IV.

METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE ÎN CRIMINOLOGIE

4.1.Probleme generale ale metodologiei cercetării criminologice

Dacă Criminologia nu s-ar defini decât prin obiect ar fi dificil să o delimităm de dreptul
penal, de aceea criminologii denumiţi „empirişti” propun un proiect bazat pe studierea faptelor,
şi nu pe discursuri deductive1. De aceea, Criminologia trebuie să ajungă prin înteg arsenalul
metodologic de care dispune la faptele antisociale, la criminali, la victime, la rezultatele
politicilor penale.
Pentru o bună înţelegere a problemelor examinate, este nevoie să se cunoască sensul conceptelor
de metodologie, metodă şi tehnică, precum şi raporturile existente între aceste noţiuni.
Metodologia2, rezultat al reflecţiilor filosofice legate de explicaţia cauzală oferită de
determinism şi de rolul pe care îl ocupă cauzalitatea în procesul de cunoaştere, este ştiinţa care se ocupă
cu studiul metodelor ştiinţifice. Etimologic, cuvântul „metodologie” provine din limba greacă:
methodos (cale, mijloc) şi logos (ştiinţă). Metodologia generală se aplică sistemului ştiinţelor. În
accepţiune restrânsă, metodologia vizeză metodologii particulare (specifice unui grup de ramuri,
aplicabile unei discipline particulare).
În accepţiunea pur teoretică, metodologia reprezintă: reflecţia prealabilă asupra metodei
adecvate de cercetare, totalitatea principiilor teoretico-ştiinţifice de la care porneşte cercetătorul
în realizarea unui studiu.
Conceptul „metodă” este de origine greacă: metho (cu, împreună) şi odos (cale). Aşadar,
metoda reprezintă calea care asigură succesul oricărei investigaţii ştiinţifice, un sistem de reguli
necesare în cercetarea realităţii.
Metoda este „acea ordine care se pune în studierea şi învăţarea unei ştiinţe”, un produs ideatic, o
creaţie a minţii ce se diversifică în activitatea de cercetare ştiinţifică într-o pluralitate de metode
particulare.
Tehnica sau procedeul poate fi definit ca felul practic în care se utilizează o metodă sau alta.
Etimologic, termenul „tehnică” provine din limba greacă: tekne (procedeu). Tehnica
reprezintă metoda pusă în practică. Exemplu: daca vom considera ancheta ca metodă,
chestionarul este tehnică, iar lista de întrebări şi aparatele utilizate reprezintă instrumentele.

4.2.Dualism şi sinteză în criminologie

Criminologia împrumută unele metode de cercetare din alte ştiinţe, adaptându-le la obiectul de
cercetare. Totodată, pe măsura afirmării sale ca disciplină autonomă, îşi dezvoltă propriile metode şi
tehnici de cercetare ceea ce îi conferă un anume dualism 3. Acest dualism nu este un inventar de metode
şi tehnici împrumutate, ci are o finalitate integratoare.
4.3.Clasificarea metodelor

In funcţie de gradul de generalitate distingem următoarele categorii de metode:

1
M. Cusson, La criminologie, Hachete Livre, Paris, p.17
2
R.M. Stănoiu, op.cit., p.33
3
Idem, p. 34-35

1
  metode de maximă generalitate (ex. metoda observaţiei, metoda experimentală, metoda
comparației, metoda tipologică);
 metode cu grad mai redus de generalitate (ex. metoda clinică, etc.)

Daca vom clasifica metodele din punct de vedere al criteriul temporal, atunci vom
delimita între:
 metode transversale (relaţii între laturi ale unor fenomene şi procese la un moment
dat ). Ex. metoda observaţiei
 metode longitudinale (evoluţia, tendinţele, pentru o perioadă de timp) Ex. metoda
clinică

Un alt criteriu care generează o clasificare a metodelor este criteriul reactivităţii:

 metode experimentale: experimentul legislativ, experimentul de teren, simularea
 metode cvasiexperimentale
 metode de observaţie

În raport cu numărul cazurilor studiate distingem:

 metode statistice: număr mare de unităţi sociale
 metode cazuistice: o singură unitate socială, studiul de caz, monografia.

Criteriul scopului permite gruparea metodelor în:

 metode de culegere a informaţiei (statistici, anchete de teren)
 metode de prelucrare a informaţiei (cantitative, calitative)
 metode de interpretare a datelor (comparative, metoda tipologică)

4. 4.Aplicaţii ale unor metode în domeniul criminologiei

441. Metode de maximă generalitate

a)Metoda observaţiei

În opinia unor specialişti,4 observaţia este o metodă ştiinţifică de colectare a datelor prin
intermediul simţurilor (văz, auz, miros) pentru a descrie sistematic şi obiectiv anumite interacţiuni,
anumite comportamente individuale sau colective, obiecte sau produse ale activităţii.
Perceperea directă a infractorului este rară (din întâmplare sau cu ajutorul unei camere de filmat
în cazul băncilor, case de schimb valutar, magazine).
Observaţia poate fi de două feluri din punct de vedere al gradului de intentie5:
- empirică - la îndemâna oricui, are caracter spontan, subiectiv, nu oferă o imagine
completă a fenomenului studiat etc. ;

4
Septimiu Chelcea, Metodologia cercetării sociologice.Metode cantitative şi calitative, Ed. Economică,
Bucureşti, 2001, p.399
5
Ibidem, p.38

2
 - ştiinţifică - o contemplare intenţionată a realităţii, presupune existenţa unor abstracţii
ştiinţifice, etc.
Se pot delimita si alte tipuri de observaţie, daca ne raportam la alte criterii, cum ar fi:
- în funcţie de fenomenul studiat deosebim între observaţia directă şi indirectă;
- în funcţie de etapa cercetării distingem globală şi parţială;
- în funcţie de scopurile urmărite delimităm între observaţia sistematizată (cercetări de
diagnostic) şi observaţia nesistematizată (cercetări cu scop explorativ);
- în funcţie de poziţia observatorului faţă de fenomenul studiat deosebim între observaţia
externă şi internă (participantă). La rândul său, participarea poate fi pasivă sau activă, parţială sau totală
în funcţie de gradul de implicare al observatorului.
Ca atare, putem vorbi despre mai multe tipuri de observatori:
- observator anonim şi observator cunoscut;
- observator participant şi participant observator6.

b)Metoda experimentală sau experimentul

Este definită ca o observaţie provocată în condiţii determinate sau alese de experimentator, fiind
supusă unui control riguros. Prin control înţelegem eliminarea sau restrâgerea tuturor potenţialilor
factori perturbatori ce ar interveni în relaţia dintre variabila independentă şi cele dependente şi ar
influenţa natura rezultatelor. Ca atare, controlul asigură una dintre condiţiile definitorii ale
experimentului: repetabilitatea .
Altfel spus, experimentul constă în analiza efectelor unor variabile independente asupra
variabilelor dependente într-o situaţie controlată.7
În derularea sa, experimentul presupune parcurgerea mai multor etape:
- delimitarea problemei a domeniul supus experimentării;
- stabilirea obiectivelor şi formularea ipotezei de cercetare, cea din urmă îmbracând
forma unui raţionament de tipul Dacă........atunci........
Utilizând diferite criterii distingem mai multe tipuri de experiment, astfel :
- după locul de desfăşurare vorbim despre experimentul de laborator şi experimentul de
teren. Primul se referă la situaţia creată de cercetător, în timp ce al doilea se defăşoară în condiţii
familiare subiecţilor (fiecare prezintă avantaje şi dezavantaje);
- după gradul de implicare a cercetătorului în manipularea variabilelor delimităm între
experimentul provocat sau proiectat (cercetătorul este acela care provoacă situaţia experimentală) şi
cel invocat sau ex post facto ( rolul cercetătorului este de a identifica situaţia experimentală generatoare
de consecinţe în chiar viaţa socială);
- după criteriul temporal distingem între experimente succesiv ( în care se compară
rezultatele obţinute de acelaşi grup în momente diferite, respectiv t1 şi t2, de aceea, se mai numeşte
experimentul „înainte”/„după”) şi experimente simultane ( în care se compară rezultatele grupului
experimental cu cele ale grupului de control, denumite şi experimente „după”)8.
În vederea realizării celor două grupuri specifice experimentului se pot utiliza mai multe
procedee, cum ar fi:
6
Un pionier în acest sens este considerat William Foote Whyte, specialist în sociologie urbană, carea
realizat cercetări timp de 4 ani asupra unor bande de stradă care acţionau ăn Boston şi aparţineau comunităţii
italiene.
7
Septimiu Chelcea, Metodologia cercetării sociologice.Metode cantitative şi calitative, Ed. Economică,
Bucureşti, 2001, p.399
8
Idem, p. 149

3
 - controlul de precizie;
- controlul statistic;
- controlul la întâmplare.
Aparent simplă, delimitarea celor două grupuri ridică practic mai multe probleme de ordin
metodologic. Astfel, nu vom avea niciodată certitudinea că lotul de control sau martor va fi alcătuit în
exclusivitate din noninfractori, având în vedere cifra neagră a criminalităţii.
Aplicarea metodei experimentale ridică nu numai probleme metodologice, ci şi o serie de
probleme de ordin deontologic.

c) Metoda tipologică

Această metodă este folosită pentru a descrie un anumit tip de criminal în opoziţie cu tipul
noncriminal, pentru a descrie tipuri particulare de criminali (de ocazie, profesionist, pasional etc.),
precum şi pentru a stabili o tipologie criminologică a actului criminal.
Întrebuinţează noţiunile de tip şi tipologie. Tipul presupune evidenţierea trăsăturilor
esenţiale, determinante pentru o anumită categorie de fapte, făptuitori sau sisteme de justiţie
penală şi, implicit, neglijarea elementelor neesenţiale.
Tipologia, la rândul ei, reprezintă studiul tipurilor în care se pot clasifica obiectele, fenomenele ,
etc. dintr-un anumit domeniu, dar şi studiul trăsăturilor psihice caracteristice ale oamenilor.9
În criminologie, tipologiile se clasifică în: specifice (cea creată de Lombroso privind existenţa
unui tip unic de criminal înnăscut etc.) şi de împrumut (realizate de E. Kretschmer, W. Sheldon etc.).
O altă clasificare are în vedere orientările teoretice din criminologie: tipologii constituţionale,
psihologice, sociologice.

d) Metoda comparativă

Demersul comparativ este o operaţie ce urmăreşte constatarea unor elemente identice sau
diferite pentru cel puţin două fenomene. Regulile comparaţiei sunt:
 Compararea doar a ce este comparabil;
 Raportarea termenilor opuşi comparabili la contextul social, politic şi cultural
din care au rezultat. (Ex: modelul consensual şi modelul conflictual).
 Aprecierea termenului comparat prin raportare la sensul iniţial şi la evoluţia
sensului acestuia în procesul aplicării.
Metoda comparativă este întâlnită în toate fazele cercetării criminologice, de la descrierea şi
explicarea până la prognozarea fenomenului infracţional, la toate nivelurile de interpretare – fenomen,
faptă penală, făptuitor, victimă – atât în cercetarea de natură cantitativă, cât şi în cea de natură
calitativă10.
Criminologia foloseşte, cel mai adesea, la nivelul unei comparaţii, următoarele trei procedee:
procedeul concordanţei, procedeul diferenţelor şi procedeul variaţiilor concomitente.
a. Procedeul concordanţei – presupune compararea a două situaţii asemănătoare
pentru stabilirea cauzelor directe.

9
Dicţionar explicativ al limbii române, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1980, p.618
10
R.M.Stănoiu, op.cit., p. 53

4
 b. Procedeul diferenţei – presupune identificarea unor condiţii în absenţa cărora
fenomenul nu s-ar produce sau ar avea alte efecte.
c. Procedeul variaţiilor concomitenţei – implică modificarea unei variabile ce
conduce la schimbarea unei alte variabile în acelaşi sens.

4.4.2. Metode particulare

e) Metoda clinică

Metoda clinică are ca specific cercetarea cazului individual pentru formularea unui diagnostic şi
prescrierea unei terapeutici. În vederea surprinderii particularităţilor acestei metode se realizează
comparaţii cu studiile de follow-up, studiile descriptive ale unor cariere criminale şi studiile de caz
propriu-zis.
Potrivit lui D. Lagache metoda clinică constă în studiul conduitei umane individuale şi a
condiţiilor sale (ereditate, maturizare, condiţii fiziologice şi patologice, istoria vieţii) într-un
cuvînt, studiul personalităţii unui infractor din perspectivă multidisciplinară.
Principalul instrument prin care se colectează datele infractorului studiat este fişa de anamneză
care cuprinde date personale, şcolare, medicale, familiale, privind anturajul, etc.

f) Metodele de predicţie

Considerate de unii autori ca metode specifice criminologiei, acestea au ca scop:

- formularea unor previziuni privind evoluţia fenomenului criminalităţii pe o anumită
perioadă de timp (de obicei 5 ani);
- evaluarea probabilităţilor de delincvenţă (care se poate realiza prin identificarea
semnelor unei delincvenţe viitoare la o vârstă foarte fragedă sau prin prevederea comportamentului
delincvent al persoanelor care au deja o conduită delincventă, cum ar fi, recidiviştii).
Criminologia foloseşte două tipuri ale metodelor de predicţie: metoda schemei de pronostic
(Şcoala Germană) şi metoda tabelelor de predicţie (SUA).