Lectia 1

DELIMITĂRI CONCEPTUALE

1. Relaţia conceptuală dintre „drepturi” şi „libertăţi”

2. Relaţia conceptuală dintre „drepturile omului” şi „drepturile cetăţeanului”
3. Definirea „drepturilor fundamentale ale omului” şi caracteristicile acestora
4. Corelaţia dintre interesul social general şi drepturile fundamentale ale omului

1. Relaţia conceptuală dintre „drepturi” şi „libertăţi”

Drepturile omului constituie, în viaţa omenirii, o preocupare veche şi cu profundă rezonanţă în

fiecare epocă istorică. În condiţiile actuale, respectarea drepturilor omului apare tot mai mult
ca fiind unul dintre factorii de supravieţuire a omenirii.
Consacrarea conceptului de „drepturi fundamentale ale omului” reprezintă rezultatul unui
îndelungat proces evolutiv, în cursul căruia ideea respectului pentru drepturile omului a depăşit
concepţiile anacronice sau totalitare, care se opuneau recunoaşterii egalităţii oamenilor şi ideii
de respect al drepturilor omului.
Pe plan conceptual, atât în documentele internaţionale, cât şi în actele normativ-juridice
interne sunt utilizate, de regulă, două noţiuni – “drepturi” şi “libertăţi” – sau se vorbeşte dspre
“dreptul la libertate”, fără a se oferi indicii pentru diferenţierea lor.
De asemenea, în lucrările de specialitate se utilizează o terminologie diferită, unii autori
vorbind de “drepturi ale omului”, alţii de “libertăţi publice”, iar alţii de “drepturi ale omului şi
cetăţeanului”.
Noţiunea de “drepturi” este utilizată, în mod constant, pentru a desemna drepturile omului în
general, în timp ce sintagma “libertăţi publice” este utilizată pentru a desemna drepturile
cetăţeanului. Astfel, unii autori consideră că “drepturile omului” şi “libertăţile publice” nu au
acelaşi conţinut .
Aceste două concepte sunt general diferenţiate, susţinându-se că “drepturile omului” sunt
inerente naturii umane, întrucât ele se situează în afara şi deasupra dreptului pozitiv, având o
natură transcendentală. Potrivit concepţiei dreptului natural ele sunt considerate universale,
imuabile, imprescriptibile şi inalienabile .
Spre deosebire de acestea, “libertăţile publice” sunt considerate prerogative recunoscute şi
garantate juridic, situându-se deci, pe planul dreptului pozitiv. Ele asigură securitatea
individului, constituind adevărate „creanţe” ale acestuia faţă de stat.
Mergând pe această linie de idei, Georges Burdeau califica drepturile omului ca “prerogative
abstracte” recunoscute naturii umane, iar “libertăţile publice” ca “prerogative efective”
susceptibile de realizare .
Distincţia dintre “drepturile omului” şi “libertăţile publice”, care îşi avea o oarecare acoperire
realitate până la crearea garanţiilor juridice ale drepturilor omului, este astăzi depăşită în
multe privinţe. În primul rând, prin aceea că drepturile omului prevăzute în documentele
internaţionale pot şi sunt apărate prin intermediul unor organisme noi, create pe plan
internaţional. În al doilea rând, prin aceea că drepturile omului sunt recunoscute astăzi ca
având forţă juridică nemijlocită pe plan intern, în virtutea principiului superiorităţii dreptului
internaţional.
Se poate afirma, deci, că distincţia dintre “drepturile omului” şi “libertăţile publice” este
departe de a mai avea o acoperire în realitate, cele două noţiuni fiind privite astăzi ca având
acelaşi conţinut. Ele sunt, de altfel, ca natură juridică, drepturi subiective.
În practica constituţională a statelor se poate constata că se folosesc frecvent termenii “drept”
sau “libertate”. Astfel, Constituţia României din 1991 utilizează termenul “drept” atunci când
consacră dreptul la viaţă şi la integrare fizică şi psihică (art.22), dreptul la apărare (art.24),
dreptul la informaţie (art.31), dreptul la învăţătură (art.32), dreptul de a fi ales (art.37),
dreptul la moştenire (art.46), etc.
În schimb, Constituţia foloseşte termenul de “libertăţi” atunci când reglementează libertatea
conştiinţei (art.29), libertatea de exprimare (art.30), libertatea întrunirilor (art.36). Se poate
deduce că terminologia constituţională, deşi nuanţată, desemnează o singură categorie juridică
şi anume dreptul fundamental.
Analizând conţinutul concret al celor două noţiuni, vom constata că, din punct de vedere
juridic, dreptul este o libertate iar libertatea este un drept. Între aceste două concepte nu
există deosebiri de natură juridică, găsindu-ne, de fapt, în prezenţa unei singure noţiuni
juridice. Se poate aprecia, prin urmare, că între drept şi libertate există o sinonimie din punct
de vedere juridic.
Problema privind raporturile dintre “drepturile omului” şi “libertăţile publice” trebuie corelată cu
cea referitoare la distincţia dintre sintagmele “drepturi ale omului” şi “drepturi ale
cetăţeanului”. Această operaţiune de clarificare apare cu atât mai necesară, cu cât limbajul
folosit astăzi în ceea ce priveşte actele normative interne, este destul de confuz.

2. Relaţia conceptuală dintre dintre „drepturile omului” şi „drepturile cetăţeanului”

Conceptele de „drepturi ale omului” şi „drepturi ale cetăţeanului” solicită o analiză atentă atât
în interferenţa, dar şi în individualizarea lor, deoarece ele se condiţionează, dar nu se suprapun
în mod perfect.
Expresiile “drepturi ale omului” şi “drepturi ale cetăţeanului”, deşi desemnează acelaşi domeniu
şi se află într-o strânsă corelaţie, la o analiză riguroasă nu se confundă.
Ion Deleanu consideră că prin “drepturile omului” înţelegem drepturile oricărei persoane care
se află în spaţiul suveranităţii unui stat, indiferent de raportul său cu statul respectiv . În opinia
sa, drepturile omului reprezintă drepturile fiinţei umane înzestrată cu raţiune şi conştiinţă şi
căreia îi sunt recunoscute drepturile sale naturale ca drepturi inalienabile şi imprescriptibile.
Omul însă, într-o societate organizată ca stat, se prezintă din punct de vedere juridic sub trei
ipostaze: cetăţean, străin sau apatrid. Prin expresia “drepturile cetăţeanului” înţelegem
drepturile specifice acelei persoane care, prin raportul de cetăţenie, aparţine statului
respectiv .
Apreciem deci că “drepturile cetăţeneşti” reprezintă drepturile naturale ale omului care sunt
proclamate şi asigurate prin Constituţia statului al cărui cetăţean este şi care capătă astfel
viaţă şi eficienţă juridică .
„Drepturile cetăţeneşti” prezintă anumite caracteristici proprii. Astfel, cetăţeanul este legat de
statul său, legătură care se manifestă în special prin drepturile pe care statul i le recunoaşte şi
i le garantează.
Drepturi precum cele privind ocuparea unor înalte funcţii sau demnităţi publice, asigurarea
unui nivel de trai decent, protecţia diplomatică străinătate, dreptul de a nu fi extrădat sau
expulzat, de a nu fi lipsit de cetăţenie etc., sunt “drepturi ale cetăţeanului”, fiind strâns legate
de apartenenţa unei persoane la un anumit stat.
În această privinţă, Constituţia României consacră existenţa unor drepturi formulate în pactele
şi tratatele internaţionale referitoare la drepturile omului, dar alături de acestea prevede şi o
serie de drepturi numai pentru cetăţenii români.
În acest sens, este semnificativă prevederea cuprinsă în art.16 alin.3, în conformitate cu care
“funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au numai
cetăţenia română şi domiciliul ţară”.
Ideea diferenţierii dintre „drepturile omului” şi „drepturile cetăţeanului” nu reprezintă o creaţie
arbitrară a unui anumit tip de regimuri - dornic să creeze anumite avantaje sau poziţii
deosebite pentru cetăţenii săi - ci, dimpotrivă, este direct condiţionată de poziţia pe care
individul o deţine în raport cu instituţiile unui anumit stat.

3. Definirea „drepturilor fundamentale ale omului” şi caracteristicile acestora

3.1. Definirea drepturilor fundamentale ale omului

În dreptul internaţional nu a fost formulată până în prezent o definiţie uniformă, unanim
acceptată, a noţiunii de „drepturi fundamentale ale omului”.
Diferenţele de definire a drepturilor fundamentale ale omului rezultă din diferenţele de
abordare a acestora în funcţie de diferenţele valorilor protejate, din diferenţele poziţiilor de pe
care se face definirea şi la care se raportează.
De asemenea, nici documentele internaţionale nu conţin calificări legale ale noţiunii de
„drepturi ale omului”. Documentele ONU referitoare la drepturile omului şi libertăţile
fundamentale precizează însă că „prin ele se asigură omului condiţii de viaţă, de natură să-i
permită să-şi dezvolte pe deplin calităţile sale intelectuale, ale conştiinţei sale şi să-şi satisfacă
cerinţele spirituale” .
„Drepturile omului” reprezintă o expresie care echivalează cu drepturile fundamentale ale
omului, recunoscute pe plan internaţional, „indicând un ansamblu de prerogative bazate pe
demnitatea persoanei umane şi a căror respectare se înţelege a fi promovată folosul tuturor
oamenilor .
Noţinea de „drepturi ale omului” nu se identifică cu noţiunea de „drepturi fundamentale ale
omului”. Din ansamblul drepturilor ce care poate să beneficieze fiinţa umană, numai unele se
încadrează categoria de drepturi fundamentale ale omului, datorită importanţei acestora pentru
viaţa şi dezvoltarea fiinţei umane.
Astfel, apreciem că sfera „drepturilor omului” este mai amplă, mai cuprinzătoare decât sfera
„drepturilor fundamentale ale omului”, acestea fiind incluse în categoria drepturilor omului,
însă diferenţiindu-se prin trăsăturile lor caracteristice.
Unele surse bibliografice precizează că drepturile omului şi libertăţile funda¬mentale sunt
„acele drepturi esenţiale pentru viaţa, libertatea, demnitatea şi dezvoltarea persoanei umane,
a căror respectare universală şi efectivă trebuie încurajată şi promovată prin cooperarea
internaţională”.
În literatura de specialitate au fost formulate, de către unii autori români şi străini, definiţii ale
instituţiei drepturilor omului.
- În concluzie, apreciem că drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale
cetăţenilor, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestora, indispensabile pentru
libera dezvoltare a perso¬na¬lităţii umane, drepturi stabilite prin constituţie şi garan¬tate prin
constituţie şi legi .

3.2. Caracteristicile drepturilor fundamentale ale omului

Din definiţia „drepturilor fundamentale ale omului” rezultă trăsăturile caracteristice ale acestor
drepturi, şi anume:
a) sunt drepturi subiective; în general, drepturile subiective sunt definite ca prerogative
(puteri) ale unei persoane, prevăzute în dreptul pozitiv, în virtutea cărora aceasta poate să se
comporte într-un anume fel (poate să adopte un anumit comportament), sau să pretindă alteia
un anume comportament, putând apela la ajutorul organelor statale competente, în situaţia în
care este împiedicată să adopte comportamentul licit dorit sau în situaţia în care, pretinzând
alteia, conform legii, un anume comportament, aceasta nu-l adoptă. Drepturile fundamentale
prevăzute în documentele internaţionale pot fi realizate cu ajutorul statului al cărui resortisant
este titularul, dar nu numai. Acesta are şi posibilitatea de a cere sprijinul unor organisme
supraetatice, internaţionale, în virtutea unor mijloace de garanţie juridică create pe plan
internaţional;
b) sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni; această trăsătură explică de ce din sfera drepturilor
subiective numai un anumit număr de drepturi sunt fundamentale, înscrise ca atare în
Constituţie. Spre deosebire de celelalte drepturi subiective, drepturile fundamentale au un
regim juridic propriu, reglementarea lor constituind obiect al Constituţiei sau al unei legi cu
valoare constituţională;
Caracterizarea drepturilor fundamentale ca drepturi esenţiale pentru cetăţeni apare clar
exprimată de Jean Jacques Rousseau, care lucrarea sa „Discurs asupra originii şi
fundamentelor inegalităţii între oameni” sublinia că drepturile omului sunt „daruri esenţiale ale
naturii, de care nimeni nu se poate atinge nici un fel”. Alţi autori arată că drepturile
fundamentale prezintă importanţa cea mai mare pentru om, dar şi pentru stat şi societate în
ansamblul ei, şi că ele reprezintă baza pentru celelalte drepturi.
Drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni, pentru viaţa, libertatea şi
personalitatea lor. Acest caracter de drepturi esenţiale îl capătă în raport cu condiţiile concrete
de existenţă ale unei societăţi date. Astfel, un drept subiectiv poate fi considerat esenţial, şi
deci fundamental, într-o societate dată, dar îşi poate pierde acest caracter în altă societate.
Există posibilitatea ca, uneori, chiar în cadrul aceleiaşi societăţi, în diferite etape istorice,
acelaşi drept subiectiv să poată fi sau drept fundamental, sau drept subiectiv, potrivit
condiţiilor concrete economice, sociale, politice şi conform voinţei guvernanţilor, a cărei
expresie este legea care stabileşte chiar catalogul acestor drepturi.
Analizând drepturile fundamentale, trebuie să pătrun¬dem mai adânc în realităţile concrete ale
societăţii şi să nu ne limităm numai la ceea ce legea proclamă. De aceea, drepturile
fundamentale pot fi explicate numai observate în interde¬pen¬denţa lor cu celelalte norme şi,
îndeosebi, cu realită¬ţile eco¬nomice, sociale şi politice concrete, din fiecare ţară ;
c) datorită importanţei lor, drepturile fundamentale sunt înscrise în acte juridice importante
cum ar fi: declaraţii de drepturi, pacte internaţionale, legi fundamentale. Odată selectate pe
criteriul valoric şi considerate ca fiind esenţiale într-o anumită etapă istorică, lor li se conferă o
formă şi o ocrotire juridică aparte. Fiind înscrise în constituţie, li se recunoaşte caracterul de
drepturi fundamentale şi se stabilesc garanţii pentru ocrotirea şi exercitarea lor.

4. Corelaţia dintre interesul social general şi drepturile fundamentale ale omului

Societatea impune un ansamblu de norme (juridice sau morale) care ne orientează acţiunile,
indicându-ne ceea ce ne este permis şi ce ne este interzis. Normele juridice reprezintă o
expresie a interesului general.
Manifestarea „unui drept” reprezintă doar o verigă dintr-un lanţ de determinări fundamentate
pe criterii sociale, istorice, politice, economice, religioase, etc. Pentru ca „dreptul” să fie
operaţional, trebuie să conştientizăm corelaţiile cu caracter determinist dintre „interes
general”-„norme juridice sau morale”- „responsabilitate”- „libertate”.
Interesul personal manifestat sub forma unui drept, reprezintă o proiecţie a interesului
general. Interesul general nu reprezintă doar o sumă de interese pesonale, ci o formă
generalizată, repetată, a acestor interese personale. Dacă interesul personal poartă amprenta
subiectivismului uman, interesul general se detaşează de acest subiectivism, dobândind
caracteristici obiective.
Raportul dintre „interesul general – interesul particular” a fost analizat din perspectivă
filozofică, sociologică, politică, economică , juridică şi etică. Parcă niciun domeniu nu apare mai
interesantă abordarea relaţiei dintre interesul general şi interesul particular, decât domeniul
protecţiei juridice a drepturilor fundamentale ale omului.
„Interesul juridic” alături de „voinţa juridică” reprezintă calităţi determinante ale „dreptului” ca
fenomen eminamente social.
„Dreptul” ca concept general nu se substituie „drepturilor fundamentale ale omului” şi nici
invers. Relaţia dintre „drept” – „drepturi fundamentale ale omului” reprezintă o transpunere pe
plan juridic a relaţiei dintre interesele generale ale societăţii şi interesele personale ale
indivizilor. Dreptul reprezintă un concept mai larg, un concept general, care include drepturile
fundamentale ale omului. Dreptul ansamblu dă expresie intereselor generale ale societăţii,
timp ce drepturile fundamentale ale omului dau expresie intereselor personale, aflate
concordanţă cu interesele generale şi cu voinţa juridică.
Interesul juridic general se manifestă în strânsă legătură cu interesul juridic personal, el
manifestându-se numai prin intermediul intereselor personale, ceea ce nu înseamnă că se
reduce la o însumare a intereselor personale.
Între interesul general şi interesul personal pot fi constatate uneori contradicţii, ceea ce face ca
dreptul invocat în mod personal să nu aibă legitimitate prin raportare la sistemul de drept în
ansamblu. În aceste situaţii, intervine în ecuaţie voinţa juridică exprimată prin autoritatea de
stat, care conferă obligativitate interesului general transpus în normele juridice.
Dreptul este un produs al societăţii şi se impune pentru a preîntâmpina sau a rezolva
eventualele conflicte dintre indivizi. Dreptul are menirea nu de a subordona indivizii, nu de a
pedepşi sau a limita libertatea individulă, ci pentru a realiza echilibrul, armonia socială,
exprimată prin ideea „Binelui comun” .
Autoritatea de stat are obligaţia de a crea echilibrul între interesul general şi interesele
particulare, în funcţie de binele comun, conferind normelor juridice un caracter obiectiv.
Interesele generale ale societăţii ca raţiune de stat sunt realizate prin funcţiile interne şi
externe ale statului.
Elaborarea legilor are vedere utilitatea socială a dispoziţiilor acestora, care nu se confundă cu
interesul personal al indivizilor. Legea are caracter general, preponderent obiectiv, răspunzând
unei utilităţi sociale cu caracter generalizat şi nu caută să răspundă utilităţii subiective a
fiecărui individ.
Pe parcursul evoluţiei istorice a dreptului numeroşi gânditori au abordat relaţia dintre indivind
şi societate din perspectiva drepturilor omului.
Astfel, Aristotel, în lucrarea „Politica”, considera că statul este o necesitate al cărei scop îl
reprezintă virtutea şi fericirea universală.
Teoreticienii contractului social (Jean Jeacques Rousseau, Thomas Hobbes, John Locke), au
considerat că statul reprezintă rezultatul unei înţelegeri între oameni, al unui contract social, în
baza căruia indivizii au renunţat la o serie de interese personale, în schimbul garantării de
către stat a drepturilor şi libertăţilor , ce reprezintă un rezultat al interesului general.
În lucrarea „Principiile filosofiei dreptului”, Hegel analizează rolul statului în ecuaţia dintre
general-particular. Potrivit concepţiei lui Hegel, esenţa statului constă în cerinţa ca universalul
să fie concordant cu particularul. Filozofia dreptului constă în stabilirea unui echilibru între
interesele individuale şi interesul general al statului.
În opinia marxiştilor se constată, în mod greşit, că interesele individuale şi interesele generale
coincid, că nu mai este necesară constrângerea pentru apărarea unor valori cu caracter
general, astfel că se ajunge la minimalizare a importanţei reglementărilor juridice, într-o
societate în care, aparent, valorile generale sunt respectate din propria convingere a
individului.
Rene Cassin , apreciat ca fiind unul dintre cei mai ramarcabili cercetători din domeniul
drepturilor omului, sublinia că scopul principal al organizării statale îl constituie apărarea
drepturilor inalienabile ale omului.

Lecţia 2 Consacrarea juridică a drepturilor fundamentale

1. Fundamentele protecţiei juridice a drepturilor omului

2. Principiile drepturilor fundamentale ale omului
3. Impactul globalizării asupra protecţiei juridice a drepturilor omului

1.Fundamentele protecţiei juridice a drepturilor omului

1. 1. Fundamentele social-economice ale protec¬ţiei dreptu¬rilor omului

Dezvoltarea economică şi socială a statelor şi asigurarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale

ale omului constituie, potrivit Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, baza relaţiilor paşnice dintre
naţiuni: „scopul de a crea condiţiile de stabilitate şi bunăstare necesare unor relaţii prieteneşti
între naţiuni, Naţiunile Unite vor favoriza: a) ridicarea nivelului de trai, deplina folosire a
forţelor de muncă şi condiţii de progres şi dezvoltare economică şi socială;… c) respectarea
universală şi efectivă a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără
deosebire de rasă, sex, limbă sau religie” (art.55).
Drepturile omului şi dezvoltarea economică şi socială se găsesc într-o strânsă interdependenţă,
fiind totodată strâns legate de conceptul de pace.
Drepturile omului nu mai pot fi tratate ca aparţinând unor categorii diferite fără legătură între
ele, ci într-un raport evident de complementaritate. Se poate considera, deci, că dacă statele
si-au asumat, prin aderarea la Carta Naţiunilor Unite, angajamentul de a promova şi proteja
drepturile omului şi libertăţile fundamentale, acest angajament trebuie să se extindă şi cât
priveşte dezvoltarea economică .
Comisia ONU pentru Drepturile omului constata, în 1969, că exercitarea drepturilor economice,
sociale şi culturale proclamate de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948 depinde
într-o mare măsură de dezvoltarea economică şi socială rapidă a ţărilor sărace, unde trăieşte
mai mult de jumătate din populaţia lumii, a cărei soartă nu încetează să se înrăutăţească din
cauza tendinţelor care caracterizează relaţiile economice internaţio¬nale şi că orice efort
tinzând la promovarea dezvoltării economice trebuie să aibă ca obiectiv final dezvoltarea
socială a popoarelor, bunăstarea tuturor fiinţelor umane şi asigurarea condiţiilor pentru deplina
dezvoltare a personalităţii lor.
Legătura strânsă dintre drepturile omului şi dezvoltare a fost subliniată într-o serie de rezoluţii
adoptate de Adunarea Generală a ONU, care a proclamat trei „Decenii pentru dezvoltare”:
1961, 1970 şi 1980. Astfel, în strategia internaţională pentru cel de-al treilea Deceniu al
Naţiunilor Unite (1981-1990), adoptată decembrie 1980, Adunarea Generală proclama că
procesul dezvoltării trebuie să asigure respectarea demnităţii umane, obiectivul fiind
dezvoltarea, ceea ce necesită asigurarea sporirii constante a bunăstării populaţiei întregime, pe
baza participării sale plenare la procesul dezvoltării şi la repartizarea echitabilă a beneficiilor ce
decurg din aceasta. Planul strategiei prevedea eradicarea şi eliminarea sărăciei, precum şi
repartiţia echitabilă a beneficiilor dezvoltării, asigurarea pe deplin a dreptului la muncă,
generalizarea învăţământului la scara cât mai largă, atingerea unui nivel de sănătate care să
permită tuturor popoarelor lumii să ducă o viaţă social-economică productivă, precum şi
punerea la dispoziţia tuturor persoanelor de locuinţe şi infrastructura de bază .
Obiectivul principal al oricărei societăţi democratice îl constituie înfăptuirea unei ordini social-
economice echitabile. Aceasta presupune că proiecţia dezvoltării trebuie să pornească de la
necesitatea coordonării tuturor factorilor implicaţi în acest proces complex, în vederea
fundamentării unui program naţional de dezvoltare, a unei strategii globale articulată în jurul
standardelor internaţionale, între care un loc central îl ocupă democraţia şi participarea .
În acest context, printre factorii ce ar putea fi luaţi în considerare sunt, calitatea reprezentativă
a organelor de decizie, descentralizarea luării hotărârilor, accesul neîngrădit al cetăţenilor la
informaţie ş.a. Pentru aceasta, organele statului trebuie să respecte şi să asigure respectarea
libertăţii de acţiune a individului, ca obiectiv central al dezvoltării, să-l protejeze pe el şi
resursele lui, să-l ajute în satisfacerea cerinţelor sociale şi realizarea concretă a egalităţii
şanselor.
Un alt element deosebit de important al procesului de dezvoltare este respectarea
primordialităţii legii, materializată prin accesul egal pentru toţi la justiţie şi acordarea de
asistenţă juridică gratuită celor cărora le este ameninţată viaţa, libertatea, bunurile şi
reputaţia, dar nu au posibilitatea să-şi angajeze un apărător. La fel de importantă în această
ordine de idei este sensibilizarea opiniei publice asupra drepturilor şi libertăţilor pe care le
implică libertatea politică. Aceasta constă în procesul de dezvoltare şi crearea de organizaţii
corespunzătoare care să participe ca parte egală cu instituţiile statale la procesul de
democratizare şi de protecţie a drepturilor individului .
În mod obiectiv, aceşti parametri optimi nu au încă un corespondent perfect în realitatea
concretă a statelor, deoarece, precum este cunoscut, comunitatea internaţională este alcătuită
din entităţi statale diferite cât priveşte sistemele politice, nivelul de dezvoltare economică şi
socială, continuând să existe state bogate, dezvoltate din toate punctele de vedere, şi state
sărace. Ca atare, posibilităţile de asigurare a protecţiei efective a drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale sunt - şi vor fi multă vreme, credem - formal egale, dar în mod
concret, inegale.

1.2. Fundamentele politice ale protecţiei drepturilor omului

Transpunerea în practică a drepturilor omului de către state impune, în plan politic şi al

organizării statale, principii cumulative cum ar fi:
a) existenţa unui regim politic adecvat, cu caracter democratic, care să dorească şi să fie
capabil să aplice drepturile omului, cerinţă neîndeplinită în statele cu regim totalitar, care prin
definiţie nu pot garanta drepturi şi libertăţi individuale;
b) existenţa unei societăţi echilibrate bazate pe o economie puternică, cerinţă esenţială pentru
susţinerea materială a promovării şi dezvoltării respectului drepturilor omului;
c) existenţa unui sistem juridic eficient, în plan internaţional şi în plan intern, care să garanteze
aplicarea concretă a tuturor drepturilor şi libertăţilor persoanei umane.
Libertatea politică, fondată pe doi piloni - pe democraţie şi pe participarea democratică la toate
nivelele, în plan local şi naţional, este o condiţie esenţială a unei dezvoltări socio-economică
veritabilă .
Trebuie remarcat, totodată, că garantarea drepturilor omului se face diferenţiat, în funcţie de
diversele tipuri de drepturi, unele dintre acestea comportând garanţii exclusiv juridice, iar
altele, tipuri complexe de garanţii, implicând elemente de natură economică, politică, dar şi
juridică.
O definiţie sui generis a politicii ca activitate incluzând ţelurile şi sarcinile pe care şi le propun
partidele, grupurile, naţiunile, statele, precum şi metodele şi mijloacele folosite de acestea
pentru înfăptuirea intereselor şi scopurilor urmărite, arată importanţa determinantă a politicii
în întreaga desfăşurare a vieţii sociale, economice etc., în plan intern şi internaţional, influenţa
directă asupra dreptului şi, deci, asupra protecţiei juridice a drepturilor omului .
Drepturile omului şi libertăţile fundamentale, ca drepturi esenţiale pentru viaţa, libertatea,
demnitatea şi dezvoltarea persoanei umane, necesită - pentru respectarea universală şi
efectivă a acestora - o largă cooperare internaţională între state, cooperare care s-a
intensificat în special după cel de al doilea război mondial, odată cu apariţia celei mai
cuprinzătoare organizaţii universale – Organizaţia Naţiunilor Unite, întemeiată pe „tratatul
tratatelor”- Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Noţiunea drepturilor omului este legată de stat, ca formă de organizare a societăţii, de raportul
dintre individ şi puterea statală, în cadrul căruia persoana fizică trebuie să aibă posibilitatea de
a se bucura de exercitarea deplină a drepturilor recunoscute de lege. În acest context, un rol
deosebit de important îi revine regimului politic existent în fiecare stat.
Regimurile politice pot fi sau nu democratice, pot fi sau nu totalitare, răspunzând după o
anumită concomitenţă la „producţia” generală a sistemului social . Alegerea unuia sau altuia
dintre aceste moduri de existenţă este o tentativă specifică de organizare a conducerii
societăţii. Se poate spune că un regim se naşte dintr-o alegere politică şi nu valorează decât
prin această alegere.
Indiferent de regimul politic pe care o societate l-ar avea, ea trebuie să accepte anumite
principii, cutume şi reguli care să-i orienteze activitatea politică într-un anumit sens,
determinând însă şi natura regimului. În acest cadru, orice colectivitate politică comportă, prin
însăşi natura sa, o constituţie chemată să reglementeze forma puterii, principiile succesiunii,
raporturile dintre membrii colectivităţii şi autorităţi. În sens larg, ideea de constituţie,
concepută ca organizare politică, este aceeaşi pentru toate tipurile de regimuri, indiferent dacă
este posibil sau nu a se face distincţie absolută între ele. Un regim politic autarhic şi
antidemocratic va avea, fireşte, o constituţie ce va restrânge drepturile şi libertăţile
democratice . Se poate aprecia, în această ordine de idei, că este posibil ca o constituţie care
nu este autoritară, să garanteze juridic şi material doar un număr restrâns de drepturi din
ansamblul celor considerate azi de comunitatea internaţională ca fiind inerente naturii umane .
Pentru ca un stat să promoveze şi să garanteze realmente drepturile omului sunt necesare cel
puţin câteva condiţii: statul să fie liber, democratic; să funcţioneze pe baza primordialităţii
dreptului şi principiului legalităţii; întreaga activitate executivă să se afle sub control politic,
cele trei puteri definitorii ale statului – legislativă, executivă, judecătorească – să se controleze
reciproc.
Drepturile omului implică, deci, un sistem politic democratic, în care protecţia acestora se
bazează pe primordialitatea dreptului. Pluralismul politic este singura modalitate de dezvoltare
democratică a societăţii şi se întemeiază pe respectarea drepturilor fundamentale ale omului, a
căror promovare constituie un element de bază al platformelor-program privind dezvoltarea
democratică a societăţii . În acelaşi timp, este de remarcat că pentru garantarea eficientă a
respectării drepturilor omului sistemul politic al statului trebuie să includă o forţă publică în
slujba tuturor cetăţenilor, care să se bucure de o poziţie legală identică în toate împrejurările.
Aceasta conduce la ideea că singurul „teren propice” pentru proclamarea şi respectarea
drepturilor omului este regimul politic democrat.
Există o relaţie de interdependenţă între democraţie, dezvoltare şi drepturile omului, deoarece
democraţia este întemeiată pe voinţa liber exprimată a oamenilor. Analiza evoluţiei relaţiilor
internaţionale a evidenţiat o strânsă legătură între conceptul de securitate, ca obiectiv pe care
şi-l propune fiecare stat, democraţie şi respectarea drepturilor omului.

1.3. Fundamentele juridice ale protecţiei drepturilor omului

În abordarea problematicii exigenţelor juridice referitoare la protecţia drepturilor omului

pornim de la constatarea că reglementările internaţionale contemporane stabilesc în sarcina
statelor numeroase obligaţii cu privire la respectul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului.
În acest cadru s-au cristalizat, pe plan internaţional, reguli cu caracter de jus cogens, care
instituie în esenţă o obligaţie a statelor de a colabora pentru promovarea respectului
drepturilor fundamentale ale omului, de a asigura dreptul popoarelor la autodeterminare,
egalitatea drepturi a oame¬nilor şi nediscriminarea, precum şi de a combate practicile contrare
acestor obligaţii.
Comunitatea internaţională este preocupată, azi, mai mult ca oricând, de promovarea tot mai
largă a drepturilor omului, de crearea unui cadru legal diversificat de colaborare în acest
domeniu, de realizare a unui sistem mai cuprinzător de apărare pe diferite căi legale a
drepturilor omului în variate domenii, ca şi de asigurarea cât mai deplină a transpunerii în
practică a acestora, inclusiv prin sancţionarea încălcărilor aduse normelor de drept existente,
indiferent ce forme ar lua acestea.
Recunoaşterea şi afirmarea drepturilor şi libertăţilor omului ca principiu al dreptului
internaţional contemporan nu se fundamentează pe recunoaşterea unui drept natural obiectiv,
care ar transcede voinţa statelor, ci are la bază tocmai consimţământul acestora de a-l admite
ca atare, aşa cum ansamblul de norme de drept internaţional, exprimă acordul de voinţă al
statelor în cadrul comunităţii generale. Acordul de voinţă al statelor ca expresie a suveranităţii
naţionale nu poate reprezenta o justificare a încercărilor de a cantona într-un cadru strict
naţional problematica drepturilor omului .
Importantele documente internaţionale care definesc cadrul colaborării dintre state în domeniul
uman scot evidenţă interdependenţa care există între aplicarea lor riguroasă şi respectul
universal al drepturilor omului. Este cunoscut cum Actul Final de la Helsinki, ca şi documentele
ulterioare adoptate la nivelul Europei, încadrează respectul drepturilor omului în aria principiilor
care guvernează relaţiile dintre state, precizând că acestea constituie un tot unitar, ce urmează
a se aplica în mod egal şi fără rezerve, interpretate unele în strânsă legătură cu celelalte.
Nerespectarea flagrantă, încălcarea obligaţiilor juridice asumate poate atrage măsuri în
consecinţă, fiind vorba de o obligaţie internaţională concretă; este justificată deci procedura
prevăzută în unele instrumente internaţionale, care obligă prezentarea de către state a unor
informări, explicaţii, precum şi discutarea cazurilor de încălcare a drepturilor omului în cadrul
unor foruri internaţionale. Deşi principiile suveranităţii şi independenţei naţionale a statelor îşi
menţin importanţa şi semnificaţia, cooperarea statelor se diversifică şi se extinde continuu,
determinând, concomitent cu afirmarea marilor valori umaniste, o extindere a sferei
competenţei internaţionale în acest domeniu.
Relaţia dintre mijloacele naţionale şi cele internaţionale de protecţie a drepturilor omului a
căpătat dimensiuni inedite în condiţiile în care elaborarea a noi instrumente internaţionale
garantând protecţia omului şi a drepturilor sale a stimulat apariţia unor importante acte
legislative interne. Acestea, la rândul lor, au contribuit la o tot mai largă recunoaştere în viaţa
internaţională a principiului respectării drepturilor omului conceput ca un principiu imperativ de
drept internaţional, având relevanţă în desfăşurarea relaţiilor paşnice şi constituind, în acelaşi
timp, o definire de prim rang a exigenţelor juridice materie.

2. Principiile drepturilor fundamentale ale omului

Principiile generale ale dreptului reprezintă fundamantul juridic care conferă legitimitate şi
stabilitate juridică normelor de conduită cu caracter obligatoriu.
Sistemele de drept se călăuzesc după anumite reguli fundamentale, idei călăuzitoare, comune
tuturor ramurilor de drept. Din acestea se desprind subprincipii aplicabile anumitor ramuri de
drept sau anumitor instituţii din cadrul acestora.
În lucrările de teorie generală a dreptului au fost formulate definiţii variate pentru principiile
dreptului, însă toate au încercat să surprindă elementele caracteristice ale acestora.
Pe baza elementelor comune conţinute de aceste definiţii, putem afirma că principiile generale
de drept reprezintă ansamblul elementelor fundamentale cu un grad ridicat de generalitate
care determină, pe o durată de timp relativ îndelungată, elaborarea, evoluţia, interpretarea şi
aplicarea normelor de drept, fiind comune majorităţii sitemelor de drept.
Elementul caracteristic al principiilor de drept, care le diferenţiază faţă de normele juridice este
elementul de generalitate.
În societatea contemporană caracterizată prin rapiditatea transformărilor social-economice şi
politice, dreptul este marcat de instabilitate şi nesiguranţă juridică.
În acest context, recurgerea la principii conferă garanţia legitimităţii dreptului, îi conferă
stabilitate şi siguranţă juridică. Principiile de drept stau la baza dreptului pozitiv; ele preced
adoptarea normelor juridice şi le conferă forţă juridică.
Principiile de drept reprezintă “spiritul” legilor, asigurând unitatea sistemului legislativ.
Jurisdicţiile internaţionale au deja o practică consolidată în întemeierea soluţiilor pe principiile
dreptului. Astfel, Curtea Europeană de Justiţie îşi întemeiază soluţiile atât pe dispoziţiile
tratatelor şi a legislaţiei secundare, însă şi pe principiile dreptului, îndeosebi în domeniul
drepturilor fundamentale ale omului.
Problema drepturilor omului a fost ridicată în prezent la rang de principiu universal de drept,
recunoscut ca atare la nivel naţional şi internaţional.
Într-o structură piramidală a principiilor de drept, în vârful piramidei se va situa, în mod
incontestabil, principiul drepturilor fundamentale ale omului, care se sprijină pe un ansamblu
de principii ce îi conferă un fundament solid. Cu privire la celelalte principii de drept e greu de
stabilit ierarhizări, având în vedere că fiecare protejează valori a căror importanţă nu poate fi
evaluată comparativ.
Respectarea drepturilor omului este o problemă nu numai internă a statelor, ci şi o problemă
internaţională. În prezent, drepturile omului au devenit o problemă centrală a relaţiilor
internaţionale dintre state, a activităţii multor organizaţii internaţionale guvernamentale şi
neguvernamentale. Cooperarea internaţională în domeniul drepturilor omului până la cel de-al
doilea război mondial a avut un caracter sporadic şi nu de esenţă. Pe parcurs au fost conturate
anumite principii care stau la baza cooperării internaţionale privind protecţia drepturilor
fundamentale ale omului.

2.1. Principiul universalităţii drepturilor omului

Universalitatea drepturilor omului se referă la faptul că drepturile omului privesc toate fiinţele
umane, oriunde s-ar afla, indiferent de sex, rasă, poziţie socială sau alte trăsături care
diferenţiază pe cei ce compun marea familie umană.
Drepturile omului sunt norme imperative ale dreptului internaţional de la care nu se admit
derogări; ele sunt aplicabile întotdeauna şi peste tot. Principiul respectării universale a
drepturilor omului constituie, deci, un principiu internaţional cu valoare de jus cogens; el
obligă, în acelaşi mod, toate statele .
În acelaşi timp principiul impune şi îndeplinirea unor îndatoriri asumate prin acte juridice cu
valoare obligatorie de către fiecare stat, atât faţă de propriii cetăţeni, cât şi faţă de
comunitatea internaţională.
Caracterul universal al drepturilor şi libertăţilor fundamentale se exprimă în stabilirea unui
standard minim, pe care toate statele sunt chemate să-l accepte şi să-l transpună legi de la
care nu se admit derogări decât prin legi şi pentru raţiuni bine precizate.
Universalitatea drepturilor omului trebuie corelată cu relativismul istoric, care aduce în atenţie
elementele specifice ale unor state sau regiuni, cum ar fi: diversitatea culturală, condiţiile
economice care creează condiţiile materiale ale exercitării drepturilor omului. Din această
perspectivă apreciem că nu pot fi create standarde universale pentru toată gama drepturilor
fundamentale ale omului, definite şi ierarhizate în documentele internaţionale adoptate în
materie. Fiecare popor are propriile tradiţii, propriile valori perpetuate istoric, astfel că
uniformizarea dreptului, chiar şi în domeniul drepturilor omului, trebuie tratată nuanţat, ţinând
cont de realitatea socială.

2.2.Principiul indivizibilităţii drepturilor omului

Acest principiu se referă la faptul că reglementările internaţionale indică caracterul indivizibil şi

interdependent al drepturilor omului, pentru că astăzi nu mai există drepturi în sine, privite în
mod singular, independent de alte drepturi.
Interdependenţa dintre diferitele categorii de drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului
reprezintă o regulă de bază în materia drepturilor omului.
Restrângerea unor drepturi, cum ar fi cele politice, influenţează mod obligatoriu exerciţiul altor
drepturi, cum ar fi cele civile, economice, sociale, culturale, după cum garantarea unui drept se
încadrează în garanţiile fundamentale ale exercitării celorlalte drepturi.

2.3. Principiul legalităţii drepturilor omului

Principiul legalităţii reprezintă un element de bază al societăţii democratice, asigurând

existenţa legală a statului de drept şi a instituţiilor sale, cadrul juridic de funcţionare a
structurilor statale şi a relaţiilor derulate în societate.
Principiul legalităţii reflectă puterea statului în relaţiile cu cetăţenii şi instituţiile sale, însă şi în
relaţiile internaţionale, fiind o expresie a suveranităţii naţionale. Suveranitatea este o cerinţă
obligatorie pentru manifestarea legalităţii puterii de stat. „Izgonirea elementului suveranitate
nu e decât alungarea din noţiunea statului a elementului putere. ” În prezent asistăm la o
reconfigurare a conceptului de suveranitate, care pierde din conţinut în contextul globalizării
mondiale şi al integrării statelor în unele structuri la nivel regional, ca de exemplu, în cadrul
Uniunii Europene.
Principiul legalităţii realizează un raport echilibrat – între om şi societate; constă în faptul că
toate reglementările vizează realizarea unei armonii reale între interesele generale ale
societăţii şi interesele personale ale indivizilor. Numai în cadrul unei comunităţi se poate realiza
dezvoltarea liberă şi deplină a persoanei umane.
Principiul legalităţii implcă obligaţia statelor să ia toate măsurile în vederea creării unui cadru
juridic adecvat respectării drepturilor fundamentale ale omului, având în vedere că este mai
uşor să previi o încălcare a acestor drepturi, decât să îndrepţi o astfel de situaţie.
De asemenea, principiul legalităţii implică şi combaterea încălcărilor flagrante ale drepturilor
omului, fiind un garant al respectării drepturilor omului.

2.4. Principiul nediscriminării şi egalităţii în drepturi

Principiul nediscriminării se referă la faptul că toate persoanele sunt egale faţa legii şi au
dreptul la protecţia legii. Prin lege trebuie să se interzică orice discriminare şi să se garanteze
tuturor o protecţie egală şi eficientă contra oricăror discriminări, mai ales a celor pe motive de
rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau
socială, avere, naştere ş.a.;
Principiul nediscriminării şi egalităţii în drepturi stă la baza exercitării tuturor drepturilor
omului, garantând exerciţiul celorlalte drepturi.
Egalitatea naturală reprezintă o predispoziţie individuală, fiind lipsită de finalitate şi
semnificaţie în cadrul unei societăţi, dacă nu este dublată de garanţia egalităţii consacrate din
punct de vedere juridic.
Egalitatea juridică nu este absolută, implicând analiza poziţiilor de pe care se apreciază acest
principiu, care evidenţiază diferenţele dintre egalitatea formală şi egalitatea materială.
Dacă în mod formal oamenii au o predispoziţie universală de a fi egali în drepturi, barometrul
material este cel ce creează diferenţele în fapt .
În acest context, intervinde rolul principiului nediscriminării de a corija eventualele tendinţe
generatoare de inegalităţi. Discriminarea intervine atunci când persoane aflate în situaţii
identice sunt tratate diferit, sau când sunt tratate identic, în ciuda faptului că se află în situaţii
diferite .
Principiul egalităţii şi nediscriminării este reglementat în mod expres prin numeroase
instrumente juridice adoptate în cadrul ONU privind protecţia specială a unor categorii de
persoane cum ar fi: protecţia drepturilor femeii, protecţia drepturilor copilului, protecţia
monorităţilor naţionale, protecţia drepturilor persoanelor cu dizabilităţi, protecţia străinilor, etc.

Consiliul Europei conţine o paletă foarte largă de reglementări care definesc şi proclamă
principiul egalităţii şi nediscriminării.
De asemenea, Uniunea Europeană îşi întemeiază întreaga politică pe principiile egalităţii şi
nediscriminării. Astfel, art. 2 TUE statuează că „Uniunea se întemeiază pe valorile respectării
demnităţii umane, libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept, precum şi pe respectarea
drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor. Aceste va¬lori
sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare,
toleranţă, justiţie, solidaritate şi egalitate între femei şi bărbaţi”. De asemenea, cu privire la
principiul nediscriminării, art.18 stabileşte că „În domeniul de aplicare a tratatelor şi fără a
aduce atingere dispoziţiilor speciale pe care le prevede, se interzice orice discriminare
exercitată pe motiv de cetăţenie sau naţionalitate. Parlamentul European şi Consiliul, hotărând
în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot adopta orice norme în vederea interzicerii
acestor discriminări”. În completare art.19 TUE dispune că „fără a aduce atingere celorlalte
dispoziţii din tratate şi în limitele competenţelor pe care acesta le conferă Uniunii, Consiliul,
hotărând în unanimitate, în conformitate cu o procedură legislativă specială şi cu aprobarea
Parla¬mentului European, poate lua măsurile necesare în vederea combaterii oricărei
discriminări bazate pe sex, rasă sau origine etnică, pe religie sau convingeri, pe handicap,
vârstă sau orientare sexuală”.

2.5. Principiul cooperării internaţionale

În vederea realizării unei protecţii universale efective a drepturilor omului, statelor le revine
obligaţia de a coopera între ele.
O importanţă deosebită o prezintă cooperarea statelor privind reprimarea infracţiunii de
genocid, abolirea sclaviei, eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, apartheid,
crimele contra păcii şi omenirii şi crimele de război.
Prin convenţiile internaţionale, asemenea fapte sunt calificate drept crime de drept
internaţional penal. În baza acestor convenţii, statele semnatare îşi asumă răspunderea de a
pedepsi comiterea unor asemenea încălcări sub toate formele şi modalităţile de săvârsire şi
obligaţia acestora de a adopta şi aplica politici şi măsuri pe plan legislativ, administrativ,
judiciar sau de altă natură pentru a le preveni şi elimina din viaţa internaţională, inclusiv
recurgerea la organismele ONU spre a lua măsuri concrete pe plan internaţional.
Combaterea şi reprimarea fenomenului criminalităţii este o sarcină continuă pentru state şi
deloc uşor de realizat, deoarece competenţa statelor în combaterea şi reprimarea infracţiunilor
este o manifestare a exerciţiului suveranităţii.
Odată cu creşterea fenomenului infracţional, pericolul social al unor infracţiuni, apariţia unor
infracţiuni ale societăţii contemporane şi mai ales extinderea asupra mai multor state, sau
cetăţenilor acestora, au impus în mod obiectiv apariţia şi dezvoltarea cooperării dintre state.
Alături de cele mai grave infracţiuni internaţionale cum sunt: crimele împotriva păcii, crimele
de război şi crimele contra umanităţii, prin reglementări internaţionale au fost incriminate şi
alte acte ca infracţiuni internaţionale cu un grad de pericol relativ mai redus decât crimele
menţionate, infracţiuni ce pot fi comise de persoane particulare, cum ar fi: terorismul
internaţional, deturnarea ilicită de aeronave (pirateria aeriană), traficul ilicit de stupefiante,
sclavia şi comerţul cu sclavi, traficul cu femei şi copii, difuzarea de publicaţii şi pornografice,
falsificarea de monedă.
Trebuie să menţionăm că în combaterea acestui fenomen statele folosesc alături de mijloacele
lor naţionale, mijloace şi instituţii internaţionale, create prin acordul lor de voinţă, ce le
facilitează considerabil eforturile în descoperirea, reţinerea, judecarea şi condamnarea
persoanelor vinovate. Unul dintre aceste mijloace este extrădarea, care este „...un act de
asistenţă juridică interstatală în materie penală, care urmăreşte transferul unui individ, urmărit
sau condamnat penal, din domeniul suveranităţii juridice a unui stat, în domeniul celuilalt
stat” .
În cadrul Consiliului Europei a fost adoptat Tratatul european de extrădare (1957). Instituţia
extrădării este reglementată atât prin legislaţia internă a fiecărui stat, cât şi prin convenţii
internaţionale bilaterale, bazate pe principiul reciprocităţii.

3. Impactul globalizării asupra protecţiei juridice a drepturilor omului

Globalizarea influenţează protecţia juridică a drepturilor omului atât sub aspect pozitiv, cât şi
sub aspect negativ. Sub aspect pozitiv, globalizarea influenţează drepturile fundamentale ale
omului, având în vedere faptul că dezvoltarea tehnologiilor informaţionale permit o mai bună
comunicare la nivel mondial şi implicit, creşterea nivelului cunoaşterii în toate domeniile. De
asemenea, dezvoltarea comerţului conduce la creşterea accesului la resurse diversificate şi la
satisfacerea trebuinţelor populaţiei din toate colţurile lumii.
Prin Rezoluţia Adunării Generale ONU Nr.59/240 din 22 dec.2004 se menţiona că globalizarea
şi interdependenţa au deschis noi oportunităţi pentru creşterea şi dezvoltarea economiei
mondiale, oferind perspective noi pentru integrarea ţărilor marginalizate sub aspect economic.
Preşedintele SUA, G. Bush, sublinia în 2003, în cadrul planului de a crea o zonă de comerţ liber
a Orientului Mijlociu că „Piaţa liberă şi globalizarea economiilor pot juca un rol important în
promovarea democraţiei şi a drepturilor omului în lumea în curs de dezvoltare”.
Pe de altă parte, sub aspect negativ, globalizarea afectează drepturile economice şi sociale,
deoarece presupune polarizarea producţiei în anumite zone, ţările în curs de dezvoltare fiind
afectate prin dislocările de populaţie şi migrarea către state puternic industrializate;
Migrarea populaţiei în căutarea unui loc de muncă nu presupune şi condiţii mai bune de viaţă şi
muncă, lucrătorii migranţi fiind defavorizaţi, acceptând salarii mici, neconcordante cu
activităţile prestate.
Dimensiunea negativă a globalizării presupune crearea unor mari diferenţe economice între
state, accentuarea discriminărilor pe motive etnice, afectarea dezvoltării durabile a mediului,
accentuarea subdezvoltării unor regiuni, etc. De asemenea, globalizarea conduce la schimbări
în profilul economic tradiţional al unor zone. Prin condiţiile impuse de companiile financiare
internaţionale în vederea obţinerii unor resurse financiare de către statele în curs de
dezvoltare, se ajunge la schimbarea profilului industrial tradiţional al unor zone, ceea ce
conduce la pierderea locurilor de muncă şi la scăderea potenţialului economic al zonelor
respective. Concomitent, se constată creşterea şomajului, accentuarea rasismului şi xenofobiei,
fenomene ce implică încălcarea unor drepturi fundamentale cum ar fi: dreptul la muncă,
dreptul la sănătate, dreptul la asociere, dreptul la un nivel de trai decent, etc.
Politica financiară promovată de Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional presupune un
ansamblu de condiţii ce trebuie îndeplinite de către statele beneficiare de credite
internaţionale, privind respectarea standardelor din domeniul dreptului muncii, deci implicit,
respectarea drepturilor sociale ale cetăţenilor ţărilor respective. În realitate, apreciem că
aceste condiţii au un caracter formal, deoarece societăţile financiare internaţionale vizează un
ansamblu de măsuri care să le garanteze recuperarea creditelor acordate.
Într-un raport al Comisiei drepturilor omului din cadrul ONU din ianuarie 2000 se preciza că
acordarea sub condiţii a creditelor internaţionale este departe de a soluţiona dezechilibrele
economice. În raport se recomandă includerea problematicii drepturilor omului pe agenda de
lucru a companiilor transnaţionale, precum şi stabilirea unor mecanisme de supraveghere a
activităţii acestor companii, atât în statele gazdă, cât şi în statele de origine.
Într-o lume globalizată, preocuparea pentru realizarea unui cadru juridic eficient de protecţie a
drepturilor omului ar trebui să constituie o prioritate a statelor şi organizaţiilor internaţionale.
Pe linia acestor preocupări, în cadrul Uniunii Europene a fost instituit Fondul European de
Ajustare a efectelor Globalizării, cu scopul de a sprijini muncitorii europeni afectaţi de pe urma
liberalizării comerţului.
Globalizarea universalizează, implicând unificarea societăţilor şi estomparea identităţilor
naţionale sau comunitare, prin care un popor sau o comunitate anume îşi defineşte existenţa.
Astfel, globalizarea amplifică pericolul omogenizării, al crearii unei culturi globale bazate pe
consumism, care devine masura tuturor lucrurilor.

Lecţia 3 Corelaţia dintre reglementările interne- europene şi internaţionale

privind drepturile omului
CORELAŢIA DINTRE REGLEMENTĂRILE INTERNE
ŞI REGLEMENTĂRILE INTERNAŢIONALE PRIVIND PROTECŢIA DREPTURILOR OMULUI

1. Aspecte generale
2. Raportul dintre dreptul intern şi dreptul internaţional public în ansamblu
3. Raportul dintre dreptul intern şi dreptul protecţiei drepturilor omului
4. Raportul dintre dreptul intern şi dreptul comunitar european
5. Raportul dintre protecţia juridică a drepturilor omului şi dreptul internaţional umanitar.

1. Aspecte generale

Problema delimitării dreptului protecţiei juridice a drepturilor omului de alte ramuri de drept
reprezintă o necesitate bazată pe raţiuni teoretice şi practice.
Sub aspect teoretic, delimitarea faţă de alte ramuri de drept este impusă de asemănările dintre
raporturile juridice ce formează obiect al unor ramuri de drept diferite.
Sub aspect practic, apartenenţa unui raport juridic la o anumită ramură de drept reprezintă o
problemă de calificare juridică, determinând o aplicare corectă a legii. Prin încadrarea unui
raport juridic în obiectul de studiu al unei ramuri de drept se determină care sunt normele
juridice aplicabile în speţă.
Pentru a stabili dacă dreptul protecţiei juridice a drepturilor omului reprezintă o ramură de sine
stătătoare a dreptului, trebuie analizate criteriile care stau la baza împărţirii sistemului de
drept în ramuri de drept .
Dreptul protecţiei juridice a drepturilor omului se impune ca o ramură de sine stătătoare în
cadrul sistemului de drept român, având un obiect propriu de reglementare (raporturile juridice
ce au ca obiect protecţia drepturilor fundamentale ale omului).
Raporturile juridice sunt complexe, putând prezenta în unele situaţii caracteristici specifice mai
multor ramuri de drept. Sub acest aspect, ramurile de drept nu se exclud reciproc, ci
interferează, putând fi aplicate fie separat, fie concomitent, în funcţie de materia reglementată.

Dreptul protecţiei juridice a drepturilor omului reprezintă o ramură de drept desprinsă parţial
din dreptul internaţional public, între cele două ramuri de drept existând un raport specific
relaţiei general-particular. Aşa cum am prezentat anterior, dreptul protecţiei juridice a
drepturilor omului reuneşte o componentă internaţională şi o componentă naţională.
În ceea ce priveşte componenta internaţională, dreptul protecţiei juridice a drepturilor omului
reuneşte elementele specifice dreptului internaţional public, în sensul că, din conţinutul său fac
parte normele juridice de drept internaţional public, prin care sunt definite, ierarhizate şi
protejate drepturile fundamentale ale omului.
Reglementările internaţionale ce intră în sfera dreptului protecţiei drepturilor omului includ atât
norme juridice vizând manifestarea drepturilor omului în timp de pace (adică acea subramură a
dreptului internaţional public definită de unii autori ca fiind dreptul internaţional al drepturilor
omului), cât şi norme juridice relative la manifestarea drepturilor omului în timp de conflict
armat (adică acea subramură a dreptului internaţional public definită ca drept internaţional
umanitar).
Pe de altă parte, dreptul protecţiei drepturilor omului prezintă şi o componentă naţională, care
reuneşte reglementările cu caracter naţional relative la drepturile fundamentale ale omului.
Includerea tuturor aspectelor privind drepturile omului în cadrul unei singure discipline de
studiu permite o abordare coordonată a preocupărilor în domeniu, o coordonare a
preocupărilor naţionale şi internaţionale, precum şi o coordonare la nivel internaţional a
preocupărilor privind reglementarea unitară a drepturilor omului în timp de pace şi de conflict
armat.

2. Raportul dintre dreptul naţional şi dreptul internaţional public în ansamblu

În conformitate cu prevederile art. 19 din Legea nr. 590 din 22 decembrie 2003 privind
tratatele , se supun spre ratificare prin lege următoarele categorii de tratate:
a) tratatele la nivel de stat, oricare ar fi domeniul de reglementare al acestora; tratatele la
nivel guvernamental care se referă la cooperarea politică sau care implică angajamente cu
caracter politic; tratatele la nivel guvernamental care se referă la cooperarea cu caracter
militar; tratatele la nivel guvernamental care se referă la teritoriul de stat, inclusiv regimul
juridic la frontierei de stat, precum şi la zonele asupra cărora România exercită drepturi
suverane şi jurisdicţie;
b) tratatele la nivel guvernamental care se referă la statutul persoanelor, drepturile şi
libertăţile fundamentale ale omului; tratatele la nivel guvernamental care se referă la
participarea calitate de membru la organizaţii internaţionale interguvernamentale; tratatele la
nivel guvernamental care se referă la asumarea unui angajament financiar care au impuse
sarcini suplimentare la bugetul de stat; tratatele la nivel guvernamental ale căror dispoziţii fac
necesară, pentru aplicarea, adoptarea unor noi dispoziţii normative având forţă juridică de lege
ori a unor legi noi sau amendarea legilor vigoare şi cele care prevăd mod expres cerinţa
ratificării lor.
În sistemul Constituţiei României din 2003 nu poate fi vorba de o supremaţie a tratatelor
internaţionale asupra dreptului intern, după cum nu se poate spune că prevederile lor ar
dobândi valoare constituţională.
De la regula că tratatul internaţional, odată ratificat, dobân¬deşte o valoare juridică
echivalentă cu legea prin care a fost ratificat, Constituţia României din 2003 se abate în cazul
dispoziţiilor constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

3. Raportul dintre dreptul naţional şi dreptul protecţiei drepturilor omului

Dispoziţiile cuprinse în art.20 din Constituţie, cuprind două reguli de mare importanţă şi
actualitate, care privesc transpunerea practică a dispoziţiilor constituţionale privind drepturile,
libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor.
a) Prima regulă constă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor constituţionale privind
drepturile şi libertăţile cetăţenilor concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
Explicaţia exprimării folosite de art.20 din Constituţie, dă expresie ataşamentului pe care
România îl proclamă explicit faţă de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi faţă de Pactul
internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale şi Pactul relativ la drepturile
civile şi politice, motiv pentru care pentru a se marca respectul faţă de acestea, textul
articolului s-a menţionat şi cuvântul „pactele”.
b) A doua regulă acordă prioritate reglementărilor internaţionale, desigur celor cuprinse în
tratatele ratificate de România, situaţia care s-ar ivi anumite nepotriviri, contradicţii, conflicte,
neconcordanţe între ele şi reglementările interne.
Este evident că punctul 2 al art.20 din Constituţie are ca obiect neconcor¬danţele dintre
pactele şi tratatele internaţionale privitoare la drepturile omului, pe de o parte, şi legile
organice şi ordinare, pe de altă parte.
Textul constituţional stabileşte şi o excepţie, în sensul că au prioritate reglementările
internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai
favorabile.
Consecinţele juridice ale primatului pactelor şi tratatelor internaţionale cu privire la drepturile
omului faţă de legile interne - organice şi ordinare - ar fi urmă¬toarele:
- Ori de câte ori o lege organică sau ordinară, anterioară intrării vigoare a unui tratat
internaţional, conţine o dispoziţie contrară acestuia, ratificarea tratatului va avea ca efect
abrogarea dispoziţiei respective.
- Atunci când o dispoziţie contrară dintr-o lege organică sau ordinară intră în vigoare ulterior
ratificării unui pact sau unui tratat internaţional privitor la drepturile omului, Curtea
Constituţională va fi drept să o declare neconstituţională, în temeiul primatului această
materie, a reglementărilor internaţionale . Această prioritate este acordată numai
reglementărilor din domeniul drepturilor omului, deci ea nu este aplicabilă altor domenii.
- O altă interpretare este imposibilă faţă de redactarea fără echivoc a textului şi faţă de
plasarea sa în Capitolul I, care cuprinde dispoziţii comune numai pentru Titlul II. Soluţia
constituţională dată de art.20 exprimă nu numai ataşamentul faţă de reglementările
internaţionale ci şi marea receptivitate faţă de dinamica posibilă şi previzibilă. În domeniul
drepturilor omului mai sunt încă multe lucruri de înfăptuit, care presupun colaborarea între
state şi care se va realiza prin tratate internaţionale.
Deschiderea disponibilităţii României spre comunitatea internaţională este, astfel, garantată,
sub aspect constituţional, prin dispoziţiile cuprinse în art.20.
Unul dintre principalele aspecte care rezultă din conţinutul art.20 din Constituţie, îl reprezintă
nominalizarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului care îi transformă acesteia natura,
dintr-una pur politică, într-una juridică. Acest articol transformă Declaraţia dintr-o regulă de
morală, de politică, într-una de drept, juridică, ceea ce este foarte important din perspectiva
asigurării garantării libertăţilor România. Art.20 din Constituţie conferă Declaraţiei Universale a
Drepturilor Omului valoare juridică. Astfel, articolele sale nu mai invită, la ora actuală, ci ele
obligă autorităţile, demnitarii şi funcţionarii, oamenii obişnuiţi, cetăţenii la respectarea şi
aplicarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale .
Art.20, nu numai că proclamă prioritatea reglementărilor internaţionale asupra celor interne,
dar conţine, de asemenea, dispoziţii deschise spre o protecţie juridică largă. Aceste dispoziţii
permit cetăţenilor români accesul juridic la libertăţile şi, mai ales, la regulile de garantare şi
protecţie a libertăţilor. Art.20 din Constituţie obligă autorităţile, mai ales justiţia, implicit cea
constituţională, la respectarea libertăţilor constituţionale .
Dispoziţiile art.20 din Constituţia României, în pers¬pectiva aplicării lor, implică două
consecinţe majore. O primă consecinţă priveşte legiuitorul, care va trebui întotdeauna şi în
mod obligatoriu să verifice dacă proiectele de legi pe care le discută şi le adoptă răspund
cerinţelor în domeniu cuprinse în tratatele internaţionale la care România este parte. A doua
consecinţă priveşte autorităţile publice competente în a negocia, încheia şi ratifica tratatele
internaţionale, autorităţi care vor trebui să manifeste o atenţie sporită în observarea corelaţiei
dintre prevederile documentului internaţional şi dreptul românesc, iar în situaţiile mai dificil de
depăşit să se folosească de procedeul rezervelor sau declaraţiilor.
O problemă care se poate ridica în legătură cu art.20 este aceea de a şti care este soluţia în
cazul în care unele reglementări internaţionale ar contraveni Constituţiei. Sub acest aspect,
art.20 din Constituţia României nu dă nicio soluţie. Este clar, însă, că supremaţia Constituţiei,
nu permite ratificarea unui tratat internaţional care ar contraveni prevederilor sale. Dispoziţiile
tratatelor internaţionale nu pot fi situate, sub aspectul forţei lor juridice, deasupra prevederilor
Constituţiei. Aceasta şi datorită faptului că ele sunt ratificate prin legi si, ca atare, nu pot avea
o forţă juridică superioară acestora. De aici rezultă obligaţia constituţională, pentru autorităţile
competente negocierea şi încheierea tratatelor internaţionale de a observa concordanţa lor cu
Constituţia.
Sporirea preocupărilor şi reglementărilor internaţionale nu diminuează rolul major al legislaţiei
interne în proclamarea şi garantarea drepturilor cetăţeneşti, a drepturilor omului în gene¬ral.
Încurajarea, promovarea şi garantarea drepturilor omului implică o permanentă perfecţionare a
reglementărilor interne, în acord cu reglementările internaţionale acest domeniu.
4. Raportul dintre dreptul naţional şi dreptul Uniunii Europene
O situaţie distinctă, diferită faţă de aspectele anterior prezentate vizând raportul dintre
reglementările interne şi reglementările internaţionale o reprezintă problema dreptului Uniunii
Europene.
Raportul dintre dreptul comunitar european şi dreptul naţional al statelor membre este
guvernat de principiul aplicabilităţii directe şi imediate a dreptuluii comunitar, precum şi de
principiul primordialităţii dreptului comunitar raport cu dreptul intern al statelor membre. Deci,
ceea ce priveşte dreptul comunitar european, apreciem că nu există dubii privind forţa
obligatorie a dispoziţiilor comunitare adoptate domeniul drepturilor fundamentale ale omului.
Principiul aplicabilităţii directe a dreptului Uniunii Europene are implicaţii atât asupra statelor
membre ale comunităţilor, cât şi asupra persoanelor particulare şi a judecătorilor naţionali.
- Statele membre sunt puse situaţia de a nu putea schimba dispoziţiile comunitare care le sunt
adresate, acestea având un caracter obligatoriu pentru respectivele state (evident ţinând
seama de categoria normelor juridice respective, aşa cum au fost ele analizate mai sus).
- Persoanele particulare au posibilitatea să invoce oricând ordinea juridică internă dreptul
comunitar, condiţiile statuate de reglementările comunitare.
- Judecătorii naţionali sunt obligaţi să aplice dreptul comunitar,dar atunci când judecătorii sunt
faţa unei situaţii care necesită stabilirea competenţei pe plan intern, vor aplica dreptul fiecărui
stat. cazul care judecătorul naţional solicită un recurs prejudiciar, Curtea poate indica acestuia
elementele de drept comunitar pe baza căruia să rezolve cazul.
Se recunoaşte o aplicabilitate directă verticală (invocarea dispoziţiilor comu¬ni¬¬tare faţă de
stat şi organele sale) şi aplicabilitatea orizontală (între persoane private).
Tratatele de instituire a comunităţilor nu conţin reglementări exprese privind
primor¬di¬a¬li¬tatea dreptului comunitar european asupra celui intern al statelor. Împreună
cu efectul direct, primordialitatea constituie cei doi stâlpi ai ordinii juridice comunitare.
Problema primordialităţii dreptului comunitar european faţă de dreptul intern al statelor
membre, poate fi considerată ca o expresie a problematicii raportului dintre dreptul
internaţional public şi dreptul intern . Conform teoriei şi practicii în acest domeniu, există două
doctrine privind raportul dintre cele două sisteme: doctrina monistă şi doctrina dualistă.
Spre deosebire de această situaţie din dreptul internaţional public, în sistemul de drept
comunitar, statele membre sunt obligate să recunoască primor¬di¬a¬li¬tatea dreptului
comunitar european asupra dreptului intern.
Fundamentul acestei situaţii îl constituie acordul statelor de a fi membre ale Uniunii Europene
şi de a accepta jurisdicţia specială creată în conformitate cu tratatele constitutive, care au fost
negociate şi faţă de care s-a exprimat consimţământul fiecărui stat conform prevederilor
tratatului şi a reglementărilor interne, respectiv prin referendum, în ultimă instanţă.
Admiţând principiul integrării normelor juridice comunitare în dreptul intern al fiecărui stat şi
faptul că de aici decurg drepturi şi obligaţii pentru orice subiect de drept, orice situaţie în care
se pune problema recunoaşterii jurisdicţionale a acestor drepturi şi obligaţii, instanţa
judecătorească va trebui să decidă chiar atunci când tratatele nu conţin dispoziţii exprese, fiind
obligată să hotărască între aplica¬rea dreptului comunitar european şi a celui naţional.
Faptul că tratatele nu conţin prevederi exprese în acest sens este considerat o precauţie de
natură politică a iniţiatorilor Comunităţilor europene prin care s-ar menaja sentimentele anti-
federaliste ale unor state fondatoare, care ar fi putut să nu accepte caracterul condiţional al
construcţiei comunitare .
S-a dovedit că practica a ridicat o serie de probleme cărora Curtea de Justiţie a trebuie să le
dea o soluţionare (multe situaţii ca urmare a solicitărilor instan¬ţe¬lor naţionale). A revenit,
deci, Curţii de Justiţie rolul de a stabili primordialitatea dreptului comunitar asupra dreptului
intern.
Paleta legislativă a dreptului comunitar european în domeniul protecţiei drepturilor omului este
destul de amplă, cuprinzând norme comunitare diverse, cum ar fi:
- norme juridice privind politicile comunitare (de exemplu, normele comunitare relative la
realizarea pieţei interne, care reglementează libera circulaţie a persoanelor, a mărfurilor, a
capitalurilor şi forţei de muncă, stabilesc standarde şi privind drepturile fundamentale ale
omului; acelaşi lucru îl constatăm cazul politicii comunitare privind mediul, cultura, sănătatea,
protecţia consumatorilor, etc. Practic, toate politicile comunitare cuprind o componentă relativă
la drepturile fundamentale ale omului);
- norme juridice privind instituirea cetăţeniei europene şi prerogativele calităţii de cetăţean
european. Cetăţenia europeană nu înlocuieşte cetăţenia statelor membre, ci o completează,
conferind o proteţie juridică suplimentară şi drepturi noi pentru cetăţenii europeni;
- norme juridice cu caracter specific, adoptate în domeniul protecţiei drepturilor fundamentale
ale omului, care sunt cuprinse în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.
Deşi la nivelul Uniunii Europene, principiul respectării drepturilor fundamentale ale omului a
reprezentat încă de la începutul consituirii Comunităţii Europene un principiu de bază, totuşi,
legislaţia comunitară nu a conţinut, iniţial, o reglementare proprie care să definească şi să
ierarhizeze drepturile fundamentale ale omului protejate la nivelul Uniunii. Prin dispoziţiile
cuprinse în Preambulul Tratatului de la Maastricht se preciza că Uniunea recunoaşte şi
protejează drepturile fundamentale ale omului, aşa cum sunt definite Convenţia europeană a
drepturilor omului adoptată la Roma, 1950, în cadrul Consiliului Europei. Acest neajuns a fost
depăsit ulterior, prin adoptarea, în 2000, a Cartei Drepturilor Fundamentale Uniunii Europene.
Având vedere caracterul direct şi prioritar al normelor de drept comunitar european în ordinea
juridică a statelor membre, acestea vor fi aplicabile în măsura în domeniul de referinţă este
acoperit cu astfel de norme juridice. În cazul în care nu sunt norme juridice comunitare care să
se aplice cu prioritate, urmează a fi aplicabile normele juridice ale dreptului internaţional
privat, prin metodele specifice acestei ramuri de drept.
Principiul priorităţii dreptului Uniunii Europene în juridică a statelor membre a fost consacrat la
nivel comunitar pe cale cutumiară sau jurisdicţională.
Nici Tratatul de la Lisabona nu conţine dispoziţii exprese cu privire la principiul priorităţii
dreptului Uniunii Europene, însă în cadrul „Declaraţiei cu privire la supremaţie”, Conferinţa
reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene, tratatele şi legislaţia adoptată de Uniune pe baza tratatelor au prioritate în raport cu
dreptul statelor membre, în condiţiile prevăzute de jurisprudenţa menţionată anterior. În plus,
Conferinţa a hotărât ca Avizul Serviciului juridic al Consiliului, astfel cum figurează documentul
11197/07 (JUR 260), să fie anexat actului final:
În „Avizul Serviciului juridic al Consiliului din 22 iunie 2007” – „din jurisprudenţa Curţii de
Justiţie reiese că supremaţia dreptului comunitar este un principiu fundamental al dreptului
comunitar. Conform Curţii, acest principiu este inerent naturii specifice a Comunităţii Europene.
La data primei hotărâri din cadrul acestei jurisprudenţe consacrate (hotărârea din 15 iulie
1964, cauza 6/64, Costa/ENEL ), supremaţia nu era menţionată în tratat. Situaţia nu s-a
schimbat nici astăzi. Faptul că principiul supremaţiei nu va fi inclus în tratat nu va schimba în
niciun fel existenţa principiului şi jurisprudenţa în vigoare a Curţii de Justiţie”.
În ceea ce priveşte dreptul intern, numeroase reglementări adoptate, în special după aderarea
României la Uniunea Europeană/sau în perspectiva aderării, au consacrat prioritatea aplicării
dreptului Uniunii Europene în ordinea juridică naţională. Dintre acestea, exemplificăm:
- Constituţia României, în art.148 alin.2 conţine reglementări privind „Integrarea României în
Uniunea Europeană”, conform cărora, „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive
ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au
prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de
aderare”;
- Codul civil consacră aplicarea prioritară a dreptului comunitar, stipulând expres în art.5 că, în
materiile reglementate de cod, normele dreptului Uniunii Europene se aplică prioritar, indiferent
de calitatea sau statutul părţilor.
- Aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene este statuată şi prin dispoz.art. 4 din Codul
de procedură civilă, conform cărora, în materiile reglementate de prezentul cod, normele
obligatorii ale dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau
de statutul părţilor.

5. Raportul dintre protecţia juridică a drepturilor omului şi dreptul internaţional

umanitar.
Protecţia juridică a drepturilor omului şi dreptul internaţional umanitar sunt elemente ale
aceleiaşi probleme.
În timp ce proteţia juridică a drepturilor omului însumează un ansmblu de norme juridice
privind drepturile omului pe timp de pace, dreptul internaţional umanitar analizează aceste
drepturi în alt context, respectiv în caz de război.
Dreptul internaţional umanitar a fost elaborat exclusiv în vederea protejării victimelor
războaielor, având ca prioritate omul şi principiile umanitare. Datorită acestui fapt se observă o
apropiere între dreptul internaţional umanitar şi drepturile omului. În prezent se constată o
tendinţă de convergenţă între aceste două sisteme, pentru a se putea crea astfel un sistem de
mecanisme de protecţie mixte, care să acopere toate situaţiile de pericol care ar putea afecta
persoana umană. Pentru acest motiv, în doctrină s-a sugerat unificarea lor sub denumirea
comună de "drept uman".
Dreptul international umanitar este o ramură specială a dreptului internaţional public, care se
aplică în condiţii de conflict armat. având două ramuri de bază:
- dreptul războiului propriu-zis sau dreptul de la Haga - care fixează drepturile şi îndatoririle
părţilor beligerante în desfăşurarea operaţiunilor militare şi limitează alegerea metodelor de
vătămare a adversarului şi
- dreptul umanitar propriu-zis sau dreptul de la Geneva - care urmăreşte să salvgardeze
militarii scoşi din luptă (răniţi, prizonieri, naufragiaţi) precum şi persoanele care nu participă la
ostilităti şi bunurile cu caracter civil.
Prin urmare, dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate poate fi definit ca ansamblul
de norme de drept internaţional, de sorginte cutumiară sau convenţională, destinate a
reglementa, în mod special, problemele survenite în situaţii de conflict armat internaţional şi
neinternaţional.

Lecţia 4 / Organizaţii internaţionale cu atribuţii în domeniul protecţiei

drepturilor omului
PROTECŢIA DREPTURILOR OMULUI ÎN CADRUL ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE

Protecţia drepturilor omului prin structuri în cadrul ONU

1. Instituţii ale Organizaţiei Naţiunilor Unite având ca principală misiune promovarea

şi protecţia drepturilor omului

Conform Cartei, Organizaţia Naţiunilor Unite are un rol deosebit de important în ceea ce
priveşte promovarea internaţională a drepturilor omului (art.1, pct.3).
Pentru a-şi îndeplini acest rol, organizaţia a pus la punct un sistem de organe principale şi
subsidiare care, într-un fel sau altul, participă activ la eforturile pentru promovarea şi
protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, toate ţările lumii. Aceste organe sunt:

A. Adunarea generală
Adunarea Generală este principalul organ al ONU. Competenţa sa cu privire la drepturile
omului este prevăzută art.13 pct.b din Carta ONU, potrivit căruia Adunarea Generală va iniţia
studii şi va face recomandări în scopul „de a promova cooperarea internaţională în domeniile
economic, social, cultural, educativ şi sanitar şi de a sprijini înfăptuirea drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”.
Adunarea Generală poate aborda problematica drepturilor omului fie în şedinţele sale plenare,
fie le poate transmite unor comisii precum Comisia pentru problemele sociale, umanitare şi
culturale; Comisia pentru problemele politice şi de securitate; Comisia pentru politica specială;
comisia economică şi financiară; Comisia de tutelă; Comisia pentru problemele administrative
şi financiare; Comisia economică şi financiară; Comisia juridică. Rapoartele întocmite de
comisii, care cuprind de regulă textul propunerilor, proiectelor şi obiectivelor de rezoluţii şi
amendamentele propuse de diferiţi membri, sunt examinate si, după caz, aprobate sau
respinse, în şedinţele plenare ale Adunării Generale.
Potrivit art.22 din Cartă, Adunarea Generală poate înfiinţa organe subsidiare pe care le
socoteşte necesare pentru îndeplinirea funcţiilor sale. Printre acestea se numără:
a) - Consiliul Drepturilor Omului, înfiinţat prin Rezoluţia Adunării Generale ONU 60/251 din 3
aprilie 2006, care înlocuieşte Comisia pentru Drepturile Omului , ca organ subsidiar al Adunării
Generale. Sediul Consiliului este la Geneva.
Consiliul va răspunde de promovarea respectului universal pentru drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului.
Consiliul este format din 47 membri aleşi direct, prin vot secret, de către majoritatea
membrilor Adunării Generale. Mandatul membrilor este de 3 ani, membrii putând fi realeşi
pentru două mandate consecutive.

a) - Comitetul special al decolonizării, creat prin Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U Nr. 1654
(XVI) din 27 noiembrie 1961, este compus din 24 membri, fiind cunoscut şi sub denumirea de
„Comitetul celor 24”.
Mandatul iniţial al Comitetului special era de a căuta mijloacele cele mai adecvate pentru
aplicarea promptă şi integrală a dispoziţiilor „Declaraţiei asupra acordării independenţei ţărilor
şi popoarelor coloniale” din 1960 şi de a prezenta un raport complet cu recomandările privind
ansamblul teritoriilor sub tutelă, a teritoriilor neautonome şi a tuturor celorlalte teritorii care nu
şi-au căpătat independenţa. Ulterior, respectiv în 1965, mandatul Comitetului a fost lărgit. În
martie 1962, „Comitetul celor 24” a creat un Subcomitet al petiţiilor, compus din 7 membri.
După examinarea situaţiei dintr-un teritoriu, Comitetul adoptă, prin consens, recomandări
consemnate într-o rezoluţie. Anual, el întocmeşte un raport pe care-l prezintă Adunării
Generale. În exercitarea funcţiilor şi competenţelor sale, Comitetul special cooperează cu
Comisia drepturilor omului, cu Consiliul de Securitate şi cu instituţiile specializate şi cu
organizaţii internaţionale asociate la ONU.
b) - Consiliul Naţiunilor Unite pentru Namibia, creat la 19 mai 1967, prin Rezoluţia 2248 (S-V),
având ca funcţii: să administreze sud-vestul african până la independenţă, cu participarea
largă a poporului din teritoriu; să promulge legi, decrete, regulamente administrative necesare
administrării teritoriului, până în momentul când o adunare legislativă va fi creată în urma
alegerilor desfăşurate pe baza sufragiului universal al adulţilor; să transfere toate puterile
poporului, în momentul proclamării independenţei.
Consiliul Naţiunilor Unite pentru Namibia si-a încetat existenţa în momentul care Namibia si-a
obţinut independenţa (la 21 martie 1990).

B. Consiliul Economic şi Social (ECOSOC)

Consiliul, compus din 54 membri, are ca principale atribuţii în domeniul drepturilor omului:
- să elaboreze sau să iniţieze studii şi rapoarte asupra problemelor internaţionale domeniile
economic, social şi cultural, educaţie, sănătate publică;
- să adreseze recomandări asupra tuturor acestor probleme Adunării Generale, ţărilor membre
şi instituţiilor specializate;
- să facă recomandări în vederea asigurării respectării efective, de către toţi, a drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale;
- să pregătească proiecte de Convenţii pe care să le supună Adunării Generale;
- să coordoneze activitatea instituţiilor specializate, prin consultări cu acestea şi prin
recomandări adresate acestora (art.62 din Carta ONU).
Potrivit art.68 din Carta ONU, ECOSOC poate înfiinţa comisii pentru problemele economice şi
sociale şi pentru promovarea drepturilor omului, precum şi orice alte comisii necesare pentru
îndeplinirea funcţiilor sale. Astfel, ECOSOC, a creat:
b) - Subcomisia de luptă împotriva măsurilor discriminatorii şi pentru protecţia minorităţilor .
Subcomisia a înfiinţat şi unele grupuri de lucru, care se reunesc înaintea fiecăreia dintre
sesiunile anuale, precum: „Grupul de lucru asupra comunicărilor”, care examinează
comunicările privind violări ale drepturilor omului; „Grupul de lucru asupra sclaviei”, care
examinează faptele survenite domeniul sclaviei şi al traficului cu sclavi toate aspectele şi
manifestările lor, inclusiv practicile sclavagiste, traficului cu fiinţe umane şi exploatarea
prostituţiei altuia şi „Grupul de lucru asupra populaţiilor indigene”.
La fiecare sesiune, Subcomisia adoptă rezoluţii care sunt înaintate Comisiei drepturilor omului.
Subcomisia a adoptat rezoluţii privitoare la: eliminarea oricăror forme de intoleranţă şi de
discriminare bazate pe religie sau convingere; dimensiunea umană a transferului de populaţii,
inclusiv a implantării de aşezări şi colonii; căi şi mijloace posibile pentru facilitarea soluţionării
paşnice şi constructive a problemelor privind minorităţile, forme contemporane de sclavie etc.
c) - Comisia pentru condiţia femeii a fost creată anul 1946 de către ECOSOC, având ca funcţii:
să prezinte recomandări şi rapoarte ECOSOC asupra dezvoltării drepturilor femeii în domeniile
politic, economic, civic, social şi pedagogic; să formuleze recomandări asupra problemelor ce
prezintă un caracter de urgenţă în domeniul drepturilor omului, pentru a face efectivă
egalitatea între drepturile bărbatului şi cele ale femeii; să elaboreze propuneri destinate să dea
efect acestor recomandări.
Comisia pentru condiţia femeii abordează o arie largă de probleme, în special cele care-i sunt
transmise de Adunarea Generală, ECOSOC, Conferinţa Mondială a Anului Internaţional al
Femeii.

C. Secretariatul ONU
Secretariatul este unul din cele şase organe principale ale ONU şi cuprinde pe Secretarul
general şi personalul de care organizaţia are nevoie pentru a funcţiona. În cadrul
Secreta¬riatului au fost create şi funcţionează o serie de organe şi organisme cu competenţe
în domeniul drepturilor omului, coordonate de Înaltul Comisar pentru drepturile omului. Acesta
are misiunea de a asigura coordonarea între programul referitor la drepturile omului şi
activităţile din domeniu întreprinse în cadrul Secretariatului şi de către organismele ONU. El
reprezintă pe Secretarul General la reuniuni şi manifestări internaţionale de profil şi îl ajută
exercitarea misiunilor sale umanitare, încurajează ratificarea şi aplicarea convenţiilor
internaţionale de profil şi asigură serviciile de secretariat ale Comisiei drepturilor omului şi ale
altor organe similare.
a) - Înaltul Comisar pentru drepturile omului.
Acest organism a fost creat în aplicarea Rezoluţiei Adunării Generale a ONU Nr. 48/141 a din 7
ianuarie 1994 . Aşa după cum prevăd documentele Adunării Generale, Înaltul Comisar pentru
drepturile omului este „Înaltul funcţionar al Naţiunilor Unite care are responsabilitatea
principală pentru activităţile ONU în domeniul drepturilor omului, sub conducerea şi
răspunderea Secretarului General”. În înde¬plinirea atribuţiilor sale, Înaltul Comisar acţionează
„în cadrul competenţei, autorităţii şi deciziilor generale ale Adunării Generale, Consiliului
Economic şi Social şi Comisiei pentru drepturile omului”.
Dintre diversele însărcinări delegate înaltului Comisar, cea mai însemnată este enunţată de
paragraful 4 (f) al Rezoluţiei, care-l împuterniceşte „să joace un rol activ în depăşirea
obstacolelor actuale şi înlăturarea piedicilor pentru deplina realizare a tuturor drepturilor
omului şi prevenirea comiterii continuare a încălcării drepturilor omului în întreaga lume”.
Această exprimare este destul de cuprinzătoare pentru ca Înaltul Comisar, să poată aborda
orice problemă de actualitate în sfera drepturilor omului şi să se poată implica activ eforturile
vizând prevenirea încălcării drepturilor omului, oriunde lume.
Înaltul Comisar are rangul de Subsecretar General al ONU, fiind însărcinat cu conducerea
generală a „Centrului pentru drepturile omului”, de pe lângă Oficiul Naţiunilor Unite din
Geneva, al cărui director general este. El se ocupă, de asemenea, cu coordonarea activităţilor
ONU de promovare şi protecţie a drepturilor omului.
Înfiinţarea funcţiei de Înalt Comisar pentru drepturile omului marchează un important pas
înainte în lupta pentru consolidarea capacităţii ONU de a se ocupa de încălcările drepturilor
omului.
b) - Centrul pentru drepturile omului este un organ al Secretariatului ONU, face parte din
Oficiul Naţiunilor Unite de la Geneva şi este condus de Înaltul Comisar pentru drepturile
omului, care este, în acelaşi timp şi directorul general al oficiului.
Centrul a fost creat cu scopul de a ajuta organele şi organismele din sistemul ONU să
promoveze şi să protejeze drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului consacrate în
instrumentele acestuia.
Dintre funcţiile pe care le exercită Centrul menţionăm: efectuarea de cercetări şi studii asupra
diverselor aspecte ale drepturilor omului, la cererea organelor interesate; întocmirea de
rapoarte asupra respectării drepturilor omului şi luarea de măsuri pentru a le pune aplicare;
centralizarea activităţilor ONU în domeniul drepturilor omului; asigurarea legăturii cu
organizaţiile neguvernamentale, cu instituţii din afara sistemului ONU şi cu mass-media,
problema drepturilor omului.

2. Alte instituţii din sistemul Organizaţiei Naţiunilor Unite având atribuţii domeniul
drepturilor omului

A. Consiliul de Securitate
Consiliul de Securitate este organul principal al Naţiunilor Unite, căruia Carta i-a conferit
responsabilitatea principală în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Problematica
drepturilor omului intră în competenţa Consiliului de Securitate în situaţiile în care violările
flagrante şi permanente ale acestor drepturi constituie o ameninţare la adresa păcii şi
securităţii internaţionale.
În activitatea practică, Consiliul a trebuit să intervină deseori, mai ales în ce priveşte politica
de apartheid şi de discriminare rasială, care nesocotea flagrant drepturile omului, constituind o
sursă permanentă de tensiuni şi tulburări ce puteau constitui ameninţări directe la adresa păcii
şi securităţii internaţionale.

B. Consiliul de tutelă
Funcţionând sub autoritatea Adunării Generale, Consiliul are - potrivit cap. XII din Carta ONU -
sarcini importante domeniul protecţiei şi promovării drepturilor omului. Art.76 din Carta ONU
consacră printre obiectivele fundamentale ale sistemului de tutelă pe acela „de a încuraja
respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă,
sex, limbă sau religie şi de a dezvolta sentimentul de interdependenţă al popoarelor lumii; de a
asigura egalitatea de tratament în domeniile social, economic şi comercial, tuturor Membrilor
Naţiunilor Unite şi cetăţenilor lor; de a asigura, de asemenea, acestora din urmă, egalitatea de
tratament administrarea justiţiei...”
Pentru a-şi putea îndeplini mandatul, Consiliului de tutelă i s-au încredinţat funcţii în domeniul
respectării drepturilor omului şi anume: să examineze rapoartele prezentate de autoritatea
administrantă; să primească petiţii şi să le examineze consultare cu autoritatea adminstrantă;
să organizeze vizite periodice teritoriile sub tutelă, la date convenite cu autoritatea
administrantă.
După 16 septembrie 1975, când Papua Noua Guinee si-a dobândit independenţa, sub regimul
tutelei internaţionale nu a mai rămas decât un singur teritoriu: insulele din Pacific administrate
de S.U.A., pe baza unui acord cu Consiliul de Securitate, din 1947 Consiliul de tutelă primind şi
examinând rapoarte numai din acest teritoriu.

C. Curtea Internaţională de Justiţie

Potrivit prevederilor art.92 din Carta ONU, Curtea Internaţională de Justiţie este „organul
judiciar principal al Naţiunilor Unite”. Ea funcţionează conform Statutului său, care face parte
integrantă din Cartă.
O serie de convenţii internaţionale referitoare la drepturile omului conţin dispoziţii potrivit
cărora, orice diferend între părţile contractante cu privire la interpretarea instru¬mentului
respectiv poate fi supus spre soluţionare Curţii Internaţionale de Justiţie. Menţionăm, cu titlu
de exemplu : Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, din 9 decembrie
1948 (art.IX); Convenţia referitoare la statutul refugiaţilor din 28 iulie 1951 (art.38);
Convenţia asupra reducerii cazurilor de apatridie, din 30 august 1961 (art.14); Convenţia
asupra consimţământului la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie şi înregistrarea
căsătoriilor, din 7 noiembrie 1962 (art.8); Convenţia internaţională asupra eliminării tuturor
formelor de discriminare rasială, din 21 decembrie 1965 (art.22); Convenţia internaţională
asupra eliminării şi reprimării crimei de apartheid, din 30 noiembrie 1973 (art.XII).
Numărul diferendelor referitoare la drepturile omului soluţionate de Curtea internaţională de
Justiţie, a fost redus, ele referindu-se special la dreptul de azil, la drepturile particularilor care
nu sunt cetăţeni ai ţărilor care trăiesc, la drepturile copilului ş.a.
Practic, Curtea a fost sesizată cu patru afaceri contencioase şi anume: afacerea dreptului de
azil (Columbia şi Peru); afacerea referitoare la resortisanţii S.U.A. zona franceză a Marocului
(care era protectorat francez); afacerea referitoare la o minoră, cetăţean olandez, domiciliată
Suedia, plasată sub un regim de educaţie protectoare, instituit de legea suedeză şi afacerea
dedusă Curţii de Etiopia şi Liberia contra Africii de Sud la 4 noiembrie 1960 .

D. Comisia de drept internaţional

Comisia de drept internaţional a fost creată de Adunarea Generală a ONU la 21 noiembrie
1947, fiind alcătuită din 25 membri, aleşi pentru un mandat de 5 ani, care funcţionează cu titlu
personal, iar nu ca reprezentanţi ai statelor din care fac parte. Ea are ca principale funcţii:
dezvoltarea progresivă a dreptului internaţional, adică elaborarea de proiecte, de convenţii,
precum şi codificarea dreptului internaţional, care constă în sistematizarea regulilor de drept
internaţional care guvernează domeniile în care există deja o practică a statelor, precedente şi
o doctrină.
Comisia de drept internaţional a pregătit o serie de proiecte de Convenţii în domeniul
drepturilor omului, printre care: Convenţia asupra femeii căsătorite; Convenţia referitoare la
statutul apatrizilor, Convenţia asupra reducerii cazurilor de apatridie ş.a. Totodată, ea a lucrat
la formularea principiilor de la Nürnberg, a elaborat proiectul de Cod al crimelor contra păcii şi
umanităţii şi studiază problema răspunderii statelor pentru fapte internaţionale ilicite.
3. Instituţii specializate şi Înaltul Comisariat al ONU pentru refugiaţi
A. Organizaţia internaţională a muncii (OIM)
Este organizaţia cu cea mai îndelungată tradiţie în domeniul protecţiei şi promovării drepturilor
omului. Ea a fost creată la 11 aprilie 1919, ca organizaţie autonomă asociată la Societatea
Naţiunilor.
Actul constitutiv al OIM este Constituţia OIM, scopurile şi obiectivele sale fiind stabilite în
Declaraţia Conferinţei Generale de la Philadelphia din aprilie-mai 1944. Declaraţia prevede că
„toate fiinţele umane, indiferent de rasă, credinţă sau sex, au dreptul de a urmări progresul lor
material şi dezvoltarea lor spirituală libertate şi demnitate, securitate economică şi cu şanse
egale”, iar „realizarea condiţiilor care permit să se ajungă la acest rezultat trebuie să constituie
scopul central al oricărei politici naţionale şi internaţionale”.
Mecanismul de aplicare a Convenţiilor OIM are un dublu izvor: pe de o parte este prevăzut în
actul constitutiv al organizaţiei - Constituţia, iar pe de altă parte în convenţii şi recomandări
adoptate ulterior, care îl dezvoltă şi îl completează pe baza practicii.
Mecanismul prevăzut în Constituţia OIM a fost axat de la început pe principiul controlului.
Procedurile de ordin internaţional privind promovarea aplicării convenţiilor internaţionale se
realizează pe două căi: printr-un control permanent din partea OIM şi prin posibilitatea
declanşării, pe baza unor reguli convenite, a unor proceduri cvasijudiciare .
La rândul său, controlul permanent se realizează prin două proceduri distincte şi anume: prin
procedura rapoartelor şi prin crearea unor organe speciale de examinare a rapoartelor.
Prin rapoartele transmise de către state Directorului General al OIM se asigură promovarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului consacrate în „Codul internaţional al muncii”.

B. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru educaţie, ştiinţă şi cultură (UNESCO)

Actul constitutiv al organizaţiei a fost semnat la 16 noiembrie 1945, iar UNESCO a început să
funcţioneze la 4 noiembrie 1946.
În preambulul Convenţiei (semnată la 16 noiembrie 1945) se prevede că „întrucât demnitatea
omului cere răspândirea culturii şi educaţiei pentru toţi spiritul dreptăţii, al libertăţii şi al păcii,
acestea constituie, pentru toate popoarele, îndatoriri sfinte pe care trebuie să le îndeplinească
spiritul asistenţei reciproce”.
UNESCO s-a ocupat, printre altele, de problemele discriminării rasiale, sclaviei, emancipării
femeilor, promovării dreptului la educaţie, a dreptului la cultură, concentrându-şi atenţia ultimii
ani, asupra problematicii educaţiei pentru drepturile omului.
Mecanismul principal de favorizare a aplicării dispoziţiilor „Convenţiei privind lupta contra
discriminării domeniul învăţământului” o constituie sistemul rapoartelor periodice, pe care
statele părţi trebuie să le transmită Conferinţei Generale a UNESCO.
O procedură specifică a fost consacrată prin Protocolul adoptat de Conferinţa Generală a
UNESCO (1962) privind constituirea „Comisiei de conciliere şi bune oficii”, însărcinată cu
căutarea de soluţii diferendelor care vor apărea, între statele părţi la „Convenţia privind lupta
împotriva discriminării domeniul învăţământului”.

C. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru alimentaţie şi agricultură (FAO)

A fost constituită la 16 octombrie 1945, la Québec, Canada. Scopul acestei organizaţii a fost
enunţat în preambu¬lul Constituţiei sale şi anume de a ridica nivelul de hrană şi condiţiile de
trai ale popoarelor; de a analiza randamentul producţiei şi eficacitatea repartiţiei tuturor
produselor alimentare şi agricole; de a îmbunătăţi situaţia populaţiei rurale; de a contribui la
eliberarea omenirii de foamete.
FAO a devenit instituţie specializată a ONU la 14 decembrie 1946, când Adunarea Generală a
aprobat acordul încheiat cu ECOSOC, şi are, printre obiective, şi pe acela al realizării cooperării
internaţionale în domeniul drepturilor omului, în special al eliminării foametei şi malnutriţiei. În
acest sens, în 1960, FAO a lansat campania mondială împotriva foametei.
Organele principale ale FAO - Conferinţa statelor membre şi Consiliul organizaţiei sau
Directorul general - pot înfiinţa comitete sau grupuri de lucru, spre a studia şi a face rapoarte
asupra oricărei probleme legate de scopurile organizaţiei.

D. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS)

Organizaţia Mondială a Sănătăţii a fost creată la 22 iunie 1946 şi a început să funcţioneze la 7
aprilie 1948.
În preambulul Constituţiei acestei organizaţii se precizează: „o stare de perfectă sănătate pe
care poate s-o atingă un om constituie un drept fundamental al oricărei fiinţe umane,
indiferent de rasă, religie, vederi politice, situaţie economică sau socială”. Scopul organizaţiei
„este să ducă toate popoarele la cel mai înalt grad de sănătate”.
Mecanismul de aplicare a Constituţiei OMS îl constituie procedura rapoartelor, fiecare stat
membru urmând să prezinte Organizaţiei câte un raport anual asupra măsurilor luate şi
programelor realizate pentru îmbunătăţirea sănătăţii populaţiei precum şi asupra măsurilor
luate în executarea recomandărilor ce i-au fost făcute în aplicarea convenţiilor, acordurilor şi
regulamentelor.
La cererea Consiliului executiv al OMS, fiecare stat membru trebuie să transmită, în măsura
posibilităţii, orice informaţii suplimentare privind sănătatea populaţiei sale.

E. Înaltul Comisariat al ONU pentru refugiaţi (ICNUR)

Înaltul Comisariat al ONU pentru refugiaţi (ICNUR) a fost creat prin Rezoluţia Adunării Generale
ONU nr. 319/V, din 3 decembrie 1949. Mandatul iniţial al acestuia a fost de 2 ani, însă ulterior,
prin rezoluţii ale Adunării Generale ONU, acesta a fost prelungit pentru perioade succesive de
câte cinci ani.
Funcţiile şi competenţele ICNUR au fost stabilite prin Statutul adoptat de Adunarea Generală a
ONU, la 14 decembrie 1950 (Rezoluţia 428/V). Competenţa sa priveşte, evident, orice
persoană considerată refugiat .
În sistemul ONU, Statutul refugiaţilor este reglementat prin trei instrumente juridice şi anume:
Convenţia privind statutul refugiaţilor (1951); Protocolul asupra statutului refugiaţilor (1967) şi
Declaraţia asupra azilului teritorial (1967). I.C.N.U.R. are sediul la Geneva şi reprezentanţe în
unele regiuni sau ţări unde sunt probleme specifice refugiaţilor.
În ceea ce priveşte protecţia refugiaţilor, el colaborează cu Comisia pentru drepturile omului

4. Structuri speciale create în vederea aplicării instrumentelor ONU referitoare la

drepturile omului

A. Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale

Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale a luat fiinţă anul 1970, baza prevederilor art.8
din Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială. Este
compus din 18 experţi având „înalte calităţi morale şi o imparţialitate recunoscută”. Mandatul
lor este de patru ani, iar ei acţionează cu titlu individual, nu ca agenţi sau reprezentanţi ai
vreunui guvern.
Comitetul poate crea subcomitete şi organe subsidiare ad-hoc, care să se ocupe de anumite
chestiuni specifice, având şi obligaţia de a transmite anual Adunării Generale un raport, prin
intermediul Secretarului General al ONU
Obiectivele Comitetului constau în: examinarea rapoartelor prezentate de statele părţi la
Convenţie privitoare la măsurile de ordin legislativ, judiciar, administrativ pe care statele
respective le-au întreprins în baza obligaţiilor asumate, primirea şi examinarea comunicărilor
provenind de la persoane sau grupuri de persoane aparţinând acelor state care au recunoscut
competenţa Comitetului în acest domeniu; sprijinirea reglementării litigiilor care apar între
statele părţi, în ceea ce priveşte aplicarea Convenţiei. La recomandarea Comitetului, o serie de
state au adus amendamente constituţiilor lor şi au adoptat legi în spiritul Convenţiei, au
condamnat discriminarea rasială, au adoptat garanţii juridice antidiscriminatorii în domeniile
justiţiei, securităţii, drepturilor politice, au întocmit programe de educaţie şi au creat noi
organisme care să asigure rezolvarea problemelor privind discriminarea rasială.

B. Comitetul pentru drepturile omului

Comitetul pentru drepturile omului a fost constituit după intrarea vigoare, la 23 martie 1976, a
Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. Este un organism compus din 18
experţi, aleşi pentru patru ani, de către statele părţi la Pact, care îşi exercită funcţiile cu titlu
individual. El examinează rapoartele statelor părţi privind punerea în aplicare a obligaţiilor lor
şi poate, dacă este autorizat acest sens de părţile contractante, să examineze plângeri ale altor
state sau ale indivizilor, legătură cu încălcări ale drepturilor decurgând din Pact, de către părţile
respective.
Comitetul este ajutat de grupuri de lucru, care-i prezintă recomandări asupra măsurilor ce pot
fi luate diferite stadii de examinare a comunicărilor. anumite situaţii, Comitetul a desemnat pe
unii dintre membrii săi ca raportori speciali.
Deciziile pe fond ale Comitetului sunt, de fapt, recomandări neobligatorii şi, ca atare, ele sunt
numite „puncte de vedere”, conform art. 5 par.4 al Protocolului facultativ la Pactul internaţional
privind drepturile civile şi politice.

C. Comitetul pentru drepturile economice, sociale şi culturale

Comitetul pentru drepturile economice, sociale şi culturale a fost creat de ECOSOC în 1985,
având dublu scop: 1) de a examina rapoartele prezentate de statele părţi asupra măsurilor pe
care le-au luat în vederea asigurării aplicării drepturilor enunţate în Pactul internaţional
referitor la drepturile economice, sociale şi culturale şi 2) de a formula recomandări ECOSOC.
Comitetul este compus din 18 membri, având o competenţă recunoscută în domeniul
drepturilor omului, care acţionează cu titlu personal, fiind aleşi pentru o durată de patru ani.
Competenţa Comitetului este nu numai de a examina rapoartele prezentate de statele părţi, ci
el poate organiza, în cadrul fiecărei sesiuni, o dezbatere pe tema unui drept sau a unui articol
din Pact. De asemenea, pe baza concluziilor desprinse din examinarea rapoartelor statelor părţi
şi a rapoartelor primite de la instituţiile specializate, Comitetul poate formula recomandări
generale către ECOSOC

D. Comitetul pentru eliminarea discriminării faţă de femei

Comitetul pentru eliminarea discriminării faţă de femei a fost înfiinţat în1982, în baza art.17 al
„Convenţiei asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei” şi este compus din
23 de experţi având o înaltă autoritate morală şi competenţă în domeniile de aplicabilitate a
Convenţiei, aleşi pentru o perioadă de patru ani.
Principala sarcină a Comitetului este de a examina progresele realizate în punerea în aplicare a
Convenţiei, examinând în fiecare an rapoartele pe care statele se obligă să le transmită
periodic Secretarului General al ONU
Comitetul se întruneşte o dată pe an, pentru o perioadă de două săptămâni.
Comitetul prezintă anual un raport, prin intermediul Consiliului Economic şi Social, Adunarii
Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite, asupra activităţilor sale şi poate sş formuleze sugestii
şi recomandări generale, bazate pe examinarea rapoartelor şi informaţiilor primite de la statele
părţi. Aceste sugestii şi recomandari sunt incluse în raportul comitetului, însoţite, după caz, de
observaţiile statelor părţi.
Secretarul General al ONU transmite aceste rapoarte, pentru informare, Comisiei pentru
condiţia femeii.

E. Comitetul împotriva torturii

Comitetul împotriva torturii a fost constituit în 1987, conform art.17 al „Convenţiei împotriva
torturii şi a altor tratamente crude, inumane sau degradante” şi este compus din 10 experţi
aleşi de statele părţi pentru o perioadă de patru ani. El are drept competenţe: examinarea
rapoartelor prezentate de statele părţi, asupra măsurilor pe care acestea le-au adoptat pentru
a îndeplini obligaţiile asumate prin Convenţie; efectuarea de anchete, în cazul în care primeşte
informaţii pertinente, în sensul că tortura este practicată în mod sistematic pe teritoriul unui
stat parte; examinarea comunicărilor de la statele părţi cu privire la pretinse încălcări ale
Convenţiei de către alt stat; examinarea comunicărilor primite de la persoane particulare, cu
condiţia ca această competenţă să-i fie în mod expres recunoscută de statul respectiv.
Între Comitetul contra torturii şi mecanismele create pe plan regional, de către unele
organizaţii regionale au fost stabilite relaţii de cooperare, care se realizează prin Raportul
special asupra torturii, din cadrul Comisiei drepturilor omului, şi urmăreşte evitarea oricărui
paralelism.

F. Comitetul pentru drepturile copilului

Comitetul pentru drepturile copilului a luat fiinţă în baza art.43 din Convenţia cu privire la
drepturile copilului, adoptată la 29 noiembrie 1989 şi este compus din 10 experţi, aleşi pentru
o perioadă de patru ani, care acţionează cu titlu individual.
Principala funcţie a Comitetului este de a urmări îndeaproape modul care statele îşi îndeplinesc
obligaţiile asumate prin Convenţia cu privire la drepturile copilului. El realizează această funcţie
prin intermediul rapoartelor pe care statele s-au angajat să i le trimită direct şi în care sunt
menţionate măsurile pe care ele le-au luat pentru aplicarea prevederilor Convenţiei.
La fiecare doi ani, Comitetul supune Adunării Generale a ONU, prin intermediul ECOSOC, un
raport asupra activităţii sale.
Potrivit dispoziţiilor Convenţiei, statele se angajează, printre altele, ca rapoartelor prezentate
de ele Comitetului să li se asigure o largă difuzare pe propriul teritoriu.
Comitetul poate solicita statelor informaţii suplimentare faţă de cele cuprinse rapoartele lor şi
poate formula sugestii şi recomandări atât guvernelor, cât şi Adunării Generale a ONU

Lecţia 5 Organizaţii regionale cu atribuţii privind protecţia drepturilor omului

Protecţia drepturilor omului în cadrul organizaţiilor regionale

1. Structuri europene de protecţie a drepturilor omului

A. Consiliul Europei
Înfiinţat după cel de al doilea război mondial, având drept scop apărarea drepturilor omului şi
democraţia pluralistă, Consiliul Europei a cunoscut evoluţii ascendente.
Comitetul Internaţional pentru Europa Unită, a propus crearea unui Consiliu al Europei, la 7
noiembrie 1948, în cadrul reuniunii Congresului de la Haga.
La 5 mai 1949 a fost semnat Tratatul de la Londra, care instituia Consiliul Europei.
În cadrul Consiliului Europei au fost adoptate numeroase reglementări relative la protecţia
drepturilor omului, cea mai importantă (sub aspectul mecanismului de garantare a drepturilor
reglementate) fiind Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale
(adoptată la Roma în 1950).
Mecanismul creat de Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului era constituit
iniţial din Comisia europeană a drepturilor omului şi Curtea europeană a drepturilor omului
alături de care şi Comitetul Miniştrilor – ca organ al Consiliului Europei – avea funcţiuni
importante.
După intrarea vigoare a Protocolului nr.11, mecanismul de control este asigurat de Curtea
europeană a drepturilor omului.

B. Uniunea Europeană
Uniunea Europeană reuneşte 28 de ţări europene şi acoperă aproape tot continentul.
Respectarea drepturilor democratice şi a drepturilor fundamentale ale omului au reprezentat
obiective majore ale Comunităţilor europene, încă de la constituirea acestora.
Tratatele comunitare constitutive nu au conţinut iniţial o enumerare a drepturilor fundamentale
ale omului, ele completându-se în acest scop cu prevederile adoptate în cadrul Consiliului
Europei. Din acest punct de vedere, la nivel comunitar au apărut unele probleme legate de
determinarea conţinutului acestor drepturi şi a justificării lor ca suport al hotărârilor Curţii. Din
aceste considerente, Curtea a statuat că drepturile fundamentale ale omului fac parte
integrantă din principiile generale cărora ea le asigură respectarea.
Prin dispoziţiile art. F(6) par 1 - Tratatul de la Maastricht, se menţionează că Uniunea se
bazează pe principiile libertăţii, democraţiei, respectului drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale ca şi a statului de drept, principii comune statelor membre.
De asemenea, conform art F(6) par 3, Uniunea respectă identitatea naţională a statelor
membre.
Tratatul de la Lisabona cuprinde reglementări deosebit de importante privind protecţia
drepturilor fundamentale ale omului.

C. Organizaţia pentru Cooperare şi Securitate în Europa

Organizaţia a fost creată în 1973 sub numele de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în
Europa (CSCE). Prin structura şi activităţile sale, Organizaţia se recunoaşte a fi un „instrument
primar de alertă rapidă, prevenire a conflictelor şi gestionare a crizelor”.
Conferinţa la nivel înalt de la Budapesta, 1994, a hotarât adoptarea denumirii de Organizaţie
pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE).
În prezent, OSCE cuprinde 56 de state, incluzând toate statele europene, SUA, Canada şi toate
republicile din fosta URSS. Toate statele membre au statut egal, iar regula de bază în
adoptarea deciziilor este consensul.
Priorităţile OSCE sunt următoarele:
- consolidarea valorilor comune ale statelor membre şi sprijinirea acestora în edificarea unei
societăţi civile democratice,;
- prevenirea conflictelor locale, menţinerea ordinii şi a păcii;
- promovarea securităţii la nivelul continentului european şi la nivel internaţional.
OSCE contribuie activ la promovarea democraţiei, consolidarea statului de drept şi respectul
drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Organele de decizie ale organizaţiei sunt Summitul, Consiliul Ministerial. Consiliul Permanent
este forul regulat de luare a deciziilor şi se întruneşte săptămânal. Organizaţia este condusă de
un Preşedinte.

2. Alte organizaţii regionale de protecţie a dr.omului

A. Organizaţia Statelor Americane

Organizaţia Stetelor Americane este o organizație internațională, cu sediul la Washington, DC,
Statele Unite ale Americii. Această organizație cuprinde din 35 de state independente din
ambele continente americane..
Sub auspiciile Organizaţiei Statelor Americane (O.S.A.) s-au creat o serie de organe specifice
privind pro¬mo¬varea şi respectarea drepturilor omului, precum:
- Comisia interamericană pentru drepturile omului;
- Curtea intera¬mericană a drepturilor omului.

B. Uniunea Africană
Uniunea Africană este organizația care succedă Organizația Unității Africane (OUA)
Fondată în iulie 2002, după modelul Uniunii Europene, scopurile sale sunt promovarea
democrației, drepturile omului și dezvoltarea pe continentul african, în special pentru mărirea
nivelului investițiilor străine prin intermediul programului Noul Parteneriat pentru Dezvoltarea
Africii (NEPAD).

3. Protecţia drepturilor omului în cadrul organizaţiilor neguvernamentale

Funcţiile îndeplinite de ONG-urile din domeniul drepturilor omului diferă în raport de: scopul
pentru care au fost înfiinţate, resurse, zone geografice în care operează şi natura componenţei
lor.
După obiectivele pe care le urmăresc, ONG-urile din domeniul drepturilor omului sunt de mai
multe tipuri:
- organizaţii care au ca principal obiectiv protecţia drepturilor omului;
- organizaţii care acţionează în mai multe domenii, problematica drepturilor omului constituind
unul dintre programele sau proiectele lor;
- organizaţii care se interesează de drepturile omului fără a face din acestea un obiectiv
general sau o subdiviziune a problemelor pe care le tratează;
- organizaţii care au ca obiectiv educarea populaţiei în spiritul respectului faţă de valorile
generale umane .
Unele organizaţii neguvernamentale sunt preocupate de promovarea drepturilor omului în
întreaga lume, cum ar fi organizaţiile: Amnesty International, Lawyers Committee For Human
Rights, International League For Human Rights. Altele îşi limitează activitatea la anumite zone
geografice (America Centrală, Africa, Asia) cum ar fi: Andean Commission of Jurists şi
Washington Office for Lat America (W.O.L.A.).
Mijloacele utilizate de ONG-uri pentru a-şi atinge obiectivele propuse diferă. Unele recurg la un
număr restrâns de tehnici, cum ar fi pregătirea rapoartelor, înaintarea plângerilor către
organizaţiile internaţionale, activitatea de lobby pe lângă organismele naţionale şi
internaţionale. Altele folosesc toate aceste metode.
Organizaţiile cum ar fi Anti-slavery, Minority Rights Group, se limitează la protecţia unor
anumite grupuri sau interese.
Majoritatea organizaţiilor neguvernamentale din domeniul drepturilor omului au un statut
consultativ pe lângă ONU, Consiliul Europei, Organizaţia Statelor Americane, UNESCO şi alte
organizaţii interguvernamentale regionale sau specializate. Acest lucru permite reprezentanţilor
lor, anumite condiţii şi cu anumite restricţii, să prezinte rapoarte acestor organizaţii să fie
audiaţi de comitetele şi comisiile respective.
În decursul ultimilor ani, unele ONG-uri au contribuit semnificativ la întărirea sistemelor de
rapoarte, instituite de diferite tratate referitoare la drepturile omului. Astfel, Pactele
internaţionale privind drepturile omului şi Convenţiile privind eliminarea tuturor formelor de
discriminare rasială cer statelor părţi să înainteze rapoarte periodice în care să prezinte
acţiunile întreprinse pentru respectarea obligaţiilor asumate.
Rapoartele sunt examinate de comitete speciale, create de respectivele Convenţii.
Informaţiile ONG-urilor permit membrilor comitetului să verifice raportul unui stat şi să
consemneze datele care nu figurează în acest document.
ONG-urile din domeniul drepturilor omului au inaugurat în practică, folosirea ca observatori a
unor reputaţi avocaţi sau judecători, la procesele persoanelor acuzate de delicte politice, în
scopul de a asigura acuzatului un proces corect. Astfel de organizaţii sunt Amnesty
International şi Comisia internaţională a juriştilor.
Comitetul Internaţional al Crucii Roşii procedează la inspectarea închisorilor şi centrelor de
detenţie pentru prizonieri politici, străduindu-se să asigure deţinuţilor un tratament omenos,
precum şi îngrijire medicală şi satisfacerea cerinţelor elementare.
Alte ONG-uri, cum ar fi, de pildă, International Human Rights Law Group, au întreprins
importante anchete la faţa locului privind încălcări ale drepturilor omului, procedee utilizate
ulterior de organizaţii interguvernamentale ale drepturilor omului şi tribunale internaţionale.
Rolul jucat de ONG-uri în mobilizarea opiniei publice pentru soluţionarea unor probleme
importante ale umanităţii este, fără îndoială, unul pozitiv. Aceste organizaţii s-au dovedit, în
multe cazuri, a fi un adevărat catalizator al deciziilor politice menite să corecteze deficienţele
existente aproape pretutindeni lume, în sfera complexă şi delicată a drepturilor omului .

Lectia 6 - PROTECŢIA DREPTURILOR OMULUI PRIN REGLEMENATĂRI

JURIDICE INTERNAŢIONALE
PROTECŢIA DREPTURILOR OMULUI
PRIN REGLEMENATĂRI JURIDICE INTERNAŢIONALE

1. Documente internaţionale cu caracter de universalitate referitoare la drepturile omului

ansamblu
2. Documente internaţionale cu caracter de universalitate referitoare la anu¬mite drepturi ale
omului
3. Documente internaţionale regionale referitoare la drepturile omului

1. Documente internaţionale cu caracter de universalitate referitoare la drepturile

omului în ansamblu

1.1. Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite

Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite a fost semnată la San Francisco la 26 iunie 1945 .
Acest document proclamă promovarea drepturilor omului printre obiectivele principale ale
cooperării internaţionale consacrând, totodată, principiile care stau la baza acestei cooperări.
Carta este documentul care consacr[ pentru prima data preocuparea statelor pentru intarirea
colaborarii in vederea respectarii drepturilor omului.
În Preambulul Cartei ONU este afirmată „credinţa în drepturile fundamentale ale omului,
demnitatea şi valoarea persoanei, egalitatea drepturi a bărbaţilor şi femeilor, precum şi a
naţiunilor mari şi mici”.
Unul dintre scopurile ONU prevăzute în Cartă este încurajarea şi promovarea respectului faţă
de drepturile omului şi libertăţile fundamentale pentru toţi oamenii, fără deosebire de sex,
limbă, rasă sau religie (art.1 pct.3).
1.2. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată prin Rezoluţia 217/A/III din 10
decembrie 1948, în cadrul Sesiunii a III-a a Adunării Generale a ONU, fiind considerată „idealul
comun de atins de către toate popoarele şi toate naţiunile” în ceea ce priveşte drepturile
omului. Este primul document internaţional care enunţă, în mod solemn, drepturile şi libertăţile
fundamentale care trebuie garantate oricărei fiinţe umane.
Cu prilejul adoptării acestui important document, preşedintele sesiunii Adunării Generale
preciza: „Declaraţia nu este decât o primă etapă, căci ea nu este o convenţie în virtutea căreia
diferitele state ar fi obligate să observe şi să aplice drepturile fundamentale ale omului. Ea nu
prevede nici punerea în executare. Reprezintă totuşi un progres important în lungul proces de
evoluţie.... Acest document este întărit prin autoritatea pe care i-o dă opinia ansamblului
Naţiunilor Unite şi milioanele de persoane, bărbaţi, femei, copii, din toate părţile lumii, care vor
căuta în ea un ajutor, un ghid şi o inspiraţie” .
Declaraţia, care a avut o importanţă deosebită pentru elaborarea şi dezvoltarea conceptului
drepturilor omului pe plan naţional şi internaţional, înscrie în primul său alineat ideea că
„recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor egale şi
inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii lume.”
Declaraţia Universală a Drepturilor omului fundamentează necesitatea „ca drepturile omului să
fie ocrotite de autoritatea legii”, reliefând importanţa unei concepţii comune despre aceste
drepturi şi libertăţi, pentru realizarea angajamentului luat de statele membre ale ONU, de a
promova, în colaborare cu organizaţia, respectul universal şi efectiv faţă de drepturile omului şi
libertăţile lui fundamentale.
În cuprinsul său, Declaraţia înscrie o serie de principii de mare însemnătate cu privire la toate
categoriile de drepturi ale omului (civile, politice, economice, sociale si culturale), cum ar fi
acelea că:
- toate fiinţele umane se nasc libere şi egale demnitate şi drepturi;
- fiecare om se poate prevala de drepturile şi libertăţile fundamentale, fără nici un fel de
deosebire de rasă, culoare, sex, limbă sau religie;
- oricare fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei sale;
- nimeni nu va putea fi ţinut sclavie, nici servitute;
- toţi oamenii sunt egali în faţa legii;
- nimeni nu poate fi supus la torturi sau tratamente inumane;
- nici o persoană nu poate fi arestată, deţinută sau exilată mod arbitrar.
Declaraţia enunţă drepturile civile şi politice ale omului (art.3-21) şi drepturile economice,
sociale şi culturale (art.22-27).
Dintre drepturile economice enunţate Declaraţie sunt de amintit: dreptul la muncă, dreptul la
salariu egal pentru muncă egală, la odihnă şi recreere, dreptul de a se asocia sindicate, dreptul
la învăţătură, dreptul oricărei persoane de a lua parte în mod liber la viaţa culturală a
societăţii, dreptul persoanelor la libertatea de întrunire şi de asociere paşnică, precum şi
dreptul fiecărei persoane de a lua parte la conducerea treburilor ţării sale fie direct, fie prin
reprezentanţi liber aleşi.
Declaraţia mai prevede că fiecare persoană are dreptul să beneficieze, pe plan naţional şi
internaţional, de existenţa unei ordini care să permită ca drepturile şi libertăţile enunţate
cuprinsul său, să-şi poată găşi o deplină realizare.
Oferind o îmbinare armonioasă a intereselor individuale şi a celor colective, Declaraţia
precizează că fiecare om are şi îndatoriri faţă de colectivitatea în care trăieşte şi că, în
exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, nimeni nu este supus decât îngrădirilor stabilite de
lege, exclusiv în vederea satisfacerii exigenţelor moralei, ordinii publice şi bunăstării generale,
într-o societate democratică.
Declaraţia Universală nu cuprinde prevederi referitoare la un sistem internaţional de aplicare a
prevederilor sale şi nu consacră dreptul popoarelor de a dispune de ele însele (dreptul la
autodeterminare), care constituie o premisă juridică importantă pentru promovarea şi
înfăptuirea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost un document politic, rămânând ca atare, un
document cu efecte politice şi morale. Însă, în Constituţiile unor state , Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului a fost nominalizată, în sensul că normele constituţionale referitoare la
drepturile fundamentale trebuie să fie interpretate în conformitate cu prevederile sale, acestea
fiind incluse în dreptul intern. În cazul acestor state, nominalizarea Declaraţiei Universale a
Drepturilor Omului îi transformă acesteia natura, dintr-una pur politică, într-una juridică.
Astfel, articolele sale nu mai invită, ci ele obligă .
Marcând momentul naşterii dreptului modern al drepturilor omului, Declaraţia a exercitat o
influenţă conside¬rabilă în întreaga lume şi a permis să se încurajeze şi să inspire, în cadrul
ONU şi pe plan regional, decizii internaţionale de mare anvergură, care au antrenat crearea de
noi reguli şi obligaţii juridice .

1.3. Pactele internaţionale cu privire la drepturile omului

Adunarea Generală a ONU a adoptat cele două Pacte internaţionale cu privire la drepturile
omului prin Rezoluţia 220/A/XXI, din 16 decembrie 1966 , în cadrul celei de a XXI-a sesiuni.
Acestea sunt:
- Pactul cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale;
- Pactul cu privire la drepturile civile şi politice..
Preambulul celor două Pacte, cuprinzând articolele 1, 3 şi 5 ale sunt aproape identice. Astfel,
Preambulul ambelor Pacte reaminteşte obligaţia fiecărui stat de a promova şi respecta
drepturile omului. Art.3 din cele două Pacte reafirmă dreptul egal pe care îl au femeile şi
bărbaţii în ceea ce priveşte exercitarea drepturilor omului, iar art.5 prevede garanţii împotriva
suprimării sau restrângerii drepturilor omului, dincolo de ceea ce este prevăzut în Pact.
Dintre drepturile recunoscute de Pactul cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale,
menţionăm: dreptul la muncă, dreptul de a forma sindicate, dreptul la asigurare socială,
dreptul la un nivel de trai decent, dreptul de a se bucura de cea mai bună stare fizică şi
mentală, dreptul la educaţie, dreptul de a participa la viaţa culturală, ca şi dreptul de a
beneficia de progresul ştiinţific, etc.
Pactul referitor la drepturile civile şi politice precizează că dreptul la viaţă este inerent
persoanei umane şi că nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar. Se prevede,
totodată, că nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unor pedepse sau tratamente crude,
inumane sau degradante; nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau servitute şi, de asemenea, că
nimeni nu poate fi arestat sau deţinut în mod arbitrar.
Pactul garantează libertatea de circulaţie şi dreptul de liberă alegere a reşedinţei.
De asemenea, orice persoană are dreptul la libertatea gândirii, conştiinţei sau religiei şi la
libertatea de exprimare. Se recunoaşte oricărui cetăţean dreptul şi posibilitatea de a lua parte
la conducerea treburilor publice, de a alege şi a fi ales şi de a avea acces, în condiţii de
egalitate, la funcţiunile publice din ţara sa.
Pactul cu privire la drepturile civile şi politice a fost completat prin două Protocoale facultative.
- Primul Protocol a fost adoptat odată cu Pactul, la 16 decembrie 1966, fiind obligatoriu numai
pentru statele părţi semnatare ale Pactului, care îl ratifică. Ratificând Protocolul adiţional, statul
respectiv recunoaşte competenţa Comitetului Drepturilor Omului de a primi şi examina
comunicări (plângeri) din partea persoanelor particulare aflate sub jurisdicţia sa, care pretind a
fi victima unei violări a vreunuia din drepturile enunţate Pact, comisă de către statul respectiv.
România, aderând la acest Protocol , a făcut urmă¬toarea declaraţie: „România consideră că,
potrivit prevederilor art.5 pct.2 lit.a din Protocol, Comitetul Drepturilor Omului nu este
competent să examineze comunicările persoanelor fizice, dacă problemele în cauză sunt în curs
de examinare sau au fost examinate în cadrul unei alte proceduri internaţionale de investigare
sau soluţionare”.
Sesizările particularilor acceptate de către Comitet sunt transmise statelor vizate care, în
termen de şase luni de la primirea notificării, au datoria de a prezenta în scris Comitetului
explicaţii sau declaraţii care să lămurească problema şi, dacă este cazul, arată măsurile pe
care le-a luat pentru remedierea situaţiei.
- Al doilea Protocol facultativ , vizând abolirea pedepsei cu moartea, a fost adoptat la 15
decembrie 1989. Protocolul interzice executarea oricărei persoane aflate sub jurisdicţia unui
stat şi obligă părţile contractante „să ia toate măsurile necesare pentru abolirea pedepsei cu
moartea pe teritoriul aflat sub jurisdicţia sa” (art.1 par.2).

2. Documente internaţionale cu caracter de universalitate referitoare la anu¬mite

drepturi ale omului

În decursul timpului, Adunarea Generală a ONU şi unele dintre instituţiile specializate ale sale
au elaborat şi adoptat documente internaţionale prin care au fost reglementate mai precis şi
detaliat, unele dintre drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Dintre acestea
menţionăm:

2.1. Convenţia internaţională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială

Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială a fost adoptată de
Adunarea Generală a ONU, la 21 decembrie 1965 .
În art.1 pct.1 din Convenţie se precizează că prin discriminare rasială se înţelege „orice
deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă întemeiată pe rasă, culoare, ascendenţă sau
origine naţională ori etnică, având ca scop sau efect de a distruge ori compromite
recunoaşterea, folosirea sau exercitarea în condiţii de egalitate a drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale în domeniile politic, economic, social şi cultural sau în alt domeniu al
vieţii publice”.
Conveţia condamnă orice propagandă şi organizaţiile care se inspiră din idei, sau teorii bazate
pe superioritatea unei rase, care justifică sau încurajează în acest fel discriminarea rasială,
cerând statelor părţi să adopte măsuri pentru eliminarea şi sancţionarea actelor de
discriminare.
Statele părţi la convenţie se angajează să garanteze dreptul fiecărui om la egalitate în faţa
legii, fără deosebire de rasă, culoare sau origine naţională ori etnică. De asemenea, ele au
obligaţia de a asigura tuturor persoanelor aflate sub jurisdicţia lor protecţie şi o cale de recurs
efectivă în faţa tribunalelor naţionale sau a altor organisme de stat competente, împotriva
actelor de discriminare rasială. Convenţia prevede înfiinţarea unui „Comitet pentru eliminarea
discriminării rasiale”.

2.2. Convenţia asupra eliminării discriminării faţă de femei

Convenţia asupra eliminării discriminării faţă de femei a fost adoptată de Adunarea Generală
ONU la 18 decembrie 1979 şi a intrat vigoare la 3 septembrie 1989 .
Ea defineşte discriminarea faţă de femei ca fiind orice distincţie, excludere sau restricţie bazată
pe sex şi care are ca efect sau scop de a compromite sau distruge recunoaşterea, beneficierea
sau exercitarea de către femei, indiferent de starea lor matrimonială, pe bază de egalitate a
bărbaţilor şi femeilor, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în domeniile politic,
economic, cultural şi civil sau în orice alt domeniu.

2.3. Convenţia cu privire la drepturile copilului

Convenţia cu privire la drepturile copilului a fost adoptată la 20 noiembrie 1989 .
Convenţia privind drepturile copilului încorporează, mai mult decât oricare alt document, întreg
spectrul drepturilor omului – civile, politice, economice, sociale şi culturale şi prevede o
dezvoltare completă a potenţialului copilului într-o atmosferă de libertate, demnitate şi justiţie.

Convenţia precizează că familia reprezintă mediul natural optim pentru creşterea şi bunăstarea
copiilor şi nu admite discriminarea faţă de copii, în ceea ce priveşte aplicarea drepturilor lor.
Convenţia prevede că statele-părţi vor lua toate măsurile legislative, administrative şi de altă
natură care sunt necesare pentru a pune practică drepturile recunoscute în textul ei. Ea
stipulează că este necesară educarea copiilor în spiritul respectului faţă de drepturile omului,
faţă de principiile Cartei ONU, faţă de părinţi, valorile naţionale ale ţării lor şi faţă de mediul
ambiant.
Niciun copil nu trebuie să facă obiectul unor ingerinţe arbitrare sau ilegale, în viaţa sa
personală, familia sa, în ceea ce priveşte domiciliul sau corespondenţa sa şi nici a unor atacuri
ilegale la onoarea şi reputaţia sa (art.16).
Convenţia prevede înfiinţarea unui „Comitet al drepturilor copilului”, care să urmărească modul
care statele părţi aplică prevederile sale.
Prin Rezoluţia Adunării Generale A/RES/54/263 din 25 mai 2000 a fost adoptat Protocolul
facultativ cu privire la implicarea copiilor în conflicte armate- la Convenţia privind drepturile
copilului . Recrutarea copiilor soldaţi sub vârsta majoratului este o practică răspândită în zonele
de conflict armat. Folosirea copiilor soldaţi în conflicte militare poate avea asupra acestora
consecinţe pe termen lung, afectându-le grav evoluţia psihologică, fizică şi socială.

2.4. Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau
degradante
Convenţia ONU împotriva torturii şi altor tratamente crude, inumane şi degradante, este unul
dintre cele mai importante instrumente internaţionale din domeniul drepturilor omului.
Convenţia a fost adoptată la 10 decembrie 1984 de Adunarea Generală a ONU, prin Rezoluţia
39/46 şi a intrat vigoare la 26 iunie 1987 .
În preambulul Convenţiei se arată că ea a fost adoptată pentru „a mări eficacitatea luptei
împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante în
întreaga lume”.
Statelor părţi le revine obligaţia de a adopta toate măsurile legislative, administrative, judiciare
şi de altă natură, pentru a împiedica săvârsirea de acte de tortură pe teritoriul aflat sub
jurisdicţia sa. De asemenea, statelor le revin şi alte obligaţii prevăzute la art.4-12 din
Convenţie.
Convenţia prevede că orice persoană, victimă a torturii, are dreptul să se plângă autorităţilor
competente ale statului şi să obţină reparaţii şi despăgubiri. Ca mecanism de garantare a
drepturilor enunţate în cuprinsul său, Convenţia prevede înfiinţarea unui „Comitet împotriva
torturii” (art.17).

2.5. Convenţia internaţională privind eliminarea şi reprimarea crimei de apartheid

Convenţiaa a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU la 30 noiembrie 1973 şi a intrat
vigoare la 18 iulie 1978 . Ea defineşte apartheidul ca fiind o „crimă împotriva umanităţii” şi
declară ca fiind crime ce încalcă principiile de drept internaţional toate actele inumane
rezultând din politicile şi practicile de apartheid. (art.I).
Măsurile de implementare prevăzute de Convenţie constau în cerinţa unei raportări periodice
de către statele părţi şi înfiinţarea unui „Grup de trei” pentru examinarea rapoartelor, organism
desemnat de preşedintele Comisiei ONU pentru drepturile omului.
Convenţia împuterniceşte, de asemenea, Comisia pentru drepturile omului a ONU, să elaboreze
diverse studii şi rapoarte referitoare la crima de apartheid, inclusiv o listă a persoanelor,
organizaţiilor, instituţiilor şi reprezentanţilor statelor care sunt presupuşi a fi vinovaţi de crima
respectivă {art.X(1)(b)}.

2.6. Convenţia internaţională pentru prevenirea şi şi reprimarea crimei de genocid

Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid a fost adoptată la 9 decembrie
1948 de Adunarea generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite .
Părţile contractante, confirmând că genocidul, comis atât timp de pace cât şi timp de război,
este o crimă de drept internaţional se angajează să-l prevină şi să-l pedepsească.
În art.2 din Convenţie, este definit genocidul, ca reprezentând oricare act, comis cu intenţia de
a distruge, în totalitate sau numai parte, un grup naţional, etnic, rasial sau religios, cum ar fi:
a) omorârea membrilor unui grup;
b) atingerea gravă a integrităţii fizice sau mentale a membrilor unui grup;
c) supunerea intenţionată a grupului la condiţii de existenţă care antrenează
distrugerea fizică totală sau parţială;
d) măsuri care vizează scăderea natalităţii sensul grupului;
e) transferarea forţată a copiilor dintr-un grup într-altul.
Prin dispoziţiile art.III din Convenţie se stabileşte pedepsirea următoarelor acte:
a) genocidul;
b) înţelegerea vederea comiterii genocidului;
c) incitarea directă şi publică la comiterea unui genocid;
d) tentativa de genocid;
Convenţia nu dispune de un sistem propriu de punere aplicare. Conform dispoz. cuprinse în
art.VI, persoanele acuzate de genocid sau de unul dintre celelalte acte enumerate la articolul
III, vor fi trimise în faţa tribunalelor competente ale statului pe teritoriul căruia a fost comis
actul sau în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie, care va fi competentă faţă de acelea dintre
părţile contractante care i-au recunoscut jurisdicţia.
Convenţia menţionează anagajamentul statelor semnatare de a lua, în conformitate cu
constituţiile respective, măsurile legislative necesare pentru asigurarea aplicării dispoziţiunilor
Convenţiei şi mai ales, să prevadă sancţiuni penale eficace care să afecteze persoanele
vinovate de acte de genocid.

3. Documente internaţionale regionale referitoare la drepturile omului

În perioada de după cel de-al doilea război mondial, alături de documentele internaţionale cu
caracter universal privind drepturile omului şi libertăţile fundamentale, au fost adoptate mai
multe documente internaţionale regionale această materie.
Aceste documente cu caracter regional vin să reafirme drepturile şi libertăţile fundamentale
prevăzute în documentele internaţionale cu caracter de universalitate, adaptându-le la
condiţiile specifice ale regiunii în care se aplică.

3.1. Reglementări adoptate la nivel european

3.1.1. Documente adoptate în cadrul Consiliului Europei

În anul 1949, odată cu înfiinţarea Consiliului Europei, ca organizaţie interguvernamentală cu

caracter regional, s-au deschis noi perspective în domeniul reglementării drepturilor omului, a
căror garantare şi respectare era cerută şi fixată ca obiectiv prioritar de actul constitutiv al
organizaţiei.
Pentru atingerea acestui scop a fost necesară o activitate susţinută, care s-a concretizat în
adoptarea a două tratate, care formează fundamentul sistemului european:
- Convenţia pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului);
- Carta Socială Europeană.
A) - Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale
Primul document regional cu privire la drepturile omului care consacră standardele Consiliului
Europei în materie este Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi intrată vigoare la 3 septembrie 1953 .
Convenţia a reprezentat primul document care a pus în discuţie crearea unei „ordini publice
europene”, Comisia Europeană identificând prin aplicarea acesteia, existenţa „unei ordini
publice a democraţiilor libere ale Europei.
Convenţia reafirmă că scopul Consiliului Europei este de a realiza o uniune strânsă între statele
membre şi că unul dintre mijloacele de realizare a acestui scop este „protejarea şi dezvoltarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”.
Această Convenţie cuprinde prevederi referitoare la drepturile civile şi politice. Astfel, este
recunoscut dreptul la viaţă, fiind interzisă sclavia sau robia. De asemenea, sunt prevăzute:
dreptul la libertate şi la securitatea persoanei; dreptul învinuitului la audiere publică şi
echitabilă; inviolabilitatea persoanei, a locuinţei sale, a corespondenţei; dreptul la libertatea
gândirii, conştiinţei şi religiei; dreptul la libera exprimare; dreptul la întrunire paşnică şi
libertatea de asociere; dreptul de a-şi întemeia o familie etc.
Potrivit Convenţiei, discriminarea în exercitarea acestor drepturi, bazată pe sex, rasă, culoare,
limbă, religie, opinie politică sau de orice alt fel, origine naţională sau socială, apartenenţă la o
minoritate naţională, proprietate, naştere sau alt statut, este interzisă, fiind prevăzute posibile
derogări pentru situaţii speciale.
Partea a doua a Convenţiei se referă la mecanismul instituţional de punere aplicare.
Într-un studiu elaborat de Consiliul Europei în anul 1991, se preciza că această Convenţie nu
este destinată să înlocuiască sistemul naţional de protecţie a drepturilor omului, ci ea
reprezintă o garanţie internaţională, care se alătură dreptului de recurs din cadrul fiecărui
stat .
Pe parcursul anilor care au urmat intrării sale vigoare, Convenţia din 1950 a fost completată
prin adoptarea de către statele membre ale Consiliului Europei a unui număr de 14 Protocoale
adiţionale la Convenţie şi anume:
* Protocolul nr. 1 (adoptat la Paris la 20 martie 1952) a adăugat anumite drepturi şi libertăţi,
garantarea dreptului la proprietate, dreptul la instrucţie, organizarea de alegeri libere.
* Protocolul nr. 2 (adoptat la Strasbourg la data de 6 mai 1963) prevede competenţa Curţii
drepturilor omului ca la cererea Comitetului Miniştrilor să dea avize consultative asupra
problemelor juridice vizând interpretarea Convenţiei şi Protocoalelor.
* Protocolul nr. 3 (adoptat la Roma în 1970) a modificat textul art.30 al Convenţiei, care se
referă la raportul pe care îl întocmeşte Comisia europeană a drepturilor omului, cazul când
soluţionează, pe cale amiabilă, o plângere supusă ei.
* Protocolul nr. 4 (adoptat la Strasbourg la 16 sept.1963) adaugă elemente noi referitoare la
libera circulaţie a persoanelor şi aduce precizări cu privire la motivele unor posibile restricţii
exercitarea drepturilor garantate de Convenţie.
* Protocolul nr. 5 (adoptat la Roma în 1971) modifică art.art.40 al Convenţiei, care
reglementează procedura alegerii membrilor Curţii Europene a drepturilor omului.
* Protocolul nr. 6 (adoptat la Strasbourg la 28 aprilie 1983) aboleşte pedeapsa cu moartea
timp de pace.
* Protocolul nr. 7 (adoptat la Strasbourg la 22 noiembrie 1984,) reglementează expulzarea
străinilor, dreptul persoanei condamnată de un tribunal pentru o faptă penală de a cere unei
instanţe judiciare superioare să examineze sentinţa cauză; el consacră egalitatea drepturi a
soţilor, dar şi responsabilităţi cu caracter civil, timpul căsătoriei sau cazul desfacerii ei.
* Protocolul nr.8 (adoptat la Strasbourg la 1 ianuarie 1990) , aduce modificări de procedură,
mod concret privind înfiinţarea unor camere cadrul Comisiei.
* Protocolul nr. 9 (adoptat la Roma la 6 noiembrie 1990) priveşte accesul recurenţilor la Curtea
europeană a drepturilor omului. Este demn de semnalat recunoaşterea calităţii procesuale nu
numai statelor părţi, dar şi a persoanelor fizice, organizaţiilor neguvernamentale şi grupurilor
de particulari, care au introdus o cerere Comisiei, în aplicarea art.25 din Convenţie.
* Protocolul nr. 10 (adoptat la Strasbourg la 25 martie 1992) a modificat prevederile art.32
pct.1, din Convenţia europeană a drepturilor omului, eliminând din text cuvintele „de două
treimi”, ceea ce face ca hotărârea Comitetului de Miniştri, cazurile menţionate de acest articol,
să poată fi adoptată cu majoritate simplă.
* Protocolul nr. 11 (adoptat la Strasbourg 11 mai 1994) instituie o Curte europeană unică a
drepturilor omului. După intrarea vigoare a acestui Protocol, toate cazurile de încălcare a
drepturilor individuale vor putea fi semnalate direct Curţii nou create, aceasta având
competenţa să se pronunţe în tot ceea ce ţine de drepturile individului, precum şi în toate
litigiile interstatale.
* Protocolul nr. 12, (adoptat la Roma la 4 noiembrie 2000), privind interzicerea generală a
discriminării precizează că „dreptul de a te bucura de oricare din drepturile prevăzute de lege
trebuie să fie asigurat fără nici o discriminare bazată pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii
politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate
naţională, avuţie, naştere sau orice altă situaţie. Nimeni nu poate face obiectul unei asemenea
discriminări din partea unei autorităţi publice”.
* Protocolul nr. 13 (adoptat la 3 mai 2002, la Vilnius) , privind abolirea pedepsei cu moartea în
orice împrejurare. Raţiunea adoptării acestui protocol a constituit-o faptul că, Protocolul nr. 6 la
Convenţia Europeană, nu exclude aplicarea pedepsei cu moartea pentru actele comise în timp
de război sau de pericol iminent de război. Satele semnatare au urmărit să întărească protecţia
dreptului la viaţă, ca valoare fundamentală într-o societate democratică, aşa cum se precizează
Preambulul Protocolului.
Nicio derogare de la dispoziţiile Protocolului, în temeiul art. 15 din Convenţia Europeană, nu
este îngăduită. De asemenea, Protocolul, nu permite statelor formularea vreunei rezerve.
La data de 28 septembrie 1993 România a devenit cel de-al 32-lea stat membru cu drepturi
depline al Consiliului Europei, ratificând „Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale” şi Protocoalele adiţionale la această Convenţie.
* Protocolul nr. 14 (adoptat la Strasbourg la 13 mai 2004) , adoptat la 13 mai 2004, conţine
reglemetări privind simplificarea procedurii faţa Curţii şi reducerea duratei desăşurării
proceselor.
Protocolul nr.14 a fost elaborat pentru a garanta eficienţa sistemului european de protecţie a
drepturilor omului garantat prin Convenţie. Odată cu mărirea numărului de state membre ale
Consiliul Europei, numărul de cereri depuse la Curtea Europeană a crescut, depăşind
capacităţile Curţii de a le examina . Modificările privind simplificarea procedurii jurisdicţionale
au fost impuse de numărul mare de plângeri depuse la Curtea europeană a drepturilor omului.
Printre noutăţile aduse de Protocolul nr. 14 se numără:
- instituirea unui nou criteriu de admisibilitate a cererilor (cazul care reclamantul nu a suferit o
pierdere semnificativă) ;
- alegerea judecătorilor (mandatul va fi de nouă ani, fără posibilitatea reinvestirii) ;
- înfiinţarea completului cu judecător unic ;
- modificarea competenţelor completului de trei judecatori ;
- întărirea procedurii de executare a hotărârilor CEDO ;
- participarea Comisarului pentru Drepturile Omului la procedurile din faţa Curţii ;
- posibilitatea aderării Uniunii Europene la Convenţie.
* Protocolul 14 bis (semnat la Strasbourg la 27 mai 2009) , conţine reglementări privind
introducerea unor proceduri adiţionale la Convenţie, în vederea menţinerii şi consolidării
eficacităţii pe termen lung a sistemului de control, în condiţiile creşterii volumului de muncă al
Curţii Europene a Drepturilor Omului.

B) - Carta socială europeană

Având în vedere faptul că Convenţia din 1950 reglementa numai drepturile civile şi politice ale
omului, Consiliul Europei a adoptat „Carta socială europeană”, document semnat la Torino, la
18 octombrie 1961 şi intrat vigoare la 26 februarie 1965 .
Carta Socială Europeană completează dispoziţiile Convenţiei din 1950, stabilind un sistem de
protecţie pentru drepturile economice, sociale şi culturale. Carta socială europeană proclamă o
listă de 19 drepturi şi principii, dintre care menţionăm: dreptul la muncă, dreptul la
remuneraţie echitabilă, la organizare şi la negociere colectivă, dreptul copiilor şi femeilor
angajate la protecţie, dreptul familiei la protecţie socială, juridică şi economică, dreptul la
pregătire şi îndrumare profesională, la îngrijire socială şi medicală, la pregătire şi recuperare al
persoanelor handicapate fizic sau psihic.
Carta socială-europeană admite că „în caz de război sau în cazul unui alt pericol care ameninţă
viaţa naţiunii, oricare parte contractantă poate lua măsuri care derogă de la obligaţiile
prevăzute de prezenta Cartă, strict în măsura care situaţia o cere şi cu condiţia ca aceste
măsuri să nu fie în contradicţie cu celelalte obligaţii care decurg din dreptul internaţional”
(art.30 pct.1).
În anul 1991 a fost adoptat Protocolul de amendare a Cartei sociale care a modificat procedura
de raportare.
Acest protocol a fost urmat de un alt Protocol Adiţional la Carta Socială (adoptat 1995 şi intrat
vigoare 1998) care prevede un sistem privind plângerile colective. Ca urmare a schimbărilor
survenite în planul evoluţiei sociale interne şi inflaţionale, Carta Socială Europeană a fost
revizuită, noul său text fiind adoptat la 3 mai 1996 (şi intrat vigoare la 1 iulie 1999).
Noul text al Cartei Sociale revizuite reprezintă fapt o combinaţie între textul iniţial adoptat
1961 şi prevederile Protocolului Adiţional din 1988, la care se adaugă amendamentele la unele
drepturi şi se includ noi drepturi: dreptul la protecţie în caz de încetare a muncii; dreptul
angajaţilor la protecţie în cazul insolvabilităţii angajatorului; dreptul la demnitatea muncii;
dreptul muncitorilor cu responsabilităţi familiale la şanse egale şi tratament egal; dreptul la
protecţie împotriva sărăciei şi a excluderii sociale etc.
De asemenea, articolul „E” din partea a V-a este dedicat nondiscriminării, fiind fundamentat pe
cerinţele art. 14 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

C) - Convenţia Europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor şi tratamentelor inumane

sau degradante
Convenţia Europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor şi tratamentelor inumane sau
degradante a fost adoptată la Strasbourg, la data de 26 noiembrie 1987 , şi are în prezent ca
părţi, aproape toate statele membre ale Consiliului Europei.
Semnatarii Convenţiei şi-au propus încă de la început, o ranforsare a sistemului de protecţie
împotriva torturii şi au avut vedere, mai ales, persoanele private de libertate (reţinute sau
aflate în executarea unor pedepse privative de libertate). Pentru aceasta, se constituie un
mecanism extrajudiciar, cu caracter preventiv, bazat pe vizite la locurile de detenţie, numit
„Comitetul Împotriva Torturii”.
Prevederile Convenţiei au fost completate prin adoptarea a două protocoale adiţionale .
Primul Protocol, permite aderarea la Convenţie a statelor nemembre ale Consiliului Europei, iar
cel de la doilea, priveşte posibilitatea realegerii de două ori a membrilor Comitetului.

D) - Convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale

Convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale este primul document relevant pentru
protecţia drepturilor minorităţilor.
Titulatura de Convenţie „Cadru” sugerează că principiile conţinute textul său nu sunt aplicabile
în ordinea internă a statelor, acestea trebuind să fie implementate prin adoptarea de legi
naţionale şi politici guvernamentale corespunzătoare.
Convenţia este structurată pe 5 secţiuni (titluri). Prima secţiune conţine principii generale şi
principiul protecţiei minorităţilor naţionale ca parte a protecţiei drepturilor omului.
Partea a doua priveşte non-discriminarea, promovarea egalităţii efective, promovarea
condiţiilor menite să permită persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale să-şi menţină şi să-
şi dezvolte cultura, să păstreze elementele esenţiale ale identităţii lor, respectiv religia, limba,
tradiţiile şi patrimoniul cultural (art. 5); libertatea de asociere, de expresie, conştiinţă şi religie,
dreptul de a foloşi liber şi fără ingerinţă limba minorităţilor, privat şi public, oral şi scris (art.
10), dreptul la educaţie la cooperare internaţională şi transfrontalieră (art. 18), participarea la
viaţa economică, socială, culturală, dreptul de a participa la viaţa publică şi interzicerea
asimilării forţate.
Cea de a treia secţiune conţine prevederi importante legate de interpretarea Convenţiei. Astfel,
nicio dispoziţie nu poate fi interpretată ca implicând vreun drept de a întreprinde vreun act
contrar principiilor fundamentale ale dreptului internaţional (egalitatea suverană, integritatea
teritorială şi independenţa politică special); nicio dispoziţie nu poate fi interpretată ca limitare a
drepturilor fundamentale recunoscute de legile statelor părţi sau de convenţiile la care acestea
sunt membre; drepturile şi libertăţile cuprinse Convenţia-Cadru care fac obiectul unor
prevederi corespondente din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului trebuie interpretate
conformitate cu aceasta din urmă.
A patra parte a Convenţiei-Cadru se referă la mecanismul de monitorizare (constituit din
Comitetul Miniştrilor asistat de un „Comitet consultativ”), iar ultima parte este dedicată
clauzelor finale.

E) - Convenţia relativă la protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane cu privire la

aplicarea medicinei şi biologiei (sau Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina),
proclamă chiar preambul „necesitatea respectării fiinţei umane atât ca individ, cât şi ca
membră a speciei umane”.
Ideea esenţială a Convenţiei este aceea că interesul fiinţei umane trebuie să prevaleze asupra
intereselor ştiinţei şi societăţii. Sunt autorizate testele de prezicere (detectare) a maladiilor
genetice numai pentru scopuri medicale. Pot fi întreprinse intervenţii asupra genelor umane
dar numai în scopuri de prevenţie, diagnostic sau terapie, fiind totodată interzise asemenea
experienţe dacă au ca scop modificarea genelor pentru descendenţi. Posibilitatea utilizării
tehnicii fecundării „în vitro” este admisă în scopul alegerii sexului copilului, dar numai în
situaţia în care s-ar pune problema evitării unei maladii ereditare grave.

3.1.2. Documente adoptate cadrul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare Europa - OSCE

În cadrul acestui organism au fost adoptate o serie de documente extrem de importante cu

privire la protecţia drepturilor omului, după cum urmează:

A) - Actul final de la Helsinki (1975)

În partea sa intitulată „Declaraţia privind principiile care guvernează relaţiile reciproce dintre
statele participante” este proclamat principiul „respectării drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale, inclusiv al libertăţii de gândire, conştiinţă, religie sau de convingere” (pct.VII).
Actul final de la Helsinki cuprinde patru capitole (sau „coşuri”). Problemele referitoare la
drepturile omului sunt tratate, în principal, în „coşul I”, în capitolul „Principii Directoare” şi într-
o oarecare măsură în „coşul III”. Din cele 10 principii directoare, două se referă la drepturile
omului (VII şi VIII). Principiul VII se referă, în mod ferm, şi la drepturile persoanelor
aparţinând minorităţilor naţionale. ultimul paragraf al principiului VII se precizează că statele
participante vor acţiona în conformitate cu scopurile şi principiile Cartei ONU, cu Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, cu tratatele internaţionale încheiate în domeniul drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale.
Principiul VIII consacră drepturi egale şi autode¬ter¬minarea popoarelor „popoarele având
dreptul de a hotărî, în deplină libertate, statutul lor politic intern şi extern, când şi cum doresc,
fără amestec din afară”.
Actul final de la Helsinki a fost conceput ca un instrument conţinând declaraţii de angajare
politică. Prin urmare, nerespectarea de către un stat a unuia dintre aceste angajamente va
atrage după sine consecinţe politice, iar nu juridice .
B) - Documentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentanţilor statelor participante la
Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare Europa (1989)
Documentul a fost adoptat prin consens la 15 ianuarie 1989. Acest document a marcat un
moment important, de cotitură, domeniul protecţiei drepturilor omului. Acest document insistă
asupra asigurării unor căi efective de recurs persoanelor cărora le-au fost încălcate drepturi şi
libertăţi fundamentale; drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale; dreptului
fiecărei persoane de a-şi părăşi ţara, etc.
C) - Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinţei pentru dimensi¬unea umană a
O.S.C.E (1990)
Documentul a fost adoptat la 29 iunie 1990. Este un act ce aduce noi elemente în planul
problemelor drepturilor omului. Dintre ideile mai importante înscrise în acest document, vom
menţiona pe cele referitoare la legătura dintre democraţie şi statul de drept; recunoaşterea
pluralismului politic, organizarea de alegeri libere, etc.
În domeniul garantării drepturilor şi libertăţilor omului, documentul prevede dreptul cetăţenilor
de a participa la guvernarea ţării lor, dreptul de asociere, dreptul persoanelor de a părăşi
propria ţară şi de a reveni când doresc, dreptul de a beneficia de asistenţă juridică etc. Este
prevăzută acceptarea de către statele participante a observatorilor străini, a reprezentanţilor
organizaţiilor neguvernamentale la desfăşu¬rarea alegerilor, pentru a se asigura într-adevăr
alegeri libere şi corecte.
D) - Carta de la Paris pentru o nouă Europă (1990)
Reuniunea la nivel înalt de la Paris, desfăşurată perioada 19-21 noiembrie 1990, a adoptat
„Carta de la Paris pentru o Nouă Europă”, în care s-a reiterat valabilitatea „decalogului”
principiilor din Actul final de la Helsinki, recon¬firmând principiile enunţate de Documentul de
la Copenhaga cu privire la dimensiunea umană.
Acest document prezintă o considerabilă importanţă politică şi juridică . El are meritul de a
reconsidera dimensiunile colaborării europene în contextul schimbării raporturilor de forţe, al
prăbuşirii sistemelor totalitare Europa de răsărit şi al trecerii la economia de piaţă.
Carta realizează o substanţială analiză a problemelor Europei, indicând căi şi direcţii în care
trebuie acţionat pentru a fi posibil triumful marilor valori europene şi primul rând al principiului
respectării drepturilor omului.
E) - Documentul final al Reuniunii de la Moscova (1991)
O contribuţie importantă a Reuniunii de la Moscova, din 10 septembrie-4 octombrie 1991, este
aceea a dezvoltării şi consolidării mecanismului dimensiunii umane. În documentul final al
Reuniunii se consemnează reducerea termenelor de răspuns la demersuri şi cereri de informaţii
şi de convocare a reuniunilor bilaterale. Se prevede procedura recurgerii la experţi desemnaţi
de toate statele membre, la iniţiativa statului cauză sau a altor state, caz în care este necesar
acordul statului vizat.
F) - Documentele de la Helsinki din 1992
În cadrul Conferinţei la nivel înalt pentru Securitate şi Cooperare Europa, care a avut loc la
Helsinki, între 9 şi 11 iunie 1992, au fost adoptate 2 documente: „Declaraţia la nivel înalt de la
Helsinki” şi „Deciziile Helsinki”.
Cu privire la problemele drepturilor omului, este demnă de menţionat preocuparea pentru
întărirea instituţiilor şi structurilor OSCE şi prevenirea conflictelor militare. Statele participante
au hotărât crearea unui post de „Înalt Comisar al OSCE pentru minorităţile naţionale”.
G) - Documentul Reuniunii de la Budapesta (1994)
La Reuniunea la nivel înalt de la Budapesta din 1994 a fost adoptat un document intitulat
„Către un parteneriat autentic, într-o nouă eră” -, în care se prevede că „drepturile omului şi
libertăţile fundamentale, preeminenţa dreptului şi instituţiile democratice stau la baza păcii şi
securităţii, constituind o contribuţie majoră la prevenirea conflictelor. Salvgardarea drepturilor
omului, inclusiv a drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, este o
componentă de bază, esenţială, a societăţii democratice civile”.
OSCE a trecut astfel de la preocuparea internaţională tradiţională pentru drepturile omului, la
enunţarea cu claritate a acelor principii democratice, constituţionale, de bază, şi a mijloacelor
juridice care să garanteze exercitarea de către toate instituţiile statale, a autorităţii de stat, în
conformitate cu legile adoptate de popor, prin intermediul reprezentanţilor săi aleşi în mod
democratic.
H) - Declaraţia Reuniunii OSCE la nivel înalt de la Lisabona (1996)
În cadrul Summit-ul de la Lisabona din 2-3 decembrie 1996 a fost adoptată o declaraţie de
politică generală, „Declaraţia de la Lisabona referitoare la modelul cuprinzator de securitate
Europa secolul XXI”; de asemenea a fost aprobat „Cadrul pentru Controlul armamentului şi
dezvoltarea unui program al forumului pentru securitate şi cooperare”.
I) – Carta pentru Securitatea Europeană - Istanbul (1999)
În noiembrie 1999 a fost semnată, la Istanbul, Carta pentru Securitatea Europeană, document
care precizează, pe de o parte, rolul Organizaţiei în viitoarea arhitectură europeană şi, pe de
altă parte, are drept scop sporirea capacităţilor acesteia în prevenirea conflictelor şi
reconstrucţia postconflict a societăţilor afectate de război.
3.1.3. Documente adoptate în cadrul Uniunii Europene

A. Tratatele constitutive ale Comunităţilor Europene

Protecţia drepturilor omului în cadrul Comunităţilor Europene /Uniunii Europene s-a realizat
iniţial pe cale jurisprudenţială, drepturile omului fiind protejate de către judecătorul comunitar
ca principii generale ale dreptului comunitar.
Pentru a ajunge la integrarea pieţelor într-un larg spaţiu economic, care să se poată exercita
activitatea mod liber, beneficiul comun al tuturor partenerilor, în vederea dezvoltării
armonioase a economiei de ansamblu a statelor membre, Tratatul CEE prevedea un număr de
patru libertăţi fundamentale: libera circulaţie a mărfurilor, libera circulaţie a persoanelor, libera
circulaţie a serviciilor şi, în sfârşit, libera circulaţie a capitalurilor. Recunoaşterea acestor
libertăţi reprezintă, de fapt, o modalitate de promovare a drepturilor omului cadrul Uniunii
Europene.
B. Actul Unic European (17 şi 28 februarie 1986) ;
ActuI Unic European a reprezentat încununarea efortului de a suprima ultimele obstacole din
calea liberei circulaţii, lărgirea câmpului de intervenţii comunitare, special în domeniul social,
cel al mediului, al cercetării şi dezvoltării tehnologice.
ActuI Unic European, printre alte obiective pe care le înscrie în domeniul lărgirii competenţelor
comunitare, a relansat şi a ridicat la rangul de preocupări prioritare şi pe cele de protecţie a
mediului . Prin ActuI Unic European, politica de mediu a devenit o componentă a politicilor
comunitare .
În concluzie, Actul Unic European a marcat un moment deosebit de important al evoluţiei
Comunităţilor Europene prin:
- extinderea votului cu majoritate calificată ;
- consolidarea puterilor Parlamentului, Comisiei şi Consiliului;
- extinderea competenţelor Curţii de Justiţie;
- oficializarea Consiliul European;
- deschiderea cooperării noi domenii de activitate - cercetare, economie, finanţe, politică
socială, mediu.
C. Tratatul de la Maastricht (7 februarie 1992) ;
Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene a codificat jurisprudenţa comunitară în
materie, afirmând că Uniunea Europeană respectă drepturile fundamentale, aşa cum sunt
garantate de către Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de tradiţiile constituţionale
comune ale statelor membre, ca şi principii generale de drept.
Tratatul de la Maastricht a fost cel care prin dispoziţiile cuprinse în art. G a introdus în Tratatul
CE un nou set de articole dedicate ,,cetăţeniei unionale". Prin urmare, în urma modificării
Tratatului Comunităţilor Europene, a fost introdusă Partea a II (art. 8-8E), intitulată «
Cetăţenia Uniunii ». S-a instituit o cetăţenie a Uniunii, stipulându-se că, este cetăţean al
Uniunii orice persoană care are cetăţenia unui stat membru .
Cetăţenii Uniunii se bucură de toate drepturile şi au toate obligaţiile prevăzute de tratate.
Astfel, cu anumite condiţii, orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a circula liber. De
asemenea, orice cetăţean al Uniunii, rezident într-un stat membru şi care nu este cetăţean al
acestuia, are dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile Parlamentului European în statul
membru în care îşi are reşedinţa, fără nicio discriminare faţă de cetăţenii acelui stat .
Toţi cetăţenii Uniunii beneficiază de protecţie din partea autorităţilor diplomatice şi consulare
ale oricărui stat membru. Totodată, trebuie amintit că fiecare cetăţean al Uniunii are dreptul de
a adresa petiţii Parlamentului European, sau se poate adresa Ombudsman-ului.
Ca un corolar al ,,cetăţeniei unionale", toţi cetăţenii Uniunii, se bucură de toate aceste drepturi
fără nicio discriminare, dar, desigur, cu anumite rezerve instituite prin dispoziţiile tratatelor.
D. Tratatul de la Amsterdam (2 oct. 1997)
Tratatul de la Amsterdam a stabilit patru mari obiective, ce aveau menirea de a consolida cei
trei ,, piloni" pe care se bazează Uniunea :
- plasarea preocupărilor privind ocuparea şi drepturile cetăţenilor în competenţa Uniunii;
- suprimarea oricăror obstacole din calea liberei circulaţii şi întărirea securităţii;
- creşterea gradului de reprezentativitate a Uniunii Europene pe plan internaţional;
- creşterea eficacităţii arhitecturii instituţionale a Uniunii în vederea viitoarelor extinderi.
E. Tratatul de la Nisa şi Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene
În cadrul Consiliului European de la Koln din 3-4 iulie 1999 s-a hotărât elaborarea unei Carte
Europene a Drepturilor Fundamentale. Carta privind Drepturile Fundamentale a Uniunii
Europene a fost proclamată cadrul summit-ului de la Nisa, din decembrie 2000. În acelaşi timp
s-a adoptat un set de concluzii care se refereau în mod special la: securitatea europeană şi
politică de apărare, Agenda Socială Europeană, siguranţa alimentelor şi transporturi.
Summit-ul Uniunii Europene s-a desfăşurat printr-o Conferinţă Europeană la care au luat parte
şi ţările candidate la intrarea Uniunea Europeana valul din 2004 (este vorba de 10 state a caror
dată pentru integrare Uniunea Europeana fusese stabilită ca fiind 2004, cadrul summit-ului UE
de la Copenhaga, din dec. 2002).
Carta adoptată la Nisa nu a avut forţă juridică, având natura juridică a unui acord
interinstituţional (între Parlamentul Europea, Comisia Europeană şi Consiliul Uniunii Europene),
aceste instituţii obligându-se să respecte drepturile incluse în acest document.
Carta a consolidat preocuparea privind constituirea „ordinii publice europene”, deşi iniţial,
caracterul său a fost preponderent politic, dispoziţiile sale fiind lipsite de valoare juridică.
Textul, împărţit în cinci capitole - demnitate, libertate, egalitate, solidaritate, cetăţenie şi
justiţie - avea vedere prevederile Convenţiei Europene cu privire la drepturile omului,
drepturile sociale şi economice din Carta Drepturilor Fundamentale ale Muncitorilor din 1989,
precum şi drepturile cetăţenilor punctate în Tratat.
În Cartă, drepturile, libertăţile şi principiile fundamentale sunt împărţite în şase titluri, un al
şaptelea titlu definind dispoziţiile generale.
Astfel, în Titlul I, intitulat „Demnitatea” sunt înscrise următoarele: demnitatea umană (art.
61); dreptul la viaţă (art. 62); dreptul la integritatea persoanei (art. 63) ; interzicerea torturii
şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (art. 64); interzicerea sclaviei şi
muncii forţate (art. 65).
În Titlul II, intitulat „Libertăţile” sunt reglementate următoarele drepturi: dreptul la libertate şi
la securitate (art. 66); respectarea vieţii particulare şi de familie (art. 67); protecţia datelor cu
caracter special (art. 68); dreptul la căsătorie şi dreptul de întemeierea uni familii (art. 69);
libertatea de gândire, de conştiinţă şi religioasă (art. 70); libertatea de exprimare şi de
informare (art. 71); libertatea de întrunire şi de asociere (art. 72), libertatea artelor şi
ştiinţelor (art. 73), dreptul la educaţie (art. 74), libertatea profesională şi dreptul la muncă
(art. 75), libertatea de a desfăşura o activitate comercială (art. 76); dreptul de proprietate
(art. 77), dreptul la azil (art. 78); protecţia caz de evacuare, expulzare sau extrădare (art. 79).

În Titlul III intitulat „Egalitatea” sunt prevăzute următoarele: egalitatea drepturi (art. 80);
nediscriminarea (art. 81), diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică (art. 82); egalitatea
între bărbaţi şi femei (art. 83), drepturile copilului (art. 84); drepturile persoanelor vârstă (art.
85); integritatea persoanelor cu handicap (art. 86).
În Titlul IV intitulat „Solidaritatea”, sunt consemnate următoarele: dreptul lucrătorilor la
informare şi la consultare cadrul întreprinderii (art. 87); dreptul la negocieri şi la acţiuni
colective (art. 88); dreptul la acces la serviciile de plasament (art. 89); protecţia cazul
concedierii nejustificate (art. 90); condiţii de lucru corecte şi echitabile (art. 91); interzicerea
muncii copiilor şi protecţia tinerilor la locul de muncă (art. 92); viaţa de familie şi viaţa
profesională (art. 93); securitatea socială şi asistenţa socială (art. 94); asistenţa medicală (art.
95); accesul la serviciile de interes economic general (art. 96); protecţia mediului (art. 97);
protecţia consumatorilor (art. 98).
Titlul V al Cartei, este consacrat mod special prezentării drepturilor cetăţenilor Uniunii
Europene. Cetăţenia Uniunii Europene a fost instituită prin dispoziţiile Tratatului de la
Maastricht, care a introdus Tratatul C.E. Partea a II-a intitulată „Cetăţenia Uniunii”, cuprinzând
art. 8(17) – 8E(22).
Drepturile care decurg din calitatea de cetăţean sunt următoarele:
1. Dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul European (art. 99). Potrivit acestei
dispoziţii, orice cetăţean sau cetăţeană a Uniunii are dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul
alegerilor pentru Parlamentul European, în statul membru în care acesta îşi are reşedinţa, în
aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acelui stat. Membrii Parlamentului sunt aleşi prin vot
universal, direct, liber şi secret.
2. Dreptul de a vota şi de a fi ales în cadrul alegerilor locale (art. 100). Orice cetăţean sau
cetăţeană a Uniunii are dreptul de a alege şi a fi ales în cadrul alegerilor locale în statul
membru în care acesta îşi are reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acelui stat.
4. dreptul la buna administrare (art. 101). Orice persoană are dreptul de a beneficia de un
tratament imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil, din partea instituţiilor, organismelor
şi agenţiilor Uniunii, în ceea ce priveşte problemele sale. Acest drept implică, în special: dreptul
fiecărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să
o afecteze în mod nefavorabil; dreptul de acces al fiecărei persoane la dosarul propriu, cu
respectarea intereselor legitime legate de confidenţialitate şi de secretul profesional; obligaţia
administraţiei de a-şi motiva deciziile. De asemenea, orice persoană are dreptul la despăgubire
din partea Uniunii pentru daunele cauzate de instituţiile, organismele sau agenţii acesteia aflaţi
exerciţiul funcţiunii, conform principiilor generale comune şi drepturilor statelor membre.
4. Dreptul de acces la documente (art. 102).
5. Mediatorul European (art. 103) . Orice cetăţean sau cetăţeană a Uniunii şi orice persoană
fizică sau juridică cu reşedinţa sau sediul social într-unul din statele membre are dreptul de a
sesiza mediatorul European cu privire la unele cazuri de prostată administrare activitatea
instituţiilor, organismelor sau agenţiilor Uniunii, cu excepţia Curţii Europene de Justiţie şi a
Tribunalului General, exercitarea funcţiilor jurisdicţionale ale acestora.
6. Dreptul la petiţie (art. 104) .
7. Libertatea de circulaţie şi de şedere (art. 105). Potrivit acestei dispoziţii orice cetăţean sau
cetăţeană a Uniunii, are dreptul de circulaţie şi şedere liberă pe teritoriul statelor membre.
Libertatea de circulaţie şi şedere poate fi acordată, potrivit Constituţiei, resortisanţilor unei ţări
terţe cu reşedinţa teritoriul unui stat membru.
8. Protecţia diplomatică şi consulară (art. 106). Orice cetăţean sau cetăţeană a Uniunii
beneficiază pe teritoriul unei ţări terţe în care statul membru al cărui cetăţenie o are, nu este
reprezentat, de protecţia autorităţilor diplomatice şi consulare ale oricăruia dintre statele
membre, în aceeaşi condiţii ca şi cetăţenii statului respectiv. Această listă de drepturi
decurgând din cetăţenia Europeană nu este restrictivă, deoarece şi alte astfel de drepturi se
regăsesc într-o secţiune a Tratatului de la Lisabona, dedicată „Vieţii democratice a Uniunii”.
Respectiva secţiune se referă printre altele la: dreptul fiecărui cetăţean sau cetăţeană de a
participa la viaţa democratică a Uniunii, deciziile urmând a fi luate în mod cât mai deschis şi la
un nivel cât mai apropiat de cetăţean (art. 46); posibilitatea cetăţenelor, cetăţenilor şi
asociaţilor reprezentative de a-şi face cunoscut şi de a schimba, în mod public, opiniile în toate
domeniile de acţiune ale Uniunii (art. 47 par. 1), dreptul la iniţiativă a cel puţin un milion de
cetăţeni ai Uniunii, resortisanţi ai unui număr semnificativ de state membre, adresată Comisiei
Europene, care poate fi invitată să facă o propunere corespunzătoare referitoare la chestiuni
pentru care cetăţenii respectivi consideră că este necesar un act juridic al Uniunii .
În Titlul VI al Cartei denumit „Justiţia”, sunt evidenţiate următoarele:
1. Dreptul de a apela efectiv şi de acces la o instanţă imparţială (art. 107). Orice persoană ale
cărei drepturi şi libertăţi garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul de a apela
efectiv la o instanţă. Orice persoană are dreptul de a i se analiza cauza în mod echitabil, public
şi într-un termen rezonabil de către o instanţă independentă şi imparţială, stabilită prealabil
prin lege. De asemenea, orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată şi
reprezentantă. Asistenţa juridică gratuită se acordă acelora care nu dispun de resurse
suficiente în măsura în care acest ajutor ar fi necesar pentru a asigura în mod efectiv accesul
la justiţie.
2. Prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare (art. 108).
3. Principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor (art. 109). Nimeni nu
poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul care a fost comisă, nu
constituia o infracţiune potrivit dreptului naţional sau dreptului internaţional. De asemenea, nu
se aplică nicio pedeapsă mai mare decât cea care era aplicată în momentul în care infracţiunea
a fost comisă. Pedepsele nu trebuie să fie disproporţionate faţă de infracţiune.
4. Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeaşi infracţiune (art. 110).
În partea finală a Cartei sunt prezentate dispoziţiile generale care reglementează interpretarea
şi aplicarea sa. Astfel, Carta nu extinde domeniul de aplicare a dreptului Uniunii în afara
competenţelor Uniunii, nu creează nicio competenţă şi nicio responsabilitate nouă pentru
Uniune şi nu modifică competenţele sau responsabilităţile stabilite celelalte părţi ale tratatului.
Orice limitare a exercitării drepturilor şi libertăţilor recunoscute de Cartă, trebuie să fie
prevăzute prin lege şi să respecte conţinutul esenţial al drepturilor şi libertăţilor menţionate.
Respectând principiul constituţionalităţii, pot fi aduse limitări numai dacă sunt necesare şi dacă
răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune şi cerinţei de protecţie a
drepturilor şi libertăţilor persoanei.
Nicio dispoziţie a Cartei nu trebuie să fie interpretată ca limitând sau aducând atingere câmpul
lor de aplicare, drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale recunoscute de dreptul Uniunii
Europene, de dreptul internaţional şi de Convenţiile internaţionale la care sunt părţi Uniunea,
sau toate statele membre, special Convenţia Europeană de apărare a drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, precum şi prin Constituţiile statelor membre.
De asemenea, nicio dispoziţie a Cartei nu trebuie să fie interpretată ca implicând un drept
oarecare de a desfăşura o activitate sau îndeplini un act ce are ca obiectiv distrugerea de
drepturi sau libertăţi recunoscute prin Cartă, sau de a aduce drepturilor şi libertăţilor limitări
mai ample faţă de cele prevăzută Cartă.
Atenţia deosebită acordată de Uniunea Europeană problematicii drepturilor fundamentale ale
omului rezultă şi din condiţiile de fond şi cele de natură politică stabilită, care trebuie
îndeplinite de orice stat care doreşte să adere la această organizaţie internaţională.

F. Tratatul de la Lisabona (13 decembrie 2007)

Pe parcursul evoluţiei comunitare, drepturile omului şi principiile democratice au reprezentat
condiţii de bază ale cooperării dintre statele membre şi obiective majore urmărite procesul de
integrare comunitară.
Tratatul de la Lisabona ridică pe o treaptă superioară preocupările comunitare domeniul
protecţiei juridice a drepturilor omului, prin:
a) - întărirea forţei juridice a Cartei privind drepturile fundamentale ale Uniunii Europene;
Carta a fost iniţial inclusă proiectul Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa. Ulterior,
prin Tratatul de la Lisabona, textul Cartei a fost inclus într-o declaraţie anexă, urmând să aibă
aceeaşi valoare juridică ca şi tratatul. Marea Britanie, Polonia şi Cehia au obţinut o serie de
derogări de la aplicarea cartei.
Conform textului Declaraţiei, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care are forţă
juridică obligatorie, confirmă drepturile fundamentale garantate prin Convenţia europeană
pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi astfel cum rezultă acestea din
tradiţiile constituţionale comune statelor membre.
b) - precizarea poziţiei Uniunii Europene faţă de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. La
Lisabona s-a stabilit posibilitatea aderării la Uniunii Europene la Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului. Ulterior, în cadrul Seminarului dedicat drepturilor fundamentale contextul
aderării Uniunii Europene la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale, desfăşurat la 2-3 febr. 2010 la Madrid, a fost analizat impactul
aderării Uniunii Europene la această convenţie, sub diferite aspecte.
Problematica protecţiei drepturilor omului trebuie analizată la nivel european din două
perspective: din punctul de vedere al reglementărilor existente şi din punct de vedere
instituţional.
* Din perspectiva reglementărilor existente la nivel european
Din această perspectivă, trebuie să se ţină cont, pe de o parte, de reglementările juridice
adoptate în cadrul Consiliului Europei în domeniul drepturilor omului, protecţia drepturilor şi
libertăţilor fiind, de altfel şi principalul obiectiv al acestei organizaţii europene, iar pe de altă
parte, de instrumentele juridice adoptate în cadrul Uniunii Europene, care se implică din ce ce
mai mult în acest domeniu. Acest lucru ni-l demonstrează, în primul rând proclamarea, în
decembrie 2000, a Cartei Drepturilor Fundamentale ale Omului, document distinct de
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, adoptată de Consiliul Europei încă din 1950 şi, pe
de altă parte, în includerea acestei Carte, în prevederile Tratatului de la Lisabona.
Având în vedere aceste aspecte, o primă distincţie trebuie reţinută între cele două instrumente
juridice amintite anterior: - Carta Drepturilor Fundamentale ale Omului (Uniunea Europeană) şi
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (cadrul Consiliului Europei).
Conţinutul Cartei este extins faţă de Convenţia Europeană de apărare a drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale. Dacă această convenţie se limitează numai la drepturile civile şi
politice, Carta, acoperă şi drepturile economice şi sociale enunţate de Carta Comunitară a
drepturilor sociale ale lucrătorilor, adoptată 1989, precum şi drepturile culturale.
Rezultă că, din perspectiva reglementărilor existente, Carta Drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene asigură o protecţie suplimentară faţă de Convenţia Europeană a drepturilor omului.
Chiar dacă la nivelul Consiliului Europei sunt adoptate reglementări distincte relative la
drepturile economice, sociale şi culturale, acestea nu conţ mecanisme de garantare cu caracter
jurisdicţional, similare mecanismului reglementat prin Convenţia Europeană.
* Din perspectivă instituţională
Din perspectivă instituţională trebuie făcute mai multe distincţii:
- între Consiliul Europei, pe de o parte şi Consiliul European şi Consiliul Uniunii Europene, pe de
altă parte;
- între Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.
Consiliul Europei - ca organizaţie interguvernamentală cu caracter regional, acţionează
favoarea unităţii europene prin: ocrotirea şi întărirea democraţiei pluraliste şi a drepturilor
omului; definirea de soluţii comune pentru problemele societăţii; înţelegerea şi punerea
valoare a identităţii culturale europene – în timp ce Consiliul European şi Consiliul Uniunii
Europene, sunt instituţii ale Uniunii Europene.
În ceea ce priveşte relaţia instituţională dintre cele două Curţi (CEDO - Strasbourg şi CJUE -
Luxemburg), trebuie făcute precizări suplimentare cu privire la sfera atribuţiilor concrete ce
revin fiecăreia dintre cele două instituţii jurisdicţionale, având vedere specificul fiecăreia dintre
ele.
- În acest sens, în funcţie de treapta jurisdicţională la care poate să intervină fiecare instanţă,
se va ţine seama de faptul că Curtea Europeană a Drepturilor Omului este considerată o
instanţă de recurs, în timp ce Curtea Europeană de Justiţie este o instanţă ce exercită
competenţe de atribuire. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), care funcţionează în
noua formulă de la 1 noiembrie 1998, reprezintă un mecanism european de control privind
respectarea drepturilor fundamentale ale omului.
- De asemenea, la stabilirea relaţiei dintre cele două instanţe trebuie să se ţină seama de
competenţa materială diferită a celor două instanţe; în timp ce CEDO are ca competenţă
exclusivă protecţia drepturilor fundamentale, CJUE are o competenţă generală, conferită de
tratate, mai amplă decât protecţia drepturilor fundamentale ale omului.
Conform dispoz.art.19 TUE, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (care cuprinde Curtea de
Justiţie, Tribunalul şi tribunale specializate), asigură respectarea dreptului în interpretarea şi
aplicarea tratatelor. Competenţa ce revine Curţii nu este o competenţă de drept comun, ci o
competenţă de atribuire deoarece este mod expres prevăzută în tratat.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene hotărăşte în conformitate cu tratatele:
a) cu privire la acţiunile introduse de un stat membru, de o instituţie ori de persoane fizice sau
juridice;
b) cu titlu preliminar, la solicitarea instanţelor judecătoreşti naţionale, cu privire la
interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituţii;
c) în celelalte cazuri prevăzute tratate.
Se pune întrebarea dacă se constată existenţa unui eventual conflict de competenţă între
Curtea de Justiţie şi Curtea pentru Drepturile Omului de la Strabourg.
Conform dispoz.art. 52 alin3 din Cartă, în măsura în care acest instrument juridic conţine
drepturi ce corespund unor drepturi generate prin Convenţie, înţelesul şi întinderea lor sunt
aceleaşi ca cele prevăzute de Convenţie, însă această dispoziţie nu împiedică dreptul Uniunii să
confere o protecţie mai largă. Totuşi, nici Carta, nici Tratatul de la Lisabona, nu extind
competenţa Curţii de Justiţie la materii care sunt de competenţa Curţii de la Strasbourg.
Curtea de Justiţie va putea să acţionează în calitate de instanţă de control privind respectarea
drepturilor fundamentale ale omului doar dacă este sesizată de o persoană fizică sau juridică
printr-o acţiune al cărei obiect este anularea unui act al instituţiilor Uniunii care o priveşte mod
direct.
Aderarea Uniunii Europene la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale presupune că cetăţenii europeni vor putea să se adreseze direct Curţii
Europene a Drepturilor Omului (CEDO), independent de mecanismele existente în cadrul
Uniunii Europene. De asemenea, nu vor mai exista standarde duble de apreciere şi interpretare
a drepturilor fundamentale afirmate cele două instrumente juridice.
În mod cert, aderarea Uniunii Europene la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale va conduce la creşterea nivelului de garantare a respectării
drepturilor omului la nivel european.
G. Dreptul derivat al Uniunii Europene cuprinde numeroase reglementări adoptate de
instituţiile Uniunii Europene, prin care se urmăreşte promovarea şi protecţia drepturilor
fundamentale ale omului, ca de exemplu:
- Prin dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 168/2007 al Consiliului 15 februarie 2007 a fost
înfiinaţtă Agenţia pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (care înlocuieşte
Observatorul european al fenomenelor rasiste şi xenofobe, înfiinţat în 1997), având atribuţii
privind protecţia drepturilor fundamentale ale omului în Uniunea Europeană;
- Prin dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 1889/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului
s-a stabilit instituirea unui instrument de finanţare pentru promovarea democraţiei şi
drepturilor omului la scară mondială, în scopul acordării asistenţei pentru:
- consolidarea drepturilor fundamentale ale omului, democraţiei şi statului de drept în ţările
membre;
- sprijinirea cadrului internaţional şi regional pentru protecţia şi monitorizarea drepturilor
omului.

3.2. Reglementări privind protecţia drepturilor omului adoptate pe continentul american

(America de Nord şi America de Sud)

Sistemul american de protecţie a drepturilor omului are la bază câteva documente

fundamentale: Carta Organizaţiei Statelor Americane; Declaraţia americană a drepturilor şi
îndatoririlor omului; Convenţia americană a drepturilor omului.

A) - Carta O.S.A
Conferinţa statelor americane, desfăşurată la Bogota 1948 a hotărât să creeze Organizaţia
Statelor Americane (OSA). În cadrul aceleiaşi Conferinţe, a fost adoptată, la 30 iunie 1848,
Carta O.S.A., care a intrat în vigoare la 13 decembrie 1951.
Carta afirmă o serie de principii ale dreptului internaţional printre care şi acela al recunoaşterii
drepturilor fundamentale ale omului, fără nicio distincţie bazată pe rasă, naţionalitate, religie
sau sex.
Carta conţine doar câteva prevederi referitoare la drepturile omului, cum ar fi spre exemplu:
dispoziţia nr. 6, care se referă la faptul că statele, dezvoltarea lor liberă, trebuie să respecte
drepturile persoanei şi principiile moralei universale.
Protocolul de la Buenos Aires, intrat în vigoare în anul 1970, aduce un element de noutate în
ceea ce priveşte activitatea de protecţie a drepturilor omului, prin autorizarea unui organ care
să îndeplinească această atribuţie, respectiv „Comisia Americană a Drepturilor Omului”.
B) - Declaraţia americană a drepturilor şi îndatoririlor omului
Declaraţia a fost adoptată la Bogota, la 2 mai 1948. În preambulul ei se arată că drepturile şi
îndatoririle se presupun reciproc în orice activitate socială şi politică a omului. În timp ce
drepturile exprimă libertatea individuală, îndatoririle exprimă demnitatea acestei libertăţi.
C) - Convenţia americană asupra drepturilor omului
A fost adoptată la 20 noiembrie 1969 la Conferinţa interguver¬namentală a Organizaţiei
Statelor Americane de la San Jose (Costa Rica) şi a intrat vigoare la 18 iulie 1978. În
Convenţie se precizează că părţile contractante urmăresc consolidarea, pe continentul
american, a libertăţii individuale, a justiţiei sociale, bazată pe respectarea drepturilor
fundamentale ale omului.
Statele părţi au obligaţia să respecte şi să garanteze libertatea şi deplina exercitare a
drepturilor înscrise în Convenţie, fără vreo discriminare, şi să adopte măsuri legislative şi de
altă natură pentru a da efect acestor drepturi.

D) - Protocolul Adiţional la Convenţia Americană a Drepturilor Omului privind drepturile

economice, sociale şi culturale
Acest document, adoptat la San Salvador, la 17 noiembrie 1988 şi intrat vigoare la 16
noiembrie 1999, prevede: dreptul la muncă şi condiţii de muncă echitabile, dreptul de
asociere, dreptul la securitate socială, la sănătate, dreptul la un mediu sănătos, dreptul la
hrană, dreptul la educaţie, dreptul la formarea şi protecţia familiei, protecţia copiilor, a
bătrânilor şi a persoanelor cu handicap (art. 6-16).
Statele semnatare au obligaţia de a adopta legi interne pentru a face aceste drepturi o
realitate (art. 2), iar restrângerea unora dintre drepturile prevăzute este inadmisibilă (art. 4).
Statele părţi au, de asemenea, obligaţia de a garanta aceste drepturi, fără a face discriminări
bazate pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinii politice sau de altă natură, origine naţională
sau socială, statut economic, naşteri şi alte condiţii sociale (art. 3).

E) - Al doilea Protocol la Convenţia Americană a drepturilor omului privind abolirea pedepsei

capitale (adoptat 1990).
Acest document nu permite formularea de rezerve şi admite excepţii numai pentru legislaţia
internă a statelor aplicabilă pe timp de război.

3.3. Reglementări privind protecţia drepturilor omului adoptate pe continentul african

La data de 25 mai 1963, a fost creată Organizaţia Statelor Africane (OUA) , dată la care, a fost
semnată la Addis-Abeba, Carta acestei organizaţii. Obiectivele Cartei OUA erau protecţia
drepturilor omului, eradicarea sistemului colonialist, cooperarea direcţia armonizării intereselor
comune de dezvoltare socială, economică şi politică.
Organizaţia Unităţii Africane ( OUA) a fost o organizaţie cu caracter regional, ce a activat pe
continentul african până 2002, fiind înlocuită de Uniunea Africană, o structură organizată după
mpdelul Uniunii Europene.
Scopurile Uniunii Africane sunt promovarea democraţiei, respectarea drepturilor omului şi
dezvoltarea investiţiilor pe continentul african. Succesiunea dintre cele două organizaţii s-a
petrecut la 9 iulie 2002, atunci când, în urma întrunirii Adunării Şefilor de Stat şi de Guvern s-a
stabilit înfiinţarea unei noi organizaţii regionale, după modelul Uniunii Europene, ce urma să o
înlocuiască pe cea existentă.
A) - Declaraţia universală a drepturilor popoarelor
Declaraţia universală a drepturilor popoarelor a fost adoptată la Alger, la 4 iulie 1976 Ea
proclamă o serie de drepturi dintre care menţionăm: dreptul popoarelor la existenţă, la
autodeterminare politică şi dreptul lor exclusiv asupra resurselor naturale şi bogăţiilor lor;
dreptul la cultură; dreptul popoarelor la conservarea, protecţia şi ameliorarea mediului
înconjurător, etc. Declaraţia precizează totodată că minorităţile au dreptul la respectarea
identităţii lor, a tradiţiilor, a limbii şi patrimoniului lor cultural (art.19).
Trebuie să facem precizarea că, aşa cum rezultă chiar din titlul acestui document, prevederile
lui se referă la popoare în ansamblu, nu la indivizi. Cu toate acestea, declaraţia are o mare
relevanţă ce priveşte indivizii, persoanele.

B) - Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor

Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor a fost adoptată în cadrul Organizaţiei Unităţii
Africane (OUA) la Nairobi, la 4 iunie 1981 şi a intrat vigoare la 21 octombrie 1986. Ea proclamă
că toate persoanele sunt egale faţa legii şi au dreptul la o egală protecţie din partea ei (art.3).
Considerând că persoana umană este inviolabilă, Carta precizează că din această inviolabilitate
decurge dreptul fiecărui om la respectarea vieţii sale, a integrităţii sale fizice şi morale, precum
şi faptul că nimeni nu trebuie să fie lipsit, în mod arbitrar, de aceste drepturi (art.4).
C) - Protocolul la Carta Africană privind drepturile femeii în Africa
Uniunea Africană, reunită la cadrul celei de a II-a Sesiuni ordinare, a adoptat 2003, la Maputo,
Protocolul la Carta Africană privind drepturile femeii Africa.
Acest Protocol este un document extrem de important prin care statele membre îşi propun
eliminarea discriminării împotriva femeilor şi eliminarea practicilor care afectează prezent
negativ viaţa femeilor (mutilarea genitală principal) .
Textul conţine un set de drepturi pe care statele membre doresc să le asigure femeilor: dreptul
la demnitate, dreptul la viaţă, integritate şi securitate; drepturi privind căsătoria, drepturi
privind speranţa, divorţul şi anularea căsătoriei, dreptul de a participa la viaţa politică şi
procesul de decizie, drepturi privind sănătatea şi reproducerea, la hrană, la locuinţă, la mediu
şi dezvoltare.

3.4. Protecţia drepturilor omului în dreptul islamic

3.4.1. Reglementări islamice

A. Şharia
Dreptul islamic constituie un sistem juridic mondial distinct, cu caracteristici şi surse juridice
proprii, ca şi sistemul “common law” şi dreptul cutumiar.
Dreptul musulman (Islamic), este constituit din legea islamică Şharia, care se distinge ca
metodă juridică proprie acesui sistem, având ca principale izvore:
- Coranul reprezintă pentru musulmani cartea sacră revelată de către divinitate, definită ca o
sumă de concepte care se crede, o sinteză de precepte etice, o conduită de viaţă spirituală, un
codice civil ce răspunde problemelor vieţii cotidiene. Forma Coranului cea mai răspândită
prezent este textul publicat de Universitatea Al-Azhar din Cairo, din 1923.
- Sunna – este a doua sursă a legii islamice după Coran, reprezentând o culegere a faptelor şi
învăţămintelor profetului Mahomed, se constituie din spusele şi faptele profetului Muhammad,
aşa cum sunt ele cuprinse hadīth-uri (termen redat prin "tradiţii") pe care se bazează
jurisconsulţii şi teologii pentru a preciza mai bine conţinutul legii islamice, izvorâtă din Coran.
În epoca contemporană, influenţa Şhariei s-a diminuat, dreptul european fiind introdus în tot
mai multe state cu populaţie preponderent musulmană.
Numeroşi susţinători ai Şhariei solicită aplicarea acestor reguli ca un drept intern, ceea ce pune
discuţie legitimitatea sa din perspectiva respectării drepturilor omului.
B. Carta Arabă a Drepturilor Omului , adoptată de Consiliul Ligii statelor arabe 1994. Drepturile
omului sunt prezentate în strânsă legătură cu religia islamică. Carta prevede un sistem de
monitorizare şi garantare a drepturilor omului constând elaborarea de rapoare periodice
supuse spre examinare de statele membre unui Comitet de experţi format din 7 membri.
C. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului în Islam a fost adoptată 1981 la Paris, la sediul
UNESCO, prezentând drepturile omului într-o manieră conceptuală fundamental diferită şi
inacceptabilă în raport cu valorile spiritualităţii civilizaţiei occidentale.
Declaraţia fundamentează drepturile omului pe voinţa divină, proclamată prin legea mistică.
D. Declaraţia de la Cairo privind drepturile omului în Islam (CDHRI) a fost adoptată în 1990 la
cea de-a 19-a Conferinţă Islamică a miniştrilor de externe, de către 45 de state membre ale
Organizaţiei Conferinţei Islamice. CDHRI a stabilit că legea shari'a este “singura sursă de
referinţă” pentru protecţia drepturilor omului în ţările islamice, acordându-i supremaţie în faţa
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (UDHR).
ONU a considerat ca această inţiativă nu poate avea girul său, iar pericolele aplicării CDHRI au
fost enumerate într-un comunicat de presă, prezentat în 1992 de secretarul-general al Comisiei
Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului, acestea fiind sintetizate astfel:
- CDHRI ameninţă grav consensul inter-cultural pe care sunt bazate instrumentele
internaţionale privind drepturile omului;
-CDHRI introduce, în numele apărării drepturilor omului, o intolerabilă discriminare
împotriva ne-musulmanilor şi a femeilor .
-CDHRI are un caracter deliberat restrictiv cu privire la anumite drepturi şi libertăţi
fundamentale, astfel că anumite prevederi ale sale sunt sub standardele legale care operează
oficial statele musulmane;
-CDHRI confirmă, sub protecţia Legii Islamice (Shari'a), legitimarea unor practici nelegale,
aşa cum ar fi pedepsele corporale, care afectează integritatea şi demnitatea fiinţei umane.

Lectia nr. 7. MECANISME INTERNAŢIONALE DE PROTECŢIE A

DREPTURILOR OMULUI
MECANISME INTERNAŢIONALE DE PROTECŢIE A DREPTURILOR OMULUI

1. Mecanisme constituite în cadrul Consiliului Europei

1.1. Mecanismul prevăzut în Convenţia europeană a drepturilor omului

* Curtea europeană a drepturilor omului
Curtea europeană a drepturilor omului constituie, de fapt, Curtea de Justiţie a celor 47 de state
membre ale Consiliului Europei. Ea impune respectarea drepturilor omului, putând judeca şi
condamna un stat care a încălcat drepturile unui individ.
Sediul Curţii europene a drepturilor omului este la Strasbourg.
Potrivit art.19 din Convenţia europeană a drepturilor omului a fost modificată, astfel cum am
arătat, prin Protocolul nr.11 la această Convenţie.
Curtea europeană a drepturilor omului este menită „să asigure respectarea angajamentelor
care decurg pentru Înaltele Părţi Contractante din prezenta Convenţie şi Protocoalele sale”, şi
îşi desfăşoară activitatea în mod permanent.
În componenţa Curţii intră judecătorii, grefa şi secretariatul tehnic.

* Statutul judecătorilor (stabilit prin dispoz. art. 20-24 din Convenţie)

Numărul judecătorilor este egal cu cel al Înaltelor Părţi Contractante.
Judecătorii sunt aleşi de Adunarea Parlamentară în numele fiecărei înalte părţi contractante, cu
majoritatea voturilor exprimate, de pe o listă de trei candidaţi prezentaţi de înalta parte
contractantă.
Aceeaşi procedură este urmată pentru a completa Curtea în cazul aderării de noi înalte părţi
contractante şi pentru a se ocupa locurile devenite vacante.
Judecătorii trebuie să se bucure de cea mai înaltă reputaţie morală şi să întrunească condiţiile
cerute pentru exercitarea unor înalte funcţiuni judiciare sau să fie jurişti având o competenţă
recunoscută.
Judecătorii îşi exercită mandatul cu titlu individual.
În cursul mandatului lor, judecătorii nu pot exercita nici o activitate incompatibilă cu cerinţele
de independenţă, de imparţialitate sau de disponibilitate impuse de o activitate cu caracter
permanent ;orice problemă ridicată în soluţionarea acestor aspecte, este rezolvată de către
Curte.
Judecătorii sunt aleşi pentru o durată de 6 ani. Ei pot fi realeşi. Totuşi, mandatele unei jumătăţi
din numărul judecătorilor desemnaţi la prima alegere se vor încheia la împlinirea a 3 ani.
Judecătorii al căror mandat se va încheia la împlinirea perioadei iniţiale de 3 ani sunt
desemnaţi prin tragere la sorţi, efectuată de către secretarul general al Consiliului Europei,
imediat după alegerea lor.
Pentru a asigura, în măsura posibilului, reînnoirea mandatelor unei jumătăţi din umărul
judecătorilor la fiecare trei ani, Adunarea Parlamentară poate, înainte de a roceda la orice
alegere ulterioară, să decidă ca unul sau mai multe mandate ale judecătorilor ce urmează să
fie aleşi să aibă o altă durată decât cea de 6 ani, fără ca totuşi ea să poată depăşi 9 ani sau să
fie mai mică de 3 ani.
În cazul în care trebuie atribuite mai multe mandate, repartizarea mandatelor se face prin
tragere la sorţi, efectuată de către secretarul general al Consiliului Europei, imediat după
alegere. Judecătorul ales în locul unui judecător al cărui mandat nu a expirat va duce la sfârşit
mandatul predecesorului său.
Mandatul judecătorilor se încheie atunci când ei împlinesc vârsta de 70 de ani.
Judecătorii rămân în funcţie până la înlocuirea lor. Ei continuă totuşi să se ocupe de cauzele cu
care au fost deja sesizaţi.
Un judecător nu poate fi revocat din funcţiile sale decât dacă ceilalţi judecători decid, cu
majoritate de două treimi, că el a încetat să corespundă condiţiilor necesare.
Judecătorii se bucură, pe timpul exercitării funcţiilor lor, de privilegiile şi imunităţile prevăzute
la art. 40 din Statutul Consiliului Europei şi de acordurile încheiate virtutea acestui articol
(conform dispoz.art.51 din Convenţie)

* Organizarea şi funcţionarea Curţii (stabilită prin dispoziţiile art. 25-31 din Convenţie)
Curtea dispune de o grefă ale cărei sarcini şi organizare sunt stabilite prin regulamentul Curţii.
Ea este asistată de secretari juridici.
Curtea judecă şedinţe plenare, comitete sau reunită în marea Cameră.
Curtea reunită în Adunarea plenară ecercită următoarele atribuţii:
-alege, pentru o durată de 3 ani, pe preşedintele său şi pe unul sau doi vicepreşedinţi ; ei pot fi
realeşi ;
-constituie Camere pentru o perioadă determinată ;
-alege preşedinţii camerelor Curţii, care pot fi realeşi ;
-adoptă regulamentul Curţii ; şi
-alege grefierul şi unul sau mai mulţi grefieri adjuncţi.
Pentru examinarea cauzelor aduse înaintea sa, Curtea îşi desfăşoară activitatea în comitete de
trei judecători, în Camere de şapte judecători şi într-o Mare Cameră de şaptesprezece
judecători. Camerele Curţii constituie comitete pentru o perioadă eterminată.
Judecătorul ales în numele unui stat-parte la litigiu este membru de drept al Camerei şi al Marii
Camere ; în cazul absenţei acestui judecător sau atunci când el nu-şi poate desfăşura
activitatea, acest stat-parte desemnează o persoană care să activeze calitate de judecător.
Fac, de asemenea, parte din Marea Cameră preşedintele Curţii, vicepreşedinţii, preşedinţii
Camerelor şi alţi judecători desemnaţi conform regulamentului Curţii. Când cauza este deferită
Marii Camere virtutea art. 43, niciun judecător al camerei care a emis hotărîrea nu poate face
parte din aceasta, cu excepţia preşedintelui Camerei şi a judecătorului ales în numele statului-
parte interesat.
Un comitet poate, prin vot unanim, să declare inadmisibilă sau să scoată de pe rol o cerere
individuală, introdusă în virtutea art. 34, atunci când o astfel de decizie poate fi luată fără o
examinare complementară. Decizia este definitivă.
Dacă nicio decizie nu a fost luată în virtutea art. 28, o Cameră se poate pronunţa asupra
admisibilităţii şi a fondului cererilor individuale introduse virtutea art. 34. O Cameră se
pronunţă asupra admisibilităţii şi a fondului cererilor introduse de state virtutea art. 33.
În afara unei decizii contrare a Curţii cazuri excepţionale, decizia asupra admisibilităţii este
luată mod separat.
În cazul în care în cauza adusă înaintea unei Camere ridică o problemă gravă privitoare la
interpretarea convenţiei sau a protocoalelor sale, sau dacă soluţionarea unei probleme poate
conduce la o contradicţie cu o hotărâre pronunţată anterior de Curte, Camera poate, atât timp
cât nu a pronunţat hotărârea sa, să se desesizeze favoarea Marii Camere, afara cazului care
una dintre părţi se opune la aceasta.
Marea Cameră - se pronunţă asupra cererilor introduse virtutea art. 33 sau a art. 34, atunci
când cauza i-a fost deferită de Cameră în virtutea art. 30 sau când cauza i-a fost deferită în
virtutea art. 43 ; şi examinează cererile de aviz consultativ.

* Competenţa Curţii (stabilită prin dispoziţiile art. 32- 34, 47-49 din Convenţie)
Competenţa Curţii acoperă toate problemele privind interpretarea şi aplicarea convenţiei şi a
protocoalelor sale. În caz de contestare a competenţei sale, Curtea hotărăşte.
Orice înaltă parte contractantă poate sesiza Curtea asupra oricărei pretinse încălcări a
prevederilor convenţiei şi ale protocoalelor sale de către o altă înaltă parte ontractantă.
Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizaţie
neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de
către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute convenţie sau protocoalele
sale. Inaltele părţi contractante se angajează să nu împiedice prin nicio măsură exerciţiul
eficace al acestui drept.
Curtea poate, la cererea Comitetului Miniştrilor, să dea avize consultative asupra problemelor
juridice privind interpretarea convenţiei şi a protocoalelor sale.
Aceste avize nu se pot referi la probleme legate de conţinutul sau de întinderea drepturilor şi a
libertăţilor definite titlul I al convenţiei şi protocoalele sale, nici asupra altor probleme de care
Curtea sau Comitetul Miniştrilor ar putea să ia cunoştinţă ca urmare a introducerii unui recurs
prevăzut convenţie.
Decizia Comitetului Miniştrilor de a cere un aviz Curţii este luată prin votul majorităţii
reprezentanţilor care au dreptul de a face parte din acesta.
Curtea decide dacă cererea de aviz consultativ prezentată de Comitetul Miniştrilor este de
competenţa sa. Avizul Curţii trebuie motivat. Dacă avizul nu exprimă tot sau parte opinia
unanimă a judecătorilor, oricare judecător are dreptul să alăture acestuia expunerea opiniei
sale separate. Avizul Curţii este transmis Comitetului Miniştrilor.

* Condiţile de admisibilitate ale cererii (stabilite prin dispoziţiile art. 35 din Convenţie)
Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, aşa cum se înţelege
din principiile de drept internaţional general recunoscute, şi într-un termen de 6 luni, începând
cu data deciziei interne definitive.
Curtea nu reţine nici o cerere individuală, dacă:
- ea este anonimă ; sau
- ea este mod esenţial aceeaşi cu o cerere examinată anterior de către Curte sau deja supusă
unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau de reglementare şi dacă ea nu conţine fapte
noi.
Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă aplicarea art. 34, atunci când ea
consideră cererea incompatibilă cu dispoziţiile convenţiei sau ale protocoalelor sale, în mod
vădit nefondată sau abuzivă.
Curtea respinge orice cerere pe care o consideră inadmisibilă. Ea poate proceda astfel orice
stadiu al procedurii.

* Procedura faţa Curţii (stabilită prin dispoziţiile art. 36-41 din Convenţie).
În orice cauză aflată faţa unei Camere sau a Marii Camere, o înaltă parte contractantă, al cărei
cetăţean este reclamantul, are dreptul de a prezenta observaţii scrise şi de a lua parte la
audieri.
În interesul bunei administrări a justiţiei, preşedintele Curţii poate invita orice înaltă parte
contractantă care nu este parte cauză sau orice persoană interesată, alta decât reclamantul, să
prezinte observaţii scrise sau să ia parte la audiere.
În orice stadiu al procedurii, Curtea poate hotărî scoaterea de pe rol a unei cereri atunci când
circumstanţele permit să se tragă concluzia că :
- solicitantul nu doreşte să o mai menţină ;sau
- litigiul a fost rezolvat ; sau
- pentru orice alt motiv, constatat de Curte, continuarea examinării cererii nu se mai justifică.
Totuşi, Curtea continuă examinarea cererii dacă respectarea drepturilor omului garantate prin
convenţie şi prin protocoalele sale o cere.
Curtea poate hotărî repunerea pe rol a unei cereri atunci când ea consideră că împrejurările o
justifică.
În cazul în care Curtea declară o cerere admisibilă, ea
- procedează la examinarea cauzei condiţii de contradictorialitate, împreună cu reprezentanţii
părţilor si, dacă este cazul, la o anchetă, pentru a cărei desfăşurare eficientă statele interesate
vor furniza toate facilităţile necesare
- se pune la dispoziţia celor interesaţi, în scopul de fa se ajunge la rezolvarea cauzei pe cale
amiabilă, pe baza respectării drepturilor omului, astfel cum acestea sunt recunoscute în
convenţie şi protocoalele sale.
În cazul rezolvării pe cale amiabilă, Curtea scoate cauza de pe rol printro decizie care se
limitează la o scurtă expunere a faptelor şi a soluţiei adoptate.
Audierea este publică, în afara cazului în care Curtea nu decide altfel, motivat de circumstanţe
excepţionale.
Documentele depuse la grefă sunt accesibile publicului, în afara cazului în care preşedintele
Curţii nu decide altfel.
Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă
dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a
consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie
echitabilă.
Cheltuielile de funcţionare a Curţii sunt în sarcina Consiliului Europei.

* Forţa juridică a hotărârilor Curţii (conform dispoziţiilor art. 42-50 din Convenţie)
Hotărîrea Marii Camere este definitivă.Hotărîrea unei Camere devine definitivă:
- atunci când părţile declară că ele nu vor cere retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere; sau
- la 3 luni de la data hotărîrii, dacă retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere nu a fost cerută;
sau
- atunci când Colegiul Marii Camere respinge cererea de retrimitere formulată.
Hotărîrea definitivă se publică.. Hotărîrile, precum şi deciziile care declară cererile admisibile
sau inadmisibile sunt motivate.
Dacă hotărîrea nu exprimă în totalitate sau în parte opinia unanimă a judecătorilor, oricare
judecător are dreptul să adauge acesteia expunerea opiniei sale separate.
Într-un termen de 3 luni de la data hotărârii unei Camere, orice parte cauză poate, în cazuri
excepţionale, să ceară retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere.
Un colegiu de cinci judecători ai Marii Camere acceptă cererea în cazul care cauza ridică o
problemă gravă referitoare la interpretarea sau la aplicarea convenţiei sau a protocoalelor sale,
sau o altă problemă gravă cu caracter general.
În cazul în care colegiul acceptă cererea, Marea Cameră se pronunţă asupra cauzei printr-o
hotărîre.
Înaltele părţi contractante se angajează să se conformeze hotărîrilor definitive ale Curţii litigiile
care ele sunt părţi. Hotărîrea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului Miniştrilor care
supraveghează executarea ei.

* Căile de atac
Regulamentul Curţii prevede trei căi de atac sub forma cererilor de: interpretare, revizuire şi
rectificare a erorilor .
- Cererea de interpretare, poate fi formulată de oricare dintre părţi în termen de 1 an de la
data pronunţării şi trebuie să conţină toate elementele din hotărâre care sunt supuse
interpretării. Cererea se soluţionează prin pronunţarea unei hotărâri referitoare la interpretare.

- Cererea de revizuire, este deschisă cazurilor în care se descoperă un fapt, necunoscut la data
pronunţării hotărârii, care prin natura sa ar fi putut influenţa rezultatul cauzei. Termenul de
exercitare a acestei căi de atac este de 6 luni şi curge de la data când partea care îl invocă a
luat la cunoştinţă faptul respectiv. Cererea se soluţionează printr-o hotărâre.
- Cererea de rectificare a erorilor, poate fi formulată pentru toate greşelile de scriere, de calcul,
etc. care se pot strecura conţinutul unei decizii sau hotărâri. Aceste cereri pot fi introduse
termen de 1 lună de la data pronunţării deciziei sau hotărârii respective.

Modificarea mecanismului european prin Protocolul nr. 14 la Convenţia Europeană

Adoptat la 13 mai 2004, Protocolul nr. 14 aduce câteva noutăţi care vizează principal
simplificarea activităţii şi reducerea duratei proceselor faţa Curţii. Creşterea impresionantă a
numărului de plângeri adresate Curţii (datorată atât creşterii credibilităţii sistemului european
cât şi ratificării Convenţiei de către noi state) au impus regândirea unor aspecte privind
funcţionarea şi structura sistemului.
Modificările intervenite prin dispoziţiile Protocolului de referă la următoarele aspecte:
a) –Întărirea capacităţii de filtrare a cauzelor formulate, ţinând cont de numărul mare de
plângeri cu care este sesizată Curtea;
Conform art. 6 din Protocol, comitetele sunt formate din trei judecători, camerele din şapte şi
Marea Cameră compusă din 17 judecători.
La cererea Curţii plenare, Comitetul Miniştrilor poate decide, cu unanimitate, ca o Cameră să
aibă, pentru o perioadă fixă de timp, numai cinci judecători.
Judecătorul unic nu poate examina o plângere împotriva statului parte care l-a ales.
Competenţa judecătorului unic este (potrivit art. 7) aceea de a declara inadmisibilă sau de a
scoate de pe rolul Curţii o plângere formulată temeiul art. 34, atunci când acest lucru este
posibil fără o altă examinare. Decizia de inadmisibilitate este definitivă. Dacă judecătorul unic
nu se poate pronunţa în sensul de mai sus, atunci al va trimite cauza unui comitet sau unei
camere pentru examinare.
Comitetele au competenţa de a decide cu privire la o cerere introdusă în baza art. 34. Ele pot,
prin vot unanim:
- să declare cererea inadmisibilă sau să scoată de pe rol, când o asemenea decizie se poate lua
fără o altă examinare;
- să declare cererea inadmisibilă şi să pronunţe o hotărâre asupra fondului, dacă este vorba
despre o problemă privind interpretarea sau aplicarea Convenţiei şi a protocoalelor sale care
este deja tranşată jurisprudenţa Curţii. Deciziile şi hotărârile pronunţate astfel trebuie să fie
definitive (art. 8).
b) - Introducerea unui nou criteriu de admisi¬bilitate care să elimine cauzele lipsite de
importanţă;
O altă modificare este cea privind declararea inadmisibilităţii unei plângeri individuale (art.12
din Protocol). O asemenea plângere, introdusă în temeiul art.34 poate fi declarată inadmisibilă
când:
- plângerea este incompatibilă cu prevederile Convenţiei şi ale Protocoalelor sale, în mod vădit
nefondată sau constituie un abuz al dreptului individual de petiţionare;
- petentul nu a suferit un dezavantaj semnificativ, exceptând cazurile când respectul pentru
drepturile omului aşa cum este definit de Convenţie şi protocoale necesită o examinare a
fondului cauzei şi demonstrează că nici un caz nu poate fi respins pe acest motiv.
Măsura are ca scop degrevarea Curţii de plângerile fondate, dar cazul cărora preju¬diciul
produs era absolut insignifiant, permiţând concentrarea resurselor limitate din punct de vedere
logistic către cazurile mai importante.
Textul stabileşte şi două excepţii. Prima excepţie se referă la faptul că, potrivit art. 35, Curtea
va judeca totuşi şi acele plângeri care, ciuda banalităţii lor aparente, se ridică probleme
importante privind aplicarea şi interpretarea Convenţiei.
O altă excepţie de la inadmisibilitate apare atunci când instanţele interne ale statului nu au
examinat situaţia reclamantului mod corespunzător.
c) - Măsurile privind plân¬gerile repetitive.
Comitetele vor avea com¬petenţa de a declara inadmisibilă sau de a radia de pe rolul Curţii o
plângere indivi¬duală (dacă o astfel de decizie poate fi luată fără o examinare complementară)
sau de a declara admisibilă şi adopta o hotărâre pe fond atunci când chestiunea referitoare la
interpretarea sau aplicarea Convenţiei face obiectul unei jurisprudenţe stabilite a Curţii.
Prin această modificare se urmăreşte fluidizarea activităţii jurisdicţionale a Curţii, repartizându-
se competenţa comitetelor soluţionarea acelor cauze care fac parte dintr-un contencios
repetitiv şi care constituiau aprox. 60% din totalul plângerilor declarate admisibile. În acest
mod se urmăreşte obţinerea unei soluţii rapide pentru ipotezele în care soluţia admiterii
plângerii este certă.
d) - Alte modificări
- creşterea duratei mandatului judecătorilor Curţii de la 6 la 9 ani şi instituirea interdicţiei
reeligibilităţii judecătorilor.
- modificarea procedurii de numire a judecătorilor ad-hoc (care vor fi numiţi de Preşedintele
Curţii de pe o listă de rezervă furnizată de fiecare stat-parte). Este o măsură de accelerare a
judecării unor cauze, în care este necesară numirea unor judecători ad-hoc, pentru a nu se
pierde prea mult timp cu numirea acestor judecători;
- instituirea posibilităţii Comisarului pentru drepturile omului de a prezenta observaţii scrise şi
de a lua parte la audierile Camerelor şi ale Marii Camere;
- modificarea procedurii de anchetă şi a celei de soluţionare a cauzei pe cale amiabilă. În acest
sens, Curtea va putea proceda la o anchetă şi se va putea pune la dispoziţia părţilor în vederea
soluţionării pe cale amiabilă a litigiului orice moment al procedurii, şi nu doar după decizia de
admisibilitate;
- instituirea competenţei Comitetului de Miniştri de a supraveghea executarea termenilor
reglementării amiabile a unei cauze, aşa cum figurează aceştia în decizia Curţii, corectându-se
astfel o omisiune regretabilă în textul Convenţiei. Până la acest moment, Comitetul de Miniştri
avea ca şi competenţă verificarea doar a executării hotărârilor de condamnare, lipsind
posibilitatea de a supraveghea şi de a obliga statul să îşi execute obligaţiile pe care acesta şi
le-a asumat cu ocazia unei înţelegeri amiabile;
- consolidarea competenţei Comitetului de Miniştri de a supraveghea executarea hotărârilor
Curţii. Astfel, atunci când Comitetul de Miniştri va considera că executarea unei hotărâri
definitive a Curţii este împiedicată de o dificultate de interpretare a acesteia, Comitetul poate
decide, cu o majo¬ritate de 2/3, sesizarea Curţii cu o cerere de interpretare a hotărârii. Mai
mult, atunci când constată că un stat refuză să se conformeze unei hotărâri, Comitetul
Miniştrilor va putea sesiza Curtea cu această problemă, după notificarea statului cauză. Curtea
va examina dacă, prin conduita sa, statul respectiv a încălcat dispoziţiile Convenţiei privind
caracterul obligatoriu al hotărârilor Curţii, în măsură să antreneze răspunderea internaţională a
statului. Comitetul de Miniştri va examina, într-un asemenea caz, măsurile ce trebuie luate,
baza Statutului Consiliului Europei (aplicarea de eventuale sancţiuni, inclusiv sancţiuni
pecuniare);
- Uniunea Europeană poate adera la Convenţia Europeană (art. 17 al Protocolului 14).
- Potrivit art.20 din Protocol, la data intrării vigoare, dispoziţiile sale se vor aplica tuturor
cererilor aflate pe rolul Curţii, precum şi tuturor hotărârilor a căror executare este
supravegheată de Comitetul Miniştrilor.

D. Punerea executare a hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului

Finalitatea şi eficienţa mecanismului de protecţie a Convenţiei este determinată de obligaţia
asumată de Statele părţi prin art. 46(1) din Convenţie, conform cărora, „Înaltele părţi se
angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care sunt părţi”.
După rămânerea definitivă, hotărârea pronunţată împotriva unui stat beneficiază de autoritate
relativă de lucru judecat între părţi. .
Măsurile care pot fi dispuse de Curte sunt:
- satisfacţia echitabilă;
- obligarea statului la adoptarea unor măsuri individuale sau generale pentru înlăturarea
încălcărilor şi prevenirea altora;
Dispoziţiile art.41 privind satisfacţia echitabilă (fostul art.50 –înainte de intrarea în vigoare a
Protocolului 11) nu îndreptăţeşte Curtea să anuleze un act normativ sau individual cu forţă
juridică al statului în cauză:
După pronunţare, hotărârile definitive sunt trimise Comitetului Miniştrilor, care este însărcinat
cu supravegherea executării . Începând cu anul 2007, Comitetul de Miniştri elaborează şi
publică un raport anual privind executarea hotărârilor Curţii.
Măsurile individuale au fost recomandate statelor, în mod tradiţional, prin intermediul
Comitetului Miniştrilor, în faza de executare a hotărârilor.
Atunci când, prin hotărâre s-a reţinut încălcarea dispoziţiilor Convenţiei şi ale Protocoalelor şi o
eventuală reparaţie echitabilă acordată părţii vătămate, Comitetul Miniştrilor invită statul vizat
să-l ţină la curent legătură cu măsurile pe care le ia pentru a se conforma hotărârilor.
Statul vizat poate beneficia de un termen de 6 luni (sau mai multe asemenea termene) până la
executarea hotărârii. Hotărârile Curţii stabilesc în sarcina statelor membre o obligaţie de
rezultat. Datorită caracterului lor declarativ, statul are libera alegere a modalităţilor juridice de
punere executare în a acestora prin măsuri administrative, reforme legislative, etc.
Sarcina Comitetului încetează abia după îndeplinirea de către statul parte a obligaţiilor, sens în
care emite o rezoluţie. Practica recentă a Comitetului Miniştrilor este şi în sensul supravegherii
evoluţiei legislative din statul condamnat de Curte, acest fapt având rol de prevenire a
producerii acelor încălcări de aceeaşi natură.
În situaţia în care un stat refuză să execute o hotărâre a Curţii, Comitetul Miniştrilor nu are la
dispoziţie alte sancţiuni decât cele stabilite prin Statutul Consiliului Europei (refuzul în sine
poate constitui o încălcare a drepturilor omului), decizia privind încetarea calităţii de membru
al Consiliului Europei a statutului vinovat, suspendarea dreptului de reprezentare în cadrul
organizaţiei; invitaţia respectivului stat să se retragă din organizaţie.
Procesul de punere executare a unei hotărâri a Curţii Europene este complex, presupunând
implicarea mai multor instituţii naţionale. Executarea hotărârii nu trebuie confundată cu
executarea satisfacţiei echitabile, pronunţată în baza art.41 din Convenţie, aceasta
reprezentând doar un element al procesului de executare.
Efectul obligatoriu al hotărârii presupune, pe lângă obligaţia de a adopta măsuri cu caracter
concret în favoarea reclamantului, în vederea restabilirii drepturilor încălcate, şi obligaţia de a
adopta măsuri cu caracter general, constând în modificarea legislaţiei în anumite domenii.
În privinţa conţinutului concret al obligaţiei de executare a Hotărârilor Curţii, trebuie să se ţină
cont de principiile generale ale răspunderii juridice, cum ar fi aplicarea principiului restitutio in
integrum. Cu privire la acest aspect, prin Recomandarea nr. R(2000) 2 privind reexaminarea
sau redeschiderea unor cauze la nivel intern ca urmare a unor hotărâri CEDO, Comitetul
miniştrilor „invită statele părţi să asigure existenţa la nivel intern a unor posibilităţi adecvate
de a realiza, în limita posibilului, restitutio în integrum, mai ales atunci când partea lezată
contunuă să sufere consecinţe grave ca urmare a deciziei interne, care nu pot fi compensate
prin acordarea satisfacţiei echitabile, ci numai prin reexaminarea sau nedeschiderea
procedurii”.

E. Procedura „hotărârilor –pilot”

Forţa obligatorie a hotărârilor CEDO depăşeşte cadrul individual al opozabilităţii acestora,
presupunând adoptarea unor măsuri cu caracter general, prin care să se evite pe viitor
producerea unor încălcări a drepturilor fundamentale de genul celor ce au făcut obiectul
judecăţii.
Deşi modalităţile concrete de punere în executare a hotărârilor ţin de competenţa autorităţilor
naţionale, Curtea Europeană a pronunţat o serie de „hotărâri-pilot” prin care indică statului
cauză măsurile cu caracter general ce trebuie luate pentru evitarea unor situaţii similare în
viitor, precum şi termenul în care trebuie luate aceste măsuri (care poate fi cuprins între 6 luni-
un an).
Temeiul juridic invocat de Curte în argumentarea pronunţării hotărârilor pilot constă în
dispoziţiile „Rezoluţiei Rez(2004)3 privind hotărârile care relevă existenţa unei probleme
sistemice fundamentale” şi „Recomandării Rec(2003)6 a Comitetului de Miniştri către statele
membre privind îmbunătăţirea recursurilor interne”.
Conform acestor reglementări, Curtea a apreciat că poate proceda la adoptarea unor hotărâri
prin care să dispună măsuri cu caracter general, în situaţia în care sunt întrunite următoarele
condiţii:
- existenţa unei practici contrare Convenţiei, din partea statului în cauză, care afectează un
număr mare de persoane;
- pe rolul Curţii să se afle un număr mare de cauze având obiect asemănător;
- constatarea unei atitudini pasive din partea statului în cauză, de a remedia şi înlătura
încălcările Convenţiei.
Aceste condiţii sunt analizate în funcţie de circumstanţele specifice fiecărei cauze în parte.
Procedura hotărârilor pilot nu este prevăzută în Convenţie, unele state membre criticând
această practică a Curţii, pe motiv că se încalcă dreptul statelor de a adopta în mod liber
măsurile pe care le consideră necesare în vederea executării hotărârilor.
În literatura de specialitate s-a apreciat că, deşi rezoluţiile Comitetului de Miniştri nu au forţă
juridică obligatorie, totuşi, aceste rezoluţii pot exprima voinţa statelor membre, prin faptul că
în cadrul Comitetului se află miniştri de externe ai statelor membre.
Procedura hotărârilor pilot prezintă o importanţă de ordin practic, constând în simplificatea
soluţionării cauzelor care prezintă o situaţie de fapt asemănătoare sau similară. În urma
adoptării hotărârilor pilot, celelalte cauze similare sau asemănătoare aflate pe rolul Curţii
urmează a fi suspendate, statul în cauză urmând să adopte măsuri corespunzătoare, sub
supravegherea Comitetului de Miniştri.
CEDO a constatat, în mai multe hotărâri de condamnare a statului român, faptul că
mecanismul de retrocedare a proprietăţilor sau de acordare a despăgubirilor pentru bunurile
preluate în perioada comunistă este extrem de lent şi nu funcţionează în mod efectiv, astfel că
a hotărât să aplice procedura hotărârilor pilot pentru Romania .
Prin trei hotăråri pronunţate împotriva Romåniei, 2008 („Viaşu”) şi 2009 („Faimblat” şi „Katz”),
CEDO a constatat că sistemul de despăgubiri instituit prin Fondul Proprietatea este ineficient,
dar, în ciuda acestui semnal de alarmă tras de instanţa europeană, autoritaţile române nu au
realizat niciun demers pentru schimbarea acestei situaţii.

1.2. Mecanismul instituit în cadrul Consiliului Europei prin Carta socială europeană

Carta socială europeană prevede, în forma sa iniţială, un sistem de raportare, fără măsuri
eficiente de punere aplicare.
Statele părţi trimit Secretarului General al Consiliului Europei câte un raport la interval de 2
ani, cu privire la aplicarea prevederilor din Partea a II-a pe care ei le-au acceptat.
Pe de altă parte, statele părţi au obligaţia să trimită Secretarului General la intervale stabilite
de Comitetul Miniştrilor, rapoarte asupra prevederilor din Partea a II-a pe care ei nu le-au
acceptat (art. 22).
Analizarea ambelor tipuri de rapoarte revine Comitetului de experţi, compus dintr-un număr de
până la 7 membri independenţi, numiţi de Comitetul Miniştrilor, pentru o perioadă de 6 ani,
neeligibili.
La dezbateri, participă, alături de membrii Comitetului şi un reprezentant al Organizaţiei
Mondiale a Muncii, cu rol de consultant.
Concluziile comitetului de experţi, împreună cu rapoartele statelor, trebuie trimise spre analiză
unui alt organism, numit Subcomitet al Comitetului Guvernamental Social al Consiliului Europei
(art. 27) compus din câte un reprezentant al fiecărui stat parte. Subcomitetul la rândul său,
prezintă Comitetul Miniştrilor, un raport conţinând concluziile sale.
Secretarul general al Consiliului Europei transmite Adunării Parlamentare concluziile comitetului
de experţi. Adunarea Parlamentară comunică apoi opiniile sale legătură cu aceste concluzii,
Comitetului Miniştrilor. Acesta, cu o majoritate de două treimi, poate să facă recomandări
fiecărui stat parte, pe baza datelor din raportul subcomitetului şi după consultări cu Adunarea
Parlamentară.

A) Mecanismul Cartei Sociale modificat prin Protocolul din 1991

Modificările aduse de Protocolul de amendare al Cartei adoptat 1991 se referă printre altele la:
- comunicarea comentariilor adresate Secretarului General şi Comitetului de experţi
independenţi, care pot la rândul lor, să formuleze concluzii (art. 2 al Protocolului);
- comunicarea comentariilor şi informaţiilor trimise Comitetului de experţi şi către Comitetul
guvernamental, care urma analizării, va trimite o decizie Comitetului Miniştrilor, putând
propune şi recomandări (art. 4).
- adoptarea de către Comitetul Miniştrilor cu o majoritate de două treimi din numărul statelor
părţi la Cartă, a unei Rezoluţii cu privire la întregul sistem de supraveghere şi formularea de
recomandări individuale statelor părţi interesate (art. 5);
- comunicarea prin Secretarul General al Consiliului Europei, Adunării Parlamentare a
rapoartelor Comitetului de experţi şi ale Comitetului guvernamental, precum şi a rezoluţiilor
Comitetului Miniştrilor (art. 6);
- mărirea numărului membrilor Comitetului de experţi (Comitet European pentru Drepturi
Sociale) până la cel puţin 9 experţi şi alegerea lor de către Adunarea Parlamentară cu
majoritate de voturi, pentru o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea realegerii (art. 3 din Protocol
care modifică art. 25 al Cartei).
Prevederile Protocolului de amendare a Cartei vizează conferirea unor competenţei sporite
Adunării Parlamentare care, practic, urmează să supravegheze activitatea Comitetului
Miniştrilor în vederea îndeplinirii dispoziţiilor Cartei.

B) Procedura plângerilor colective prevăzută în Protocolul adiţional la Carta socială şi Carta

socială europeană revizuită
Plângerile colective, prevăzute în Protocolul adiţional din 1995 (intrat în vigoare la 1 iulie 1998)
şi Carta socială revizuită (intrată în vigoare 1999), pot fi formulate de către: organizaţiile
internaţionale de angajatori şi de lucrători care participă la activitatea Comitetului
Guvernamental, organizaţiile neguvernamentale cu statut consultativ la Consiliul Europei şi
înscrise pe o listă specială de Comitetul Guvernamental, organizaţiile naţionale de angajatori şi
lucrători din statele interesate.
În plus, fiecare stat poate, printr-o declaraţie adresată Secretarului general, poate să acorde
acest drept unor organizaţii neguvernamentale naţionale.
Procedura de soluţionare este aceeaşi, indiferent de autorii plângerii şi trebuie să parcurgă
următoarele faze :
- verificarea admisibilităţii de către Comitetul de experţi independenţi şi emiterea deciziei acest
sens; analizarea fondului cauzei (incluzând şi audieri);
- redactarea raportului final de către Comitetul de experţi independenţi (sau a
rezoluţiei/recomandării asupra fondului de către Comitetul Miniştrilor);
- transmiterea raportului către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei şi publicarea lui;
- executarea (îndeplinirea) recomandării Comitetului Miniştrilor.

1.3. Alte mecanisme instituite prin reglementări adoptate în cadrul Consiliului Europei
A) „Comitetul împotriva torturii”
creat prin Convenţia Europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor şi tratamentelor
inumane şi degradante
Acest organ nejurisdicţional este compus dintr-un număr de membri egal cu cel al statelor
părţi la Convenţie, aleşi de Comitetul Miniştrilor, de pe o listă înaintată de Biroul Adunării
Parlamentare pentru un mandat de 4 ani, cu posibilitatea realegerii pentru numai o singură
dată.
Prin intermediul vizitelor, Comitetul, verifică tratamentul aplicat persoanelor private de
libertate, în vederea întăriri, dacă este cazul, a protecţiei lor împotriva torturii şi a pedepselor
şi tratamentelor inumane sau degradante. Fiecare stat parte autorizează vizitarea oricărui loc,
aflat sub jurisdicţia sa, în care persoanele sunt private de libertate. Vizitele sunt executate de
cel puţin 2 membri ai Comitetului. Intenţia de a efectua o vizită în locurile în care persoanele
sunt private de libertate, se notifică Guvernului părţii interesate.
Membrii Comitetului se pot întreţine fără martori, cu persoana privată de libertate. De
asemenea, ei pot intra în contact, în mod liber, cu orice persoană pe care o apreciază ca fiind
capabilă să furnizeze informaţii utile.
După fiecare vizită, Comitetul, întocmeşte un raport cu privire la faptele constatate, ţinând
seama de toate observaţiile prezentate ,eventual, de către partea interesată. El transmite părţii
interesate raportul său, care va conţine şi recomandările pe care le apreciază ca fiind necesare.

Anual, Comitetul împotriva torturii, înaintează Comitetului Miniştrilor, ţinând seama de regulile
de confidenţialitate, un raport general referitor la activităţile sale, care este transmis Adunării
Parlamentare şi făcut public. Comitetul nu va vizita locurile pe care reprezentanţii sau delegaţii
puterilor protectoare sau ai Comitetului internaţional al Crucii roşii le vizitează efectiv şi regulat
în baza Convenţiilor de la Geneva din 12 august 1948 şi a Protocoalelor adiţionale din 8 iunie
1977.
Protocolul nr. 1 la Convenţie aduce ca noutate posibilitatea alegerii ca membru în Comitet a
unui reprezentant al unui stat parte la Convenţie care nu este membru al Consiliului Europei.
În acest caz, lista cu candidaţi este înaintată de către Parlamentul statului respectiv (conţinând
3 candidaţi, dintre care măcar 2 de naţionalitatea sa) Biroului Adunării Parlamentare.

B) Mecanismul de monitorizare constituit din Comitetul Miniştrilor asistat de un „Comitet

consultativ”.
creat prin Convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale
Statele părţi la Convenţie trebuie să întocmească câte un raport la fiecare 5 ani sau la alte
intervale, la cererea Comitetului Miniştrilor, care să includă informaţii cu privire la măsurile
legislative sau de altă natură adoptate.
Comitetul consultativ este format din 12-14 membri numiţi de Comitetul Miniştrilor, care au
experienţă în domeniul protecţiei minorităţilor naţionale, pot servi în calitate individuală, sunt
independenţi şi imparţiali şi se pun efectiv la dispoziţia Comitetului.
Principalele atribuţii ale Comitetului consultativ sunt de a examina rapoartele statelor-părţi şi
de a formula opinii asupra măsurilor luate de acestea.
În acest scop, Comitetul poate culege informaţii suplimentare de la statul vizat dar şi din alte
surse (persoane fizice sau organizaţii neguvernamentale), poate organiza întâlniri la nivel
guvernamental sau la alte niveluri, după ce a obţinut, în acest sens, un mandat de la Comitetul
Miniştrilor.
Opiniile Comitetului consultativ sunt trimise Comitetului Miniştrilor, care va formula concluzia
finală în legătură cu măsurile adoptate de fiecare stat parte şi va face recomandări. Concluziile
şi recomandările Comitetului Miniştrilor precum şi opiniile Comitetului consultativ, se publică.

C) „Comitetul Director pentru Bioetică” (CDBI) creat prin Convenţia privind drepturile omului
şi biomedicina
Comitetul este compus din câte un reprezentant al fiecărui stat parte şi are rolul de a analiza
fiecare proiect de protocol sau de amendament la convenţie. Astfel de propuneri adoptate cu
2/3 din numărul membrilor, sunt înaintate Comitetului Miniştrilor care, după aprobare le trimite
statelor.
Comitetul Director pentru Bioetică poate solicita avize consultative Curţii Europene a
drepturilor omului.

D) „Comisarul drepturilor omului al Consiliului Europei” creat prin Rezoluţia nr. (99)50 cuprinsă
anexa a II-a la „Declaraţia de la Budapesta”

Comitetul Miniştrilor a hotărât înfiinţarea postului de Comisar sl drepturilor omului, care va

respecta competenţa organelor de control create prin Convenţia Europeană a drepturilor
omului sau prin alte instrumente juridice ale Consiliului Europei, relative la drepturile omului şi
va îndeplini alte funcţii decât cele exercitate de către acestea.
Comisarul nu va putea primi cereri individuale şi va avea, potrivit mandatului său, printre
altele, următoarele funcţii:
- să contribuie la promovarea respectării efective şi a exercitării depline a drepturilor omului
statele membre;
- să furnizeze consultanţă şi informaţii cu privire la protecţia drepturilor omului şi la prevenirea
violării acestora;
- să faciliteze activităţile mediatorilor naţionali sau altor instituţii similare,
- să identifice eventualele imperfecţiuni ale legislaţiei şi ale practicii statelor membre (în ceea
ce priveşte respectarea drepturilor omului), cărora le va oferi asistenţă cu acordul acestora,
eforturile lor de a le remedia.
Comisarul poate acţiona pe baza oricăror informaţii pertinente furnizate de guverne,
parlamente, mediatori naţionali sau alte instituţii similare, particulari sau organizaţii
neguvernamentale .
Acţionând împreună cu alte instituţii ale Consiliului Europei, Comisarul poate adresa
Comitetului Miniştrilor şi Adunării Parlamentare, dacă consideră oportun, rapoarte,
recomandări sau avize asupra oricăror cazuri de nerespectare a drepturilor omului.
Comisarul pentru protecţia drepturilor omului al Consiliului Europei este ales de Adunarea
Parlamentară pentru un mandat de 6 ani, care nu se poate reînnoi.

2. Mecanisme instituite cadrul Uniunii Europene

A. Mediatorul European
Avocatul European al Poporului (Ombudsman sau Mediator European), a fost instituit prin
Tratatul de la Maastricht, numirea lui făcându-se pe durata fiecărei legislaturi a Parlamentului
European, de către acesta .
Consacrarea juridică a acestei instituţii o reprezintă în prezent dispoziţiile art. 228 TFUE (ex-
articolul 195 TCE).
Ombudsmanul European, ales de Parlamentul European, este împuter¬nicit să primească
plângeri din partea oricărui cetăţean al Uniunii sau a orică¬rei persoane fizice sau juridice cu
reşedinţa sau sediul social într-un stat membru, care privesc cazuri de administrare
defectuoasă în activitatea instituţiilor, organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii, cu excepţia
Curţii de Justiţie a Uni¬unii Europene în exercitarea funcţiilor acesteia. Acesta investighează
aceste plângeri şi întocmeşte un raport cu privire la acestea.
Potrivit misiunii sale, Ombudsmanul efectuează investigaţiile pe care le consideră justificate,
din proprie iniţiativă sau pe baza plângerilor care i-au fost adresate direct sau prin intermediul
unui membru al Parlamentului Euro¬pean, cu excepţia cazului în care pretinsele fapte fac sau
au făcut obiectul unei proceduri judiciare. În cazul în care Ombudsmanul constată un caz de
admi¬nistrare defectuoasă, acesta sesizează instituţia, organul, oficiul sau agenţia în cauză,
care dispune de un termen de trei luni pentru a-i comunica punctul său de vedere.
Ombudsmanul transmite apoi un raport Parlamentului European şi instituţiei în cauză. Persoana
care a formulat plângerea este informată cu pri¬vire la rezultatul acestor investigaţii.
În fiecare an, Ombudsmanul prezintă un raport Parlamentului European cu privire la rezultatele
investigaţiilor sale.
Ombudsmanul este ales, după fiecare alegere a Parlamentului European, pe durata legislaturii.
Mandatul acestuia poate fi reînnoit.
Ombudsmanul poate fi destituit de Curtea de Justiţie, la plângerea Parlamentului European, în
cazul în care nu mai îndeplineşte condiţiile necesare exercitării funcţiilor sale sau a comis o
abatere gravă.
Ombudsmanul îşi exercită funcţiile în deplină independenţă. în îndeplinirea îndatoririlor sale,
acesta nu solicită şi nici nu acceptă instrucţiuni din partea vreunui guvern, instituţie, organ,
oficiu sau agenţie. Pe durata exercită¬rii funcţiilor sale, Ombudsmanul nu poate exercita nici o
altă activitate profe¬sională, remunerată sau nu.
Parlamentul European, hotărând prin regulamente din proprie iniţia¬tivă, în conformitate cu o
procedură legislativă specială, stabileşte statutul şi condiţiile generale de exercitare a funcţiilor
Ombudsmanului, după avizul Co¬misiei şi cu aprobarea Consiliului.
Cazurile de administrare defectuoasă (inadecvată sau incorectă) care pot fi investigate de
Mediatorul European, corespund situaţiilor care o instituţie nu acţionează conformitate cu legile
vigoare, nu respectă principiile bunei administrări sau încalcă drepturile omului. Câteva
exemple acest sens se referă la: nereguli administrative; incorectitudine; discriminare; abuz de
putere, lipsă de răspuns; nefurnizarea de informaţii; întârziere nejustificată .
Mediatorul European poate colabora cu Ombudsmani statelor membre şi este asistat de un
secretariat.
Prevederile similare referitoare la Mediatorul European se regăsesc şi în Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene (art. 43).

B. Dreptul de petiţionare
Pe parcursul dezvoltării construcţiei comunitare, un accent deosebit s-a pus pe promovarea şi
respectarea drepturilor omului, pe dezvoltarea tehnicilor şi mijloacelor de garantare a acestor
drepturi, în baza instrumentelor juridice internaţionale generale şi a celor europene în special .
Prin Tratatul de la Maastricht sunt recunoscute două noi drepturi cetăţenilor Uniunii acelea fiind
dreptul la petiţionate şi dreptul de a se adresa unui mediator.
Orice cetăţean al Uniunii are drept de petiţionare către Parlamentul European în condiţiile art.
227 TFUE (ex.art.194TCE). Aceste dispoziţii stabilesc ca orice cetăţean al Uniunii, ca şi orice
persoană fizică sau morală având reşedinţa sau sediul statutar într-un stat membru, are
dreptul de a prezenta cu titlu individual sau în asociaţie cu alţi cetăţeni sau persoane, o petiţie
Parlamentului European asupra unui subiect ţinând de domeniile de activitate ale Comunităţii şi
care îl sau o privesc mod direct.
Tratatul de la Maastricht menţionează în art F că Uniunea respectă drepturile fundamentale aşa
cum au fost garantate Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, semnată la Roma 4 noiembrie 1950 şi aşa cum rezultă din tradiţiile
constituţionale comune ale statelor membre, toate acestea fiind considerate principii generale
ale dreptului comunitar .
Dreptul de petiţionare era reglementat anterior adoptării T.Ms. prin art.128 din Regulamentul
interior al Parlamentului European, conform căruia orice cetăţean al Comunităţii avea dreptul
de a prezenta cu titlu individual sau în asociere cu alţi cetăţeni, cereri sau petiţii scrise
Parlamentului European.

C. Comisia temporară de anchetă

O altă posibilitate de a-şi pune valoare atribuţiile de control ale Parlamentului, o reprezintă
instituirea unei Comisii temporare de anchetă – reglementată prin dispoz. art. 226 TFUE
(ex.art.193TCE) .
În cadrul realizării misiunilor sale, Parlamentul European poate, la cererea unei pătrimi dintre
membrii dintre săi, să constituie o comisie temporară de anchetă pentru a examina, fără să
aducă prejudicii atribuţiilor conferite altor instituţii sau organe, acuzaţiile de infracţiune sau de
proastă administrare aplicarea dreptului comunitar, afară de cazul în care faptele respective
sunt cercetate de un for jurisdicţional iar procedura jurisdicţională nu s-a încheiat .
Comisia cercetează cazuri individuale, strict determinate privind acuzaţiile de infracţiune şi
proasta administrare a aplicării dreptul comunitar, existenţa ei luând sfârsit prin depunerea
raportului său cu concluziile asupra anchetei efectuate.
Dispoziţia legală nu face nici o referire cu privire la calitatea subiectului activ, astfel încât se
poate considera că aceste acuzaţii pot fi formulate de orice cetăţean al Uniunii, de persoane
fizice sau de persoane juridice, de instituţiile comunitare sau de statele membre.
Obiectul afirmaţiilor îl pot constitui atât fapte penale care nu se află pe rolul altei jurisdicţii, sau
alte fapte care reclamă o proastă administrare a dreptului comunitar.
Modalităţile de exercitare a dreptului de anchetă sunt stabilite de comun acord între
Parlamentul European, Consiliu şi Comisie .

D. Curtea de Justiţie
Sistemul judiciar comunitar reprezintă un ansamblu de mecanisme jurisdicţionale în care
Curtea de Justiţie ocupă un loc central, însă nu şi exclusiv.
Autorii tratatelor au dotat Comunităţile încă de la crearea lor cu o putere judiciară autonomă;
dar, în acelaşi timp, au creat şi o legătură organică între Curtea Comunitară şi jurisdicţiile
naţionale, în vederea aplicării armonioase a dreptului comunitar. Sistemul judiciar comunitar
nu reprezintă exclusiv Curtea de Justiţie, ci este format dint-un ansamblu jurisdicţional mai
vast, din care face parte atât Curtea de Justiţie, cât şi jurisdicţiile statelor membre.
Organizarea jurisdicţională comunitară este complexă presupunând, repartizarea
competenţelor jurisdicţionale între Curtea de Justiţie şi jurisdicţiile naţionale.
Preocuparea de a asigura eficacitatea sistemului judiciar comunitar fără a aduce atingere
suveranităţii judiciare a statelor membre, a dus la o dublă repartizare a competenţelor.
* În plan material, aplicarea dreptului comunitar este împărţită între jurisdicţiile naţionale şi
Curtea de Justiţie.
După intrarea vigoare a tratatelor constitutive, competenţa jurisdicţiilor naţionale ale statelor
nemembre a fost extinsă la totalitatea litigiilor care pun în cauză aplicarea dreptului comunitar,
aceasta rezultând din dispoziţii exprese ale tratatelor;
Conform dispoz.art.273 TFUE (ex.art.239 TCE), Curtea de Justiţie este competentă să se
pronunţe asupra oricărui diferend dintre statele membre în legătură cu obiectul tratatelor, în
cazul în care este sesizată cu privire la acest diferend în temeiul unui compromis. Totuşi,
conform art.274 TFUE (ex.art.240 TCE), calitatea de parte a Uniunii nu înlătură competenţa
instanţelor naţionale cu privire la litigiile respective, cu excepţia cazurilor în care, prin tratate,
competenţa este atribuită Curţii de Justiţie.
Competenţa materială a instanţelor naţionale rezultă şi din alte dispoziţii, care reglementează
recursul judiciar, deoarece sesizarea Curţii de Justiţie de către jurisdicţiile naţionale implică
competenţa acestora domeniul comunitar.
Competenţa materială a Curţii de Justiţie este o competenţă de atribuire, redusă la
reglementările comunitare.
* În plan funcţional însă, interpretarea dreptului comunitar revine Curţii de Justiţie prin
mecanismul judiciar instituit de art. 267 TFUE (ex.234 din Tratatul CE) şi art. 150 din Tratatul
CECO. În cadrul soluţionării recursului prejudiciar se realizează o cooperare între cele două
niveluri jurisdicţionale: comunitar şi naţional.
Nivelului comunitar îi revine funcţia de interpretare obiectivă a dreptului comunitar şi de
apreciere a valabilităţii actelor instituţiilor comunitare, iar nivelului naţional îi revine sarcina de
sesizare cât şi de aplicare corectă a dreptului comunitar.
- prin crearea Tribunalului de primă instanţă nu s-a instituit o nouă jurisdicţie la nivelul
comunitar, acesta făcând parte integrantă din Curtea de Justiţie în plan instituţional. În plan
funcţional Tribunalul de primă instanţă nu va fi niciodată judecător de ultimă instanţă în
“chestiuni de drept”, pentru aceasta fiind deschis recursul împotriva soluţiilor sale în faţa Curţii
de Justiţie. Crearea Tribunalului de primă instanţă, prin Actul Unic European a dus la
degrevarea volumului de muncă al Curţii de Justiţie.
- prin Decizia Consiliului Nr. 2004//52/CE, Euratom, în cadrul Tribunalului de primă Instanţă a
fost instituit Tribunalul Funcţiei Publice a Uniunii Europene, cu sediul la Luxemburg.

E. Agenţia pentru Drepturile Fundamentale a Uniunii Europene

Observatorul european al fenomenelor rasiste şi xenofobe, înfiinţat în 1997 şi stabilit la Viena,
a fost transformat Agenţia pentru Drepturi Fundamentale, ca urmare a unei decizii a Consiliului
European din 2003. Înfiinţarea Agenţiei pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene este
reglementată prin dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 168/2007 al Consiliului 15 februarie
2007.
Această agenţie independentă, având sediul la Viena, protejează şi promovează drepturile
cetăţenilor europeni. Obiectivul agenţiei este acela de a furniza instituţiilor, organismelor,
oficiilor şi agenţiilor relevante ale Uniunii şi ale statelor membre asistenţă şi expertiză
privitoare la drepturile fundamentale ale omului. Activităţile agenţiei sunt supuse controlului
Ombudsmanului.

3. Mecanismul interamerican de protecţie a drepturilor omului

A) Comisia interamericană pentru drepturile omului

Comisia interamericană pentru drepturile omului este alcătuită din şapte membri, care trebuie
să fie persoane de înaltă ţinută morală şi competenţă recunoscută în domeniul drepturilor
omului. Membrii sunt aleşi de Adunarea Generală a O.S.A., dintr-o listă propusă de Guvernele
statelor membre. Un stat nu poate avea decât un singur membru.
Principalele atribuţii ale Comisiei sunt prevăzute art.41 al Convenţiei, respectiv:
- dezvoltarea şi conştientizarea drepturilor omului în rândul popoarelor din America;
- prezentarea de recomandări guvernelor statelor membre, atunci când consideră necesar, în
vederea adoptării de măsuri în favoarea drepturilor omului şi respectării lor în conformitate cu
legislaţiile şi constituţiile acestora;
- pregătirea de studii şi rapoarte necesare îndeplinirii funcţiilor sale;
- solicitarea adresată guvernelor statelor membre de a-i furniza informaţii cu privire la
măsurile adoptate domeniul drepturilor omului;
- acordarea statelor membre, prin intermediul Secretarului General al O.S.A., de consultări
solicitate în problemele drepturilor omului şi furnizarea avizelor necesare;
- adoptarea măsurilor care îi rev privinţa petiţiilor şi a altor comunicări primite;
- înaintarea unui raport anual Adunării Generale a O.S.A.
Statele părţi trebuie să înainteze Comisiei copii de pe rapoartele şi studiile pe care le supun, în
fiecare an, Comitetelor executive ale Consiliului Economic şi Social Interamerican şi Consiliului
Interamerican pentru Educaţie şi Cultură.
La cererea Comisiei, statele părţi se angajează să furnizeze informaţii cu privire la modul în
care se asigură aplicarea efectivă a tuturor dispoziţiilor Convenţiei.

B) Curtea interamericană a drepturilor omului

A fost creată la 18 iulie 1978, odată cu intrarea vigoare a Convenţiei interamericane a
drepturilor omului. Este o instituţie autonomă, cu sediul la San Jose (Costa Rica). Curtea este
alcătuită din şapte judecători, aleşi pentru o perioadă de şase ani, prin vot, cu majoritate
absolută a statelor părţi la Convenţie.
Fiecare stat implicat într-o speţă poate să desemneze un judecător ad-hoc, atunci când nici
unul dintre judecătorii Curţii nu are cetăţenia sa.
Curtea este competentă să soluţioneze diferendele referitoare la eventualele violări de către un
stat parte la Convenţie (funcţie contencioasă) şi să dea avize consultative (funcţie
consultativă).
Numai statele-părţi la Convenţie şi Comisia au dreptul de a supune un litigiu Curţii.
Convenţia americană solicită o declaraţie specială privind acceptarea jurisdicţiei Curţii.
Procedura în faţa Curţii constă din memorii scrise, transmise înainte de audieri, şi dezbateri
orale, în cadrul cărora pot fi audiaţi martori. Deliberările sunt secrete, iar hotărârile sunt luate
cu votul majorităţii judecătorilor prezenţi. Hotărârile trebuie comunicate părţilor ca şi statelor-
părţi la Convenţie, care se angajează să se conformeze hotărârilor Curţii, în orice cauză în care
sunt părţi (art.68 (1)).
Art.63 (1) prevede că, în cazul în care Curtea constată că există o încălcare a unui drept sau a
unei libertăţi protejate de Convenţie va dispune ca părţii lezate să i se asigure repararea
dreptului sau libertăţii încălcate şi dispune, dacă este cazul, îndreptarea consecinţelor măsurii
sau situaţiei care a constituit încălcarea dreptului sau libertăţii respective şi plata unei
compensaţii echitabile părţii lezate.
Hotărârile Curţii sunt definitive şi nu pot fi recurate (art.67).
Convenţia nu stabileşte niciun mecanism pentru supravegherea executării hotărârilor Curţii.
Totuşi, art.65 prevede că la fiecare sesiune ordinară a Adunării Generale a O.S.A., Curtea va
supune spre examinare un raport referitor la activitatea sa în cursul anului precedent, care vor
fi menţionate cauzele în care un stat nu s-a conformat hotărârilor Curţii, formulându-se şi
recomandări.
Activitatea contencioasă a Curţii a fost extrem de limitată . Curtea interamericană are o
jurisdicţie mai largă în ceea ce priveşte avizele consultative. Jurisdicţia consultativă a Curţii
interamericane se extinde nu numai la interpretarea Convenţiei americane, ci şi la
interpretarea oricăror alte tratate referitoare la drepturile omului statele americane, conform
art.64(1) din Convenţie.
La cererea unui stat membru al O.S.A., Curtea poate furniza avize referitoare la
compatibilitatea oricăror legi interne ale acestuia, cu prevederile instrumentelor internaţionale
materie.
Dreptul de a solicita avize consultative îl au toate statele membre ale Organizaţiei Statelor
Americane (indiferent dacă au ratificat sau nu Convenţia americană), precum şi toate organele
O.S.A.

4. Mecanismul african de protecţia a drepturilor omului

În vederea aplicării dispoziţiilor sale, Carta africană dispune înfiinţarea, Comisiei Africane
pentru Drepturile Omului şi Popoarelor, care să funcţioneze în cadrul Organizaţiei Unităţii
Africane (în prezent – Uniunii Africane) .

A) - Comisia Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor

Comisia Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor, este compusă dintr-un număr de 11
membri, alesi, dintre personalităţile africane marcante, de către Adunarea Şefilor de stat şi de
guvern, prin vot secret, de pe o listă înaintată de către state, pentru un mandat de 6 ani, cu
posibilitatea de a fi realesi.
Scopul principal al Comisiei îl constituie promovarea drepturilor omului şi ale popoarelor şi
asigurarea protecţiei lor Africa. Comisia îndeplineşte atribuţii „de promovare” şi cvasijudiciare .
Mandatul referitor „la promovare” este amplu, incluzând elaborarea de studii, convocarea unor
conferinţe, iniţierea unor programe de publicare, răspândirea de informaţii şi colaborarea cu
instituţiile naţionale şi locale cu preocupări sfera drepturilor omului. acest context, Comisia
poate face cunoscute opiniile sale sau poate formula recomandări adresate guvernelor.
Puterile cvasijudiciare ale Comisiei Africane pot fi împărţite în 2 categorii: aşa numitele atribuţii
interpretative şi atribuţii referitoare la soluţionarea diferendelor privind pretinsele violări ale
dreptului omului .
Atribuţiile interpretative sunt cuprinzătoare şi se aseamănă competenţei consultative a unora
dintre tribunalele internaţionale. Astfel, Comisia are competenţa de a „interpreta toate
dispoziţiile prezentei Carte, la cererea unui stat parte, unei instituţii a O.U.A. sau unei
organizaţii africane recunoscute de O.U.A.” (art. 45(3).
În contextul activităţilor de promovare pe care le desfăşoară Comisia, este împuternicită să
formuleze şi să stabilească principii şi norme vizând soluţionarea problemelor juridice legate de
drepturile omului şi ale popoarelor şi de libertăţile fundamentale, pe baza cărora guvernele
africane îşi pot fundamenta legislaţia”.
Oricare stat pare, poate înainta Comisiei o plângere care trebuie să îndeplinească cerinţa ca
„toate remediile locale, dacă acestea există, să fie epuizate, afară de cazul în care este evident
pentru Comisie că procedura de realizare a acestor remedii ar fi prelungită mod nejustificat”.
Dacă această condiţie de admisibilitate este îndeplinită, Comisia procedează la investigarea
faptelor, pentru a obţine toate informaţiile pertinente.
În cazul în care nu se ajunge la o soluţionare amiabilă „bazată pe respectarea drepturilor
omului şi ale popoarelor”, Comisia trebuie să întocmească un raport, expunând faptele şi
concluziile sale, care este transmis statelor implicate şi Adunării Şefilor de stat şi de guvern a
O.U.A. În acest raport, Comisia poate prezenta Adunării orice recomandări pe care le
„socoteşte utile”.

B) - Curtea Africană de Justiţie ( care include şi Curtea Africană a Drepturilor Omului şi

Popoarelor)
Protocolul privind crearea unei Curţi Africane a Drepturilor Omului şi Popoarelor, adoptat de
către Adunarea Şefilor de stat şi de guvern a O.U.A., la data de 9 iunie 1998, în cadrul celei
de-a 34 a sesiuni a Organizaţiei, la Uagadugu (Burkina Faso), a intrat vigoare la data de 25
ianuarie 2004 .
Limitele Comisiei Africane, emergenţa şi consolidarea progresive ale statului de drept în Africa,
evoluţia pozitivă a atitudinii statelor africane faţă de jurisdicţia internaţională general, crearea
Tribunalului Penal Internaţional pentru Rwanda, precum şi perspectiva creării unei Curţi Penale
Internaţionale au jucat un rol important în procesul de elaborare şi adoptare a Protocolului,
care fixează regulile de funcţionare a Curţii Africane a drepturilor Omului şi Popoarelor.
Îmbinând modelul mecanismelor existente (european şi american) cu specificul ţărilor africane,
statele semnatare ale Protocolului au pus bazele unei instanţe internaţionale pentru protecţia
drepturilor care să funcţioneze în beneficiul oamenilor şi popoarelor.
Curtea Africană este concepută ca un organ care completează activitatea Comisiei Africane
(art. 2 din Protocol) şi are competenţa de a judeca toate cazurile şi disputele privind
interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor Cartei, ale Protocolului dar şi ale altor instrumente
relevante pentru drepturile omului ratificate de către statele implicate (art. 3).
În acelaşi timp, Curtea are şi o competenţă consultativă, ea putând formula opinii în domenii
care nu au fost examinate de Comisia Africană, la cererea unui stat membru al O.U.A., la
cererea organizaţiei şi a organelor sale sau la cererea unei organizaţii africane recunoscute de
O.U.A.
Jurisdicţia Curţii este facultativă, fiind condiţionată de ratificarea Protocolului. Statele care
înţeleg să acorde acces la Curte, organizaţiilor neguvernamentale şi persoanelor fizice, trebuie
să formuleze, în plus, o declaraţie expresă în acest sens (art. 34 par. 6).
Curtea este formată din 11 judecători, naţionali ai statelor membre O.U.A., aleşi „intuitu
personae” dintre juriştii cu ţinută morală şi cu competenţă recunoscută, sau cu practică
academică şi cu experienţă în domeniul drepturilor omului.
Curtea Africană este sesizată cu plângeri interstatale şi individuale sau ale organizaţiilor
neguvernamentale. În ambele cazuri ea formulează condiţiile de examinare a acelor plângeri în
Regulamentul ei interior, ţinând seama de complementaritatea dintre ele şi Comisia Africană
(art. 87). Atunci când este sesizată, Curtea Africană, poate încerca o reglementare amiabilă a
cazului (art. 9).

Lectia nr. 8. Clasificarea drepturilor omului

CLASIFICAREA DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE

În literatura de specialitate s-au conturat mai multe opinii privind clasificarea drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale, formulate în epoci diferite şi având drept suport concepţii şi
legislaţii diferite.
* Folosind criteriul conţinutului drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, care determină de altfel şi
finalitatea acestor drepturi, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor români pot fi
clasificate în următoarele categorii :
- Inviolabilităţile - care, în opinia sa, reprezintă acele drepturi şi libertăţi care prin conţinutul
lor asigură viaţa, posibilitatea de mişcare liberă, siguranţa fizică şi psihică, precum şi siguranţa
domiciliului persoanei fizice. În această categorie sunt incluse: dreptul la viaţă; dreptul la
integritate fizică; dreptul la integritate psihică; libertatea individuală; dreptul la apărare;
dreptul la libera circulaţie; dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private; inviolabilitatea
domiciliului;
- Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale, adică acele drepturi şi libertăţi care prin
conţinutul lor asigură condiţiile sociale şi materiale de viaţă, educaţie, precum şi posibilitatea
protecţiei acestora. Sunt incluse în această categorie: dreptul la învăţătură; dreptul la ocrotirea
sănătăţii; dreptul la muncă şi la protecţie socială a muncii; dreptul la grevă; dreptul la
proprietate; dreptul la moştenire; dreptul la un nivel de trai decent; dreptul la căsătorie;
dreptul copiilor şi tineretului la protecţie şi asistenţă; dreptul persoanelor handicapate la o
protecţie specială;
- Drepturile şi libertăţile exclusiv politice care, prin conţinutul lor, pot fi exercitate de către
cetăţeni numai pentru participarea la guvernare. Sunt incluse în această categorie: dreptul de
vot; dreptul de a fi ales;
- Drepturile şi libertăţile social-politice, adică acele drepturi şi libertăţi care prin conţinutul lor
pot fi exercitate de cetăţeni, la alegere, fie pentru rezolvarea unor probleme sociale şi
spirituale, fie pentru participarea la guvernare. În această categorie sunt incluse: libertatea
conştiinţei; libertatea de exprimare; dreptul la informaţie; libertatea întrunirilor; dreptul la
asociere; secretul corespondenţei;
- Drepturile garanţii, definite de autor ca fiind acele drepturi care prin conţinutul lor joacă
principal rolul de garanţii constituţionale. Sunt incluse această categorie: dreptul de
petiţionare; dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică de a solicita respectarea
dreptului încălcat şi legala reparare.
Această clasificare nu menţionează dreptul de azil, prevăzut de art.18(2) din Constituţie.
Dreptul de azil nu este un drept al cetăţenilor, ci un drept al străinilor şi apatrizilor.
Menţionarea sa Constituţie reprezintă expresia valorii deosebite a acestui drept al omului, de
îndelungată tradiţie. Aşa cum se subliniază doctrină, ordinea categoriilor, precum şi ordinea
enumerării drepturilor şi libertăţilor fiecare categorie, nu trebuie să fie interpretată ca o
ierarhizare a acestora. Pentru aceasta a fost avută în vedere, în primul rând, ordinea
nominalizării lor în Constituţie.
În ceea ce priveşte egalitatea în drepturi a cetăţenilor, aceasta nu este considerată o categorie
distinctă de drepturi. În literatura juridică, reflectând starea constituţională, egalitatea în
drepturi a cetăţenilor a fost - şi este - considerată fie un principiu fundamental, fie o categorie
de drepturi, fie, fine, un drept politic.
Toate lucrările româneşti de specialitate relevă valoarea clasificării pe care o face Ioan Muraru -
clasificare preluată de numeroşi autori, în concordanţă cu care drepturile şi libertăţile s-ar
putea grupa în jurul următoarelor categorii:
a) inviolabilităţile,
b) drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale,
c) drepturile exclusiv politice,
d) drepturile şi libertăţile social-politice,
* Existenţa unui număr destul de mare de drepturi ale omului, recunoscute astăzi prin
documente internaţionale, a determinat o încercare de sistematizare a lor şi în raport de
momentele istorice ale afirmării acestor drepturi. Din această perspectivă, se vorbeşte de d
repturi ale omului grupate pe generaţii, după cum urmează:
- drepturi din prima generaţie (drepturile civile şi politice);
- drepturi din a doua generaţie (drepturile economice, sociale şi culturale);
- drepturi din a treia generaţie (drepturile de solidaritate, cum sunt, de pildă, dreptul la
dezvoltare, dreptul la pace, dreptul la autodeterminare).
În faţa dezvoltării fără precedent a noilor tehnologii ale informaţiei şi comunicării, unii autori au
identificat şi a patra generaţia de drepturi, care ar include dreptul la protecţia datelor
personale, dreptul la protecţia vieţii private,etc.
Extinderea permanantă a domeniului protecţiei juridice a drepturilor omului conduce la
includerea de noi drepturi în conceptul de drepturi fundamentale. Gruparea drepturilor
fundamentale pe generaţii reprezintă o succesiune de doctrine şi curente filozofice. Drepturile
omului se constituie într-un ansamblu unitar, însă neomogen sub aspectul structurării lor.
* Lucrările de drept internaţional din ultimele decenii, pornind de la existenţa celor două Pacte
adoptate de ONU, se referă în mod corespunzător la „drepturi civile şi politice” şi „drepturi
economice, sociale şi culturale”. Aceleaşi lucrări subliniază, de regulă, legătura organică ce
există între drepturile omului şi dreptul popoarelor la autodeterminare, considerat o condiţie
esenţială a promovării şi garantării respectului oricărei categorii de drepturi.
Drepturile civile vizează, în principiu, garantarea libertăţilor individuale, iar cele politice asigură
participarea activă sau pasivă a beneficiarilor lor la viaţa politică .
Drepturile economice, sociale şi culturale sunt destinate a asigura fiecărei persoane ”mijloacele
libertăţi”. Drepturile economice vizează garantarea unui minim de bunuri materiale, drepturile
sociale sunt cele care trebuie asigurate unui angajat muncă, în mod individual sau colectiv, iar
drepturile culturale sunt necesare asigurării demnităţii umane ca o cerinţă a vieţii sociale –
parte a celei culturale .
Dreptul la solidaritate, constituie patrimoniul comun al umanităţii şi nu pot fi realizate decât
prin acţiunea socială a tuturor autorilor jocului social (stat, individ şi are entităţii publice şi
private).
* În funcţie de domeniul activităţilor pe care drepturile le prote¬jează şi le garantează,
distingem următoarele categorii de drepturi:

A. Drepturile civile
1. Dreptul la viaţă, la libertate şi la inviolabilitatea persoanei, în care sunt incluse:
- drep¬tul de a nu fi supus la tortură, tratamente şi pedepse crude sau inumane;
- dreptul de a nu fi ţinut sclavie;
- dreptul de nu fi constrâns la executarea unei munci forţate sau obligatorii;
- dreptul de a nu fi privat de libertate decât pentru motive legale şi în conformitate cu
procedura prevăzută de lege;
- dreptul oricărei persoane arestate de a fi informată în momentul arestării sale despre
motivele acestei arestări şi de a fi înştiinţată cel mai scurt timp de orice învinuire ce i se aduce;

- dreptul oricărei persoane arestate sau deţinute pentru comiterea unei infracţiuni de a fi
adusă, termenul cel mai scurt, în faţa unui tribunal şi de a fi judecată într-un interval rezonabil
sau de a fi eliberată;
- dreptul de a fi prezent la proces şi de a se apăra; prezumția de nevinovăție;
- dreptul persoanei private de libertate prin arestare sau detenţie de a introduce o acţiune în
faţa unui tribunal pentru ca acesta să hotărască asupra legalităţii detenţiunii sale; dreptul la un
proces public și corect;
- dreptul persoanei lipsită de libertate de a fi tratată cu umanitate şi cu respectarea demnităţii
inerente persoanei umane;
- regula potrivit căreia nimeni nu poate fi întemniţat pentru simplul motiv că nu este în măsură
să execute o obligaţie contractuală;
- dreptul individului de a nu fi urmărit sau pedepsit din cauza unei infracţiuni pentru care a fost
deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă;
- dreptul persoanei condamnate de a face recurs în faţa unei instanţe superioare;
- dreptul persoanei de a nu fi condamnată pentru o infracţiune constând în săvârşirea unei
acţiuni sau inacţiuni care în momentul săvârşirii lor nu constituia infracţiune;
2. Dreptul la egală ocrotire a legii include:
- dreptul de repunere efectivă drepturi de către tribunale naţionale competente în cazul
încălcării drepturilor fundamentale consacrate prin Constituţie sau prin legi;
- dreptul de acces egal la serviciile publice;
- dreptul oricărei persoane ca litigiul în care este parte să fie examinat echitabil şi public;
- ideea că orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni este prezumată a fi nevinovată
atâta timp cât vinovăţia sa nu a fost stabilită mod legal;
- dreptul de apărare fără discriminări.
3. Dreptul de a fi recunoscut ca subiect de drept
4. Egalitatea drepturi între bărbat şi femeie include:
- dreptul egal al bărbaţilor şi femeilor de a se bucura de drepturile civile şi politice;
- egalitatea în drepturi şi răspunderi a soţilor în privinţa căsătoriei, în timpul căsătoriei şi la
desfacerea ei;
5. Dreptul la o cetăţenie presupune:
- dreptul copilului de a dobândi o cetăţenie;
- dreptul de a nu fi lipsit de cetăţenie;
6. Dreptul de a se căsători şi a întemeia o familie;
7. Dreptul la proprietate şi la moştenire;
8. Dreptul de nu fi supus unei imixtiuni - arbitrare sau ilegale – în viaţa particulară, familie,
domiciliul sau corespondenţa sa, sau unei atingeri aduse onoarei sau repu¬taţiei sale (dreptul
la protecţia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri).

B. Drepturile politice
1. Dreptul la libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei (libertatea de a avea sau adopta o religie
şi libertatea de manifestare a acesteia; ca atare, nimeni nu trebuie să aibă de suferit din cauza
opiniilor sale; dreptul la libertatea de exprimare);
2. Dreptul la întrunire paşnică, aici fiind vorba de întrunirile publice;
3. Dreptul la liberă circulaţie , care presupune:
- dreptul de a-şi alege domiciliul graniţele oricărui stat;
- dreptul de a părăşi orice ţară, inclusiv propria sa ţară, şi de a se întoarce ţara sa;
- dreptul străinului care se află mod legal pe teritoriul unui stat de a nu fi expulzat decât
executarea unei decizii luate conformitate cu legea;
4. Dreptul cetăţeanului de a participa la conducerea statului , care implică:
- dreptul de a alege şi de a fi ales;
- dreptul de a avea acces la funcţiile publice din ţara sa.
5. Dreptul de azil.

C. Drepturile economice şi sociale:

1. Dreptul la muncă implică:
- dreptul la libera alegere a muncii;
- dreptul la condiţii juste şi prielnice de muncă;
- dreptul la apărare împotriva şomajului;
- dreptul la retribuţie egală pentru muncă egală;
- dreptul la odihnă şi timp liber;
- dreptul la plata unui concediu periodic;
- dreptul la securitatea şi igiena muncii;
- dreptul la promovarea profesională;
- dreptul la remunerarea zilelor de sărbătoare.
Principiile dreptului la muncă: - durată rezonabilă a timpului
de muncă zilnic şi săptămânal, săptămâna de lucru trebuind să fie redusă
treptat, în măsura în care creşterea productivităţii şi ceilalţi factori
relevanţi o permit; zile de sărbătoare plătite; acordarea unui concediu
anual plătit de minimum 4 săptămâni; eliminarea riscurilor inerente
ocupaţiilor periculoase sau insalubre şi, atunci când aceste riscuri nu au
putut fi încă eliminate sau suficient reduse, să asigure lucrătorilor angajaţi
astfel de ocupaţii, fie o reducere a duratei muncii, fie concedii plătite
suplimentar; repaus săptămânal ; lucrătorii să fie informaţi în scris, cât
mai curând posibil, şi în niciun caz mai târziu de două luni după angajare,
asupra aspectelor esenţiale ale contractului sau relaţiilor de
muncă; dreptul la o remuneraţie echitabilă;

Dreptul la muncă presupune obligația statelor de a asigura fiecăruia dreptul

de acces la locuri de muncă fără discriminare, potrivit pregătirii şi aptitudinilor
sale; remuneraţie egală la muncă de valoare egală.De a adopta şi a pune în
aplicare norme privind securitatea muncii;

2. Dreptul la asigurare socială presupune:

- dreptul mamelor la ocrotire socială;
- dreptul copiilor şi adolescenţilor la ocrotire socială-
3. Dreptul de asociere, inclusiv sindicate, fiind vorba aici, desigur, şi de asociaţii profesionale;
4. Dreptul persoanei la un nivel de trai suficient pentru ea şi familia sa;
5. Dreptul persoanei la realizarea drepturilor domeniile vieţii economice, sociale şi culturale
necesare pentru menţinerea demnităţii sale;
6. Dreptul la sănătate (dreptul persoanei de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică şi
mentală pe care o poate atinge).Asigurarea dreptului fiecărei persoane de a beneficia de cel
mai înalt nivel de sănătate fizică şi mentală pe care îl poate atinge, prin servicii medicale şi
asistenţă în caz de boală pentru toţi

D. Drepturile culturale:
1. Dreptul la educaţie (dreptul prioritar al părinţilor alegerea felului de învăţătură pentru copiii
lor minori);Dreptul la educație presupune accesul liber la învățământul primar și profesional,
fără discriminări de orice fel.
2. Dreptul de a participa la viaţa culturală;
3. Dreptul de a beneficia de progresul tehnic şi de rezultatele sale;
4. Dreptul persoanei de a beneficia de protecţia drepturilor morale şi materiale decurgând din
operele sale.

Lectia nr. 9. Protectia drepturilor unor categorii specifice de persoane

PROTECŢIA DREPTURILOR OMULUI ÎN FUNCŢIE DE CRITERIUL PERSOANEI PROTEJATE
Drepturile omului pot fi analizate şi dintr-o altă abordare, pe baza criteriului persoanei
protejate.
Din această perspectivă, putem identifica următoarele categorii de drepturi:
- drepturile omului în justiţie şi administraţie;
- drepturile specifice ale femeii;
- drepturile specifice ale copilului;
- drepturile specifice ale persoanelor handicapate;
- drepturile străinilor;
- drepturile speciale ale minorităţilor naţionale.

1. Drepturile omului în justiţie şi administraţie

Justiţia şi administraţia reprezintă instituţiile cele mai importante în cadrul mecanismelor

naţionale organizate de protecţie a drepturilor omului.
În faţa justiţiei şi administraţiei sunt puse în valoare drepturile şi libertăţile definite prin
instrumentele juridice internaţionale şi naţionale. Astfel, în faţa acestor instituţii se exercită
dreptul la cetăţenie, dreptul la recunoaşterea personalităţii juridice, dreptul la un proces
echitabil, dreptul la egală ocrotire a legii, etc.
În funcţie de modul în care sunt organizate administraţia şi justiţia se asigură un grad mai
mare sau mai mic în protecţia drepturilor fundamentale ale omului la nivel naţional.
În faţa justiţiei, persoana fizică poate invoca recunoaşterea drepturilor omului din două
ipostaze diferite:
- ca inculpat (persoană cercetată sau judecată de săvârşirea unei infracţiuni, în stare de
libertate sau de detenţie);
- ca victimă a criminalităţii sau a abuzului de putere.
În funcţie de ipostaza din care se invocă protecţia drepturilor fundamentale, mecanismele de
garantare a acestor drepturi, sunt diferite.
Astfel, ca persoană vinovată de săvârşirea unei infracţiuni, pot fi invocate următoarele
drepturi: prezumţia de nevinovăţie, dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil, dreptul la
condiţii umane de detenţie, interzicerea torturii, etc. Mecanismul garanţiilor juridice şi
administrative este destul de cuprinzător privind protecţia drepturilor inculpatului. În prezentul
paragraf nu vom detalia mecanismele de protecţie ale inculpatului, acest lucru rezultând din
analiza ulterioară a fecărui drept civil şi politic.
Din perspectiva protecţiei victimelor criminalităţii sau abuzului de drept, mecanismele de
protecţie au un caracter general, vizând persoana fizică ca om în general, fără să fie avută în
vedere calitatea specială de victimă a criminalităţii.
Apreciem că în relaţia inculpat-victimă, mecanismul garanţiilor internaţionale de protecţie a
drepturilor omului este dezechilibrat în favoarea protecţiei inculpatului. Se creează impresia că
societatea internaţională a fost mai preocupată de crearea unui mecanism favorabil aplicabil
inculpaţilor, în timp ce victima beneficiază de drepturile general recunoscute omului, fără a fi
avută în vedere calificarea specială de victimă a infracţionalităţii..
În 1985, Adunarea Generală ONU a adoptat Rezoluţia 40/34 privind „Declaraţia de principii
fundamentale juridice referitoare la victimele criminalităţii şi la victimele abuzului de putere”.
Categoriile de victime vizate de document sunt:
- victimele criminalităţii;
- victimele abuzului de putere.
Documentul defineşte termenul de „victimă a criminalităţii” ca fiind persoana care, individual
sau colectiv, a suferit un prejudiciu, mai ales o atingere a integrităţii fizice sau psihice, o
suferinţă morală, o pierdere materială sau o atingere gravă a drepturilor lor fundamentale,
datorită unor activităţi sau omisiuni care încalcă legile penale în vigoare într-un stat membru.
Documentul reglementează un taratament special aplicabil victimelor criminalităţii, constând
în:
- respectul demnităţii victimelor;
- asigurarea unui acces rapid la justiţie pentru reparaţia prejudiciului suferit;
- acordarea despăgubirilor materiale şi morale pentru prejudiciul suferit;
- acordarea asistenţei materiale, medicale, psihologice şi sociale;
- asigurarea accesului la servicii sociale şi de protecţie.
Noţiunea de victimă are o sferă mai largă, incluzând nu numai persoana care a suferit
prejudiciul, ci şi pe membrii apropiaţi ai familiei sau persoanele aflate în grija directă a
victimei, precum şi persoanele care au suferit un prejudiciu intervenind în favoarea victimelor
pentru a împiedica persecutarea lor.
Victimele abuzului de putere sunt persoanele care au suferit o suferinţă, o pierdere materială,
o atingere gravă a drepturilor fundamentale, o atingere a integrităţii fizice sau psihice, prin
acţiuni sau inacţiuni care nu constituie violări ale legislaţiei penale, dar care reprezintă violări
ale normelor juridice recunoscute în materia drepturilor omului.
Victimele abuzului de putere beneficiază, ca şi victimele criminalităţii, de dreptul la o reparaţie
echitabilă, de servicii sociale şi de protecţie.
Într-o societate democratică, standardele internaţionale în domeniul aplicării legilor, impun
organelor împuternicite să aplice legile, să aibă în vedere următoarele obiective:
- protecţia drepturilor omului, cum sunt enunţate în instrumente juridice internaţionale;
- apărarea drepturilor rezultând din legislaţia internă;
- apărarea ordinii publice şi siguranţei naţionale.
În cadrul ONU, prin Rezoluţia 34/69 din 17 dec.1979 a fost adoptat Codul de conduită al
responsabililor cu aplicarea legii, care stabileşte că responsabilii cu aplicarea legilor trebuie să
creeze codiţii pentru protejarea tuturor persoanelor împotriva actelor ilegale.
Legislaţia în sine, ca sistem de norme juridice ce trebuie respectat de toate persoanele, nu
asigură o protecţie totală contra criminalităţii. Legislaţia devine eficientă dacă beneficiază de
un cadru instituţional adecvat şi dacă responsabilii cu aplicarea legii dau dovadă de deontologie
profesională în exercitarea atribuţiilor ce le revin.

2. Drepturile specifice ale femeii

Necesitatea adoptării unor reglementări internaţionale cu caracter special referitor la femei a

rezultat din inegalităţile promovate între sexe în unele regiuni ale globului, care au creat
femeilor un statut juridic inferior faţă de bărbaţi. Până în sec. XX legislaţiile interne ale statelor
conţineau prevederi prin care se limitau drepturile femeii. Aceste limitări vizau, în special,
drepturile politice, însă inechităţile se manifestau şi în alte domenii, cum ar fi: dreptul civil,
dreptul muncii, dreptul familiei.
După primul război mondial, la nivel internaţional asistăm la o amploare a preocupărilor privind
reglementarea condiţiei femeii şi crearea unor condiţii favorabile pentru materializarea
egalităţii în drepturi între femei şi bărbaţi.
În acest sens, au fost adoptate:
- Convenţia internaţională privind conflictele de legi în materie de căsătorie, divorţ şi
încredinţarea minorilor din 1902;
- Acordul internaţional cu privire la traficul de femei din 1904;
- Convenţia asupra drepturilor politice ale femeii adoptată prin Rezoluţia AG-ONU 640/VII din
1952;
- Convenţia asupra cetăţeniei femeii căsătorite, adoptată prin Rezoluţia AG-ONU 1040/XI din
1957;
- Convenţia privind consimţământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie şi
înregistrarea căsătoriilor, adoptată prin Rezoluţia AG-ONU 1763A/XVII din 1962;
- Recomandarea privind consimţământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie şi
înregistrarea căsătoriilor, adoptată prin Rezoluţia AG-ONU 2018/XX din 1965;
- Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei, adoptată prin
Rezoluţia AG-ONU 30/1980 din 18 dec.1979;
Preocupările internaţionale nu s-au limitat doar la crearea unui cadru jurisdicţional adecvat
afirmării femeii pe plan mondial, ci şi în adoptarea unor strategii şi mecanisme practice de
afirmare a femeii. În acest sens, constatăm acţiunile dsfăşurate în cadrul ONU:
- proclamarea anului 1975 ca Anul internaţional al femeii;
- proclamarea deceniului 1976-1985 ca Deceniul Naţiunilor Unite pentru femei: egalitate,
dezvoltare, pace;
Pornind de la aceste preocupări manifestate pe plan internaţional, statele naţionale au înscris
în constituţii şi în legislaţiile naţionale principiul egalităţii dintre bărbaţi şi femei atât pe plan
politic, cât şi social , economic sau cultural.
În prezent femeile reprezintă la nivel mondial un sector de populaţie superior bărbaţilor, ceea
ce are ca efect prezenţa femeilor tot mai mult în toate sectoarele de activitate, chiar şi în
sectoare care, pe parcursul deceniilor, erau considerare domenii rezervate în exclusivitate
bărbaţilor.
3. Drepturile specifice ale copilului

Istoria dreptului ne oferă o multitudine de exemple din care rezultă că de-a lungul secolelor
copiii au făcut obiectul unei ocrotiri speciale din partea societăţii, în lumina reglementrărilor
juridice specifice epocii.
Necesitatea adoptării unor reglementări internaţionale speciale referitoare la protecţia copiilor
a pornit de la constatarea că, pe plan internaţional, copiii se confruntau cu o serie de
probleme, cum ar fi:
- subnutriţia infantilă (mai ales în ţările subdezvoltate afectate de secetă şi conflicte armate);
- folosirea copiilor ca forţă de muncă, uneori chiar în activităţi periculoase sau nocive;
- analfabetismul, abuzul de droguri, prostituţia, cerşetoria, abandonul familial, traficul cu copii,
etc.
La nivel internaţional, în cadrul ONU, a fost instituite organisme specializate cu atribuţii
specifice în domeniul protecţiei copilului, cum ar fi:
- Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii (UNICEF) – creat în 1964;
- Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO), creat la 16
noiembrie 1945;
- Centrul Internaţional al Copiilor, instituit la Paris în 1949 - cu atribuţii privind soluţionarea
problemelor de sănătate şi educaţie ale minorilor şi adolescenţilor.
Un alt moment important privind protecţia copiilor la nivel ONU l-a constituit declararea anului
1979 drept Anul Internaţional al Copilului.
Protecţia copiilor, vizată prin documentele internaţionale, se referă, în general, la ansamblul
drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale, iar în special, la următoarele domenii
ale colaborării internaţionale:
- ocrotirea sănătăţii copiilor;
- protecţia copiilor în viaţa social economică;
- protecţia copiilor împotriva actelor de violenţă;
- asigurarea educaţiei copiilor.
Dintre reglementările internaţionale cu caracter specific adoptate în domeniu, atât în cadrul
ONU, cât şi în cadrul organizaţiilor regionale, menţionăm:
- Declaraţia privind drepturile copilului, adoptată de AG-ONU la 20 noiembrie 1959;
- Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului, adoptată de AG-ONU la 20 noiembrie 1989;
- Convenţia internaţională privind conflictele de legi în materie de căsătorie, divorţ şi
încredinţarea minorilor, din 1902;
- Convenţia europeană în materia adopţiei de copii, adoptată de consiliul Europei în anul 1975;

- Convenţia europeană asupra statutului juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei, adoptată
de consiliul Europei în 1975;
- Convenţii OIM: Nr. 138/1973 privind vârsta minimă de admitere în muncă; Nr. 10/1921
privind vârsta minimă a copiilor la munci în agricultură; Nr.33/1932 privind vârsta minimă a
copiilor la lucrările neindustriale;etc.
Drepturile copilului sunt protejate şi prin dispoziţii cuprinse în instrumentele juridice
internaţionale ce reglementează ansamblul drepturilor fundamentale ale omului, atât la nivel
ONU, cât şi la nivel regional. De exemplu:
- Carta Socială Europeană reglementează în art 7 „Dreptul copiilor şi al tinerilor la protecţie” iar
în art 17 „Dreptul copiilor şi adolescenţilor la protecţie socială, juridică şi economică”
- Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene reglementează în art 24 „Drepturile
copilului”, iar în art 32 „Interzicerea muncii copiilor şi protecţia tinerilor în muncă”.

4. Drepturile specifice ale persoanelor handicapate

Comunitatea internaţională a manifestat o atenţie deosebită pentru persoanele handicapate şi

pentru deficienţii mintali, având în vedere faptul că, datorită stării lor de sănătate fizică şi
psihică, aveau nevoie de o protecţie juridică specială.
Dintre preocupările ONU privind atenţia deosebită acordată acestor categorii de persoane,
menţionăm, declararea anului 1981 drept Anul Internaţional al Persoanelor Handicapate, în
cadrul căruia, au fost propuse realizarea următoarelor obiective:
- sprijinirea persoanelor handicapate să se adapteze în mod corespunzător în societate;
- încurajarea iniţiativelor la nivel naţional şi internaţional privind asigurarea unui loc de muncă
corespunzător persoanelor handicapate;
- integrarea persoanelor handicapate în proiecte de studii, cercetare sau proiecte culturale;
- informarea publicului asupra drepturilor persoanelor handicapate şi crearea unui curent de
opinie favorabil acestora.
Dintre documentele internaţionale cu caracter specific adoptate în domeniu, menţionăm:
- Declaraţia cu privire la drepturile persoanelor handicapate, adoptată de AG-ONU la 9 dec.
1975. Conform pct 1 din Declaraţie, prin „persoană handicapată” se înţelege persoana
incapabilă să-şi asigure singură, integral sau parţial, necesităţile unui individ normal sau ale
unei vieţi sociale, ca urmare a unor deficienţe a capacităţilor ei fizice sau mintale.
- Declaraţia cu privire la drepturile persoanelor înapoiate mintal, proclamată de AG-ONU în
1971;
În afara acestor documente cu caracter special, drepturile persoanelor handicapate sunt
reglementate prin dispoziţii distincte cuprinse în instrumentele juridice care reglementează în
ansamblu drepturile fundamentale ale omului, ca de exemplu:
- Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene reglementează în art 26 „Integrarea
persoanelor handicapate”, iar în art 25 „Dreptul persoanelor în vârstă”;
- Carta Socială Europeană revizuită reglementează în art 15 „Dreptul persoanelor handicapate
la autonomie, la integrare socială şi la participare în viaţa comunităţii”, iar în art 23 „Dreptul
persoanelor vârstnice la protecţie socială”.

5. Drepturile străinilor

5.1. Documente internaţionale adoptate în materie

Societatea internaţională a fost preocupată de reglementarea condiţiei juridice a străinului,

urmărind, prin documentele adoptate, reducerea cazurilor de apatridie şi realizarea unei
protecţii juridice a străinilor. Dintre convenţiile adoptate în domeniu în cadrul ONU sau la nivel
regional, menţionăm:
- Convenţia referitoare la statutul apatrizilor, adoptată de AG-ONU la 28 sept 1954;
- Convenţia referitoare la reducerea cazurilor de apatridie, adoptată de Conferinţa
plenipotenţialilor de la New York, din 30 august 1961;
- Convenţia privind statutul refugiaţilor, adoptată de Conferinţa plenipotenţialilor de la Geneva
din 28 iulie 1951;
- Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice, adoptată în cadrul ONU în 1961;
- Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare, adoptată în1963;
- Convenţia cu privire la privilegiile şi imunităţile ONU, adoptată în 1946;
- Acordul general privind privilegiile şi imunităţile Consiliului Europei, din 1949;
- Convenţia europeană de extrădare, adoptată de consiliul Europei în 1957.

5.2. Noţiunea de străin şi condiţia juridică a străinului în dreptul român

Conform dispoziţiilor art. 2 lit a) din O.U.G. nr. 194/2002 , este considerat “străin” persoana
fără cetăţenie română. Prin dispoziţiile art. 2 lit b) este definită şi noţiunea de “apatrid”, prin
care se înţelege străinul care nu are cetăţenia nici unui stat. Actul normativ recent adoptat
oferă o concepţie clară şi unitară asupra noţiunilor de “străin” şi “apatrid”, înlăturând
interpretările ambigue asupra acestor noţiuni. Vechile reglementări în domeniu nu defineau
foarte clar noţiunea de apatrid, acesta fiind apreciat ca persoana fără nici o cetăţenie, fiind
asimilat pe cale de interpretare cu cetăţeanul străin.
Prin actuala reglementare se depăşeşte acest neajuns, determinându-se o aplicare unitară a
legii.
Deşi statutul personal al cetăţeanului străin este supus reglementărilor propriei legi naţionale
şi statutul personal al apatridului ţine de legea domiciliului sau de cea a reşedinţei , apreciem
că prin actuala reglementare sunt create condiţiile necesare pentru ca şi apatrizii să poată
beneficia de unele dispoziţii favorabile cuprinse în convenţii sau tratate internaţionale care
vizează anumite aspecte legate de străini.. Până în prezent, apatrizii nu puteau beneficia de
prevederile unor astfel de convenţii, doar cetăţenilor străini fiindu-le recunoscute anumite
drepturi stabilite prin izvoare ale dreptului internaţional public.
Prin noţiuea de condiţie juridică a străinului se înţelege ansamblul normelor juridice care
reglementează capacitatea de folosinţă a străinului, adică drepturile şi obligaţiile pe care acesta
le are într-un anumit stat, în care are calitatea de străin.
Referitor la conţinutul sau domeniul de aplicare a instituţiei condiţiei juridice a străinului,
trebuie făcută precizarea că, pe de o parte, aceasta se referă la un ansamblu de drepturi şi
obligaţii care sunt protejate prin norme juridice specifice diferitelor ramuri de drept şi pe de
altă parte, că dispoziţiile legale care stabilesc aceste drepturi şi îndatoriri sunt cuprinse atât în
diferite izvoare interne, cât şi în izvoare internaţionale. În ceea ce priveşte izvoarele
internaţionale, prezintă interes pentru condiţia juridică a străinului acele instrumente juridice
internaţionale care conţin reglementări relative la anumite drepturi sau obligaţii ce revin
străinilor, cum ar fi: tratatele şi convenţiile de asistenţă juridică bilaterale încheiate în anumite
domenii, convenţiile consulare , convenţiile pentru promovarea şi garantarea investiţiilor,
convenţiile pentru evitarea dublei impuneri, tratatele şi convenţiile comerciale, acordurile de
cooperare tehnico-¬economică şi cele în domeniul transporturilor, etc.
Condiţia juridică a străinului este instituită de statul de reşedinţă a străinului, de aici
rezultând caracterul ei unilateral. Nu trebuie exclusă însă, posibilitatea încheierii de convenţii
internaţionale referitoare la regimul juridic al străinului, ceea ce-i conferă un caracter bilateral.
În stabilirea regimului juridic al străinului, statul de reşedinţă poate urmări două coordonate:
acordarea unui regim juridic străinului corespunzător propriilor interese şi un regim juridic al
străinului cât mai apropiat de cel al propriilor cetăţeni. Din raţiuni economice unele state
apelează şi la alţi factori în stabilirea regimului juridic al străinilor, turismul fiind unul dintre
aceştia, de multe ori poate cel mai important.
a) Regimul juridic aplicabil străinilor în general
Regimul juridic al străinilor cuprinde mai multe forme de tratament care se acordă cetăţenilor
altui stat, fie în baza normelor juridice cuprinse în legislaţia internă, fie în tratate internaţionale
(tratate şi acorduri internaţionale încheiate între state sau între state şi organizaţii
internaţionale):
- regimul naţional;
- regimul reciprocităţii;
- regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate;
- regimul special;
- regimul mixt.
b) Regimuri juridice speciale aplicabile străinilor
* Regimul juridic aplicabil refugiaţilor
Regimul juridic al refugiaţilor în România este reglementat în prezent prin dispoziţiile
Ordonanţei nr. 102 publicată la 3 septembrie 2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în
România .
Conform dispoziţiilor legale, refugiaţii pot beneficia de una din următoarele forme de
protecţie.
- statutul de refugiat;
- protecţia umanitară condiţionată;
- protecţia umanitară temporară;
* Regimul juridic aplicabil personalului diplomatic şi consular
Personalul diplomatic şi consular aflat în misiune în România intră în categoria străinilor care
au un statut special consfinţit prin tratate şi convenţii internaţionale, dar şi pe bază de
reciprocitate (nerespectarea regimului imunităţii şi privilegiilor diplomatice de către statul
acreditar atrage măsurile de retorsiune faţă de diplomaţii săi, din partea statului acreditant) .
Statutul juridic al corpului diplomatic şi consular aparţine ramurii de drept internaţional public
care nu face obiectul dreptului internaţional privat.
Personalul diplomatic şi consular se bucură de un ansamblu de privilegii şi imunităţi stabilite
prin tratate internaţionale :
- Inviolabilitatea persoanei sale, a locuinţei, documentelor şi bunurilor sale, cu excepţia
prinderii sale în fragrant delict când îi pot fi aplicate măsurile de constrângere;
- Imunitate de jurisdicţie penală, administrativă; civilă; de executare ;
- Privilegii (scutirea de impozite, taxe vamale şi control vamal, taxe fiscale, prestaţii
personale).

6. Drepturile speciale ale minorităţilor naţionale

După cel de-al doilea război mondial, la nivel internaţional s-a constatat o preocupare tot mai
mare pentru stabilirea unui standard internaţional al protecţiei drepturilor persoanelor care fac
parte din grupuri minoritare.
În paralel cu evoluţia reglementărilor privind minorităţile, s-a pus şi problema de a şti care
sunt, într-un caz sau altul, grupurile minoritare, pentru a stabili sfera de aplicare a
respectivelor reglementări.
O definiţie general acceptată a conceptului de minoritate nu a fost adoptată la nivel
internaţional, însă au existat mai multe încercări de definire. Astfel, Subcomisia ONU pentru
prevenirea discriminării şi protecţia minorităţilor propunea în 1993, (după analizarea mai
multor variante), că prin minoritate se înţelege un grup de persoane care au reşedinţa într-un
stat suveran, reprezintă mai puţin de jumătate din populaţia societăţii naţionale şi ai căror
membri au în comun trăsături de natură etnică, religioasă sau lingvistică care-i deosebesc de
restul populaţiei.
La nivel internaţional au existat şi alte încercări de definire a termenului de minoritate, fie în
cadrul organizaţiilor internaţionale, fie în lucrările de specialitate elaborate de diferiţi
cercetători. Absenţa unei definiţii general acceptate nu a împiedicat însă adoptarea unor
documente internaţionale privind standardele aplicabile persoanelor care fac parte din
minorităţi .
Documentele internaţionale care reglementează ansamblul drepturilor fundamentale ale omului
(ca de exemplu, pactele internaţionale privind drepturile civile, politice, economice sociale şi
culturale; convenţia europeană a drepturilor omului) conţin reglementări aplicabile şi
minorităţilor, privind egalitatea în drepturi, nediscriminarea, etc. În afara acestor documente cu
caracter general, la nivel internaţional au fost adoptate şi instrumente juridice cu caracter
special, ca de exemplu:
- Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, adoptată
de AG-ONU în 1965;
- Convenţia internaţională pentru suprimarea şi pedepsirea crimei de apartheid, adoptată de
AG-ONU în 1973;
- Declaraţia asupra rasei şi prejudecăţilor rasiale, adoptată de Conferinţa generală UNESCO în
1978;
- Declaraţia privind eliminarea tuturor formelor de intoleranţă şi de discriminare bazată pe
religie sau credinţă, adoptată de AG-ONU în 1981;
- Declaraţia asupra drepturilor persoanelor care fac parte din minorităţi naţionale sau etnice,
religioase sau lingvistice, adoptată de Comisi drepturilor omului din cadrul ONU în 1992;
- Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare, adoptată de Consiliul Europei în 1992;
- Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, adoptată de consiliul Europei în
1995;
Prin documentele intrnaţionale adoptate în domeniu au fost reglementate atât drepturile
fundamentale recunoscute omului în general (cum ar fi nediscriminarea sau egalitatea în
drepturi), cât şi drpturi specifice, recunoscute persoanelor care fac parte din minorităţi, ca de
exemplu: dreptul la cultura proprie; dreptul de a folosi limba maternă; dreptul de a practica
religia proprie; dreptul de a participa la viaţa publică. Documentele internaţionale cu caracter
special, stabilesc o relaţie directă între protecţia identităţii persoanelor care fac parte din
minorităţi şi drepturile specifice recunoscute acestor persoane.
Cu privire la natura şi contextul exercitării drepturilor specifice recunoscute persoanelor care
fac parte din minorităţi, în literatura de specialitate au apărut o serie de controverse privind
calificarea juridică a acestor drepturi:
a) Aceste drepturi trebuie calificate ca drepturi cu caracter „special” sau ca drepturi cu caracter
„specific?
Pornind de la argumentul că drepturile minorităţilor sunt înscrise în documente separate, unii
autori au afirmat că aceste drepturi au un caracter special, deoarece aceste drepturi aparţin
doar persoanelor care fac parte din respectivele minorităţi.
Alţi autori califică aceste drepturi ca drepturi cu caracter specific, recunoaşterea şi
reglementarea lor decurgând din identitatea lor specifică, a căror exercitare este necesară
pentru a asigura egalitatea în drepturi; aceste drepturi au regimul general al drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului, din care fac parte integrantă.
b) Aceste drepturi sunt exercitate ca „drepturi individuale” sau ca „drepturi colective”?
Concepţia „drepturilor colective” tinde să acorde minorităţilor anumită personalitate în viaţa
internă a statelor naţionale, ceea ce nu este confirmat prin dispoziţiile documentelor
internaţionale care recunosc aceste drepturi.
Din analiza dispoziţiilor documentelor internaţionale rezultă că nu este vorba de drepturi
colective ale minorităţilor în ansamblu, ci de drepturi individuale recunoscute persoanelor care
fac parte din grupuri minoritare.
c) Autonomia reprezintă un drept în sine recunoscut minorităţilor sau o modalitate de
exercitare a drepturilor omului?
Problema autonomiei a fost şi este amplu analizată atât la nivel internaţional, cât şi la nivel
naţional. Pentru toate statele naţionale, problema autonomiei este o problemă delicată şi
depinde de contextul în care se analizează. Astfel, dacă este privită ca aplicare a principiului
descentralizării, ca autonomie locală a unităţilor administrativ teritorială, interpretarea noţiunii
de „autonomie” nu deranjează, însă dacă această noţiune este asociată cu drepturile exercitate
de o minoritate, se pune problema dacă nu cumva, sunt urmărite scopuri separatist.
Autonomia locală, ca obiectiv politic de exercitare a puterii în teritoriu, reprezintă parte
integrantă a democraţiei, însă nu se acordă în beneficiul unei minorităţi.
În concluzie, apreciem că autonomia nu reprezintă un drept recunoscut minorităţilor, ci o
modalitate de exercitare a drepturilor omului în general.
d) Sunt minorităţile titulare ale dreptului la autodeterminare?
Din examinarea documentelor şi practicii internaţionale, rezultă că dreptul internaţional
consideră că titulari ai exercitării dreptului la autodeterminare sunt numai popoarele, acest
drept nefiind recunoscut minorităţilor sau altor grupuri umane.
Între dreptul popoarelor la autodeterminare şi drepturile persoanelor care fac parte din
minorităţi nu există nici identitate, nici contradicţii. Aceste categorii de drepturi sunt diferite şi
ca obiect şi ca modalitate de exercitare.
În condiţiile democraţiei şi statului de drept, peroanelor care fac parte din minorităţi le sunt
recunoscute drepturi privind participarea la administrarea treburilor publice, prin alegeri libere,
în aceleaşi condiţii ce sunt recunoscute tuturor cetăţenilor unui stat, fără discriminare, în
condiţii de egalitate.

Lecția nr. 10 - Mecanismul garanțiilor interne de protecție a drepturilor omului

Mecanismul garanţiilor drepturilor
şi libertăţilor cetăţenilor români
1. Garanţiile neorganizate

2. Garanţiile organizate

1. Garanţiile neorganizate

1.1. Garanţiile materiale (sociale şi economice)

Pentru ca drepturile fundamentale ale omului să poată fi exercitate în mod concret,
este necesar un ansamblu de garanţii şi mecanisme cu caracter naţional, care să ofere
eficienţă acestor drepturi.
Sistemul garanţiilor drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor români, pot fi structurate
astfel:
- garanţii neorganizate (care includ: garanţii materiale – social-economice; garanţii
social-politice);
- garanţii organizate (care pot fi: garanţii jurisdicţionale şi garanţii nejurisdicţionale).
Dintre garanţiile materiale pot fi enumerate următoarele: proprietatea şi formele
acesteia, sistemul economic de piaţă, învăţământul privind drepturile omului şi
cetăţeanului, sindicatele şi dreptul la grevă, măsurile de protecţie specială a copiilor şi
tinerilor, precum şi a persoanelor cu handicap.
a) Sistemul economic de piaţă (economia de piaţă) îşi găseşte consacrarea în
prevederile Titlului IV (art. 135-141) al Constituţiei României. Statului îi revin
importante obligaţii în vederea instaurării şi dezvoltării sistemului economic de piaţă –
garanţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, şi anume: asigurarea libertăţii
comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea
tuturor factorilor de producţie, protejarea intereselor naţionale activitatea economică,
financiară şi valutară, stimularea cercetării ştiinţifice naţionale, exploatarea resurselor
naturale în concordanţă cu interesul naţional, refacerea şi ocrotirea mediului
înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic, crearea condiţiilor necesare
pentru creşterea calităţii vieţii.
b) O garanţie social-economică de mare importanţă este cea privind asigurarea şi
dezvoltarea învăţământului privind drepturile şi libertăţile fundamentale. Această
garanţie îşi are fundamentarea faptului că drepturile şi libertăţile fundamentale pot fi
respectate numai dacă sunt cunoscute.
1.2. Garanţiile social-politice
a) Prima garanţie social-politică constă în faptul că suveranitatea naţională aparţine
poporului, el fiind acela care stabileşte care dintre drepturile subiective sunt
fundamentale şi care dintre îndatoriri vor avea acelaşi caracter. Poporul exercită
suveranitatea prin organele sale reprezentative şi prin referendum (art. 2 din
Constituţie).
b) O altă garanţie o reprezintă esenţa şi caracterul democratic şi social al statului
român. Astfel, potrivit art. 1 din Constituţie, România este un stat naţional, suveran şi
independent, unitar şi indivizibil. Valorile supreme garantate de Constituţie, care
definesc esenţa statului român, sunt următoarele: principiul statului de drept, caracterul
său democratic şi social, demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera
dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic.
c) De asemenea, din această esenţă a statului român rezultă alte două importante
garanţii ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale, şi anume principiului separaţiei
puterilor stat şi principiul statului de drept [1] .
Principiul separaţiei puterilor stat, ca garanţie a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale, presupune separarea puterilor în stat conform funcţiilor statului
(legislativă, executivă şi judecătorească); oprirea puterii de către putere (atunci când
puterea politică este exercitată de mai multe organe, este posibil controlul reciproc
exercitat de către aceste organe, precum şi al constituţionalităţii legilor, ceea ce face
dificilă producerea unor abuzuri sau a unor atingeri ale drepturilor şi libertăţilor
fundamentale); colaborarea (echilibrul) puterilor în limita atribuţiilor stabilite de
Constituţie.
Rezultă că separaţia puterilor este o garanţie care îşi produce efectele faţă de
ansamblul puterii politice, dar şi faţă de drepturile şi libertăţile fundamentale. Acest
principiu, prin modul în care funcţionează, este un mijloc de limitare a săvârşirii de
abuzuri de către puterea politică în general.
Principiul statului de drept se fundamentează pe principiul legalităţii şi presupune cu
necesitate respectarea supremaţiei Constituţiei, deci şi a dispoziţiilor constituţionale
referitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale. Respectarea supremaţiei Constituţiei
presupune conformitatea tuturor legilor cu Constituţia, dar şi atitudinea de supunere a
tuturor autorităţilor publice, a cetăţenilor, faţă de prevederile acesteia. Astfel, se
realizează două trăsături ale principiului statului de drept, şi anume: statul este obligat
să nu întreprindă nimic contrar principiilor de drept şi de echitate, pe de o parte şi să se
supună legilor sale, inclusiv Constituţiei, pe de altă parte.
d) În conformitate cu prevederile art. 53 din Constituţie se poate considera o
garanţie social-politică a drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi modul în care sunt
reglementate restricţiile exercitării acestora limitativ enumerate [alin. (1)] şi care nu
pot atinge existenţa dreptului sau a libertăţii [alin. (2)].
e) O altă garanţie social-politică o reprezintă electivitatea autorităţilor publice, unele
dintre acestea fiind alese de către popor prin vot universal, secret şi liber exprimat. În
această categorie de autorităţi intră Parlamentul şi Preşedintele României care au
aceeaşi legitimitate politică. La rândul lor, aceste autorităţi formează celelalte autorităţi
statale urmărindu-se ca şi acestea, dar şi cele care le-au format, să aibă menirea de a
apăra interesele constituţionale şi legale ale cetăţenilor.
Trebuie menţionat faptul că unităţile administrativ-teritoriale, autorităţile
administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală, respectiv Consiliile
locale, Consiliile judeţene şi primarii se aleg, de asemenea, prin vot universal, egal,
direct, secret şi liber exprimat.
f) O garanţie de importanţă deosebită constă în responsabilitatea autorităţilor
publice. Aceasta se materializează într-o responsabilitate faţă de popor (directă) şi una
politică (indirectă) [2] .
Responsabilitatea faţă de popor se concretizează în nerealegerea de către popor a
celor care nu şi-au realizat mandatul potrivit legii şi deci, nu au respectat în activitatea
lor drepturile şi libertăţile fundamentale.
Responsabilitatea politică se concretizează în responsabilitatea executivului faţă de
legislativ, prin intermediul moţiunilor de cenzură sau moţiunilor de încredere.

2. Garanţiile organizate (jurisdicţionale)

În condiţiile existenţei separaţiei puterilor în stat, se ridică problema garanţiei faţă

de fiecare dintre autorităţile titulare ale funcţiilor statale. Aşadar, trebuie stabilite
garanţiile specifice în legătură cu funcţia legislativă, executivă şi judecătorească. Toate
aceste garanţii, prin esenţă, sunt organizate (instituite) unele fiind jurisdicţionale, iar
altele nejurisdicţionale.
2.1. Controlul constituţionalităţii legilor
O primă garanţie inclusă în această categorie constă în faptul că drepturile şi
libertăţile fundamentale sunt de domeniu constituţional, ceea ce înseamnă că acestea
sunt reglementate numai prin Constituţie (Titlul II).
Dintre garanţiile care fac parte din această categorie se mai poate menţiona şi cea
privind procedura de revizuire a Constituţiei. Art. 152 alin. (1) prevede interdicţia
revizuirii Constituţiei în ceea ce priveşte caracterul naţional, independent, unitar şi
indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului,
independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială.
De asemenea, conform dispoziţiilor art. 152 alin. (2) din Constituţie, nicio revizuire
nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor
fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora.
Legea, chiar dacă este adoptată de către organul legiuitor, poate cuprinde uneori şi
norme contrare Constituţiei, care să afecteze drepturile şi libertăţile fundamentale.
Pentru înlăturarea unor asemenea situaţii a fost creat controlul constituţionalităţii legilor.
Controlul constituţionalităţii legilor reprezintă o garanţie a protejării drepturilor şi
libertăţilor fundamentale faţă de autoritatea legislativă care, prin lege, ar putea încălca
prevederile constituţionale referitoare la aceste drepturi şi libertăţi.
La noi în ţară, Constituţia reglementează un control jurisdicţional al
constituţionalităţii legii, care se realizează de către Curtea Constituţională (art.
142-147).
2.2. Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică
Protecţia jurisdicţională se realizează cu ajutorul controlului asupra actelor
administrative vătămătoare emise de autorităţile publice. Acest tip de control reprezintă
cea mai eficientă formă de control asupra actelor administrative întrucât: este un
control exterior şi din acest motiv oferă maximum de garanţii de obiectivitate; are la
bază, între altele, independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor, ceea ce îi conferă
deplină autoritate; priveşte legalitatea actului nu şi oportunitatea lui; este supus
condiţiei sesizării din partea celui vătămat.
Dreptul persoanei de a se plânge împotriva actelor administrative emise de o
autoritate publică este reglementat în art. 52 din Constituţie şi de Legea contenciosului
administrativ
nr. 554/2004 [3] .
2.3. Garanţiile jurisdicţionale de protejare a cetăţenilor împotriva abuzurilor autorităţilor
judecătoreşti
Aceste garanţii cuprind două aspecte:
- primul aspect priveşte săvârşirea de fapte de încălcare sau nesocotire a drepturilor
şi libertăţilor fundamentale în cadrul activităţii de soluţionare a litigiilor juridice dintre
persoane fizice, precum şi dintre acestea şi persoanele juridice. Aceste încălcări şi
nesocotiri se pot produce prin pronunţarea unor hotărâri nelegale sau/şi netemeinice,
nerespectarea procedurilor de judecată. Dintre aceste garanţii pot fi enumerate: căile
ordinare şi extraordinare de atac.
- cel de-al doilea aspect se referă la principiile care guvernează activitatea
jurisdicţională. Dintre aceste principii pot fi enumerate următoarele: rolul activ al
instanţei, existenţa celor trei grade de jurisdicţie, egalitatea părţilor în faţa autorităţilor
judecătoreşti, accesul liber la justiţie a oricărei persoane, contradictorialitatea
procesuală, garantarea dreptului la apărare, prezumţia de nevinovăţie, legalitatea
incriminării şi a pedepsei, oralitatea şi publicitatea dezbaterilor, independenţa
judecătorului şi supunerea sa numai legii.
2.4. Răspunderea funcţionarilor publici şi a altor cetăţeni
În situaţia în care funcţionarii publici sau alţi cetăţeni au încălcat drepturi şi libertăţi
fundamentale prin săvârşirea de infracţiuni sau fapte civile ilegale, aceştia vor răspunde
penal sau/şi civil, după caz, pentru fapta săvârşită. Stabilirea răspunderii penale sau
civile se face de către autorităţile judecătoreşti în condiţiile art. 21 alin. (1) din
Constituţie, potrivit căruia orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea
drepturilor, libertăţilor şi intereselor sale legitime. Nicio lege nu poate îngrădi
exercitarea acestui drept.
În această categorie de garanţii se include şi responsabilitatea administrativă a
funcţionarilor publici. Această răspundere îşi propune să realizeze un echilibru între
protecţia autorităţilor publice (funcţionarului public) şi protecţia victimei. În ţara
noastră, responsabilitatea administrativă nu este aplicată de o autoritate
judecătorească.
Tot în această categorie intră şi răspunderea materială a funcţionarilor publici, doar
contestarea răspunderii administrative sau materiale stabilite se face, de principiu, în
faţa instanţelor judecătoreşti.
2.5. Avocatul Poporului
Avocatul Poporului este o instituţie nouă în sistemul nostru constituţional,
reglementată în Titlul II – capitolul IV al Constituţiei, în scopul apărării drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor.
Organizarea şi funcţionarea instituţiei «Avocatului Poporului» sunt stabilite prin
dispoziţiile Legii nr. 35/1997privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul
Poporului [4] .
Avocatul Poporului este numit de către Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă
comună, pentru un mandat de 5 ani, care poate fi reînnoit o singură dată. Avocatul
Poporului este ales din rândul personalităţilor vieţii publice care îndeplinesc condiţiile de
numire prevăzute pentru judecătorii de la Curtea Constituţională. Funcţia de Avocat al
Poporului este asimilată cu funcţia de ministru, iar funcţia de adjunct al Avocatului
Poporului este asimilată cu funcţia de secretar de stat.
Autorităţile reprezentative

1.1. Parlamentul României

1.1.1. Activitatea legislativă a Parlamentului
Parlamentul este organul reprezentativ al poporului şi unica autoritate legislativă,
astfel că acţiunea parlamentară constituie un cadru propice prin care pot fi enunţate şi
promovate o serie de idei cu privire la drepturile omului. Parlamentul este bicameral,
fiind alcătuit din Senat şi Camera Deputaţilor.
În procesul de elaborare şi de adoptare a legilor se exprimă, neîndoielnic puncte de
vedere, se propun amendamente, se solicită modificări de texte etc., toate acestea
contribuind în final ca actul normativ să fie rezultatul unei ample şi minuţioase
dezbateri, reflectând soluţiile optime de rezolvare pentru anumite probleme.
Faptul că asupra unor legi se poartă discuţii după ce ele au fost adoptate, că se
propun modificări, completări, reprezintă o dovadă a dinamismului procesului legislativ,
care, în mod firesc, trebuie să ţină seama de schimbări, de nevoile vieţii, de cerinţele
promovării unor anumite reglementari, într-o etapă sau alta de dezvoltare.
1.1.2. Controlul parlamentar
Pe lângă activitatea principală cu caracter legislativ, Parlamentul îndeplineşte şi alte
funcţii, printre care se află şi funcţia de control.
În literatura română de specialitate [5] s-a subliniat că „necesitatea controlului
parlamentar asupra celor desemnaţi să realizeze politica naţiunii derivă, în mod direct,
din aplicarea mecanismului principiului separaţiei puterilor stat, cât şi din principiul
general al responsabilităţii sociale a celor care guvernează”.
Controlul parlamentar se exercită, în principal, prin următoarele forme şi procedee:
dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe prezentate de către Guvern Parlamentului,
comisii parlamentare, întrebări şi interpelări, dreptul deputaţilor şi al senatorilor de a
cere şi obţine informaţiile necesare etc.
Alături de acţiunea de elaborare a legilor şi concomitent cu această acţiune, se
desfăşoară o amplă activitate politică propriu-zisă, nu mai puţin importantă, pentru
respectul drepturilor omului şi promovarea încrederii în valorile democraţiei. Este vorba
despre întrebările şi interpelările pe care membri ai Parlamentului le adresează
membrilor Guvernului, ridicând probleme cât se poate de concrete şi actuale privitoare
la protecţia drepturilor omului.
În afară de întrebări şi interpelări, este vorba, apoi, de declaraţiile politice care,
evidenţiază anumite opinii, idei politice ce se cer a fi luate în consideraţie, întrucât ele
reprezintă adevărate semnale în legătură cu cerinţele rezolvării prioritare a unor
probleme care interesează, de regulă, în cel mai înalt grad, oamenii cu nevoile şi
preocupările lor.
Exercitarea eficientă a controlului parlamentar presupune dreptul deputaţilor şi
senatorilor de a cere informaţii autorităţilor publice, precum şi obligaţia acestora de a le
furniza. Astfel, deputaţii pot solicita de la organele administraţiei publice centrale,
printr-o cerere adresată preşedintelui Camerei Deputaţilor sau preşedintelui Comisiei
permanente din care fac parte, orice informaţii sau documente, copii certificate, utile
pentru desfăşurarea activităţii lor.
Din examinarea regulamentelor celor două Camere ale Parlamentului rezultă că în
structura Camerelor figurează un număr de 17 – comisii permanente, dintre care unele
cu atribuţii privind drepturile omului. Astfel, potrivit art. 55 din Regulamentul Camerei
Deputaţilor [6] , în cadrul acesteia funcţionează, printre altele:
- Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor,
- Comisia pentru muncă şi protecţie socială,
- Comisia pentru sănătate şi familie,
- Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport,
- Comisia pentru cultură, artă, mijloace de informare în masă,
- Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională,
- Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupţie şi pentru petiţii.
Evident, competenţa acestor comisii este caracteristică fiecăreia dintre ele, având
profunde implicaţii ce privesc promovarea şi respectarea drepturilor omului. Aceasta,
spre a sublinia deosebirea acestor comisii de alte comisii permanente, precum şi de
comisiile speciale, comisiile de anchetă şi cele de mediere, care au cu totul alte
competenţe şi care, în cel mai bun caz, pot avea tangenţă cu promovarea şi apărarea
drepturilor omului în foarte mică măsură şi, în niciun caz, în mod direct.
1.2. Preşedintele României
1.2.1. Funcţiile îndeplinite de preşedinte
Instituţia „Preşedintele României” este reglementată prin dispoziţiile art. 80-101 din
Constituţia României [7] , care se referă la următoarele aspecte:
Conform dispoziţiilor art. 80 din Constituţie, Preşedintele României reprezintă statul
român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a
ţării. El veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor
publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între „puterile statului”,
precum şi între stat şi societate.
Din cuprinsul acestor prevederi se pot contura trei funcţii prezidenţiale:
- funcţia de reprezentare;
- funcţia de garant;
- funcţia de mediere.
* Funcţia de reprezentare derivă din caracterul „reprezentativ” al Preşedintelui
României, în sensul că, fiind ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat,
el are capacitatea de a fi purtătorul de cuvânt al poporului român - titularul
suveranităţii. El este, aşadar, un organ direct şi plenar reprezentativ.
Preşedintele reprezintă statul român atât în interior, cât şi exterior.
* Funcţia de garant se realizează într-o dublă direcţie: garant al statului şi garant al
Constituţiei. În calitatea sa de garant al statului, Preşedintele îşi asumă răspunderea
pentru independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a ţării.
În calitatea sa de garant al Constituţiei, Preşedintele veghează la respectarea
întocmai a acesteia. Respectarea Constituţiei reprezintă, aşa cum am mai subliniat
premisa şi esenţa statului de drept, precum şi condiţia primordială a drepturilor şi a
libertăţilor cetăţeneşti.
* Funcţia de mediere se sprijină, din punct de vedere moral, pe principiul legitimării
larg şi autentic democratice a Preşedintelui, alegerea lui făcându-se prin sufragiu
universal şi direct, precum şi pe principiul nonapartenenţei sale la niciun partid politic.
 În calitatea sa de mediator, Preşedintele nu este un „magistrat suprem”, ci o „simplă
magistratură de influenţă”, un factor al „bunelor oficii”, iar atunci când se impune, pe
baza prerogativelor conferite prin Constituţie şi limitele ei, el este un „factor regulator”
în mecanismul statal, precum şi în raporturile dintre stat şi societate.
Preşedintele veghează la buna funcţionare a autorităţilor publice; el înlesneşte
colaborarea autorităţilor publice, aplanează sau previne relaţiile tensionate dintre
acestea ori dintre ele şi societate [8] .
Obligaţia Preşedintelui de a „veghea” nu poate însemna mai mult decât
„supravegherea” neutră, echidistantă şi din exterior a modului de funcţionare a
autorităţilor publice. Pe de altă parte, niciuna dintre procedurile constituţionale
consacrate în acest scop, nu are ca rezultat implicarea Preşedintelui în mecanismul
funcţional şi, mai ales, decizional al autorităţilor publice.
Acţiunea de mediere a Preşedintelui, consacrată de art. 80 din Constituţie, este
sortită să se reducă în practică la destul de puţin. Astfel, el va putea să intervină, în
special, în conflictele dintre sindicate şi patronat sau dintre acestea şi Guvern, precum
şi în încercarea de a atenua divergenţele dintre partide cu privire la unele probleme
majore, de interes naţional [9] .
1.3. Autorităţile administraţiei publice locale
* Dispoziţiile constituţionale privind „Administraţia publică” sunt cuprinse în Titlul III
privind „Autorităţile publice” Capitolul V, care cuprinde două secţiuni privind
„Administraţia publică centrală de specialitate” (art. 116-119) şi „Administraţia publică
locală” (art. 120-123).
Organizarea şi funcţionarea administraţiei publice sunt reglementate prin dispoziţiile
Legii nr. 215/2001 [10] .
Carta europeană a autonomiei locale din 1985, pe care România a ratificat-o în
1997 [11] , conţine în preambul precizarea că „autorităţile administraţiei publice locale
reprezintă unul dintre principalele fundamente ale oricărui regim democratic”, şi că
„dreptul cetăţenilor de a participa la rezolvarea treburilor publice face parte din
principiile democratice comune tuturor statelor membre ale Consiliului Europei, acest
drept putând fi exercitat în modul cel mai direct”.
Administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se organizează şi
funcţionează în temeiul principiilor descentralizării, autonomiei locale, desconcentrării
serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, legalităţii şi al
consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit.
Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor admi-
nistraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi interesul
colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii. Acest
drept se exercită de consiliile locale şi primari, precum şi de consiliile judeţene,
autorităţi ale administraţiei publice locale alese prin vot universal, egal, direct, secret şi
liber exprimat.
Autonomia locală priveşte organizarea, funcţionarea, competenţele şi atribuţiile,
precum şi gestionarea resurselor care, potrivit legii, aparţin comunei, oraşului,
municipiului sau judeţului, după caz.
Raporturile dintre autorităţile administraţiei publice locale din comune, oraşe şi
municipii şi autorităţile administraţiei publice de la nivel judeţean se bazează pe
principiile autonomiei, legalităţii, responsabilităţii, cooperării şi solidarităţii în rezolvarea
problemelor întregului judeţ.
Autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în
comune, oraşe şi municipii sunt consiliile locale, comunale, orăşeneşti şi municipale, ca
autorităţi deliberative, şi primarii, ca autorităţi executive. Consiliile locale şi primarii se
aleg în condiţiile prevăzute de legea privind alegerile locale. Consiliile locale şi primarii
funcţionează ca autorităţi ale administraţiei publice locale şi rezolvă treburile publice din
comune, oraşe şi municipii, în condiţiile legii.
1.3.1. Consiliile locale
Conform dispoziţiilor Legii nr. 215/2001, în fiecare comună şi oraş există un consiliu
local. Consiliile comunelor, oraşelor şi ale sectoarelor municipiului Bucureşti sunt
compuse din consilieri aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
Consiliul local are iniţiativa şi hotărăşte, în condiţiile legii, în toate problemele de
interes local, cu excepţia celor care sunt date prin lege în competenţa altor autorităţi ale
administraţiei publice locale sau centrale.
Consiliul local exercită următoarele categorii de atribuţii:
a) atribuţii privind organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al
primarului, ale instituţiilor şi serviciilor publice de interes local şi ale societăţilor
comerciale şi regiilor autonome de interes local;
b) atribuţii privind dezvoltarea economico-socială şi de mediu a comunei, oraşului
sau municipiului;
c) atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat al comunei, oraşului sau
municipiului;
d) atribuţii privind gestionarea serviciilor furnizate către cetăţeni;
e) atribuţii privind cooperarea interinstituţională pe plan intern şi extern.
Dintre atribuţiile exercitate în domeniile economic, social-cultural şi de apărare a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, menţionăm: contribuie la
realizarea măsurilor de protecţie şi asistenţă socială; înfiinţează şi asigură funcţionarea
unor instituţii de binefacere de interes local; asigură apărarea ordinii publice,
respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor; conferă persoanelor
fizice române sau străine, cu merite deosebite, titlul de cetăţean de onoare al comunei
sau oraşului; sprijină activitatea cultelor religioase, în condiţiile legii.
Consiliile locale îşi organizează comisii de specialitate pe principalele domenii de
activitate. Potrivit Regulamentului-cadru orientativ privind funcţionarea consiliilor locale
[12] , comisiile de specialitate avizează proiectele de hotărâri, efectuează anchete,
hotărăsc asupra altor probleme trimise de consiliu spre avizare şi întocmesc rapoarte pe
care le prezintă consiliului. Raportul va cuprinde propuneri motivate privind respingerea
proiectului de hotărâre sau a actului examinat.
Orice cetăţean are dreptul de a se adresa cu petiţii consiliului local, pentru
soluţionarea diferitelor probleme cu care se confruntă.. Petiţiile se înscriu într-un
registru şi apoi se transmit autorităţilor competente, spre analiză şi soluţionare.
Petiţionarului i se aduce la cunoştinţă soluţia adoptată. Semestrial, consiliul local,
analizează modul de soluţionare a petiţiilor primite.
1.3.2. Rolul primarului în acţiunea de protejare a drepturilor omului
Primarul, în calitatea sa de autoritate executivă a comunei sau oraşului, este
elementul esenţial în administrarea localităţii în care a fost ales. Primarul îndeplineşte o
funcţie de autoritate publică.
Dintre atribuţiile vizând asigurarea protecţiei drepturilor omului ce revin primarului
menţionăm:
- asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a
prevederilor Constituţiei şi ale legilor ţării, ale decretelor Preşedintelui României, ale
hotărârilor Guvernului, ale actelor emise de ministere şi de alte autorităţi ale
administraţiei publice centrale, ale hotărârilor consiliului judeţean;
- asigură executarea hotărârilor consiliului local;
- poate propune consiliului local consultarea populaţiei, prin referendum, cu privire
la problemele locale de interes deosebit şi, pe baza hotărârii consiliului, ia măsuri
pentru prevenirea şi limitarea urmărilor calamităţilor, catastrofelor, incendiilor,
epidemiilor, împreună cu organele specializate ale statului;
- asigură ordinea publică şi liniştea locuitorilor prin intermediul gardienilor publici şi
cu ajutorul jandarmeriei, poliţiei, pompierilor şi protecţiei civile care au obligaţia sa
răspundă solicitărilor sale;
- ia măsurile prevăzute de lege cu privire la desfăşurarea adunărilor publice;
- ia măsuri de interzicere sau de suspendare a spectacolelor, reprezentaţiilor sau a
altor manifestări publice care contravin ordinii de drept ori atentează la bunele
moravuri, la ordinea şi liniştea publică; controlează igiena şi salubritatea localurilor
publice şi a produselor alimentare puse în vânzare pentru populaţie, cu sprijinul
organelor de specialitate;
- conduce serviciile publice locale;
- asigură funcţionarea serviciilor de stare civilă şi de autoritate tutelară;
- supraveghează realizarea măsurilor de asistenţă şi de ajutor social;
- îndeplineşte funcţia de ofiţer de stare civilă.
În acelaşi domeniu, sunt stabilite atribuţii pentru primar şi prin alte acte normative
cum ar fi spre exemplu:
1.3.3. Consiliul judeţean
Dintre principalele atribuţii conferite de lege Consiliului judeţean menţionăm:
- coordonarea activităţii consiliilor locale în vederea realizării serviciilor publice de
interes judeţean;
- analizarea propunerilor făcute de comune şi oraşe, în vederea elaborării de
prognoze economice sau pentru refacerea şi protecţia mediului înconjurător;
- adoptarea programelor şi prognozelor de dezvoltare economico-socială a judeţului
şi urmărirea realizării acestora;
- administrarea domeniului public şi privat al judeţului;
- înfiinţarea instituţiilor social-culturale şi sanitare şi asigurarea bunei funcţionări a
acestora;
- asigurarea condiţiilor optime pentru organizarea şi desfăşurarea activităţilor
ştiinţifice, cultural-artistice, sportive şi de tineret;
- organizarea şi conducerea serviciilor publice judeţene şi aprobarea regulamentelor
de funcţionare a acestora;
- stabilirea orientărilor generale privind organizarea şi dezvoltarea urbanistică a
localităţilor, precum şi amenajarea teritoriului etc.
Legea administraţiei publice locale stabileşte caracterul colegial al acestor unităţi,
care îşi desfăşoară activitatea într-un cadru deliberativ, de adunare.
1.3.4. Rolul Prefectului
Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice
deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale
din unităţile administrativ-teritoriale.
 Atribuţiile prefectului se stabilesc prin lege organică. Legea privind prefectul şi
instituţia prefectului a fost adoptată în 2004 – Legea nr. 340/2004 [13] .
Prefectul poate ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, un act al
consiliului judeţean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul
ilegal. Actul atacat este suspendat de drept.
Din atribuţiile exercitate de prefect rezultă obligaţia generală de a veghea la
respectul legii, vizând, implicit şi drepturile fundamentale ale omului.
2. Autoritatea judecătorească

2.1. Noţiunea şi principiile fundamentale potrivit cărora se realizează justiţia

Conform teoriei clasice a separaţiei puterilor stat, una dintre aceste puteri este
puterea judecătorească.
Terminologia sub care este exprimată în Constituţie şi în doctrină această „putere”
este diferită şi anume: putere judecătorească, putere jurisdicţională. Denumirea de
autoritate judecătorească evocă foarte clar justiţia, ca funcţie distinctă şi ca sistem
distinct.
Termenul de „justiţie” are două sensuri. Astfel, într-un sens, prin justiţie se înţelege
sistemul organelor judecătoreşti, iar al doilea sens se înţelege activitatea de soluţionare
a proceselor civile, administrative, penale, comerciale, de muncă etc., de aplicare de
sancţiuni, de restabilire a drepturilor şi intereselor legitime încălcate.
Statul de drept a devenit de neconceput fără justiţie, lipsa justiţiei veritabile
însemnând arbitrariu şi nedreptate.
Este necesar să existe o funcţie (o putere, o autoritate) care să cunoască Constituţia
şi legile şi să le poată interpreta şi aplica concret atunci când sunt încălcate, când
drepturile şi libertăţile cetăţenilor sunt periclitate sau neglijate.
Această funcţie a fost şi este încredinţată unei autorităţi distincte, învestite cu puteri
statale care îi dau eficienţă şi care trebuie să fie independentă şi imparţială.
Concepută astfel, justiţia s-a impus ca o idee şi realitate despre care oamenii cred
că îi poate apăra atunci când drepturile şi interesele legitime le sunt încălcate, ca
similarul dreptăţii mereu triumfătoare [14] .
Justiţia a devenit una dintre garanţiile incontestabile ale drepturilor omului.
Explicaţia acestei poziţii rezidă în mai mulţi factori, între care pare pot fi menţionaţi
câţiva. Mai întâi aceasta este rezultatul natural al separaţiei/echilibrului puterilor în stat,
ca regulă care domină organizarea şi funcţionarea ordinii constituţionale; apoi, rolul şi
funcţiile pe care le asigură justiţia – a face dreptate, a proteja drepturi, libertăţi şi
interese legitime; în fine, justiţia este realizată conform unor principii care pun valoare
independenţa sa şi posibilitatea efectivă de a o înfăptui. plus, atacarea hotărârilor
judecătoreşti nu este posibilă decât în interiorul sistemului judiciar [15] .
- Principiul legalităţii
- Principiul unicităţii şi egalităţii justiţiei
- Folosirea limbii oficiale şi a limbii materne în justiţie
- Dreptul la apărare
- Prezumţia de nevinovăţie
-. Independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii
Contenciosul administrativ
Condiţiile exercitării acţiunii în justiţie
Conform dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 554/2004, persoana vătămată într-un
drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ
unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă adresată autorităţii
publice emitente sau dacă nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut de lege,
poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita
anularea, în tot sau în parte, a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii
pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios
administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege,
prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare
a cererii.
Se consideră refuz nejustificat de rezolvare a cererii referitoare la un drept
recunoscut de lege şi faptul de a nu răspunde petiţionarului în termen de 30 de zile de
la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen. Legea contenciosului
administrativ a instituit şi un regim privitor la despăgubirea persoanei.
Condiţiile promovării acţiunii în contencios administrativ sunt următoarele:
- condiţia vătămării unui drept subiectiv sau a unui interes legitim al unei persoane
[16] ;
- vătămarea dreptului sau interesului legitim să fie ca urmare a unui act
administrativ;
- actul administrativ să emane de la o autoritate publică;
- să fi fost îndeplinită procedura administrativă prealabilă;
- acţiunea să fie introdusă în termen de 6 luni de la comunicarea soluţiei după
procedura administrativă prealabilă.
Printre cauzele de ilegalitate a actelor administrative se menţionează:
- încălcarea principiilor constituţionale, cum sunt cele referitoare la drepturile
fundamentale;
- încălcarea principiilor doctrinare şi jurisprudenţiale cu caracter de generalitate;
- încălcarea regulilor de competenţă, a regulilor de procedură sau constatarea
ilegalităţii actului normativ administrativ pe care se întemeiază.
Instanţele competente contencios administrativ sunt:
- tribunalele administrativ-fiscale, care judecă în fond litigiile privind actele
administrative emise sau încheiate de autorităţile locale şi judeţene, precum şi cele
privind taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora de până la 5
miliarde lei;
- secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, care judecă în fond
litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale,
precum şi cele privind taxe, impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii mai mari de
5 miliarde lei, dacă prin lege specială nu se prevede altfel şi recursul împotriva
sentinţelor pronunţate de tribunalele administrativ-fiscale;
- secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care
judecă recursul împotriva sentinţelor pronunţate de secţiile de contencios administrativ
şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege specială nu se prevede altfel.
Hotărârilor pronunţate în litigiile de contencios administrativ le sunt aplicabile
prevederile Codului de procedură civilă. Astfel, împotriva hotărârilor de contencios
administrativ rămase definitive şi irevocabile se pot folosi, în condiţiile legii, următoarele
căi extraordinare de atac: contestaţia în anulare (art. 317-321 C. pr. civ.); revizuirea
hotărârii (art. 322-328 C. pr. civ.); recursul în interesul legii (art. 329 C. pr. civ.);
Există deja formată o jurisprudenţă, care analizează actul administrativ jurisdicţional
ca fiind actul care finalizează o procedură jurisdicţională la nivelul autorităţii publice,
procedură care se caracterizează prin participarea părţilor, o anumită contradictorialitate
în dezbateri, motivarea în fapt şi în drept a hotărârii.
Prin aplicarea regulilor înscrise în Codul de procedură civilă, în soluţionarea litigiilor
administrative se asigură respectarea legalităţii procedurii utilizate, a dreptului la
apărare, a publicităţii şedinţelor de judecată şi a pronunţării hotărârilor, a
contradictorialităţii şi egalităţii părţilor, răspunzându-se astfel imperativelor europene
privind preeminenţa dreptului şi calitatea procesului.
Soluţionând cererea, instanţa de fond poate să pronunţe una dintre următoarele
soluţii:
- anularea în tot sau în parte a actului administrativ;
- obligarea autorităţii pârâte să emită un act administrativ, să elibereze un certificat,
o adeverinţă sau orice alt înscris;
- constatarea ilegalităţii actelor sau operaţiunilor administrative care au stat la baza
emiterii actului supus judecăţii;
- obligarea la despăgubiri pentru daunele materiale şi morale produse.
Când obiectul acţiunii îl constituie un contract administrativ, instanţa poate dispune:
- anularea acestuia în tot sau în parte;
- obligarea autorităţii publice să încheie contractul la care reclamantul este îndrituit;
- impunerea anumitor obligaţii în sarcina părţilor;
- obligarea la plata despăgubirilor materiale şi morale.
Judecătorului îi revine un câmp larg de acţiune: el nu este limitat numai la a
constata dacă un act al administraţiei contravine sau nu legalităţii, ci este abilitat să
constate dacă reclamantul are sau nu un drept subiectiv – al cărui titular este – şi dacă
acest drept a fost vătămat sau nu printr-un act contrar legii. De asemenea, judecătorul
este învestit cu puteri largi, fiind abilitat să pronunţe nu numai anularea actului ci şi
recunoaşterea dreptului, reintegrări, restituiri, despăgubiri civile, obligarea
administraţiei de a satisface o cerere, de a elibera un înscris (certificat, adeverinţă) sau
de a modifica un act.
Curtea Constituţională

4.1. Atribuţiile Curţii Constituţionale

Controlul constituţionalităţii legilor reprezintă, în orice stat de drept, o garanţie
necesară traducerii în viaţă a principiilor şi normelor constituţionale, aplicării lor
practice, realizării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti [17] .
Controlul constituţionalităţii legilor este unul dintre mijloacele cele mai importante
de asigurare a respectării drepturilor omului şi constă din activitatea organizată de
verificare a conformităţii legilor cu Constituţia, iar ca instituţie a dreptului constituţional
cuprinde regulile privitoare la autorităţile competente a face această verificare,
procedurile de urmat şi măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei proceduri.
În România, Constituţia încredinţează controlul constituţionalităţii legilor unei
autorităţi publice denumite Curtea Constituţională. Curtea Constituţională este unica
autoritate de jurisdicţie constituţională din România. Instituţia Curţii Constituţionale
reprezintă, în România, o inovaţie consacrată de Constituţia din 1991 [18] .
Curtea Constituţională a României este, atât prin modul de organizare cât şi prin
funcţionarea sa, un exemplu tipic al „modelului” european, în materia controlului de
constituţionalitate [19] . Ea este o jurisdicţie creată special şi exclusiv pentru exerciţiul
contenciosului constituţional, situată în afara aparatului jurisdicţional ordinar şi
independentă de acesta, ca şi de puterile publice. Curtea Constituţională deţine
„monopolul” contenciosului constituţional. Nicio altă instanţă nu este competentă să se
pronunţe cu privire la problema constituţionalităţii legilor.
Curtea Constituţională prezintă următoarele trăsături şi funcţii:
- nu reprezintă „altă putere stat” şi nici nu se substituie celor trei puteri clasice;
- este o autoritate publică politico-jurisdicţională, care prin unele dintre atribuţiile
sale are şi un rol politic; ca autoritate publică este garantul supremaţiei Constituţiei;
- este autoritatea publică care sprijină buna funcţionare a puterilor publice în cadrul
raporturilor constituţionale de separaţie, echilibru, colaborare şi control reciproc;
- este protectorul libertăţilor publice, activitatea sa fiind pusă în slujba cetăţenilor şi
drepturilor lor [20] .
În România, controlul constituţionalităţii legilor îşi găseşte reglementarea în art.
142-147 din Constituţie, precum şi înLegea nr. 47/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale [21] , cu modificările ulterioare.
În dezvoltarea dispoziţiilor constituţionale şi legale, Curtea Constituţională şi-a
adoptat Regulamentul de organizare şi funcţionare în anul 1992 [22] . Prin Legea nr.
124/2000 [23] s-a stabilit structura personalului Curţii Constituţionale.
Date fiind complexitatea şi natura atribuţiilor Curţii Constituţionale, precum şi
procedurile potrivit cărora îşi realizează aceste atribuţii, Curtea Constituţională poate fi
considerată o autoritate politico-juridică.
„Caracterul politic rezultă din modul de desemnare a membrilor Curţii
Constituţionale, precum şi din natura unor atribuţii, caracterul jurisdicţional rezultând
din principiile de organizare şi funcţionare (independenţa şi inamovibilitatea
judecătorilor), precum şi din alte atribuţii şi proceduri [24] .
Curtea Constituţională este caracterizată de dispoziţiile legale ca fiind „unica
autoritate jurisdicţională constituţională” din România, fiind „independentă faţă de orice
altă autoritate publică, iar competenţa sa nu poate fi contestată de nicio autoritate
publică”.
În art. 142 din Constituţie, se stipulează că „Curtea Constituţională se compune din
nouă judecători, numiţi pentru un mandat de nouă ani, care nu poate fi prelungit sau
înnoit. Trei judecători sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei de Senat şi trei de
Preşedintele României. Judecătorii Curţii aleg prin vot secret Preşedintele acesteia
pentru o perioadă de trei ani. Curtea Constituţională se înnoieşte din trei ani cu o treime
din judecători”.
În art. 4 din Regulamentul Curţii se prevede că Plenul Curţii Constituţionale
îndeplineşte atribuţiile acesteia, prevăzute de Constituţie şi lege. Plenul poate lua orice
măsură necesară pentru buna desfăşurare a activităţii Curţii.
Activitatea jurisdicţională se desfăşoară în mod diferit, după cum Curtea
soluţionează excepţia de neconstituţionalitate ridicată în timpul unor procese judiciare
sau acţionează pentru îndeplinirea celorlalte funcţii ale sale [25] .
Potrivit art. 146 din Constituţie, Curtea Constituţională are următoarele atribuţii:
- se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, la
sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a
Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de
cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi din oficiu, asupra
iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;
- se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea
unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr
de cel puţin 50 de deputaţi sau 25 de senatori;
- hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind
neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor; veghează la respectarea procedurii
pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului;
- soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice,
la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a
primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;
- constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de
Preşedinte al României;
- constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de
preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului;
- dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui
României;
- veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea
referendumului şi confirmă rezultatele acestuia;
- verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către
cetăţeni;
- hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid
politic.
Curtea Constituţională are numai o competenţă de atribuţiune. Potrivit cu obiectul
lor, atribuţiile Curţii ar putea fi grupate în două categorii: atribuţii de control, rezultatul
exercitării acestora exprimându-se în decizii; atribuţii consultative şi de urmărire a
respectării Constituţiei în cadrul unor anumite proceduri [26] .
Atribuţiile de control sunt cele care privesc controlul constituţionalităţii legilor,
regulamentelor Parlamentului, ordonanţelor, iniţiativelor de revizuire a Constituţiei şi
constituţionalitatea unui partid politic.
Celelalte atribuţii se referă la: avizarea propunerii de suspendare din funcţie a
Preşedintelui României; respectarea procedurii privind alegerea Preşedintelui României
şi validarea rezultatului acesteia; desfăşurarea referendumului, exercitarea iniţiativei
legislative cetăţeneşti, precum şi constatarea situaţiilor care justifică interimatul funcţiei
prezidenţiale.
Alte dispoziţii privind competenţa Curţii Constituţionale sunt cuprinse în Legea
nr. 370/2004 privind alegerea Preşedintelui României. Astfel:
- conform art. 17, împotriva soluţiei date de biroul electoral de circumscripţie la
plângerile ce îi sunt adresate cu privire la împiedicarea unui partid sau a unei alianţe
politice ori a unui candidat de a-şi desfăşura campania electorală pentru alegerea
Preşedintelui, contestaţiile se soluţionează de Curtea Constituţională, în termen de 3
zile de la sesizare;
- conform art. 25, Curtea Constituţională publică rezultatul alegerilor în presă şi în
Monitorul Oficial al României, Partea I, pentru fiecare tur de scrutin şi validează
rezultatul alegerilor pentru preşedintele ales. Actul de validare se întocmeşte în 3
exemplare, din care unul rămâne la Curtea Constituţională, unul se prezintă
Parlamentului pentru depunerea jurământului prevăzut la art. 82 alin. (2) din
Constituţie, iar al treilea se înmânează candidatului ales.
Controlul constituţionalităţii legilor, regulamentelor Parlamentului, ordonanţelor şi a
unui partid politic, poate funcţiona numai la sesizare. Controlul constituţionalităţii
iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, se realizează din oficiu.
În cazul legilor, înainte de promulgarea acestora, şi a regulamentelor Parlamentului
înainte sau după adoptarea lor, sesizarea nu poate aparţine decât unor subiecte expres
şi limitativ arătate, anume: în situaţia legilor deja promulgate şi al ordonanţelor,
sesizarea poate aparţine oricărui subiect interesat, pe calea ridicării excepţiei de
neconstituţionalitate, în faţa instanţei judecătoreşti, această excepţie rezolvându-se fie
ca o „chestiune prejudicială”, fie pe calea unei excepţii, ridicate pe parcursul rezolvării
cauzei.
Sesizările adresate Curţii Constituţionale trebuie făcute în formă scrisă şi motivate.
Controlul constituţionalităţii legilor poate fi un control prealabil şi preventiv, înainte
de promulgarea legilor, fie un control posterior şi sancţionator asupra legilor deja
promulgate, dar numai pe calea rezolvării excepţiilor de neconstituţionalitate. Cele două
forme de control – anterior şi posterior – nu sunt incompatibile.
Avocatul Poporului
Principiile generale care guvernează activitatea Avocatului Poporului
a) Principiul independenţei sau al autonomiei funcţionale
Acest principiu derivă din faptul că persoana care ocupă această funcţie nu este
subordonat decât legii şi conştiinţei sale.
Deşi este numit de Parlament şi prezintă rapoarte acestuia, Avocatul Poporului este
considerat independent faţă de cele trei puteri în stat şi faţă de structura şi alcătuirea
Parlamentului.
b) Principiul accesibilităţii
Presupune că instituţia trebuie să fie accesibilă oricărei persoane, aducerea cazului
în faţa sa necomportând niciun fel de birocraţie.
c) Principiul gratuităţii
Pentru a se realiza un acces cât mai larg la această instituţie şi pentru a nu se face
diferenţieri de ordin material între cei lezaţi, aducerea unui caz în faţa Avocatului
Poporului nu implică vreo prestaţie pecuniară; cererea adresată acestei instituţii este
scutită de taxa de timbru.
d) Caracterul neformal
În ideea de a fi cât mai accesibilă şi pentru a se deosebi de instanţa judecătorească,
procedura în faţa Avocatului Poporului este simplă, lipsită de formalităţi, fără nicio
procedură prealabilă.
e) Caracterul nejurisdicţional
Procedura în cadrul instituţiei Avocatul Poporului are un caracter necontencios,
reprezentând remediul pentru evitarea taxelor şi a pierderilor mari de timp din cadrul
proceselor în faţa instanţelor judecătoreşti.
f) Principiul cooperării celorlalte organe şi organisme cu Avocatul Poporului
Acest principiu derivă din obligaţia tuturor organelor de stat sau private de a asigura
o informare promptă, corectă şi completă a acestuia, atunci când el o cere, în caz
contrar fiind supuse unor sancţiuni prevăzute legi organice.
g) Principiul publicităţii activităţii
Publicitatea, este de natură să evidenţieze transparenţa activităţii acestei instituţii.
Raportul său către Parlament se dă publicităţii.
Instituţia „Avocatul Poporului” introduce un plus de dialog şi de echitate relaţiile
dintre cetăţean şi autorităţile publice. În fond, ea reprezintă un mecanism care
completează acţiunea altor organe în materia protecţiei drepturilor omului, împiedică
arbitrariul acestor autorităţi, protejează cetăţenii împotriva erorilor şi omisiunilor
administraţiei, oferă un ultim recurs persoanelor care, din varii motive, au suferit un
prejudiciu prin încălcarea unui drept.
Rolul instituţiei Avocatul Poporului în garantarea respectării drepturilor omului
Instituţia Avocatul Poporului a fost introdusă în Constituţia României după modelul
Țărilor Scandinave, în care există – după cum am arătat – un organ independent, având
prerogativa să exercite un control asupra actelor de guvernământ.
Avocatul Poporului apare sub aspectul semnificaţiei sale funcţionale şi practice ca un
procuror parlamentar pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. El nu se
substituie organelor competente să acorde un drept sau să rezolve un conflict de
interese. El are menirea de a depista şi combate fenomenele care, prin natura lor,
reprezintă încălcări ale drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Activitatea instituţiei Avocatul Poporului priveşte nu atât apărarea drepturilor şi
libertăţilor unei persoane anume, cât depistarea şi combaterea fenomenelor care
conduc la încălcarea acestora, ea fiind axată pe principiul respectării legalităţii şi pe
necesitatea îmbunătăţirii continue a activităţii organelor de stat, în vederea respectării
intereselor legitime ale cetăţenilor [27] .
Potrivit reglementărilor în vigoare, Avocatul Poporului (persoana) nu poate îndeplini
nicio altă funcţie publică sau privată, ceea ce este de natură să-i asigure independenţa
şi imparţialitatea.
Pentru traducerea în viaţă a prevederilor constituţionale legate de introducerea
instituţiei Avocatul Poporului [art. 58 alin. (1)], au fost elaborate mai multe proiecte
privind organizarea acestei instituţii, din iniţiativă parlamentară sau aparţinând unor
organisme neguvernamentale, ca de pildă Institutul Român pentru Drepturile Omului.
La data de 13 martie 1997 a fost adoptată Legea nr. 35/1997, iar la data de 29
octombrie 1997 a fost adoptat Regulamentul de organizare şi funcţionare a instituţiei
Avocatul Poporului [28] . Articolul 1 alin. (1) din Legea nr. 35/1997 dispune că scopul
instituţiei este „apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor în raporturile acestora cu
autorităţile publice”. Avocatul Poporului este numit de Senat pe o durată de 4 ani.
Mandatul său poate fi reînnoit o singură dată. Avocatul Poporului este asistat de către
doi adjuncţi, care asigură coordonarea exercitării atribuţiilor instituţiei, potrivit
domeniilor de activitate aflate sub autoritatea acestora.
Avocatul Poporului este independent faţă de orice autoritate publică. El nu poate fi
supus niciunui mandat imperativ sau reprezentativ. Nimeni nu îl poate obliga pe
Avocatul Poporului să se supună instrucţiunilor sau dispoziţiilor sale.
Potrivit prevederilor art. 13 din Legea nr. 35/1997 şi art. 7 din Regulamentul de
organizare şi funcţionare, atribuţiile Avocatului Poporului, sunt, printre altele,
următoarele: primeşte şi repartizează cererile formulate de persoanele lezate prin
încălcarea drepturilor sau libertăţilor cetăţeneşti de către autorităţile administraţiei
publice şi decide asupra acestor cereri; urmăreşte rezolvarea legală a cererilor primite şi
cere autorităţilor sau funcţionarilor administraţiei publice în cauză, încetarea încălcării
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, repunerea în drepturi a petiţionarului şi repararea
pagubelor.
Instituţia Avocatul Poporului îşi exercită atribuţiile din oficiu sau la cererea
persoanelor lezate. Cererile pot fi adresate de orice persoană fizică, fără deosebire de
cetăţenie, vârstă, sex, apartenenţă politică sau convingeri religioase, fiind scutite de
taxa de timbru.
 Prin reforma constituţională din 2003 Avocatul Poporului a primit dreptul de a sesiza
Curtea Constituţională asupra neconstituţionalităţii legilor înainte de promulgarea
acestora şi de a ridica direct excepţia de neconstituţionalitate.
Trebuie precizat că, în exercitarea atribuţiilor sale, Avocatul Poporului nu se
substituie organului competent, ci numai exercită, în limitele legii, controlul activităţii
acestui organ, în legătură cu apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti şi acţionează
în vederea respectării lor.
Nu pot fi luate în considerare plângerile anonime sau cele îndreptate împotriva unor
încălcări ale drepturilor cetăţeneşti mai vechi de un an de la data la care persoana în
cauză a luat cunoştinţă despre faptele care fac obiectul plângerii.
Nu fac obiectul activităţii instituţiei Avocatul Poporului şi vor fi respinse fără motivare
cererile privind actele emise de Camera Deputaţilor, de Senat sau de Parlament, actele
şi faptele deputaţilor şi senatorilor, ale Preşedintelui României şi ale Guvernului, precum
şi cele ale Curţii Constituţionale, ale preşedintelui Consiliului Legislativ şi ale autorităţii
judecătoreşti [art. 15 alin. (4) din Legea nr. 35/1997].
Autorităţile publice sunt obligate să comunice sau, după caz, să pună la dispoziţia
Avocatului Poporului, în condiţiile legii, informaţiile, documentele sau actele pe care le
deţin în legătură cu cererile care au fost adresate acestuia, acordând acestuia sprijin
pentru exercitarea atribuţiilor sale.
Conducerea penitenciarelor, a instituţiilor de reeducare şi resocializare, Ministerul
Public şi organele de poliţie sunt obligate să permită, fără nicio restricţie, persoanelor
care execută pedeapsa închisorii sau, după caz, se află arestate ori reţinute, să se
adreseze în orice mod Avocatului Poporului cu privire la lezarea drepturilor şi libertăţilor
lor, cu excepţia restrângerilor legale.
Aceeaşi obligaţie revine şi comandanţilor unităţilor militare privitor la persoanele
care îşi satisfac serviciul militar obligatoriu sau serviciul militar alternativ, cu privire la
lezarea drepturilor şi libertăţilor lor, cu excepţia restrângerilor legale.
În situaţiile în care Avocatul Poporului constată că soluţionarea cererii cu care a fost
sesizat este de competenţa Ministerului Public, se află pe rolul unei instanţe
judecătoreşti sau are ca obiect erori judiciare, el va sesiza Procurorul general sau
Consiliul Superior al Magistraturii, potrivit competenţei acestora, care sunt obligaţi să
comunice concluziile la care s-a ajuns cât şi măsurile luate.
Avocatul Poporului are acces la documentele secrete obţinute de către autorităţile
publice, măsura pe care le consideră necesare pentru soluţionarea plângerilor care i
s-au adresat.
În exercitarea atribuţiilor sale, Avocatul Poporului emite recomandări care nu pot fi
supuse controlului parlamentar şi nici controlului judecătoresc. Prin recomandări,
Avocatul Poporului sesizează autorităţile administraţiei publice asupra ilegalităţii actelor
sau faptelor administrative. Tăcerea organelor administraţiei publice şi emiterea tardivă
a actelor sunt asimilate actelor administrative.
În cazul în care, în urma cercetărilor făcute, Avocatul Poporului constată că
plângerea persoanei lezate este întemeiată, el va cere în scris autorităţilor administraţiei
publice care au încălcat drepturile acesteia să reformuleze sau să revoce actul
administrativ şi să repare pagubele produse, precum şi să repună persoana lezată în
situaţia anterioară.
Autorităţile publice în cauză vor lua de îndată măsurile necesare pentru înlăturarea
ilegalităţilor constatate, repararea pagubelor şi înlăturarea cauzelor care au generat sau
favorizat încălcarea drepturilor persoanei lezate şi îl vor informa despre aceasta pe
Avocatul Poporului.
În situaţia în care autoritatea administraţiei publice sau funcţionarul public nu
înlătură, în termen de 30 de zile de la data sesizării, ilegalităţile comise, Avocatul
Poporului se adresează autorităţilor administraţiei publice ierarhic superioare, care sunt
datoare să îi comunice, în termen de cel mult 45 de zile măsurile luate.
Dacă autoritatea publică sau funcţionarul public aparţine administraţiei publice
locale, Avocatul Poporului se adresează prefectului. De la data depunerii cererii la
prefectul judeţului, curge un nou termen de 45 de zile.
Avocatul Poporului este îndreptăţit să sesizeze Guvernul cu privire la orice act sau
fapt administrativ ilegal al administraţiei publice centrale sau al prefecţilor. Neadoptarea
de către Guvern, în termen de cel mult 20 de zile, a măsurilor privitoare la ilegalitatea
actelor sau faptelor administrative semnalate de Avocatul Poporului, se comunică
Parlamentului.
Avocatul Poporului aduce la cunoştinţă persoanei care i-a adresat cererea rezultatele
anchetei sale, care pot fi făcute publice prin mijloace de informare în masă, cu
consimţământul persoanei sau al persoanelor interesate, cu respectarea prevederilor
privind informaţiile şi documentele secrete.
Dacă Avocatul Poporului constată, cu prilejul cercetărilor întreprinse, lacune în
legislaţie sau cazuri grave de corupţie ori de nerespectare a legilor ţării, va prezenta un
raport conţinând cele constatate, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului sau,
după caz, primului-ministru.
În conformitate cu prevederile legale în vigoare în materie, Avocatul Poporului,
prezintă Parlamentului anual, sau la cererea celor două Camere ale Parlamentului,
raportul asupra activităţii instituţiei, care va cuprinde constatările sale cu privire la
cercetările întreprinse; o descriere a principalelor probleme legate de cazurile de
nerespectare a drepturilor şi libertăţilor persoanelor care i s-au adresat; situaţia
statistică a cererilor primite, admise, luate în lucru şi soluţionate; situaţii frecvente de
încălcare a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti prin acte administrative ilegale, precum
şi o dare de seamă cu privire la celelalte activităţi ale instituţiei. De asemenea, raportul
poate conţine recomandări privind îmbunătăţirea sau modificarea legislaţiei, precum şi
orice alte măsuri necesare ocrotirii drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Raportul anual vizează activitatea instituţiei pe un an calendaristic şi se înaintează
Parlamentului până la data de 1 februarie a anului următor, în vederea dezbaterii
acestuia în şedinţa comună a celor două Camere. Raportul anual se dă publicităţii.
* Prin Legea nr. 206/1998, s-a aprobat afilierea instituţiei Avocatului Poporului ca
membru cu drepturi depline la „Institutul Internaţional al Ombudsmanului” (cu sediul la
Alberta – Canada) şi la „Institutul European al Ombudsmanului” (cu sediul la Innsbruck
– Austria) [29] .
Instituţia Avocatul Poporului reprezintă, aşadar, una dintre cele mai importante
garanţii ale promovării şi respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului,
eficienţa sa depinzând atât de modul în care îşi aduce la îndeplinire atribuţiile, dar şi de
modul în care este recepţionată activitatea sa de către opinia publică. Încrederea opiniei
publice în această instituţie va exista atât timp cât Avocatul Poporului va întruchipa
dreptatea socială.
Protecţia drepturilor omului prin mijloace şi acţiuni politice. Partidele politice
Rolul partidelor politice în asigurarea respectării şi garantării drepturilor omului
Într-un stat democratic, protejarea drepturilor cetăţenilor şi promovarea drepturilor
acestora reprezintă un obiectiv major al clasei politice. Acţiunea de promovare şi
protejare a drepturilor omului în raporturile cu administraţia publică poate fi realizată
prin mai multe modalităţi, printre care regăsim şi activitatea partidelor politice.
Prin activitatea lor, partidele politice promovează valorile şi interesele
naţionale, pluralismul politic, contribuie la formarea opiniei publice, participă cu
candidaţi la alegeri şi la constituirea unor autorităţi publice şi stimulează participarea
cetăţenilor la scrutin, potrivit legii.
Pot funcţiona ca partide politice numai asociaţiile cu caracter politic, constituite
potrivit legii, şi care militează pentru respectarea suveranităţii naţionale,
a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale, a ordinii de drept şi
a principiilor democraţiei constituţionale.
Sunt interzise partidele politice care, prin statutul, programele, propaganda de idei
ori prin alte activităţi pe care le organizează, încalcă prevederile art. 30 alin. (7), art. 40
alin. (2) şi (4) din Constituţie.
Este interzisă afilierea partidelor politice la organizaţii din străinătate, dacă
această afiliere încalcă valorile stabilite prin lege.
Partidele politice nu pot organiza activităţi militare sau paramilitare şi nici
alte activităţi interzise de lege. Partidele politice se organizează şi funcţionează după
criteriul administrativ teritorial. Sunt interzise constituirea de structuri ale partidelor
politice după criteriul locului de muncă, precum şi desfăşurarea de activităţi politice la
nivelul agenţilor economici sau al instituţiilor publice. Desfăşurarea de activităţi politice
la nivelul agenţilor economici sau al instituţiilor publice este permisă, cu acordul
acestora, numai în campania electorală, în condiţiile legii. În cadrul organizaţiilor
teritoriale, partidele politice îşi pot organiza structuri care se vor ocupa de problemele
specifice unei anumite categorii sociale sau profesionale.
Elaborarea unui program politic sau a unei platforme program devine un imperativ
intern pentru orice partid politic deoarece partidele politice nu-şi pot înfăptui ţelurile
decât dacă reuşesc să-şi vadă proprii reprezentanţi în cele mai importante organe de
decizie ale statului.
Partidele politice au rolul de intermediari între societate şi stat şi de mediatori
confruntarea intereselor şi a concepţiilor specifice diferitelor grupuri sociale. În acest
sens, partidele asigură adecvarea programului politic la condiţiile schimbătoare ale
mediului social.
Semnificaţia unui program politic nu este juridică ci politică, îndeplinirea lui fiind o
problemă de demnitate şi morală publică sancţionată la alegeri. De aceea, păstrând
sensul, programul se schimbă astfel încât realizarea lui, parlamentarul, reprezentat al
partidului, trebuie să aibă libertatea de opinie, să fie independent.
Promovarea politicii partidului este o problemă de convingere, de onestitate şi
moralitate, trăsături care sunt de neconceput fără independenţa de opinie şi decizie a
parlamentarului în exercitarea mandatului său. Dacă ar fi un simplu instrument al
partidului, ar însemna implicit că devine un executant al instanţelor conducătoare ale
acestuia. O astfel de consecinţă reprezintă o deturnare a sensului votului alegătorilor, de
la popor la partid, de la democraţie la un sistem bazat pe oligarhia de partid. Rezultă
deci, că partidul căruia îi aparţine parlamentarul nu-i poate impune sub aspect juridic
nici cum să-şi exercite dreptul la cuvânt, nici cum să voteze şi nici să-şi părăsească
partidul şi grupul parlamentar pe care-l reprezintă Cameră.
Partidelor politice le revine un rol important relaţia cu parlamentarii ceea ce priveşte
medierea între aceştia şi grupurile de presiune: sindicate, organizaţii patronale,
religioase, culturale, etnice etc. Acestea, efortul de a-şi promova interesele şi pe cale
parlamentară, în mod necesar intră în dialog cu parlamentarii pentru a-i influenţa. Este
un aspect al dialogului social dintre Parlament şi grupurile sociale de care depinde, în
mare măsură, armonizarea necesară dintre voinţa parlamentară şi opinia publică. În
realizarea acestui dialog un rol important îl au partidele în scopul definirii şi exprimării
voinţei politice a cetăţenilor [30] .
Disputa politică din Parlament reprezintă şi un mijloc prin care se realizează rolul de
intermediari, de „relee”, de „corpuri intermediare” al partidelor politice. Îndeplinind o
funcţie de informare a cetăţenilor, de elaborare a programelor politice, de reprezentare
a electoratului, de selecţie şi încadrare a personalului politic, de exercitare sau de critică
a puterii, partidele politice au un rol esenţial la participarea cetăţenilor la conducerea
treburilor publice.
Reunind parlamentarii care aparţin aceluiaşi partid sau mărturisesc credinţe politice
apropiate, grupurile parlamentare sunt purtătoarele de cuvânt în corpurile legiuitoare
ale curentelor de opinie care au triumfat în alegeri şi motoarele prin care acestea sunt
puse în operă.
Între partide şi grupurile lor parlamentare se creează strânse legături, datorită
faptului că personalităţile cele mai marcante ale partidelor sunt, în acelaşi timp şi forţele
motrice ale diferitelor grupuri parlamentare. Disciplina de partid îi determină pe
membrii lor să acţioneze unitar în cadrul grupurilor parlamentare, ceea ce nu înseamnă
însă că acestea sunt lipsite de orice independenţă de acţiune faţă de partidele politice
ale căror exponente sunt. Astfel, atunci când votul în Cameră este secret, este evident
că este aproape imposibil de realizat controlul partidului asupra reprezentanţilor săi în
Parlament. Pe de altă parte, deliberările şi atitudinile adoptate de un grup parlamentar
vor putea exercita o influenţă hotărâtoare asupra liniei politice generale a partidului
respectiv.
Cât priveşte coaliţiile de partide, legea electorală prevede câteva reguli şi anume: se
pot realiza numai la nivel naţional; partidele şi formaţiunile politice dintr-o coaliţie
electorală pot participa la alegeri numai pe lista coaliţiei; un partid sau o formaţiune
politică, poate face parte doar dintr-o singură coaliţie electorală.
În statutele şi programele politice elaborate de către partidele politice din România
se regăsesc prevederi exprese referitoare la necesitatea asigurării garantării şi
respectării drepturilor fundamentale, aparţinând cetăţenilor români.
O activitate intensă au desfăşurat, prin intermediul parlamentarilor lor, partidele
politice reprezentate în Parlamentul României, constând în propuneri legislative.
O altă formă în care membrii partidelor politice se manifestă în cadrul Parlamentului
o constituie declaraţiile politice. Dintre temele abordate în declaraţiile politice amintim
pe cele referitoare la: protecţia mediului; educaţie şi învăţământ; minorităţi; drepturile
omului; situaţia femeii în România; aspecte socio-morale; justiţie; protecţie socială;
activitatea administraţiei locale; activitatea demnitarilor; legislaţie [31] .
Alături de partidele politice, grupurile de presiune influenţează cu o forţă crescândă
jocul politic, fiind o prezenţă tot mai activă în zonele în care se modelează decizia. Spre
deosebire de partidele politice, grupurile de presiune sunt asociaţii de persoane care nu
urmăresc să cucerească puterea de stat, ci numai să determine fie organele de stat
deja constituite să ia anumite măsuri conforme intereselor sau aspiraţiilor lor, fie să
influenţeze partidele politice să acţioneze în sensul dorit.
Prin urmare, grupurile de presiune sunt asociaţii de persoane care-şi exercită
influenţa asupra organelor de decizie ale statului sau asupra partidelor politice din afara
structurii lor organizatorice şi fără să facă apel la corpul electoral, în scopul de a
dobândi, prin votul acestuia, poziţii-cheie în conducerea statului.
La noi în ţară, grupurile de presiune se înfăţişează sub două forme principale: pe de
o parte, cele care urmăresc exclusiv promovarea unor măsuri de interes obştesc şi, ca
atare, din programul lor de acţiune lipseşte orice preocupare de realizare a unor
avantaje materiale pentru membrii lor, cum este cazul ligilor: antialcoolică, antidrog,
antitabagică sau al unor asociaţii cum este „Pro-democraţia” ş.a.
Pe de altă parte, grupurile de presiune care au un caracter profesional, cultural sau
religios şi care sunt constituite, în primul rând, în vederea promovării intereselor
materiale, sau de altă natură ale membrilor lor dar care, în mod subsidiar, atunci când
se simte nevoia, se pot transforma în factori de intervenţie sau chiar de luptă, urmărind
să influenţeze linia politică a organelor de stat sau a partidelor. Astfel de grupuri de
presiune sunt: asociaţiile pensionarilor, ale veteranilor de război, ale foştilor deţinuţi şi
deportaţi etc.
Exemplul tipic de grupuri de presiune îl oferă sindicatele. Mijloacele obişnuite de
acţiune ale acestor grupuri, sunt: propaganda, jocul de influenţă şi acţiunea directă
(greva, blocarea străzilor etc.) [32] .
Unele dintre aceste asociaţii, cum ar fi Asociaţia pensionarilor şi Asociaţia automo-
biliştilor, s-au transformat ulterior în partide politice, prezentând candidaţi pentru
funcţia de Preşedinte al României în alegerile din noiembrie 1996.
Grupurile de presiune cu caracter exclusiv politic, formate de cele mai multe ori în
afara structurilor organizatorice ale unor partide politice, poartă denumiri ca: „Asociaţia
21 decembrie”, „Grupul independent pentru democraţie”, „Federaţia Solidaritatea”,
„C.A.D.A.”, „Alianţa Civică” etc.
În ceea ce priveşte ţara noastră, un aspect negativ în activitatea sindicală l-a
constituit faptul că unele sindicate, formate în ramuri de importanţă strategică ale
economiei naţionale, au utilizat ameninţarea cu organizarea de greve pentru a obţine
avantaje disproporţionate în comparaţie cu alte categorii de salariaţi.
În ultimul timp, la noi în ţară s-a manifestat tendinţa de „politizare” a mişcării
sindicale, existând pericolul ca sindicatele să fie ancorate „la remorca” unui partid
politic. În acest sens, spre exemplu, unii dintre liderii sindicali au devenit parlamentari
sau au fost numiţi în funcţii de ministru şi chiar de prim-ministru.
Rolul organizaţiilor neguvernamentale privind respectarea drepturilor fundamentale ale omului
Într-o societate democratică, organizaţiile neguvernamentale au rolul de a
intermedia relaţia dintre puterea politică şi societatea civilă, de a facilita participarea
cetăţenilor la elaborarea deciziei politice. Organizaţiile neguvernamentale au un rol activ
în societate, încercând să găsească soluţii pentru problemele cu care se confruntă
societatea civilă. Promovarea şi respectarea drepturilor fundamentale ale omului
reprezintă unul dintre obiectivele principale urmărite de organizaţiile neguvernamentale.
La nivel naţional a fost adoptată o legislaţie adecvată organizării şi funcţionării
organizaţiilor neguvernamentale în toate domeniile vieţii sociale.
În legătură cu activitatea organizaţiilor neguvernamentale este de remarcat
preocuparea deosebită a acestora pe cel puţin trei planuri [33] :
a) conştientizarea, în rândul diferitelor categorii de cetăţeni, a unor drepturi şi
revendicări şi atragerea acestora la acţiuni şi manifestări care pun în evidenţă situaţii
mai deosebite, cât şi problemele soluţionate sau care nu şi-au găsit o rezolvare;
b) acordarea asistenţei pentru găsirea căilor juridice şi administrative de rezolvare a
solicitărilor venite de la membrii şi nemembrii organizaţiilor respective;
c) sesizarea organelor puterii legislative şi ale puterii executive pentru a se da curs
unor cereri ale oamenilor care reclamă anumite nedreptăţi.
Organizaţiile neguvernamentale se pot constitui pentru un scop de interes public sau
colectiv, precum şi în interesul personal nepatrimonial al membrilor. Caracteristica de
bază a acestui tip de entitate este dat de interzicerea distribuirii excedentului financiar
către membri. Această caracteristică atribuie sintagma de nonprofit.
ONG-urile pot juca un rol fundamental în identificarea unor probleme ce ar putea fi
trecute cu vederea de către autorităţile publice, iar prin utilizarea resurselor
umane proprii, a datelor locale şi capacităţii lor organizatorice pot monitoriza activitatea
agenţiilor publice şi le pot sprijini în realizarea obiectivelor lor. Adeseori, ONG-urile pot
acoperi anumite nevoi ale comunităţii, mai bine şi mai ieftin decât o poate face
sectorul public (exemple frecvente sunt oferite din domeniile asistenţei grupurilor
vulnerabile sau al managementului unor instituţii de asistenţă medicală).
Organizaţiile neguvernamentale pot influenţa dezvoltarea socială a comunităţii prin
mijloace variate, ca de exemplu:
- educând publicul în privinţa drepturilor prevăzute în reglementările naţionale şi
internaţionale;
- participând la adaptarea programelor oficiale la nevoile publice;
- exprimând punctul de vedere al opiniei publice cu privire la unele probleme;
- influenţând politicile de dezvoltare locală a instituţiilor naţionale şi internaţionale;
- ajutând administraţia publică să elaboreze o strategie de dezvoltare mai eficientă
prin perfecţionarea calificării profesionale a personalului, instruirea acestuia şi
dezvoltarea capacităţii manageriale.
Organizaţiile neguvernamentale sunt înfiinţate şi activează în acele domenii în care
se manifestă nevoile societăţii, cum ar fi: educaţie, religie, cercetare, mediu, drepturile
omului etc.
Din punctul de vedere al scopului lor şi al modului de promovare şi protecţie a
drepturilor omului, organizaţiile neguvernamentale pot fi clasificate astfel:
a) Organizaţii care exercită presiuni asupra factorilor responsabili la nivel
guvernamental, ministerial, parlamentar, pentru impulsionarea activităţilor în vederea
asigurării apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Aceste organizaţii
emit buletine informative cu principalele cazuri nesoluţionate, iau contact cu cetăţenii
sau primesc petiţii de la diferite persoane fizice, pe care le înaintează factorilor
responsabili.
b) Alte organizaţii care au preocupări referitoare la abordarea ştiinţifică a instituţiei
drepturilor omului, în care sens aprofundează studiul instrumentelor juridice
internaţionale şi al documentelor de orientare politică. Aceste organizaţii fac propuneri
pentru o mai bună valorificare a standardelor cuprinse în respectivele documente,
elaborarea legislaţiei naţionale această materie şi participă la numeroase simpozioane,
seminarii sau sesiuni de comunicări.
c) Unele organizaţii care participă la diseminarea, în rândul factorilor responsabili –
ministeriali şi reprezentanţi ai societăţii civile – a standardelor internaţionale în materie
de drepturi ale omului.

[1] Ghe. Iancu, Sistemul garanţiilor drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor români, Drepturile, libertăţile şi
îndatoririle constituţionale, „Drepturile omului”, nr. 3/1992, I.R.D.O., Bucureşti, p. 28.
[2] Ghe. Iancu, op. cit., p. 30.
[3] Publicată în M. Of. nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, modificată prin Legea nr. 100/2008.

[4] Publicată în M. Of. nr. 48 din 20 martie 1997. Modificată prin Legea nr. 258/2010 pentru modificarea
si completarea Legii nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, publicată
în M. Of.
nr. 847 din 17 decembrie 2010.
[5] M. Enache, Controlul parlamentar, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p. 45.
[6] Regulamentul Camerei Deputaţilor a fost adoptat prin Hotărârea nr. 8/1994. Republicat M. Of. nr. 54
din 20 ianuarie 2006, modificat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 7/2010.
[7] Constituţia reglementează următoarele aspecte privind instituţia „Preşedinte al României”: Art. 80
– Rolul Preşedintelui, Art. 81 – Alegerea Preşedintelui; Art. 82 – Validarea mandatului şi depunerea
jurământului; Art. 83 – Durata mandatului; Art. 84 – Incompatibilităţi şi imunităţi; Art. 85 – Numirea
Guvernului; Art. 86 – Consultarea Guvernului, Art. 87 – Participarea la şedinţele Guvernului; Art. 88
– Mesaje; Art. 89 – Dizolvarea Parlamentului;
Art. 90 – Referendumul; Art. 91 – Atribuţii în domeniul politicii externe; Art. 92 – Atribuţii în domeniul
apărării;
Art. 93 – Măsuri excepţionale; Art. 94 – Alte atribuţii; Art. 95 – Suspendarea din funcţie; Art. 96 – Punerea
sub acuzare; Art. 97 – Vacanţa funcţiei; Art. 98 – Interimatul funcţiei; Art. 99 – Răspunderea preşedintelui
interimar;
Art. 100 – Actele Preşedintelui; Art. 101 – Indemnizaţia şi celelalte drepturi..
[8] I. Deleanu, op. cit., p. 271.
[9] T. Drăganu, op. cit., p. 259. Spre exemplu, la data de 23 ianuarie 1999, Preşedintele României a
mediat o rundă de consultări între principalele centrale sindicale şi reprezentanţi ai Guvernului. Această
întâlnire a fost solicitată de către liderii sindicali pentru detensionarea situaţiei create de acţiunile de protest
ale minerilor din Valea Jiului, având ca obiectiv principal finalizarea unui protocol tripartit pentru a fi
prevenit orice alt conflict violent.
[10] Care abrogă Legea nr. 69/1991, modificată prin Legea nr. 286/2006, publicată în M. Of. nr. 621 din
18 iulie 2006. Legea nr. 131/2008, publicată în M. Of. nr. 485 din 30 iunie 2008, actualizată în 2013.
[11] Legea nr. 199/1997 pentru ratificarea Cartei europene a autonomiei locale, adoptată la Strasbourg
la 15 octombrie 1985, publicată în M. Of. nr. 331 din 26 noiembrie 1997.
[12] Aprobat prin O.G. nr. 35/2002, publicată în M. Of. nr. 90 din 2 februarie 2002, aprobată prin
Legea
nr. 673/2002, publicată în M. Of. nr. 953 din 24 decembrie 2002.
[13] Republicată în M. Of. nr. 225 din 24 martie 2008.
[14] I. Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Actami, Bucureşti, 1998, p. 457.
[15] I. Muraru, M. Constantinescu, Studii constituţionale, Ed. Actami, Bucureşti, 1995, p. 184 şi 185.
[16] În practica judiciară, în aplicarea exactă a textului, se acordă ocrotire numai drepturilor recunoscute
prin lege, nu şi simplelor interese, fie ele şi legitime. Pe aceeaşi linie s-a situat şi doctrina de până acum. În
acest sens, vezi A. Negoiţă, op. cit., pp. 89-91; A. Iorgovan, Drept administrativ. Tratat elementar, Ed.
Hercules, Drobeta Turnu-Severin, 1993,
p. 218 şi urm.
[17] C. Călinoiu, V. Duculescu, Drept parlamentar, Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 2006, p. 250.
[18] C. Călinoiu, V. Duculescu, op. cit., p. 250.
[19] Sistemul este creaţia lui Kelsen care, prin proiectul de Constituţie a Austriei din anul 1920, a
preconizat un nou tip de justiţie constituţională, opus celui american, instaurat pe cale pretoriană. Printre
altele, Kelsen arată că numărul membrilor unei asemenea autorităţi nu trebuie să fie prea mare, deoarece
suntem în prezenţa unei misiuni pur juridice de interpretare a Constituţiei, recomandând totodată ca aceştia
să nu fie parlamentari sau membri ai Guvernului, pentru că tocmai actele lor le controlează (H. Kelsen, La
Garantie jurisdictionnelle de la Constitution. La justice constitutionnelle, „Revue du Droit public et de la science
politique en France et à l'étranger”, 1928, p. 226 şi 227).
[20] I. Muraru, M. Constantinescu, Curtea Constituţională a României, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997, pp.
43-47.
[21] Publicată în M. Of. nr. 101 din 22 mai 1992. Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale, republicată în M. Of. nr. 643 din 16 iulie 2004, a fost modificată prin Legea nr.
330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în M. Of. nr. 762 din
9 noiembrie 2009, iar ulterior a fost modificată şi completată prin Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de
procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, publicată în M. Of. nr. 672 din 4 octombrie
2010.
[22] Publicat în M. Of. 190 din 7 august 1992. Modificat succesiv prin mai multe reglementări, ca de
exemplu: Hotărârea nr. 14/2002, Hotărârea nr. 2/2005, publicată în M. Of. nr. 156 din 22 februarie 2005.
[23] Publicat în M. Of. nr. 331 din 17 iulie 2000.
[24] I. Muraru, Drept constituţional …, 1998, p. 81.
[25] V. D. Zlătescu, Organizarea, funcţionarea şi practica Curţii Constituţionale, Revista Drepturile
omului
nr. 3/1994, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, p. 36.
 [26] M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, I. Muraru, F. Vasilescu, I. Vida, Constituţia României –
comentată şi adnotată, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1992, p. 309.
[27] M. Constantinescu şi colaboratorii, Constituţia României ..., p. 131.
[28] Publicat în M. Of. nr. 347 din 9 decembrie 1997, abrogat prin Hotărârea Biroului Senatului nr.
5/2002, modificată ulterior prin Hotărârea Birourilor Permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului nr.
1/2004, publicată în
M. Of. nr. 922 din 11 octombrie 2004, modificată prin Hotărârea Birourilor Permanente ale Camerei
Deputaţilor şi Senatului nr. 6/2007, publicată în M. Of. nr. 445 din 29 iunie 2007.
[29] Publicată în M. Of. nr. 445 din 23 noiembrie 1998.
[30] M. Constantinescu, I. Muraru, Drept parlamentar, Ed. Gramar, Bucureşti, 1994, p. 71.
[31] Idem, pp. 16-19.
[32] N. Popa, Câteva aspecte privind sistemul organizării social-politice, „Partidele politice”, p. 24; T.
Drăganu, op. cit., vol. II, p. 60.
[33] I. Solcanu, Instituţii chemate să promoveze drepturile omului în România, în revista Drepturile
omului
nr. 1-4/1991, p. 15.