Sunteți pe pagina 1din 13

Acesta nu este un curs redactat cu atenţia cuvenită.

Este o compilaţie
improvizată, care se suprapune oarecum cu ceea ce am spus la curs.
Vreau să spun că este insuficient, incoerent în raport cu ceea ce se
pretinde de la un text scris, are un caracter oral. Este însă un suport,
care vă spune despre ceea ce a fost vorba la curs.
În continuarea acestor însemnări trebuie citite cărţi, eventual din
bibliografia recomandată.

Spiritul romantic
Romantismul ca stare de spirit dominantă în secolului al 19-lea, prefigurat încă din
secolul al 18-lea.
Curente cu natură romantică în arhitectură.

"Cine spune romantism, spune artă modernă" (Baudelaire)

Romantismul, ca stare se spirit caracteristică epocii, este expresia tensiunii spirituale


determinate de revoluţiile burgheze şi zorii lumii capitaliste. În discursul despre arte, a
fost o reacţie la raţionalitatea excesivă a iluminismului. Poate fi interpretat ca o reacţie a
sentimentului faţă de raţiune.
În artă, el s-a manifestat într-o primă fază, ca o reacţie fie la clasicismul rigid şi lipsit de
fantezie, canonic, fie la frivolitatea rococoului, care atinsese un apogeu al
decorativismului. Romanticii au manifestat un caracter polemic faţă de clasicism, care
devenise dogmatic. Romantismul are deci un caracter anticanonic, eliberator.
Ca urmare, este caracterizat şi de aspiraţia la originalitate şi libertatea formelor. Întâlnim
frecvent iregularul.
Clasicismul aspira la descoperirea adevărurilor universale, căuta repere estetice fixe,
certitudini cu valabilitate globală şi eternă.

Ca reacţie, romantismul viza individualul, particularul, ineditul. Primul care a lansat


pledoaria pentru legitimitatea subiectivităţii a fost Claude Perrault.
Clasicismul viza frumuseţea văzută ca armonie, echilibru, seninătate, stabilitate, toate
acestea fundamentate pe simetrie, structura unitară şi alte legi în directă legătură cu
aparenţa. Categoriile estetice ale clasicismului fuseseră proporţiile, armonia, simetria,
euritmia, ritmul etc.
Pe ele romantismul se găsea plicticoase şi tocite. În locul lor a propus categorii estetice
noi ca tragicomicul, fantasticul, grotescul, exoticul, macabrul, bizarul, pateticul,
feericul, pitorescul. Romantismul respins simpla frumuseţe vizuală şi a revelat şi alte
valori, cu tendinţe de profunzime abisală, inedită, particularizatoare: caracterul,
atmosfera, expresivitatea. Romantismul viza caracterul propriu sau caracterul naţional,
văzut ca expresie a unor universuri profunde. Aceste afirmaţii sunt valabile în toate
artele. În arhitectură, teoreticienii raţionalişti (în fond şi ei pătrunşi de spiritul romantic
revoluţionar) combăteau estetismul şi aminteau insistent de categoriile pragmatice ale
arhitecturii (utilitas, firmitas, dimensiunea socială, economică etc.) Insistau, de
asemenea, pe concordanţa dintre toate aceste componente ale arhitecturii şi expresia ei
estetică.

De la Jean Jacques Rousseau, romantismul a preluat cultul naturii.


Iar sentimentul prevalent era dorul – Sehnsucht.
Starea romantică, în cultură în general şi în arhitectură în particular, poartă în sine
semnificaţia eliberării:
- de costrângerile normative ale clasicismului (proporţii “desprinse de greci din legile
naturii“),
- de excesele decorative ale barocului,
(acestea fiind considerate amândouă ca retorice, artificiale, ipocrite, ostentative,
universaliste şi plicticoase – în plus deplasate într-o societate din ce înce mai capitalistă
şi care făcea eforturi de a se democratiza.)
- de corsetele sociale (vezi influenţa iluministă în teatrul din Besencon al lui Ledoux),
- de dezumanizarea prefigurată deja de zorii societăţii preindustriale capitaliste.
Ca o contrareacţia la certitudinile doctrinei neoclasice, romanticii se refugiau în lumi
îndepărtate, în spaţiu, timp şi alte dimensiuni: în lumi exotice, natură fabuloasă, în trecut,
în mitologie, vis, lumi imaginate, pitorescul vieţii câmpeneşti. Astfel, primul val de
invazie a sentimentului, nonconformismului şi evadării din realitate a născut bizarerii,
fabulaţii gigantice şi teatrale, importuri exotice, extravaganţe.
A urmat etapa de căutare a raţionalităţii arhitecturii, utilizând limbajul istoricist – căci
altul încă nu se formase şi avea să se nască destul de greu.

Când romantismul şi-apierdut vocaţia libertăţii şi a început să-şi inventeze canoane, a


cedat stufoaselor cărări ale eclectismului.
Tot ca reacţie la şocanta realitate prozaică a vieţii în oraşul capitalismului timpuriu,
soluţiile arhitecturale propuse de romantism vizau raţionalitatea. Ea avea însă alte
înţelesuri acum, care depăşeau geometria compoziţiei şi alte criterii grafice, vizuale.
Raţionalitatea viza relaţia arhitecturii cu realitatea existenţială a individului şi cu
condiţiile naturale.
Soluţiile propuse vor fi studiate în arhitectură, sub numele curentelor consacrate – Arts
and Crafts, modele utopice, Garden City, Socialism Paternalist, Art Nouveau. Unele s-au
manifestat doar ca reacţii adverse, altele au avut oarece tendinţe de adaptare la noua
realitate. Toate stăteau însă sub semnul romantismului, ca stare de spirit dominantă în
sec. 19.

Simbolismul liric, demiurgic

În ultimul sfert de secol 18, energii s-au acumulat şi, chiar în Franţa, bastionul clasicis-
mului a început să se destabilizeze. În-cepea era căutărilor. Se cautau criterii noi ale
arhitecturii şi noi forme pentru ele.
În cultură, spiritul întregii epoci s-a numit romantism.

În imagine: Evadarea în lumi abstracte, geometrice, cu înţelesuri misterioase. Este o tendinţă


manifestată în Franţa, în perioada revoluţiei.
Claude Nicolas Ledoux, 1736-1806
Arhitect vizionar genial, scăpat cu greu de eşafod. Considerat la vremea lui drept un
exaltat, un megaloman dereglat, un om al extremelor. Studii la Academia lui Blondel
(1705-1774). A fost influenţat de clasicism, de Piranesi şi de romantismul englez. În
general, Ledoux este asemănat cu contemporanii lui Etienne-Louis Boullée şi Jean
Baptiste Rondelet. Toţi trei au fost contemporani cu Revoluţia Franceză din 1789, cu
“contractul social“ al lui Rousseau, marcaţi de iluminism şi de respectul faţă de
arhitectura clasică imprimată de Académie des Beaux Arts, dar au fost spirite originale şi
fanteziste. Simbolismul formelor lor trimit la asociaţie cu organizaţiile ezoterice.
În 1764 a fost numit arhitect-inginer al Apelor şi Pădurilor. Din această perioadă Ledoux
se va împărţi între şantierele lui din provincie şi clientela sa pariziană, pentru care
proiecta în stil pur clasicist.

În 1771 a fost numit inspector al salinelor din Lorraine şi Franche-Comté. În 1774 a fost
însărcinat să construiască o fabrică la Chaux, pentru modernizarea procedeului de
extracţie şi prelucrare a sării. El a propus un proiect megaloman – salinele şi colonia din
Chaux - care a fost totuşi aprobat de rege. Astfel a devenit şeful imensului şantier
teritorial Salinele regale de la Arc şi Senans, pentru care a devenit celebru mult după
moartea sa.
A avut o viziune arhitecturală foarte largă care, împreună cu contemporanul său Boullée,
l-a consacrat drept precursorul utopiştilor secolului al 19-lea – o tradiţie stabilizată în
secolul 20 de Tony Garnier. Tema acestei utopii: Arhitectura ca proiect social.
Ultimul şantier al lui Ledoux a fost cel al zidurilor de incintă ale Parisului, punctate cu
54 de pavilioane. Unul din ele este Rotonde de la Villette, în piaţa Stalingrad, Paris,
1784-87, una din aşa numitele Barrières de Paris, pentru care Ledoux a devenit în
preajma revoluţiei l‘architecte maudit (arhitectul blestemat).

Ledoux şă-a propus, cu un patos extraordinar, să desfiinţeze barierele sociale ierarhice


tradiţionale. Un exemplu este şi teatrul din Besencon, în care nu a respectat amplasarea
scaunelor în acord cu poziţiile sociale prestabilite, ci i-a aşezat pe toţi spectatorii cot la
cot, de-a valma. Sigur că a stârnit reacţii de indignare din partea nobilei aristocraţii.

Încă din 1773, el începuse să facă gravuri cu proiectele sale, pe care apoi le-a modificat
permanent, în acord cu evoluţia stilului şi concepţiilor lui vizionare. Pe când se afla în
închisoare, a început să lucreze la tratatul său L'Architecture considérée sous le rapport
de l'art, des mœurs et de la législation, în care a cuprins gravurile cu teatrul din
Besancon, fabricile din Arc-et-Senans şi oraşul Chaux . În timpul vieţii şi-a văzut pubicat
doar primul volum.
În locul celei tradiţionale, Ledoux a propus o altă structurare socială, şi anume pe
criteriul activităţilor economice. Despre sistemul economic avea de asemenea o teorie:
era un sistem ciclic continuu de producţie şi schimburi naturale. Arhitectura avea un rol
major în această socieetate: Ea nu mai reprezenta pretenţiile finanţatorului, ci activitatea
productivă pe care o adăpostea şi relevanţa ei socială. Ea se înscria în conceptul de
architecture parlante, sugerând eduxcaţia socială în spiritul muncii.

La Chaux, departe de lumea academică a Parisului, unde era în contact mai mult cu
chestiuni inginereşti, forestiere, de construcţii de canale, logistică şi organizare, a folosit
prilejul de a-şi realiza ideile nvatoare. Chaux, în viziunea lui Ledoux, era un fel de cité
ideale.
Clădirile erau monumente care simbolizau activitatea pe care o includeau.

Casa gărzilor de câmp, 1790

Casa directorului Apelor – casa conductă, prin care curgea râul

Proiect pentru oraşul ideal Chaux, cuprinzând salinele Arc et Senans. 1774-1779
Étienne Louis Boullée 1728-1799
S-a născut la Paris, a studiat cu Jacques Francois Blondel, Germain Boffrand and Jean-
Laurent Le Geay. A cunoscut arhitectura clasicistă franceză din secolele 17 şi 18 şi
neoclasicismul care începuse să se dezvolte începând cu mijlocul secolului. A fost ales
membru al Academiei Regale de Arhitectură în 1762 şi a devenit arhitect şef la curtea lui
Friedrich al II-lea al Prusiei – un titlu extrem de onorabil. A proiectat o serie de case
particulare între 1762 - 1778, care, ca şi în cazul lui Ledoux, n-au rezistat în primul rând
revoluţiei franceze; supravieţuitori credibili enumeră Hôtel Alexandre şi Hôtel de
Brunoy, ambele la Paris. Împreună cu Claude Nicolas Ledoux, a fost una din
personalităţile cele mai influente ale arhitecturii neoclasice franceze. A fost teoretician şi
profesor la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele între 1778 – 1788. Dintre cei trei a fost
ceva mai echilibrat. Totuşi, era şi el unpătimaş, când liric, când revoltat, adesea poetic –
un adevărat spirit romantic. A crezut şi el în puterea demiurgică a arhitecturii şi în
atributele prometeice ale arhitectului. Opera lui e un exemplu de expresie romantică,
temperată totuşi de spirit raţionalist.
Era încă un om el epocii iluministe, un clasicist despărţit de decoraţie. Atunci a avut el
impactul cel mai mare, când şi-a elaborat stilul propriu, abstract-geometric, inspirat
totuşi de formele clasice. A renunţat la formele inflaţioniste ale vremii, considerându-le
asaltate de formaţiuni stilistice supraabundente. În schimb, şi-a expandat volumele la
dimensiuni uriaşe şi a utilizat colonade ample. Boullée a promovat ideea unei arhitecturi
care să-şi exprime elocvent scopul – cunoscută sub numele architecture parlante. Credea
într-o arhitectură a formelor saturate de semnificaţii, care astfel va ajunge la adevăr.
(Ideea avea să fie reluată la Academie des Beaux Arts la sfârşitul secolui 19.) Cea mai
remarcabilă lucrare a sa, vizionară, niciodată realizată, a fost Cenotaful pentru Newton, o
sferă cu diametrul de 150 m, aşezată pe un postament circular, plantat împrejur cu
chiparoşi.

Bou llée, Cenotaful pentru Newton, 1784


Se pare că era un bun constructor, dar nu se ştie cum anume îşi imagina construirea
ccenotafului. După proiect s-au executat gravuriBoullée,
– cumalseII-lea
făceaproiect
atuncipentru
– careBiblioteca regelui,
au circulat
1785
intens în cercurile profesionale. Pasiunea lui Boullée pentru geometria grandioasă a făcut
să fie numit megaloman, dar şi vizionar. În proiectele lui, a studiat polarităţi, cum ar fi
lumina şi umbra, pe care le-a interpretat inovativ. Uitat, el a fost redescoperit abia în
secolul 20 şi suscită în continuare interes. Aldo Rossi susţinea că s-a lăsat influenţat de
Boullée în arhitectura lui.
Lucrarea teoretică a lui Boullée s-a numit “Architecture, essai sur l‘art“.

Jean Jacques Lequeu 1757-1825


Ledoux, Boullée şi Lequeu au fost vizionarii care au imaginat fantezii arhitectu-rale
neconstruibile, în preajma revoluţiei franceze. Lequeu a fost şi el un excentric, cel mai
nebun din galeria celor trei şi cel mai straniu. Spre deosebire de ceilalţi doi, el nu a
aprţinut însă niciodată breslei arhitecţilor. A lucrat ca desenator tehnic la Rouen, iar din
1779 la Paris, la Cadastru, la Şcoala Politehnică şi la Ministerul de Interne. Invenţiile
sale arhitecturale se caracterizează prin: faptul că suntcolorate şi faptul că motivele din
arhitecturile trecutului sunt atât dereinventate, încât aparţin mai mult visului decât unui
stil istoric determinat.
Lequeu a încercat să-şi prezinte lucrările la expoziţiile Salonului, dar a fost sistematic
respins. Mai târzu a încercat să-şi vândă lucrările prin poştă, în formă de publicitate prin
ziarele Parisului, dar nici aceste eforturi n-au avut succes. A ieşit la pensie în 1815, după
care imediat a publicat un inserat, în franceză şi engleză, în care afirma: ‘Mă retrag acum
din instituţiile în care n-am avut parte decât de nedreptate şi ingratitudine. Acum o să
mă dedic susţinerii altora.’ Şi alte scrieri ale sale trădează un temperament incomod,
irascibil şi certăreţ. Următarele ilustraţii au fost incluse în cele două tratate ale sale:
Architecture Civile şi
Nouvelle Méthode Appliqué aux Principes du Dessin.

Într-unul din manuscrisele lui, a fost găsit următorul pamflet, care descrie firea lui
dificilă:
‘You Artists who demand Justice, Awake! A clique has been formed in the Jury of the
Arts set up by the National Convention […] A kind of architectural lunatic, the seventy-
year-old Boullée is at the centre of it and has arranged everything to his advantage […]
and keep an eye on that humbug Ledoux and the smug charlatan Le Roy.’
‘Voi, artişti care vreţi dreptate, treziţi-vă! S-a format o clică în juriul Artelor creat de
către Convenţia Naţională. Un fel de lunatic al arhitecturii, septagenatul Boullée se află
în centru şi face aranjamente in avantajul lui. […] Şi staţi cu ochii pe impostorul de
Ledoux şi pe Le Roy, şarlatanul spilcuit.’

Constat că istoria, în mod aparent nedrept, ni-i prezintă pentru imaginaţia lor doar pe Boullée,
Ledoux şi Lequeu - două personalităţi celebre în epocă. Ne sunt necunoscuţi Louis Silvestre
Gasse şi Pierre Francois Leonard Fontaine şi probabil şi alţii. Proiectele lor ne indică însă
faptul că cei trei nu erau fenomene, ci se înscriau într-o modă a epocii.
Bucuriile evadării.
1. Evadarea în natură

John Constale, parcul unui castel în Anglia

Aici în varianta idilică, pastorală. Nu neapărat ca reacţie, ci ca expresie temperamentală


doar, această lume engleză e departe de artificialitatea formală şi artificialitatea
clasicismului francez.

Parcul englez a avut un rol în dezvoltarea ideilor despre libertatea formală şi iregular. Ele
au alimentat reacţia europenilor faţă de grădinile de tip Le Nôtre. S-a făcut proces
geometriei. Dorinţa era de a crea sentimente, stări şi impresii prin alte mijloace.
Întreaga emisferă nordică a Europei s-a simţit afină cu peisagistica engleză. Schloß
Linderhof, în Germania e un exemplu de evadare în decoruri naturale fabuloase.
Au fost create grădini paradisiace.
Au fost create chioşcuri, colibe, peşteri, izvoare, ruine… lungi alei cu trasee şi destinaţii
misterioase, care în final se dovedesc a fi locuri cu perspective spectaculoase.

Castelul Linderhof
Romantismul peisager diseminează în Europa. Ajunge şi în cercurile progresiste ale
contelui Guell, din care făcea parte protejatul său, Antoni Gaudi. Un exemplu este parcul
Guell, Barcelona.

2. Evadarea în pitorescul rustic este o altă formă romantică de evadare din oraşul
invadat de urâţenie şi impersonal.
Reluarea, în alte forme, a temei cottage-ului tradiţional exprimă lupta pentru liberalizarea
gândirii arhitecturale de formalismul răspândit de Italia şi Franţa.

3. Evadarea în istorie şi mitologie, topite în fantastic

Piranesi, pictorul ruinelor, simbol al nonconformismului romantic.


Giovanni Battista Piranesi, 1720-1778.
Latura raţionalistă a romantismului apare, paradoxal, cu claritate în gravurile lui Piranesi,
ca expresie a admiraţiei lui faţă de arhitectura romană. O preţuia pentru pragmatismul ei,
pentru primordialitaea utilului şi a relaţiei conceptuale directe cu tehnica de construcţie.
Exprimarea unui gând atât de realist îmbracă însă o formă originală, creatoare. Nu e o
copie a arhitecturii antice valoroase, ci o expresie creativă, care şi-a găsit o formă
percutantă.
Piranesi este un apostol al originalităţii creatoare.

De altfel, aceeaşi relaţie dintre conţinut şi formă pe care o descoperim la gravurile lui
Piranesi, o găsim la arhitectura romantică însăşi.
În ciuda primei impresii, starea romantică nu a fost niciodată incompatibilă cu ideea de
raţionalitate. Dimpotrivă, în arhitectură cel puţin , romantismul a adus în discuţie un alt
fel de raţionalitate. În fond, romantismul a fost primul veşmânt pe care l-a îmbrăcat
fenomenul raţionalist modern. Aşa se explică enunţul lui Baudelaire - Cine spune
romantism, spune artă modernă.
În arhitectură, repet, generic vorbind, raţionalitatea readuce în discuţie uitatele categorii
vitruviene - utilitas şi firmitas.

O arhitectură inventată, impregnată de simbolism literar. Scenografii alternative pentru


sentimente, stări şi impresii.

4. Evadarea în mitologia naţională

Richard Wagner, peştera lui Lohengrin

5. Evadarea în vis şi în fabulosul închipuit


Reveria era un antidot împotriva rigorii monotone şi lipsite de fantezie a
neopalladianismului, dar şi împotriva ostentaţiei baroce. Clasicismul, la început doar o
elegantă manifestare a gustului cultivat, devenise rigid şi tiranic. Cum să nu stârnească
reacţii contrare, vocea doctrinară care afirma: “A renunţa la imitarea antichităţii, fără a
o putea înlocui cu resursele viguroase de care numai grecii dispuneau, înseamnă a
renunţa la artă.“? Acest ideal clasicist a născut contrareacţii romantice. Au fost
provocări la căutare.
Căutare în lumea fanteziei. Semnificaţiile acestei lumi sunt simbolice, poetice, istorice.
Oricum, ele sunt evocatoare. Acesta e scopul, pe care de altfel îl enunţase Herder:
cunoaşterea lumii prin sentiment. De aceea, cade zidul între realitate şi ficţiune, între
trecut şi prezent, între aici şi aiurea.
Una din puţinele consecvenţe ale romantismului este astfel libertatea de a alege.

Arhitectura de tip clasic a fost esenţialmente statică. Ori momentul de criză a umanităţii survenit
în secolul 19. s-a manifestat printr-o stare dinamică, exact aşa cum era şi arhitectura gotică –
dinamică şi verticală.

6. Evadarea în lumi exotice, îndepărtate

John Nash, Brighton Pavilion, 1815-23. Opulentă reşedinţă regală pe malul oceanului
O veche construcţie existentă a fost complet remodelată de arhitectul John Nash pentru
prinţul regent care avea să devină regele George al IV-lea. În general, regii englezi erau
mai puţin extravaganţi, cu excepţia lui George al IV-lea. Marea lui follie a fost palatul
oriental de poveste, o construcţie cu ziduri crenelate şi minarete, făcut parcă pentru
Alladin. Aspectul său indian, dar şi cu arome islamice şi chinezeşti, apare straniu şi
inedit în paşnicul Brighton. Este unul dintre primele exemple de exotism în arhitectură,
apărut ca alternativă la Regency style, de factură clasicistă. Doar la interior regăsim
mobilier în stil Regency, completat cu chinezării.
De remarcat este faptul că Nash utilizează aici din plin elemente metalice. Totuşi, ele nu
apar vizibile decât în casa scării.

Alături de izvoare, stânci şi grote, ruinele, pavilioanele şi chioşcurile, exprimau noua


stare de spirit care desfiinţa regularitatea academică.

În secolul al 19-lea, lumea a început să circule, datorită noilor mijloace de transport –


trenul şi vapoarele cu abur. Destinaţiile cle mai îndepărtate cu care a venit în contact au
fost coloniile. Revelaţia trăită de artişti la contactul cu valori culturale necunoscute până
atunci ne e transmisă în toate artele – poezie, muzică, arhitectură. Apelul la astfel de
motive corepundea şi nevoii de refugiu în lumi iluzorii, şi dorinţei de originalitate, şi
aceleia de a crea atmosferă şi de a conferi locului un caracter aparte, de a avoca,
emoţiona, de a crea stări aparte.

7. Evadarea în trecutul de basm

Replica romantică: Castelul Straberry Hill

Sir Horace Walpole - conte de Orfod, fiu de prim ministru al Angliei, scriitor, politican,
văr cu amiralul Nelson, homosexual şi mai ales inovator în ale arhitecturii – a fost un
personaj extravagant. A cumpărat proprietatea Strawberry Hill, cu construcţia care se
afla pe ea, a imaginat şi a construit acest castel de basm, în care a îmbinat atât elemente
medievale, cât şi chinezeşti, apoi şi-a dedicat toată viaţa completării lui şi colecţionării
de tot felul de accesorii medievale.
Neuschwanstein castelul lui Ludwig al II-lea al Bavariei, construit în 1869, arhitect Eduard
Riedel.

În secolul al 19-lea, secolul eliberator, secolul căutărilor şi încercărilor, până la urmă


totul era posibil, în numele creaţiei descătuşate şi al nevoii de atmosferă evocatoare.
Neuschwanstein şi Hohenschwanstein (castelul tatălui său) sunt alăturate,
Hohenschwanstein fiind pe un deal vecin, mai jos.

Karl Friedrich Schinkel, ulei pe pânză

Natura nu e întotdeauna senină şi idilică. Ea poate fi dramatică şi tulburătoare. În


asociere cu evul mediu misterios, rezultă atmosfera onirică.