectura pe care o propunea acesta era una de factură eclectică, cu evidente trimiteri spre
arhitectura gotică sau cea chineză. În ciuda compoziției simetrice, pavilionul regal de la Brighton este
considerat una dintre cele mai strălucite aplicații ale teoriilor pitorescului, așa cum fuseseră ele
discutate în publicația lui Uvedale Price. Cu toate acestea, manifestările arhitecturale puternic
orientalizate nu au avut o evoluție ulterioară. HORIA MOLDOVAN - ARHITECTURA OCCIDENTALĂ ÎN
SECOLUL AL XIX-LEA. BREVIAR DE CURS 21 TEMA 5 - ARHITECTURA PERIOADEI REVOLUŢIONARE
ARHITECŢII „REVOLUŢIONARI”/„VIZIONARI” Studiile lui Emil Kaufmann despre Étienne-Louis Boullée,
Claude-Nicolas Ledoux şi Jean-Jacques Lequeu11 introduceau conceptul de „arhitectură
revoluţionară” – adesea utilizat în scrierile de istoria arhitecturii ulterioare – , aceluiaşi autor
datorându-i-se şi cel de „arhitectură vizionară”, mai potrivit demersului şi scopurilor celor trei
arhitecţi francezi. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, înainte şi după revoluţia de la 1789, exemplele
cele mai ilustrative ale neoclasicismului francez sunt cele aparţinând operelor arhitecţilor Étienne-
Louis Boullée (1728-99) şi Claude-Nicolas Ledoux (1736-1806), ambii preocupaţi de experimentele
expresive în detrimentul funcţiunilor, tratate în plan secund. Experimentele îndrăzneţe ale celor doi
francezi s-au desfăşurat în paralel cu cele ale altor arhitecţi, la rândul lor preocupaţi de reformă.
Arhitecturile lui Ledoux, Boullée sau, mai târziu, Durand, au fost revoluţionare, încetând să aplice
vechi principii în lumina noilor contexte, ci punând în discuţie însăşi principiile. În ciuda privirii
inovatoare, moştenirea acestora nu a fost perpetuată, drumurile deschise de aceştia fiind
abandonate. Dacă unii au căutat să pună la punct modele de locuire viabile pentru comunităţi
restrânse, omogene, alţii au inovat în câmpul unor programe de arhitectură care începeau să-şi
câştige autonomia. În această din urmă categorie se înscrie proiectul de închisoare imaginat de
Jeremy Bentham: „Panopticon”. Étienne-Louis Boullée (1728-1799) Fiul unuia dintre juraţii-experţi ai
construcţiilor regale de la Paris, Boullée s-a pregătit să devină arhitect la dorinţa tatălui său, luând
lecţii de desen în atelierele unor pictori. Deşi pictura pare să-l fi atras, spre regretul său, Boullée a
fost obligat să se înscrie la şcoala lui Jacques-François Blondel căruia i-a fost elev. De asemenea, i-a
avut profesori şi pe Boffrand, Lebon şi Le Geay. La vârsta de doar 18 ani îşi începea cariera ca
profesor la École des Ponts et Chaussées. Despre primele comenzi se ştie destul de puţin. Chiar dacă
a fost implicat în câteva proiecte conduse de alţi arhitecţi, ajungea să îşi realizeze propriile proiecte
târziu: Hôtel Alexandre, Hôtel Demonville sau Hôtel de Brunoy. Acesta din urmă, în prezent dispărut,
a fost construit la Paris în intervalul 1772-1779, între rue du Faubourg-Saint-Honoré şi Champs-
Elysées, fiind preţuit de contemporani şi, în consecinţă imortalizat în reprezentări de epocă. În toate
aceste exemple Boullée se separă net de rigiditatea tradiţiei arhitecturale clasice, înglobând o serie
de elemente care reflectau libertatea imaginaţiei artistului. În acest sens ar fi de remarcat maniera
de tratare a porticului de la Hôtel de Brunoy, cu coloanele supraînălţate şi piramida în trepte
susţinând statuia Florei, care încheia compoziţia. După primirea sa în Academie ca succesor al lui
Soufflot în 1780, comenzile primite începeau să se înmulţească. Multe rămase neidentificate,
realizările lui Boulée se aflau în Paris şi în împrejurimi, fiind în majoritate destinate particularilor.
Proiectele publice (modificări la Palatul de la Versailles, biserica Madeleine care ar fi trebuit să se
ridice pe fundaţiile realizate de Contant d’Ivry, Opera (1781) Biblioteca regală (1781)) şi modelele
teoretice (Biserica Metropolitană (1781), Palatul de Justiţie (1782) sau Palatul Naţional (1792) etc.)
au rămas la stadiul de idee, în esenţă acestea fiind mai degrabă exerciţii de stil (exercises de style)
decât răspunsuri viabile date unor comenzi şi probleme arhitecturale concrete. În schimb, implicarea
sa în activităţile Academiei a fost notabilă, spre deosebire de cea a lui Ledoux care participa rar.
Boullée a participat la jurizări de proiecte (spre exemplu cele ale studenţilor de la Academia Franceză
din Roma, câştigători ai Prix de Rome), brevetări de noi materiale sau tehnici de construcţii,
aprobarea sau refuzarea publicaţiilor de profil HORIA MOLDOVAN - ARHITECTURA OCCIDENTALĂ ÎN
SECOLUL AL XIX-LEA. BREVIAR DE CURS 22 etc., dar şi în hotărâri importante privitoare la lucrările
de construcţii ale Statului: reorganizarea galeriei de pictură de la Louvre, condiţiile construirii Pont
Rouge dintre Île de la Cité şi Île Saint-Louis etc. În timpul Revoluţiei asupra lui Boullée a planat
acuzaţia de simpatizare a monarhiei, însă fără repercusiuni. Ca membru al Academiei, el a luat parte
la şedinţele acesteia până la desfiinţarea în 1793, doi ani mai târziu devenind membru al nou
înfiinţatului Institut de France. Cariera didactică a continuat în paralel şi la Écoles Centrales.
Necăsătorit şi fără urmaşi, Boullée murea în locuinţa sa din Montmartre în februarie 1799 la vârsta
de 71 de ani, necrologul anonim în Gazette Nationale, reiterând notorietatea de care s-a bucurat
(s’était aquis une grande célébrité). Pentru proiectele publice Boullée utiliza termenul de
„monument”, până atunci desemnând doar construcţiile cu funcţie comemorativă. Ulterior,
termenul se răspândea desemnând acele construcţii care găzduiau servicii publice de orice fel.
„Forme de comunicare poetică”, după cum erau numite de Spiro Kostof, schiţele şi proiectele lui
Boullée, depășesc intenționat limitele raţionalului. În textele sale Boullée definea arhitectura în
raport direct cu lumina, propunând o reevaluare a viziunii vitruviene. Din punctul său de vedere,
valabilitatea formelor arhitecturale era asigurată de utilizarea volumelor primare: cubul, piramida şi
mai ales sfera. Arhitectura monumentală propusă de Boullée nu este una populară, ci una destinată
acelor funcţiuni şi instituţii care materializau un mesaj complex social sau cultural, clădiri cu funcţie
comemorativă, spitale, teatre sau închisori. Nerăspunzând cerinţelor funcţionale (utilitas) unele
propuneri – cum este cazul clădirii operei regale – sunt departe de posibilităţile tehnice şi de
materiale ale epocii. Ca membru al Academiei, Boullée participase alături de colegii săi arhitecţi la
numeroase evaluări ale proiectelor trimise la Paris de la Academia Franceză din Roma. Tendinţa
tinerilor studenţi de amplificare a propunerilor, a generat compoziţii gigantice, îndepărtându-se de
cerinţele temelor şi ilustrând edificii care pierdeau orice legătură cu realitatea posibilităţilor tehnice.
Boullée, autor al unor proiecte la rândul lor depăşind limitele tehnice şi mai ales expresive acceptate,
era astfel pus în situaţia de a argumenta diferenţa între atributele „gigantesque” şi „colossale”.
Boullée a fost primul arhitect francez care a imaginat o arhitectură care din punct de vedere stilistic
se separa complet de tradiţie, deschizând drumul unor căutări noi şi creând un univers utopic, fără
legătură cu realităţile sfârşitului secolului al XVIII-lea, unii istorici neexcluzând posibilitatea ca ideile
sale să-l fi influenţat pe mai tânărul Claude-Nicolas Ledoux. În acelaşi an în care era realizat proiectul
pentru opera din Place du Caroussel era imaginată şi propunerea pentru finalizarea bisericii
Madeleine începută de Contant d’Ivry. În variante succesive, îndepărtându-se de ideea iniţială,
edificiul ajunsese să reprezinte o prelucrare, amplificare şi epurare a proiectului lui Soufflot pentru
biserica Ste. Geneviève. Propunând un plan în cruce greacă liberă, centralizat sub domul gigantic,
interiorul bisericii era imaginat ca înglobând în jur de 3000 de coloane profilate pe zidurile lise, lipsite
de goluri – temă recurentă a arhitecturii imaginate de Boullée. În 1783 era finalizat proiectul pentru
un muzeu, ilustrare a aceleiaşi teme într-un edificiu de dimensiuni colosale, ale cărui nenumărate
coloane şi trepte sunt lipsite de o utilitate concretă, având doar un scop simbolic. La fel de nepractic
a fost şi impresionantul proiect de bibliotecă, care îi fusese încredinţat în 1784. Iniţial edificiul fusese
planificat pe locul mănăstirii capucinilor, costurile dovedindu-se însă prea mari. Ulterior s-a optat
pentru Palatul Mazarin, finalmente proiectul fiind abandonat. Din felul în care fusese concepută
clădirea bibliotecii, nu reiese în nici un fel interesul arhitectului pentru felul în care aceasta ar fi
putut funcţiona. De asemenea, celebra perspectivă interioară înfăţişează o serie de personaje
îmbrăcate în toga, ceea ce, conform explicaţiilor lui Boullée, trimitea la nu mai puţin celebra „Şcoală
de la Atena”, pictată de Rafael în palatul papal de la Vatican. Fără să dea prea multă atenţie
funcţionării propriilor clădiri, Boullée transformă indivizii în elemente de decor, care dădeau scară
imenselor spaţii, după cum chiar el nota despre sala sa de teatru: „(…) que ce fussent HORIA
MOLDOVAN - ARHITECTURA OCCIDENTALĂ ÎN SECOLUL AL XIX-LEA. BREVIAR DE CURS 23 eux qui
décorassent ma salle et en formassent le principal ornement”. Seria a continuat cu monumentul
închinat memoriei lui Newton (Cenotaful lui Newton), chiar dacă din explicaţiile care au însoţit
proiectul pare că Boullée îl confundase cu Galileo. Confuzia este însă neimportantă atâta timp cât
edificiul imaginat ilustra intenţia asocierii dintre forma de arhitectură şi emoţia infinitului universal.
După Revoluţie proiectele fantastice au continuat, abordarea fiind făcută atât din perspectiva
arhitectului cât şi din cea a pictorului care şi-ar fi dorit să ajungă. Fără îndoială, scrierile lui Laugier au
avut un efect însemnat asupra limbajului arhitectural şi a utilizării vocabularului clasic în opera lui
Boullée. Acesta a dezvoltat propria variantă de punere în practică a ideilor teoretice ale lui Laugier,
folosind coloana ca element autonom – aşadar nu în variante angajate – , a compus faţadele cu două
tipuri de elemente – rândurile de coloane şi suprafeţele lise, neprofilate ale zidurilor pline – şi, nu în
ultimul rând, utilizarea ordinului de arhitectură face trimitere în operele sale la prestanţa şi
importanţa care trebuia acordată arhitecturii instituţionale. Cu toate acestea, uneori a utilizat soclul
rusticat, ca trimitere la arhitectura renascentistă şi la opoziţia pe care aceasta o opera între
intervenţia umană şi natură (teoretizată în scrierile lui Sebastiano Serlio (1475-c.1554)). O probabilă
influență asupra formării sale a avut-o şi opera lui Perrault, cu care, însă, nu a fost de acord în ceea
ce priveşte acea doză de arbitrar pe care arta arhitecturii s-ar fi bazat inevitabil. Ca mulţi alţii,
Boullée a căutat absolutul pe care a sperat să-l atingă prin apropierea de natură, de legile acesteia
(„(…) l’architecte doit être le metteur en œuvre de la nature”). Drumul spre această obiectivare a
demersului arhitectural nu putea fi parcurs decât prin căutarea perpetuă a ordinii pe care a
identificat-o în symetria. Boullée a aplicat simetria compoziţiilor bazate pe volume geometrice
simple: cubul, sfera cilindrul, piramida sau conul (întotdeauna trunchiat). Sfera însă captat întreaga
sa atenţie: „(…) corp

sferic, este, sub toate raporturile, imaginea perfecţiunii. El reuneşte exacta simetrie, regularitatea
cea mai perfectă, varietatea cea mai mare; (…) forma sa este cea mai simplă, figura este desenată de
către conturul cel mai agreabil; în fine acest corp este avantajat de către efectele de lumină care
rezultă astfel încât nu e posibil ca un degrade să fie mai dulce, mai agreabil şi mai variat. Iată
avantajele unice care ţin de natură şi care au asupra simţurilor noastre o putere nelimitată.”12