DREPT PENAL – PARTE GENERALĂ

CURSUL 1

1. Introducere

1. Conceptul de drept penal.

În doctrina penală, dreptul penal1 are mai multe accepţiunii. Astfel, în primul
rând, trebuie să se facă distincţia dintre dreptul penal ca ramură de drept şi dreptul penal
ca ştiinţa dreptului 2.
În literatura de specialitate3 dreptul penal ca ramură de drept reprezintă un
ansamblu de norme care reglementează relaţiile sociale ce iau naştere în acţiunea de
prevenire şi combatere a infracţiunilor; aceste norme determină faptele care constituie
infracţiuni, sancţiunile corespunzătoare acestora, precum şi condiţiile lor de aplicare şi
executare.
De asemenea, dreptul penal, ca ramură distinctă a dreptului, constituie principalul
instrument al statului în lupta pentru apărarea celor mai importante valori sociale care pot
fi vătămate ori puse în pericol prin fapte de o gravitate deosebită; în acest caz, pedeapsa
devine un mijloc de constrângere a celor care săvârşesc asemenea fapte. Tragerea la
răspundere penală nu este însă posibilă decât dacă faptele incriminate sunt săvârşite cu
vinovăţie, adică dacă acestea sunt imputate autorului lor atât din punct de vedere material,
cât şi psihic.
Dreptul penal ca ştiinţa dreptului reprezintă ansamblul concepţiilor, ideilor,
teoriilor în legătură cu dreptul penal ca ramură de drept, adică doctrina legii penale4.
De asemenea, denumirea „Drept penal” este susceptibilă de avea şi alte înţelesuri:

1
Dreptul penal derivă de la substantivul latin poena (poenae) sesemnifică pedeapsa şi de la adjectivul
poenalis (poenale) referitor la pedeapsă.
2
C.Bulai, B.N.Bulai, Manual de drept penal. Partea generală. Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 7.
3
Ibidem,op.cit.p.7.
4
Ibidem, op.cit.p.7.
 A) Drept penal pozitiv (legea penală în vigoare) care reprezintă un ansamblul
(totalitatea) normelor juridice care privesc reglementarea reacţiunii represive, la un
moment dat, în vigoare (existente) în legislaţia unui stat5.
În raport cu dreptul în vigoare (pozitiv), se pot determina limitele şi diviziunile
dreptului penal.
a) Dreptul penal în genere cuprinde toate acele norme juridice care privesc
disciplinarea reacţiunii represiv, în diferitele ei momente. De aceea definim dreptul penal
ca „un ansamblul, sistem de norme juridice prin care se disciplinează integral reacţiunea
represivă6”.
b)Dreptul penal substanţial cuprinde dreptul preceptiv şi cu dreptul penal
sancţionator, în legătură cu latura substanţială a represiunii, (cauza şi obiectul ei, adică,
infracţiunea şi pedeapsa) constituiesc la un loc dreptul penal substanţial sau material. Din
punct de vedere a dreptului penal pozitiv (în vigoare), domeniul dreptului penal se întinde
pretutideni, unde întălnim o normă juridică care cuprinde o incriminare şi o pedeapsă7.
c)Drept penal formal mai este denumit şi drept penal procedural şi cuprinde toate
normele juridice care statornicesc reguli cu privire la desfăşurarea întregei activităţi, ce
trebuie întreprinsă pentru ca reacţiunea represivă să fie complet realizată, adică din
momentul în care norma penală substanţială a fost încălcată (de când s-a comis
infracţiunea) şi până ce sancţiunea aplicată va fi fost expiată sau se va fi stins.
În concluzie, din punctul de vedere al dreptului pozitiv, domeniul dreptului penal
este constituit din toate normele juridice substanţiale sau formale care privesc reacţinea
represivă8.
B) Drept penal obiectiv este cea de substanţă juridică a regulilor de drept,
privitoare la reacţiunea represivă, adică ceea ce decurge din îndatoriri, restricţiuni şi
consecinţă.

5
Vintilă Dongoroz, Drept penal (Tratat), reeditarea ediţiei din 1939, Asociaţia Română de Ştiinţe Penale,
Bucureşti, 2000, p. 21.
6
Ibidem, op.cit.p.29.
7
Ibidem, op.cit.p.30.
8
Ibidem, op.cit.p.31.
 C) Drept penal subiectiv este dreptul statului de a crea norme juridice, sancţionate
cu pedepse (ius puniendi) şi de a pretinde respectarea şi aplicarea acestor norme juridice9.
Normele de drept penal, ocrotind însăşi Societatea, aceasta capătă un drept subiectiv şi anume, dreptul
de a pretinde ca normele penala să fie respectate, precum şi dreptul de a porni acţiune în justiţie contra celor ce au
nesocotit aceste norme şi de a cere pedepsirea lor.
Sunt autori, care cred că, în afară de acest drept subiectiv al Societăţii, normele penale nu mai crează alte
drepturi subiective.
Această teză a fost şi este, cu drept cuvânt, combătută, fiindcă normele penale, ocrotesc nu numai
Societatea, ci şi bunuri individuale (viaţa, sănătatea, onoarea, averea etc.) ori titularii acestor bunuri devin şi ei
subiecţi ai normelor penale.
Norma penală creează însă un drept subiectiv şi pentru acel care a nesocotit normă, dreptul subiectiv de
a pretinde să i se aplice sancţiunea penală numai în limitele impuse de norma respectivă.
Alţi autori cred că dreptul subiectiv al Societăţii ar consta în dreptul de a pedepsi (jus puniendi), adică
dreptul Societăţii de a creea norme juridice sancţionate cu pedeapsă. S-a obiectat că un atare drept subiectiv de a
pedepsi este juridiceşte inconceptibil, fiindcă nu există drept - nici subiectiv nici obiectiv decât acela creeat de
nomele juridice sau derivat din acestea. Norma juridică creează dreptul sau face posibilă crearea lui; a vorbi deci
de un drept preexistent normei este „un non sens”?
Dreptul penal pozitiv (în vigoare) pentru o mai bună sistematizare şi înţelegere,
are trei despărţiminte principale: partea introductivă (proeminală) a dreptului penal, partea
generală a dreptului penal şi partea specială a aceluiaş drept. Totodată, acestea trebuie
înţelese în mod unitar, conform principiului unităţii.
Numim, de regulă, parte introductivă a dreptului penal acea parte din
sistematizarea lucrărilor de drept penal (tratate, cursuri, manuale) care precede expunerea
părţii generale a ştiinţei dreptului penal. Cu toată că precede partea generală a ştiinţei
dreptului penal, partea introductivă nu este o introducere la tratarea numai a părţii
generale, ci constituie o introducere la prezentarea ştiinţei penale (latura substanţială) în
ansamblu ei deci şi la partea specială a ştiinţei dreptului penal10.
În raport cu ambele părţi ale ştiinţei dreptului penal (substanţial) se dau explicaţii
generale referitoare la o serie de elemente externe, susceptibile să arunce o anumită

9
, Ibidem, op.cit., p.22.
10
Ibidem op.cit. , p. 156
lumină asupra conţinutului instituţiilor de drept penal asupra substanţei acestora, chiar
dacă aceste explicaţii nu constituie totodată o analiză aprofundată chiar a conţinutului
acestor instituţii sau nu privesc însăşi substanţa acestor reglementări, altfel zis nu sunt
acele elemente interne care caracterizează şi particularizează instituţiile penale.
Chiar atunci când se face deosebirea dintre dreptul penal ca ramură a dreptului şi
dreptul penal ca ştiinţă, primele aspecte sunt tratate ca elemente externe tot de pe poziţiile
ştiinţei dreptului penal, tot ca expresie a unei abordări şi clarificări ştiinţifice a materiei
penale.
Aşadar, în partea introductivă, dreptul penal apare în totalitatea sa ca ramură de
drept11 deoarece nu este prezentat în componentele sale sau ca o expunere de instituţii şi
norme juridice şi chiar dacă această parte, este şi ea rezultatul unei analize ştiinţifice
aprofundate a materiei penale. Numai din interes simplificator didactic s-ar putea susţine
că partea introductivă ar cuprinde numai elemente care fac parte din dreptul penal privit
ca ramură de drept nu şi elemente care aparţin ştiinţei dreptului penal.
În realitate partea introductivă cuprinde explicaţii care relevă concomitent atât
caracterul de „ramură de drept” a dreptului penal cât şi caracterul de ştiinţă a dreptului
penal. Desprinderea perspectivei de analiză a dreptului penal ca ramură de drept de
perspectiva de analiză ca o ştiinţă, este în realitate tot un rezultat al cercetării ştiinţifice a
materiei penale.
În partea introductivă a ştiinţei penale, abordându-se în totalitate sau numai unele
din asemenea teme ca: trăsăturile caracteristice ale dreptului penal în raport cu dreptul în
general, rolul dreptului penal în cadrul sistemului dreptului, legăturile dintre dreptul penal
şi ştiinţele nejuridice, dar care interesează represiunea penală, izvoarele dreptului penal,
structura normei penale, interpretarea acesteia, sfera de aplicare a legii penale în raport cu
timpul, spaţiul, persoanele, actele, precum şi regulile după care se conduc aceste instituţii,
s-a desprins concluzia că regulile respective apar implicit şi dintr-o anumită perspectivă
ca o „lege a legii penale”12, altfel zis, ca reglementări ale modului de funcţionare a legii
penale. Legea penală n-ar putea să-şi realizeze scopurile şi funcţiile decât cu respectarea

11
Ibidem, p. 155.
12
Ibidem, p. 155.
unor reguli exterioare, supunându-se exigenţelor acestora, în modul lor de funcţionare şi
de realizare a represiunii penale.
În doctrina penală română definiţia cea mai completă a părţii introductive a
ştiinţei penale în noile condiţii istorice aparţine profesorului Vintilă Dongoroz. El a
conceput această parte ca o explicare ştiinţifică complexă a aspectelor celor mai generale
şi mai caracteristice ale ştiinţei penale, susceptibile de dezvoltări ulterioare şi de
aprofundări edificatoare13.
În viziunea profesorului partea introductivă trebuie să clarifice de pe poziţii
ştiinţifice raportul dintre dreptul penal şi ordinea juridică, să definească obiectul,
caracterul şi limitele dreptului penal, să prezinte evoluţia istorică a formelor de represiune
penală, a concepţiilor asupra pedepsei, a evoluţiei cercetării ştiinţifice a fenomenului
penal, a represiunii penale şi a legiuirilor penale.
De asemenea, partea introductivă a fost concepută de profesor ca o analiză
ştiinţifică a izvoarelor dreptului penal, a interpretării legii penale, ca şi a aplicării legii
penale în timp, spaţiu, cu privire la persoane şi acte14.
Numai după clarificarea acestor aspecte ar deveni posibilă tratarea propriu-zisă a
părţii generale a ştiinţei dreptului penal, adică a principiilor care guvernează materia
infracţiunii, a răspunderii penale şi a sancţiunilor de drept penal.
Această viziune asupra părţii introductive a dreptului penal îşi are o istorie
proprie, iar modul de funcţionare a legii penale însăşi nu a făcut decât târziu obiectul
cercetării ştiinţei dreptului penal.
În esenţa sa, modelul la care ne referim abordează problematica ordinii juridice 15 şi a
modului cum a apărut aceasta în cadrul ordinii sociale, de la sublinierea condiţiilor vitrege de
existenţă ale omului primitiv, de la posibilităţile sale reduse de a înfrunta greutăţile existenţei;
condiţii care l-au făcut pe om să se asocieze cu alţi semeni ai săi şi să formeze primele grupări
primitive (familia, clanul, tribul), membrii acestora unindu-şi forţele pentru dobândirea hranei,

13
George Antoniu, R.D.P., op.cit..
14
Vintilă Dongoroz, Tratat de drept penal, op. cit., p. 189-192.
15
Prin ordine juridică înţelegem reglementarea (disciplinarea) vieţii de relaţiune, cu ajutorul regulilor de
drept (normelor juridice). Deci, ordinea juridică (dreptul) este forma cea mai expresivă, mai precisă şi mai
sigură de disciplinare a ordinei sociale.
adăpostului, îmbrăcăminţii, a instrumentelor primitive de vânătoare, pescuit, de cultivare a
pământului etc.
Sub acest aspect, teza lui Rousseau, după care oamenii se nasc de la natură buni dar
societatea îi strică, ar putea fi limitat acceptată, în sensul că oamenii primitivi erau siliţi de
condiţiile vitrege ale existenţei lor să trăiască în comun şi să se înţeleagă între ei, să fie „buni”
dacă înţelegem prin aceasta să fie îngăduitori, comunicativi, cât mai apropiaţi unii de alţii, spre a
reuşi să înfrângă greutăţile vieţii.
Dar, acţionând în comun au apărut de timpuriu şi neajunsurile acestei cooperări.
Oamenii nu se nasc toţi la fel, între ei apar diferenţieri biologice (unul este mai dotat pentru
viaţă, altul mai puţin, unul are pretenţii de la viaţă mai mari, altul mai puţine, unul are o forţă
fizică mai mare, altul este mai slab etc.). Aceste realităţi le are în vedere Hobbes care subliniază
adversităţile şi conflictele care încep să apară în sânul grupului social, făcând ca acestea să ia
forma unei lupte continue (bellum omnium contra omnes) şi să devină însoţitori permanenţi ai
vieţii în comun.
Aceste adversităţi au apărut nu numai în interiorul grupului social. Fiind siliţi să schimbe
mereu locul unde îşi duceau existenţa deoarece sursele de hrană exploatate cu mijloacele
primitive se epuizau rapid, oamenii primitivi au căutat locuri mai prielnice, intrând în conflict cu
alte grupuri primitive care ocupaseră mai înainte aceste locuri. În aceste lupte pentru existenţă
grupul social acţiona ca un singur om, propriile lor contradicţii interne trecând pe un plan
secundar, astfel că se poate spune că adversităţile dinlăuntrul grupului, ca şi cele din afară, ca şi
tendinţa firească, naturală, contrară de a se uni pentru a înfrânge greutăţile existenţei, au condus
printr-o selecţie naturală nu la slăbirea grupului social ci, dimpotrivă, la întărirea acelor grupuri
mai bine dotate pentru a răspunde acestor cerinţe existenţiale contradictorii. Ca atare, nu în „firea
oamenilor” trebuie să căutăm explicaţia aşa-zis-ului „impuls” spre unitate a grupului social
(existând contradicţii puternice în sânul grupului ca şi înafara lui), ci în necesităţile contradictorii
dictate de viaţa materială a societăţii primitive, necesităţi legate de însăşi supravieţuirea grupului
social.
Aceste realităţi contradictorii care formează substanţa relaţiilor sociale primitive şi a
vieţii în comun au influenţat şi modul de gândire al oamenilor primitivi, evaluarea de către ei a
acţiunilor sociale şi individuale ca şi a rezultatelor acestora. În cadrul acestor relaţii apar şi
primele criterii de evaluare, după cum o acţiune, o comportare, este convenabilă sau
neconvenabilă grupului social, ca atare trebuie să fie permisă sau să fie interzisă, precum şi
primele evaluări religioase dacă o faptă constituie un păcat sau nu, după cum fapta era plăcută
sau nu divinităţii.
Tot în cadrul acestor relaţii apar şi cerinţele de ordine şi disciplină, ca şi necesitatea
elaborării unor reguli de comportare individuale, experienţa fiecărui individ ca şi a grupului
atestând convingător că progresul grupului era mai rapid şi evident mai eficient acolo unde se
respectau anumite reguli de ordine şi disciplină.
De altfel, ideea de ordine şi disciplină le era sugerată oamenilor primitivi chiar de
ordinea care domnea în natură şi în viaţa individului de fiecare zi (de pildă, ordinea
anotimpurilor, a zilelordupă noapte, a necesităţii pentru omul primitiv ca, pentru a-şi astâmpăra
foamea, să acţioneze în căutarea hranei şi să respecte regulile naturale ale vânătorii şi
pescuitului).
Ca atare, spiritul de ordine şi disciplină nu s-a „sădit” în conştiinţa oamenilor ca o
realitate inexplicabilă, ci a fost impus de nevoile de supravieţuire şi de condiţiile naturale de
existenţă ale grupului primitiv.
Anumite reguli de ordine şi disciplină a căror eficienţă este verificată de experienţa
individuală şi socială prin repetare şi extindere devin obiceiuri ale grupului, respectarea lor
devenind o obligaţie pentru toţi membrii grupului (ordine cutumiară), neputând să dea o
explicaţie raţională acestor obiceiuri, oamenii primitivi le-au atribuit la început unor forţe
supranaturale divine. Aşa apar reprezentările religioase, cultul anumitor divinităţi, ritualurile şi
credinţele religioase. Convingerile religioase primitive şi manifestările faţă de divinitate au luat
forma unor reguli respectate de întregul grup (ordinea religioasă). Tot astfel, anumite reguli de
evaluare a comportării celor din jur şi a propriei comportări au luat forma unor judecăţi morale.
Dar, deasupra tuturor acestor reguli este ordinea naturală şi socială, adică acea ordine pe care
experienţa individuală o sesizează în natură şi în relaţiile sociale.
Înmulţirea şi răspândirea regulilor impuse de nevoile supravieţuirii şi de desfăşurarea
vieţii sociale (a vieţii de relaţie) paralel cu tendinţele contrare ale unor membri ai grupului social,
rezultat al diferenţierilor naturale şi biologice care se manifestau în societate au atras după sine
necesitatea unei conduceri care să aplaneze conflictele interne, să dirijeze activitatea membrilor
grupului şi să organizeze apărarea lui în cazul unor conflicte exterioare. În locul sfatului
bătrânilor, ca formă primitivă de manifestare a unui organ cu autoritate, se ridică din sânul
grupului social conducători, oameni mai bine dotaţi pentru a îndeplini sarcinile superioare pe
care le-am amintit (de aplanare a conflictelor interne, de dirijare a activităţilor membrilor
grupului spre a deveni mai eficiente, de apărare în cazul conflictelor exterioare etc.). Odată cu
aceştia apare un tip nou de reguli impuse tot de necesităţile naturale evaluate însă prin voinţa
acelora care exercită funcţii de conducători, impuse prin autoritatea conducătorilor şi respectate
de toţi membrii grupului social (reguli de drept). Unele reguli reglementau relaţiile dintre
autoritate şi indivizi, iar altele între indivizi. Aceste reguli prevedeau şi o sancţiune în caz de
nerespectare, ceea ce va atrage necesitatea unor organe care să evalueze aceste abateri şi să
aplice sancţiunile meritate.
În acest mod viaţa primitivă se complică treptat datorită acestor procese interne legate de
necesitatea supravieţuirii şi de organizarea unor activităţi eficiente în această direcţie.
Viaţa primitivă se înfăţişează însă nu numai ca dominată de tendinţe pozitive,
constructive, deşi acestea devin absolut necesare pentru înfrângerea greutăţilor vieţii, dar şi de
puternice tendinţe contradictorii, având sursa tot în natura omenească şi legate tot de nevoile
dictate de supravieţuire.
Aceste contradicţii erau de natură să stimuleze activitatea grupurilor primitive, să
contribuie la perfecţionarea relaţiilor din cadrul grupurilor, fiecare membru făcând eforturi să
devină mai bun, mai capabil să înfrunte greutăţile existenţei, calităţi care îi îndreptăţeau să ceară
mai mult de la societate decât aceia care nu aveau asemenea calităţi.
În cadrul acestor contradicţii şi pentru menţinerea lor în limite raţionale (spre a nu
conduce la desfiinţarea societăţii primitive) apar şi reglementările juridice impuse de autoritatea
conducătorilor şi asigurate cu o forţă de constrângere anume creată.
Ordinea juridică, adică ordinea ca rezultat al aplicării regulilor impuse de o
autoritate, nu a înlăturat celelalte reguli, ci acestea au continuat să se aplice paralel:
ordinea cutumiară, ordinea morală, ordinea religioasă, slujind, fiecare în felul ei, la
perfecţionarea relaţiilor din cadrul grupului primitiv.
După opinia profesorului Vintilă Dongoroz16 dreptul ar fi un epifenomen al vieţii
de relaţie deoarece viaţa de relaţie ar fi fenomenul social primar, iar dreptul ar fi un
fenomen derivat din acesta. Dreptul, susţinea profesorul Dongoroz, apare ca un fenomen

16
Vintilă Dongoroz, Tratat 1939, p. 11
social de derivaţie (de suprapunere), fiindcă el îşi găseşte explicarea în viaţa de relaţie şi
are nevoie de unele completări, de unele nuanţări.
2. Caracterul si limitele dreptului penal.
I. Generalităţi: Normele juridice având ca obiect disciplinarea vieţii de relaţiune, substanţa lor reală nu
poate fi decât raporturile (relaţiunile) dintre membrii colectivităţii, sau dintre aceştia şi gropul social, formele
juridice, reglementând acesta relaţiuni, la imprimă, implicit, caracterul de raporturi juridice.
Orice raport juridic implică un contact sau o apropiere între două sau mai multe persoane (relatie ad
hominem), care constituesc termeni subiectivi ai raportului juridic.
Când aceşti termeni sunt persoane privative (fizice sau juridice), raportul juridic se consideră şi el privat, iar
nomele juridice care disciplinează acest raport, vor fi norme de drept privat.

Scopul legii penale.

Potrivit art.1 din C.pen. în vigoare se prevede că Legea penală apără, împotriva
infracţiunilor, România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului,
persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de
drept.

În esenţă, art.1 din cod penal în vigoare un caracter proclamativ subliniind că

scopul legii penale este acela de a apăra statul român împotriva infracţiunilor.
Spre a ilustra această afirmaţie, textul enumeră valorile sociale mai importante
ocrotite de legea penală: unele sunt denumite explicit, iar altele folosind o formulă
globală, aceea de întreaga ordine de drept.
Deşi s-ar părea că textul are în vedere ocrotirea ordinii de drept prin aplicarea
pedepsei împotriva celor mai grave atingeri care i se pot aduce, în realitate sunt cuprinse
în formularea textului şi infracţiunile pentru care limitele de pedeapsă prevăzute de lege
sunt reduse (de exemplu, lovirea, calomnia ş.a.). În acest caz, ocrotirea ordinii de drept
prin aplicarea pedepsei are loc nu împotriva unor fapte grave, ci împotriva unor fapte pe
care societatea înţelege să nu le tolereze; cuprinderea lor în legea penală are rolul de a
stigmatiza aceste fapte şi a sublinia totala lor incompatibilitate cu ordinea de drept
ocrotită de legea penală.
 Prin concept legea penală incriminează numai acele fapte socotite că aduc
atingere sau pun în pericol valorile sociale de bază ale grupului social 17. În acest scop
sunt edictate acest tip special de norme ca un instrument de ocrotire a ordinii sociale, de
asigurare a bunei înţelegeri şi convieţuiri a oamenilor în societate, prin folosirea celei mai
severe forme de constrângere juridică, pedeapsa.
Specific îndatoririlor legii penale în etapa actuală este şi iniţierea de măsuri
represive în vederea combaterii la nivel european a infracţionismului şi a ocrotirii
intereselor financiare ale Uniunii Europene, a asigurării unei riposte adecvate pe plan
naţional împotriva criminalităţii multinaţionale.
În condiţiile necesităţii de unificare legislativă penală la nivel european, scopul
legii penale române nu mai poate fi limitat la apărarea valorilor naţionale, ci el trebuie
corelat cu noile îndatoriri ale legii penale legate de perspectiva aderării ţării noastre la
Uniunea Europeană şi cu necesitatea combaterii fenomenului criminalităţii la nivel
european, fenomen care influenţează în chip hotărâtor şi fenomenul criminalităţii pe plan
naţional. De pildă, cod penal în vigoare şi noul cod penal a introdus o serie de incriminări
noi cum ar fi cele care se referă la manipularea genetică, la sistemele informatice, la
ocrotirea intereselor financiare ale Uniunii Europene, la apărarea proprietăţii intelectuale
şi altele, ridicând la un nivel superior preocupările de politică penală ale regimului politic
actual.

17
Proiectele de cod penal, într-o unanimitate de vederi, debutează prin abandonarea articolului 1 (Scopul
legii penale) din legislaţia în vigoare. Renunţarea ni se pare perfect justificată. Nici o legislaţie modernă
nu cuprinde o asemenea proclamaţie de principii, adică o enumerare a valorilor sociale pe care legea penală
îşi propune să le apere, enumerare care ar fi întotdeauna incompletă dacă avem în vedere diversitatea şi
mobilitatea acestor valori.