Sunteți pe pagina 1din 10

Romantismul

partea a II-a: Istoricismul


Formele lui de manifestare au fost: Neoclasicism, Elenism, Clasicism Italian,
Neogotic, Neoromanic, Neobaroc, Eclectism, Naţionalism (Stiluri naţionale).

Istoricismul
Separarea dihotomică clasicism versus romantism provine de la Schlegel şi am schiţat
în câteva cuvinte trăsăturile lor caracteristice antinomice. (În 1925 au fost numărate
150 de definiţii ale romantismului).
În arhitectură, lucrurile respectă numai parţial contradicţiile clasic-romantic din
cultură. În arhitectură, interpretarea generală, simplificatoare, a celor două concepte,
este una în relaţie cu stilul: clasică (resp. clasicistă sau neoclasică) este arhitectura de
inspiraţie antică, cu precădere grecească, romantică este cea inspirată din formele
medievale, cu precădere gotice. Acceptăm această definiţie încetăţenită, dar o vom
depăşi, pentru că şi analiza stilistică este depăşită.
Şi atunci, ne amintim că am văzut cum starea romantică a debutat în Franţa în paralel
cu neoclasicismul, fără să se excludă reciproc. (vezi Boullée şi Ledoux). Romantică în
arhitectura lor era mai mult atitudinea nonconformistă, eliberatoare.

Realitatea este că, în arhitectură, clasicul şi romanticul se interferează într-un strat de


adâncime. Iar expresia acestei interferenţe o constituie Istoricismul. Dovada o
constituie, cum vom vedea, opera unor arhitecţi ca Heinrich Hübsch, Karl Friedrich
Schinkel, John Nash ş.a., ale căror căutări au evoluat în ambele direcţii stilistice. Ceea
ce au în comun ambele variante de istoricism – cea de inspiraţie clasică şi cea de
inspiraţie medievală – este efortul de căutare a raţionalităţii.
Iar raţionalitate, repet, înseamnă în concepţie romantică esenţialmente potrivirea
structurii cu forma, a formei cu funcţiunea şi a tuturor acestor componente cu mediul
– natural şi social. N-are importanţă că uneori forma era clasică şi respecta proporţiile
templului grec.
În operele arhitecţilor valoroşi, fizionomia istoricistă nu înseamnă copiere mimetică,
ci un transfer de semnificaţie în formele cunoscute, al căror spirit e respectat. Iată
cum, până când, în fine se va naşte alt limbaj, fără origini în trecut, ideile (filozofia) i-
au luat-o înainte.

Heinrich Hübsch 1795-1863


A studiat mai întâi filozofia şi matematica la Universitatea din Heidelberg. După
aceea a studiat însă arhitectura la Roma şi în Germania şi după ce a obţinut diploma a
lucrat atât ca arhitect, cât şi ca profesor şi funcţionar cu răspundere (arhitect şef al
ţinutului Baden).
Ca teoretician al arhitecturii, cea mai cunoscută lucrare a lui este “În ce stil să
construim?“ (“In welchem Stil sollen wir bauen?“) Întrebarea este retorică, pentru că
în 1828 Hübsch era total izbăvit de maniera clasicistă. El chiar începea tratatul
afirmând că pictura şi sculptura s-au eliberat de mult din năvodul antichităţii, au
încetat de mult să mai imite o arhitectură devitalizată. Numai arhitectura, ca
întotdeauna, se comportă imatur, afirma el, şi se complace într-o dependenţă
anacronică. “Dacă vrem să dezvoltăm un stil de calitate, aşa cum apreciem la alţii din
trecut, el trebuie să emane din realitatea curentă, nu din cea trecută.“

Întregul tratat e traversat de termenul ADEVĂR, cel mai înalt principiu în artă, care în
arhitectură e pus în relaţie cu acordul dintre formă şi funcţiune. El mai afirmă că
există condiţii care n-au de-a face cu estetica şi care produc arhitectura de calitate:
hmaterialele de construcţie durabile, hstadiul cunoştinţelor de inginerie structurală,
hprotecţiile adecvate climatului şihexpectaţiile utilizatorilor, care sunt de natură
geografică, dar şi culturală. Criteriile lui de judecată sunt: icircumstanţele naturale
sub care se construieşte o casă, i materiale accesibile, i cunoştinţe tehno-
statice, i nivelul social-cultural al mediului. El insistă pe adecvarea dintre structură,
funcţiune şi stil, pe care o numeşte Adevăr. Iar adevărul, spunea, el se recunoaşte
atunci când percepţia este aceeaşi, la arhitect ca şi la omul de rând. În acelaşi sens,
condamnă faptul că tradiţia de a utiliza elementele constructive pe post de decoraţie
(semnalată încă de Carlo Lodoli!), în loc să fie temperată, e din ce mai entuziast
practicată.(Atrag atenţia asupra extraordinarei valabilităţi a acesto teze, pe care le von
regăsi la Werkbund şi la Bauhaus. Şi recomand studenţilor să-şi amintească
comentariul asupra porticului grecesc, utilizat de arhitectura istoricistă în Germania.)

Apreciind arhitectura Revoluţiei Franceze (pe care tocmai am prezentat-o), el acorda


atenţie proporţiilor stereometrice, ignorând detaliile şi eliminând decoraţiile. Prezint
în continuare câteva realizări ale lui Heinrich Hübsch, din care se vede că el a pus
bazele stilului Revival în arhitectură – o etapă mult mai creativă în comparaţie cu
imitaţia stilurilor. Iar Pugin, al cărui nume e legat de Gothic Revival, iată că a avut
precursori.

Gothic Revival
Pentru arhitectură, poate cel mai spectaculos reflex romantic a fost pasiunea pentru
Evul Mediu. A acumulat, într-o fericită alianţă, toate trăsăturile structurale ale
romantismului: - evadarea în lumi necunoscute,
- tentaţia exotismului, - sentimentul naturii,
- spiritul culturii naţionale şi – conştiinţa istorică.
În final, acesta a fost şi marele merit al secolului: a dezinhibat imaginaţia creatoare.
Totul era posibil, chiar dacă nu rezultau mari victorii arhitecturale.
De fapt, în Anglia goticul nu apucase să se stingă cu adevărat, ci hiberna. Gothic
Revival-ul a purtat deci, într-un fel, aura unei treziri naţionale.
În plus, aflaţi în căutarea raţionlităţii, romanticii au găsit în structura constructivă a
catdralei gotice argumentul ccel mai bun împotriva bastionului academist. Goticul
“barbar“ îşi lua revanşa.

Augustus Welby Northmore Pugin 1812-1852


Este considerat precursor al lui Ruskin şi Morris. Mare admirator al structurilor
gotice, pentru raţionalitatea lorstatică şi constructivă. Din teoria lui făcea parte şi teza
funcţionalistă conform căreia forma clădirii trebuie să se potrivească destinaţiei ei.
Augustus Welby Northmore Pugin, Westminster Palace.

Parlamentul londonez este probabil cea mai importantă operă a sa. E cunoscut faptul
că şi după încheierea contractului, Pugin s-a preocupat de amenajarea interioară şi de
mobilier, până în cele mai mici detalii.
Planul palatului Westminster este clasicist, elevaţiile şi decoraţiile sunt gotice.

John Ruskin (1819-1900)


John Ruskin a fost, după părerea mea, un erudit mai mult admirat, decât citit. A fost
un mare amator, personalitatea care a făcut cinste acestui statut. A fost un autodidact,
preocupat de arte. Concepţiile despre arhitectură au avut în vedere nu doar simplele
principii arhitecturale în sine, cât mai mult relaţia arhitecturii cu etica socială, cu
filozofia şi cu morala.
A fost şi el preocupat de adevăr şi corectitudine în stabilirea principiilor arhitecturii. A
mers până într-acolo, încât a considerat că restaurările sunt în sine ceva incorect,
fiindcă simpla atingere prin orice fel de intervenţie prezentă asupra unei construcţii
făcute în altă epocă, îi distruge autenticitatea. Că intervenţia e inevitabil efectuată de
oameni supuşi unei epoci cu alte idei, valori morale şi idealuri, iar astfel adevărul
istoric este alterat.
În timp, sigur că şi concepţiile lui John Ruskin au suferit nuanţări, dacă nu modificări.
Într-o primă etapă, de exemplu, în prima jumătate a secolului 19, el declara că o
discuţie despre noi stiluri este sterilă, pentru că nu ne trebuie stiluri noi. Istoria
arhitecturii ne-a furnizat suficiente valori. Acestea trebuie acum filtrate prin proba de
foc a adevărului şi organicităţii.

Iar organicitate înseamnă – ceea ce dintotdeauna a însemnat pentru toate minţile


reflexive ale arhitecturii - “arhitectura derivată din natură, ca o creaţie a lui
dumnezeu“ – numai că fiecare emisferă europeană a descoperit în natură legi ale lui
dumnezeu în raport cu propriile afinităţi. John Ruskin, de exemplu, a înţeles că legile
lui dumnezeu se relevă prin două aspecte: arhitectura trebuie produsă de mâna
meşteşugarului, cu materiale de construcţie naturale, adecvate. (Această atitudine
sentimentală e firească în perioada zorilor industrializării, care se manifesta prin
produse industriale stângaci executate de maşini, din materiale încă insuficient
cercetate, şi concepute în graba capitalismului condus de oameni prgmatici.) În al
doilea rând, cerea onestitate, adică o structură de rezistenţă raţională, sincer
exprimată. În acest sens, catedralele gotice erau cel mai bun exemplu. Materialele sale
preferate, pe care susţinea, erau lemnul şi piatra.
Cât priveşte atitudinea faţă de metal, el considera că în arhitectură el constituie o
violare a naturii. Şi atunci, accepta ca mediul construit să fie alcătuit din două feluri
de construcţii:

1. Arhitectura, ca expresie a frumuseţii, adevărului şi organicităţii, evoluând din cea


tradiţională şi 2. “purpose oriented architecture“ Astfel a privit John Ruskin
soluţionarea problemei morale a adevărului arhitectural.
Cât priveşte problema estetică, el considera că arhitectura trebuie să fie expresivă, să
ofere efecte picturale şi condera că romanicul şi goticul o fac. Arhitectura clasică era.
După părerea lui, artificială, “construită“, dogmatică, nenaturală, în plus monotonă şi
plicticoasă. Îi admira creaţia pictorului Turner, pentru trăirile puternice pe care le
trezea prin dramatismul expresiv al tablourilor sale.

Marele merit al catedralei gotice, recunoscut de romantici, a fost acordul dintre


structură, formă şi funcţiune simbolică, crescute toate simultan, dintr-un impuls
organic sincer. Şi, evident, toate elementele îşi au originea în natură.

Votivkirche, Heinrich von Notre Dame de Paris, sec. 11-12


Ferstel, Viena, 1854-59
Gothic revival-ul şi-a încheiat prima etapă, cea mai valoroasă, pe la jumătatea
secolului. Până atunci s-a manifestat ea la biserici, după care, aşa cum se întâmplă de
obicei cu ideile, a difuzat în mod empiric la arhitectura civilă. Fibra puternică s-a
diluat şi, încăpând pe mâna tuturor, a degenerat curând în eclectism. Exemplele de
aici încolo nu mai sunt Gothic Revival, ci pot fi numite arhitectură eclectică de natură
romantică.

Formele goticizante sunt proprii


naturii germane şi engleze, unde ele
sunt aproape tradiţionale. În oraşul
Hamburg, ele par că aparţin locului
de când lumea.

Casa Liebrecht Filipescu

Un arhitect al vremii, Wilhelm Stier spunea: În mod fundamental, pentru arhitectură


ar trebui să rămână modelul antic, dar pentru cosntrucţii mari şi verticale se
potriveşte totuşi goticul.
Karl Friedrich Schinkel, 1781-1841

Gilly, proiect de monument pentru Friedrich al II-lea, modelul care declanşat în copilul
Schinkel pasiunea pentru arhitectură. De remarcat cum, în Germania cel puţin, este utilizat
limbajul antichităţii greceşti, dar cu o total diferită atitudine – una eroică, nu una de armonie
şi seninătate.

Istoricismul în Germania a avut trăsăturile lui particulare. Ideile au germinat aici într-
o stare romantică şi voiau să-şi găsească o formă potrivită, dar nu ca reacţie
anticlasică. Sub aspect polemic, era deci neutră în raport cu clasicismul. Două erau
însă frustrările germanilor, şi ele ţineau de condiţia lor istoric-politică. În primul rând,
nu se închidea rana provocată şi mereu activată de războaiele napoleoniene. În al
doilea rând, mocnea o nemulţumire a intelectualilor faţă de realitatea îngustă şi plată
din provinciile germane. Aşa s-a născut o ideologie naţională, cu întoarcere către
propriul trecut. Aceste idei s-au împăcat bine cu lexicul clasic.

Karl Friedrich Schinkel, orfan de tată de la şase ani (tatăl lui murise ajutând la
stingerea unui incendiu), a vizitat la vârsta de treisprezece ani o expoziţie cu desenele
arhitectului Friedrich Gilly (un arhitect genial, dar care a murit la 28 de ani) şi a decis
să devină arhitect.
A studiat la Bauakademie în Berlin. A lucrat cu Friedrich Gilly, căruia după moarte i-
a preluat lucrările. A fost în acelaşi timp arhitect şi pictor. A fost o fire reflexivă, un
intelectual profund.

Schinkel e considerat un arhitect clasicist. Monumentul lui Gilly… clasicist… formă


de templu, dar nu seninătate şi armonie… ci eroism, solemnitate. Noua semnificaţie
se potriveşte cu forma, iar Gemania era tocmai ţara în care s-a conturat cel mai bine
ideea că anumite stiluri se potrivesc anumitor programe.
Încercaţi să înţelegeţi acest tip de sensibilitate dezvoltată în Prusia, expresie a unui
spirit filozofic şi perfecţionist. Clădirile lui sunt ca nişte teoreme, au eleganţa unei
demonstraţii ştiinţifice şi rafinamentul unei pietre preţioase bine şlefuite. Limbajul
structural este limpede, rigurozitatea e încălzită de o decoraţie ţinută în frâu. Berlinul,
atât profesionist, cât şi laic, îl preţuieşte.

"Arhitectura istorică nu înseamnă să repeţi lucrurile vechi, căci asta înseamnă să


ucizi însăşi istoria. A acţiona într-o manieră istorică înseamnă să introduci ceva nou,
care în acelaşi timp continuă istoria.“ (Schinkel)
Perspectivă de-a lungul bulevardului
Unter den Linden. În prim plan: Neue
Wache, Berlin, Schinkel, 1818

Schinkel, Schuspielhaus am
Gendarmenmarkt, Berlin, 1818

Stilul antic grecesc. Stilul antic roman.


Reproduceri ştiinţifice după lumile greceşti şi latine.

Parthenon Walhalla – Leo von Klenze

Leo von Klenze, 1784-1864,


a fost arhitectul favorit al regelui Ludwig I. al Bavariei. A fost un arhitect deosebit de
cultivat, mai ales în istorie, arheologie şi religie. A fost şi pictor şi scriitor. Arhitectura
istoricistă pe care a practicat-o a fost elaborată foarte serios şi ştiinţific, ceea ce l-a
consacrat, alături de Schinkel, drept un redutabil reprezentant al Greek Revival. Un
exempu de problematică pe care şi-a pus-o a fost dacă bazilicile creştine timpurii ar
trebui interpretate în manieră clasicistă sau romantică. (Într-adevăr, vouă ce vă inspiră
estetica formală a bazilicilor timpurii?) A dat interpretări subtile relaţiei dintre
arhitectură şi epocă, pentru a le aplica apoi creativ pe arhitectura epocii sale. De pildă,
a considerat că limbajul clasic, chiar dacă la vremea lui exprima armonia şi
seninătatea, se potrivesc şi unor timpuri eroice. Un exemplu este felul în care a
acţionat la Walhalla. Pentru noi, o astfel de problematică pare astăzi anacronică, dar a
avut o deosebită importanţă în evoluţia ideologiei ahitecturale şi mai ales a modului
serios, conceptual, de a aborda arhitectura.

Walhalla este casa zeilor în mitologia scandinavă. Walhalla de lângă Regensburg, este
un memorial închinat de Leo von Klenze marilor figuri şi evenimente ale germanilor
în decursul unei istorii de 1800 de ani. Ideea i-a venit în 1807 lui Ludwig I., într-o
vreme când ţările germane erau ocupate de Napoleon. (Ludwig I. A fost un rege cu o
domnie foarte grea, care a dus în spate o perioadă dintre cele mai dificile, măcinate de
tensiuni şi războaie. Şi-a găsit totuşi timp să fie un mare protector al artelor şi
arhitecturii.)
Leo von Klenze a câştigat lucrarea în urma unui concurs. Monumentul a fost construit
între 1831-42, după înfrângerea lui Napoleon la Leipzig, în 1813. Figurile
reprezentate nu sunt însă numai de războinici, ci şi de mari personalităţi, inclusiv
femei, oameni de ştiinţă, scriitori, clerici etc. Ca şi monumentul lui Gilly, limbajul
antic grecesc este utilizat pentru o atitudine eroică, înălţătoare – cea ce apare ca o
asociere potrivită.

Stilul Evului Mediu timpuriu

Biserica Sankt
Bonifacius,
Muenchen, arh.
Georg Friedrich
Ziebland,
construită 1830-
50

Vechea bazilică Bazilica San


romană San Paolo Fuori le
Piedro, sec. 4 Mura, sec.4
Neorenaşterea

Palazzo Pitti, sec. 15 Residenz München, sec. 19

Arhitectura Neoclasică

Planşă cu un proiect executat la Académie des Beaux Arts. Aici, motivul arcului de
triumf, combinat cu proporţii din epoca manieristă a renaşterii, ajung, iată, la un
neoclasic specific academismului francez.
Când barocul şi Rococo-ul n-au mai găsit loc pe lume, rezultatul a fost reeditarea
clasicismului – numit din secolul al 18-lea Neoclasicism. Modelul era Palladio.
Arhitecţii au adaptat Neoclasicismul tuturor destinaţiilor – spre exasperarea
funcţionaliştilor avant la lettre.

Französischer Dom, Berlin


Neobarocul

Şi barocul are replici neobaroce. Nu putea să scape tema ovalului.

Bernini, Sant Andrea al Quirinale, sec. 17 Hotel Amelot, sec. 19

Berliner Dom, 1894-1905