Istoria arhitecturii

Pentru profesie, vedeți Arhitect. Pentru other uses, vedeți Arhitectură (dezambiguizare).

Prin adăugarea cupolei la Catedrala din Florența (Italia) la începutul secolului al XV-lea, arhitectul Filippo
Brunelleschi nu numai că a transformat clădirea și orașul, ci și rolul și statutul arhitectului.[1][2]

Planul etajului 2 (mansarda) al Hôtelului de Brionne din Paris – 1734

Arhitectura (latina architectura, din grecescul ἀρχιτέκτων arkhitekton „arhitect”, din ἀρχι- „șef” și

τέκτων „creator”) este atât procesul, cât și produsul planificării, proiectării și construirii clădirilor sau a
altor structuri.[3] Lucrările arhitecturale, sub forma materială a clădirilor, sunt adesea percepute ca
simboluri culturale și ca opere de artă. Civilizațiile istorice sunt adesea identificate cu realizările lor
arhitecturale care au supraviețuit.[4]
Practica, care a început în preistorie, a fost folosită ca modalitate de exprimare a culturii pentru
civilizații de pe toate cele șapte continente.[5] Din acest motiv, arhitectura este considerată a fi o
formă de artă. Textele despre arhitectură au fost scrise din cele mai vechi timpuri. Cel mai vechi text
care a supraviețuit despre teoria arhitecturii este tratatul De architectura din secolul I d.Hr., al
arhitectului roman Vitruviu, conform căruia o clădire bună
întruchipează firmitas, utilitas și venustas (durabilitate, utilitate și frumusețe). Secole mai târziu, Leon
Battista Alberti și-a dezvoltat ideile în continuare, văzând frumusețea ca o calitate obiectivă a
clădirilor care se regăsesc în proporțiile lor. Giorgio Vasari a scris Viața Celor Mai Excelenți Pictori,
Sculptori și Arhitecți și a prezentat ideea de stil în artă în secolul al XVI-lea. În secolul al XIX-
lea, Louis Sullivan a declarat că „forma urmează funcția”. „Funcția” a început să înlocuiască
„utilitatea” clasică și a fost înțeleasă că include nu numai dimensiuni practice, ci și estetice,
psihologice și culturale.
Arhitectura a început ca o arhitectură vernaculară rurală, orală, care s-a dezvoltat de la încercare și
greșeală la replicarea cu succes. Arhitectura urbană antică a fost preocupată de construirea
structurilor religioase și a clădirilor care simbolizează puterea politică a conducătorilor, până când
arhitectura greco-romană a mutat accentul pe virtuțile civice. Arhitectura indiană și cea chineză au
influențat formele din toată Asia, iar arhitectura budistă, în special, a luat diverse arome locale. În
timpul Evului Mediu european, au apărut stiluri paneuropene de catedrale și
abații romanice și gotice, în timp ce Renașterea a favorizat formele clasice implementate
de arhitecți cunoscuți pe nume. Mai târziu, rolurile arhitecților și inginerilor s-au separat. Arhitectura
modernă s-a dezvoltat după Primul Război Mondial ca o mișcare de avangardă care urmărea să
dezvolte un stil complet nou, adecvat pentru o nouă ordine socială și economică postbelică axată pe
satisfacerea nevoilor claselor mijlocie și muncitoare. S-a pus accent pe tehnicile moderne,
materialele și formele geometrice simplificate, deschizând calea suprastructurilor înalte. Mulți
arhitecți s-au plictisit de modernism, pe care l-au perceput ca fiind aistoric și antiestetic,
iar arhitectura postmodernă și cea contemporană s-au dezvoltat.
De-a lungul anilor, domeniul construcțiilor sa extins pentru a include totul, de la proiectarea navelor
la decorarea interioară.

Cuprins

 1Definiții
 2Teoria arhitecturii
 3Tratatele istorice
o 3.1Conceptele moderne
 4Istoria
o 4.1Originea și arhitectura vernaculară
o 4.2Arhitectura preistorică
o 4.3Arhitectura antică
o 4.4Arhitectura asiatică
o 4.5Arhitectura islamică
o 4.6Evul Mediu
o 4.7Renașterea și arhitectul
o 4.8Perioada modernă timpurie și cea industrială
o 4.9Modernismul
o 4.10Postmodernismul
o 4.11Arhitectura azi
 5Celelalte tipuri de arhitecture
o 5.1Arhitectura peisagistică
o 5.2Arhitectura interioară
o 5.3Arhitectura navală
o 5.4Designul urban
o 5.5Arhitectura „metaforică”
o 5.6Arhitectura seismică
 6Vezi și
 7Note
 8Referințe
 9Legături externe

Definiții[modificare | modificare sursă]
Arhitectura poate să însemne:

 Un termen general care descrie clădirile și alte structuri fizice.[6]

 Arta și știința proiectării clădirilor și (unele) structuri care nu sunt clădiri.[6]
 Stilul de proiectare și de metode de construcție a clădirilor și a altor structuri fizice. [6]
 O formă sau structură unificatoare sau coerentă. [7]
 Cunoașterea artei, științei, tehnologiei și a umanității. [6]
  Activitatea de proiectare a arhitectului,[6] de la nivelul macro (proiectarea
urbană, arhitectura peisagistică) la nivelul micro (detalii de construire și mobila). Practica
arhitectului, unde arhitectura înseamnă oferirea sau prestarea de servicii profesionale în
legătură cu proiectarea și construirea clădirilor sau a mediilor construite. [8]

Teoria arhitecturii[modificare | modificare sursă]

Articole principale: Teoria arhitecturală și Filozofia arhitecturii.

Ilustrație a unui grup de console care conțin grinde în console din Yingzao Fashi, un text despre arhitectură
de Li Jue (1065–1110))

Filosofia arhitecturii e o ramură a filozofiei artei, care se ocupă de valoarea estetică a arhitecturii,
de semantica ei și de relațiile cu dezvoltarea culturii. Mulți filozofi și teoreticieni de la Platon până
la Michel Foucault, Gilles Deleuze,[9] Robert Venturi și Ludwig Wittgenstein s-au preocupat de natura
arhitecturii și dacă arhitectura se distinge sau nu de construire.

Tratatele istorice[modificare | modificare sursă]

Cea mai veche lucrare scrisă pe subiectul arhitecturii care a supraviețuit e De architectura a
arhitectului roman Vitruviu la începutul secolului I d.Hr..[10] Conform lui Vitruviu, o clădire bună ar
trebui să satisfacă cele trei principii firmitas, utilitas, venustas,[11][12] cunoscute în mod obișnuit prin
traducerea originală - fermitate, utilitate și frumusețe. Un echivalent în română ar fi:

 Durabilitate - o clădire ar trebui să se ridice robust și să rămână în stare bună

 Utilitate - ar trebui să fie adecvată scopurilor pentru care e folosită
 Frumusețe - ar trebui să fie plăcută din punct de vedere estetic
Conform lui Vitruviu, arhitectul ar trebui să se străduiască să îndeplinească fiecare dintre aceste trei
atribute cât mai bine posibil. Leon Battista Alberti, care elaborează ideile lui Vitruviu în tratatul
său, De re aedificatoria, a văzut frumusețea în primul rând ca pe o chestiune de proporție, chiar
dacâ ornamentul a jucat și un rol. Pentru Alberti, regulile de proporție erau cele care guvernau figura
umană idealizată, secțiunea de aur. Cel mai important aspect al frumuseții era, prin urmare, o parte
inerentă a unui obiect, mai degrabă decât ceva aplicat superficial și se baza pe adevăruri universale,
recunoscute. Noțiunea de stil în artă nu a fost dezvoltată decât în secolul al XVI-lea, odată cu
scrierile lui Giorgio Vasari.[13] Până în secolul al XVIII-lea, Viața celor mai excelenți pictori, sculptori și
arhitecți fusese tradusă în italiană, franceză, spaniolă și engleză.
În secolul al XVI-lea, arhitectul, pictorul și teoreticianul manierist italian Sebastiano Serlio a
scris Tutte L’Opere D’Architettura et Prospetiva (Lucrări Complete despre Arhitectură și
Perspectivă). Acest tratat a exercitat o influență imensă în întreaga Europă, fiind primul manual care
a evidențiat aspectele practice mai degrabă decât cele teoretice ale arhitecturii și a fost primul care a
catalogat cele cinci ordine.[14]
La începutul secolului al XIX-lea, Augustus Welby Northmore Pugin a scris Contraste (1836) care,
așa cum a sugerat titlul, a contrastat lumea modernă, industrială, pe care a denigrat-o, cu o imagine
idealizată a lumii neomedievale. Arhitectura gotică, credea Pugin, era singura „formă creștină
adevărată de arhitectură.”[15] Criticul de artă englez din secolul al XIX-lea, John Ruskin, în Șapte
Lămpi de Arhitectură, publicat în 1849, era mult mai restrâns în viziunea sa despre ceea ce
constituia arhitectura. Arhitectura a fost „arta care dispune și împodobește atât edificiile ridicate de
oameni... încât vederea lor” contribuie ”la sănătatea mintală, puterea și plăcerea lor”. [16] Pentru
Ruskin, estetica era de o importanță majoră. Opera sa continuă să afirme că o clădire nu este cu
adevărat o operă de arhitectură decât dacă este într-un fel „împodobită”.
Despre diferența dintre idealurile de arhitectură și simpla construire, renumitul arhitect din secolul
XX, Le Corbusier, a scris: „Folosești piatră, lemn și beton, iar cu aceste materiale construiești case
și palate: asta e construirea. Ingeniozitatea funcționează. Dar dintr-o dată îmi atingi inima, îmi faci
bine. Sunt fericit și spun: Asta este frumoasă. Asta e Arhitectura”. [17] Contemporanul lui Le
Corbusier, Ludwig Mies van der Rohe, a spus că „Arhitectura începe atunci când pui două cărămizi
împreună. Acolo începe.”[18]

Congresul Național al Braziliei, proiectat de Oscar Niemeyer

Conceptele moderne[modificare | modificare sursă]

Arhitectul de zgârie-nori din secolul al XIX-lea,Louis Sullivan, a promovat o maximă pentru designul
arhitectural: „forma urmează funcția”. În timp ce noțiunea că considerațiile structurale și estetice ar
trebui să fie în întregime supuse funcționalității a fost întâmpinată atât cu popularitate, cât și cu
scepticism, ea a avut ca efect introducerea conceptului de „funcție” în locul „utilității” lui Vitruviu.
„Funcția” a fost văzută ca cuprinzând toate criteriile de folosire, percepție și plăcere a unei clădiri, nu
numai practice, ci și estetice, psihologice și culturale.
Nunzia Rondanini a declarat: „Prin dimensiunea sa estetică, arhitectura depășește aspectele
funcționale pe care le are în comun cu alte științe umane. Prin propriul său mod particular de
exprimare a valorilor, arhitectura poate să stimuleze și să influențeze viața socială fără să presupună
că, în sine, o să promoveze dezvoltarea socială... A restrânge sensul formalismului (arhitectural) la
artă de dragul artei nu este doar reacționar; poate să fie, de asemenea, o căutare fără scop a
perfecțiunii sau originalității care degradează forma într-o simplă instrumentalitate”. [19]
Printre filozofiile care au influențat arhitecții moderni și abordarea lor în proiectarea clădirilor se
numără raționalismul, empirismul, structuralismul, poststructuralismul, deconstructivismul și fenomen
ologia.
La sfârșitul secolului XX, un nou concept a fost adăugat celor incluse în busola structurii și funcției,
considerarea sustenabilității, deci a arhitecturii sustenabile. Pentru a satisface etosul contemporan, o
clădire ar trebui să fie construită într-un mod ecologic în ceea ce privesc producția materialelor sale,
impactul acesteia asupra mediului natural și construirea într-o zonă înconjurătoare și cerințele pe
care le solicită surselor de energie nesustenabile pentru încălzire, răcire, gestionarea apei și a
deșeurilor, și iluminat.

Istoria[modificare | modificare sursă]
Originea și arhitectura vernaculară[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Istoria arhitecturii.

În Norvegia: de lemn și cu etaj

 

În Lesotho: rotundă și din piatră

 

În Irlanda: o colibă yola

 
 

În România: case țărănești în Muzeul Satului Dimitrie Gusti (București)

Clădirea a evoluat mai întâi din dinamica dintre nevoi (adăpost, securitate, închinare etc) și mijloace
(materiale de construcție disponibile și abilități). Pe măsură ce culturile umane s-au dezvoltat și
cunoștințele au început să fie formalizate prin tradiții și practici orale, construirea a devenit
un meșteșug, iar „arhitectura” e numele dat versiunilor extrem de formalizate și respectate ale
meșteșugului. Se presupune în mare măsură că succesul arhitectural a fost produsul unui proces de
încercare și greșeală, cu o încercare progresivă mai mică și mai multă replicare pe măsură ce
rezultatele procesului s-au dovedit din ce în ce mai satisfăcătoare. Ceea ce se cheamă arhitectură
vernaculară continuă să fie produsă în multe părți ale lumii.

Arhitectura preistorică[modificare | modificare sursă]



Göbekli Tepe din Turcia, fondat în mileniul al X-lea î.Hr. și abandonat în mileniul al VIII-lea

î.Hr.
 

Miniatură de ceramică a unei case cucuteniene

 


 Machetă a unei case cucuteniene obișnuite, plină de vase de ceramică
 

Locuințe excavate la Skara Brae (Mainland, Orkney, Scoția, Regatul Unit)

Așezările umane timpurii erau în mare parte rurale. Economiile în curs de dezvoltare au dus la
crearea unor zone urbane care, în unele cazuri, au crescut și au evoluat foarte rapid, ca Çatal
Höyük din Anatolia și Mohenjo-daro al civilizației de pe Valea Indului din Pakistanul actual.
Așezările și „orașele” neolitice includ Göbekli
Tepe și Çatalhöyük în Turcia, Ierihon în Levant, Mehrgarh în Pakistan, Knap of Howar și Skara
Brae în Insulele Orkney ale Scoției, și așezările culturii Cucuteni din România și Ucraina.