UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU

FACULTATEA DE DREPT ,, SIMION BĂRNUȚIU ”

STUDII DE MASTER
SPECIALIZAREA DREPT EUROPEAN
DISCIPLINA DREPT CONSTITUȚIONAL
EUROPEAN

SUVERANITATEA NAȚIONALĂ
ȘI CONSTITUȚIONALISMUL
EUROPEAN

Masterand:
SVETLANA PETICĂ

Prof.Coordonator:
Lect.univ.dr. ALEXANDRU
HORAȚIU RUSU

1
CUPRINS:
Capitolul I – Introducere......................................................................................3
I.1 Despre suveranitatea națională - definție, accepțiune....................................3
I.2 Contituționalismul european – concept, noțiune............................................4
Capitolul II – Identitatea constituțională națională în contextul dreptului
european ..............................................................................................................6
II.1 Determinarea conținutului identității constituționale – consacrare normativă
și jurisprudențială.................................................................................................6
II.2 Relația dintre identitatea constituţională națională și principiul supremației
dreptului european................................................................................................8
Capitolul III – Studiu de caz – România și dreptul constituțional
european.............................................................................................................10
III.1 Privire de ansamblu asupra modificărilor majore aduse legislației naționale
odată cu aderarea la Uniunea Europeană...........................................................10
III.2 Supremația tratatelor europene față de constituția națională a României –
analiză comparativă............................................................................................11
Capitolul IV – Concluzii....................................................................................12
Bibliografie........................................................................................................14

2
 CAPITOLUL I
INTRODUCERE

I.1 Despre suveranitatea națională - definție, accepțiune

Dreptul reprezintă, în ciuda aparențelor invocate uneori, unul dintre domeniile şi
formele cele mai complexe ale cunoaşterii umane şi prin aceasta cele mai dificile şi specifice
de investigare, pe măsura rolului său major în organizarea şi asigurarea dezvoltării societății.
Într‐adevăr, el se numără printre puținele cazuri în care ştiința, tehnica şi arta se alătură,
conviețuiesc, se intersectează şi se combină într‐o ecuație unică, rezultând trei culoare
interdependente, dar care îşi păstrează specificul de căutare, identificare, manifestare şi
exprimare a savoire‐lui juridic: doctrina, jurisprudența şi ştiința dreptului.
Conceptul de suveranitate are o dimensiune complexă, înglobând o multitudine de
trăsături şi accepţiuni distincte. Deşi în limbajul cotidian poate fi asociat cu “independenţa”
sau chiar ideea de “supremaţie”, vom observa că limitele lui nu se opresc numai aici.
Conceptul de suveranitate originează din secolul al XVI-lea cu lucrarea lui Jean
Bodin, intitulată Les six livres de la République, aşa cum a apreciat doctrina. Ea a fost privită
prin prisma realităţilor politice ale vremii ca fiind de sorginte divină. Ulterior, odată cu
secularizarea statului, ideea de suveranitate se va afla în strânsă legatură cu teza contractului
social.1
Suveranitatea poate fi definită ca dreptul exclusiv de a exercita autoritatea supremă
politică (legislativă, judiciară sau/şi executivă) asupra unei regiuni geografice, unui grup de
oameni sau asupra lor înşişi. O alta posibila definitie ar fi aceea ca fiind situaţia în care nici o
autoritate externă nu are putere politică sau juridică într-un stat.
Jean Bodin si Thomas Hobbes in secolul 16, respectiv 17 au elaborat primul definitie
al termenului de “suveranitate nationala”, imaginand-o ca pe-o umbrela sub care sunt stranse
si controlate strict Constitutia, guvernarea si legislatia.
În dreptul modern, termenul de suveranitate a fost definit ca fiind “calitatea unui stat
de a nu putea fi obligat sau determinat să acţioneze decât în baza propriei voinţe, în limitele
legale şi în concordanţă cu interesul comun” (Louis Le Fur)2.
Practic, ideea de suveranitate se confundă cu independenţa deplină a unui stat, având
capacitatea de a se manifesta plenar şi liber în toate domeniile care intră sub competenţa sa.
Totuşi, suveranitatea nu trebuie să se confunde cu posibilitatea statutul de a
întreprinde orice fel acţiuni, fiind evident că în raport cu alte state este ţinut, limitat şi
controlat de regulile de drept internaţional de a nu aduce atingere păcii sau altor valori ale
comunităţii internaţionale.
Exact aşa cum libertatea noastră se opreşte acolo unde începe libertatea
altuia, mutatis mutandis suveranitatea unui stat se opreşte acolo unde începe suveranitatea
altuia.3
În plan intern, suveranitatea unui stat este exercitată într-o multitudine de domenii,
cum ar fi cel fiscal, fiind dreptul acestuia de a strânge impozite şi taxe de la subiectele sale,
de a emite monedă şi de a supraveghea şi controla piaţa, sau chiar în domeniul justiţiei, fiind
cunoscut faptul că aceasta este un monopol de stat.
Doctrina a apreciat că termenul de suveranitate poate avea trei dimensiuni, în funcţie

1
BERCEA R., Drept comunitar. Principii, Editura CH Beck, București 2007, pp. 97-105
2
IANCU G. Instituţii de drept constituţional al Uniunii Europene. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007 pp.
172-178
3
ttp://www.europarl.eu.

3
de context: suveranitate de stat, suveranitatea poporului şi suveranitatea naţională.
Suveranitatea de stat se identifică cu prerogativa statutul de a se manifesta liber şi
neîngrădit şi de a decide în privinţa treburilor sale, atât interne, cât şi externe, fiind
astfel suprem şi independent.
Suveranitatea poporului reprezintă dreptul poporului de a îşi trasa singur viitorul, de a
stabili priorităţile statului, organizarea şi funcţionarea generală a acestuia şi de a îl controla şi
cenzura.
Suveranitatea naţională se fundamentează pe ideea de naţiune, considerată ca
persoană morală ce dispune de o vointă proprie, fiind distinctă de cea a persoanelor care o
compun, voinţă care se exprimă prin reprezentanţii ei (3). Astfel, suveranitatea naţională se
poate exercita doar mediat, puterea fiind delegată, spre exemplu, Parlamentului, care
întruchipează fizionomia unei naţiuni şi o reprezintă.
Constituţia României contopeşte ideea de suveranitate naţională cu cea de
suveranitate populară, afirmând că “suveranitatea naţională aparţine poporului român”.
Textul constituţional consacră, astfel, atât sistemul democraţiei reprezentative cât şi cel
al democraţiei directe4.
Unul dintre cele mai importante acte juridice ale sistemelor de drept actuale îl
reprezintă Constituţia, iar supremația Constituției, respectiv acea calitate care o situează în
vârful instituţiilor politico-juridice dintr-o societate organizată în stat şi care face ca aceasta
să fie baza tuturor reglementărilor în domeniile economice, politice, sociale, juridice, este
garantată de o instituție specializată, ca unică autoritate de justiție constituțională, cu scopul
de a asigura realizarea principiului separării puterilor în stat şi respectarea drepturilor
fundamentale ale cetăţenilor.5
La nivelul Uniunii Europene, însă, nici Constituția unui stat și nici legislația internă a
acestuia nu pot fi privite în afara ordinii juridice europene, care determină existența, în
paralel, a două cadre normative aplicabile – unul izvorând din tratatele constitutive ale
Uniunii Europene, iar celălalt din dreptul intern al Statelor Membre.
În subcapitolul următor vom trata ceva mai pe larg conceptul de constituționalism
european,contextul istoric în care a luat naștere, concept sicarul legislativ de reglementare.

I.2 Contituționalismul european – concept, noțiune

Natura Uniunii Europene a fost întotdeauna un subiect de multe discuţii şi dezbateri,

mai ales între cei care susţin locul său în dreptul internaţional sau constituţional. Noi
încercăm întotdeauna să definim o entitate prin compararea sa cu alta, astfel încât dificultatea
de a o defini, constă în a găsi cazul în care entitatea poate fi asimilată cu una preexistentă sau
dacă este, mai mult sau mai puţin, originală sau, cum preferă juriştii să fie numită, „sui
generis”.
Orice organizare socială are o Constituție. Constituția este modalitatea prin care este
definită structura unui sistem politic: ea specifică relația dintre diferitele componente ale
sistemului și sistemul în ansamblu, definește obiectivele comune și stabilește regulile de
adoptare a unor decizii cu caracter obligatoriu. Având în vedere că Uniunea Europeană este
o asociație de state căreia i s-au atribuit o serie de sarcini și funcții specifice, Constituția
acesteia trebuie să fie în măsură să abordeze aceleași aspecte ca o Constituție națională6.
În statele membre, organismele politice sunt guvernate de două principii fundamentale: statul

4
ttp://www.europarl.eu.
5
SELEJAN-GUȚAN , Protecţia europeană a drepturilor omului, ediţia a 5 a revăzută și revizuită, Editura
Hamangiu, 2018, pp.171-190
6
MANOLACHE O, Drept comunitar, ed. a IV-a (revizuită şi adăugită), Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, pp..131-
137

4
de drept și democrația. Pentru a respecta cerințele fundamentale ale dreptului și democrației,
toate activitățile Uniunii trebuie să fie legitime atât din punct de vedere juridic, cât și din
punct de vedere democratic: elementele pe care se întemeiază, structura, competențele
Uniunii, modul în care funcționează, poziția statelor membre și a instituțiilor acestora și
poziția cetățenilor.7
Privind evoluţia Comunităţilor Europene şi a Uniunii Europene, se observă o anumită
tendinţă spre centralizare, spre un sistem juridic diferit, sui generis chiar, dar, totuşi, născut
în baza dreptului convenţional internaţional şi inspirat, în ultima perioadă, din dreptul intern.
În cele ce urmează vom prezenta succint unele inovaţii aduse de Tratate ce manifestă o
asemenea tendinţă.
Tratatul de la Lisabona, un pas important în evoluţia Uniunii, a fost semnat de statele
membre la 13 decembrie 2007 şi a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, înlocuind astfel
Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa, care, deşi semnat, nu a mai fost ratificat din
cauza rezultatelor negative la referendumurile din Franţa şi Olanda din decursul anului 2005.
Tratatul, iniţial cunoscut sub numele de Tratatul de Reformă, a fost dorit din cauza
criticilor privitoare la mecanismul greoi de luare a deciziilor, la contactul redus dintre elitele
Uniunii Europene şi cetăţenii europeni şi influenţa mare pe care o aveau statele membre în
procesul decizional, în comparaţie cu instituţiile europene. Printre prevederile Tratatului se
evidenţiază: declararea expresă a personalităţii juridice a Uniunii Europene (deţinută înainte
doar de Comunitate); dispariţia structurii pe piloni (şi cu aceasta şi dispariţia Comunităţilor);
acordarea unei relevanţe juridice Cartei Drepturilor Fundamentale; creşterea rolului în
exterior al Uniunii Europene prin transferarea funcţiei de Înalt Reprezentant pentru Afaceri
Externe din cadrul CE în cadrul UE; creşterea eficienţei decizionale prin simplificarea
procedurilor şi creşterea transparenţei UE. Ca inovaţii, amintim: schimbarea denumirii
Tratatului privind Comunitatea Europeană în Tratatul privind Funcţionarea Uniunii
Europene (TFUE); creşterea puterii Consiliului European şi a Băncii Centrale Europene, care
devin instituţii oficiale ale UE; stipularea unui drept al cetăţenilor (cel puţin 1 milion) la
iniţiativă, pentru a cere Comisiei să acţioneze într-un anumit domeniu şi apariţia unei clauze
de ieşire din UE.8
O părere exprimată anterior ratificării Tratatului susţinea faptul că „dacă va fi ratificat
cu succes, Tratatul de la Lisabona va fi un decisiv pas înainte în evoluţia constituţională a
Uniunii Europene” (Profesor Andrew Duff, membru al Conferinţei Interguvernamentale din
acea perioadă şi al delegaţiei britanice din grupul Alianţa Liberalilor şi Democraţilor şi
Parlamentul European). Deşi din Tratat lipsesc elemente de simbolică constituţională
(drapel, imn) şi este eliminată complet toată familia de cuvinte derivată din „constituţie”, nu
sunt anulate hotărârile Curţii de Justiţie care stabileau valoarea constituţională a Tratatelor.
Aşadar, el nu reprezintă decât un pas înainte în conturarea naturii constituţionale ale UE.
Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa avea menirea de a unifica Tratatele
existente sub o singură „cupolă constituţională”, însă, în ciuda eforturilor depuse de către
statele membre, prin amendarea succesivă a proiectului de tratat, acesta nu a intrat niciodată
în vigoare. Totodată, se urmărea obţinerea unui câştig însemnat pentru Uniune, şi anume
afirmarea acesteia drept un actor de nivel global, pentru a se scăpa de statutul de „uriaş
economic, pitic politic şi licurici militar”18. În final, Tratatul a fost trimis statelor spre
ratificare, după multe negocieri şi compromisuri, însă Olanda şi Franţa au refuzat ratificarea,
pe diferite considerente.9
Pentru o integrare politică menită să conducă la o un regim constituţional precis

7
BERCEA R., Drept comunitar. Principii, Editura CH Beck, București 2007, pp. 97-105
8
ȘTEFAN T., ANDREȘAN-GRIGORIU B., Drept comunitar, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pp.256-260
9
IANCU G. Instituţii de drept constituţional al Uniunii Europene. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007 pp.
189-192

5
determinat, trebuie asigurată, întâi de toate, soluţionarea exhaustivă a integrării economice,
care e încă departe a fi desăvârşită, în special din cauza absenţei unui pact fiscal. Există prea
puţine imixtiuni unionale în domeniile producţiei, a întregii industrii, politicii economice şi
bugetului statelor membre, pentru a putea spera, deocamdată, la naşterea unui suprastat. În
consecinţă, aşa cum am mai menţionat, nu credem că putem încadra actuala formă a Uniunii
Europene într-un tipar, ci, cel mult, putem observa elementele comune cu anumite forme de
organizare politică, respectiv juridică10
În final, rezumând cele expuse până aici, considerăm că, actualmente, dreptul unional
se bucură de cel mai înalt grad de constituţionalizare de până acum, devenind, mai mult ca
oricând, un proiect constituţional11.

CAPITOLUL II
IDENTITATEA CONSTITUȚIONALĂ NAȚIONALĂ ÎN CONTEXTUL
DREPTULUI EUROPEAN

II.1 Determinarea conținutului identității constituționale – consacrare

normativă și jurisprudențială

Identitatea constituțională națională este un concept relativ nou în peisajul juridic de

drept constituțional, aflându-se în centrul unor dezbateri științifice, doctrinare, fiind prezentă
și în jurisprudența instanțelor supreme, a curților constituționale și în dialogul judiciar al
acestora din diferite state.
Tocmai datorită acestui dialog susținut între curțile constituționale precum și între
acestea și Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), conținutul, sensul și semnificația
noțiunii de identitate constituțională este în plină formare, și continuă afirmare, reclamând o
recunoaștere și consacrare deopotrivă jurisprudențială, cât și doctrinară12.
Orice stat are o identitate constituțională națională, aceasta fiind o stare firească,
naturală, ce nu poate fi contestată nici măcar în lumina fenomenului globalizării
constituționale.
Astfel cum fiecare stat, țară, națiune are o serie și multiple particularități prin care se
identifică și devine vizibil în peisajul internațional, constituția fiecărui stat conține o serie de
elemente identitare, calificate uneori drept intangibile, care definesc și caracterizează
sistemul juridic, ordinea constituțională, precum și valorile politico-juridice-morale din statul
respectiv. 13
Legea fundamentală a fiecărui stat democratic, a fiecărei democrații constituționale
prevede o serie de reglementări care corespund unor standarde, care determină caracterul
democratic al ordinii constituționale, al statului de drept, ca efect al globalizării unor valori,
principii fundamentale constituționale, cel puțin în – ceea ce putem numi, oarecum imprecis
– interiorul civilizației și al culturii juridice occidentale. 14
În același timp, fiecare constituție prevede valori, principii, soluții, care pot fi
considerate particulare, specifice, care sunt fie expresia unor tradiții, a unor experiențe
10
DUȚU M., Simplificarea - o prioritate a modernizării dreptului, alocuţiune prezentată la Sesiunea știinţifică
a Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române, Simplificarea - imperativ al modernizării şi
ameliorării calității dreptului, București, 2015.
11
ttp://www.europarl.eu.
12
DORNEANU V. KRUPENSCHI C. M. „Identitatea constituțională națională în contextul dreptului european”
Ed. Hamangiu, București 2019
13
ȘTEFAN T., ANDREȘAN-GRIGORIU B., Drept comunitar, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pp.256-260
14
IANCU G. Instituţii de drept constituţional al Uniunii Europene. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007 ,
pp.195-207

6
istorice, fie o proiecție a viitorului, o cale de urmat, sau un deziderat.
Astfel identitatea constituțională națională are o relevanță, o semnificație pronunțată
atât întrun context extrinsec, raportat la art. 4.2 din Tratatul Uniunii Europene, dar și într-
unul intrinsec, în exprimarea, în dezvoltarea, articularea mai nuanțată, mai profundă a
constituționalismului pe plan intern.15
Urmând acestui raționament, poate prea abstract având în vedere intenția de a
determina conținutul noțiunii identității constituționale, doresc să precizez că, în opinia mea,
acest concept poate fi privit sub două aspecte:
1.în contextul strict al reglementărilor Constituției cu un conținut identitar, în
receptarea, în stabilirea și dezvoltarea sensului acestora, în primul rând pe calea
jurisprudențială a justiției constituționale;
2.în contextul relației dintre aceste reglementări constituționale și dreptul european
prin prisma art. 4 par. 2 (și a art. 2 care poate fi considerată ca expresia normativă a
identității constituționale europene) din Tratatul Uniunii Europene, prin prisma dialogului
constituțional între curțile constituționale naționale și Curtea de Justiție a Uniunii Europene.
Trebuie să recunoaștem că acest al doilea context a evidențiat în mod deosebit
identitatea constituțională, datorită unei tendințe de penetrare prea incisivă, nelimitată a
dreptului european, și amortizarea acesteia prin art. 4.2 din TUE care prevede că ”Uniunea
respectă egalitatea dintre statele membre în raport cu tratatele, precum și identitățile lor
naționale, inerente structurilor lor fundamentale, politice și constituționale, inclusiv în ceea
ce privește autonomia locală și regională ...” Identitatea constituțională este în strânsă
corelare cu suveranitatea națională, fără a se suprapune sau a se substitui acestei din urmă
noțiuni. Identitatea constituțională este, într-un fel, o reacție față de unele tendințe ale
fenomenului globalizării constituționale, exprimând particularitățile, specificitatea ordinii
constituționale naționale ce merită a fi protejată, păstrată și dezvoltată16.
Referitor la art. 4.2 din Tratatul UE se poate pune problema dacă identitatea
constituțională națională, din perspectiva acestei reglementări (art. 4.2 TUE) este sau poate fi
considerată:
- un concept juridic autonom, aparținând ordinii juridice europene și, astfel, singura
îndreptățită să îl interpreteze este CJUE,
- sau, dimpotrivă, dacă este o instituție a sistemului de drept/constituțional intern al
fiecărui stat, caz în care conținutul acesteia este stabilit de curțile constituționale naționale.
Dacă determinarea identității constituționale ar reveni CJUE sau altor instituții
europene, ori această instanță ar da un înțeles extrinsec ordinilor constituționale naționale, s-
ar putea aprecia că aceasta se reduce la elementele de identitate constituțională comune ale
tuturor statelor membre. Dimpotrivă, în măsura în care stabilirea coordonatelor identității
constituționale naționale este lăsată la aprecierea curților constituționale, înțelesul acesteia nu
poate fi decât particularizat la specificitatea ordinilor constituționale naționale17.
Analizând și sintetizând textul Constituției putem descoperi existența unei clauze de
identitate, care se prezintă în mod difuz și întrepătruns în tot textul Legii fundamentale.
Clauza de identitate propriu zisă a Constituției este articolul 1, în special art. 1 alin. (3), dar
și întregul Titlu I. Principiile generale (art. 1 – art.14) poate fi considerat ca atare. Acest titlu
cuprinde elemente de autodefinire a statului, precum și principiile, valorile fundamentale nu
doar de drept, ci și ale organizării statului și ale conviețuirii sociale. 18

15
BERCEA R., Drept comunitar. Principii, Editura CH Beck, București 2007, pp. 112-121
16
DORNEANU V. KRUPENSCHI C. M. „Identitatea constituțională națională în contextul dreptului european”
Ed. Hamangiu, București 2019
17
MANOLACHE O, Drept comunitar, ed. a IV-a (revizuită şi adăugită), Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p.224
18
IANCU G. Instituţii de drept constituţional al Uniunii Europene. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, pp.
221-227

7
 Dintre toate aceste dispoziții, poate merită să citez art. 1 alin. (3), care constituie
nucleul identității constituționale, și care prevede că ”România este stat de drept, democratic
și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a
personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul
tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989, și
sunt garantate.”
Sensul, conținutul profund al acestor valori este concretizat, în primul rând, prin
jurisprudența Curții Constituționale, precum și, în al doilea rând, de doctrină, de știința
dreptului constituțional. Evident, putem califica și încadra în clauza de identitate și alte
reglementări, cum ar fi art. 61, care consacră parlamentul bicameral, articolele care descriu
particularitățile puterii executive, art. 115, care consacră delegarea legislativă chiar și art.
114 care reglementează instituția angajării răspunderii guvernului, sau acele prevederi care
reglementează modul de organizare și funcționare a justiției.

II.2. Relația dintre identitatea constituţională națională și principiul

supremației dreptului european.

Deschiderea constituțională față de integrarea internațională are la bază dispoziții

specifice privind angajamentele supranaționale ce depășesc clasicul drept al tratatelor. Astfel,
legea fundamentală încearcă să depășească presupusele dihotomii între suveranitatea statului
și integrarea internațională și între democrația națională și legalitatea internațională. Mai
mult, legea fundamentală face distincția între integrarea europeană și integrarea
internațională clasică.19
Principiile care guvernează relaţia Dreptul UE - dreptul statelor membre ale Uniunii
Europene se referă explicit la concepte și noțiuni cum sunt aplicarea imediată a dreptului
european, efectul direct şi prioritatea legislaţiei europene faţă de legislaţia statelor membre.
Relația Dreptul UE – dreptul statelor membre s-a conturat prin intermediul prevederilor
tratatelor institutive ale uniunii, pentru statele membre fondatoare începând cu primul tratat
care a intrat în vigoare (Tratatul instituind Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului)
și continuând cu toate sursele primare de Drept al UE. Pentru statele ulterior cooptate în
Uniunea Europeană, principiile care guvernează relația Dreptul UE – dreptul statelor
membre sunt obligatorii conform prevederilor incluse în tratatele de aderare și, ulterior
aderării, ca efect al tratatelor institutive la care sunt parte semnatară. 7 Pentru România,
aplicarea principiilor care guvernează relația Dreptul UE – dreptul statelor membre se
realizează ca urmare a revizuirii Constituției în vigoare, în 2003. Articolul 148 din legea
noastră fundamentală are denumirea marginală Integrarea în Uniunea Europeană și
precizează expres că prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi
celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile
contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare20.
Totodată, acest articol prevede că Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi
autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul
aderării şi din prevedere constituțională de mai sus. Altfel spus, cele trei principii care
guvernează relația Dreptul UE – dreptul statelor membre, în cazul României, au valoare
constituțională și au fost introduse în textul legii fundamentale ca urmare a aprobării prin
19
DORNEANU V. KRUPENSCHI C. M. „Identitatea constituțională națională în contextul dreptului european”
Ed. Hamangiu, București 2019
20
DUȚU M., Simplificarea - o prioritate a modernizării dreptului, alocuţiune prezentată la Sesiunea știinţifică
a Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române, Simplificarea - imperativ al modernizării şi
ameliorării calității dreptului, București, 2015.

8
referendum încă din anul 2003.
Analiza aplicabilităţii imediate implică studiul raportului dintre două sisteme de
drept. Relaţiei existente între dreptul internaţional public şi dreptul intern, conform
concepţiilor doctrinare în materie, presupune îmbrăţişarea fie a teoriei dualiste, fie a teoriei
moniste în domeniu. Astfel, teoria dualistă, având ca adepţi pe italieni (D. Anzilotti) şi
germani (H. Triepel), propune următoarea concepţie: ordinea juridică internaţională şi cea
tradiţională sunt independente, separate, care coexistă paralel.
Aşadar, un tratat internaţional are efect şi în ordinea juridică internă, numai dacă este
ratificat; are loc o „naţionalizare” a tratatului, el fiind aplicat în calitate de drept intern. Nu
există, conform acestei teorii, un raport de subordonare între cele două sisteme. Teoriile
moniste, pe de altă parte, consideră că norma de drept intern se află în aceeaşi sferă cu cea
internaţională, existând un raport de supra/subordonare, în funcţie de varianta adoptată. O
primă variantă este aceea în care se promovează aplicarea imediată a dreptului internaţional
public în dreptul intern21.
Adeptul cel mai cunoscut al acestei concepţii este Hans Kelsen, reprezentant al şcolii
de la Viena. Se afirmă, în cadrul acestei doctrine, că norma internaţională este imediat
aplicată, în calitate de normă internaţională, fără a fi necesară „naţionalizarea” ei.22
Cealaltă variantă a teoriei moniste consacră prioritatea dreptului intern asupra
dreptului internaţional. Adepţii acesteia pornesc de la concepţiile filozofice ale lui Hegel
(Şcoala de la Bonn, sec. XX).
Datorită independenţei şi suveranităţii depline a statelor, raporturile dintre ele sunt
esenţialmente raporturi de forţă; astfel, dreptul internaţional public reprezintă numai o
proiectare a unor norme din dreptul intern. În ceea ce priveşte raportul dintre dreptul
european şi dreptul intern al statelor membre, trebuie spus faptul că tratatele institutive
consacră monismul şi impun respectarea sa de către statele membre.1 Aceasta deoarece
sistemul comunitar nu poate funcţiona decât în cadrul teoriei monismului, singurul principiu
compatibil cu ideea unui sistem de integrare.23
Noţiunea de integrare la nivel european presupune în mod obligatoriu realizarea unui
transfer de compentenţă de la organele statului membru către instituţiile şi organismele
constituite la nivel european. În relaţia U.E. – state membre, dreptul european, originar sau
derivat, este imediat aplicabil în ordinea juridică internă, făcând parte din aceasta.
Norma internaţională va fi imediat aplicabilă, fără a mai fi admisă ori transformată în
ordinea internă a statelor părţi. Alături de faptul că nu e necesară o formulă specială de
introducere în dreptul intern, judecătorii naţionali sunt obligaţi să aplice dreptul european; de
asemenea, dreptul european este aplicat în calitatea sa de drept european şi nu de drept
intern.24
Aplicabilitatea directă şi principiul priorităţii reprezintă cei doi piloni ai ordinii
juridice în UE. Criteriile pe care trebuie să le îndeplinească o normă de drept european
pentru a i se recunoaşte efectul direct sunt: claritatea, precizia şi neafectarea de condiţii.
Dacă aceste criterii sunt îndeplinite, autorităţile nu au nici o putere de apreciere discreţionară
în ceea ce priveşte punerea în aplicare a dispoziţiei, iar aceasta, în consecinţă, este
susceptibilă de a fi aplicată de judecător25.

21
ttp://www.europarl.eu.
22
BERCEA R., Drept comunitar. Principii, Editura CH Beck, București 2007, p.132
23
SELEJAN-GUȚAN , Protecţia europeană a drepturilor omului, ediţia a 5 a revăzută și revizuită, Editura
Hamangiu, 2018, p.195
24
DORNEANU V. KRUPENSCHI C. M. „Identitatea constituțională națională în contextul dreptului european”
Ed. Hamangiu, București 2019
25
MANOLACHE O, Drept comunitar, ed. a IV-a (revizuită şi adăugită), Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, pp.237-
245

9
 CAPITOLUL III
STUDIU DE CAZ – ROMÂNIA ȘI
DREPTUL CONSTITUȚIONAL EUROPEAN

III.1. Privire de ansamblu asupra modificărilor majore aduse legislației

naționale odată cu aderarea la Uniunea Europeană.

În marea majoritate a sistemelor de drept, cultura juridică este de regulă fundamentată

pe etnocentrism juridic. Cu toate acestea, valorizarea ideilor juridice doar din perspectiva
propriei culturi juridice nu mai poate prezenta o alternativă viabilă.
În condiţiile în care state puternice ale lumii analizează realitatea juridică
internaţională atât prin prisma propriei lor culturi, dar luând în considerare valenţe culturale
ale sistemelor juridice străine, cu atât mai mult cultura juridică românească trebuie să se
adapteze la acest curent de gândire.
De asemenea, în dezvoltarea structurii juridice a UE, se poate observa chiar o formă
de colonialism juridic, în sensul că principiile şi normele fundamentale ale Uniunii tind să
înlocuiască, treptat, valorile naţionale. În acest sens, aşa cum arătam mai sus, art. 148 din
Constituţia României prevede în mod clar faptul că izvoarele primare ale dreptului Uniunii
Europene au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legea naţională. Astfel, normele
juridice privind izvoarele dreptului, procedura civilă, contractele, răspunderea delictuală,
bunurile au suferit, cel puţin formal, dar şi material, modificări esenţiale26
Reformele legislative majore, precum cele cunoscute de România în ultimele decenii,
prin recodificarea dreptului privat şi a dreptului penal, receptarea dreptului UE în vederea
aderării şi prin integrarea europeană şi exprimarea cerințelor fenomenului mondializării,
inclusiv juridice, presupun reacții corespunzătoare în planul teoriei şi practicii dreptului. Ele
impun, în vederea perceperii şi exprimării impactului teoretic, adoptarea şi desfăşurarea unei
investigații ştiințifice complexe, de durată, dar indispensabilă, menită să orienteze procesul
ulterior de realizare şi perfecționare a dreptului.
Prima se referă la formularea treptată a noii doctrine, menită să ofere explicațiile
teoretice necesare noului complex legislativ, ca o premisă absolut indispensabilă a înțelegerii
şi explicării corespunzătoare, în litera şi spiritul lor, a noilor texte juridice.
În acelaşi sens, se cuvine să acționeze şi noua „doctrină jurisprudențială”, care numai
în urma unui reviriment major îşi poate redefini rolul, conținutul şi mizele în cadrul
sistemului juridic. Trecerea de la vechea „practică judiciară” la veritabila jurisprudență s‐a
dovedit un proces sinuos, îndelungat, încă în curs, care trebuie repede desăvârşit şi ancorat în
noile repere ale ordinii juridice. În fine, toate asemenea evoluții ale fenomenului juridic vor
face obiectul analizei evaluărilor teoretice, operațiunilor de reconceptualizare, valorizare şi
construcție, astfel încât cunoaşterea dreptului, din cele trei perspective, să fie coerentă,
semnificativă şi relevantă, iar ştiința românească a dreptului relansată.27
Dar mai întâi, din această perspectivă, să ne oprim pentru câteva consideraţii critice
în legătură cu recenta şi masiva recodificare a dreptului românesc care, prin intrarea în
vigoare a noilor coduri legislative (civil - 01.10.2011, de procedură civilă - 15.02.2013, penal
şi de procedură penală - 29.01.2014), au adus o serie de schimbări în mediul juridic
românesc. Şi ne vom mărgini la Codul civil, întrucât numeroasele decizii de
neconstituţionalitate decise de Curtea Constituţională a României cu privire la texte din
26
IANCU G. Instituţii de drept constituţional al Uniunii Europene. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007 p.197
27
SELEJAN-GUȚAN , Protecţia europeană a drepturilor omului, ediţia a 5 a revăzută și revizuită, Editura
Hamangiu, 2018, pp.171-195

10
Codurile penale - substanţial şi procedural - stau mărturie pentru defectuoasa lor întocmire,
fără a mai vorbi despre nevoia de simplitate şi supleţe ori pentru a oferi identitate naţională
dreptului românesc.
Cultura juridică românească anterioară anului 2007 era bazată pe valenţele
tradiţionale exprimate în doctrina juridică românească, fundamentate pe principiile şcolii
istorice a dreptului. În acest sens, cultura juridică, fundamentată pe ideea de conştiinţă a
poporului (volksgeist), prezenta o relevanţă semnificativă în configurarea sistemului de drept
românesc.
Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, ponderea semnificativă în
structurare culturii juridice şi implicit a sistemului de drept românesc a fost preluată de
pozitivismul juridic, care permite o mai bună aşezare în contextul actual, în care concurenţa
diferitelor culturi juridice naţionale ale statelor membre trebuie să accepte influenţa culturii
juridice europene

III.2 Supremația tratatelor europene față de constituția națională a

României – analiză comparativă
Dreptul Uniunii Europene reprezintă un sistem de drept juridic autonom, cu
caracteristici proprii, care se implementează în ordinea juridică a statelor membre după
reguli noi, diferite faţă de modalităţile clasice de aplicare ale dreptului internaţional public.
La baza raportului dintre dreptul naţional şi dreptul Uniunii Europene stau două
principii fundamentale, respectiv principiul priorităţii dreptului Uniunii Europene şi
principiul aplicării directe a dreptului unional în ordinea juridică a statelor membre.
Principiul aplicabilităţii directe îşi găseşte confirmarea în disp. art. 288 alin. (2) TFUE, dar
numai în ceea ce priveşte regulamentele, despre care se precizează că sunt de aplicabilitate
directă în toate statele membre. Pentru celelalte acte normative ale Uniunii Europene, i-a
revenit rolul Curţii de Justiţie de a statua acest principiu, cu ocazia soluţionării unor cauze.
Curtea a stabilit că, potrivit acestui principiu, dreptul comunitar se integrează direct în
dreptul statelor membre, fără să permită statelor să aleagă între teoriile dualiste sau moniste,
întrucât se impune aplicarea mecanismului, nemaifiind nevoie de măsuri luate pe plan intern
pentru aplicarea dreptului comunitar28 .
Ca urmare a acestei situaţii, persoanele particulare (fizice sau morale) pot invoca
dreptul comunitar în faţa autorităţilor naţionale, inclusiv tribunale, atât pentru a li se
recunoaşte drepturile, cât şi pentru a se anula efectul unor acte juridice interne care sunt
contrare dreptului comunitar.29
În prezent, aplicarea directă a dreptului Uniunii Europene prezintă o serie de
particularităţi în funcţie de categoria normelor juridice care sunt invocate, precum şi
caracterul efectului direct şi eventualele excepţii care există. Se disting, în acest sens, analize
făcute de literatura de specialitate – fie după criteriul forţei şi condiţionărilor efectului direct
6 , fie conform categorisirii surselor dreptului comunitar 7 , deşi aceste clasificări nu reuşesc
să cuprindă toate elementele esenţiale care rezultă din aplicarea criteriului respectiv. Se
recunoaşte o aplicabilitate directă verticală (invocarea dispoziţiilor dreptului Uniunii
Europene faţă de stat şi organele sale) şi aplicabilitatea orizontală (între persoane private)
Odată cu revizuirea Constituţiei şi consacrarea expresă, prin dispoziţiile art. 148 din
Constituţie, a raporturilor dintre dreptul naţional şi dreptul Uniunii Europene, dar, mai cu
28
DUȚU M., Simplificarea - o prioritate a modernizării dreptului, alocuţiune prezentată la Sesiunea știinţifică
a Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române, Simplificarea - imperativ al modernizării şi
ameliorării calității dreptului, București, 2015.
29
IANCU G. Instituţii de drept constituţional al Uniunii Europene. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007,
pp.206-210

11
seamă, după aderarea Uniunii la Uniunea Europeană, problematica rolului normelor
europene (referindu-ne aici la cele ale Uniunii Europene) în controlul de constituţionalitate a
fost abordată în mai multe rânduri în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României, care a
cunoscut sub acest aspect o semnificativă evoluţie, care a condus şi la formularea primei
trimiteri preliminare la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, la sfârşitul anului 2016.
Orice abordare vizând rolul normelor Uniunii Europene în dreptul intern trebuie să
pornească de la stabilirea bazelor constituţionale incidente, în măsura în care ele definesc
acest rol. Constituţia României, asemenea altor constituţii europene2 , cuprinde norme
distincte, speciale, referitoare la această problematică, reglementate de art. 148 – Integrarea
în Uniunea Europeană. Textul constituţional de referinţă nu se distinge prin claritate sau
detaliere, astfel încât i-a revenit Curţii Constituţionale sarcina de a stabili, pe baza
interpretării sistematice a Constituţiei, raporturile de norme juridice în cadrul celor două
sisteme de drept, şi modul în care normele dreptului Uniunii Europene interferează în
controlul de constituţionalitate.30

CAPITOLUL IV
CONCLUZII

Identitatea constituțională are, în contextul creării și consolidării Uniunii Europene, o

dublă perspectivă: cea națională, specifică fiecărui stat membru al Uniunii Europene și cea
europeană, consacrată în tratatele Uniunii Europene. Complexitatea acestui concept nu
vizează doar inter alia definirea sa, a elementelor identitare și a efectelor în ordinea juridică a
fiecărui stat membru al Uniunii Europene, ci aceasta se reflectă în special în finele și
multiplele interferențe ale tuturor acestor coordonate la nivel național și european. Având în
vedere rolul fundamental al curților constituționale în fiecare sistem de drept național și
raportarea acestora la propriile Constituții, studiul acestor interferențe, la nivel teoretic, cât și
aplicat reprezintă o temă de mare actualitate, ce îi preocupă în mod special pe judecătorii
constituționali europeni.
Lucrarea supusă cercetării și-a propus să analizeze principalele aspecte care privesc
suveranitatea națională în contextul apariției curentului de drept constituțional european.
Structura lucrării este compusă din patru capitole, cu o parte introductivă, care definește cele
două concepte, în partea principală am încercat abordarea celor două concepte, de
suverantate națională și constituționalism european, cu privire la impactul asupra identităților
naționale și la necesitatea unei constituții la nivelul Uniunii Europene. Totodată, în prezenta
lucrare am încercat să facem o analiză generală cu privire la impactul pe care l-a avut
aderarea României la U.E., din perspectiva normelor de drept constituțional european și
propria Constituție, iar în final, concluzii asupra temei supuse cercetării.
Identitatea constituțională națională, recunoscută la nivelul Uniunii Europene prin
Tratatul de la Lisabona, nu reprezintă nici o piedică în calea integrării europene, nici o
modalitate de protecție a suveranității Statelor Membre. Invocarea identității naționale apare
în contextul în care se apără drepturi fundamentale ale cetățenilor europeni sau interese
financiare ale Uniunii Europene, cu rol complementar.
Identitatea constituțională națională se referă la elemente esențiale care permit
individualizarea unui stat și cărora puterea constituantă le-a oferit o garanție constituțională.
Ca atare, se referă la caracteristici fundamentale pe care nu le poate prejudicia nicio
autoritate. Aceasta nu înseamnă, însă, că prioritatea dreptului european a dispărut din rândul
pilonilor dreptului Uniunii Europene. Judecătorul Curții de Justiție a Uniunii Europene va

30
MANOLACHE O, Drept comunitar, ed. a IV-a (revizuită şi adăugită), Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p.225

12
trebui să găsească un echilibru între, pe de o parte, posibilitatea de a sancționa un Stat
Membru care invocă identitatea constituțională națională pentru refuzul de a aplica dreptul
Uniunii și, pe de altă parte, obligația de a lua în considerare elementele de identitate
constituțională ale statelor membre.31
Unul dintre cele mai importante elemente definitorii ale Uniunii Europene îl
constituie existenţa unui sistem propriu alcătuit din principii, norme scrise şi reguli stabilite
de jurisprudenţă. Prin urmare, este important de a clarifica relaţiile dintre dreptul Uniunii
Europene şi dreptul naţional. Rezolvarea acestei probleme se regăseşte într-un set de reguli
care nu sunt prevăzute explicit în Tratatele constitutive, dar au fost dezvoltate de Curtea de
Justiţie prin mai multe decizii, unele dintre ele controversate32.
Constituţiile statelor membre ale Uniunii Europene cuprind reguli cu valoare de
principiu privind raportul dintre dreptul Uniunii Europene şi dreptul naţional. În plan practic
interferenţa dintre dreptul Uniunii Europene şi dreptul naţional apare în special atunci când
există contradicţii între normele juridice aparţinând sistemelor de drept.
Desigur, problema relaţiei dintre cele două categorii de norme juridice interesează nu
numai într-o astfel de situaţie, dar şi în cazurile în care o instanţă de judecată poate aplica o
normă a dreptului Uniunii Europene. Unul dintre cele mai importante aspecte ale acestei
problematici o constituie raportul dintre supremaţia Constituţiei iar pe de altă parte principiul
priorităţii dreptului Uniunii Europene, precum şi competenţele jurisdicţiei constituţionale în
materia aplicării şi interpretării normelor cuprinse în actele juridice ale Uniunii Europene.33
Raportul dintre normele constituţionale şi Dreptul Uniunii Europene este interpretat
în mod diferit existând mai multe concepţii doctrinare. Un curent de gândire afirmă
supremaţia Constituţiei, inclusiv faţă de dreptul Uniunii Europene, chiar dacă accepta
prioritatea de aplicare a acestuia din urmă, în normele sale obligatorii, faţă de toate celelalte
norme din dreptul intern, iar altul prioritatea de aplicare sistematică şi necondiţionată a
tuturor dispoziţiilor din Dreptul Uniunii Europene faţă de toate normele din dreptul intern,
inclusiv faţă de constituţiile naţionale. Unele jurisdicţii constituţionale europene de tradiţie
au ajuns, în anumite momente şi contexte istorice, la concluzia ca este de competenta lor sa
efectueze controlul constituţionalităţii dreptului Uniunii Europene, integrat în ordinea
juridică internă, în virtutea principiului supremaţiei legii fundamentale (spre exemplu,
Tribunalul Constituţional din Germania).

31
ȘTEFAN T., ANDREȘAN-GRIGORIU B., Drept comunitar, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pp.256-260
32
SELEJAN-GUȚAN , Protecţia europeană a drepturilor omului, ediţia a 5 a revăzută și revizuită, Editura
Hamangiu, 2018, pp.171-190
33
ttp://www.europarl.eu.

13
BIBLIOGRAFIE:

I.TRATATE CURSURI MONOGRAFII

A. În limba română

1. BERCEA R., Drept comunitar. Principii, Editura CH Beck, București 2007.

2. IANCU G. Instituţii de drept constituţional al Uniunii Europene. Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2007
3. MANOLACHE O, Drept comunitar, ed. a IV-a (revizuită şi adăugită), Ed. All
Beck, Bucureşti, 2003,
4. SELEJAN-GUȚAN , Protecţia europeană a drepturilor omului, ediţia a 5 a
revăzută și revizuită, Editura Hamangiu, 2018.
5. ŞTEFAN T., ANDREȘAN-GRIGORIU B., Drept comunitar, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2007
6. TRATATUL DE LA LISABONA

II. ARTICOLE, STUDII DE SPECIALITATE ȘI NOTE DE

JURISPRUDENȚĂ

A. În limba română

1. DORNEANU V. KRUPENSCHI C. M. „Identitatea constituțională națională în

contextul dreptului european” Ed. Hamangiu, București 2019.
2. DUȚU M., Simplificarea - o prioritate a modernizării dreptului, alocuţiune
prezentată la Sesiunea știinţifică a Institutului de Cercetări Juridice al Academiei
Române, Simplificarea - imperativ al modernizării şi ameliorării calității dreptului,
București, 2015.

B. În limbi străine

1. TĂNĂSESCU S.E. , Sur la constitutionnalisation du droit communautaire, în Analele

Universităţii Bucureşti, seria Drept, nr. 1/2004.

IV. SITE-URI INTERNET

1. http://www.europarl.eu.
2. https://www.ccr.ro/wp-content/uploads/2022/01/Identitatea-constitutionala-
nationala-in-contextul-dreptului-european-2019.pdf
3. https://www.icj.ro/Volum-ICJ-2017.pdf
4. www.ier.ro,

14