Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Este o compilaţie
improvizată, care se suprapune oarecum cu ceea ce am spus la curs.
Vreau să spun că este insuficient, incoerent în raport cu ceea ce se
pretinde de la un text scris, are un caracter oral. Este însă un suport,
care vă spune despre ceea ce a fost vorba la curs.
În continuarea acestor însemnări trebuie citite cărţi, eventual din
bibliografia recomandată.
Spiritul romantic
Romantismul ca stare de spirit dominantă în secolului al 19-lea, prefigurat încă din
secolul al 18-lea.
Curente cu natură romantică în arhitectură.
În ultimul sfert de secol 18, energii s-au acumulat şi, chiar în Franţa, bastionul clasicis-
mului a început să se destabilizeze. În-cepea era căutărilor. Se cautau criterii noi ale
arhitecturii şi noi forme pentru ele.
În cultură, spiritul întregii epoci s-a numit romantism.
În 1771 a fost numit inspector al salinelor din Lorraine şi Franche-Comté. În 1774 a fost
însărcinat să construiască o fabrică la Chaux, pentru modernizarea procedeului de
extracţie şi prelucrare a sării. El a propus un proiect megaloman – salinele şi colonia din
Chaux - care a fost totuşi aprobat de rege. Astfel a devenit şeful imensului şantier
teritorial Salinele regale de la Arc şi Senans, pentru care a devenit celebru mult după
moartea sa.
A avut o viziune arhitecturală foarte largă care, împreună cu contemporanul său Boullée,
l-a consacrat drept precursorul utopiştilor secolului al 19-lea – o tradiţie stabilizată în
secolul 20 de Tony Garnier. Tema acestei utopii: Arhitectura ca proiect social.
Ultimul şantier al lui Ledoux a fost cel al zidurilor de incintă ale Parisului, punctate cu
54 de pavilioane. Unul din ele este Rotonde de la Villette, în piaţa Stalingrad, Paris,
1784-87, una din aşa numitele Barrières de Paris, pentru care Ledoux a devenit în
preajma revoluţiei l‘architecte maudit (arhitectul blestemat).
Încă din 1773, el începuse să facă gravuri cu proiectele sale, pe care apoi le-a modificat
permanent, în acord cu evoluţia stilului şi concepţiilor lui vizionare. Pe când se afla în
închisoare, a început să lucreze la tratatul său L'Architecture considérée sous le rapport
de l'art, des mœurs et de la législation, în care a cuprins gravurile cu teatrul din
Besancon, fabricile din Arc-et-Senans şi oraşul Chaux . În timpul vieţii şi-a văzut pubicat
doar primul volum.
În locul celei tradiţionale, Ledoux a propus o altă structurare socială, şi anume pe
criteriul activităţilor economice. Despre sistemul economic avea de asemenea o teorie:
era un sistem ciclic continuu de producţie şi schimburi naturale. Arhitectura avea un rol
major în această socieetate: Ea nu mai reprezenta pretenţiile finanţatorului, ci activitatea
productivă pe care o adăpostea şi relevanţa ei socială. Ea se înscria în conceptul de
architecture parlante, sugerând eduxcaţia socială în spiritul muncii.
La Chaux, departe de lumea academică a Parisului, unde era în contact mai mult cu
chestiuni inginereşti, forestiere, de construcţii de canale, logistică şi organizare, a folosit
prilejul de a-şi realiza ideile nvatoare. Chaux, în viziunea lui Ledoux, era un fel de cité
ideale.
Clădirile erau monumente care simbolizau activitatea pe care o includeau.
Proiect pentru oraşul ideal Chaux, cuprinzând salinele Arc et Senans. 1774-1779
Étienne Louis Boullée 1728-1799
S-a născut la Paris, a studiat cu Jacques Francois Blondel, Germain Boffrand and Jean-
Laurent Le Geay. A cunoscut arhitectura clasicistă franceză din secolele 17 şi 18 şi
neoclasicismul care începuse să se dezvolte începând cu mijlocul secolului. A fost ales
membru al Academiei Regale de Arhitectură în 1762 şi a devenit arhitect şef la curtea lui
Friedrich al II-lea al Prusiei – un titlu extrem de onorabil. A proiectat o serie de case
particulare între 1762 - 1778, care, ca şi în cazul lui Ledoux, n-au rezistat în primul rând
revoluţiei franceze; supravieţuitori credibili enumeră Hôtel Alexandre şi Hôtel de
Brunoy, ambele la Paris. Împreună cu Claude Nicolas Ledoux, a fost una din
personalităţile cele mai influente ale arhitecturii neoclasice franceze. A fost teoretician şi
profesor la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele între 1778 – 1788. Dintre cei trei a fost
ceva mai echilibrat. Totuşi, era şi el unpătimaş, când liric, când revoltat, adesea poetic –
un adevărat spirit romantic. A crezut şi el în puterea demiurgică a arhitecturii şi în
atributele prometeice ale arhitectului. Opera lui e un exemplu de expresie romantică,
temperată totuşi de spirit raţionalist.
Era încă un om el epocii iluministe, un clasicist despărţit de decoraţie. Atunci a avut el
impactul cel mai mare, când şi-a elaborat stilul propriu, abstract-geometric, inspirat
totuşi de formele clasice. A renunţat la formele inflaţioniste ale vremii, considerându-le
asaltate de formaţiuni stilistice supraabundente. În schimb, şi-a expandat volumele la
dimensiuni uriaşe şi a utilizat colonade ample. Boullée a promovat ideea unei arhitecturi
care să-şi exprime elocvent scopul – cunoscută sub numele architecture parlante. Credea
într-o arhitectură a formelor saturate de semnificaţii, care astfel va ajunge la adevăr.
(Ideea avea să fie reluată la Academie des Beaux Arts la sfârşitul secolui 19.) Cea mai
remarcabilă lucrare a sa, vizionară, niciodată realizată, a fost Cenotaful pentru Newton, o
sferă cu diametrul de 150 m, aşezată pe un postament circular, plantat împrejur cu
chiparoşi.
Într-unul din manuscrisele lui, a fost găsit următorul pamflet, care descrie firea lui
dificilă:
‘You Artists who demand Justice, Awake! A clique has been formed in the Jury of the
Arts set up by the National Convention […] A kind of architectural lunatic, the seventy-
year-old Boullée is at the centre of it and has arranged everything to his advantage […]
and keep an eye on that humbug Ledoux and the smug charlatan Le Roy.’
‘Voi, artişti care vreţi dreptate, treziţi-vă! S-a format o clică în juriul Artelor creat de
către Convenţia Naţională. Un fel de lunatic al arhitecturii, septagenatul Boullée se află
în centru şi face aranjamente in avantajul lui. […] Şi staţi cu ochii pe impostorul de
Ledoux şi pe Le Roy, şarlatanul spilcuit.’
Constat că istoria, în mod aparent nedrept, ni-i prezintă pentru imaginaţia lor doar pe Boullée,
Ledoux şi Lequeu - două personalităţi celebre în epocă. Ne sunt necunoscuţi Louis Silvestre
Gasse şi Pierre Francois Leonard Fontaine şi probabil şi alţii. Proiectele lor ne indică însă
faptul că cei trei nu erau fenomene, ci se înscriau într-o modă a epocii.
Bucuriile evadării.
1. Evadarea în natură
Parcul englez a avut un rol în dezvoltarea ideilor despre libertatea formală şi iregular. Ele
au alimentat reacţia europenilor faţă de grădinile de tip Le Nôtre. S-a făcut proces
geometriei. Dorinţa era de a crea sentimente, stări şi impresii prin alte mijloace.
Întreaga emisferă nordică a Europei s-a simţit afină cu peisagistica engleză. Schloß
Linderhof, în Germania e un exemplu de evadare în decoruri naturale fabuloase.
Au fost create grădini paradisiace.
Au fost create chioşcuri, colibe, peşteri, izvoare, ruine… lungi alei cu trasee şi destinaţii
misterioase, care în final se dovedesc a fi locuri cu perspective spectaculoase.
Castelul Linderhof
Romantismul peisager diseminează în Europa. Ajunge şi în cercurile progresiste ale
contelui Guell, din care făcea parte protejatul său, Antoni Gaudi. Un exemplu este parcul
Guell, Barcelona.
2. Evadarea în pitorescul rustic este o altă formă romantică de evadare din oraşul
invadat de urâţenie şi impersonal.
Reluarea, în alte forme, a temei cottage-ului tradiţional exprimă lupta pentru liberalizarea
gândirii arhitecturale de formalismul răspândit de Italia şi Franţa.
De altfel, aceeaşi relaţie dintre conţinut şi formă pe care o descoperim la gravurile lui
Piranesi, o găsim la arhitectura romantică însăşi.
În ciuda primei impresii, starea romantică nu a fost niciodată incompatibilă cu ideea de
raţionalitate. Dimpotrivă, în arhitectură cel puţin , romantismul a adus în discuţie un alt
fel de raţionalitate. În fond, romantismul a fost primul veşmânt pe care l-a îmbrăcat
fenomenul raţionalist modern. Aşa se explică enunţul lui Baudelaire - Cine spune
romantism, spune artă modernă.
În arhitectură, repet, generic vorbind, raţionalitatea readuce în discuţie uitatele categorii
vitruviene - utilitas şi firmitas.
Arhitectura de tip clasic a fost esenţialmente statică. Ori momentul de criză a umanităţii survenit
în secolul 19. s-a manifestat printr-o stare dinamică, exact aşa cum era şi arhitectura gotică –
dinamică şi verticală.
John Nash, Brighton Pavilion, 1815-23. Opulentă reşedinţă regală pe malul oceanului
O veche construcţie existentă a fost complet remodelată de arhitectul John Nash pentru
prinţul regent care avea să devină regele George al IV-lea. În general, regii englezi erau
mai puţin extravaganţi, cu excepţia lui George al IV-lea. Marea lui follie a fost palatul
oriental de poveste, o construcţie cu ziduri crenelate şi minarete, făcut parcă pentru
Alladin. Aspectul său indian, dar şi cu arome islamice şi chinezeşti, apare straniu şi
inedit în paşnicul Brighton. Este unul dintre primele exemple de exotism în arhitectură,
apărut ca alternativă la Regency style, de factură clasicistă. Doar la interior regăsim
mobilier în stil Regency, completat cu chinezării.
De remarcat este faptul că Nash utilizează aici din plin elemente metalice. Totuşi, ele nu
apar vizibile decât în casa scării.
Sir Horace Walpole - conte de Orfod, fiu de prim ministru al Angliei, scriitor, politican,
văr cu amiralul Nelson, homosexual şi mai ales inovator în ale arhitecturii – a fost un
personaj extravagant. A cumpărat proprietatea Strawberry Hill, cu construcţia care se
afla pe ea, a imaginat şi a construit acest castel de basm, în care a îmbinat atât elemente
medievale, cât şi chinezeşti, apoi şi-a dedicat toată viaţa completării lui şi colecţionării
de tot felul de accesorii medievale.
Neuschwanstein castelul lui Ludwig al II-lea al Bavariei, construit în 1869, arhitect Eduard
Riedel.