Curs 10 - Efecte de ierarhie, delimitare, direcționare

Cursul trecut am rămas la modelul organic de a realiza arhitectură.

Modelul acesta organic reapare ca o reacție împotriva rigidității la care ajunge stilul internațional,
modernismul radical după al doilea război mondial. Deși acest modernism radical a pornit ca o eliberare a
formei arhitecturale, ajunge să se dogmatizeze, ajunge un stil uscat și lipsit de conținut după al doilea
război mondial și din nou apare această reacție a organicității, a formelor fluide, sculpturale, a îmbinărilor
continue, a muchiilor rotunjite sau a muchiilor absente.
Această tendință organicistă răzbate, se perpetuează în ultimele decenii ale secolului 20 și o regăsim și în
biomorfismul unor arhitecți precum Santiago Calatrava și Zaha Hadid ( forme fluide, forme ale forțelor,
forme ale fluxurilor dar e aceeași idee a unor articulații continue)

Aceasta este linia organicistă.

Pe de altă parte putem vorbi despre o altă linie a modernismului care încearcă să revoluționeze forma
arhitecturală și anume o tendință pe care putem să o numim elementaristă, de descompunere a formei.
Deci organicismul tinde spre unitate, continuitate, în timp ce tendință elementaristă tinde spre fragmentare,
spre descompunere în elemente simple, în elemente primare. Este o tendință pe care o putem observa la
nivelul sintaxei complexe de la sfârșitul secolului 18. Descompunerea în aceste elemente primare, cele mai
simple ale formei arhitecturale putem să ne gândim că începe la sfârșitul secolului 19 începutul secolului
20 cu unele ipostaze ale arhitecturii 1900 cum este Secessionul Vienez și cu FLW.

Efecte de ierarhie, delimitare, direcționare

În imagine este Palatul Stoclet din Bruxelles, operă a lui Josef Hoffmann reprezentant și chiar inițiator al
Secessionului Vienez.

Ce observăm foarte clar în această imagine este o tendință atectonică, ce contrazice tectonicitatea
arhitecturii clasice. Chiar dacă fațadele sunt îmbrăcată în marmură, modul în care toate suprafețele și toate
elementele sunt încadrate cu un chenar decorativ care se întoarce de pe verticală pe orizontală ne
sugerează un imens obiect decorativ și nu un obiect tectonic.
Se observă cum fiecare plan își are propria sa ramă, deci apare tendința aceasta a izolării reciproce a
elementelor simple, fiecare cu propriul sau ancadrament, cu propria sa ramă decorativă. Nu ne este
sugerată materialitatea zidului și materialitatea volumului. Deci îndepărtarea asta de realitatea tectonica
reprezintă un pas important spre dematerializarea forme arhitecturale despre care se vorbește în cazul
modernismului interbelic, în cazul stilului internațional. Deci un pas spre de materializare și spre
abstractizarea formei arhitecturale. Vorbim despre abstractizare în sensul în care dispare mimesisul, acea
reprezentare a naturii materialului și reprezentarea forței gravitaționale.

Efecte de ierarhie, delimitare, direcționare

La fel, o abstractizare a formei este observată la casele preeriei ale lui FLW care sunt realizate cu
aproximație între 1890 și 1910. Dacă ne uităm la toate exemplele de case ale preeriei putem observa faptul
că în mod foarte consecvent FLW folosește articulații negative în sensul că planele verticale și orizontale
nu se întâlnesc, nu se intersectează, sunt distanțate, sunt separate prin goluri.

La Robin House vedem cum streașina orizontală a acoperișului pare că plutește peste zidul vertical fiind
separate de registrul continuu al ferestrelor. Nu sunt încă ferestrele banda ale lui Le Corbusier dar este un
ștraif continuu cu ferestre separate prin montanți de zidărie dar cu sublinierea acestei orizontale a golului.

La interior nu se întâlnesc pereți ca la zidărie portantă, nu se întâlnesc în cruce sau în L sau in T. Niciun
colț nu este in L, adică o articulație pozitivă. Putem spune că există colțuri concave și trebuie să observăm
că nici măcar una din laturile colțului nu este continua. De multe ori apar colțuri absente în sensul în care
sunt colțuri reprezentate de ferestre de colț. Și pe direcția verticală și pe direcție orizontală, în mod foarte
consecvent FLW descompune formă, e vorba despre aceea spargere a cutiei care este specifică
arhitecturii moderniste. Spargerea cutiei în sine este descompunerea în elemente mai simple. Volumul este
descompus în elemente de suprafață și elemente liniare. În planuri să observa aceste elemente simple
care sunt autonome, care nu se întâlnesc ci sunt separate întotdeauna prin goluri.

Efecte de ierarhie, delimitare, direcționare

Mai târziu, la casa de la cascadă, se observă același procedeu sintactic atât în plan cât și în elevație unde
suprafețele orizontale ale teraselor în consolă sunt separate între ele, plutesc de fapt deasupra cascadei și
la fel trebuie să observăm cum este descompus și volumul nodului vertical care nu este un turn, nu este un
volumul paralelipipedic, ci este format din suprafețe distincte și izolarea reciprocă este accentuată și prin
materiale.

Această tendință elementaristă este dusă la extrem de către mișcarea de Stijl de către curentul
Neoplasticism. De fapt, neoplasicismul în arhitectură este influențat de FLW pentru că în 1908 este publicat
la Berlin o culegere cu imagini reprezentând casele preeriei care au o foarte mare influență și în primul
rând această mare influență se manifestă în Olanda în cadrul grupului De Stijl unde deja Mondrian inițiase
acest curent neoplasticist care în pictura tindea către căutarea fundamentelor realității, a elementelor
primare ale formei, suprafața și linia în tablourile sale care recurg doar la o grilă de culoare neagră
cuprinzând suprafețe rectangulare în cele trei culori primare sau alb sau negru.
In gruparea De Stijl există și arhitecți printre care și Theo Van Doesburg căruia ii aparține acest studiu
pentru un proiect arhitectural. Se văd suprafețele și volumul clar descompus și autonomia reciprocă a
suprafețelor accentuate prin culoare.

Efecte de ierarhie, delimitare, direcționare

 Celălalt arhitect important este Gerrit Rietveld care este autorul casei Schroder - un volum cubic explodat,
descompus și el în suprafețe verticale și orizontale, unele dintre ele chiar distanțate clar față de volumul
primar și de asemenea observăm și elemente lineare ale balustradelor metalice și ale unora dintre stâlpi.
Elementarziarea se observă și la interior unde suprafețe in culori specifice lui Mondrian izolează între ele
diversele suprafețe plane.

Mies Van der Rohe este unul dintre reprezentanții stilului internațional, a acestui modernism canonic care
duce mai departe influența avangardei neoplasticiste. Neoplasticiștii fac parte din gruparea avangardistă,
avangardele de la începutul secolului 20 fiind cele care își propun să demoleze complet tradiția, să facă
tabula rasa cu tradiția și să caute inovație, dar bineînțeles într-un spirit destul de nihilist care pe urmă este
temperat în cadrul modernismului sistematic, canonic al funcționalismului sau stilului internațional.
Mies în unele dintre lucrările sale din anii 20, din tinerețe, aplică și chiar duce mai departe izolarea aceasta
reciprocă a suprafețelor în linia lui FLW și a neoplasticistilor.

Acesta este un proiect de casă pentru o expoziție de la Berlin din 1931 dar înainte de acest proiect
realizează celebrul pavilion de la Barcelona. În cadrul acestei elementarizari a formei arhitecturale, forma
solidă devine figură și spațiul care până atunci în planul structură cu zidărie portantă era el figură, spațiul
devine fond. Elementele arhitecturale izolate, stâlpi, panouri, suprafețe verticale și orizontale se citesc ca
figuri pe fondul holului și la nivelul fațadei se întâmplă aceeași inversare a raportului.

Efecte de ierarhie, delimitare, direcționare

La Pavilionul de la Barcelona materialele diferite, texturile diferite accentuează separarea elementelor care
totuși se întâlnesc, cum este suprafața de acoperire orizontală care reazemă pe cele verticale și nu este
distanțată ca la FLW printr-un gol, dar în schimb diferă foarte clar materialele.
Ce este foarte interesant este că odată cu aceasta descompunere a formei în elemente primare aproape
că nu mai există diferență între sintaxa simplă și sintaxa complexă pentru că volumul de fapt nu mai există.
Volumele sunt realizate din elemente simple și combinațiile lor.

Putem spune că această tendință elementaristă, extremă până la urmă pentru limbajul arhitectural, se
regăsește în postmodernism într-una din direcțiile postmodernismului sau a perioadei postmoderne și
anume Deconstructivismul. Începând din anii 80, Peter Eisenmann ne propune o întreaga teorie a
deconstrucției într-un fel tot ca o reacție față de acel modernism congelat al stilului internațional postbelic
care devine o arhitectură seacă, o arhitectură de tip corporatistă care nu mai caută să inoveze și nici nu
transmite semnificații legate de timpul său.
O altă linie a deconstructivismului va miza pe fragmentarea formei - nu atât pe descompunerea ei în forme
mai simplă, cât pe fragmentare, pe dislocarea formei, pe discontinuitate. Tendința organicistă caută
continuitatea. Deconstructivismul de foarte multe ori, dar nu întotdeauna, caută discontinuitatea și
bineînțeles compoziții care să contrazică și regularitatea modernismului canonic și tradiția istorică cu
tendința spre echilibru și armonie pe care o știm din clasicism.

De multe ori în această arhitectură deconstructivistă întâlnim fragmentarea formei nu neapărat în forme
ortogonale, dar și în forme neortogonale, forme curbe. De foarte multe ori formele organice se combină în
Deconstructivism cu forme fațetate, cu forme cristaline într-o aparentă absență a regulilor. Deci combinații
de forme curbe și forme cristaline cu muchii ascuțite care putem spune că sugerează ca semnificație și
complexitatea și haosul vieții moderne.

Acestea au fost câteva exemple de sintaxă simplă pe care se bazează limbaje arhitecturale foarte
coerente.

Efecte de ierarhie, delimitare, direcționare

Mai departe, ultimul capitol de sinteză pentru acest curs dar și pentru noțiunile de istorie a arhitecturii de
până acum ar fi despre paradigmele limbajului arhitectural. Termenul “paradigmă” vine din limba greacă
unde paradigma înseamnă model. Paradigme erau de fapt ideile lui Platon sau esențele care erau copiate
și reflectate de către lucrurile, obiectele din realitatea concretă. Deci formele ideale care se aflau într-un
registru transcendent erau reflectate, erau copiate în cadrul unui prim mimesis de către realitatea concretă
și mai departe realitatea concretă pentru al doilea mimesis era reflectat în artă și arhitectură. Acele esențe
primordiale sunt numite paradigme pentru că ele sunt de fapt modele pentru lucrurile din realitate.
Paradigma deci înseamnă model și mai departe prin extensie înseamnă tipar. Când vorbim despre
paradigmele unei societăți, ale unei perioade, ale unui curent este vorba despre teme cheie, despre valori
emblematice, valori fundamentale pentru acele societăți, perioade sau curente.

Bineînțeles iarăși începem cu paradigma clasică. Paradigma clasică este de fapt paradigma ordinii
cosmice pentru că perioadele clasice, epocile clasice cred într-o ordine matematică a universului, cred într-
o raționalitate a universului pe care le transpun în formă arhitecturală. Deci paradigmă clasică este o
paradigmă a ordinii, a regularității care se bazează în primul rând pe ierarhie. Dintre relațiile acestea
sistemice sau sintactice dintre elementele unui întreg, clasicismul mizează pe ierarhie și întregul limbaj
clasic este un limbaj, un sistem ierarhizat iar dacă ne referim la diversele efecte sau expresii ale formelor,
vorbim despre un sistem echilibrat din punct de vedere gravitațional bazat pe echilibrul static care este
echilibrul maselor și al proporțiilor din punct de vedere al delimitări și direcționării. Ca delimitare, este un
sistem închis bazat pe forme închise și din punct de vedere al direcționării este un sistem static din punct
de vedere al absenții dinamismului, un sistem al formei stabile.

În primul rând ne referim la antichitatea clasică greco romană, apoi Renașterea cu prelungirea sa în
clasicismul baroc, de curte. De fapt Renașterea are ca posteritate în același ciclu al umanismului clasic
Renașterea târzie sau manierism -ul și barocul. Este o triadă care funcționează ca orice fenomen cultural
așa cum ne învață Hegel pe principiul teză, antiteză, sinteză. Teza este anunțată de renaștere, reacția de
antiteză este reprezentată de manierism și sinteza de către baroc. Același lucru îl putem observa și în
Antichitatea greco romană, în Antichitatea clasică când ciclul ternar este reprezentat de Grecia clasică ca
fiind teza, apoi Grecia elenistică care este reacția, antiteza și Roma care este sinteza. Acestea ar fi
principalele epoci clasice, după care, după baroc, urmează modernitatea la care observăm o multitudine de
acțiuni și reacțiuni, de teze și antiteze. Fiecare curent își creează propria sa reacție și în general
modernitatea estetică se caracterizează chiar și prin opoziția față de ea însăși atunci când începe să se
perceapă ca un fel de tradiție. Dar principalele epoci clasice sunt cele două anume antichitatea și ciclul
renașterii, după care tradiția clasică sigur că continuă să trăiască în special în neoclasicism și în diverse
preluări ale stilurilor clasice până astăzi inclusiv.

Revenind la ideea ordinii cosmice, întreaga arhitectură clasică se bazează pe ordin, pe ordonanță care
este un simbol al ordinii cosmice și era denumit în antichitate “cosmopoiesis” - un instrument de realizare
dar și de reprezentare a ordinii. Dimensiune sacră a ordinului pe care o recunosc operele clasice este dată
de faptul că reflectă ordinea divină și ordinea divină înseamnă proporționalitate, înseamnă toate aceste
reguli ale formei de simetrie, ritmul, repetiție, contrast pe care le constată în întregul Univers. Sunt reguli
care guvernează universul de fapt precum gravitația pe care o reproduce aceea logică gravitațională la
nivelul sintaxei simple.

Efecte de ierarhie, delimitare, direcționare

Acum să ne uităm la ce înseamnă fiecare dintre aceste caracteristici ale sistemului limbajului clasic –
ierarhia și toate efectele gravitaționale, direcționale și de delimitare.

La fiecare dintre ele vom vedea cum evoluează din Antichitate la Renaștere, mai departe în manierism și
baroc pentru a ajunge la paradigmele modernității.

Pentru o foarte bună înțelegere a modului în care evoluează gândirea clasică în cele trei faze ale ciclului de
teză, antiteză, sinteză, trebuie să vedem cum evoluează și reprezentarea unei teme iconografice foarte
dragă renașterii. Pentru că renașterea ca și antichitatea clasică crede în puterea rațiunii umane care este
parte a rațiunii divine, crede în puterea acesteia de a înțelege și controla universul. Atunci, pentru
renaștere, tema confruntării dintre David si Goliath este o temă emblematică, David fiind un simbol al
rațiunii umane și Goliath fiind un simbol al incontrolabilului, al haosului, al forțelor iraționale.
În sculptura renascentistă, tema luptei dintre David și Goliath este reprezentată în acest fel în momentul
Victoriei unde David este un adolescent fragil care cu toate acestea l-a doborât pe uriașul Goliath. Este
David de Bronz al lui Verrocchio.

La fel, David de Marmura a lui Donatello este tot un adolescent cu capul lui Goliath la picioare și David din
Bronz tot a lui Donatello la fel - renașterea deci - stăpânirea senină a acestui adevăr. Rațiunea umană
domină natura, domină forțele iraționale.

Efecte de ierarhie, delimitare, direcționare

David ale lui Michelangelo ilustrează manierism -ul. Manierism -ul descoperă contradicțiile, conflictele din
realitatea înconjurătoare și specifice condiției umane. Lupta dintre David și Goliath este reprezentată în
momentul dinaintea confruntării, în momentul în care Victoria este incertă, nu știe ce se va întâmpla iar
personajul este un tânăr în floarea vârstei dar care e tensionat, încordat, neliniștit. Figura, venele umflate
ale mâinii denotă tensiune. Manierism -ul este perioada în care, față de echilibrul, unitatea promovată de
viziunea renașterii, descoperă tensiunea, conflictul, dualitatea realității.

Și apoi vine sinteza barocă, sinteza conflictului manierist în acțiune. Aici îl avem pe David al lui Bernini. Aici
David este un bărbat matur, sigur pe el, reprezentat în plină acțiune. Deci momentul surprins este exact
acela al acțiunii dar David este sigur pe Victoria sa. Deci acesta este spiritul caracteristic celor trei perioade
care formează chipul clasic al renașterii. În lumina acestei evoluții trebuie să vedem ce se întâmplă cu
aspectele de ierarhie și tipurile de efecte ale formei specifice limbajului arhitectural al clasicismului.

Efecte de ierarhie, delimitare, direcționare

Efectele de ierarhie

În primul rând este vorba despre un sistem ierarhizat pentru că viziunea despre lume miza pe existența
unei ierarhii divine care este reflectată în ierarhia societății și mai departe ierarhia societății este reflectată
și în formă arhitecturală. Ideea ierarhiei se transpune în câmp orizontal în faptul că periferia este
subordonată centrului și tema spațiului central este fundamentală pentru arhitectură clasică, nu atât cea pe
care au inventat-o grecii cât pentru cea a renașterii. De ce? Pentru că în renaștere vorbim despre definiția
circulară, definiția lui Dumnezeu ca cerc. Există un învățat umanist anume Nicolaus Cusanus care
formulează în spiritul Neoplatonismului antic următoarea idee: Dumnezeu este un cerc al cărui centru este
pretutindeni și circumferință nicăieri. Deci Dumnezeu este omniprezent, este pretutindeni ca centru al lumii
și este nemărginit, infinit, circumferința acestui cerc fiind nicăieri și peste tot. ( In secolul 17 Pascal va
spune ca Universul este un cerc al cărui centru e pretutindeni și circumferință nicăieri ). Deci spațiul central
este legat de această ordine cosmică dominată de divinitate, mai ales spațiul central cu cupolă.

În câmp orizontal deci se transpune din arhitectura religioasă și in arhitectura laica aceasta idee a
dominației centrului și nu numai compozițiile arhitecturale dar și amplele compoziții urbanistice care țin de
palatele princiare, regale, imperiale se bazează pe centralizate și pe dominația clară a centrului.

În ceea ce privește privirea în trei dimensiuni, ierarhia se transpune într-o compoziție piramidală dominată
de zona centrală acoperită cu cupolă așa cum îl figurează perfect Villa Capra a lui Palladio. De fapt
Palladio reprezintă un apogeu al clasicismului, un apogeu care este și teoretizat în Tratatul său de
arhitectură ce reprezintă chiar un fel de un ghid pentru realizarea unor compoziției subordonate acestui
ideal clasic.

Efecte de ierarhie, delimitare, direcționare

Din punct de vedere al formei, din punct de vedere estetic al limbajului formal și nu neapărat al acestor
semnificații, aici este suma clasicismului. Avem un sistem piramidal și ierarhie reprezentată atât de
compoziția piramidală cât și de centralitate.

În manierism apare contrastul. Deci relația de complementaritate bazată pe această regulă a contrastului
devine unul dintre apanajele limbajului arhitectural.
Emblematic este exemplul bibliotecii Laurenziana a lui Michelangelo care exprimă nu numai contrastul dar
și complementaritatea între două elemente care sunt din punct de vedere spațial, din punct de vedere a
impactului asupra percepției noastre la fel de puternice. Deci apare nu doar contrastul dar apare și
dualitatea. Sunt aspecte specifice arhitecturii manieriste.

În suitele de spații, de elemente de compoziție percepute în succesiune apare ideea de contrast aici la Villa
Giulia cu alternanta dintre forme rectangulare și forme curbe, dintre forme spațiale volumetrice acoperite și
spații deschise. Ierarhia este înlocuită de complementaritate.

Efecte de ierarhie, delimitare, direcționare

Ideea de centru se păstrează în unele situații și în perioada manieristă dar apare o anumită reacție față de
centralitate. Ea se citește în primul rând în pictură. Pictura ilustrează foarte bine în renaștere prin
perspectiva centrală antropocentrismul drept concepția despre condiția omului – omul este în centrul
creației divine. Tema Cinei Cea de Taină așa cum este ea reprezentată de Leonardo are exact in centrul
de simetrie pe Hristos, deci o foarte bună ilustrare a omului în centrul creației divine.

Cina cea de taina a lui Tintoretto - El aparține renașterii târzii, manierismului și anunță chiar și barocul.
Observăm că figura lui Iisus este în axa mediană, în axa de simetrie verticală a tabloului dar nu mai este
punct de fugă și mai apar încă două centre: un centru este punctul accentuat prin masa apostolilor care se
pierde într-o negură unde bănuim că ar fi nereprezentabilul, adică Dumnezeu Tatăl înconjurat de acest alai
de îngeri. Al doilea centru este făclia luminoasa înconjurată de îngeri și ne putem gândi că ar fi al treilea
termen al Sfintei Treimi care este Sfântul Duh. Deci este o evoluție spre policentrism adică mai multe
centre de interes și în arhitectură mai multe centre ca în compoziția urbană.

Efecte de ierarhie, delimitare, direcționare

Trebuie să ne aducem aminte de planul de sistematizare al lui Sixt al cincilea din 1585 pentru orașul Roma
ca oraș sfânt. Acesta devine un oraș policentric cu mai multe centre de interes marcate prin edificii
importante, monumente, obeliscuri. Schema urbanistică propusă de Sixt al cincilea cu Domenico Fontana
în acest plan de la sfârșitul secolului 16 va sta la baza a numeroase compoziții urbane și arhitecturale din
secolul 17 al barocului dar și pentru orașul modern pentru că orașul nu mai este orașul medieval micuț
centrat pe piața catedralei ci este un oraș cu numeroase centru de interes așa cum sunt marile metropole.

Palatele din perioada barocă și al clasicismului baroc, întâi Versailles și apoi multe altele printre care și
Karlsruhe revin la ideea de centralitate dar înglobează și policentrismul manierist. Sunt mai multe centre de
interes în cazul palatului de la Karlsruhe. Centrul principal este chiar Palatul. Apar în parcul de grădină
diverse zone tratate ca centre și mai departe pe axa principală unde se dezvoltă orașul se poate observa
piața cea mai importantă a orașului și mai departe vedem multe altele care conduc spre alte centre
semnificative. Deci ideea ierarhizării bazate pe centralitate se situează acum într-un alt registru. Există
centralitatea dar și policentricitate pentru că barocul aduce o sinteză între perioadele anterioare.

Efecte de ierarhie, delimitare, direcționare

Mai departe dacă ne referim la expresia gravitațională, la efectele gravitaționale, am spus că discutăm
despre limbajul clasic ca despre un sistem aflat într-un echilibru static perfect bazat pe echilibrul
gravitațional.
Logica tectonică a ordinului clasic nu este teoretizată în toată teoria clasică, este însă subordonată în ideea
de echilibru static, de echilibru al maselor ca parte a armoniei universale, iar legea gravitațională este una
din legile care guvernează universul deci parte a acestei ordini pe care o reflectă limbajul clasic.
De asemenea, orizontalitatea pe care o preferă întreaga arhitectură clasică este o expresie a stabilității, a
echilibrului static perfect.

Am văzut când am discutat despre limbajul clasic data trecută despre ereziile manieriste, despre
încălcarea regulilor și de fapt încălcarea acestei logici gravitaționale a ordinului clasic. Am văzut spre
exemplu la Giulio Romano, unul din exponenții manierismului, cum elementele ordinului încalcă regulile.
Arhitrava frontonului este străpunsă de o cheie de arc ce îi distruge continuitate și deci ideea de stabilitate.
Nu mai există un triunghi nedeformabil, iar arhitrava majora este și ea întreruptă. Deci este foarte clară
aceasta erodare a încrederii în idealul clasic, în idealul renascentist care stă la baza viziunii despre lume.

La fel, la scară mai mare, la Palatul Massimo alle Colonne din Roma, echilibrul bazat pe registre orizontale
stabile este și aici contestat printr-un mare plin care unește mai multe registre și este bosat și nu este
fragmentat nici prin pilaștri, nici prin ordine, nici prin cornișe intermediare – deci este un mare plin care
apasă greu pe un parter destul de fragil și creează un efect descendent foarte puternic.

Efecte de ierarhie, delimitare, direcționare

În sfârșit barocul vine cu rezolvarea acestor contradicții manieriste într-o formă dinamică, o formă
pulsatorie care reprezintă un echilibru dinamic față de echilibrul static al renașterii clasice și față de
tensiunea statică manieristă. În manierism avem totuși un echilibru dar este unul tensionat, este o tensiune
statică. Barocul rezolvă prin mișcare într-un sistem unificator acest conflict manierist al maselor și al forțelor
și folosește ordinul clasic în sensul canonic, în sensul tradiției, dar îl aplică pe forme pulsatorii, pe suprafețe
ondulate sugerând o pulsație continuă, sugerând o fuziune a formelor și de asemenea o încredere în
capacitatea elementelor constructive și de fapt în capacitatea rațiunii umane de a stăpâni realitatea.

Trebuie să ne amintim și de invenția lui Borromini de inversare a volumelor ionice care se rulează de jos in
sus și care sugerează acel sentiment tonic triumfal care este specific barocului.
De fapt barocul, într-o perioadă dificilă, de crize continue, introduce ca o arta a contrareformei și arta a
absolutismului monarhic certitudinea și încearcă să redea încrederea oamenilor în sistemul care îi
guvernează, inclusiv în sistemul religios al perioadei.

Efecte de ierarhie, delimitare, direcționare

În ceea ce privește Efectul de direcționare

Vorbim despre un sistem static de stabilitate perfectă a formei, de un echilibru spațial care se datorează în
mare parte preferinței pentru centralitate și pentru formele geometrice regulate, simetrice pe cât posibil pe
două direcții. Așa cum Bramante a propus pentru planul refacerii bisericii Sfântul Petru din Roma.

La fel, compozițiile perioadei, compozițiile renașterii ajunse la apogeu, chiar dacă este vorba de arhitectura
laică, mizează pe două axe de simetrie între cele mai multe cazuri și pe această extraordinară stabilitate a
formei care se traduce și într-o definiție clară a unor forme regulate.

Efecte de ierarhie, delimitare, direcționare

La scara spațiilor urbane vorbim despre aceeași stabilitate a formei, despre forme închise, simetrice.
Piețele de cele mai multe ori caută să aibă forme ordonate, regulate cu axele marcate prin elemente de
mobilier urban. În Italia renascentistă, pentru că orașele se dezvoltaseră mai devreme, sunt amenajate și
remodelate piețe din perioada medievală. În schimb, la nord de Alpi, în cadrul monarhiei franceze apar
piețe nou create, de la zero, așa numitele piețe regale care au toate forme regulate pe cât posibil simetrice
pe două direcții.

Manierismul în schimb caută de regulă, dacă vorbim despre direcționare, spații orientate cu predilecție
după o anumită direcție și apoi puse în contrast. În cazul Massimo alle Colonne trebuie să observăm
vestibulul și gangul de acces care sunt spații tensionate, spații care par comprimate sau alungite după o
anumită direcție. Este o expresie a acestei tensiuni pe care perioada respectivă o descoperă.

Efecte de ierarhie, delimitare, direcționare

Barocul și aici rezolva tensiunea manieristă într-o dinamică pulsatorie. Chiar dacă spațiul este unul central,
chiar dacă are o formă regulată pe cel puțin două direcții, această formă funcționează cu alte spații, de
asemenea are un contur ondulat, deci apare ideea aceasta de pulsației. Chiar și atunci când spațiul este
nedirecționat este tot o formă de dinamism.

Barocul preferă însă de cele mai multe ori elipsa, deci o combinație între spațiul central și spațiul
longitudinal. Este un spațiu central orientat. Elipsa este foarte îndrăgită în perioada barocă. O întâlnim în
fiecare spațiu major sau spațiu unic cum sunt mai multe biserici de la Roma spre exemplu sau o întâlnim în
diverse combinații ca în această biserică anume Vierzehnheiligen al cărei traseu regulator, atât în planul
pavimentului cât și în planul plafonului este compus din elipse juxtapuse sau intersectate.

Efecte de ierarhie, delimitare, direcționare

Efectul de delimitare

În ceea ce privește efectul de delimitare, limbajul clasic este un sistem închis și se bazează pe forme
geometrice regulate, închise, perfect controlabile și perfect inteligibile. Forma închisă este întotdeauna clar
definită prin colțuri puternice. Ranforsarea contururilor este un element care dă definiția unei forme și care
îi dă stabilitate.

La scară urbanistică revenim la piețele ordonate, regulate de formă închisă, închise de fronturi pe cât
posibil continue cum sunt piețele regale franceze. Aici este Place Vendome. Sistemul acesta închis ascultă
de fapt de regula formulată de Alberti în Tratatul său conform căreia o compoziție arhitecturală formează
un întreg la care nu se poate adăuga și nu se poate scoate nimic fără a dăuna unității ansamblului - deci
avem ideea de unitate, de închidere și stabilitate.

Efecte de ierarhie, delimitare, direcționare

Ce se întâmplă în manierism cu aceasta forma închisă?
Am văzut la Villa Capra că există în continuare această idee a unei forme perfecte încadrate într-un pătrat
dar tot Palladio ne propune la alte vile ale sale și o deschidere pe o direcție preferențială. Acesta este un
aspect specific manierismului. Apare o deschidere pe o direcție printr-o axă care nu duce spre infinit ca la
Versailles ( baroc ), este o axa finită, dar ne propune o expansiune a spațiului, o comunicare între clădire și
exterior prin intermediul acestei axe.

Și de asemenea apar în alte exemple extensii pe acea axă preferențială cu adevărat spectaculoase spre
exemplu la Villa d’Este de la Tivoli cu o axă intersectată de axe secundare, o axă însă marcată de jocuri de
apă, de o succesiune de bazine care conduce către ieșirea din domeniu.

Un alt exemplu mai puțin cunoscut este Villa Lante de la Bagnaia datorata lui Vignola. Axa este
reprezentată de un curs de apă ce figurează un fel de evoluție de la natură la civilizație. Este un fel de
imagine a lumii sau de imagine a devenirii pentru că acel curs de apă pornește dintr-un bazin, continua prin
forme șerpuite, apoi formele devin din ce în ce mai riguroase geometric în bazinele și canalele care
urmează și în final ajunge la poarta care duce spre o stradă din oraș și strada din oraș duce spre strada
Primăriei, deci de la natura sălbatică la civilizație. Un alt lucru foarte interesant la Bagnaia este că vila
propriu-zisă este fragmentată in doua corpuri laterale. Deci iată că nu vila, nu construitul este piesa
principală, ci cursul de apă, natura.

Efecte de ierarhie, delimitare, direcționare

Să nu uităm că Renașterea târzie convențional este considerată ca ocupând ultimele 3/4 ale secolului 16.
Renașterea la apogeu și faza clasică a renașterii durează doar primul sfert din 1500 până în 1527 când
Roma cade din nou sub loviturile și sub asediul trupelor lui Carol Quintul, împărat al Austriei și rege al
Spaniei, aliat cu regii Franței. Deci Roma cade din nou și acest an 1527 este perceput în Italia ca o nouă
cădere a Romei. Aceasta este reperul pentru dezintegrarea idealurilor renașterii și de fapt pentru începutul
perioadei manieriste. Dar este în același timp și perioada în care Copernicus emite și publică teoria
Heliocentrista, deci toată ideea antropocentrismului, a omului și respectiv a Pământului în centrul
universului este contrazisă. Această cădere de pe piedestal a omului din centrul creației divine se
transpune și în forma arhitecturală. Până atunci clădirea Palatului sau a vilei era piesa principală în
compoziția de ansamblu a unui domeniu cu un parc sau cu o grădină, ori la Bagnaia vila este fragmentată.

Și Villa Giulia se dezvoltă după această axă care guvernează o compoziție altfel neierarhizată. Nu există o
dominanță clară a corpului mai mare dar dominanta este această axă căreia i se subordonează
succesiunea de spații și volume.

Efecte de ierarhie, delimitare, direcționare

În baroc și în clasicismul baroc francez vedem iarăși cum spațiile sunt ordonate după axe dar de data asta
avem o deschidere multi direcțională. Tridentul este o deschidere pe mai multe direcții, pe mai multe axe și
de asemenea o deschidere spre infinit. Axa grădinii de la Versailles este o axă a infinitului precum și axa
de la Caserta in Napoli și aceeași idee guvernează precum la Versailles axa de trident care conduc către
palat pe o parte și către infinit pe de alta parte. Suntem aici in secolul 17, după ce la 1600 Giordano Bruno
a fost ars pe rug pentru ca a afirmat infinitatea lumilor, infinitatea Universului.

Și barocul ca și manierismul rămân sub incidența aceleiași încrederi, aceleiași credințe în ordinea cosmică
a universului. Chiar marii savanți precum Galileo Galilei, Isaac Newton, Copernicus, Giordano Bruno - cei
care sunt creatorii modernității în științei și ai revoluției epistemologice a modernității, sunt în continuare
oamenii profund credincioși și fiecare descoperire nu contrazice, ci dimpotrivă afirmă credința în această
ordine divină. De fapt tot acest ciclu de renaștere, manierism, baroc mizează pe ordin care are
dimensiunea transcendentă, dimensiunea sacră de reprezentare a ordinii divine. Sigur, în sânul barocului
mai ales apare sâmburele reacției împotriva acestei credințe, un sâmbure pe care în arhitectură îl găsim la
Claude Perrault, sâmburele relativismului, sâmburele subiectivismului. Claude Perrault În Tratatul sau de
arhitectură afirmă faptul că proporțiile clasice care erau considerate sacre și inspirate de proporțiile ideale
ale corpului uman stabilite de voința divină de fapt nu sunt sacre. Nouă ni se par perfecte pentru că ne-am
obișnuit cu ele, pentru că au fost folosite și că frumosul proporțiilor este din această cauză un frumos
relativ, arbitrar. Perrault recunoaște că există un frumos absolut care este frumosul dat de textură
materialelor sau de execuție și pe care îl numește frumos pozitiv, dar proporțiile sunt relative. Frumusețea
izvorâtă din armonia proporțiilor este relativă și se poate inventa un sistem sau sisteme de rapoarte la fel
de frumoase ca cele consacrate deja. Deci deja în secolul 17, în secolul barocului și al clasicismului baroc
apare relativismul și subiectivismul tipic modern. Dar modernitatea se consideră din toate punctele de
vedere că debutează în a doua jumătate a secolului al 18-lea și treptat se pierde această dimensiune
transcendentă a proporțiilor clasice, a ordinului clasic și de fapt a arhitecturii care reflectă o ordine dată de
sus.
Această pierdere a dimensiunii transcendente, această desacralizare a arhitecturii se petrece în paralel cu
erodarea credinței religioase. Se povestește faptul că Laplace, unul dintre cei care formulează o ipoteză
importantă despre creația lumii, când el îi prezintă această ipoteză lui Napoleon Bonaparte, Napoleon îl
întreabă unde este Dumnezeu în toată această poveste, iar Laplace ii răspunde “nu am avut nevoie de
aceasta ipoteză”. Deci iată că la 1800 Dumnezeu deja devine o ipoteză și asta pentru că modernitatea vine
tocmai cu ideea emancipării omului față de orice autoritate. Aceasta emancipare, aceasta eliberare se va
citi și în forma și compoziția arhitecturală.

Efecte de ierarhie, delimitare, direcționare