Arhitectura paleocrestina

Aparitia crestinismului si raspândirea acestuia pe teritoriul european nu

înseamna totodata si momentul de nastere al unei arhitecturi religioase adaptate noului
cult. Persecutiile la care au fost supusi vreme de trei veacuri adeptii lui Christos au
întârziat aparitia si definirea unor tipologii constructive adaptate noii credinte, pâna la
acceptarea si recunoasterea religiei crestine, adeptii acesteia fiind nevoiti sa se adune si
sa se roage în cladiri cu destinatii din cele mai diverse.
Momentul de cotitura l-a reprezentat batalia lui Constantin împotriva lui
Maxentiu. Legenda spune ca în ajunul luptei, Constantin a visat ca nu va obtine
izbânda decât sub semnul crucii; impresionat, viitorul împarat da ordin ca trupele sale
sa arboreze crucea. Constantin iese biruitor si în semn de recunostinta proclama
Edictul de la Milano, din 313, prin care crestinii capata drepturi egale cu practicantii
celorlalte religii din imperiu.
O data cu recunoasterea crestinismului si cu adoptarea acestuia ca religie
oficiala, principala preocupare a credinciosilor a devenit cautarea unui model optim
pentru construirea lacasului de cult. Întrucât numarul de credinciosi era în continua
crestere iar ceremonialul trebuia sa se desfasoare într-un spatiu închis, comunitatile
crestine aveau nevoie de o cladire vasta, în care sa poata intra un numar cât mai mare
de oameni. Singura structura care putea sa adaposteasca un numar mare de persoane si
care putea fi adaptata la cerintele ritualului crestin era bazilica, edificiu public roman
cu plan rectangular si împartit, pe directie longitudinala, în mai multe nave.
Bazilica crestina preia formele bazilicii profane pe care le adapteaza
functiunii religioase. În plan, bazilica crestina pastreaza forma rectangulara,
dezvoltarea pe una dintre directii si împartirea în mai multe nave (trei sau cinci),
separate între ele prin coloane. În sectiune, înaltimea navei centrale a bazilicii1
depaseste înaltimea navelor laterale astfel încât partea centrala a constructiei sa poata
fi luminata direct, cu ajutorul unor goluri amplasate la partea superioara. Acest tip de
sectiune se numestesectiune bazilicala.
Orientarea cardinala a primelor bazilici crestine nu s-a facut dupa o regula
anume; în multe cazuri cladirea era pur si simplu aliniata cu alte constructii importante
din jur, cum ar fi mormântul unui martir. Orientarea edificiilor de cult catre rasarit a
început sa se practice pe scara larga începând cu secolul al VIIIlea, si a devenit regula
abia în veacul al IXlea.
Bazilica paleocrestina capata cu timpul o structura arhitecturala complexa care
urmarea sa serveasca o functie liturgica (si sociala) precisa. Clasificarea comunitatii
religioase în grupuri diferite si necesitatea de a avea, pe durata serviciului religios, câte
un spatiu pentru fiecare dintre acestea a condus la conturarea unor zone aparte, bine
diferentiate. De exemplu neofitii, cei care nu erau înca botezati, trebuiau sa ramâna
afara din biserica deoarece numai credinciosii botezati aveau voie sa asiste la tot
ritualul religios. Dintre formele arhitecturale destinate celor carora nu le era permis sa
intre în zona unde se desfasura serviciul religios cel mai comun eraatriumul: un spatiu
larg, deschis, înconjurat de portice pe cel putin trei laturi. Sub Constantin, atriumul
bazilicii inspirat de cel al casei romane, s-a raspândit în bazinul Mediteranei, cu
exceptia Siriei si a Africii de nord. Porticele care înconjurau curtea formau un culoar
acoperit, continuu, care uneori se desfasura pe doua nivele. Partea superioara a
acestuia putea fi închisa cu zid plin sau putea fi deschisa catre spatiul central prin
arcade.
Nartexul sau vestibulul, situat la intrarea în edificiul religios propriu-zis putea
fi tratat fie sub forma unui amplu spatiu închis, fie sub forma unui portic. În cazul în
care biserica nu era dotata cu un atrium, neofitii se puteau adaposti în nartex; se pare
ca initial nartexul era spatiul special destinat penitentilor, care, asemenea celor
nebotezati, nu aveau dreptul sa intre în biserica. Cu timpul aceasta componenta devine
un simplu vestibul.
La interior, edificiul era divizat în nava principala sicolatera le separate între
ele de coloane sau de pilastri. Numarul total al navelor era impar si varia între unu si
cinci; sistemul tripartit a fost folosit cel mai des. La bazilicile paleocrestine navele erau
acoperite fie cu sarpanta aparenta fie cu plansee casetate, din lemn. În majoritatea
situatiilor separarea între nave se facea prin intermediul unor coloane care purtau
deasupra un sir de arce în plin cintru sau un antablament lat. Uneori coloanele
alterneaza cu pile de zidarie. La unele dintre monumente apar tribune saum atronee,
galerii destinate femeilor, amplasate deasupra navelor colaterale, care se deschideau
catre zona centrala prin goluri delimitate de coloane sau pilastri. Tribunele comunicau
cu nivelul inferior prin scari situate în nartex. Galeria avea latimea egala cu cea a navei
peste care era asezata dar avea înaltime mai mica decât aceasta.
La extremitatea opusa intrarii în cladire se afla transeptul2, o nava transversala
care separa corpul principal al bisericii de cor. Transeptul putea sa aiba lungimea egala
cu latimea bisericii, sau putea sa depaseasca latimea acesteia. În cea de-a doua situatie
biserica lua forma unui T sau a unei cruci care simboliza crucea lui Christos.
Corul era spatiul liturgic care cuprindea absida, altarul, scaunul episcopal,
scaunele pentru preoti,amv onul,capel ele sicr ipta. Era folosit exclusiv de catre clerici
pe durata slujbei. În unele cazuri corul era usor înaltat fata de cota generala a navelor.
Corul era înconjurat fie de balustrade fie de alte tipuri de închidere care asigurau
izolarea simbolica a zonei sacre. Altarul, punctul de maxim interes al bazilicii,
simboliza masa la care Iisus a luat Cina cea de Taina si care amintea de sacrificiul lui
Christos. Absida era elementul care închidea corul si biserica; în acest spatiu era
amplasatacatedra, scaunul episcopal. Cripta, situata sub cor, era locul unde se
adaposteau relicvele. La origine termenul desemna o încapere mica, rectangulara,
deasupra careia se construia altarul. În unele cazuri absida era flancata de alte doua
absidiolele denumitepasto forae. Pe lânga edificiul principal de cult, de o atentie
deosebita se bucurabaptister iile, cladiri cu caracter religios, destinate oficierii
botezului. Acest tip de constructii erau prezente în fiecare sediu episcopal3 si faceau
parte de obicei dintr-un complex ceva mai amplu. Baptisteriul comunica direct cu
bazilica; accesul în interior se facea pe doua intrari separate: unul dintre accese era
destinat crestinilor iar cel de-al doilea era pentru persoanele care urmau sa fie botezate.
În ceea ce priveste caracteristicile arhitecturale, baptisteriile erau cladiri de tip central.
Cel mai adesea planul era circular sau octogonal; centrul compozitiei era reprezentat
de un corp mai înalt, înconjurat de o galerie cu unul sau doua nivele. Volumul rezulta
din rotirea unei sectiuni bazilicale în jurul unui ax vertical. Componenta cea mai
importanta a baptisteriului era cuva baptismala, situata chiar în mijlocul constructiei.
Un loc însemnat în viata crestinilor din antichitate îl ocupa si arhitectura
funerara care se prezinta sub diferite forme. Cele mai cunoscute constructii funerare
crestine sunt catacombele, cimitire subterane sapate în tuf vulcanic, aparute în cea de-a
doua jumatate a secolului al IIlea. Primele catacombe aveau galerii înguste si limitate
ca întindere; în timp constructorii s-au încumetat sa sape culoare care formau
labirinturi complicate, pe mai multe nivele. Accesul în catacombe se facea pe o scara
care conducea în galeria principala; de-a lungul coridoarelor se aflau nise pentru
îngropaciune numitelocu li. Pentru familii sau anumite grupuri sociale erau sapate
camere funerare de dimensiuni mici, numitecubicula.Cubicula imita adesea arhitectura
locuintelor din epoca.
Începând cu secolul al IIIlea, o data cu cresterea numarului crestinilor,
catacombele au cunoscut o perioada de dezvoltare spectaculoasa. Vechile galerii au
fost largite cu coridoare secundare. Multa lume dorea sa-si afle somnul de veci lânga
mormântul vreunui martir asa ca în locul în care erau îngropati acestia apareau, cu
timpul, si multe alte morminte. De regula solutiile noi adoptate la constructia
catacombelor urmareau câstigul de spatiu.
Expresia cea mai înalta a arhitecturii funerare antice o reprezintam ausoleul.
Termenul de mausoleu vine de la mormântul monumental construit de catre regele
Mausolus la Halicarnas, între 377-353 î.ch. Ca si baptisteriile, mausoleele erau cladiri
circulare sau poligonale în plan, organizate în jurul unui centru. Corpul central avea
înaltime mai mare decât restul volumului si era înconjurat de o galerie cu unul sau
doua nivele. Uneori mausoleul era dotat cu o cripta în care se gasea mormântul
propriu-zis paleocrestina cunoaste doua tipuri distincte: tipul bazilical, si tipul central.
Tipul bazilical, preluat din arhitectura romana, este adaptat complexitatii ritualului
religios crestin; acest model care permitea construirea unor cladiri de dimensiuni mari,
sta la baza conformarii cladirii principale de cult care trebuia sa adaposteasca un
numar mare de credinciosi. Tipul central este adaptat la o serie de cladiri religioase de
dimensiuni reduse, cum ar fi baptisteriile si mausoleele. De obicei cladirile centrale
sunt legate de cultul martirilor si de comemorarea unor evenimente legate de patimile
lui Christos.