RATIONALISMUL CARTEZIAN SI ARHITECTURA MODERNISTA

Gandirea moderna propriu-zisa a inceput in secolul al XVII-lea, preluand initiativele gandirii stiintifice filozofice a Renasterii. Ea a pornit de altfel, dintrun motiv foarte simplu: nevoia unei gandiri hotarate care sa se rupa de acele ramasite din epoca medievala ce au reusit sa supravietuiasca procesului renascentist, strecurandu-se pana n pragul epocii moderne. Acest sentiment de confruntare cu ramasitele medievale s-a manifestat in mod deosebit la cei doi mari intemeietori ai gandirii: Bacon si Descartes. Problema care sta de la inceput in fata ganditorilor moderni este aceea de a-l pune pe om in legatura cu natura, cunoasterea acesteia rezultand dintr-un mijloc de a dobori toate baricadele ce i se ridica in cale in viata. Astfel, rationalismul modern presupune ca ratiunea se afla doar in om si in manifestarile sale, eventual in natura inconjuratoare din care omul face parte si pe care omul o intelege cu ajutorul stiintei, care a gasit numitorul comun intre ratiunea omului si ceea a lumii, precum a spus si Kant: Natura se agita, numai omul face. De asemenea teoreticianul arhitecturii moderne, Le Corbuiser, se refera la natura ca la un agent pentru regenerarea morala a omenirii, capabila sa reaprinda valorile umanitare pierdute in societatea industrializata: Omul este un produs al naturii. El a fost creat tinand seama de legile naturii. Daca el este destul de constient de aceste legi, daca se supune acestora si isi armonizeaza viata cu fluxul perpetuu al anturii, atunci va obtine senzatia constienta a armoniei, care ii va fi benefica. Ganditorul a carui principii au stat la baza acestui rationalism este Descartes, prin celebrul sau citat: cogito ergo sum(cuget deci exist), a carui filozofie invata omul sa-si caute raspunsurile inlauntrul propriei fiinte. De aici, se pot sustrage cateva idei aplicabile conceptelor arhitecturale moderne care ating prin constructia lor formele curate care sunt considerate singurele adevaruri universale la care se poate ajunge prin gandirea logica. Cunoscut fiind faptul ca de-alungul timpului filosofia si arhitectura evolueaza incontestabil impreuna, putem spune ca odata cu aceasta forma de simplificare a gandirii pe care rationalismul modern l-a construit, arhitectura si-a dezvoltat propriile sale forme de expirmare in acord cu noua gandire.

Astfel rationalimul in arhitectura este regasit in diverse forme, in fuctie de spatiul cultural in care se dezvolta: in Franta prin Le Corbusier regasim rationalismul formal, in Germania prin Walter Gropius si scoala Bauhaus este rationalismul didactic, in America prin Frank Lloyd Wright este rationalismul organic, etc. Insa rationalismul si geometria nu sunt fixe. Aceste sunt produse ale unui anume spatiu geografic, istoric, cultural si chiar filozofic, acestea pierzandu-si valoarea si chiar fiind interpretate diferit daca ar fi transpuse in alte arii. Le Corbusier este deopotriva teoretician de arhitectura cat si arhitect, iar de-a lungul carierei sale acesta a emis mai multe teorii pe care le-a introdus in celebrele sale carti care astazi constituie biblia arhitecturii moderne. La randul sau, Corbusier este elevul lui Peter Brehens care are drept filozofie sa cucereasca lumea mecanici prin puterea formei artistice si a ordinii estetice. Aceste aspecte se gasesc si la Mies van de Rohe care de asemenea este invatacelul lui Peter Brehens. Totusi Corbusier este prin opera sa, cel care a reusit sa puna in lumina volumele, sa creeze o unitate de locuit tipizata si sa gandeasca un intregism de standarde de locuit generate de nevoile oamenilor. Pentru a reveni asupra aspectelor pe care rationalismul le prezinta in arhitectura merita mentionat si articolul lui Adolf Loos Ornament si crima in care acesta condamna folosirea ornamentului si indeamna catre noi cautari formale care sa raspunda unor nevoi rationale de locuit in primul rand. Modernismul in arhitectura a inceput in jurul anului 1900. Pana in 1940 aceste influente moderne sau consolidat si au devenit mai mult un stil international care a dominat modul de proiectare si construire a cladirilor dimp de cateva decenii in secolul al XIX-lea, cateva dintre caracteristiciile acesteia fiind: respingerea stilurilor istorice ca sursa a formei arhitecturale, adoptarea principiului conform caruia materialele si functia trebuie sa determine rezultatul, respingerea elementelor ornamentale, simplificarea formei prin eliminarea detaliilor lipsite de importanta, fiecare cladire trebuie sa aiba o structura clara, bine definita. Arhitectura moderna a fost propulsata de asemenea si de evolutia tehnologica si stiintifica, prin disponibilitatea unor serii de materiale de constructie noi: sticla(utilizata del mai des in fatade), otelul(utilizat in scheletul exterior), betonul si fierul(utilizate in scheletul interior). Dea asemenea,

planurile erau functionale si logice, cladirea raspunzand cat mai direct posibil nevoilor utilizatorului. Din perspectiva influentelor pe care rationalismul le are in arhitectura, exista parti ale sale care pot si considerate pozitive cum ar fi asigurarea unor conditii optime standardizate de locuri pe tot globul, insa exista si numeroase aspecte care privesc latura sa negativa. De exemplu, planul lui Corbusier pentru un oras cu 3 milioane de locuitori, al orasului conceput de la zero, Chandigarh, reprezinta prentu arhitectul contemporan si pentru criticii de specialitate o utopie intrucat nu este posibil ca standardizara si globalizarea sa mearga pana intr-acolo incat sa dirijeze modul de viata al oamenilor. Acest tip de gandire pare sa neglijeze personalitatea si cultura individului, supunandu-l unei egalitati cu alti semeni de ai sai, fapt care contravine poate si unor norme morale. Rationalismul propune un tip de constrangere care limtieaza proiectul de arhitectura si il transforma intr-un act pur mecanic, functionalist, departe de o frumusete estetica.Repetabilitatea unor elemente duce la o suprasaturare si chiar la epuizarea lor stiintifica. In concluzie, desi raitonalismul are in esenta sa intentii bune, care proclama ordinea si geometria spatiului, ideea ca spatialitatea, fie ea conseputa dinspre interior spre exterior(care porneste de la filozofia lu Descartes de a cauta raspunsurile in interiorul fiintei), este una care duce la limitarea expresiei formale.