Sunteți pe pagina 1din 23

Unitatea de învăţare 3

STATUL – INSTITUŢIE FUNDAMENTALĂ A SISTEMULUI POLITIC

3.1. Introducere
3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
3.3. Conţinutul unităţii de învăţare:
3.3.1. Conceptul de stat
3.3.2. Componentele statului
3.3.3. Tipuri de stat
3.3.4. Forma de stat
3.3.5. Trăsăturile şi funcţiile statului
3.3.6. Statul de drept
3.3.7. Gândirea politică despre stat
3.3.8. Statele lumii, un organism viu, în continuă schimbare
3.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare 0

3.1. Introducere

Noţiunea de stat derivă din latinescul „statius” care iniţial


desemna o stare de repaus. Romanii utilizau şi termenul „civitas”, cu
semnificaţia de cetate, stat, precum şi „res publica”, având un înţeles
similar. Expresia „statio” apare pentru prima dată în celebra lucrare
„Principele” a lui Niccolo Machiavelli, asociată cu lupta pentru
unitate statală a italienilor. Abia în secolul al XVII-lea termenul
începe să se consacre în toate limbile pentru a desemna forma de
organizare numită stat.
În general, statul este considerat de cei mai mulţi analişti drept
instituţia societăţii cu cel mai înalt grad de organizare şi structurare
prin care se exercită puterea politică în limitele unui anumit teritoriu
de către un grup de oameni organizaţi care îşi impun voinţa şi
interesele asupra societăţii.

3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– definirea statului ca instituţie a sistemului politic;


– tipuri de stat, forma stat;
– trăsăturile şi funcţiile statului;
– statul de drept, definiţie şi gândirea politică despre stat;
– analizarea unor state ale lumii, în continuă schimbare.
48
Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii se vor familiariza cu un vocabular ştiinţific modern


necesar comparării unor concepţii politice;
– dezvoltarea unor abilităţi practice de comparare a
trăsăturilor şi funcţiilor statului ale mai multor ţări;
– studenţii vor analiza comparativ statele lumii, un organism
viu, în continuă schimbare.

Timpul alocat unităţii: 2 ore

3.3. Conţinutul unităţii de învăţare

3.3.1. Conceptul de stat

De-a lungul timpului a existat o mare deosebire de păreri


privind definirea statului.
Noţiunea de stat derivă din latinescul „statius” care iniţial
desemna o stare de repaus. Romanii utilizau şi termenul „civitas”,
cu semnificaţia de cetate, stat, precum şi „res publica”, având un
înţeles similar. Expresia „statio” apare pentru prima dată în celebra
lucrare „Principele” a lui Niccolo Machiavelli, asociată cu lupta
pentru unitate statală a italienilor. Abia în secolul al XVII-lea
termenul începe să se consacre în toate limbile pentru a desemna
forma de organizare numită stat.
O problemă mult disputată care nu şi-a găsit nici astăzi o
rezolvare deplină, este aceea a definirii şi genezei statului.
Diversitatea de păreri şi opinii a fost şi este determinată de mai mulţi
factori, cum ar fi: momentul istoric şi perioada în care a fost analizat
statul; nivelul dezvoltării ştiinţelor sociale; interesele sociale,
economice şi politice care au primat în studiul problematicii statului;
criteriile de la care s-a plecat şi care au primat în cercetarea statului;
domeniile ştiinţei din perspectiva cărora a fost definit şi investigat
statul.
În antichitate statul era considerat o creaţie de origine divină. În
optica filosofului Platon statul reprezenta o organizare de tip
aristocratic bazată pe caste, din care făcea parte întreaga populaţie cu
excepţia sclavilor, condusă de înţelepţi. În perioada Renaşterii,
gânditorul Niccolo Machiavelli considera statul o organizaţie politică
naţională, delimitată de un anumit teritoriu, sub egida monarhiei
absolutiste. În epoca Luminilor, Montesquieu prezenta statul ca o
instituţie centrală bazată pe legi şi structurată pe trei ramuri ale
puterii: legislativă, executivă şi judecătorească. Tot acum Jean
Jacques Rousseau definea statul ca o putere contractuală, legitimată
49
printr-un contract social între clase, guvernanţi şi guvernaţi.
Immanuel Kant înţelegea statul ca o grupare a oamenilor supuşi
regulilor de drept, având, deci, în vedere numai latura juridică nu şi
cea politică a acestuia. În concepţia marxistă, statul reprezenta un
instrument de dominare a unei clase sociale asupra alteia.
De-a lungul vremii, problema definirii originii şi conţinutului
statului a generat mai multe teorii:
• Teoriile teocratice, proprii societăţilor feudale susţineau că
statul este o creaţie divină, rezultatul voinţei lui Dumnezeu, iar
acceptarea şi supunerea faţă de acesta este o obligaţie religioasă. Cei
mai de seamă reprezentanţi ai acestei teorii au fost: Aurelian
Augustin (primul teolog al bisericii creştine care pune problema
raportului dintre statul pământesc şi statul lui Dumnezeu), Toma
d’Aquino (care creează la mijlocul sec al XIII-lea un mixaj între
credinţă şi raţiune, cu numeroase referiri din Sfânta Scriptură);
• Teoria patriarhală, foarte apropiată de teoria teocratică,
susţinea că statul ar fi luat naştere direct din familie, iar puterea
monarhului din puterea lui Dumnezeu. Elemente ale acestei teorii se
întâlnesc încă din antichitate la Aristotel;
• Dreptul natural susţine o veche teorie socială conform
căreia statul nu este de esenţă divină, veşnică şi imuabilă, ci o creaţie
umană supusă unor continue transformări. A apărut încă din
antichitate, susţinută şi promovată de şcoala stoică grecească, de
filosofii Epicur, Sofocle şi Cicero;
•Teza contractualistă a statului, în strânsă legătură cu
dreptul natural, marchează un salt înainte în evoluţia teoriilor despre
stat înlăturând vechea ipoteză teocratică potrivit căreia statul era de
esenţă divină. Adepţii ei (Thomas Hobbes, John Locke, Montesquieu,
Jean Jacques Rousseau) considerau că statul a apărut dintr-o nevoie
naturală, pe baza unei înţelegeri între putere şi cetăţeni, când aceştia
din urmă şi-au delegat atribuţiile lor puterii pentru a le folosi în
numele comunităţii, a binelui comun;
• Teoria organicistă a apărut ca o ripostă spirituală a vechii
clase feudale şi a bisericii faţă de burghezie, de revoluţie şi de
doctrina sa liberală. Această teorie este o analogie mecanicistă între
organismul uman şi cel social. Statul este un organism viu cu
manifestări în viaţa socială şi care, ca şi individul, are şi el perioada
de creştere, apogeu, declin şi moarte. Teoria a urmărit să justifice, să
legitimeze existenţa statului feudal, să evidenţieze predestinaţia
rolului şi statutului unei clase sociale de a conduce şi a celorlalte de a
se supune şi de a fi conduse;
•Teoria violenţei a încercat să explice apariţia statului ca o
simplă necesitate naturală a oamenilor de a curma violenţa din
societate, de a statua ordinea între oameni, clase şi grupuri sociale;
•Teoria psihologică susţine că statul este rezultatul unor
factori biologici, psihologici, cum ar fi: voinţa, dorinţa de a trăi
împreună, existenţa aceloraşi obiceiuri, facturii psihice – elemente
care au impus şi închegat statul;
•Teoria juridică. Potrivit acesteia, statul a apărut din
necesitatea reglementării prin acte normative de esenţă juridică a
relaţiilor, a raporturilor dintre oameni, grupuri şi clase sociale, a
statuării rolului şi locului acestora în societate.

50
•Teoria rasială revendică dreptul unei „rase superioare” de a
domina alte rase, socotite inferioare. Pe această ideologie s-a
întemeiat statul nazist german condus de Adolf Hitler.
În general, statul este considerat de cei mai mulţi analişti drept
instituţia societăţii cu cel mai înalt grad de organizare şi structurare
prin care se exercită puterea politică în limitele unui anumit teritoriu
de către un grup de oameni organizaţi care îşi impun voinţa şi
interesele asupra societăţii.
Apariţia şi evoluţia statului a fost o legitate a dezvoltării
sociale. Ea a răspuns şi a fost impusă de nevoi sociale, iar statul a fost
singurul în măsură să o satisfacă. O dată cu formarea popoarelor,
statul a devenit principalul mod de organizare politică a acestora. În
sclavagism au existat statul egiptean, chinez, indian, persan, polisul
(oraşul-stat grec), roman, geto-dac, etc. În feudalism s-au afirmat, de
asemenea, pe continentul nostru, statele germane, statul francez,
englez, spaniol, italian, rus, român, etc.
În epoca modernă, o dată cu trecerea la capitalism, a avut loc
procesul de transformare a popoarelor în naţiuni ceea ce a condus la
constituirea statelor naţionale unitare. Existenţa unor state
multinaţionale (Imperiul habsburgic, Imperiul rus, Imperiul otoman
ş.a.) a fost rezultatul dominaţiei unor monarhii asupra popoarelor,
constrânse să accepte asocierea lor într-un cadru statal nefiresc şi
artificial. Pe măsura afirmării conştiinţei naţionale, tendinţa naţiunilor
respective de a se constitui într-un cadru politic de sine stătător a
devenit atât de puternică, încât a acţionat ca principal factor de
dezmembrare a acestor imperii, pe ruinele cărora s-au format statele
naţionale (exemplu: din destrămarea Austro-Ungariei, la sfârşitul
primului război mondial, au rezultat ca state noi Cehoslovacia şi
Iugoslavia, iar România şi-a redobândit teritoriile sale naţionale
deţinute de monarhia dualistă austro-ungară).

3.3.2. Componentele statului

Unii jurişti şi politologi au definit statul ca o formă


instituţionalizată şi legitimă a puterii politice care, prin guvern,
parlament, administraţia publică centrală şi locală, exercită
organizarea şi conducerea politică a societăţii în limitele unui
teritoriu dat. În realitate, statul este mai mult decât o structură tehnică
de conducere. De aceea, alţi autori fac trimitere la o comunitate
naţională dispunând de un trecut istoric şi de o anumită unitate
(etnică, lingvistică, economică, culturală, religioasă). Prin urmare,
elementele definitorii ale statului sunt teritoriul, populaţia şi
organizarea politică.
Componentele statului au existat în toate formele pe care
acesta le-a îmbrăcat de-a lungul istoriei, având în fiecare perioadă
semnificaţii şi conţinuturi diferite. În epoca modernă, aceste
componente au căpătat forme, conţinuturi, principii noi, impuse de
cerinţele dezvoltării sociale.
Teritoriul constituie spaţiul delimitat de frontierele sale
terestre, maritime şi aeriene recunoscute internaţional, în limitele
cărora se creează şi funcţionează statul. Această componentă conferă
acestuia caracterul indivizibil şi inalienabil prevăzut şi de Constituţie,
creând obligaţia apărării integrităţii şi suveranităţii sale. Teritoriul a
fost şi este un semn distinctiv al identităţii popoarelor.

51
Populaţia, organizată în popoare şi naţiuni, constituie pentru
existenţa oricărei forme statale o componentă de bază, oamenii fiind
cei care creează şi dau viaţă, identitate şi unitate unui stat.
Puterea politică (puterea de stat) este o componentă cu rol
major în structurarea şi funcţionarea statului întrucât ea instituie
ordinea, legăturile între componentele politice ale statului, le
stabileşte rolul şi statutul în societate, normele şi limitele funcţionării.
Puterea de stat se caracterizează prin: legitimitate (reglementată prin
norme de guvernare; natura politică a rolului său de arbitru;
capacitate de constrângere, de impunere a voinţei sale; caracter
organizat sub forma unui aparat de stat, un mecanism de aplicare a
deciziilor; unicitate (nu pot exista mai multe puteri în cadrul
aceleiaşi formaţiuni statale).
Comparatismul are meritul de a contribui la limpezirea
raporturilor dintre componentele statului de-a lungul vârstelor
istorice. Rezultă, astfel că după cum nu există un singur stat care să
cuprindă întreaga populaţie a globului, nu există nici atât de multe
state câte grupuri umane diferenţiate de culoarea pielii, limbă,
credinţe religioase, obiceiuri şi tradiţii sunt cunoscute astăzi în lume.
De aceea, în trecut ca şi în prezent, apartenenţa la un stat şi
omogenitatea sunt date de sentimentul solidarităţii, de spiritul
comunitar şi de conştiinţa unităţii de destin („au fost destinate să
trăiască împreună” – se spune în astfel de cazuri). Astfel, sociologii
dau ca exemplu solidaritatea popoarelor antichităţii europene –
creatoare de civilizaţii în raport cu populaţiile migratoare ce le
ameninţau existenţa, ce se confunda acum cu propria lor statalitate.
Dacă popoarele antice şi medievale trăiau sub autoritatea unor
imperii şi regate ale căror hotare nu depindeau de compoziţia etnică,
statele moderne sunt caracterizate tocmai de tendinţa de a identifica
frontierele politice cu cele naţionale. Dar naţiunea modernă nu are ca
fundament doar etnicitatea; multe naţiuni (americană, canadiană,
elveţiană, sud-africană) au ca suport un mozaic rasial şi etnic. Aici
liantul naţiunii şi statului sunt tradiţia destinului comun şi a
solidarităţii. Deşi statele moderne s-au constituit pe baze naţionale,
statul naţional nu este unica formă de organizare politică în lumea
contemporană. Astfel, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de
Nord, sau fosta URSS sunt alcătuite din naţiuni distincte, în timp ce
naţiuni ca cea arabă sau română, sunt divizate în mai multe state.
(Anton Carpinschi, Cristian Bocancea, Ştiinţa politicului, p.324).

3.3.3. Tipuri de stat

De-a lungul istoriei, societatea a fost confruntată cu mai


multe forme pe care le-a îmbrăcat statul. Raportat la cetăţeni, la
modul cum respectă şi promovează interesele şi voinţa acestora,
s-au conturat două tipuri de state:
• Statele democratice – se întemeiază pe principii şi valori
cum sunt: separaţia puterilor, reprezentativitatea şi eligibilitatea,
democratismul politic. Acest tip de stat este în concordanţă cu voinţa
şi interesele majorităţii cetăţenilor. Fiind exponentul lor, acesta le
fundamentează, le promovează interesele şi aspiraţiile.
• Statele nedemocratice – promovează interesul de grup sau
de clasă care, în raport cu societatea, sunt în minoritate,
excluzând opţiunile şi voinţa majorităţii, interesele şi aspiraţiile
acestora.
52
Atâta vreme cât au existat statele comuniste europene, în
limbajul politic vehiculat de mass media s-a conturat următoarea
tipologie de state reprezentând, de fapt, trei lumi distincte: Blocul de
Vest, considerat drept liberal şi democratic, Blocul de Est, socialist
sau comunist, Lumea a treia, în căutarea identităţii statelor ce o
compun – grupări de state care vor fi tratate pe larg în capitolele
următoare.
3.3.4. Forma de stat

Are în vedere modul de constituire şi organizare a puterii de


stat fiind dată de trei elemente:
1. Forma de guvernământ – desemnează modul de
exercitare şi manifestare a puterii de stat, constituirea şi funcţionarea
organelor acesteia. De-a lungul istoriei formele clasice de
guvernământ au fost monarhia şi republica.
Monarhia reprezintă cea mai veche formă de guvernământ,
unde monarhul (rege, împărat, ţar, şah, faraon, emir, calif, etc.) este
desemnat ereditar (suveranii Marii Britanii), electiv (alegerea
împăraţilor romani) sau ereditar-electiv, ca în cazul domnilor Ţărilor
Române.
Monarhia absolută se întemeiază pe principiul legitimităţii de
drept divin, fiind forma dominantă de organizare statală în antichitate
şi evul mediu. Astăzi specialiştii semnalează o excepţie interesantă:
Arabia Saudită, unde se menţine un spirit monarhic tradiţionalist. Ea
nu dispune de o Constituţie, este guvernată după precepte religioase,
regele deţine toate pârghiile de decizie civile (executive, legislative,
judecătoreşti) şi religioase (este şef religios suprem – imam), numeşte
miniştri din rândul familiei regale, primul ministru este întotdeauna
prinţul moştenitor.
Monarhia dualistă are un monarh cu largi atribuţii, un
parlament subordonat acestuia, un guvern numit de suveran. Un astfel
de exemplu este regimul instaurat de regele Carol al II-lea în
România, în 1938.
Monarhia constituţională este forma de stat în care monarhul
domneşte dar nu guvernează. Acesta reprezintă simbolul statului,
putând fi exemplificat cu Marea Britanie, Suedia, Olanda, Spania,
Japonia, ale căror regimuri vor fi examinate în alte capitole.
Republica este forma de guvernământ în care funcţionează
principiul suveranităţii poporului, în care cetăţenii deţin şi exercită
puterea suverană prin reprezentanţi aleşi (preşedinte, parlamentari,
consilieri locali). Literatura de specialitate vorbeşte de: republici
parlamentare – unde Parlamentul, în raport cu celelalte instituţii, are
un rol primordial în organizarea şi conducerea societăţii. În aceste
societăţi, preşedintele, ca şef al statului, are numai un rol
reprezentativ, foarte apropiat de cel al monarhilor constituţionali aşa
cum se întâmplă în Germania, Italia, Grecia etc. şi republici
prezidenţiale – unde preşedintele, în calitate de şef al statului, ales
prin vot universal (direct sau indirect), deţine şi exercită importante
prerogative legislative şi executive (SUA, Rusia, Franţa, etc).

53
2. Structura de stat – are în vedere raportul dintre organele
centrale şi locale ale statului. Din această perspectivă există:
Statele unitare sunt formaţiuni statale unice, a căror unitate
rezultă din existenţa unui singur centru de decizie politică şi
guvernamentală, cu un regim constituţional şi cetăţenie unice, aşa
cum sunt România, Polonia, Bulgaria, Ungaria.
State federative – reprezintă o comunitate de state
nesuverane, care dispun de un stat central cu competenţe şi
personalitate distinctă faţă de celelalte state membre, care îşi
păstrează o autonomie relativă, ele având legislaţie proprie, organe şi
instituţii proprii de aplicare a legilor fără, însă, a se substitui celor ale
statului federal. Principiul federalismului postulează împărţirea
puterii între naţiune şi statele componente. Sistemul implică dreptul
unităţilor componente de a participa la amendarea constituţiei
federale, reprezentarea lor în Camera federală (în SUA, indiferent de
mărime, fiecare stat este reprezentat de un număr egal de senatori –
doi), guvernare descentralizată, bicameralism – o Cameră superioară
şi camere locale, ca în cazul Germaniei şi Elveţiei. Statele federative
se pot constitui prin agregare – aşa cum au luat fiinţă URSS şi
Iugoslavia, sau prin segregare, putându-se da aceleaşi exemple
(Federaţia Rusă şi Serbia – Muntenegru).
Statele confederative – sunt asocieri relativ stabile state
suverane dar care au convenit să-şi creeze sau nu organe comune,
păstrându-şi suveranitatea şi calitatea de subiect de drept
internaţional. În cadrul acestor structuri, statele sunt independente
atât pe plan intern cât şi pe plan internaţional. Această formă de
asociere implică dreptul de secesiune a statelor componente –
literatura de specialitate exemplificând cu Confederaţia Elveţiană
creată în 1804, Federaţia Emiratelor Arabe, Commonwealth-ul, în
viitor Uniunea Europeană.
3. Regimul politic – constituie modul concret de organizare,
instituţionalizare şi funcţionare a sistemului politic şi de exercitare a
puterii politice de către o forţă social-politică în cadrul unei
comunităţi sociale sau al unui sistem social. Modele de regim politic,
filtrate prin metoda comparativă, se regăsesc în capitolele următoare.

3.3.5. Trăsăturile şi funcţiile statului

1) Trăsăturile statului modern


Prin gradul de organizare şi instituţionalizare statul constituie
principala instituţie a sistemului politic, ale cărui trăsături sunt, în
esenţă:
• Istoricitatea. O societate nu poate exista şi nu se poate
dezvolta fără stat, în absenţa legii şi ordinii, încât scenariile privind
dispariţia statului sunt astăzi echivoce şi utopice.
• Caracterul naţional. Statul-naţiune este o entitate specifică
epocii moderne şi contemporane.
• Nivelul ridicat de organizare şi structurare, sub forma
aparatului de instituţii specializate în exercitarea puterii, cu
reprezentare centrală (Parlament, instituţia şefului statului, guvern,
instanţa supremă de justiţie) şi locală (consilii locale, primării,
prefect, instituţii judecătoreşti locale).
• Suveranitatea de stat se manifestă prin capacitatea de
decizie, dreptul de a-şi stabili şi rezolva problemele interne şi externe
fără nici o imixtiune.
54
2) Funcţiile statului
Preocupările filosofilor şi politologilor merg de la a reduce
funcţiile statului la cea internă (servirea binelui public) şi externă
(protecţia şi securitatea cetăţenilor împotriva pericolelor externe,
până la detalierea unor funcţii specifice, şi anume:
• Legislativă. Prin organismele sale specializate, statul adoptă
întreaga legislaţie din societate, inclusiv Constituţia, prin care sunt
consacrate drepturile şi îndatoririle cetăţenilor.
• Organizatorică. Are în vedere aplicarea legilor şi deciziilor,
organizarea întregii activităţi sociale.
• Economică. Statul este organizatorul direct al producţiei în
cadrul proprietăţii de stat. El asigură, de asemenea, cadrul politico-
organizatoric necesar activităţii nestingherite a tuturor agenţilor
economici din sectorul privat.
• Socială, prin organizarea sistemului de protecţie socială,
asigurări sociale, sănătate etc.
• Administrativă, prin care se asigură servicii către populaţie:
energie, apă, salubritate, servicii publice.
• Judecătorească, prin care se supravegheză aplicarea
corectă a legilor şi sancţionarea încălcării acestora.
• Culturală, prin care se asigură instruirea şi educaţia
cetăţenilor, cercetarea ştiinţifică, viaţa cultural-artistică.
• Funcţia de apărare a ordinii sociale, cu latura preventiv-
educativă şi alta coercitivă, împotriva actelor antisociale (violenţa,
hoţia, crima organizată, spionajul etc.)
• Ecologică, vizând apărarea şi conservarea mediului
ambiant, prin măsuri împotriva surselor şi agenţilor de poluare.
• Apărarea ţării, a independenţei şi suveranităţii statale,
integrităţii teritoriale şi a ordinii de drept.
• Externă constând în colaborarea politică, economică,
culturală, pentru apărarea securităţii internaţionale cu alte state ale
lumii.

3.3.6. Statul de drept

Reprezintă o sintagmă care defineşte o formă modernă a


statului constituţional şi a mecanismelor sale care garantează
respectarea drepturilor fundamentale ale omului, împiedicând
exerciţiul ilegal, arbitrar şi abuziv al puterii. Însăşi denumirea indică
faptul că statul îşi exercită puterea sa politică pe baza legilor, folosind
forţa dreptului şi nu dreptul forţei. În forma sa clasică, statul de drept
apare în epoca modernă, însumând o seamă de trăsături cum sunt:
• Supremaţia legii, în faţa căreia toţi cetăţenii sunt egali, şi fără
de care nu există ordine socială democratică.
• Organele puterii de stat centrale şi locale sunt alese de
cetăţeni prin vot universal, direct şi secret, în cadrul pluralismului
politic.
• Separaţia şi echilibrul puterilor în stat, parlamentul
exercitând puterea legislativă, guvernul puterea executivă, iar
instanţele judecătoreşti, puterea judecătorească.

• Controlul puterii legislative asupra celei executive, controlul


Curţii jurisdicţionale asupra Parlamentului în sensul de a veghea la
constituţionalitatea legilor; o justiţie independentă de putere politică.

55
• O autonomie relativă a formelor de guvernare locală faţă de
guvernarea centrală.
• Delimitarea riguroasă între atribuţiile şi prerogativele statului
şi ale partidelor politice.
• Forţele militare şi poliţia sunt plasate sub controlul autorităţii
civile, în faţa căreia sunt răspunzătoare.
• Circulaţia liberă a informaţiei şi a persoanelor, dreptul la
liberă exprimare, organizare politică şi profesională, care să facă
posibil controlul puterii politice de către societatea civilă.
• Respectarea drepturilor omului în conformitate cu
prevederile internaţionale consacrate.

3.3.7. Gândirea politică despre stat

1. Concepţia liberală a susţinut că rolul statului trebuie să se


limiteze la stabilirea cadrului legal (alcătuit doar din reguli formale),
în care fiecare să-şi urmărească binele propriu aşa cum doreşte, statul
neputând asigura fericirea şi binele tuturor. Plecând de la premisa că
interesele economice ale oamenilor, profitul propriu, se satisfac prin
mecanismul pieţei, se ajunge la concluzia că fiecare participant la
„jocul pieţei” contribuie şi la satisfacerea nevoilor globale (a
prosperităţii generale), curentul de gândire liberală susţinând că statul
nu trebuia să intervină nici în economie. Liberalismul susţine, astfel,
ideea statului arbitru. Ca orice arbitru însă, acesta trebuie să-şi
păstreze integral neutralitatea faţă de cetăţeni, asigurându-le
drepturile şi libertăţile necesare pentru atingerea scopurilor
individuale. În alte lucrări este redată imaginea statului ca „paznic de
noapte”, redus la apărarea ordinii şi cadrului juridic necesar afirmării
neîngrădite a economiei de piaţă.
Liberalismul respinge, aşadar, intervenţionismul sub orice
formă în economie şi viaţă socială. Ceea ce, în general, nu admite,
este rolul redistributiv al statului, acela de a redirija sau realoca
anumite resurse în favoarea unor grupuri defavorizate, argumentând
că, pe această cale, se creează un tip de dependenţă nocivă a celor
întreţinuţi, care nu se mai preocupă de propria lor existenţă. În felul
acesta statul nu lichidează sărăcia, ci o cronicizează.
Teoria statului bunăstării generale de inspiraţie neoliberală se
abate sensibil de la această viziune. Ea dezvoltă, dimpotrivă, ideea
intervenţionismului statului pentru prevenirea şi gestionarea crizelor,
pentru reglementarea activităţii întreprinderilor particulare, impozit
progresiv pe venit, dezvoltarea serviciilor sociale, promovarea
investiţiilor publice, pentru reducerea şomajului prin mijloace
etatiste. Un astfel de model a fost ansamblul de măsuri în cadrul
politicii „New Deal” (Noua Orientare) aplicat cu rezultate notabile de
preşedintele american Franklin Roosevelt în anii marii crize
economice din anii '30.
Un astfel de model intransingent nu a prins viaţă într-un stat
liberal integral. Astăzi, în unele state chiar dezvoltate, liberalismul
moderat admite că statul trebuie să furnizeze bunuri publice care nu
sunt garantate de piaţă: aer curat prin combaterea poluării, apă
potabilă, apărarea naţională, chiar şi servicii de bază (educaţie,
asistenţă medicală). De exemplu, SUA, apărător fervent al pieţei
libere, este departe de a abandona intervenţionismul. De fapt,

56
administraţia americană s-a arătat extrem de activă în toate domeniile
în care apreciază că sunt implicate interesele naţionale (economice
sau politice) ale SUA.

2. Concepţia conservatoare despre stat


În problema guvernării, adepţii acestei concepţii pun accentul
pe constrângere în exercitarea puterii (statul şi guvernarea nu pot fi
decât instrumente de putere). Chiar şi guvernarea democratică
parlamentar-constituţională – afirmă ei – nu este decât o formă mai
blândă şi deghizată de constrângere. Conservatorii nu confundă
libertatea cu permisivitatea.
Curentul este caracterizat prin realism şi pragmatism politic:
rolul guvernării, se afirmă, este acela de a oferi soluţii specifice la
problemele comunităţii (inclusiv la situaţiile locale), şi nu principii
„generoase”, abstracte, proiecte globale vagi. De exemplu, în timpul
crizei din anii '30, Partidul Conservator din Anglia s-a pronunţat
pentru controlul de stat asupra economiei, pentru a atenua efectele
crizei, pentru ca în anii ' 90, în faţa unui fenomen asemănător, dar
într-o altă conjunctură istorică, să fie împotriva unor astfel de măsuri.

3. Concepţia anarhistă
Interpretarea anarhistă constituie răspunsul alternativ principal
la problema fundamentală a teoriei politice: problema nevoii de
ordine socială, a nevoii de stat ca autoritate care garantează
supremaţia legii. Gânditorii anarhişti s-au pronunţat împotriva ideii
de stat minimal (cu rol de „paznic de noapte” al societăţii), interpretat
ca o instituţie indiferentă la problemele propriilor cetăţeni – de unde
concluzia că niciun stat nu este bun pentru individ, deoarece nu se
preocupă de nevoile acestuia. Dimpotrivă, în conformitate cu
concepţia liberală, cetăţeanul nu-l interesează decât ca potenţial
infractor sau victimă a unei infracţiuni.
Statul, corupt şi clientelar, apără ordinea socială existentă
întemeiată pe inegalitate şi exploatare, veghind la monopolizarea
tuturor avantajelor pentru un grup restrâns de indivizi favorizaţi,
rezervându-le celorlalţi nevoi, dependenţă şi mizerie. Celebrul
anarhist francez Pierre-Joseph Proudhon afirma că proprietatea este
un furt, provenind din altceva decât din muncă: speculă, înşelăciune,
exploatare. De aceea anarhiştii percep această situaţie ca profund
imorală şi nedreaptă, iar statul un instrument de perpetuare a ei, un
rău social. Esenţa statului fiind constrângerea, ei desprindeau
concluzia că orice guvern, chiar şi cel mai democratic, este duşmanul
natural al libertăţii.

4. Statul totalitar – întemeiat pe ideologii de extremă dreaptă


sau extremă stângă – se recunoaşte după practici cum sunt monopolul
politic al partidului unic, existenţa ideologiei oficiale de stat,
controlul total al statului asupra mijloacelor de comunicare,
subordonarea totală a economiei, teroare poliţienească, suprimarea
separaţiei puterilor, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului. Recurgând la comparaţie, politologii au constatat (şi acest
adevăr va rezulta din exemple) că suprimarea libertăţilor în
regimurile de dreapta este mai puţin sesizabilă decât în cele de stânga
(Coreea de Sud şi Coreea de Nord, de exemplu) cum tot astfel cele
57
dintâi sunt mai puţin longevive decât cele de stânga – a se compara
URSS şi China cu regimurile din Spania, Portugalia, Grecia
instaurate după cel de-al doilea război mondial (S. Huntington, Viaţa
politică americană, Vasile Nazare, Politologie, p.121).
În sfârşit, aceiaşi autori au conchis că regimurile de dreapta s-
au dovedit mai receptive la influenţele democraţiei occidentale decât
cele de stânga.

5. Concepţiile de stânga
Concepţia social-democrată susţine ideea statului social, în
sensul orientării mecanismelor distributive ale economiei de piaţă
pentru a garanta tuturor venitul minim garantat, asigurări sociale
gratuite: de boală, bătrâneţe şi şomaj, un standard decent de viaţă
pentru toţi cetăţenii.
Viziunea marxistă
Concepţia marxistă a fost influenţată de ideile anarhiste, dar
susţinătorii ei au propus o versiune sensibil diferită asupra guvernării.
Teoria nu împărtăşeşte cultul anarhist al libertăţii individuale, dar
preia ideea că statul a fost dintotdeauna un mijloc de apărare a
privilegiilor şi dominaţiei claselor posedante fiind, deci, un
instrument de clasă.
Spre deosebire de anarhişti, marxiştii nu denunţau orice formă
de stat, ci numai tipurile de stat şi de guvernare care promovau
interesele minorităţii privilegiate, pronunţându-se nu pentru abolirea
statului, ci doar pentru transformarea sa în instrument al majorităţii
defavorizate – clasele exploatate. Noul stat, de factură socialistă,
trebuia să impună redistribuirea valorilor în interesul acestora, să
instituie egalitatea, nu doar de tip politic sau juridic, ci şi economic.
Lenin a contribuit la dezvoltarea acestei teorii, din care s-a născut
marxism-leninismul. Acesta a conceput statul ca o expresie a
dictaturii proletariatului: „statul democraţiei populare”, sau „statul
întregului popor” – variante întreţinute de concepţii voluntariste,
utopice.
Primul stat organizat pe astfel de principii a fost URSS, după
primul război mondial. După cea de-a doua conflagraţie mondială, în
condiţiile departajării Europei prin înţelegerile dintre Marile Puteri
învingătoare, în centrul şi sud-estul continentului au luat fiinţă şi alte
state organizate pe principii comuniste. Sistemul s-a extins apoi şi în
alte continente: Asia, America şi Africa (China, Vietnam, Cuba, ş.a.).
Statul mondial în sensul unei societăţi internaţionale unificate
politic, a unei guvernări mondiale este, evident, o utopie. Dar,
datorită marilor prefaceri din viaţa societăţii, a interconectării
proceselor economice, politice şi de legiferare, omenirea evoluează
inexorabil spre forme de organizare comune, obligând statele să-şi
sporească nivelul integrării politice cu alte state, fie după modelul
regional (Uniunea Europeană, Organizaţia Statelor Americane), fie
după modelul global planetar, având ca punct de plecare Organizaţia
Naţiunilor Unite. Astfel de forme de asociere sunt reclamate de
obiective privind rezolvarea unor probleme vitale ale omenirii în
ansamblu, cum sunt subdezvoltarea, sărăcia, apărarea mediului etc.
Astfel de forme de organizare implică însă erodarea
suveranităţii naţionale, aspect care preocupă astăzi deopotrivă pe
oamenii de stat, istorici şi politologi. Reconsiderarea conţinutului
58
suveranităţii – subiect atât de sensibil – vizează clarificarea şi
interpretarea unor aspecte cum sunt: conservarea identităţii şi
independenţei de stat; raportul dintre norma de drept comunitar şi
norma de drept intern; distribuirea competenţelor între Uniune şi
statele membre; aspecte legate de retragerea din Uniune.
S-a ajuns însă la concluzia că integrarea nu presupune
renunţarea totală la suveranitate; aceasta nu dispare decât odată cu
naţiunea. De altfel, actele constitutive ale Uniunii Europene prevăd
că „Uniunea respectă identitatea naţională a statelor sale membre în
ceea ce priveşte structurile fundamentale politice şi constituţionale”,
cât şi funcţiile esenţiale ale statelor: asigurarea integrităţii teritoriale,
menţinerea ordinii publice şi apărarea securităţii interne. De
asemenea, deşi a fost creată o cetăţenie europeană, aceasta coexistă
cu cea naţională.
Este însă adevărat că o diminuare a prerogativelor
parlamentelor naţionale se va produce prin faptul că un număr de acte
normative cu efect direct asupra statelor membre vor fi adoptate de
organele comunitare, tocmai prin delegarea atributelor suveranităţii.
Pe termen lung însă, intrând în UE, beneficiile de care România
dispune sunt mai importante decât minusurile generate de ceea ce
euroscepticii numesc „cedarea unor atribute ale suveranităţii”:
restrângerea consimţită de suveranitate va fi compensată de o
dezvoltare economică asistată şi finanţată din fonduri comunitare,
creşterea competitivităţii, aplicarea standardelor comunitare (aquis-ul
comunitar, în toate domeniile vieţii sociale, cât şi garanţii de
securitate).

3.3.8. Statele lumii, un organism viu, în continuă schimbare


Ca organizare politică, statul este în continuă transformare,
durata lui în istorie fiind relativă. Pe acelaşi teritoriu el poate avea, cu
suprapuneri dar şi cu discontinuităţi, o existenţă multimilenară. Pe
locul statului irakian de astăzi, de exemplu, a fost fondat, cu patru
milenii în urmă, statul antic Mesopotamia. Pe teritoriul statului
modern român a existat, acum două milenii, puternicul stat al dacilor.
De obicei războaiele şi, în special, cele două războaie
mondiale, au fost urmate de dispariţia, apariţia sau schimbarea
configuraţiei unor state. După prima conflagraţie mondială au
dispărut de pe harta Europei Imperiul Austro-Ungar, Imperiul
Otoman şi Imperiul Ţarist, făcând loc unor state naţionale. Procesul
naşterii a noi state nu s-a încheiat însă; sub ochii noştri şi în
apropierea hotarelor noastre, state ca Iugoslavia sau Cehoslovacia,
aliate ale României în trecut, s-au dezmembrat, în locul lor apărând
state noi ca Slovenia, Slovacia, Bosnia - Herţegovina, Macedonia ş.a.
Munca comparatistului este complicată de numeroşi alţi factori
de evaluare şi criterii de comparare. Din punct de vedere geografic –
de exemplu – se vorbeşte de statele baltice, statele asiatice, statele
balcanice; ca sistem, regim politic şi orientare ideologică s-a impus
sintagma de state capitaliste şi state socialiste, state comuniste sau
fasciste; după criteriul confesional se foloseşte termenul de state
islamice; asocierea militară a dat numele de state ale Tratatului de la
Varşovia (blocul sovietic) sau statele NATO (Pactul Atlanticului de
Nord), iar cea politică a generat organizaţii internaţionale, cum este

59
Uniunea Europeană; afinităţile cultural-lingvistice au dat identitate
statelor latino-americane; după gradul de dezvoltare există astăzi
statele „lumii a treia”; dintre ţările furnizoare de materii prime au
devenit cunoscute cele 10 state ale OPEC (Organizaţia Statelor
Exportatoare de Petrol).
Există, însă, şi alte criterii de comparare, care pun în evidenţă
deosebiri impresionante între cele 191 state membre ale Organizaţiei
Naţionale Unite, înregistrate în 2005. Ca întindere, fosta URSS
măsura 22.400.000 km pătraţi, în timp ce statul Monaco se întinde pe
numai 1,81 km pătraţi! Populaţia Republicii Populare Chineze
numără peste un miliard de locuitori, în timp ce acelaşi Monaco are
doar 26.000 locuitori.
Familia statelor lumii cunoaşte nu numai o mare diversitate,
dar şi o mare mobilitate, încât şi astăzi asistăm la apariţia unor noi
membri ai săi. După al doilea război mondial procesul de
decolonizare a avut ca efect apariţia, la intervale scurte, a numeroase
ţări independente. Fostă colonie britanică, India, şi-a dobândit
suveranitatea în 1947; Republica Populară Mozambic, fostă colonie
portugheză – în 1975, procesul putând ajunge, până în zilele noastre
când, de exemplu – în Europa de data aceasta – despărţită de Serbia,
Republica Muntenegru a devenit de sine-stătătoare în 2005.
Deosebit de instructivă este şi configuraţia statelor, a
frontierelor care le delimitează. Odată cu constituirea lor, statele
naţionale au tins să cuprindă în hotarele proprii teritoriile aparţinând
istoriceşte naţiunii respective. Poporul român a reuşit, în anul 1918,
să-şi creeze un astfel de stat, dar practicile tranzacţioniste ale marilor
puteri au dus la pierderea unor provincii istorice, aflate azi în
componenţa altor state limitrofe. Şi alte împrejurări şi căutări
conjuncturale au imprimat statalităţii linia sinoasă care poate deruta
pe un comparatist. În 1958 – de pildă – Egiptul, Siria şi Yemenul s-au
asociat într-un stat efemer, purtând numele de Republica Populară
Arabă, pentru ca numai peste trei ani ultimile două să-şi reia
identitatea statală.
Sunt zone ale planetei unde procesul constituirii naţiunilor nu
s-a încheiat, structurile tribale sau mozaicul etnic nefiind capabile să
dea un contur ferm, după criterii istorice, noilor state. În aceste
împrejurări, numeroase ţări africane, cum sunt Egiptul, Libia,
Sudanul, Mali, Nigeria, Ciad, înfăţişează frontiere convenţionale,
trasate cu rigla de fostele metropole europene, artizani ai noilor state,
– rezultat al negocierilor dintre ele.
Politologii optimişti par a avea motive să spere că lumea
începutului de mileniu tinde spre a deveni durabilă şi către o structură
statală globală stabilă. Ceilalţi – având în vedere numai evenimentele
din Orientul Mijlociu, frământările interetnice şi confesionale de aici
– se aşteaptă şi la alte schimbări, ceea ce ar confirma faptul că statele
lumii sunt laolaltă un organism viu, în continuă schimbare.

60
3.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 3


Conceptul de stat
De-a lungul timpului a existat o mare deosebire de păreri privind definirea statului. Noţiunea de
stat derivă din latinescul „ statius” care iniţial desemna o stare de repaus. Romanii utilizau şi termenul
„civitas”, cu semnificaţia de cetate, stat, precum şi „res publica”, având un înţeles similar. Expresia
„statio” apare pentru prima dată în celebra lucrare „Principele” a lui Niccolo Machiavelli, asociată cu
lupta pentru unitate statală a italienilor. Abia în secolul al XVII-lea termenul începe să se consacre în
toate limbile pentru a desemna forma de organizare numită stat.
O problemă mult disputată care nu şi-a găsit nici astăzi o rezolvare deplină, este aceea a
definirii şi genezei statului. Diversitatea de păreri şi opinii a fost şi este determinată de mai mulţi
factori, cum ar fi: momentul istoric şi perioada în care a fost analizat statul; nivelul dezvoltării
ştiinţelor sociale; interesele sociale, economice şi politice care au primat în studiul problematicii
statului; criteriile de la care s-a plecat şi care au primat în cercetarea statului; domeniile ştiinţei din
perspectiva cărora a fost definit şi investigat statul.
În antichitate statul era considerat o creaţie de origine divină. În optica filosofului Platon statul
reprezenta o organizare de tip aristocratic bazată pe caste, din care făcea parte întreaga populaţie cu
excepţia sclavilor, condusă de înţelepţi. În perioada Renaşterii, gânditorul Niccolo Machiavelli
considera statul o organizaţie politică naţională, delimitată de un anumit teritoriu, sub egida monarhiei
absolutiste. În epoca Luminilor, Montesquieu prezenta statul ca o instituţie centrală bazată pe legi şi
structurată pe trei ramuri ale puterii: legislativă, executivă şi judecătorească. Tot acum Jean Jacques
Rousseau definea statul ca o putere contractuală, legitimată printr-un contract social între clase,
guvernanţi şi guvernaţi. Immanuel Kant înţelegea statul ca o grupare a oamenilor supuşi regulilor de
drept, având, deci, în vedere numai latura juridică nu şi cea politică a acestuia. În concepţia marxistă,
statul reprezenta un instrument de dominare a unei clase sociale asupra alteia.
De-a lungul vremii, problema definirii originii şi conţinutului statului a generat mai multe teorii:
• Teoriile teocratice, proprii societăţilor feudale susţineau că statul este o creaţie divină,
rezultatul voinţei lui Dumnezeu, iar acceptarea şi supunerea faţă de acesta este o obligaţie religioasă.
Cei mai de seamă reprezentanţi ai acestei teorii au fost: Aurelian Augustin (primul teolog al bisericii
creştine care pune problema raportului dintre statul pământesc şi statul lui Dumnezeu), Toma
d’Aquino (care creează la mijlocul sec al XIII-lea un mixaj între credinţă şi raţiune, cu numeroase
referiri din Sfânta Scriptură);
• Teoria patriarhală, foarte apropiată de teoria teocratică, susţinea că statul ar fi luat naştere
direct din familie, iar puterea monarhului din puterea lui Dumnezeu. Elemente ale acestei teorii se
întâlnesc încă din antichitate la Aristotel;
• Dreptul natural susţine o veche teorie socială conform căreia statul nu este de esenţă divină,
veşnică şi imuabilă, ci o creaţie umană supusă unor continue transformări. A apărut încă din
antichitate, susţinută şi promovată de şcoala stoică grecească, de filosofii Epicur, Sofocle şi Cicero;
•Teza contractualistă a statului, în strânsă legătură cu dreptul natural, marchează un salt înainte
în evoluţia teoriilor despre stat înlăturând vechea ipoteză teocratică potrivit căreia statul era de esenţă
divină. Adepţii ei (Thomas Hobbes, John Locke, Montesquieu, Jean Jacques Rousseau) considerau că
statul a apărut dintr-o nevoie naturală, pe baza unei înţelegeri între putere şi cetăţeni, când aceştia din
urmă şi-au delegat atribuţiile lor puterii pentru a le folosi în numele comunităţii, a binelui comun;
• Teoria organicistă a apărut ca o ripostă spirituală a vechii clase feudale şi a bisericii faţă de
burghezie, de revoluţie şi de doctrina sa liberală. Această teorie este o analogie mecanicistă între
61
organismul uman şi cel social. Statul este un organism viu cu manifestări în viaţa socială şi care, ca şi
individul, are şi el perioada de creştere, apogeu, declin şi moarte. Teoria a urmărit să justifice, să
legitimeze existenţa statului feudal, să evidenţieze predestinaţia rolului şi statutului unei clase sociale
de a conduce şi a celorlalte de a se supune şi de a fi conduse;
•Teoria violenţei a încercat să explice apariţia statului ca o simplă necesitate naturală a
oamenilor de a curma violenţa din societate, de a statua ordinea între oameni, clase şi grupuri sociale;
•Teoria psihologică susţine că statul este rezultatul unor factori biologici, psihologici, cum ar
fi: voinţa, dorinţa de a trăi împreună, existenţa aceloraşi obiceiuri, facturii psihice – elemente care au
impus şi închegat statul;
•Teoria juridică. Potrivit acesteia, statul a apărut din necesitatea reglementării prin acte
normative de esenţă juridică a relaţiilor, a raporturilor dintre oameni, grupuri şi clase sociale, a
statuării rolului şi locului acestora în societate.
•Teoria rasială revendică dreptul unei „rase superioare” de a domina alte rase, socotite
inferioare. Pe această ideologie s-a întemeiat statul nazist german condus de Adolf Hitler.
În general, statul este considerat de cei mai mulţi analişti drept instituţia societăţii cu cel mai
înalt grad de organizare şi structurare prin care se exercită puterea politică în limitele unui anumit
teritoriu de către un grup de oameni organizaţi care îşi impun voinţa şi interesele asupra societăţii.
Apariţia şi evoluţia statului a fost o legitate a dezvoltării sociale. Ea a răspuns şi a fost impusă de
nevoi sociale, iar statul a fost singurul în măsură să o satisfacă. Odată cu formarea popoarelor, statul a
devenit principalul mod de organizare politică a acestora. În sclavagism au existat statul egiptean,
chinez, indian, persan, polisul (oraşul - stat grec), roman, geto-dac etc. În feudalism s-au afirmat, de
asemenea, pe continentul nostru statele germane, statul francez, englez, spaniol, italian, rus, român etc.
În epoca modernă, odată cu trecerea la capitalism, a avut loc procesul de transformare a
popoarelor în naţiuni ceea ce a condus la constituirea statelor naţionale unitare. Existenţa unor state
multinaţionale (Imperiul habsburgic, Imperiul rus, Imperiul otoman ş.a.) a fost rezultatul dominaţiei
unor monarhii asupra popoarelor, constrânse să accepte asocierea lor într-un cadru statal nefiresc şi
artificial. Pe măsura afirmării conştiinţei naţionale, tendinţa naţiunilor respective de a se constitui într-
un cadru politic de sine stătător a devenit atât de puternică, încât a acţionat ca principal factor de
dezmembrare a acestor imperii, pe ruinele cărora s-au format statele naţionale (exemplu: din
destrămarea Austro-Ungariei, la sfârşitul primului război mondial, au rezultat ca state noi
Cehoslovacia şi Iugoslavia, iar România şi-a redobândit teritoriile sale naţionale deţinute de monarhia
dualistă austro-ungară).

Componentele statului
Unii jurişti şi politologi au definit statul ca o formă instituţionalizată şi legitimă a puterii politice
care, prin guvern, parlament, administraţia publică centrală şi locală, exercită organizarea şi
conducerea politică a societăţii în limitele unui teritoriu dat. În realitate, statul este mai mult decât o
structură tehnică de conducere. De aceea, alţi autori fac trimitere la o comunitate naţională dispunând
de un trecut istoric şi de o anumită unitate (etnică, lingvistică, economică, culturală, religioasă). Prin
urmare, elementele definitorii ale statului sunt teritoriul, populaţia şi organizarea politică.
Componentele statului au existat în toate formele pe care acesta le-a îmbrăcat de-a lungul
istoriei, având în fiecare perioadă semnificaţii şi conţinuturi diferite. În epoca modernă, aceste
componente au căpătat forme, conţinuturi, principii noi, impuse de cerinţele dezvoltării sociale.
Teritoriul constituie spaţiul delimitat de frontierele sale terestre, maritime şi aeriene
recunoscute internaţional, în limitele cărora se creează şi funcţionează statul. Această componentă
conferă acestuia caracterul indivizibil şi inalienabil prevăzut şi de Constituţie, creând obligaţia apărării
integrităţii şi suveranităţii sale. Teritoriul a fost şi este un semn distinctiv al identităţii popoarelor.
Populaţia, organizată în popoare şi naţiuni, constituie pentru existenţa oricărei forme statale o
componentă de bază, oamenii fiind cei care creează şi dau viaţă, identitate şi unitate unui stat.
Puterea politică (puterea de stat) este o componentă cu rol major în structurarea şi
funcţionarea statului întrucât ea instituie ordinea, legăturile între componentele politice ale statului, le
stabileşte rolul şi statutul în societate, normele şi limitele funcţionării. Puterea de stat se caracterizează
prin: legitimitate (reglementată prin norme de guvernare; natura politică a rolului său de arbitru;
62
capacitate de constrângere, de impunere a voinţei sale; caracter organizat sub forma unui aparat de
stat, un mecanism de aplicare a deciziilor; unicitate (nu pot exista mai multe puteri în cadrul aceleiaşi
formaţiuni statale).
Comparatismul are meritul de a contribui la limpezirea raporturilor dintre componentele
statului de-a lungul vârstelor istorice. Rezultă, astfel că după cum nu există un singur stat care să
cuprindă întreaga populaţie a globului, nu există nici atât de multe state câte grupuri umane
diferenţiate de culoarea pielii, limbă, credinţe religioase, obiceiuri şi tradiţii sunt cunoscute astăzi în
lume. De aceea, în trecut ca şi în prezent, apartenenţa la un stat şi omogenitatea sunt date de
sentimentul solidarităţii, de spiritul comunitar şi de conştiinţa unităţii de destin („au fost destinate să
trăiască împreună” – se spune în astfel de cazuri). Astfel, sociologii dau ca exemplu solidaritatea
popoarelor antichităţii europene – creatoare de civilizaţii în raport cu populaţiile migratoare ce le
ameninţau existenţa, ce se confunda acum cu propria lor statalitate.
Dacă popoarele antice şi medievale trăiau sub autoritatea unor imperii şi regate ale căror
hotare nu depindeau de compoziţia etnică, statele moderne sunt caracterizate tocmai de tendinţa de a
identifica frontierele politice cu cele naţionale. Dar naţiunea modernă nu are ca fundament doar
etnicitatea; multe naţiuni (americană, canadiană, elveţiană, sud-africană) au ca suport un mozaic rasial
şi etnic. Aici liantul naţiunii şi statului sunt tradiţia destinului comun şi a solidarităţii. Deşi statele
moderne s-au constituit pe baze naţionale, statul naţional nu este unica formă de organizare politică în
lumea contemporană. Astfel, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, sau fosta URSS sunt
alcătuite din naţiuni distincte, în timp ce naţiuni ca cea arabă sau română, sunt divizate în mai multe
state. (Anton Carpinschi, Cristian Bocancea, Ştiinţa politicului, p.324).

Tipuri de stat
De-a lungul istoriei, societatea a fost confruntată cu mai multe forme pe care le-a îmbrăcat
statul. Raportat la cetăţeni, la modul cum respectă şi promovează interesele şi voinţa acestora, s-
au conturat două tipuri de state:
• Statele democratice – se întemeiază pe principii şi valori cum sunt: separaţia puterilor,
reprezentativitatea şi eligibilitatea, democratismul politic. Acest tip de stat este în concordanţă cu
voinţa şi interesele majorităţii cetăţenilor. Fiind exponentul lor, acesta le fundamentează, le
promovează interesele şi aspiraţiile.
• Statele nedemocratice – promovează interesul de grup sau de clasă care, în raport cu
societatea, sunt în minoritate, excluzând opţiunile şi voinţa majorităţii, interesele şi aspiraţiile
acestora.
Atâta vreme cât au existat statele comuniste europene, în limbajul politic vehiculat de mass
media s-a conturat următoarea tipologie de state reprezentând, de fapt, trei lumi distincte: Blocul de
Vest, considerat drept liberal şi democratic, Blocul de Est, socialist sau comunist, Lumea a treia, în
căutarea identităţii statelor ce o compun – grupări de state care vor fi tratate pe larg în capitolele
următoare.
Forma de stat
Are în vedere modul de constituire şi organizare a puterii de stat fiind dată de trei
elemente:
1. Forma de guvernământ – desemnează modul de exercitare şi manifestare a puterii de stat,
constituirea şi funcţionarea organelor acesteia. De-a lungul istoriei formele clasice de guvernământ au
fost monarhia şi republica.
Monarhia reprezintă cea mai veche formă de guvernământ, unde monarhul (rege, împărat, ţar,
şah, faraon, emir, calif, etc.) este desemnat ereditar (suveranii Marii Britanii), electiv (alegerea
împăraţilor romani) sau ereditar-electiv, ca în cazul domnilor Ţărilor Române.
Monarhia absolută se întemeiază pe principiul legitimităţii de drept divin, fiind forma
dominantă de organizare statală în antichitate şi evul mediu. Astăzi specialiştii semnalează o excepţie
interesantă: Arabia Saudită, unde se menţine un spirit monarhic tradiţionalist. Ea nu dispune de o
Constituţie, este guvernată după precepte religioase, regele deţine toate pârghiile de decizie civile
63
(executive, legislative, judecătoreşti) şi religioase (este şef religios suprem – imam), numeşte miniştri
din rândul familiei regale, primul ministru este întotdeauna prinţul moştenitor.
Monarhia dualistă are un monarh cu largi atribuţii, un parlament subordonat acestuia, un guvern
numit de suveran. Un astfel de exemplu este regimul instaurat de regele Carol al II-lea în România, în
1938.
Monarhia constituţională este forma de stat în care monarhul domneşte dar nu guvernează.
Acesta reprezintă simbolul statului, putând fi exemplificat cu Marea Britanie, Suedia, Olanda, Spania,
Japonia, ale căror regimuri vor fi examinate în alte capitole.
Republica este forma de guvernământ în care funcţionează principiul suveranităţii poporului, în
care cetăţenii deţin şi exercită puterea suverană prin reprezentanţi aleşi (preşedinte, parlamentari,
consilieri locali). Literatura de specialitate vorbeşte de: republici parlamentare – unde Parlamentul,
în raport cu celelalte instituţii, are un rol primordial în organizarea şi conducerea societăţii. În aceste
societăţi, preşedintele, ca şef al statului, are numai un rol reprezentativ, foarte apropiat de cel al
monarhilor constituţionali aşa cum se întâmplă în Germania, Italia, Grecia etc şi republici
prezidenţiale – unde preşedintele, în calitate de şef al statului, ales prin vot universal (direct sau
indirect), deţine şi exercită importante prerogative legislative şi executive (SUA, Rusia, Franţa, etc).
2. Structura de stat – are în vedere raportul dintre organele centrale şi locale ale statului. Din
această perspectivă există:
Statele unitare sunt formaţiuni statale unice, a căror unitate rezultă din existenţa unui singur
centru de decizie politică şi guvernamentală, cu un regim constituţional şi cetăţenie unice, aşa cum
sunt România, Polonia, Bulgaria, Ungaria.
State federative – reprezintă o comunitate de state nesuverane, care dispun de un stat central cu
competenţe şi personalitate distinctă faţă de celelalte state membre, care îşi păstrează o autonomie
relativă, ele având legislaţie proprie, organe şi instituţii proprii de aplicare a legilor fără, însă, a se
substitui celor ale statului federal. Principiul federalismului postulează împărţirea puterii între naţiune
şi statele componente. Sistemul implică dreptul unităţilor componente de a participa la amendarea
constituţiei federale, reprezentarea lor în Camera federală (în SUA, indiferent de mărime, fiecare stat
este reprezentat de un număr egal de senatori – doi), guvernare descentralizată, bicameralism – o
Cameră superioară şi camere locale, ca în cazul Germaniei şi Elveţiei. Statele federative se pot
constitui prin agregare – aşa cum au luat fiinţă URSS şi Iugoslavia, sau prin segregare, putându-se da
aceleaşi exemple (Federaţia Rusă şi Serbia – Muntenegru).
Statele confederative – sunt asocieri relativ stabile state suverane dar care au convenit să-şi
creeze sau nu organe comune, păstrându-şi suveranitatea şi calitatea de subiect de drept internaţional.
În cadrul acestor structuri, statele sunt independente atât pe plan intern cât şi pe plan internaţional.
Această formă de asociere implică dreptul de secesiune a statelor componente – literatura de
specialitate exemplificând cu Confederaţia Elveţiană creată în 1804, Federaţia Emiratelor Arabe,
Commonwealth-ul, în viitor Uniunea Europeană.
3. Regimul politic – constituie modul concret de organizare, instituţionalizare şi funcţionare a
sistemului politic şi de exercitare a puterii politice de către o forţă social-politică în cadrul unei
comunităţi sociale sau al unui sistem social. Modele de regim politic, filtrate prin metoda comparativă,
se regăsesc în capitolele următoare.

Trăsăturile şi funcţiile statului


1) Trăsăturile statului modern
Prin gradul de organizare şi instituţionalizare statul constituie principala instituţie a sistemului
politic, ale cărui trăsături sunt, în esenţă:
• Istoricitatea. O societate nu poate exista şi nu se poate dezvolta fără stat, în absenţa legii şi
ordinii, încât scenariile privind dispariţia statului sunt astăzi echivoce şi utopice.
• Caracterul naţional. Statul-naţiune este o entitate specifică epocii moderne şi contemporane.
• Nivelul ridicat de organizare şi structurare, sub forma aparatului de instituţii specializate în
exercitarea puterii, cu reprezentare centrală (Parlament, instituţia şefului statului, guvern, instanţa
supremă de justiţie) şi locală (consilii locale, primării, prefect, instituţii judecătoreşti locale).
• Suveranitatea de stat se manifestă prin capacitatea de decizie, dreptul de a-şi stabili şi rezolva
64
problemele interne şi externe fără nici o imixtiune.
2) Funcţiile statului
Preocupările filosofilor şi politologilor merg de la a reduce funcţiile statului la cea internă
(servirea binelui public) şi externă (protecţia şi securitatea cetăţenilor împotriva pericolelor externe,
până la detalierea unor funcţii specifice, şi anume:
• Legislativă. Prin organismele sale specializate, statul adoptă întreaga legislaţie din societate,
inclusiv Constituţia, prin care sunt consacrate drepturile şi îndatoririle cetăţenilor.
• Organizatorică. Are în vedere aplicarea legilor şi deciziilor, organizarea întregii activităţi
sociale.
• Economică. Statul este organizatorul direct al producţiei în cadrul proprietăţii de stat. El
asigură, de asemenea, cadrul politico-organizatoric necesar activităţii nestingherite a tuturor agenţilor
economici din sectorul privat.
• Socială, prin organizarea sistemului de protecţie socială, asigurări sociale, sănătate etc.
• Administrativă, prin care se asigură servicii către populaţie: energie, apă, salubritate, servicii
publice.
• Judecătorească, prin care se supravegheză aplicarea corectă a legilor şi sancţionarea încălcării
acestora.
• Culturală, prin care se asigură instruirea şi educaţia cetăţenilor, cercetarea ştiinţifică, viaţa
cultural-artistică.
• Funcţia de apărare a ordinii sociale, cu latura preventiv-educativă şi alta coercitivă, împotriva
actelor antisociale (violenţa, hoţia, crima organizată, spionajul etc.)
• Ecologică, vizând apărarea şi conservarea mediului ambiant, prin măsuri împotriva surselor şi
agenţilor de poluare.
• Apărarea ţării, a independenţei şi suveranităţii statale, integrităţii teritoriale şi a ordinii de
drept.
• Externă constând în colaborarea politică, economică, culturală, pentru apărarea securităţii
internaţionale cu alte state ale lumii.

Statul de drept
Reprezintă o sintagmă care defineşte o formă modernă a statului constituţional şi a
mecanismelor sale care garantează respectarea drepturilor fundamentale ale omului, împiedicând
exerciţiul ilegal, arbitrar şi abuziv al puterii. Însăşi denumirea indică faptul că statul îşi exercită
puterea sa politică pe baza legilor, folosind forţa dreptului şi nu dreptul forţei. În forma sa clasică,
statul de drept apare în epoca modernă, însumând o seamă de trăsături cum sunt:
• Supremaţia legii, în faţa căreia toţi cetăţenii sunt egali, şi fără de care nu există ordine socială
democratică.
• Organele puterii de stat centrale şi locale sunt alese de cetăţeni prin vot universal, direct şi
secret, în cadrul pluralismului politic.
• Separaţia şi echilibrul puterilor în stat, parlamentul exercitând puterea legislativă, guvernul
puterea executivă, iar instanţele judecătoreşti, puterea judecătorească.
• Controlul puterii legislative asupra celei executive, controlul Curţii jurisdicţionale asupra
Parlamentului în sensul de a veghea la constituţionalitatea legilor; o justiţie independentă de putere
politică.
• O autonomie relativă a formelor de guvernare locală faţă de guvernarea centrală.
• Delimitarea riguroasă între atribuţiile şi prerogativele statului şi ale partidelor politice.
• Forţele militare şi poliţia sunt plasate sub controlul autorităţii civile, în faţa căreia sunt
răspunzătoare.
• Circulaţia liberă a informaţiei şi a persoanelor, dreptul la liberă exprimare, organizare politică
şi profesională, care să facă posibil controlul puterii politice de către societatea civilă.
• Respectarea drepturilor omului în conformitate cu prevederile internaţionale consacrate.

65
Gândirea politică despre stat
1. Concepţia liberală a susţinut că rolul statului trebuie să se limiteze la stabilirea cadrului legal
(alcătuit doar din reguli formale), în care fiecare să-şi urmărească binele propriu aşa cum doreşte,
statul neputând asigura fericirea şi binele tuturor. Plecând de la premisa că interesele economice ale
oamenilor, profitul propriu, se satisfac prin mecanismul pieţei, se ajunge la concluzia că fiecare
participant la „jocul pieţei” contribuie şi la satisfacerea nevoilor globale (a prosperităţii generale),
curentul de gândire liberală susţinând că statul nu trebuia să intervină nici în economie. Liberalismul
susţine, astfel, ideea statului arbitru. Ca orice arbitru însă, acesta trebuie să-şi păstreze integral
neutralitatea faţă de cetăţeni, asigurându-le drepturile şi libertăţile necesare pentru atingerea scopurilor
individuale. În alte lucrări este redată imaginea statului ca „paznic de noapte”, redus la apărarea ordinii
şi cadrului juridic necesar afirmării neîngrădite a economiei de piaţă.
Liberalismul respinge, aşadar, intervenţionismul sub orice formă în economie şi viaţă socială.
Ceea ce, în general, nu admite, este rolul redistributiv al statului, acela de a redirija sau realoca
anumite resurse în favoarea unor grupuri defavorizate, argumentând că, pe această cale, se creează un
tip de dependenţă nocivă a celor întreţinuţi, care nu se mai preocupă de propria lor existenţă. În felul
acesta statul nu lichidează sărăcia, ci o cronicizează.
Teoria statului bunăstării generale de inspiraţie neoliberală se abate sensibil de la această
viziune. Ea dezvoltă, dimpotrivă, ideea intervenţionismului statului pentru prevenirea şi gestionarea
crizelor, pentru reglementarea activităţii întreprinderilor particulare, impozit progresiv pe venit,
dezvoltarea serviciilor sociale, promovarea investiţiilor publice, pentru reducerea şomajului prin
mijloace etatiste. Un astfel de model a fost ansamblul de măsuri în cadrul politicii „New Deal” (Noua
Orientare) aplicat cu rezultate notabile de preşedintele american Franklin Roosevelt în anii marii crize
economice din anii '30.
Un astfel de model intransingent nu a prins viaţă într-un stat liberal integral. Astăzi, în unele
state chiar dezvoltate, liberalismul moderat admite că statul trebuie să furnizeze bunuri publice care
nu sunt garantate de piaţă: aer curat prin combaterea poluării, apă potabilă, apărarea naţională, chiar şi
servicii de bază (educaţie, asistenţă medicală). De exemplu, SUA, apărător fervent al pieţei libere, este
departe de a abandona intervenţionismul. De fapt, administraţia americană s-a arătat extrem de activă
în toate domeniile în care apreciază că sunt implicate interesele naţionale (economice sau politice) ale
SUA.
2. Concepţia conservatoare despre stat
În problema guvernării, adepţii acestei concepţii pun accentul pe constrângere în exercitarea
puterii (statul şi guvernarea nu pot fi decât instrumente de putere). Chiar şi guvernarea democratică
parlamentar-constituţională – afirmă ei – nu este decât o formă mai blândă şi deghizată de
constrângere. Conservatorii nu confundă libertatea cu permisivitatea.
Curentul este caracterizat prin realism şi pragmatism politic: rolul guvernării, se afirmă, este
acela de a oferi soluţii specifice la problemele comunităţii (inclusiv la situaţiile locale), şi nu principii
„generoase”, abstracte, proiecte globale vagi. De exemplu, în timpul crizei din anii '30, Partidul
Conservator din Anglia s-a pronunţat pentru controlul de stat asupra economiei, pentru a atenua
efectele crizei, pentru ca în anii ' 90, în faţa unui fenomen asemănător, dar într-o altă conjunctură
istorică, să fie împotriva unor astfel de măsuri.
3. Concepţia anarhistă
Interpretarea anarhistă constituie răspunsul alternativ principal la problema fundamentală a
teoriei politice: problema nevoii de ordine socială, a nevoii de stat ca autoritate care garantează
supremaţia legii. Gânditorii anarhişti s-au pronunţat împotriva ideii de stat minimal (cu rol de „paznic
de noapte” al societăţii), interpretat ca o instituţie indiferentă la problemele propriilor cetăţeni – de
unde concluzia că nici un stat nu este bun pentru individ, deoarece nu se preocupă de nevoile acestuia.
Dimpotrivă, în conformitate cu concepţia liberală, cetăţeanul nu-l interesează decât ca potenţial
infractor sau victimă a unei infracţiuni.

66
Statul, corupt şi clientelar, apără ordinea socială existentă întemeiată pe inegalitate şi exploatare,
veghind la monopolizarea tuturor avantajelor pentru un grup restrâns de indivizi favorizaţi,
rezervându-le celorlalţi nevoi, dependenţă şi mizerie. Celebrul anarhist francez Pierre-Joseph
Proudhon afirma că proprietatea este un furt, provenind din altceva decât din muncă: speculă,
înşelăciune, exploatare. De aceea anarhiştii percep această situaţie ca profund imorală şi nedreaptă, iar
statul un instrument de perpetuare a ei, un rău social. Esenţa statului fiind constrângerea, ei
desprindeau concluzia că orice guvern, chiar şi cel mai democratic, este duşmanul natural al libertăţii.
4. Statul totalitar – întemeiat pe ideologii de extremă dreaptă sau extremă stângă – se
recunoaşte după practici cum sunt monopolul politic al partidului unic, existenţa ideologiei oficiale de
stat, controlul total al statului asupra mijloacelor de comunicare, subordonarea totală a economiei,
teroare poliţienească, suprimarea separaţiei puterilor, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului. Recurgând la comparaţie, politologii au constatat (şi acest adevăr va rezulta din exemple) că
suprimarea libertăţilor în regimurile de dreapta este mai puţin sesizabilă decât în cele de stânga
(Coreea de Sud şi Coreea de Nord, de exemplu) cum tot astfel cele dintâi sunt mai puţin longevive
decât cele de stânga – a se compara URSS şi China cu regimurile din Spania, Portugalia, Grecia
instaurate după cel de-al doilea război mondial (S. Huntington, Viaţa politică americană, Vasile
Nazare, Politologie, p.121). În sfârşit, aceiaşi autori au conchis că regimurile de dreapta s-au dovedit
mai receptive la influenţele democraţiei occidentale decât cele de stânga.
5. Concepţiile de stânga
Concepţia social-democrată susţine ideea statului social, în sensul orientării mecanismelor
distributive ale economiei de piaţă pentru a garanta tuturor venitul minim garantat, asigurări sociale
gratuite: de boală, bătrâneţe şi şomaj, un standard decent de viaţă pentru toţi cetăţenii.
Viziunea marxistă
Concepţia marxistă a fost influenţată de ideile anarhiste, dar susţinătorii ei au propus o versiune
sensibil diferită asupra guvernării. Teoria nu împărtăşeşte cultul anarhist al libertăţii individuale, dar
preia ideea că statul a fost dintotdeauna un mijloc de apărare a privilegiilor şi dominaţiei claselor
posedante fiind, deci, un instrument de clasă.
Spre deosebire de anarhişti, marxiştii nu denunţau orice formă de stat, ci numai tipurile de stat şi
de guvernare care promovau interesele minorităţii privilegiate, pronunţându-se nu pentru abolirea
statului, ci doar pentru transformarea sa în instrument al majorităţii defavorizate – clasele exploatate.
Noul stat, de factură socialistă, trebuia să impună redistribuirea valorilor în interesul acestora, să
instituie egalitatea, nu doar de tip politic sau juridic, ci şi economic. Lenin a contribuit la dezvoltarea
acestei teorii, din care s-a născut marxism-leninismul. Acesta a conceput statul ca o expresie a
dictaturii proletariatului: „statul democraţiei populare”, sau „statul întregului popor” – variante
întreţinute de concepţii voluntariste, utopice.
Primul stat organizat pe astfel de principii a fost URSS, după primul război mondial. După cea
de-a doua conflagraţie mondială, în condiţiile departajării Europei prin înţelegerile dintre Marile Puteri
învingătoare, în centrul şi sud-estul continentului au luat fiinţă şi alte state organizate pe principii
comuniste. Sistemul s-a extins apoi şi în alte continente: Asia, America şi Africa (China, Vietnam,
Cuba, ş.a.).
Statul mondial în sensul unei societăţi internaţionale unificate politic, a unei guvernări mondiale
este, evident, o utopie. Dar, datorită marilor prefaceri din viaţa societăţii, a interconectării proceselor
economice, politice şi de legiferare, omenirea evoluează inexorabil spre forme de organizare comune,
obligând statele să-şi sporească nivelul integrării politice cu alte state, fie după modelul regional
(Uniunea Europeană, Organizaţia Statelor Americane), fie după modelul global planetar, având ca
punct de plecare Organizaţia Naţiunilor Unite. Astfel de forme de asociere sunt reclamate de obiective
privind rezolvarea unor probleme vitale ale omenirii în ansamblu, cum sunt subdezvoltarea, sărăcia,
apărarea mediului etc.
Astfel de forme de organizare implică însă erodarea suveranităţii naţionale, aspect care preocupă
astăzi deopotrivă pe oamenii de stat, istorici şi politologi. Reconsiderarea conţinutului suveranităţii –
subiect atât de sensibil – vizează clarificarea şi interpretarea unor aspecte cum sunt: conservarea

67
identităţii şi independenţei de stat; raportul dintre norma de drept comunitar şi norma de drept intern;
distribuirea competenţelor între Uniune şi statele membre; aspecte legate de retragerea din Uniune.
S-a ajuns însă la concluzia că integrarea nu presupune renunţarea totală la suveranitate; aceasta
nu dispare decât o dată cu naţiunea. De altfel, actele constitutive ale Uniunii Europene prevăd că
„Uniunea respectă identitatea naţională a statelor sale membre în ceea ce priveşte structurile
fundamentale politice şi constituţionale”, cât şi funcţiile esenţiale ale statelor: asigurarea integrităţii
teritoriale, menţinerea ordinii publice şi apărarea securităţii interne. De asemenea, deşi a fost creată o
cetăţenie europeană, aceasta coexistă cu cea naţională.
Este însă adevărat că o diminuare a prerogativelor parlamentelor naţionale se va produce prin
faptul că un număr de acte normative cu efect direct asupra statelor membre vor fi adoptate de
organele comunitare, tocmai prin delegarea atributelor suveranităţii. Pe termen lung însă, intrând în
UE, beneficiile de care România dispune sunt mai importante decât minusurile generate de ceea ce
euroscepticii numesc „cedarea unor atribute ale suveranităţii”: restrângerea consimţită de suveranitate
va fi compensată de o dezvoltare economică asistată şi finanţată din fonduri comunitare, creşterea
competitivităţii, aplicarea standardelor comunitare (aquis-ul comunitar, în toate domeniile vieţii
sociale, cât şi garanţii de securitate).

Statele lumii, un organism viu, în continuă schimbare


Ca organizare politică, statul este în continuă transformare, durata lui în istorie fiind relativă. Pe
acelaşi teritoriu el poate avea, cu suprapuneri dar şi cu discontinuităţi, o existenţă multimilenară. Pe
locul statului irakian de astăzi, de exemplu, a fost fondat, cu patru milenii în urmă, statul antic
Mesopotamia. Pe teritoriul statului modern român a existat, acum două milenii, puternicul stat al
dacilor.
De obicei războaiele şi, în special, cele două războaie mondiale, au fost urmate de dispariţia,
apariţia sau schimbarea configuraţiei unor state. După prima conflagraţie mondială au dispărut de pe
harta Europei Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Otoman şi Imperiul Ţarist, făcând loc unor state
naţionale. Procesul naşterii a noi state nu s-a încheiat însă; sub ochii noştri şi în apropierea hotarelor
noastre, state ca Iugoslavia sau Cehoslovacia, aliate ale României în trecut, s-au dezmembrat, în locul
lor apărând state noi ca Slovenia, Slovacia, Bosnia - Herţegovina, Macedonia ş.a.
Munca comparatistului este complicată de numeroşi alţi factori de evaluare şi criterii de
comparare. Din punct de vedere geografic – de exemplu – se vorbeşte de statele baltice, statele
asiatice, statele balcanice; ca sistem, regim politic şi orientare ideologică s-a impus sintagma de state
capitaliste şi state socialiste, state comuniste sau fasciste; după criteriul confesional se foloseşte
termenul de state islamice; asocierea militară a dat numele de state ale Tratatului de la Varşovia
(blocul sovietic) sau statele NATO (Pactul Atlanticului de Nord), iar cea politică a generat organizaţii
internaţionale, cum este Uniunea Europeană; afinităţile cultural-lingvistice au dat identitate statelor
latino-americane; după gradul de dezvoltare există astăzi statele „lumii a treia”; dintre ţările furnizoare
de materii prime au devenit cunoscute cele 10 state ale OPEC (Organizaţia Statelor Exportatoare de
Petrol).
Există, însă, şi alte criterii de comparare, care pun în evidenţă deosebiri impresionante între cele
191 state membre ale Organizaţiei Naţionale Unite, înregistrate în 2005. Ca întindere, fosta URSS
măsura 22.400.000 km pătraţi, în timp ce statul Monaco se întinde pe numai 1,81 km pătraţi! Populaţia
Republicii Populare Chineze numără peste un miliard de locuitori, în timp ce acelaşi Monaco are doar
26.000 locuitori.
Familia statelor lumii cunoaşte nu numai o mare diversitate, dar şi o mare mobilitate, încât şi
astăzi asistăm la apariţia unor noi membri ai săi. După al doilea război mondial procesul de
decolonizare a avut ca efect apariţia, la intervale scurte, a numeroase ţări independente. Fostă colonie
britanică, India, şi-a dobândit suveranitatea în 1947; Republica Populară Mozambic, fostă colonie
portugheză – în 1975, procesul putând ajunge, până în zilele noastre când, de exemplu – în Europa de
data aceasta – despărţită de Serbia, Republica Muntenegru a devenit de sine-stătătoare în 2005.
Deosebit de instructivă este şi configuraţia statelor, a frontierelor care le delimitează. Odată cu
constituirea lor, statele naţionale au tins să cuprindă în hotarele proprii teritoriile aparţinând istoriceşte
68
naţiunii respective. Poporul român a reuşit, în anul 1918, să-şi creeze un astfel de stat, dar practicile
tranzacţioniste ale marilor puteri au dus la pierderea unor provincii istorice, aflate azi în componenţa
altor state limitrofe. Şi alte împrejurări şi căutări conjuncturale au imprimat statalităţii linia sinoasă
care poate deruta pe un comparatist. În 1958 – de pildă – Egiptul, Siria şi Yemenul s-au asociat într-un
stat efemer, purtând numele de Republica Populară Arabă, pentru ca numai peste trei ani ultimile două
să-şi reia identitatea statală.
Sunt zone ale planetei unde procesul constituirii naţiunilor nu s-a încheiat, structurile tribale sau
mozaicul etnic nefiind capabile să dea un contur ferm, după criterii istorice, noilor state. În aceste
împrejurări, numeroase ţări africane, cum sunt Egiptul, Libia, Sudanul, Mali, Nigeria, Ciad, înfăţişează
frontiere convenţionale, trasate cu rigla de fostele metropole europene, artizani ai noilor state, –
rezultat al negocierilor dintre ele.
Politologii optimişti par a avea motive să spere că lumea începutului de mileniu tinde spre a
deveni durabilă şi către o structură statală globală stabilă. Ceilalţi – având în vedere numai
evenimentele din Orientul Mijlociu, frământările interetnice şi confesionale de aici – se aşteaptă şi la
alte schimbări, ceea ce ar confirma faptul că statele lumii sunt laolaltă un organism viu, în continuă
schimbare.

Concepte şi termeni de reţinut: Stat. Teoriile teocratice. Teoria patriarhală. Teoria organicistă.
Torira contractualistă. Teoria rasială. Putere politică. Teritoriu. Populaţie. Tipuri de stat. Formă de stat.
Structură de stat. Regimul politic. Funcţiile statului. Trăsăturile statului. Stat de drept. Stat totalitar.
Stat corupt. Statul mondial.

Întrebări de control şi teme de dezbatere


1. Cum se poate defini statul?
2. Teoriile generate de definirea originii şi conţinutului statului.
3. Care sunt componentele statului?
4. Enumeraţi tipurile de stat.
5. Ce este forma de stat?
6. Ce este structura de stat?
7. Care sunt trăsăturile statului modern?
8. Enumeraţi funcţiile statului.
9. Definiţi statul de drept.
10. Concepţia liberală despre stat.
11. Concepţia conservatoare despre stat.
12. Concepţiile de stânga despre stat.

69
Teste de evaluare/autoevaluare

 Alegeţi varianta corectă:

1. Elementele definitorii ale statului sunt:

a. Teritoriul, populaţia şi puterea politică.


b. Parlamentul, guvernul şi instanţele judecătoreşti.
c. Constrângerea, autoritatea şi legitimitatea.

2. Monarhia, ca formă de guvernământ, a cunoscut următoarele forme de guvernământ:

a. Monarhia absolută, monarhia dualistă şi monarhia constituţională.


b. Monarhia parlamentară, absolută şi dualistă.
c. Monarhia juridică, absolută şi monarhia dictatorială.

3. Ca formă de guvernământ, republica a cunoscut următoarele forme:

a. Republica prezidenţială, semiprezidenţială şi parlamentară.


b. Republica parlamentară şi republica prezidenţială.
c. Republica cu executiv dual şi republica prezidenţială.

4. Structura de stat are în vedere raportul dintre organele centrale şi locale ale statului. Din
această perspectivă există:

a. State unitare, state federative, state confederative.


b. State democratice, state nedemocratice şi monarhii.
c. Monarhii şi republici.

Bibliografie:

Maria Popescu, Sisteme politice şi constituţionale comparate, Editura Economică, Bucureşti,


2013.
Ion Bitoleanu, Popescu Maria, Avram Cezar, Loredana Bica, Bazele ştiinţei politice, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009.
Mitran Ion, Politologie, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002.
Florin Tănăsescu, Doctrine şi instituţii politice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,
2004.
Ion Bitoleanu, Sisteme politice comparate, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007.
Gheorghe Uglean, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Fundaţiei România de
Mâine, 2007.
Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Editura CH Beck 2006.
70