Curs 11 - Paradigme

Modernitatea vine odată cu conceptul de revoluție, de eliberare, de emancipare față de orice autoritate a
trecutului, a tradiției, autoritatea credinței, autoritatea puterii așa cum fusese înțeleasă în trecut. Eliberarea
de credință care se produce treptat în timp de 200 de ani la început apare la nivelul elitelor și apoi se
generalizează. Această emancipare face ca individul să rămână singur în fața lumii cu aceasta libertate
nou cucerită și este nevoit să se bazeze pe propria sa rațiune sau pe propria sensibilitate, pe propriile sale
percepții asupra lumii înconjurătoare. Această ruptură este vizibilă în filozofie după ce toată filozofia clasică
se baza pe unitate a spiritului, pe unitatea dintre rațiune și modul de a percepe lumea, sensibilitate. Încă de
la Aristotel apăruse această unitate. Calea cunoașterii este de la senzație către cunoașterea rațională. În
secolul 18 apare Kant care spune că nu este o legătură între cele două, că nu putem cunoaște realitatea
esențială cu ajutorul simțurilor. Cele două sunt complet izolate. Pentru cunoașterea rațională suntem dotați
intelectul nostru cu niște categorii apriorice între care cele mai importante sau spațiul, timpul și
cauzalitatea. Deci se realizează ruptura dintre rațiune și sensibilitate. Această structură se transpune în
limbajul arhitectural și apare o paradigmă a rațiunii care este multifațetată. În primul rând putem vedea
două fațete ale acestei paradigme raționale: o paradigmă structurală și o paradigmă a funcțiunii. Deci
accentul pe structură și funcțiune care fiecare se vor dezvolta mai departe. Vorbind despre paradigma
sensibilității, aici Jecques Lucan, un autor care s-a ocupat de istorie a compoziției și are o carte importantă
“Composition, Non-Composition” vorbește despre o paradigmă a neregularității care ține de sensibilitate.

Trebuie să luăm mai întâi aceste paradigme raționale care sunt paradigma structurală și cea funcțională.

Apropo de limbajul clasic, am vorbit despre logica lui gravitațională care este o logică structurală, dar ea
era subordonată esteticului în sensul în care legea gravitației era una din acele legi ale universului care
făcea parte eșafodajul ordinii cosmice. Acum însă dacă vorbim deja din secolul al 19-lea despre o
paradigmă structurală, e vorba despre concepere a structurii ca sursă a esteticului. Filosoful german
Schopenhauer spune de fapt că sursa esteticului este conflictul dintre rigiditate și gravitație, deci dintre
structura care asigură stabilitatea (firmitas) și legea gravitației - deci structura devine o sursă a esteticului și
logica tectonică este apreciată, este înțeleasă ca asigurând unitatea compoziții. Deci nu legile simetriei,
proporției mai sunt considerate în cadrul acestei paradigme regulile care asigură unitatea unei compoziții
arhitecturale, ci legi ale structurii, logica structurală. Și deci să începem în secolul al 19-lea deja prin a fi
apreciată logica structurală și a arhitecturii grecești ca echilibru al maselor dar mai ales logica goticului ca
echilibru de forțe.

Paradigme
Viollet-le-Duc este promotorul unei direcții în arhitectura secolului al 19-lea care se numește Raționalism
structural și promovează arhitectura gotică nu ca model formal ci ca principiu de organizare, de funcționare
pe baza acestui echilibru de forțe. Acest Raționalism structural, chiar dacă este teoretizat de Viollet-le-Duc
în arhitectură, este pus în practică în primul rând de către ingineri și de aceea vorbim despre arhitectura
inginerilor ca un capitol important în istoria arhitecturii moderne, în istoria arhitecturii secolului 19. Inginerii
sunt cei care experimentează noile materiale și structuri și ajută la aceasta evoluție spre modernitate a
limbajului arhitectural.

Deci această paradigmă structurală devine o paradigmă tehnologică ce va culmina cu arhitectura High-
Tech în perioada contemporană. Este vorba despre o exaltare a tehnologiei constructive pe care o vedem
încă de la această expoziție de la 1889 reprezentată, simbolizată perfect de către această construcție
tehnologică - Tour Eiffel - care a fost și păstrat și care a devenit și un simbol al Parisului.

Paradigme
Arhitecții încep să realizeze potențialul expresiv al noilor materiale și structuri. La biblioteca Sainte-
Genevieve realizată de Henri Labrouste, el are această îndrăzneață structură metalică la interior, foarte
bine adaptată programului modern de bibliotecă dar care contrastează foarte puternic cu exteriorul care
încă pare o construcție din zidarie portantă, o construcție istoricistă pentru că încă nu găsește și formula
unor forme arhitecturale pentru volumetrie și fațadă, forme arhitecturale care să și exprime structura. Dar
acest lucru se va întâmpla destul de repede și mai ales pentru programele de mare anvergură, pentru gări,
hale industriale, hale comerciale. În principal e vorba de schelet metalic și apoi și structura din beton armat.

Un deziderat legat de această paradigmă va fi dezideratul sincerității structurale, afișarea sinceră a

structurii și nu îmbrăcarea ei într-o aparentă structură tradițională așa cum procedează Labrouste la
biblioteca.
Trebuie să observăm că noul sistem, acest sistem modern, spre deosebire de sistemul limbajului clasic,
este un sistem deschis, limitele sunt desființate, devin transparente, penetrabile, un sistem ușor (Ideea de
lejeritate este legată de lume modernă, de lumea industrială care nu mai caută greutatea masei, ci
dimpotrivă economie de material și flexibilitatea și chiar efemeritatea pentru a facilita schimbările în timp) și
mai ales este un sistem neierarhizat deoarece structura aceasta permite o dezvoltare pe mai multe direcții
și este acentrică fiind de fapt o rețea, un grid.

Paradigme
Exaltarea structurii și a tehnologiei constructive se accentuează în secolul 20 când se realizează și noi
structuri și noi materiale foarte expresive care devin de fapt sursa formei arhitecturale, sursa expresivității
arhitecturale, culminând cu arhitectura Hightech.
Vom vedea însă că această paradigmă structurală se leagă și de paradigma organică, de paradigma
biologică.

Cealaltă paradigmă rațională este cea a raționalității funcționale, deci paradigma funcțiunii care va duce la
acest termen de “funcționalism”. O prima manifestare a acestei paradigme a functiunii este chiar din
secolul al 18-lea. A doua jumătate a secolului al 18-lea poate fi chiar considerată din toate punctele de
vedere ca început al modernității. Aceste planșe care sunt datorate lui Durand, profesor la școala
politehnică din Paris, fac parte dintr-un Breviar lecții de arhitectură destinate inginerilor pentru ca în secolul
al 18-lea se diferențiază meseria de inginer de cea de arhitect. Chiar dacă încă se bazează pe o
compoziție pe care o putem numi clasică cu simetrie pe o direcție sau două, chiar centralitate și sistem
închis, totuși sunt un exemplu de trecere la această paradigmă modernă a funcționalității pentru că el
vorbește despre utilitatea care trebuie asigurată de forma arhitecturală și adaptarea la noile programe. El
încă folosește sistemul ordinelor dar acesta își pierde acea dimensiune sacră, acea dimensiune
transcendentă care a fost valabilă de când s-au inventat ordinale de către greci și până în baroc inclusiv.

Paradigme
Ordinul clasic, ordonanța a continuat în secolele renașterii, manierismului și barocului să reprezinte acea
ordine dată de sus până când revoluțiile burgheze au ajuns să o desființeze și să o înlocuiască cu o nouă
ordine, cu una laică, cu una pragmatică. Deci vorbim despre această pierdere a dimensiunii transcendente
a ordinului clasic și de fapt și a arhitecturii care timp de milenii a fost o reflectare și o metaforă până la
urmă materializată a ordinii celeste.

Însă începuturile funcționalismului propriu-zis care să aibă și forme proprii de manifestare care nu mai
recurg la elemente de vocabular sau de sintaxă ale modelelor istorice este arhitectura Arts & Crafts. O
considerăm și începutul mișcării moderne. Începutul modernismului este de fapt începutul
funcționalismului.

Red House a lui Philip Webb, locuința lui William Morris (unul dintre inițiatorii mișcării Arts & Crafts) la care
apare această clară evidențiere a funcțiunilor în volume distincte, fiecare tinzând să ia forma funcțiunii
respective mai ales dacă ne gândim la casa scării, fiecare cu acoperișul său propriu, cu elementele simple,
în cazul de față ferestrele, adecvate funcțiunii respective, care nu mai adoptă planul simetric și axial al
reședințelor nobiliare care caută în primul rând reprezentarea, ci care se axează pe valori tipice pentru
burghezia consolidată din perioada victoriană.

Paradigme
Avem și episodul lui Sullivan și școala de la Chicago în această evoluție a paradigmei funcționale. Louis
Sullivan ilustrează foarte bine legătura dintre paradigma funcțională și paradigma organică, pentru că el
consideră faptul că un edificiu trebuie să funcționeze ca un organism viu într-o deplină unitate între formă,
structură și funcțiune. Deci și paradigma funcțională ca și cea structurală, însă pe alte criterii, se leagă de
altă paradigmă modernă și anume paradigma organicității.

Dar pentru funcționalitate și pentru această temă a exprimării sincere a funcțiunii în forma arhitecturală e
cazul să ne raportăm de la Arts & Crafts direct la Bauhaus pentru că aici se observă această articulare a
diverselor blocuri funcționale prin intermediul unor circulații verticale. Volumetria este mai complexă pentru
că și funcțiunea este mai complexă.
Școala Bauhaus ilustrează foarte bine acest sistem modern care se opune celui clasic pentru că este
neierarhizat, pentru că este centrifug, deschis spre exterior către toate aceste bare articulate și prin
caracterul liber care nu se bazează pe simetrie și axialitate. Toate aceste paradigme ale modernității se
leagă între ele, se întrepătrund și se suprapun. Paradigma funcțională se leagă nu numai de cea organică,
dar și de paradigma neregularității și paradigma elementaristă.

Paradigme
Tema sincerității funcționale este foarte importantă și iarăși ceea ce trebuie subliniat este că, deși la
Bauhaus nu se susține acest lucru foarte clar, însa Le Corbusier formulează ideea că forma justă, forma
perfect adaptată funcțiunii este automat frumoasă. Acest determinism al formei își are originea în secolul al
18-lea și este foarte bine reprezentat în funcționalismul promovat de Le Corbusier care ne propune de fapt
o subparadigma a celei funcționale anume paradigma mașinii. Mașina este adaptată perfect funcțiunii sale
și tot așa trebuie să fie și o clădire și prin acest lucru se obține frumosul arhitectural.

Asta se transpune în arhitectura anilor 20 – 30 pentru ceea ce propune Le Corbusier în gândirea clădirii ca
o caroserie cu organe libere la interior. Spre exemplu în această imagine este clădirea Mill Owners din
Amehdabad și în planul ei să văd aceste organe libere, lucru permis de fapt de planul liber, de sistemul
schelet. Deci organele libere sunt fie încăperi, spații, fie scări, circulație, ghene de instalații sau pur și
simplu stâlpi și pereți izolați. Trebuie să ne amintim și de raportul figură fond și inversarea acestui raport în
arhitectura modernismului secolului 20, când ceea ce era înainte figură, adică spațiul sau golurile devin
fond pe care se citesc plinurile.

Atât paradigma structurii cât și paradigma funcțiunii se leagă de paradigma biologică, o altă paradigmă a
modernității datorată fascinației pe care o dobândesc arhitecții pentru științele naturii din care se inspiră
pentru a descoperi sursele unui nou limbaj arhitectural. Această paradigmă biologică este valabilă pentru
secolul al 19-lea atât pentru structuri cât și pentru elementele de vocabular și pentru sintaxă în diverse
direcții care se leagă fie de paradigma structurală fie de cea a funcțiunii.

Paradigme
Viollet-le-Duc vede și el edificiul gotic ca pe un organ viu în care fiecare componentă își are rolul său. Deci
el se raportează în primul rând la structură, în timp ce Sullivan face legătura între structură și forma de
ansamblu a obiectului arhitectural chiar dacă la Sullivan nu apare acest mimesis, această reflectare
mimetică a formelor naturale cum întâlnim în alte cazuri.

Când am discutat despre sintaxa simplă am văzut că modelul biologic este preluat în unele variante ale
arhitecturii 1900 și anume Art Nouveaul franco-belgian, de asemenea Jugendtilul german și modernismul
lui Gaudi.

Aici este Sullivan care numai la scara ornamentului caută principiul de creștere, principiul de dezvoltare al
formei vii pe care îl descoperă în trasee geometrice, dar aceste trasee le îmbracă în forme organice, în
forme de inspirație vegetală. Deci este o compoziție organică ce se inspiră din modul de dezvoltare al
plantelor și care împrumută și formele acestora.

Paradigme
În schimb, FLW va păstra această idee geometrică de tip fractal și o va aplica în forme geometrice, nu în
forme organice. De aceea el vorbește despre compoziție organică chiar dacă la prima vedere organicitatea
arhitecturii lui nu este atât de evidentă. FLW ne învață că o compoziție arhitecturală nu mai este un sistem
în echilibru, o combinație de părți legate de ele prin relații matematice ci o compoziție arhitecturală este un
organism care se naște prin dezvoltarea unui principiu, a unei legi, a unei logici organice - Ceea ce
încercase și Sullivan la scara ornamentului dar FLW va trece la scara arhitecturală. El spune că arhitectura
trebuie să facă să crească o clădire plecând de la o temă, de la un motiv asemenea unui copac, asemenea
unei plante.

Jean Castex in cartea “FLW, Le printemps de la Prairie House” din 1985 dă acest exemplu foarte relevant
a ceea ce înseamnă dezvoltarea acelui lucru de la scara gramaticii ornamentale la aceea a gramaticii
arhitecturale. Trebuie să observăm modelul acestui dreptunghi, deci o figură rectangulară cu colțurile
reprezentate de niște pătrate pline, care apare in vitraliile de la Robie House.

Îl regăsim și la un set de birou cu călimara și pe urmă la scara obiectelor.

Acest motiv îl găsim apoi sub forma unor stâlpi care devin niște modele de transformări geometrice și
acești stâlpi devin colțurile unor module spațiale care se juxtapun care la rândul lor se articulează cu
module de același timp. Deci de la sintaxa simplă trece la sintaxa complexă pe baza aceluiași principiu
dovedind o foarte savantă dozare a complexității formelor și a dozării formei și a detaliilor.

Paradigme
Această paradigmă biologică exprimă un anumit tip de raționalitate, deci ține și de paradigma rațiunii dar
pe de altă parte, pentru că se raportează la natură și la formele libere ale naturii se leagă și de sensibilitate,
de paradigma sensibilității și deci putem să trecem prin această discuție a organicității de la raționalitate la
sensibilitate astfel ca să vedem care sunt paradigmele moderne născute din acest aspect al spiritului
uman, sensibilitatea.

Și deci putem vorbi despre o paradigmă a neregularității inspirate din natură inițial care se referă, nu la
raționalitatea naturii, la raționalitatea organică, ci se referă la libertatea formelor naturale. Deci această
paradigmă a neregularității este o paradigma a eliberării sau a libertății spațiale. Ea pornește de la natură și
se observă tendință spre eliberare a formei către natură încă din arhitectura și arta Rococo-ului, Rococoul
fiind excrescență a barocului și deci încă ținând de paradigma clasică, a ordinii cosmice, dar sensibilitatea
naturii se face simțită în interiorul acestui sistem clasic încă din primele decenii ale secolului al 18-lea sub
forma rococoului care dă dovadă de o nouă sensibilitate a naturii în contextul filozofiei senzualiste a epocii
și in contextul unei doctrine a plăcerii care va domina de fapt sec 18 pana la Revoluția Franceza.

Pe de altă parte, această sensibilitate a naturii ține și de mimesisul tradițional, de mimesisul clasic pentru
că se inspiră din formele naturale preferând asimetria. Barocul ne oferă niște forme care par organice,
curbe și contra curbe, dar continuă să mizeze pe simetrie. În schimb, rococoul, la scara decorului, ne
propune forme asimetrice asemănătoare structurilor pe care le întâlnim în natură.

Paradigme
În Rococo compoziția de ansamblu rămâne bazată pe ordine dar iată că apar aceste grațioase forme
asimetrice ale decorului. De fapt rococoul se bazează pe această nouă categorie estetica “grația”, acest
nou concep teoretizat de filozoful german Leibniz care este și teoretician al barocului și această grație se
leagă de fapt de grația divină, deci încă sub semnul ordinii cosmice și este înțeles acest concept ca o
perfecțiune a naturii continuată în artă. Deci grația desemnează o prelungire a naturii în arta și premerge
paradigma neregularității care ca paradigmă modernă are o primă manifestare în estetica pitorescului.

Pitorescul este o nouă categorie estetica, o categorie introdusă de modernitate în sensul înlocuirii
frumosului obiectiv, a frumosului absolut al clasicismului cu un frumos subiectiv. Deci este o nouă categorie
estetică pe care o putem observa inițial în pictură, de unde și denumirea de “pitoresc”. Primele semne ale
esteticii pitorescului apar în pictură secolului al 17-lea în fundalurile unor scene mitologice istorice, fundaluri
idilice ale picturilor lui Poussin.

Tot în secolul al 17-lea Claude Lorrain dă o și mai mare importanță fundalului, cadrului în care se petrec
scenele pe care le reprezintă.

Paradigme
Aceasta estetică se va transpune apoi în arta grădinilor mai întâi și apoi în arhitectură și chiar în urbanism.
Grădina engleză este cunoscută drept grădina pitorească sau parc romantic pentru că estetica pitorescului
premerge romantismul tocmai prin această sensibilitate subiectivă și prin opoziția față de rigoarea
clasicismului, prin renunțarea la regulile clasice și raportarea la natură și la evadarea lumii imaginare. Deci
compozițiile pitorești, inițial în arta grădinilor, mimează o dezordine naturală bazată pe asimetrie, pe
contrast și pe elemente surpriză. În plus apare un interes pentru ambient înțeles cu o dimensiune
evocatoare, nostalgică a unor lumi îndepărtate în timp și spațiu.

Spre exemplu vorbim în acest cadru al esteticii pitorescului despre atracția pentru ruine, pentru natura
sălbatică, virgină, pentru că modernitatea tinde de fapt spre origini. Fiindcă vrea să schimbe totul se
raportează la origini, deci la o natură virgină, primordială. Se raportează de asemenea la tradiții rurale,
vernaculare care sunt mai departe de civilizație și iarăși legate de această nostalgie a originilor.

Arhitectura preia și ea aceste principii ale pitorescului și de fapt sensibilitatea pitorescului. Apar și în
locuințe sau chiar ansambluri de tip cătun ansambluri care reproduc așezări rurale de mici dimensiuni încă
de la sfârșitul secolului al 18-lea. În această imagine este cătunul reginei Marie Antoinette “Le Hameau de
la Reine”.

Paradigme
Lui John Nash iîi datorăm modelul italienesc al vilelor cu caracter pitoresc care se inspiră dintr-un clasicism
vernacular non-savant al vilelor din Toscana în special așa cum este cazul vilei “Cronkhill”. Acest model nu
se raportează la modelul clasic canonic ci la interpretarea lui vernaculară din zona Toscanei.

Tot John Nash introduce estetica pitorescului și în urbanism. Adevărate peisaje urbane gândite ca
compoziții arhitecturale pitorești la scara orașului Londra. Ideea era aceea a unui traseu pitoresc, a unui
traseu variat cu arhitecturii variate.

Paradigme
Deci paradigma neregularității sau iregularității este o altă paradigmă a modernității începută cu această
estetică a pitorescului și care deschide calea spre sistemul deschis, spre sistemul neierarhizat centrifug și
dinamic al compoziției moderniste.

Putem sa subsumăm aceste caracteristici ale compoziției totuși unei alte paradigme pentru că nu e vorba
aici doar de neregularitate dar mai apare și o altă idee anume aceea a elementarismului, a descompunerii
formei în elementele sale primare și a recompunerilor după o regulă liberă. Deci vorbim despre paradigmă
elementaristă care este de fapt și ea o paradigmă a eliberării formei, a eliberării spațiului.
Dacă mergem la originile arhitecturii moderne, putem să ne uităm la unul dintre reprezentanții arhitecturii
vizionare și anume Claude-Nicolas Ledoux care este considerat promotorul unei autonomizări a formei
arhitecturale.
În imagine este una dintre numeroasele bariere ale Parisului realizate de Ledoux înainte de revoluția
franceză, înainte de 1789 și anume bariera La Rotonde de la Villette în care putem vedea diferența dintre
arhitectura clasicismului și a barocului care se bazează pe o continuă înlănțuire a formelor susținută și de
ordonanța clasică iar dacă ne uităm la această clădire putem vedea cum componentele ei nu se leagă.
Sunt volume izolate, juxtapuse care au o anumită autonomie în cadrul compoziției. În general arhitectura
vizionară tinde să reducă ansamblul la elemente simple cât mai apropiată de o geometrie elementară.

Există și o mulțime de proiecte nerealizate ale lui Ledoux. Aici este un exemplu de casă care tinde spre un
volum foarte simplu pe care sunt adăugate alte volume simple, cuburi peste cuburi, în continuare cu o
autonomie reciprocă. Deci cu Ledoux suntem la sfârșitul secolului 18 și vorbim despre această
elementarizare, această simplificare și descompunere a formei care renunță la acea vocație integratoare
specifică canonului clasic.

Paradigme
Mai departe, pe calea elementarizării trebuie să ne uităm la arhitectura Arts & Crafts și în continuare la
FLW și Bauhaus pentru că vorbim despre descompunerea volumului locuinței în barele articulate, deci în
volume dedicate diferitelor funcțiuni, spre deosebire de volumul unitar și integrat al locuințelor clasicizante.

La fel, vorbim de descompunere a formei și despre caracterul centrifug al compoziției arhitecturale și la

casele preeriei la FLW. De altfel la FLW putem observa și descompunerea volumului in elemente simple.
Volumul arhitectural practic nu mai este o cutie. Vorbim despre spargerea cutiei în elementele sale
componente și constatăm o izolare reciprocă și la scara elementelor simple nu doar la scara volumelor.

La această locuință de observă cum centrul este ocupat de un nucleu solid, un nucleu plastic care este
reprezentat de volumul șemineului adesea asociat cu scara care conduce la etaj. Deci în loc de rotonda lui
Palladio, în loc de acel spațiu central dominant, avem un nucleu plastic solid care arată că omul nu mai
este considerat centrul tuturor lucrurilor, centrul creației universului și nu mai este situat static în centru ci
este în continuă mișcare pentru ca formă arhitecturală are imprimantă o mișcare centrifugă.

Paradigme
Același lucru se observa și la funcționalismul promovat de Școala Bauhaus tot cu acest caracter centrifug
și importanța pe care o iau articulațiile care sunt reprezentate de circulații. De fapt această funcțiune
secundară pe care o reprezintă circulațiile capătă relevanță în modernitate. Toate aceste circulații verticale
până în baroc erau ascunse între pereți în case ale scării perfect izolate. Încetul cu încetul, având în vedere
faptul că evoluăm către modernitate, ele încep să se exprime liber și în spațiul exterior dar și în cel interior
și ajung chiar să devină nuclee ale compoziției.

Ideea elementarziării, a descompunerii în volume se citește până la scară urbană. Ansamblurile

arhitecturale nu mai sunt legate între ele ci se propune urbanismul liber. Se desființează strada coridor cu
clădirile perfect legate între ele într-o perfectă continuitate și de fapt se aruncă în aer ideea de oraș
tradițional. Deci avem la scara spațiului arhitectural acest plan deschis, acest spațiu continuu în care apare
și la scara arhitecturii sub forma planului liber. De asemenea aceeași descompunere se face și la scara
elementelor simple, descompunerea în suprafețe și linii cum am văzut la Neoplasticism.

Deci paradigma asta elementaristă se concretizează într-un principiu al descompunerii formei în elemente
simple, a deconstruirii și a dematerializării formei. Forma arhitecturală apare până la urmă desființată,
dematerializată, artiștii și arhitecții fiind atrași de informal, de lipsa unei logici a formei.

Paradigme
Acest lucru se vede foarte bine începând cu a doua jumătate a secolului al 19-lea în pictură pentru că de
fapt pictura premerge arhitectura în curajul descompunerii formei în elemente simple. În imagine este
manifestul impresionismului, pictura lui Claude Monet.

Acest curent poate fi văzut ca o apoteoză a realismului, un realism optic pentru că ajunge să reproducă
senzația luminoasă, corpusculii de lumină în care se descompune de fapt forma. Pe de altă parte,
impresionismul poate fi văzut și ca un început al acestei evoluții spre dematerializare și apoi spre informal
pentru că dacă ne apropiem foarte mult nu mai putem distinge formele.

Apoi ajungem la cubismul analitic. Aceasta este o pictură a lui Picasso care se numește “Poetul”. Forma
integră este descompusă și privită din diverse perspective ajungând să nu mai fie recunoscută, ajungând la
o compoziție abstractă și astfel este anunțată și apare pictura abstractă.

Paradigme
Efectele spațiale promovate de limbajul modernist trecut prin aceste paradigme care se suprapun și
întrepătrund, în special paradigma aceasta elementaristă, sunt clar opuse modelului clasic. Putem vorbi în
loc de efectul gravitațional care ține de echilibru al masei, de masivitate și greutate în arhitectura tradiției
clasice, la un efect care a fost numit un efect levitațional, un efect atectonic.

Deci avem efect gravitațional versus efect levitațional, efect de închidere versus efect de deschidere și
efect centripet versus efect centrifug.

Tendințele actuale sunt spre non compoziție, spre aformal sau antiformal. Deconstructivismul precum
constructivismul caută dinamismul formei dar este un dinamism cu efect de instabilitate care pare a fi
produs de un parazit care dizlocă forma. Sunt căutate aceste forme care sugerează informalul in
combinație cu forme cristaline și curbe.

Paradigme
Aceasta imagine reprezintă o structură moleculară microscopică - este un lanț proteic. Deci vorbim despre
această scară biologică, dar a microcosmosului care poate să inspire pe arhitecții din ziua de astăzi.

Deci avem și această tendință de a ne inspira din forme din microbiologie, din modul în care sunt generate
formele organice de asemenea inspirate din geometria fractală, de formele parametrice, formele care se
multiplică la infinit etc.

Exemple de arhitectură parametrică care generează această înlocuire a ideii de formă cu ideea de flux sau
de energie sau forță materializată in arhitectura.

Paradigme