Charles Edouard Jeanneret

Le Corbusier, al cãrui adevãrat nume era

Charles Edouard Jeanneret s-a nãscut pe 6
octombrie 1887 în Le Chaux-de-Fonds, Elvetia.
Tatãl şi bunicul sãu erau gravori iar mama sa al
cãrei nume de fatã era Perret, muzicianã.
Înca din copilarie a demonstrat un talent
deosebit pentru desen, la vârsta de14 ani fiind
acceptat la Scoala de Arte din Le Chaux-de-
Fonds, instiţuie înfiinţatã în secolul XIX în special pentru pregãtirea gravorilor şi a muncitorilor
din industria ceasurilor.
Printre profesorii sãi se afla înainte de toţi L’Eplattenier, care a îndeplinit un rol
important în evoluţia tânãrului Jeanneret şi a interesului sãu pentru arhitecturã. Datoritã
îndemnurilor sale a urmat cursurile unei noi secţii a şcolii dedicate sculpturii şi picturii murale.
La nici 18 ani a fost rugat sã construiascã o vilã pentru un membru al comitetului directiv
al Scolii de Arte. Cu onorariul obţinut a intreprins o cãlatorie ce l-a purtat prin Italia, Budapesta
si Viena, unde l-a cunoscut printre alţii pe Josef Hoffmann, pe vremea aceea director al
Atelierelor de Arta vieneze.
În februarie 1908, la vârsta de 20 de ani, merge prima datã la Paris unde petrece o lungã
perioadã de timp. Aici l-a cunoscut pe Auguste Perret, cu care a lucrat un an si 3 luni ca arhitect ;
apoi Scoala de Arte din Le Chaux-de-Fonds i-a dat sarcina de a efectua din aprilie 1910 pana în
ianuarie 1911 un voiaj prin Germania cu scopul de a studia miscãrile artistice din aceasta ţarã,
reunindu-şi observaţiile într-un raport oficial publicat în oraşul sãu natal in anul 1911.
Este foarte impresionat de forta si organizarea acestei mişcãri dar într-o anumitã masurã
adoptã o atitudine critica, cum dovedeşte în urmãtoarea observaţie despre expozitia de la
München : „Ansamblul era surprinzãtor de armonios si în mod sigur foarte nou pentru francezii
de astãzi ; dar nemţilor le lipseşte tradiţia si mâinile lor sunt încã foarte neîndemânatice“.
 Dupa perioada petrecutã în Germania începe alãturi de Auguste Klipstein, faimosul
colectionar de antichitaţi din Berna, o cãlãtorie timp de 6 luni prin ţãrile balcanice, Ungaria,
România, Bulgaria, mergând apoi la Istambul, Atena si Roma.
Dupa aceea se stabileşte cativa ani în oraşul natal unde L’Eplattenier îi cere sã predea
câteva cursuri la Scoala de Arte. Dar viaţa si cadrul limitat din Le Chaux-de-Fonds nu l-au putut
reţine mult timp şi în 1917, la varsta de 30 de ani, se instaleaza definitiv la Paris. A locuit 17 ani
pe strada Jacob pentru a se muta apoi pe strada Nungesser et Coli. Aici a pictat primele tablouri
şi, în 1918 le-a expus pentru prima oarã alãturi de Amédée Ozenfant la Galeria Thomas.
Colaborarea activã a lui Le Corbusier la revista „Espirit Nouveau“, fondatã în colaborre
cu Paul Dermée, se manifestã printr-un mare numãr de articole publicate despre artã şi
arhitecturã, acestea form publicatii aparute mai tarziu.
În 1922 s-a asociat cu vãrul sãu, Pierre Jeanneret şi atunci a început lupta – care a durat
decenii – pentru o arhitecturã ce avea sã fie expresia timpului nostru şi nu un plagiat al culturilor
trecute. Le Corbusier a reunit în jurul sau, în atelierul de pe strada Sevres, tineri de toate
naţionalitãţile, mulţi numãrându-se azi printre cei mai buni arhitecţi ai ţãrilor natale.
Studiile sale despre arhitecturã şi urbanism le-a prezentat in „Planul pentru un oraş
contemporan cu 3 milioane de locuitori“ care conţinea toate elementele unui urbanism modern :
separarea habitaclului de circulatie si de locurile de muncã, construirea caselor în centrele
cartierelor rezidenţiale care înconjoarã oraşul ca o grãdinã, 24 de cladiri-turn pentru a servi drept
localuri administrative, comerciale si hoteluri.
In 1923 apare prima publicatie fundamentalã a lui Le Corbusier „Vers une architecture“,
aici fiind reluate si dezvoltate articolele apãrute în revista „Espirit Nouveau“. În anii urmãtori au
fost editate succesiv opt publicaţii ale seriei „Espirit Nouveau“, acestea fiind semnate pentru
prima datã cu numele actual Le Corbusier, luat dintr-o ramura a strãmoşilor originari din Franţa.
Deja în 1914, datoritã impresiei lãsate de distrugerile masive din timpul rãzboiului
produse în provincia belgianã Flandra, Le Corbusier concepe un sistem de construcţie „Domino“,
în care armatura, stãlpii, acoperişul si scãrile sunt prefabricate, putând fii combinate in cele mai
diverse forme.
Pavilionul „Espirit Nouveau“, care a gãzduit Expoziţia Internaţionalã de Arte Decorative
din 1925, unde a fost expus „Le Plan Voisin“ (propunea reurbanizarea Parisului) a fãcut furori.
Din acel moment Le Corbusier a început sã desfãşoare o intensa activitate ca arhitect în atelierul
sãu de pe strada S vres Nr. 35, în acelaşi timp continuând sã picteze.
În 1928 a pus la Sarraz bazele grupului CIAM (Congresul Internaţional de Arhitecturã
Modernã). Alãturi de mari proiecte, cum ar fi Clãdirea Centrosoyuz din Moscova (1928-1929),
„Cité de Refuge“ din Paris şi colaborarea la imobilul Misiterului Educaţiei Naţionale din Rio de
Janeiro, acesta continuş amplele sale studii teoretice despre urbanism şi din iniţiativã diverselor
ţãri proiecteaza planuri de oraşe pentru Stockholm, Buenos Aires, Alger, Nemours, Bogota,
Moscova, Izmir etc.
Numeroase turnee de conferinţe la invitaţia autoritãţilor şi asociaţiilor de arhitecti l-au
purtat pe Le Corbusier în aproape toate marile capitale ale lumii (Paris, Bruxelles, Madrid,
Barcelona, Amsterdam, Stockholm, Moscova, Rio de Janeiro etc.) şi i-au oferit ocazia de a-şi
prezenta ideile despre arhitecturş si urbanism.
In 1940, la puţin timp dupa începerea rãzboiului, pãrãseşte Parisul şi se mutã în zona
liberã unde se dedicã mai ales picturii si studiilor teoretice.
In 1942 fondeazã grupul ASCORAL ( Ansamblul Constructorilor pentru o Renovare
Arhitectonicã). In 1944 reuşeste sã revinã la Paris unde se reinstaleazã în atelierul sãu, începând
o perioadã de lucru intens dedicatã arhitecturii.
În 1946 este chemat pentru a colabora la realizarea planurilor centrului ONU de la New
York. „Unite d’Habitation“, de dimensiuni suficiente pentru a gãzdui 1600 de persoane, realizatã
în Marsilia pentru Ministerul francez al Restaurãrii (1945-1952) îi dã în sfârşit ocazia de a-şi
realiza într-o maniera convingãtoare ideiile.
Datoritã cererii guvernului Indiei, in
1950 Le Corbusier, cãruia i s-a încredinţat
construirea Chandigarhului, noua capitalã a
Punjabului a avut posibilitate pentru prima datã
de a-si realiza ideiile urbanistice. Acesta a
elaborat planurile cu aranjarea generalã a clãdirilor administrative si guvernamentale cat şi a
diferitelor locuinţe in Ahmadabad. Succesul „Unite d’Habitation“ de la Marsilia a dus la
construirea altor clãdiri cu principii similare la Nantes, Meaux, Briey-en-Forêt şi Berlin.
 Capela de pelerinaj din Ronchamp, Notre-
Dame-du-Haut, inaugurat in 1953, este primul
edificiu sacru realizat de acesta ; Ronchamp se aflã
printre operele care fãra îndoial au facut celebru
numele Le Corbusier.
Mânãstirea La Tourete, în Eveux, aproape
de Lyon, şi proiectul bisericii de la Firminy sunt alte
exemple de arhitecturş sacrã. Le Corbusier nu a asistat la realizarea marilor proiecte din ultimii
ani cum ar fi Spitalul din Valencia, Centrul de Investigaţii Olivetti in Rho, aproape de
Milano,Ambasada Franţei în Brazilia şi Palatul Congresului de la Strasbourg.
În vara anului 1965, la 78 de ani, moare datoritã unui stop cardic în timp ce înota în
Mediterana la Roquebrune-Cap-Martin.
Împreunã cu arhitecturã si urbanismul, Le Corbusier s-a ocupat toatã viaţa sa cu pictura,
sculptura şi în ultimii sşi ani cu tapiseriile. Creatiile cãrora le-a acordat cea mai multã atenţie
sunt cele de la Palatul de Justitie din Chandigarh.
„Este puţin extravagant faptul cã am lucrat atât. A munci nu este o pedeapsã, a munci este
sã respiri.“
În propriile sale cuvinte regãsim explicaţia referitoare la amplitudinea cu adevarat
mãreaţã a operei sale.
 Cele cinci principii ale unei noi arhitecturi

În 1927, Le Corbusier a publicat „Les cinq points d’une nouvelle architecture“.

Manifestul conţinea concepţia sa asupra formelor arhitecturale. El afirmã cã structurile trebuiau
ridicate pe piloni („pilotis“), pentru a lãsa terenul liber pentru circulaţie ; cã ar trebui create
grãdini pe acoperişuri prin folosirea acoperişurilor plate ; planuri şi faţade libere ar trebui sã
devinã posibile printr-o structurã independentã de beton
armat ; iar ferestrele aşezate in bandã ar trebui folosite
pentru a permite mai multã luminã decât ar fi fost
posibilã cu un zid portant.
Pânã la utilizarea betonului armat, construcţia se
realiza pe ziduri (purtãtoare), iar pe acestea se aşeza
planşeul. Peste zidul de dedesubt se construiau zidurile
catului urmãtor, iar planşeul respectiv, rezemat de acesta
şi aşa mai departe.
Planşeele se rezemau deci pe ziduri.
Prin tehnica nouã a betonului armat,
planseele sunt sustinuţe de stâlpi, iar pe planşee
reazemã ziduri (despãrţitoare).
Consecinţele :
Zidurile, nemaiservind susţinerii, pot fi dispuse de
manierã a asigura cele mai convenabile compartimentãri peste fiecare planşeu (care a
devenit purtãtorul zidurilor – care la rândul lor nu mai sunt purtãtoare, ci doar despãrţitoare).
Dispoziţia zidurilor pe fiecare planşeu poate fi diferitã de cea a zidãriei de dedesubt.
În loc ca zidurile fundaţiei sã se implanteze pe tot traseul celor de deasupra (adicã a
tuturor) în pãmânt (care în general este umed) – betonul armat permite realizarea pilonilor care
ridicã toata construcţia de la sol, lãsându-l pe acesta liber, accesibil, chiar sub construcţie, loc în
care pânã în prezent se gãseau traditionalele pivnite si subsoluri, atât de puţin potrivite utilizãrii.
Verdeaţa, plantaţiile, terenurile de joacã ale copiilor se pot astfel – având terenul degajat
– întinde pe toatã suprafaţa.
 Pereţii exteriori putând fi aşezaţi pe planşeu, - acesta avansând dincolo de linia stâlpilor
susţinãtori – întreaga faţadã devine şi ea liberã de orice fel de limitãri. Ferestrele nu trebuie
aplicate numai din loc în loc în ziduri, ele se pot desfãşura pe toatã întinderea faţadei, fãrã
întrerupere în faţa stâlpilor de susţinere a planşeelor, iar pe înalţime chiar din planşeu în planşeu.
Toate încãperile pot fi astfel mai bine luminate.
Exteriorul, natura, participã astfel mult mai activ la imaginea şi desfãşurarea vietii
interioare.
Istoricii arhitecturii subliniaza cã, în ciuda idiosincraziilor sale, Le Corbusier a reuşit sã
determine evoluţia ulterioara a construcţiilor prin inventarea unui limbaj architectural inimitabil.
El a redus arhitectura la principalele ei elemente funcţionale : fereastra, rampa, scara, coloana
sau placa, redefinindu-le si redenumindu-le in lumina noilor cerinţe funcţionale si estetice.
Componentele sale arhitecturale au intrat definitiv in vocabularul arhitecturii.
Iatã cateva exemple : „pilotis“, coloane independente, şi „brise-soleil“, un parasolar care,
împreunã cu alte elemente folosite pentru ventilaţie şi controlul luminii, constituie un
„ondulatoire“, sau un modul pentru controlul climatic. Pentru a da un cadru general acestor
elemente. Le Corbusier a inventat propriul sistem de proporţii, cunoscut ca „modulor“, pe care
l-a aplicat riguros in majoritatea clãdirilor construite în ultima parte a carierei sale.
 Modulorul

Le Corbusier în 1924 spunea: "Ascensiunea spre geometrie datorită inventării betonului

armat care ne pune la dispoziţie mecanismul ortogonal cel mai pur. Suntem în posesia unui
procedeu ortogonal pe care nici o epocă nu l-a mai avut, a unui procedeu care ne va permite să ne
folosim de geometrie ca de un element capital al arhitecturii…Omul nu lucrează decât pe baza
geometriei. Şinele (de cale ferată) sânt de un paralelism absolut, taluzele reprezintă realizarea
epurelor geometrice; podurile, viaductele, ecluzele, canalele, toată această creaţie urbană şi
suburbană care se dezvoltă, arată că atunci când omul acţionează şi vrea să facă act de voinţă el
devine, prin forţa lucrurilor, un geometru şi creează pe baza geometriei. Prezenţa sa se exprimă
prin aceea că, într-un peisaj, care este un fapt al naturii, prezentându-se sub un aspect accidental,
munca umană nu există decât sub formă de drepte, de verticale, de orizontale etc. Astfel se
trasează oraşele şi se construiesc casele, sub imperiul unghiului drept."
Astfel încât el a identificat destule metode de determinare, pe un desen dat, a dreptelor
perpendiculare – căruia , de fapt, i-a şi dedicat Le poem de l'angle droit.

punctul E. Dreptunghiurile BCEF şi ABCD au laturile proporţionale (din asemănarea triunghiurilor COB şi DAC. Diagonala BE taie pe AC în O, şi acesta este
 Schiţa faţadei unei case de tip C1 de la Sttutgard.

De altfel, Le Corbusier, poate cel mai mare arhitect al veacurilora studiat matematica
despre care spunea că: "Mathematics is the majestic structure conceived by man to grant
comprehension of the Universe". Dar profesorul Mircea Ocheniciuc, de la Institul de Arhitectură
"Ion Mincu" din Bucureşti, spunea: "Le Corbusier nu trebuie considerat doar un arhitect; i-am
micşora dimensiunea reală. Aşa cum nu putem vorbi despre renaştere fără Leonardo, nici despre
modernism fără le Corbisier. El a impus poziţia arhitectului ca intelectual militant, coautor al
lumii noi (l'esprit nouveau)".
Pe drept cuvânt a fost considerat şi pictor, sculptor, decorator, urbanist, teoretician şi
scriitor, putând fi considerat chiar poet, după modul în care a înţeles armonia desenelor
geometrice.
Pentru a înţelege perfect proporţiile, armonia şi echilibrul care sunt stabilite între natură
şi om, în afară de unghiul drept, el i-a studiat în profunzime lucrările lui Vitruviu, ale lui
Leonardo da Vinci şi ale lui Alberti, şi îndeosebi secţíunea de aur, spirala logaritmică,
pentagonul. Interesant este că iniţial Le Corbusier era împotriva utilizării numărului de aur, dar
citind-ul pe Matila Ghycka, Esthétique des proportions dans la nature et dans les arts, el şi-a
schimbat opţiunea, devenind un înfocat susţinător al acestuia. (Matila Ghycka, 1881-1965,
romancier, matematician, istoric, filozof iar între 1910 şi 1940 diplomat român, stabilit după al
doilea război mondial, în SUA ca profesor de estetică. Prieten cu Paul Valéry şi Marcel Proust.)
Ca variantă a cubismului, Le Corbusier a întemeiat împreună cu prietenul său Amédée
Ozenfant, purismul, un curent care cheamă la raţiune şi ordine, indicând folosirea secţiunii de aur
în utilizarea explicită a formelor geometrice în pictură.
Este cel care a stabilit principiile pentru "o arhitectură modernă" şi nu "arhitectura
modernă" (importantă este articolul!), care are la bază cinci puncte: adoptarea unui sistem de
puncte de sprijin (piloni) pentru degajarea spaţiilor, acoperişuri tip terasă (pot fi folosite ca
grădini), ferestre "bandeau" (de preferat pe tot frontonul), faţade libere, lipsa zidurilor portante.
Astfel se lasă loc pentru compoziţia spaţiilor interioare. La congresul Internaţional al Arhitecturii
Moderne de la Atena din 1933 el a afirmat: "materialele urbanismului sunt lumina, lejeritatea
spaţiului, vegetaţia, oţelul şi betonul armat, în această ordine şi în această ierarhie". A fost un
teoretician al urbanismului modern; astfel el a creat un concept nou, unitate de locuit (unité
d'habitation), soluţie pentru crearea locuinţelor pentru rezidenţii oraşelor aglomerate.
De departe cel mai important concept lansat de Le Corbusier este noţiunea de modulor.
Sistemul proporţionalităţii cunoscut sub numele "Modulor" şi l-a prezentat în 1948 într-o
carte cu acelaşi titlu.
 Se consideră pătratele cu laturile ED şi DC în prelungire şi egale. Fie triunghiul dreptunghic cu vârful în D şi catetele - diagonale în ce
construim drepte paralele, care vor determina pe dreapta A0A1 puncte ce formează segmente din şirul

Studiile sale l-au condus la ideea că secţiunea de aur (proporţia armonică sau proporţia
divină) se regăseşte în proporţiile siluetei umane şi astfel el a raportat între ele părţile succesive
ale corpului (desenul de pe coperta cărţii justifică exemplar acest lucru).
Porneşte de la faptul că, dacă un om cu braţul ridicat are 216cm, ombilicul se găseşte la
108 cm faţă de sol (şi raportul dintre înălţimea omului şi distanţa de la ombilic la tălpi este
1,61), distanţa dintre vîrful degetelor şi creştet este 41,5cm iar distanţa de la cap la ombilic este
66,5 cm. Raportul acestor două distanţe este aproximativ 1,61. Se poate crea astfel şirul: 41,5;
66,5; 108; 174,5; 216; ... , şir de forma: a, b, a+b, a+2b, 2a+2b, 2a+3b,...
Totodată el a folosit aceste dimensionări ale corpului uman pentru a standardiza anumite
elemente de mobilier (scaune, etc) stabilind astfel principiile ergonomice atât de necesare
confortului ambiental.
 Unité d'habitation

Unité d'habitation este numele dat unui principiu de clădiri rezidenţiale moderne
dezvoltate de Le Corbusier (în colaborare cu pictorul şi arhitectul Nadir Afonso), care a servit ca
model pentru multe oraşe proiectate de acesta, prin Europa.Primul şi cel mai faimos dintre
acestea este cel din Marsilia construit între 1947 şi 1952, de asemenea, cunoscut sub numele de
"Oraşul Radiant", sau sub porecla de "Maison du Fada". Această
unitate, probabil cea mai cunoscutã, a devenit o arhitecturã clasicã,
şi este adesea privitã ca şi cladirea care a inspirat stilul si gândirea
brutalistã.
Clădi rea marsiliana cuprinde 337 apartamente, toate
stabilite pe piloni.Construcţia conţine, de asemenea, magazine,
echipament de sport, medicale şi de şcoală cat şi un
hotel.Acoperişul plat este conceput ca o terasă comună, cu orificii
sculpturale şi o piscină.În interior, culoarele centrale deservesc toate
cele trei etaje de apartamente, fiecare apartament fiind un duplex.
Aceste coridoare se întind de la un capăt la altul al clădiri fiind terminate cu un balcon. În
proiectele sale, arhitectul se apropie cu studiile de primele case sovietice comunale ar fi cele din
orasul oraşul Narkomfin. În contrast izbitor cu multe locuinte inchise,unitatea de locuinţe, care
nu inspirã proporţii generoase, este în armonie cu locul unde este amplasat, acesta fiind de
succes, cum şi locatarii lor sunt,unele dintre ele fiind acum ocupate de clasele superioare.
Alte unitati de locuinte ale lui Le Corbusier au fost repetate doar pentru patru alte clădiri
cu acelaşi nume şi o similitudine aproape perfecta în planuri. Acestea au fost construite în
Nantes-Rezé în 1955, Berlin-Westend în 1957, în 1963 Briey si Firminy în 1965.
Unităţile au fost construite din beton armat, deoarece construcţia din oţel, păstrând originalul, s-a
dovedit prea scumpa la acel moment datorita crizei de după război. Materialul de înlocuire va
influenţa arhitectura brutalista, şi unităţile vor inspira mai multe proiecte imobiliare, inclusiv
Alton West Estate din Roehampton din Londra, şi Hill Park din Sheffield. Aceste clădiri au atras
multe critici. Alţii au fost mai norocoşi, ca Estate Barbican din Chamberlin, Powell & Bon
(finalizat in 1982) şi Turnul Trellick al lui Erno Goldfinger (1972), ambele în Londra.
 Unité d'habitation de Marseille

Unitatea de locuinte din Marsilia, cunoscuta sub numele de Oraşul Radiant , marsilienii
familiar numind-o "La Maison du Fada" , este o reşedinţă construită între 1945 şi 1952 de Le
Corbusier. Construit ca un paralelipiped pe piloni (in forma de trunchi de con, avand baza mai
ingusta), ea încearcă să realizeze o nouă formă de oraş, un "sat verticală" numit "Unite
d’Habitation".
Reşedinţa are 337 de
apartamente în duplex
separate de „străzi interioare”.
Pentru a realiza un
imobil de înãlţime mare (IGH
Imeuble de Gran Hauteur) Le
Corbusier a creat Atelierul
Constructorilor (AtBat;
l’Atelier des Bâtisseurs), un
grup de arhitecţi şi ingineri,
condus de un inginer rus, Vladimir Bodiansky. Arhitectii AndreWogenscky, Georges Candilis si
Jacques Masson au colaborat la relizare acestui imobil.
Ansamblul este situat pe Bulevardul Michelet numarul 280 în Marsilia, fiind una dintre
cele cinci unităţi de locuinţe construite de Le Corbusier în timpul carierei sale. Spre deosebire de
celelalte patru, în principal, compus din locuinţe, aceasta include, de asemenea, birouri cu iesire
la „strada principala” si diverse servicii comerciale (de panificatie, hotel, restaurant, librărie,
etc.). Terasa de pe acoperiş a unităţii este alcatuita din: curtea de recreere de la grădiniţă, o sală
de sport, o pistă de atletism, o mică piscină pentru copii şi un auditoriu în aer liber.
Inovaţia care o reprezintã această clădire a dus la porecla „La Maison du Fada”de către
unii locuitori din Marsilia, deoarece au descoperit că această clădire nu a fost normal (pentru ei).
Clasificat în prezent monument istoric prin Decretul din 12 octombrie 1995, Oraşul Radiant,
cladire experimentalã la origine, este tot mai vizitat de turişti iar locuinţe sale atrag o populaţie
din clasa sociala superioara, directori şi persoane cu profesii intelectuale .
Un puternic incendiu a avut loc în oraşul radiant pe data de 09 februarie 2012.
 Unité d'habitation de Reze

Casa radiantã, de asemenea, numitã şi

Orasul Radiant din Rezé sau „La Maison
familiale”este un imobil sub formã de
paralelipiped construit pe piloni situat în oraşul de
Rezé (Loire-Atlantique), la sud de oraşul Nantes,
în care Le Corbusier a încercat să aplice
principiile sale de arhitectură pentru o nouă formă
de oraş, un sat verticală, numită "unitate de
locuinţe". Aceasta este a doua dintre cele patru
unităţi rezidenţiale construite în Franţa, cu
Marseille, Briey şi Firminy.
Persoana de contact a lui Le Corbusier în Nantes a fost Gabriel Chereau, un tânăr avocat,
vice-preşedinte al unei cooperative private de locuinţe sociale „La Maison Familiale”. La
lansarea programului de reconstrucţie a oraşului Nantes în 1945, Gabriel Chereau se preocupa de
proiectele arhitectlui-sef, Michel Roux-Spitz. El încearca sã-l contacteze pe arhitect pentru a
aborda acest proiect, dar fără succes. Ei colaborează din nou trei ani mai târziu, pentru a
reproduce experienţa din Marsilia. Dar unitatea din Rezé este prima care urmează să fie realizata
într-un cadru de locuinţe sociale "clasic", conceptul lui Le Corbusier adresându-se mai ales
persoanelor modeste.
După negocieri dificile cu finanţatorii, în special din cauza costurilor ridicate şi de
standarde publice de construcţii de locuinţe impuse de stat, proiectul are o lungă perioadă de
asteptare pentru a pune în aplicare. În cele din urmă în iunie 1950, planul propus de Le Corbusier
ajutat de Andre Wogenscky este adoptat.Alegerea locaţiei este oraşul Rezé, la sud-vest de
Nantes, în apropierea portului.Municipalitatea aprobă împrumutul acordat de catre stat
proprietarului clădirii. Munca începe la data de 11 iunie 1953 şi se încheie cu un an şi jumătate
mai târziu. Primii locuitori se muta la data de 16 martie 1955 şi clădirea a fost deschisa oficial în
luna iulie a acelui an.
 Amplasat într-un parc împădurit, de 6 hectare, la poalele unui iaz, aceasta este de 52 m
înălţime, 108 m lungime şi 19 m lăţime. Este mai mică decât cea a Marsiliei. Aceasta include
294 de apartamente pe 17 etaje, cu 6 străzi interioare. Ele pot găzdui 1.400 de persoane.
Apartamentele duplex sunt in panta şi au o dubla orientare de la est-vest, pe fiecare parte a
clădiri, sau sunt expuse la sud. Cu toate acestea, sunt mai mici şi mai variate decât unitatea
Marsilia. Facilităţile constau dintr-o grădiniţă situată în partea de sus a acoperişului şi niste
localuri colective între scãri. Un oficiu postal se afla acolo, (dar care pãrãseşte imobilul în
2002).Cu toate acestea, cooperativa a refuzat să includă o stradă de cumpărături, în prezent
considerată vitală de Le Corbusier pentru viaţa socială a unităţii. Le Corbusier a insistat pe
integrarea unităţii în natura prin construirea unui pod spre iaz.
Pentru a reduce costurile de construcţie, de asemenea, modificări au fost făcute la
tehnicile utilizate pentru constructie: sistemul de bare utilizat în Marsiliaa fost abandonat in
favoarea prefabricatelor din beton.
La mutare, locuitorii beneficiază de un sistem de leasing de cooperare: fiecare locuitor al
cooperativei oferă o contribuţie iniţială echivalentă cu 15% din costul total al locuinţelor. El
devine astfel acţionar al cooperativei. În 1971, legea Chalandon impune abandonarea sistemului
cooperatist şi oamenii trebuie să aleagă între închirierea sau cumpărarea caselelor. Doar 20%
aleg achiziţionarea si cifra de afaceri de locuinţe devine mult mai important. Locuinţele sociale,
gestionat de Loire-Atlantique Habitation, reprezintă 55%.Asociaţia locuitorilor din Orasul
Radiant, fondată 25 aprilie 1955 încă mai există.Unitatea are aproximativ 1000 de locuitori
astăzi.
Reabilitarea locuinţelor a început în anii 1980. În 1996-1999, o renovare totală a
faţadelor este efectuată, în special în scopul de a corecta defectele legate de economiile realizate
în timpul construcţiei clădirii. În 2004, cadrele uşilor exterioare sunt restaurate.
Fatadele si acoperisurile, sunt obiectul unei înregistrări ca un monument istoric de la 16
septembrie 1965. Această protecţie se extinde mai departe de catre un alt decret: şcoala, traficul
intern (constând din sala de intrare, străzile şi casa scărilor), pasarela si apartamentele de la etajul
sase sunt factorii care l-au declarat monument istoric de la 17 iulie 2000.
 Unité d'habitation de Berlin

Unitatea de locuinţe, de asemenea, cunoscuta sub numele de Corbusierhaus Berlin este o

unitate de locuinţe construita în conformitate cu planurile de cătr e arhitectul franco-elveţian Le
Corbusier, în 1957, în districtul Westend de la Berlin. Constructia nu a respectat în întregime
planurile şi clădirea a fost negata de arhitect. Cu toate acestea, este un monument din 1993.
În anul 1957 a gazduit o importantă expoziţie de arhitectură modernă numită "Interbau"
menţionată atât ca un mijloc de a reconstrui cartierul Hansaviertel, dar, de asemenea, ca un
exemplu pentru Berlinul de Vest. Senatorul Schwedler din spatele proiectului a făcut apel la
arhitecţi celebri precum Walter Gropius, Alvar Aalto, Max Taut, Hans Scharoun, Oscar
Niemeyer, Vago Pierre şi Le Corbusier. Se propune apoi cel mai ambiţios proiect sub forma unei
locuinţe pe modelul deja puse în aplicare în Marsilia şi Rezé.
Acest proiect era atât de mare încât trebuia să fie mutat în afara zonei programate pentru a fi
construit în apropierea Olympiastadion, în nord-vestul oraşului. Proiectul include 530 de case
mari, în conformitate cu standardele de Modulor şi cu orientare dubla. O stradă comercială este
construit la etajul 7 şi echipamentele sunt furnizate pe acoperiş. Parcarea este construita in
subteran.
Proiectul se confruntă cu opoziţie din partea rezidenţilor locali şi municipalitatea din
Berlin. Implementarea
proiectului nu este încredinţată
firmei lui Le Corbusier, ci unui
arhitect german, care va face
mai multe modificări la
planurile arhitectului elveţian:
557 de case sunt construite în
cele din urmă: 212 cu o camera,
253 cu două camere, 88 cu trei
camere , 4 cu patru camere si 1
cu cinci camere. Locuintele
pentru celibatari sunt
 privilegiate în timp ce Le Corbusier a vrut să facă locuinte
de "paradis pentru familii". Strada omercială este
abandonat pentru un oficiu poştal simplu la parter. Nici unul
dintre evoluţiile planificate de pe acoperis se face. Din
contra, se realizeaza un hotel pentru tineret . Parcarea este
pur şi simplu instalat între piloţi. Confruntat cu aceste
schimbări, Le Corbusier ajunge sa renege cladirea.
Construcţia incepe la 10 ianuarie 1957 şi se termină
pe 06 decembrie anul respectiv. Casele sunt închiriate în
1958.Ansamblul are 157 m lungime, 23 m lăţime şi 53 m
înaltime.
Cladirea este foarte populara printre vizitatorii
expoziţiei Interbau. Aceasta este cea mai mare şi cea mai bine dezvoltata expoziţie. În 1979
clădirea a fost transformat în co-proprietate, la fel ca în Marsilia. Aceasta duce la o schimbare de
sociologice şi de aceea persoanele se angajează în 1986 o reabilitare totală a clădirii, respectând
principiile corbusiene. Acesta este clasificat Denkmalschutz în 1993.