Cursul II.

Izvoarele dreptului penal. Specificul normei juridice.

1. Noţiune

În doctrină, noţiunea de izvor de drept are mai multe accepţiuni:

– izvor natural sau sursa socială a dreptului. Este reprezentat de nevoile, cerinţele şi
aspiraţiile vieţii sociale;
– izvor constitutiv sau sursa politică a dreptului. Reprezintă voinţa puterii publice, în
lipsa căreia orice regulă de conduită nu poate dobândi caracterul unei reguli de drept;
– izvor formal sau sursa juridică a dreptului. Este actul în care se exprimă voinţa puterii
publice, respectiv actul prin care se adoptă regulile de drept;
– izvor istoric al dreptului. Este reprezentat de regulile juridice anterioare de la care s-a
inspirat norma actuală de drept. Acestea nu sunt, în realitate, izvoare propriu-zise, ci un
material informativ (precedente istorice).
În ştiinţa dreptului penal, noţiunea de izvor al dreptului este folosită în sensul de izvor
formal, adică de sursă juridică a dreptului.

2. Clasificare
Izvoarele dreptului penal se clasifică în: izvoare imediate şi izvoare mediate.
1. Izvoarele imediate sunt actele legislative în care este exprimată voinţa puterii publice.
Aceste acte legislative sau legi pot fi:
– perfecte sau propriu-zise (legi proprii);
– imperfecte, care sunt denumite, în mod impropriu, legi.
Legile proprii (perfecte sau propriu-zise) sunt acelea care au fost denumite de puterea
legislativă, în mod formal, legi. Ele conţin, din punct de vedere material, norme reale de
conduită, iar din punct de vedere funcţional, au aptitudinea de a asigura realizarea directă sau
indirectă a ordinii publice. Exemple: Codul rutier; Codul silvic; Codul penal etc.
Legile improprii sunt acelea care nu îndeplinesc cerinţele unei legi proprii, fie sub
aspect formal, fie sub aspect material sau funcţional. Legi improprii sunt, de exemplu,
decretele, decretele legi, ordonanţele de urgenţă etc.
 2. Izvoarele mediate sunt acele surse din care dreptul penal îşi extrage, în mod indirect,
anumite reguli sau norme de drept.
Sunt considerate izvoare mediate sau subsidiare ale dreptului penal consuetudinea
(obiceiurile), tratatele şi convenţiile internaţionale.
Izvoarele formale ale dreptului penal
Izvorul formal sau sursa juridică a dreptului reprezintă însuşi actul legislativ care
conţine normele de drept penal, aşa cum arătam mai sus.
Aşa se explică faptul că, în doctrină şi în jurisprudenţă, noţiunea de izvor de drept
desemnează actele normative care stabilesc faptele ce constituie infracţiuni, condiţiile
răspunderii penale şi sancţiunile de drept penal, adică legile penale.
În ceea ce urmează, vom prezenta izvoarele formale ale dreptului penal în accepţiunea
de legi penale sau legi care conţin dispoziţii penale.
Constituţia României
Este cel dintâi şi cel mai important izvor pentru toate ramurile dreptului şi, implicit,
pentru dreptul penal.
În Constituţia României, sunt prevăzute norme cu valoare de principiu pentru dreptul penal.
Astfel, în art.1 din Constituţie, sunt arătate, printre valorile sociale fundamentale, anumite
atribute ale statului român (stat naţional, suveran, independent, unitar şi indivizibil), care apoi
sunt preluate în art.1 din Codul penal actual, care defineşte scopul legii penale, prevăzându-se
că legea penală apără împotriva infracţiunilor, în primul rând România, ca stat, suveranitatea,
independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului.
Alte texte din legea fundamentală care se referă la reglementări de drept penal:
– art.15 alin.1 din Constituţie, care prevede principiul neretroactivităţii legii, şi art.15
alin.2, care se referă la retroactivitatea legii penale mai favorabile;
– art.16 din Constituţie, care consacră egalitatea în faţa legii penale;
– art.19 din Constituţie, care prevede că cetăţeanul român nu poate fi extrădat şi că
cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai pe bază de convenţii internaţionale sau în
condiţii de reciprocitate, iar expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de justiţie;
– art.23 din Constituţie, care garantează libertatea individuală;
– art.49 din Constituţie, care prevede situaţiile în care se poate restrânge exerciţiul unor
drepturi sau al unor libertăţi;
 – art.72 lit.f, care prevede că reglementarea infracţiunilor, a pedepselor şi executarea
acestora, acordarea amnistiei şi graţierii colective se fac numai prin lege organică.
Codul penal şi legile penale-principalul izvor de drept penal
Legea penală poate fi definită în două moduri: în sens larg şi în sens restrâns.
În sens larg, prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în
legi sau decrete. Trebuie făcută observaţia că „decretele” la care se referă art.141 Cod penal
nu mai emană de la puterea legislativă, ci de la preşedintele României, potrivit art. 99 din
Constituţie. Din acest motiv, ele nu mai pot avea statut de lege penală. Decretele care conţin
dispoziţii penale, emise înainte de adoptarea Constituţiei, rămân în vigoare în măsura în care
nu contravin acesteia.
În sens restrâns, prin lege penală se înţelege actul normativ emis de Parlament, în
condiţiile art.72 lit.f din Constituţie, adică prin lege organică. Aceasta este accepţiunea
recunoscută şi acceptată, pentru că numai printr-o asemenea lege se pot incrimina faptele ce
constituie infracţiuni, se pot prevedea pedepsele şi regimul executării acestora.
Trebuie făcută sublinierea că noţiunea de lege penală este mai restrânsă decât cea de
normă penală, deoarece normele penale sunt uneori cuprinse şi în legi extrapenale.

Clasificarea legilor penale

În doctrină, legile se clasifică după următoarele criterii:

A. După sfera de incidenţă sau domeniul de aplicare

În raport de acest criteriu, există următoarea împărţire: lege penală generală; lege penală
specială; lege nepenală cu dispoziţii penale; lege penală complinitoare.
a) Legea penală generală. Este acea lege care reglementează regulile cele mai generale
privind instituţiile fundamentale ale dreptului penal: infracţiunea, răspunderea penală şi
sancţiunile de drept penal.
Legea penală generală, în dreptul nostru penal, este Codul penal. El cuprinde o parte
generală şi o parte specială.
În partea generală, sunt cuprinse normele penale cu caracter general, împărţite în
capitole şi secţiuni, referitor la aplicarea legii penale în spaţiu şi timp; la infracţiune şi la
instituţiile legate de aceasta (tentativa, participaţia, unitatea şi pluralitatea de infracţiuni,
pedepsele şi celelalte sancţiuni de drept penal, răspunderea penală a minorilor, cauzele care
înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării etc.).
În partea specială, divizată şi ea în mai multe titluri, sunt cuprinse norme speciale,
sistematizate după criteriul ştiinţific al valorilor sociale, vătămate sau puse în pericol, prin
infracţiunile incriminate. A fost alcătuită pe baza acestui criteriu, denumit al obiectului juridic
generic, o împărţire pe grupe a infracţiunilor, şi anume: infracţiuni contra siguranţei statului;
infracţiuni contra persoanei; infracţiuni contra patrimoniului; infracţiuni contra autorităţii;
infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate
de lege; infracţiuni de fals; infracţiuni la regimul stabilit pentru anumite activităţi economice;
infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială; infracţiuni contra
capacităţii de apărare a României; infracţiuni contra păcii şi omenirii.
b) Legea penală specială. Este acea lege în care se prevăd numai dispoziţii penale
speciale, care fie completează Codul penal, fie modifică Codul penal (de exemplu, o lege
care incriminează fapte penale noi care până atunci nu au fost prevăzute ca infracţiuni sau o
lege care modifică pedepsele pentru anumite infracţiuni).
Au existat şi legi penale speciale care au avut ca obiect reglementarea răspunderii
penale a unei anumite categorii de persoane.1
Trebuie făcută menţiunea că, ori de câte ori intervine o lege penală specială, care
modifică o reglementare penală din legea penală generală, suntem în prezenţa unui concurs
între legea penală specială şi legea penală generală. Acest concurs se rezolvă în sensul că, în
asemenea cazuri, întotdeauna are prioritate de aplicare legea penală specială, potrivit
principiului specialia derogant generalium.
c) Legi nepenale cu dispoziţii penale. Aceste legi poartă şi denumirea de legi speciale
cu dispoziţii penale. Ele au ca obiect reglementarea unui anumit domeniu de activitate şi în
cuprinsul unei asemenea legi, într-un capitol sau într-o secţiune, sunt prevăzute norme penale
care prevăd infracţiunile ce se pot săvârşi în acel domeniu de activitate, prin încălcarea unor
obligaţii impuse de legea specială (de exemplu, Codul vamal, Codul fiscal, Codul rutier etc.).
Normele cu caracter penal din aceste legi nu au caracterul unor norme penale generale.
Nu cuprind principii şi nu se referă la instituţii cum ar fi infracţiunea, răspunderea penală ori
1
Codul justiţiei militare, publicat la 20 martie 1937 şi care s-a aplicat până la 31 decembrie 1968,
când a intrat în vigoare actualul Cod penal. Infracţiunile prevăzute în acest Cod al justiţiei militare au fost
incluse în actualul Cod penal, în titlul X „Infracţiuni contra capacităţii de apărare a României”.
sancţiunile de drept penal. Ele sunt exclusiv norme speciale de incriminare a unor fapte care
interesează obiectul acelui domeniu de activitate.

B. După durata de aplicare

În raport de acest criteriu, legile penale se clasifică în legi penale cu durată
nedeterminată şi legi penale temporare.
a) Legea penală cu durată nedeterminată. Legile cu durată nedeterminată, denumite şi
legi permanente, sunt acele legi în cuprinsul cărora nu este stabilită durata aplicării lor.
Caracteristicile acestor legi sunt următoarele:
– în cuprinsul lor este fixat doar momentul intrării lor în vigoare, nu şi cel al încetării
acţiunii lor;
– au stabilitate şi durată îndelungată de activitate;
– adoptarea lor, de regulă, este impusă de anumite condiţii şi considerente social-
economice importante şi, drept urmare, sunt înlăturate prin abrogare sau înlocuite cu alte legi
numai în momentul când se schimbă structural şi fundamental condiţiile care au determinat
adoptarea lor.
Edificator este, sub acest aspect, Codul penal, care reprezintă o lucrare legislativă
stabilă şi de lungă durată2.
b) Legea penală cu durată determinată (legea penală temporară). Sunt acele legi care
au durată de aplicare limitată.
Limitele duratei de aplicare pot rezulta, după cum urmează: în mod expres din lege,
printr-o dispoziţie care stabileşte limita finală de aplicare; din caracterul şi din împrejurările
care au impus apariţia legii şi care, atunci când nu mai subzistă, impun ieşirea din vigoare a
legii.
Legile din prima categorie, a căror durată de aplicare rezultă expres din lege, sunt
denumite legi formal temporare. La expirarea datei stabilite expres, ele ies automat din
vigoare.

2
Codul penal din 1864 a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1865 şi a durat până la intrarea în vigoare a
Codului penal din 1936 (1 ianuarie 1937), iar în cuprinsul acestuia nu s-a fixat durata de aplicare; Codul
penal din 1936 a durat, apoi, până la 1 ianuarie 1969, când a intrat în vigoare actualul Cod penal, care este
în vigoare şi în prezent, fără să se fi prestabilit durata lui de aplicare şi care urmează să fie înlocuit cu noul
Cod penal, a cărui punere în aplicare a fost amânată.
 Legile din cea de a doua categorie sunt denumite legi temporare prin conţinut. Stabilirea
caracterului de lege temporară prezintă importanţă în ceea ce priveşte aplicarea legii penale în
timp, întrucât legea penală temporară reprezintă o excepţie de la principiul activităţii legii
penale. Ea ultraactivează, în sensul că produce efecte şi după data ieşirii din vigoare,
aplicându-se tuturor infracţiunilor care au fost săvârşite în intervalul de timp cât a fost ea în
vigoare, dar care nu au fost urmărite şi judecate în acea perioadă de timp.

C. După caracterul lor

În raport de caracterul lor, legile penale se împart în legi penale ordinare şi legi penale
extraordinare.
Legile penale ordinare, denumite legi obişnuite, sunt adoptate în fluxul normal al
activităţii Parlamentului şi reglementează o problematică normală, în diverse domenii de
activitate (de exemplu, Codul penal, Codul silvic, Codul vamal, Codul rutier etc.).Aceste legi
sunt, în majoritatea cazurilor, cu o durată nedeterminată.
Legile extraordinare, denumite şi excepţionale, sunt cele care se adoptă în situaţii
deosebite, speciale, neobişnuite, care impun incriminări în regim de urgenţă ale unei fapte
periculoase, tocmai ca urmare a acestor condiţii excepţionale ori impun agravări ale
regimului sancţionator al unor fapte deja incriminate prin legile ordinare.
Asemenea legi sunt, de obicei, cu caracter temporar, fiindcă apar şi se aplică într-un
interval de timp determinat de situaţiile excepţionale apărute şi acţionează numai atâta timp
cât persistă aceste situaţii. Referitor la aplicarea lor în timp, ele sunt guvernate de regula
ultraactivităţii legii penale, în sensul că se aplică şi după ieşirea lor din vigoare, cu privire la
faptele săvârşite sub imperiul lor în acele condiţii speciale care au determinat adoptarea lor.

3. Tratatele şi convenţiile internaţionale

Tratatele şi convenţiile internaţionale reprezintă o categorie de izvoare indirecte de

drept penal. Ele sunt denumite şi izvoare mediate, pentru că aceste tratate şi convenţii
internaţionale incumbă o serie de obligaţii la care s-a angajat statul român cu privire la
incriminarea unor fapte periculoase referitor la care există un interes de reprimare interstatal,
uneori chiar al tuturor statelor, iar urmare a angajamentelor prin ratificarea convenţiei sau
tratatului, ele devin lege şi, deci, izvor indirect de drept penal pentru România.
 Sunt denumite izvoare indirecte, întrucât nu se aplică în mod nemijlocit, ci în temeiul
unei legi speciale, prin care aceste convenţii şi tratate sunt introduse în ordinea internă a
statului român. 3
Dintre izvoarele indirecte de acest fel, pot fi exemplificate următoarele:
– Decretul lege nr. 111 din 30 martie 1990, prin care România a aderat la Convenţia
internaţională contra luării de ostatici din 16 decembrie 1979, iar urmare a aderării, prin
Decretul lege nr. 112 din 30 martie 1990, a fost modificat şi completat art.189 Cod penal;
– Legea nr. 19 din 9 octombrie 1990, prin care România a aderat la Convenţia
împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante,
încheiată la New York, la 10 octombrie 1984, iar ca efect al aderării, Legea nr. 20 din 9
octombrie 1990, a fost modificat art.117 din Codul penal, privind măsura de siguranţă a
expulzării şi s-a incriminat tortura prin art.2671 din actualul Cod penal.
O categorie specială de tratate şi convenţii sunt cele de asistenţă juridică internaţională
în materie penală, cum sunt, de exemplu, tratatele sau convenţiile României cu un alt stat, fie
de asistenţă juridică, fie în materia extrădării.
Spre deosebire de prima categorie, care sunt izvoare indirecte, acestea sunt izvoare
directe de drept penal, întrucât ele, după ratificare, se aplică în dreptul intern fără să mai fie
necesar un alt act normativ special de introducere în ordinea internă a acestor dispoziţii şi
tratate.4

4. Structura şi conţinutul legii penale

4.1. Structura legii penale

Studiul structurii legii penale trebuie să se raporteze la două aspecte:
– structura legii penale generale care este Codul penal;
– structura legii penale speciale.

4.1.1. Structura legii penale generale

Codul penal, care reprezintă legea penală generală a României, conţine totalitatea
normelor juridice cu privire la cele trei instituţii fundamentale ale dreptului penal:
3
Ilie Pascu, Drept penal, Partea generală, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 2001, p.34.

4
George Antoniu, Legislaţia comunitară şi legea penală, în „Revista de drept penal” nr.2/2000, p. 9-16.
infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal (în prima parte, denumită Partea
generală) şi normele incriminatoare şi sancţionatoare din Partea specială, aşezate pe capitole
după criteriul ştiinţific al obiectului juridic generic (al unui anumit grup de valori sociale
ocrotite prin incriminările fiecărui capitol).
Aşadar, studiul structurii legii penale generale trebuie realizat cu privire la cele două părţi
ale Codului penal, şi anume: a) partea generală; b) partea specială.
a) Partea generală a Codului penal este grupată în mod sistematic, pe cele trei instituţii
fundamentale: infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal.

Această grupare au fost realizată pe titluri, după cum urmează:

 Legea penală şi limitele ei de aplicare (titlul I, care cuprinde art. 1-16 şi se referă la
norme ce reglementează scopul legii penale, legalitatea incriminării şi aplicarea legii penale
în spaţiu şi timp);
 Infracţiunea (titlul II, care cuprinde art. 16-51 şi se referă la dispoziţiile generale cu
privire la trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, tentativa, participaţie, pluralitatea de infracţiuni
şi cauzele care înlătură caracterul penal al faptei);
 Pedepsele (titlul III, care cuprinde art. 52-89 şi se referă la dispoziţii generale cu
privire la pedeapsă şi scopul ei, categoriile şi limitele generale ale pedepselor,
individualizarea acestora);
 Înlocuirea răspunderii penale (titlul IV, care cuprinde art. 90-98);
 Minoritatea (titlul V, care cuprinde art. 99-110 şi se referă la particularităţile
răspunderii penale ale minorilor infractori şi la sistemul sancţionator diferenţiat al acestora
faţă de infractorii majori, constând în prioritatea măsurilor educative, ca sancţiuni specifice
de drept penal);
 Măsurile de siguranţă (titlul VI, care cuprinde art. 111-1181);
 Cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării (titlul VII,
care cuprinde art. 119-139);
 Înţelesul unor termeni sau expresii în legea penală (titlul VIII, care cuprinde art. 140-
154 şi care reprezintă un titlu final explicativ al unor noţiuni, termeni şi expresii folosite în
conţinutul Codului penal).
 b) Partea specială a Codului penal actual este structurată pe grupuri de infracţiuni,
aşezate pe titluri, în raport de criteriul obiectului juridic generic, după cum urmează:
 infracţiuni contra siguranţei statului (titlul I, de la art. 155 la art. 173);
 infracţiuni contra persoanei (titlul II, de la art. 174 la art. 207);
 infracţiuni contra patrimoniului (titlul III, de la art. 208 la art. 222);
 infracţiuni contra autorităţii (titlul V, de la art. 236 la art. 244);
 infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi
reglementate de lege (titlul VI, de la art. 246 la art. 281);
 infracţiuni de fals (titlul VII, de la art. 282 la art. 294);
 infracţiuni la regimul stabilit pentru anumite activităţi economice (titlul VIII, de la art.
295 la art. 3022);
 infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială (titlul IX, de la
art. 303 la art. 330);
 infracţiuni contra capacităţii de apărare a României (titlul X, de la art.
331 la art. 335);
 infracţiuni contra păcii şi omenirii (titlul XI, de la art. 336 la art. 363).

4.1.2. Structura legii penale speciale

Legile penale speciale au o structură care diferă în raport de caracterul fiecărei legi în
parte. Majoritatea sunt legi care incriminează noi fapte şi prevăd pedepse sau alte sancţiuni
corespunzătoare. În acest caz, structura lor este asemănătoare cu cea din partea specială a
Codului penal (de exemplu, Codul silvic, Codul vamal, Codul fiscal, Codul rutier etc.).
Există însă şi legi speciale care introduc noi forme de tentativă, care prevăd noi pedepse
sau care modifică termenele de prescripţie. Asemenea legi vor conţine, aşadar, norme penale
care ţin de instituţiile fundamentale ale Părţii generale a dreptului penal.

Normele juridice şi specificul lor.

I. Caracterizări:
Se ştie că, din momentul apariţiei în societate a unei autorităţii publice
conducătoare, aceasta a încercat continuu să se consolideze şi să-şi mărească sfera
de influenţare a grupului social. Vintilă Dongoroz arata că puterea publică nu
putea să realizeze acest ţel decât impunând reguli de conduită membrilor
colectivităţii şi asumându-şi rolul de arbitru în caz de conflict. La început privind
raporturile acestora cu puterea publică apoi raporturile lor cu colectivitatea, iar mai
târziu chiar privind relaţiile dintre aceştia. Acestor reguli de conduită li s-a dat
numele de reguli de drept sau norme juridice5.
Ceea ce deosebeşte în special normele juridice de celelalte reguli de
conduită (morală cutumiare) este forma lor explicită şi gradul lor de eficienţă.
Într-adevăr, normele juridice sunt proclamate şi impuse de puterea publică,
de aceia ele sunt explicite, obligatorii şi irefragabile. Aceste norme sunt în mod
precis aduse la cunoştinţă membrilor grupului social, iar aceştia trebue să li se
supună şi nu au dreptul să le respingă.
Sub raportul mecanismului funcţional realizarea normelor juridice este
asigurată prin tripla intervenţie a puterii publice; ca putere legiuitoa re pentru
edictarea normelor juridice; ca putere judecătorească pentru aplicarea concretă a
acestor norme şi ca putere executivă pentru a veghea la respec tarea acestor
norme şi la executarea sancţiunilor lor.
Putem spune că „Dreptul”, adică normale juridice constituesc cea mai
explicită, mai certă şi mai eficace categorie de reguli de conduite.
Din perspectiva teoriei generale a dreptului orice normă juridică cuprinde în
structura sa elementele: ipoteza (legiuitorul descrie în cuprinsul acesteia în mod
necesar o anumită conduită care este cerută destinatarilor în anumite circumstanţe
date şi în anumite împrejurări); preceptul sau dispoziţia (ordinul ca destinatarul
să aibă comportarea impusă sau interzisă de lege. Ca atare, preceptul poate consta
în comanda de a nu face (normă prohibitivă), de a face ceva (normă onerativă), sau
de a face numai în anumite condiţiuni (normă restrictiv-permisivă); şi sancţiunea
(încălcarea dispoziţiei atrăgând o anumită formă de reacţie).

5
Vintilă Dongoroz, Tratat 1939, p. 7-8.
 Sancţiunea nomelor juridice este asigurată (certă), întrucât, pentru aplicarea
ei, intervine puterea publică. Aşadar, sub raportul conţinutului lor, normele
juridice au un precept (praeceptum juris) categoric şi obligator şi o sancţiune
(sanctio juris) de terminată în substanţa ei şi certă în realizarea sa. Sancţiunea,
la rândul ei, poate consta fie în simpla reintegrare a situaţiunii anterioare faptului
prin care s-a nesocotit preceptul (reparaţiune), fie în ispăşirea unei suferinţe
(retribuţiune), fie, în fine, într-o măsură de siguranţă, adică o îngrădire
chezăşuitoare (prevenţiune).
În literatura juridică penală nu există o unitate de vederi cu privire la
structura normei juridice de incriminare.
De pildă, în concepţia autorului Traian Pop, norma penală de incriminare ar
cuprinde două componente: actul constitutiv reprezintă aşa numita normă de
acţiune, (norma agendi) care obligă pe destinatari să facă ceva sau să se abţină de
la anumită conduită, sens în care norma poate fi imperativă sau prohibitivă, adică
preceptum legis) şi sancţiunea penală disciplinează modul în care se reacţionează
în cazul încălcării normei de conduită.
În acelaş sens, şi-au exprimat şi autorii Ioan Tanoviceanu şi Vintilă
Dongoroz care au arătat că norma penală are două elemente: preceptul şi
sancţiunea, fără de care nu se poate concepe nici o normă indiferent de natura
acesteia, morală, religioasă, cutumiară etc.
În literatura penala română, care au abordat în mod direct problema
structurii normei de incriminare, s-au emis, de asemenea, păreri diferite cu privire
la conţinutul dihotomic sau trihotomic al structurii normei penale de incriminare.
Unii autori au considerat ca în structura normei penale de incriminare, ca de
altfel şi în structura celorlalte norme juridice distingem trei părţi componente
(structură trihotomică): ipoteza, în care se determină împrejurările şi condiţiile
cerute pentru aplicarea normei; dispoziţia, prin care se indică acea conduită
obligatorie impusă subiectului şi sancţiunea, care asigură aducerea la îndeplinire a
dispoziţiei cuprinsă în normă. în această viziune dispoziţia, adică acea conduită pe
care trebuie să o urmeze destinatarii normei, nu este prevăzută explicit ci, se
subînţelege din cuprinsul ipotezei.6
Potrivit unei alte opinii,7 deşi structura normei este trihotomică, ipoteza nu
este necesar să fíe relevată deoarece în toate situaţiile (ipotezele) preceptul normei
trebuie respectat. În, cadrul dispoziţiei norma arată regula de conduită pe care
trebuie să o respecte părţile participante la raportul juridic penal de conflict. Altfel
zis, dispoziţia din norma de incriminare prescrie dreptul statului faţă de
infractor şi obligaţa infractorului faţă de stat. Sancţiunea, al treilea element
ar consta în consecinţa pe care o atrage nerespectarea dispoziţiei din norma penală;
sancţiune care s-ar aplica în situaţia în care dreptul şi obligaţia statului de a aplica
pedeapsa şi obligaţia infractorului de a suporta şi executa pedeapsa nu ar fi
respectate. Într-o asemenea viziune sancţiunea pentru nerespectarea dispoziţiei
penale s-ar adresa judecătorului care nu a aplicat legea penală8 şi prin urmare
ea nu se confundă cu pedeapsa care se aplică infractorului pentru
infracţiunea săvârşita.9
Alţi autori consideră că norma penală de incriminare are o structură
dihotomică datorită specificului său, cuprinzând doar dispoziţia şi sancţiunea.
Dispoziţia constă în interzicerea unei anumite acţiuni sau inacţiuni, iar sancţiunea
constă în pedeapsa care urmează să se aplice în cazul nerespectării dispoziţiei,
aceste două elemente fiind necesare şi suficiente în structura normei penale de

6
Ludovic Biro „Contribuţii la studiul structurii normei penale de incriminare” R.R.D. nr. 9/1968, p. 147;
Ioan Ceterchi. op, cit., p. 57; Matei Basarab, op. cit., vol. I, p. 27
7
. Ion Oancea. „Unele consideraţii cu privire la raportul juridic penal” în „Studii şi
cercetări juridice” nr. 2/1958, p. 184-188; Ion Oancea. „Tratat de drept penal. Partea
generala”, Ed. ALL. Bucureşti, 1994, p. 46-48; o opinie asemănătoare a fost exprimata şi de câtre
profesorul ALEXANDRU BOROI în „Drept penal.Partea generală”, ALL BECK, 1999, p. 39

8
. Ibidem, Ion Oancea, „Tratat de drept penal. Partea generală”, op. cit., p. 46
9
. Ibidem
incriminare: dispoziţia pentru a disciplina conduita membrilor societăţii şi
sancţiunea pentru a disciplina reacţia faţă, de încălcarea dispoziţiei.
Spre deosebire de normele juridice nepenale, la care preceptul este explicit
formulat şi numai pe cale de deducţie se poate stabili ilicitul corespunzător
acestuia, la normele penale de incriminare ilicitul este formulat explicit şi numai
pe cale de deducţie se poate stabili care este preceptul normei. 10 Ca atare,
descrierea faptei şi a condiţiilor în care aceasta este considerată infracţiune nu
reprezintă o ipoteză în care intervine obligata de a respecta regula de conduită, ci
este însăşi descrierea ilicitului din care se deduce preceptul Dispoziţia normei de
drept penal, adică preceptul sau regula de conduită pretinsă destinatarilor legii
penale nici nu ar putea fi exprimată altfel decât prin prevederea acţiunii sau
inacţiunii interzise în legătură cu o anumită valoare socială. Descrierea faptei
interzise nu reprezintă ipoteza după care ar interveni dispoziţia legii, ci însăşi
dispoziţia exprimată într-un mod specific.
În fine, o poziţie interesantă susţine şi profesorul Ludovic Biro. În
concepţia sa, norma penală cuprinde numai două componente şi anume: o
dispoziţie (precept) care se adresează destinatarilor normei şi o sancţiune care se
adresează, de asemenea, destinatarilor normei. Pe de altă parte, există o dispoziţie
şi o ipoteză, când norma se adresează organelor de justiţie. 11 Prin urmare, norma
penală de incriminare nu are ipoteză dacă socotim că ea se adresează cetăţenilor,
iar dacă o normă se adresează organelor de justiţie, nu are sancţiune. Acelaşi autor
consideră că, atunci când norma penală de incriminare este examinată ţinând
seama de dubla sa destinaţie, în cuprinsul ei se pot distinge trei părţi componente 12:

10
„Tratat”, Ed. Academiei, Bucureşti, 1939. p. 15-16; C.Bulai, „Manual de drept
. V. Dongoroz.
penal. Parte generală”,Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 78, Unele probleme teoretice privind
cunoaşterea legii penale ca mijloc de prevenire a infracţiunilor. Studii şi cercetări juridice
nr. 3/1978, p. 229; Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, „Drept penal. Partea generală, Casa
de Editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 2002, p. 45
11
L.Biro, op. cit.p.153
ipoteza, care descrie trăsăturile constitutive ale unei infracţiuni determinate şi se
adresează atât cetăţenilor cât şi organelor de justiţie - sub forma unei ipoteze
propriu - zise; dispoziţia, care prescrie conduita cetăţenilor sau a organelor de
justiţie şi este cuprinsă implicit - fie în ipoteză (dacă dispoziţia priveşte pe
cetăţeni), fie în sancţiune (dacă dispoziţia priveşte organele de justiţie);
sancţiunea, care reprezintă o ameninţare cu aplicarea unei pedepse pentru cetăţeni
şi cuprinde, implicit, o dispoziţie dată organelor de justiţie, de a aplica o sancţiune
persoanei care încalcă regula de conduită.
În realitate norma penală este trihotomică, privită dintr-o perspectivă
logico-juridică deoarece dispoziţia (preceptul) fiind răspunsul la o ipoteză, aceasta
din urmă în mod logic nu poate lipsi din structura normei penale (preceptul afirmă
„să nu ucizi” dar nu adaugă „când nu trebuie să ucizi”, „în ce ipoteze trebuie să nu
ucizi?” sau altfel zis, în ce situaţii ar trebui să te afli ca să găseşti în precept
răspunsul cu privire la conduita pe care trebuie să o adopţi?). Norma penală poate
face însă abstracţie de ipoteză deoarece destinatarilor normei li se cere să nu ucidă
în nici o situaţie (de pildă, nici dacă vecinul l-ar provoca prin insulte sau loviri nici
când s-ar afla într-o situaţie tensionată în raport cu o persoană, cu o rudă, şi nici în
vreo altă ipoteză).
Prin urmare, ipoteza, ca element din structura normei care arată în ce
condiţii devine operaţional preceptul, există ca o cerinţă logică a oricărei norme
inclusiv a normei penale.
Norma penală este în acelaşi timp dihotomică în măsura în care poate face
abstracţie de ipoteză din perspectiva tehnicii de redactare a normei. Aşa cum am
arătat, norma penală are la bază ideea că în orice ipoteză, în orice condiţii operează
interdicţia din normă sau obligaţia prescrisă de normă.

5. - Licitul si ilicitul în genere.

12
Ibidem
 Regulile de conduită, prescriind ceea ce trebue să facem şi ceea ce trebue
să ne abţinem de a face, implicit, impun o limită libertăţii de acţiune şi reacţiune.
Tot ceea ce este conform cu regulile de conduită, constitue sfera
permisului, licitului (adică ceea ce este îngăduit).
Dimpotrivă, tot ceea ce este contrariu unei reguli de conduită constituie
sfera nepermisulul, ceea ce este neîngăduit).
Regula de conduită prin conţinutul ei (substanţa sa normativă) nu
determină, decât în mod ideo logic (în abstract), ceea ce este ilicit. În
regula de conduită nu găsim decât noţiunea (conceputul ilicitului), adică
ilicitul abstract (obiectivitatea formală a faptului).
Când însă regula de conduită a fost în mod efectiv călcată (nesocotită)
de cineva faptul (activitatea), prin care s-a înfrânt regula de
conduită, conduită, constituie ilicitul concret (obiectivitatea reală a
faptului).
Ilicitul concret, pentru a fi privit ca atare trebuie să
corespundă noţiunii ilicitului abstract, să se încadreze în
această noţiune, cu alte cuvinte, să constituie în realitatea
faptelor exact aceiaşi situaţiune, pe care regula de conduită o
definte.
Ilicitul juridic concret există, aşa dar, din momentul în care preceptul
unei norme juridice a fost nesocotit (încălcat, violat, transgresat), în mod
efectiv, prin activitatea sau atitudinea vreunui membru al
colectivităţii.
B. Deosebiri: Dreptul având de obiect disciplinarea vieţii de
relaţiune şi realizarea ordinei sociala în vederea conservării şi propăşirii
grupului social (Societăţii), el nu şi-ar atinge scopul dacă pa de o parte
preceptele regulelor de drept nu ar viza (prevedea) toate acţiunile
neconvenabile, care constituesc o sursă de desordine şi dacă, pe de altă parte
sancţiunea regulilor de drept nu ar conduce, în caz de violarea legii, la o
reacţiune eficace, adică aptă să restabilească ordinea.
De aci o îndoită consecinţă:
Mai întâi, nevoia de a deosebi (diferenţia) faptele neconvenabile
după natura şi gravitatea dezordinei pe care o pricinuiesc. Sunt unele fapte
neconvenabile, care produc o dezordine cu o mică rezonanţă: socială, cu
un mic ecou în mediul social, cu afecte localizate în sfera raporturile
particulare dintre indivizi. Sunt alte fapte neconvenabile, care produc din
contră o dosordine cu puternică rezonanţă socială cu efecte ce se răsfrâng asupra
întregului grup social sau a unei importante fracţiuni a acestuia.
În al doilea rând, ca un corolar al diferenţierii faptelor neconvenabile, se
impune nevoia de a diferenţia şi modul de reacţiune în contra lor adică
necesitatea de a recurge la sancţiuni deosebite.
Sancţiunile juridice pot fi de trei categorii:
Sancţiunile reparatorii (restitutive), care atrag o restabilire a situaţiunii
anterioara faptului ilicit, fie prin restituirea unul lucru, fie prin anulare a unui
act, fie prin despăgubirea unei vătămări; sancţiunile represive (retributive ),
care atrag pentru cel ce a încălcat regula de drept, o suferinţă, o ispăşire, ce
se poate resfrînge asupra persoanei, avutului sau drepturilor acestuia şi
sancţiuni preventive (chezăşuitoare), care atrag impunerea unor îngrădiri,
unor măsuri de natură să preîntâmpine repetarea ilicitului.
Sancţiunile represive fiind mai grave, mai severe, sunt destinate
acţiunilor naconvenabile, care produc o dezordine cu puternică rezonanţă
socială.
Sancţiunilor represive li s-a dat numele de pedepse; sancţiunile
preventive au fost numite măsuri de siguranţă; iar la un loc se numesc
sancţiuni de drept penal. în punere cu sancţiunile reparatorii, cărora li se mai
spune şi sancţiuni de drept civil sau sancţiuni extra-penale.

Ilicitul penal şi specificului său.

A. Ilicitul născut din călcarea (violarea) unei reguli de drept care
conţine ca sancţiune o pedeapsă, i s-a dat nunele de ilicit penal în o-punere cu
ilicitul născut din călcarea unei reguli de drept care prevede numai o sancţiune
reparatorie şi căruia, i se spune: ilicit civil sau extra-penal.
Toate normele juridice, care au ca sancţiune o pedeapsă aparţin dreptului
penal, şi se numesc norme sau reguli de drept penal.
Aşa dar: Dreptul penal este alcătuit din , toata acele reguli de drept care
prevăd sau privesc fante ilicite sancţionate cu pedeapsă.
Acesta este conţinutul primar al dreptului penal, fiindcă vom arăta, mai
târziu, că acestui conţinut de bază i se mai adaugă şi un conţinut secundar
(derivat).
Normele de drept penal statornicesc deci ilicitul penal abstract. Ilicitul
penal concret se înfăpueşte prin căldarea efectivă a unei reguli de drept penal.
Dreptul penal cuprinzând sancţiunile cele mai severe, el se înfăţişeeză ca
fiind cea mai energică formă de reglementare juridică a ordinei sociale.
B. Când puterea publică statorniceşte o re gulă de drept, ea poate să
asigure respectul acelei reguli, fie printr-o sancţiune extra-penală (reparatorie), fie
printr-o sancţiune penală (represivă). Se pune întrebarea însă, pe baza cărui criteriu
se face această alegere a sancţiunii?
Cu alta cuvinte, există vreo deosebire substanţială, calitativă (intrinsecă)
care să indice ce anume fapte trebuesc să fie sancţionate cu pedeapsă şi ce fapte
trebuesc, din contră, să fie supuse numai sancţiunilor reparatorii?
Două păreri diametral opuse există, îu şţiinţa dreptului penal:
 I.- Teoria deosebirii cantitative: După care între ilicitul penal şi între
ilicul extra-penal, nu există deosebiri substanţiale, calitative, ci numai o deosebire
cantitativă (de gravitate). Faptele penale sunt considerate ca atare, fiindcă sunt mai
dăunătoa sau mai periculoase decât cele extra-penale.
În susţinerea acestei păreri se invoacă, argumentul că ideia de ilicit este
indivizibilă, fiind că un fapt sau este licit sau este ilicit, o situaţiune intermediară
(genus tertium) nu există. Cantitativ, nu se poate concepe deci, decât împărţirea
faptelor în licite şi ilicite.
În al doilea rând, se invoacă ca argument împrejurarea că foarte multe
fapte, care au fost socotite, cândva, ca aparţinând ilicitului penal, astăzi sunt
aşezate în cadrul ilicitului extra-panal şi viceversa; ba ceva mai mult, chiar în
aceiaşi epocă, dreptul dintr-o ţară priveşte un fapt ca ilicit penal, iar dreptul dintr-o
altă ţară consideră a celaş fapt ca un ilicit extra-penal.
II. Teoria deosebirii calitative: În care se susţine că, există o deosebire
calitativă (substanţială, intrinsecă) între ilicitul penal şi ilicitul extra-penal.
În susţinerea acestei teze se arată că nu trebue să confundam caracterul
faptelor ilicite cu substanţa lor; dacă ideia de ilicit apare indivizibilă în opunere cu
licitul, faptele care crează ilicitul pot însă să se deosebească calitativ. De ex: X nu
plăteşte o datorie, iar Y ucide un om; desigur fie care a săvârşit o acţiune ilicită,
dar cum s-ar putea spună că aceste două acţiuni sunt intrinsec asemănătoare?!
Deosebirile dintre dreptul de altă dată şi dreptul de astăzi, ca şi deosebirile
dintre dreptul existent în diferite ţări, pot proveni fie din imperfecţiunea legiuirilor
(nu totdeauna dreptul a fost elaborat pe bază de criterii corect ştiinţifice), fie din
cauza condiţiunilor sociale care au prezidat la elaborarea dreptului (deosebiri de
nivel moral, de trebuinţe şi aspiraţiuni sociale, etc), încât nu pe baza unor atari
variaţiuni se poate discuta deosebirea intrinsecă dintre ilicitul penal şi ilicitul
extra-penal.
Autorii, care admit deosebirea calitativă, nu sunt încă de acord asupra
elementului, care marchează această deosebi:
 Unii autori cred că această deosebire trebua căutată în atitudinea sufletească
a celor care săvârşesc faptele ilicite (criterii subiective). Alţii, dimpotrivă, sunt de
părere că deosebirea trebuie să fie căutată în însăşi natura intrinsecă a faptului
material (criterii obiective).
Noi credem că elementele susceptibile (apte) de a caracteriza ilicitul penal
sunt: substanţa neconvenabilă a faptelor şi rezonanţa lor socială.
Substanţa neconvenabilă a faptelor ilicite penale se deosebeşte de aceia a
faptelor ilicita extra-penale prin aceea că cele penale se săvârşesc cu violenţă,
fraudă sau indisciplină socială.
Acest element de caracterizare este general; orice fapt penal implică fie
violenţa (de ex: omor, lovire, viol, tâlhărie, etc), fie frauda (de ex: fals, furt,
excrocherie, sperjur, etc.), fie indisciplina socială (de ex.: refuz de servicii
legalmente datorate de corupere de minori, abandonul familiei, etc).
Rezonanţa socială a faptelor ilicite penale se deosebeşte de aceea a
faptelor extra-penale, întrucât primele produc, atunci când sunt săvârşite, o stare
de nelinişte şi nesiguranţă în spiritul membrilor grupului. Această rezonanţă
socială, reclamă o reacţiune puternică, care să redea colectivităţii liniştea şi
siguranţa şi de aceea este firesc şi necesar ca sancţionarea lor să treacă dincolo de
simpla reparaţiune şi să urce la represiune.
Aşa dar, ilicitul penal se deosebeşte substancial de ilicitul extra-penal,
această deosebire se poate face pe baza a două elemente de caracterizare şi anume:
pe de o parte, ilicitul penal implică existente unei activităţi de violenţă, fraudă
sau indisciplină socială, iar pe de altă parte, faptele penale au aptitudinea de a
produce nelinişte şi nesiguranţă socială.