Sunteți pe pagina 1din 12

Structurile metalice,

o arhitectură (?) modernă fără ideologie, în secolul


XIX

Redescoperirea dimensiunii pragmatice a arhitecturii


Fenomenul numit cu o sintagmă uzată, dar inspirată - “Arhitectura
inginerilor“, s-a născut empiric, în urma evoluţiei realităţii. A fost favorizat de
capitalism, de economia de piaţă, de noile materiale şi tehnologii apărute în urma
revoluţiei industriale şi motivat de nevoile noii realităţi economice, sociale şi politice
de după revoluţiile burgheze. Evoluţia societăţii în urma revoluţiilor burgheze a creat
o multitudine de programe noi de arhitectură, pentru care însă lipsea arhitectura. De
fapt, primele structuri metalice nici nu erau considerate arhitectură, ci simple structuri
edilitare. Aşa le considera societatea, aşa le considerau arhitecţii şi tot aşa le
considerau înşişi promotorii şi proiectanţii lor, care nu aspirau decât să rezolve
prompt şi eficient câte o problemă practică: un pod, o hală alimentară sau industrială,
nişte sere prin parcuri. Antreprenorii erau buni cunoscători ai practicilor contractuale
şi organizatoricec, ai producţiei de serie, montajului rapid, al eficienţei şi concurenţei.
Pe de altă parte însă, ei ignorau complet rolul tradiţional al arhitecturii, acela
de a conţine semnificaţii culturale accesibile publicului. Cu asta se ocupa arhitectura
istoricistă – adevărata arhitectură recunoscută. Liberi de balastul prejudecăţilor
culturale şi de exigenţele acade-miilor, investitorii şi proiectanţii urmăreau scopuri
practice şi nu aveau teorii. De aceea, chiar şi cu scopuri utile, formele erau destul de
reci şi rudimentare. Abia după un timp, umbrelele din sticlă cu şasiu din fontă aveau
să constituie simboluri ale unei epoci pline de inventivitate, încercări şi credinţă în
viitor. Acestea i-au fost semnificaţiile estetice, decelate însă mult post factum.
Dacă arhitectura "tradiţională“, adică cea istoricistă, avea un vocabular şi
unele principii depăşite, cea nouă din metal avea vocabularul neformat pe deplin, nu
avea principii clar stabilite, nici o ideologie formulată care să răspundă noilor
necesităţi, şi ele încă neclare. Aflată însă într-un puternic dinamism, ea a pregătit
calea modernităţii în arhitectură.
În 1777 a fost târnosită Biserica Vierzehnheiligen, aflată lângă Bamberg.
Proiectată de arhitectul Balthasare Neumann, biserica este un monument al barocului
aflat la apogeu. În acelaşi an 1777 s-a construit podul de fier de la Coalbrookdale,
în Anglia. Locul fiind plin de cărămidării, fierării, cocsării, fabrici de ţigle şi porţelan,
depozite, debarcadere pentru marfă şi ateliere, districtul Shrewsbury a fost primul loc
din lume care simţea impactul revoluţiei industriale. Un elocvent simbol este acest
pod peste râul Severn, construit din fontă la iniţiativa arhitectului Pritchard, deşi în
hotărârea parlamentului de finanţare a podului erau menţionate piatra, cărămida sau
lemnul. Podul trebuia să înlocuiască vechiul bac, soluţia de până atunci pentru
traversare a râului. “Deşi pare ca o plasă, este evident că va dăinui o veşnicie“, scria
un dramaturg din secolul al XVIII-lea.

"De la Coalport până la


Podul de Fier, două mile,
râul trece prin cel mai
extraordinar district din
lume“ – Charles Hulbert,
secolul al XVIII-lea. East
Shropshire a fost prima
zonă industrială din lume,
datoirtă zăcămintelor de
cărbune la suprafaţă.

Podul de fontă de la
Coalbrookdale.
1777-79. Autori: arhitectul
Thomas Tarnolls Prichard
şi inginerii Charles Bage
şi Abraham Darby III.

Arhitectul Thomas Farnolls Pritchard a colaborat cu inginerul Charles Bage.


Constructorul podului a fost Abraham Darby III, un industriaş-inginer, al treilea
descendent al unei dinastii de inventatori în domeniul mtalurgiei - inventatorii fontei
produsă din cocs.
Pentru că fiecare nervură din cele cinci cântărea câte 5,75 tone, iar furnalele
din Coalbrookdale produceau la acea dată puţin peste două tone odată, a fost instalat
pe malul râului un furnal special de retopire. Astfel, fonta care e casantă şi necesită
precauţii speciale se turna pe loc în matriţe. rezistă lacompresiune Podul a fost astfel
proiectat, încât asupra nevurilor să se exercite mai ales forţa de compresiune. De
aceea, diagrama este aproximativ aceeaşi cu cea corespunzătoare unui pod de
cărămidă. Deschiderea traveei unice a fost în final de 32 de metri. Două arce
suplimentare laterale au fost adăugate în secolul 19. Pritchard a murit la 21 decembrie
1777, când construcţia abia începuse..
Proiectul s-a bazat pe principiile tâmplăriei, folosind îmbinări în coadă de
rândunică şi cu cep. Nu s-au utilizat şuruburi sau nituri.
Terminarea cu succes a podului în 1779 a marcat începutul unei perioade
glorioase de construcţie a podurilor din fontă şi apoi fier forjat, care a durat un secol.
Prima scară metalică apare la Brighton pavillion, în 1818, proiectată de John
Nash în cel mai năstruşnic decor.

Cupole metalice. Printre primele forme de arhitectură care au utilizat metalul


neacoperit, neascuns de stucaturi, au fost halele industriale şi alimentare. Şi aceasta
pentru că estetica lor nu avea mare importanţă nici pentru utilizatorii lor, nici pentru
investitori şi proiectanţi.

Halle au blé, Paris; Francois,


Joseph Belanger şi F. Brunet,
1806-11. Cupola a fost iniţial
acoperită cu tablă de cupru, apoi,
în 1888, cuprul a fost înlocuit cu
sticlă.
Acoperişuri metalice mascate de decoraţie.

Palais de la Bourse, Paris, 1808-1815. Se mai numeşte


şi Palais Brongniart, după numele arhitectului său,
Alexandre-Théodore Brongniart. Interior laPalais
Brongniart, sau Palais de la Bourse, arhitect
Alexandre-Théodore Brongniart, 1808-1815.
Acoperişul trebuia să fie iniţial cu şarpantă de lemn, de
frica incendiilor însă această structură a fost înlocuită
cu una din metal. Acesta era însă bine camuflat de
decoraţie. Acest mariaj între acoperişul sau cupola
metalică şi faţadele istoriciste din zidărie portantă cu
decoraţii de stuc aveau să fie caracteristice secolului.
Walhalla şi Biserica Madelaine, cu tot aspectul lor de
templu antic, au tot şarpante din metal.

Reichstag Berlin, Paul


Wallot, 1889-98. Iată că
până la sfârşitul
secolului au apărut şi
frumoasele cupole
mtalice. Avem un
elocvent exemplu de
combinaţie dintre
eclectism la faţade
(considerat o arhitectură
decadentă, cu privirea
Hale alimentare

Arhitectura acestor umbrele de sticlă cu şasiu din fontă este şi ea simbol al


epocii industriale. Christian Norberg Schulz regăseşte în ele spiritul baroc: spaţii
grandioase, care ţin să cuprindă o lume. Date fiind însă calitătăţile noilor materiale,
spaţiul este continuu şi aproape deschis, cu limite spaţiale care nu îl separă de mediul
exterior. De la poduri, metalul se răspândeşte mai întâi la mori, docuri, depozite, hale
industriale şi comerciale, căi ferate.
Pentru hale, metalul era o soluţie excelentă, iar din punct de vedere estetic,
având în vedere rangul programului – mergea. Nu era el frumos, dar nici nu merita
efortul de a-l acoperi.
Şi totuşi, o minimă decenţă se impunea chiar şi aici. Cum am văzut şi la Halle
du blé şi la Coal Exchange şi la Corn Exchange (Bursa cărbunelui şi Bursa grânelor),
nici proporţiile nu sunt întâmplătoare, în plus, arce, ferme şi capitele erau tratate
decorativ, cu ajutorul fierului forjat. Construcţiile metalice încep să se emancipeze,
dar le va mai trebui timp până când vor fi considerate arhitectură. Vor parcurge mai
întâi etapa problematizării, a formulării unor teze şi ideologii. La asta au fost buni
teoreticienii. În acest sens, Franţa l-a avut pe Eugène Viollet le Duc.

Maximilians Getreidehalle (hala de grâne), München, Karl Muffat, 1851-53.

Serele – prilej de performanţă tehnologică


Cât timp structurile metalice din arhitectură fie erau ascunse, fie se utilizau
doar pe la pieţe şi fabrici, estetica lor nu interesa. La un moment dat însă, a început să
se dezvolte industria sticlei şi prima ei intrare la scară mare a fost la sere, care au
căpătat şi ele dimensiuni din ce în ce mai mari şi pretenţii de artisticitate. Era firesc,
ele erau utilizate, pe bună dreptate şi pentru plimbări de agrement.
Decimus Burton şi Richard Turner – Palm House, în Kew Gardens - Grădina
Botanică orăşenească din Londra, 1844-48. Sere din fier şi sticlă, construite în stil victorian.
Iată deci că şi construcţia metalică începe a avea “stil“. E cea mai impresionantă seră
rămasă din prima jumătate a sec. 19, ţinând cont că Jardin des Plantes a dispărut.

În momentul în care structurile metalice s-au extins dincolo de utilitar şi


marginalul popular, estetica acestor structuri metalice a devenit o temă. O certitudine
o constituia supleţea şi eleganţa coloanelor metalice. Problema o constituia însă
plasticitatea nelimitată la care se pretau aceste construcţii, în condiţiile în care
arhitecţii noii teme sufereau de un mare complex: lipsa oricărui sistem de referinţă.
Onestitatea cerea să nu fie preluate principii şi proporţii proprii arhitecturii
tradiţionale din zidărie. Proporţiile coloanelor din piatră erau de mult lămurite, pe
când proporţiile coloanei metalice se cereau a fi diferite, iar formele pe care le puteau
lua erau nelimitate. Şi apoi, mai persista întrebarea: pot aceste structuri în această
situaţie să se constituie în arhitectură? Şi vor putea ele cândva să se afişeze în spaţiul
public şi în afara parcurilor?

Crystal Palace
Expoziţii mondiale
În general, decada 1841-1851 a fost plină de succese în descoperirea
posibilităţilor pe care le oferea metalul în construcţii. Apogeul l-a atins Crystal Palace.
Crystal Palace, Hyde Park, London, Sir Joseph Paxton, 1850-51. Regina
Victoria şi prinţul consort Albert au avut ideea de a deschide o expoziţie mondială de
artă şi design modern. Crystal Palace urma să fie o construcţie temporară, care s-o
adăpostească. Despre principiul nervurilor inelare şi radiale, Praxton afirma
diplomatic că fusese inspirat de nufărul de Amazon Victoria Regia. Joseph Praxton a
fost asistat şi de un inginer – Isambard Kingdom Brunel, el înuşi autor al unor minuni
în metal. Datorită lui, soluţiile structurale erau fundamentate pe principii solide,
independent de nuferi şi complimente la adresa reginei.
Praxton era fiu de fermier şi în 1826, ducele de Devonshire l-a angajat ca
ucenic de grădinar. Curând a obţinut calitatea de botanist şi peisagist şi a căpătat
experienţă în proiectarea de sere. (vezi serele din Chatsworth, câteva pagini mai
înapoi). Pentru Crystal Palace a hotărât să aplice aceleaşi principii, chiar dacă scara
era mult mai mare.
Crystal Palace, Hyde Park, London, Sir Joseph Paxton, 1850-51. La un timp
după închiderea expoziţiei, construcţia a fost dezmembată şi reconstruită într-un alt
loc. Acolo însă, la un moment dat, a ars. A urmat o perioadă în care lumea s-a umplut
de crystal palace-uri, majoritatea controversate şi majoritatea pierite în incendii şi ele.
Spectaculoasă a fost viteza de construire, mai ales că se intrase în criză de
timp. S-au folosit trepiede, scripeţi şi cai, ceea ce a făcut să nu mai fie nevoie de
schele. O construcţie care acoperea 40.000 de metri pătraţi în Hyde Park a fost
ridicată efectiv în şapte luni. De fapt, acesta a fost şi marele merit al proiectului lui
Paxton, intuit de comisia regală. Ea respinsese înainte 245 de proiecte şi elaborase în
disperare de cauză unul propriu, dar de care nici ea nu era mulţumită. (Era urât şi fiind
din cărămidă, n-avea cum să fie gata la timp.)
Nouă zile după acceptarea ideii de principiu de către comisie, Paxton s-a întors
cu planurile gata. Şi după încă o săptămână, firma constructoare şi fabricanţii de sticlă
au prezentat devizul: soluţia era mult mai ieftină decât proiectele cu zidărie. În plus,
ideea propusă de Praxton prezenta avantajul că, pe lângă că putea fi realizat repede,
nevând mortar sau ipsos, era gata uscat şi putea fi imediat dat în funcţiune. Ceea ce a
fost apreciat în mod special la construcţia Crystal Palace, au fost efectele spaţiale şi
posibilitatea de construire rapidă a unui volum imens, datorită soluţiei simple,
repetitive, prin modulări. Celor care reproşau că va fi distrus Hyde Parc, li s-a răspuns
că structura poate fi dezasamblată şi, fie mutată, fie se vor putea recupera materialele.
Coloanele de fier aveau diametrul interior de 20 cm şi foloseau ca scurgeri
pentru pluviale. Căpriorii erau scobiţi la partea superioară ca să funcţioneze ca
jghiaburi şi erau prevăzuţi la partea inferioară cu canale care preluau şi conduceau apa
din condens.
Prin aceste jghiaburi rulau pe timpul construcţiei cărucioarele cu geamgii, care
au fixat 18.000 de panouri de sticlă. şi erau prevăzuţi la partea inferioară cu canale
care preluau şi conduceau apa din condens.
The Times se temea că salvele de tun care se vor trage la inaugurare aveau să
zgâlţâie acoperişul palatului, transformând mii de doamne în carne tocată. Nu s-a
întâmplat aşa, ci, regina Victoria scria în jurnalul ei că la 1 mai 1851, la inaugurare,
“când am ajuns în mijloc, priveliştea era magică“. Expoziţia a fost un succes şi a
strâns fonduri cu care s-au construit muzee, printre care Victoria şi Albert Museum.
A propos de tema frumuseţii arhitecturale şi cât este ea de posibilă în cazul
structurilor metalice exprimate sincer, drumul a fost lung şi greu. De exemplu, un ziar
din Londra scria în 1817 că ele nu pot fi frumoase decât dacă exprimă ceva fie din
ordinele antice, fie din designul gotic.
În 1837, alt ziar lista efecte care ar trebui să rezulte din folosirea generalizată a
fierului. Printre ele, în cap de listă erau expresiile pitoreşti şi exotice – gotic, arab,
indian, chinezesc etc.

Crystal Palace, design interior Owen Jones, 1850

După închidere, Paxton a cumpărat construcţia şi un teren la periferia Londrei,


pe dealul Sydenham, unde a reconstruit Crystal Palace. Acesta era acum o dată şi
jumătate mai mare decât cel din Hyde Park şi cu un transept de înălţime dublă.
Joseph Praxton sperase că va fi păstrat Crystal Palace în Hyde Parc, dar
parlamentul a decis ca el să fie închis în octombrie 1851. Palatul de cristal de la
Sydenham a fost construit în mare parte cu bani adunaţi de Joseph Praxton.
Palatul de cristal de la Sydenham nu a fost doar o grădină botanică cu o coleţie
rară, nici un muzeu cu exponate reproduse după artefacte ale civilizaţiilor străvechi şi
capodopere istorice, nici o grădină cu fântâni arteziene asemănătoare celor de la
Versailles, nici doar sală de concerte, nici doar loc pentru spectacole, expoziţii,
conferinţe, cu săli pentru primele filme de cinematgrafie, loc pentru ascensiuni în
balon şi echilibrişti pe sârmă. A fost toate laolaltă. A fost un parc tematic sau, poate
un mall, pentru oameni din toate clasele sociale. Palatul de cristal de la Sydenham a
ars complet în noiembrie 1936.
Expoziţia mondială Paris, 1889
Expoziţia a fost organizată cu ocazia împliniriia 100 de ani de la Revoluţia Franceză.
Semnalul expoziţiei … sumbru coş de uzină, marele supozitor…
La galerie des Machines : 420 m lungime, 115 m adâncime, 43,5 m înălţime.

La galerie des Machines la Expoziţia Mondială Paris, 1889. Arhitect Charles Dutert, inginer
V. Contamin. Demolată în 1910.
Semnalul expoziţiei

Executia a început în 1887. Fundaţii de zidărie + chesoa-ne de oţel de 15 x 7 x


2m, umplute cu beton. Componente-le din fier forjat, de foarte multe tipuri diferite,
aveau găurile pentru bulonare date, iar execuţia era taât de precisă, încât la 50 de m
înălţime încă se potriveau toate.
Proiectul lui Gustave Eiffel: 1884-86. Înălţime: 302 m + 18 cm vara. Cea mai
înaltă structură până la acea dată fusese Obeliscul Whashington, de 169 m.
Terminarea: 31 martie 1889. Nici un om nu murise la construcţia turnului. A fost
proiectat să dureze 20 de ani.

Galerii comerciale şi magazine universale

Afiş caricatură : Gustave Eiffel cu turnul său şi Burlington Archades, Londra, 1818.
Gările – catedralele secolului 19.

Fie că e vorba despre gări, gări de metrou, cupole ale clădirilor reprezentative,
biserici gotice sau monumente în stil clasic grecesc (ca Basilique Madelaine sau
Walhalla), mariajul dintre faţadele istorice din stuc şi acoperişul metalic devine un
mariaj tipic seolului 19.

Central Station, New York

St. Pancras Station, London 1863-65. Proiectanţii R.M. Ordish şi W.H. Barlow îl
ajutaseră pe Joseph Praxton la Crystal Palace. Deschiderea arcelor metalice 73 m, pe o
lungime de 210 m şi o înălţime de 30 m – un record până la Galerie des machines (115 x 420
x 43,5 m). Grinzile cu zăbrele din fontă care susţin acoperişul sunt unite prin traverse aflate
sub peroane.
Pancras Station şi Midland Grand Hotel, arhitect Scott, 1868-74.
Staţia de metrou e ascunsă de hotel, care a fost proiectat ca manifest, pentru a demonstra
cum stilul gotic se poate adapta la cerinţe funcţionale.
America!

Carson, Scott and Pirie, fost Schlesinger & Mayer Department Store, Chicago,
arh. Louis Sullivan. 1899-1904

Fair Store, Chicago, în timpul construcţiei, în 1890. Wiliam Le Baron Jenney.