UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU

FACULTATEA DE DREPT ,, SIMION BĂRNUȚIU ”STUDII

DE MASTER
SPECIALIZAREA DREPT EUROPEAN
DISCIPLINA DREPT INTERNAȚIONAL
PRIVAT EUROPEAN

LEGEA APLICABILĂ CONTRACTULUI CU

ELEMENT DE EXTRANEITATE –
REGULAMENTUL (CE) 593/2008

Masteranzi:
ANCA SORESCU
SVETLANA PETICĂ

Prof.Coordonator:
Prof.univ.dr.CĂLINA JUGASTRU

1
CUPRINS:
Capitolul I – Introducere ...................................................................................... .......................3
I.1 Considerații introductive despre elementul de extraneitate –noțiune-......... ........................3
I.2 Scurt istoric al instrumentelor juridice premergătoare adoptării Regulamentului Roma I…3
Capitolul II – Determinarea legii aplicabile in cadrul unui raport juridic cu element de
extraneitate ...............................................................................................................................4
II.1.Generalități privind Regulamentul Roma I.........................................................................4
II.2. Domeniul de aplicare al lex contractus în conformitate cu Regulamentul 593/2008.......4
Capitolul III Alinierea legislatiei din dreptul intern la prevederile Regulamentului
593/2008– Studiu de caz – .......................................................................................................9
III.1 Integrarea în dreptul intern a reglementărilor aduse de adoptarea Regulamentului
593/2008....................................................................................................................................9
III.2 Studiu de caz – Prezentarea și interpretarea a unei spețe care tratează problematica
contractului cu element de extraneitate...................................................................................11
Capitolul IV – Concluzii .................................................................................... .....................13
Bibliografie ………………………………………………………………………………...15

2
 CAPITOLUL 1. INTRODUCERE
1. Considerații introductive privind elementul de extraneitate
Internaţionalitatea este elementul fundamental ce face diferenţa dintre un simplu contract comercial
(supus sistemului naţional de drept) şi unul de comerț international.
Necontestat în calitatea sa de principal factor de distingere a raporturilor juridice de drept internaţional
privat faţă de alte raporturi juridice de drept privat1, elementul de extraneitate nu a primit până în prezent o
calificare legală, fiind considerat o împrejurare de fapt care conferă raportului juridic de drept privat caracter
de internaționalitate2.
Într-o definiție doctrinară complexă, acesta apare ca fiind acel fapt juridic de atașare care privește
elementele raportului juridic și care are aptitudinea de a genera conflictul de legi – atrăgând incidența a douã
sau mai multe sisteme de drept – sau de a da vocație de aplicare normelor materiale ori celor unificate, dupã
caz3.
Așadar, prezența elementului de extraneitate dă naștere conflictului de legi, iar, în măsura în care
subiectele raportului juridic nu valorifică beneficiul determinării subiective a legii aplicabile, intră în acțiune
norma conflictuală, care determină obiectiv dreptul material aplicabil4.
În materia obligațiilor contractuale, Regulamentul nr. 593/2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor
contractuale5 (ref), cunoscut și sub denumirea de Regulamentul Roma I este sediul reglementării.
Înainte de a începe analiza cadrului normativ actual în materie de lege aplicabilă obligațiilor
contractuale, vom realiza succinte trimiteri la aspecte cronologice relevante, care au reprezentat premisele
instituirii acestui amplu mecanism de stabilire a sistemului de drept aplicabil contractului încheiat între două
sau mai multe părți, atunci când există un conflict de legi.

2. Scurt istoric al instrumentelor juridice premergătoare adoptării Regulamentului Roma

Această secțiune debutează prin aducerea în discuție a Convenției de la Roma din 19806 în materia
legii aplicabile obligațiilor contractuale, în vigoare din 1 aprilie 1991 al cărei edificiu il constituie principiul
libertății de alegere, care a fost menținut și în Regulamentul Roma I. Convenția este încă în vigoare și se aplică
contractelor încheiate anterior Regulamentului, anume 17 decembrie 2009, unele state fiind și în prezent sub
egida sa, precum Danemarca și teritoriile statelor membre care intră sub incidența art. 349 din TFUE. În
România, in ceea ce privește relatiile cu celelalte state membre, Conventia de la Roma a intrat in vigoare,
conform tratatului de aderare , de la data de 15 ianuarie 2008. Prin urmare, aceasta se aplică numai contractelor
incheiate intre 15 ianuarie 2008 și 19 decembrie 2009.
Ulterior adoptării acestei convenții a avut loc convocarea Consiliului European la Tampere, în perioada
15-16 octombrie 1999, unde a fost susținut dezideratul unei cooperări în materie civilă, prin recunoașterea
reciprocă a hotărârilor judecătorești, eveniment care a fost urmat, anul următor, de adoptarea de către Consiliu a
unui program care inter alia stabilește principii generale cu privire la conflictul de legi7

1
A. Fuerea, Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 23.
2
T. Prescure, C.N. Savu, Drept internaþional privat, Editura Lumina Lex, București, 2005, p. 24
3
C. Jugastru, Reflecții privind elemental de extraneitate și raporturile de drept international privat în Acta Universitatis Lucian
Blaga.Iurisprudentia ,Issue 1-2/2007, p. 96
4
C. Jugastru, Câteva ipostaze ale autonomiei de voință în dreptul international privat, SUBB Iurisprudentia nr. 4/2016, p. 68
5
Regulamentul nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 , privind legea aplicabilă obligațiilor
contractuale (Roma I), JO L 177/6, 4.7.2008.
6
Convenția de la Roma privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale, deschisă spre semnare la Roma la 19 iunie 1980
(2007/856/CE)
7
https://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/PDF/?uri=OJ:C:2001:012:FULL&from=EN
3
 A urmat adoptarea în 2004 a Programului de la Haga, din 2004 de către Consiliul European, în care,
printre obiectivele urmărite enumera și cel de a încuraja continuarea demersurilor inițiate în vederea
reglementării unui act care să cuprindă prevederi necesare soluționării unui conflict de legi în materie
contractuală8.
Inițiativele ulterioare au concretizat dezideratele afirmate mai sus, în sensul că, în anul 2007, a fost
adoptat Regulamentul privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale , denumit și Regulamentul Roma II,
iar în 2008, a fost adoptată Directiva privind medierea în materie civilă și comercială, care are rolul de a
extinde cooperarea judiciară civilă și, mai mult, și de a dezvolta dreptul internațional privat prin instituirea unui
nou mijloc de soluționare a litigiilor care pot apărea urmare a contractării.

II.DETERMINAREA LEGII APLICABILE RAPORTULUI JURIDIC CU

ELEMENT DE EXTRANEITATE
1. Generalități privind Regulamentul Roma I

Regulamentul 593/2008 a fost adoptat cu scopul de a armoniza normele care reglementează conflictul de
legi, în vederea facilitării recunoașterii reciproce a hotărârilor, ca fundament al cooperării judiciare civile9.
Pentru îndeplinirea acestui obiectiv, este necesar ca normele statelor membre care reglementează conflictul de
legi să desemneze aceeași lege națională, indiferent de țara în care se află instanța la care a fost introdusă
acțiunea (considerentul nr. 6).
Din perspectiva domeniului material de aplicare aplicare art. 1 alin. (1), prevede că regulamentul se
aplică obligatiilor contractuale in materie civilă și comercială, in situatiile in care există un conflict de legi, în
vreme ce următoarele alineate stabilesc faptul că acesta nu se aplică in materie fiscală, vamală sau
administrativă ( alin. 1, teza 2 ) și nici în ceea ce privește probele și aspectele de procedură (alin. 3 ). Totodată,
domeniul său de aplicare nu include, toate materiile de drept privat, excluderile fiind enumerate în mod limitativ
la art 1 alin. (2) [it. a) -j)

2. Domeniul de aplicare al lex contractus în conformitate cu Regulamentul 593/200

Legea competentă pentru a reglementa conditiile de fond si efectele contractelor poartă denumirea de lex
contractus, care se poate prezenta sub două forme: lex voluntatis sau în lipsa acesteia, legea determinată prin
localizarea obiectivă a contractului.
I. Lex voluntatis este expresia, in planul dreptului international privat, a principiului autonomiei de
vointă a părtilor , adică posibilitatea conferită subiectelor de drept de a alege legea aplicabilă actelor lor
juridice.În materia actelor juridice, principiul autonomiei de voinţă este sinonim cu principiul libertăţii actelor
juridice10. Conform Regulamentului, libertatea părtilor de a alege legea aplicabilă constituie unul dintre
elementele esentiale ale sistemului de norme care reglementeazä conflictul de legi in materia obligatiilor
contractuale (considerentul nr.11).
Art. 3 alin 1din Regulament consacră regula desemnării legii contractului prin intermediul voinţei
părţilor: ,,Contractul este guvernat de legea aleasă de părţi,,. Alegerea părtilor poate fi expresă sau poate să
rezulte, cu un grad rezonabil de certitudine din clauzele contractuale sau din imprejurările cauzei (art. 3 alin. 1
teza II).

8
https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:52008DC0373&from=EL.
9
G. Florescu, Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului si al Consiliului privind legea aplicabile obligatiilor contractuale
(Roma I) în Revista EuRoQuod nr.1/2017, p. 10
10
C. Jugastru, op.cit, p.77
4
 Așadar, alegerea legii poate fi expresă sau tacită, insă voința exprimată trebuie să fie reală, chiar dacă
manifestarea de vointă este indirectă11.
Alegerea expresă a legii se poate realiza fie prin inserarea în contract a unei clauze speciale de alegere,
fie printr-un acord separat pe care părțile îl încheie. Conventia prin care părțile desemnează expres legea
aplicabilă a legii aplicabile poartă denumirea de clauză de alegere (pactum de lege utenda sau clauza de electio
iuris). Alegerea expresă poate fi la rândul ei directă sau indirectă12 . Cea directă este specifică cazului in care
partile isi exprimă vointa in mod explicit, nemijlocit in clauza de alegere a legii aplicabile, iar cea indirecta
priveste cazul cand părțile fac referire, in textul contractului la o reglementare nestatala (contract tip, uzante
codificate etc.) sau la o conventie internatională pe care au receptionat-o contractual si care cuprinde o clauza de
alegere a legii aplicabile (cosiderentulul nr. 13 din Regulament) Totuși, conform literaturii de specialitate,
reglementările nestatale nu dobândesc caracter de lex causae, fiind doar încorporate în actul juridic, prin
mecanismul recepţiunii contractuale13.
Decelarea alegerii tacită a legii aplicabile este facultatea organului jurisdicțional competent , care
urmează să califice legea aplicabilă, prin extragerea voinţei părţilor, folosindu-se de anumiti indici subiectivi,
precum: utilizarea unor noţiuni juridice sau a unor instituţii juridice specifice numai unui anumit sistem de
drept , referirea părţilor la o uzanţă/contract tip/condiții generale care acţionează numai într-o anumită ţară ,
încheierea contractului într-o anumită limbă, inserarea în contractul principal a unei o clauze exprese de
alegere a legii aplicabile( valabilă implicit și pentru contractului accesoriu), inserarea in contract a unei clauze
exclusive de alegere a jurisdictiei unui anumit stat – considerentul nr 12 al Regulamentului Roma I, stabileste
ca factor determinant al clarității alegerii convenția părților, prin care se conferă uneia sau mai multor
instanțe dintr-un stat membru competența exclusivă de a judeca litigiile rezultate din contract.
În ceea ce privește întinderea voinței părților, conform art. 3 alin. 1 acestea pot alege legea aplicabilă
întregului contract sau numai unei anumite părţi a contractului. Operațiunea , cunoscută în doctrina franceză
sun denumirea de dépeçage sau morcellement (sau în opinia unor autori14 biotehnologie juridică sau divizare a
statutului contractual ) comportă două posibile variante15: fie părţi diferite ale contractului sunt guvernate de
legi diferite; fie o parte din contract are o lege desemnată, iar altă parte nu este supusă unei legi alese de
contractanţi, pentru această din urmă parte fiind folosite criteriile de localizare obiectivă. În orice caz, alegerea
trebuie să fie coerentă, adică să se refere la elemente ale contractului care pot fi guvernate de legi diferite (mai
exact contracte ce au în conținut operațiuni diferite ), fără să genereze rezultate contradictorii 16.
Părtile pot să aleagă legea aplicabilă in orice moment: inainte de încheierea contractului, odată cu
încheierea contractului sau ulterior. De asemenea, aceasta poate fi modificată oricând, însă în anumite limite:
modificarea care intervine ulterior încheierii contractului, nu poate aduce atingere validității formei
contractului și nici drepturilor dobândite între timp de către terți .Ambele conditii sunt impuse de imperativul
de sigurantă și stabilitate a circuitului civil, revenind organului jurisdictional sarcina de a verifica convențiile de
modificare a legii aplicabile contractului, astfel încât acestea să nu producă efectele prevăzute de art. 3 alin 2..

Limitele libertății de alegere a legii aplicabile

În principiu, Regulamentul nu impune limite libertății de a alege legea aplicabilă, astfel încât părțile pot
alege ca fiind aplicabilă contractului orice lege a oricărui stat17, chiar şi o lege care nu are vreo legătură reală cu
contractul respective.
Totuși există anumite limite ale voinţei părţilor clasficiate în:

11
1 C. Macovei, Dreptul european al contractelor. Modernizarea normelor de drept conflictual, Ed. Universitåtii Alexandru Ioan Cuza,
lași, 2005, p. 187
12
I. Șeremet ,Aplicarea principiului autonomiei de voință (lex voluntatis) la determinarea legii aplicabile contractelor civile în Revista
Institutului Național al Justiției nr. 3 (54), 2020, p. 13
13
C. Jugastru, op. cit., p. 77
14
I. Șeremet,op.cit, p. 13
15
C. Jugastru, op. cit. , p. 78
16
Ibidem.
17
Art. 2 din Regulament,,Legea desemnat de Regulament se aplică indiferent dacă este sau nu legea unui stat membru,,.
5
 1)limite generale care sunt date de principiile generale (ordinea publică sau bunele moravuri)
Ordinea publică de drept international privat se compune dintr-un corp de reguli de principiu, cu putere
imperativă, născute în practica relațiilor transfrontaliere, care reflectă particularitățile raporturilor juridice cu
element de extraneitate ce se stabiliesc între particulari.În dreptul internațional privat, libertatea contractuală se
regăsește pe două planuri: respectarea ordinii publice de drept substanţial din sistemul juridic desemnat ca lex
causae şi respectarea ordinii publice de drept internaţional privat a statului forului18. Diversitatea relațiilor
private internaționale atrage interrelaționări cu dreptul european cât și interferențe normative sau
jurisprudențiale (chiar și informale) cu alte sisteme juridice naționale- aspect de natură să conducă în unele
dintre acestea la atenuarea efectelor ordinii publice de drept international privat. Un asemenea efect (de
atenuare) poate fi descoperit și în cazul bunelor moravuri – cumul de reguli limitrofe moralității. O aplicație
practică regăsim în instituția parteneriatului civil, are cărui efecte (morale) sunt atenuate în raporturile cu
element de extraneitate.
2) limite speciale care decurg din aplicarea unor alte reguli de drept: normele de aplicare imediată
Articolul 3 alin. 319 stabilește o limitare fundamentală a autonomiei de voință , exprimând exact poziția
regulilor jus cogens (norme permptorii) ca acele reguli de la care se poate deroga prin acord20 . Astfel,
convenția de alegere a legii aplicabile nu poate prejudicia prevederile imperative ale legii statului cu care
contractul are cele mai importante legături. Asemenea prevederi sunt, spre exemplu, cele cuprinse, în codurile
civile sau comerciale, pe care părțile contractului trebuie să le respecte și pe care nu le pot modifica prin
acordul lor.
Articolul 3 alin .,421 introduce pentru contractele intracomunitare un standard comunitar minim atunci
când toate conexiunile din contract sunt situate în unul sau mai multe state membre22 astfel încât se vor aplica
aplica prioritar, dispozitiile obligatorii ale dreptului Uniunii de la care nu se poate deroga prin convenție,
respectiv cele cuprinse în regulamente, directive și decizii. Rolul acestei dispoziții este de a preveni frauda
asupra dispozițiilor comunitare imperative prin alegerea de către părți a legii unei țări necomunitare, de a
împiedica părțile, să înfrunte scopul principal al dreptului comunitar secundar, care este întocmai cel al
armonizării normelor referitoare la contractele trasnfrontaliere încheiate între persoane stabilite în Uniune23.
Pe de altă parte, articolul 9 din Regulament intitulat ,,Norme de aplicare imediată,,, introduce ca limite
ale autonomiei de vointă a părților norme obligatorii la nivel international , pe care le definește la alineatul 124 .
Potrivit considerentului (37) , conceptul de norme de aplicare imediatå nu trebuie confundat cu expresia
,,dispozitii de la care nu se poate deroga prin conventie ,,și ar trebui interpretat mai restrictiv. Prin urmare,
normele de aplicare imediată prevăzute de art. 9 au un grad mai mare de imperativitate decåt normele de la care
părțile nu pot deroga prin acord.
Legile de poliție reglementate de art. 9 din Regulament sunt de două feluri25:

18
C, Jugastru, op. cit., p. 80
19
S. Travnickova, Limitations of choice of law – Mandatory rules and Internationally Mandatory Rules, Právnická fakulta Masarykovy
university, Česká republika, p. 4
20
Art. 3 alin 3 din Regulamentul Roma I: ,,În cazul in care toate elementele relevante in momentul in care are loc alegerea, se aflä in
altä tarä decât cea a cărei lege a fost aleasä, alegerea făcutâ de pârti nu aduce atingere aplicării dispozitiilor legii acelei alte târi, de
la care nu se poate deroga prin acord ,,.
21
Art. 3 alin. 4 : ,, În cazul în care toate elementele relevante pentru situația respectivă, în momentul în care are loc alegerea, se află
în unul sau mai multe state membre, alegerea de către părți a unei legi aplicabile, alta decât acea a unui stat membru, nu aduce
atingere aplicării în mod corespunzător a dispozițiilor de drept comunitar de la care nu se poate deroga prin convenție, după caz,
astfel cum au fost transpuse în statul membru al instanței competente,,.
22
A. Oprea, L article 3.4 du Reglement Rome Isur la loi appicable aux obligations contractuelles, p 4
23
Ibidem.
24
Art. 9 alin. 1 : ,, Normele de aplicare imediată sunt norme a căror respectare este privită drept esențială de către o anumită țară
pentru salvgardarea intereselor sale publice, precum organizarea politică, socială sau economică, în asemenea măsură, încât aceste
norme sunt aplicabile oricărei situații care intră în domeniul lor de aplicare, indiferent de legea aplicabilă contractului în temeiul
prezentului regulament,,
25
G. Florescu, OP.cit
6
 1. norme aparținând statului instanței competente (lex fori ) întrucât regulamentul nu restrânge aplicarea
normelor de aplicare imediată din legea instanței sesizate (alin. 2).
2. norme apartinând altor state decât cel al forului: aplicarea acestora este însă restricționată considerabil ,
conform art. 9 alin. 3, fiind necesară îndeplinirea a două condiții: să fie vorba de norme juridice din
statul in care obligațiile rezultate din contract au fost sau trebuie sa fie executate și normele în cauză să
antreneze nelegalitatea executării contractului.
Pentru a decide dacă va aplica normele de aplicare imediatå din legea unui alt stat, judecătorul va tine
cont de ,,natura și obiectul acestora, precum și de consecintele aplicării sau neaplicării lor"

II. Legea aplicabilă contractului după criterii obiective

În situația în care părțile nu au desemnat în mod expres legea aplicabilă şi nici nu rezultă o alegere
tacită, organul de jurisdicţie va trebui să procedeze la localizarea contractului în sfera unui sistem de drept pe
baza unor criterii obiective.
În acest sens, regulamentul Roma I consacră, în art. 4, patru criterii esenţiale de localizare obiectivă a
contractului, care se aplică succesiv, adică „în scară” sau „în cascadă.
Primul criteriu constă în determinarea legii aplicabile în funcţie de tipul specific de contract, soluție
conflictuală prevăzută de art. 4 alin (1) . Spre exemplu, contractului de vânzare-cumpărare de bunuri i se aplică
legea ţării unde îşi are reşedinţa obişnuită vânzătorul (lit. a); contractului de prestări de servicii, legea ţării unde
îşi are reşedinţa obişnuită prestatorul de servicii (lit. b); contractului de franciză, legea ţării unde îşi are
reşedinţa beneficiarul francizei (lit. e); contractului de distribuţie, legea ţării unde îşi are reşedinţa obişnuită
distribuitorul (lit f), în vreme ce contractului privind un drept real imobiliar i se va aplica legea locului unde
bunul este situat (lit. c).
Cel de-al doilea criteriu (art. 4 alin. 2 ) intră în incidenţă în cazul în care prima soluţie conflictuală nu
este aplicabilă sau contractul se încadrează în mai multe dintre variantele prevăzute de aceasta (the catch –all
rule sau criteriul magazie), în acest caz fiind aplicabilă legii ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită debitorul
prestaţiei caracteristice . Noțiunea de reședința obișnuită este detaliată în articolul 19 din Regulament26.
Prestația caracteristică este de principiu, operațiunea care caracterizează contractul, aceasta diferind în funcție
de tipul acestuia. Localizarea prestaţiei caracteristice se face în funcţie de locul reşedinţei obişnuite a
debitorului. Pentru evitarea de conflicte mobile de legi, momentul în care se face localizarea este acela al
încheierii contractului. ). Pentru a determina această lege, Regulamentul oferă un indiciu intrinsec de
determinare respective imprejurarea că acel contract este strâns legat de un alt contract sau de alte contracte
(considerentul nr. 21).
În ultimă instanță, Regulamentul indică drept lege aplicabilă legea tării cu care contractul are
legăturile cele mai strânse, atunci când : fie din ansamblul circumstanţelor cauzei rezultă fără echivoc că
respectivul contract are în mod vădit o legătură mai strânsă cu o altă lege decât cea ce ar apărea ca aplicabilă
conform alin. (2) şi (3); fie atunci când legea aplicabilă nu poate fi determinată conform aceloraşi dispoziţii.
Astfel, cel de-al treilea criteriu de localizare (alin. 3) se aplică, aşadar, atunci când, deşi contractul se
încadrează în lista prevăzută de primul criteriu [art. 4 alin. (1)] sau, deşi nu se încadrează, prestaţia
caracteristică poate fi determinată [art. 4 alin. (2)], dar, din ansamblul împrejurărilor cauzei, rezultă că
respectivul contract are o legătură mai strânsă cu o altă ţară. Această soluţie de salvare” (escape clause), a fost
concepută cu scopul de a atenua posibilele efecte practice negative ale unei aplicări prea rigide a soluţiilor

26
Art 19 din Regulament : (1) În înțelesul prezentului regulament, reședința obișnuită a societăților și a altor organisme, constituite
sau nu ca persoane juridice, este situată la sediul administrației lor centrale. Reședința obișnuită a unei persoane fizice acționând în
exercitarea activității sale profesionale este locul unde această persoană își are sediul principal de activitate. (2) În cazul în care
contractul este încheiat în cadrul activității unei sucursale, a unei agenții sau a oricărei alte unități, sau în cazul în care, conform
contractului, executarea acestuia incumbă unei astfel de sucursale, agenții sau unități, locul unde se află sucursala, agenția sau
oricare altă unitate este considerat reședința obișnuită. (3) În scopul determinării locului unde se află reședința obișnuită, momentul
relevant îl constituie data încheierii contractului
7
„legale” dispuse de primele două alineate. Circumstanţele” la care se referă acest articol, urmează să fie
stabilite de către organul de jurisdicţie în funcţie de indiciile obiective de localizare a contractului27. Ultimul
criteriu se aplică în cazul în care legea aplicabilă nu poate fi determinată potrivit criteriilor unu sau doi, adică,
respectivul contract nu se încadrează în lista din art. 4 alin. (1), fie, excedând acelei liste, prestaţia caracteristică
nu poate fi determinată conform art. 4 alin. (2) .

Sub aspectul ariei de aplicare a lex contractus (determinat fie subiectiv, fie obiectiv), aceasta se aplică
- majorității condițiilor de fond (consințământ, obiect și cauză) .Capacitatea este supusă legii
personale (lex patriae) a cocontractanților ,cu excepția ipotezei acoperite de art. 1328 din
Regulament (care reglementează,,teoria interesului national,, ) când aceasta va fi înlăturată de la
aplicare dacă sunt îndeplinte condițiile prevăzute de acest articol.
- interpretării și efectelor contractului: drepturile și obligatiile pártilor care rezultă din incheierea
contractului, principiile efectelor contractului, efectele specifice contractelor sinalagmatice
(exceptie de nexecutarea , rezoluțiunea, riscul contractului);
- executării obligațiilor născute din contract (modalităţile de executare a contractului,executarea
voluntară a contractului, durata în timp a contractului, punerea în întârziere a debitorului/teoria
impreviziunii); conform art. 12 alin 2 sunt supuse legii locului de executare ( lex loci executiones) :
modalităţile şi formele concrete de executare, măsurile luate de creditor pentru preîntâmpinarea
neexecutării obligaţiei de către debitor (termen de garanţi, recepţia cantitativă şi calitativă a mărfii);
- drepturilor creditorilor asupra patrimoniului debitorului și măsurilor pentru conservarea
patrimoniului debitorului ;
- răspunderii contractuale: condiții, consecințele neexecutării, regimul cauzelor exoneratoare de
răspundere, regimul daunelor, dobânzilor, clauze penale etc.
- modurilor de stingere a obligațiilor, precum și prescripției și decăderii din drepturi;
- efectelor nulității contractului.
-
În ceea ce privește legea aplicabile formei contractelor, art. 11 din Regulamentul Roma I stabilește că
un contract este valabil din punct de vedere al formei sale, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de legea care
reglementează fondul său.
De asemenea, contractul va fi considerat valabil, chiar dacă nu respectă condiţiile prevăzute de legea
care îi guvernează fondul şi atunci când îndeplineşte una din următoarele legi29:
– atunci când ambii semnatari se află pe acelaşi teritoriu, legea locului unde se încheie contractul
respectiv (lex loci contractus);
– când cocontractanţii sau reprezentaţii acestora se află în ţări diferite, legea naţională a cel puţin a
unuia dintre co-contractanţi sau legea ţării în care la data respectivă, îşi are reşedinţa obişnuită oricare din părţi
(lex patriae sau lex domiclii);
– în cazul unui contract care are ca obiect un drept real imobiliar sau un drept de locaţiune asupra unui
imobil, legea ţării în care este situat imobilul (lex rei sitae), cu condiţia ca de la acele dispoziţii să nu se poată
deroga prin convenţii.
În ceea ce privește domeniul său de aplicare, legea formei determină următoarele elemente relative la
forma actului juridic30:forma in care trebuie exteriorizată manifestarea de vointă în sensul de negotium juris

27
N. Ciobanu,Determinarea legii aplicabile raportului contractual în absența alegerii părților, ASEM, p. 150
28
Art. 13 din Regulament: ,, În cazul unui contract încheiat între persoane aflate în aceeași țară, persoana fizică care ar avea
capacitate juridică, conform legii acelei țări, poate invoca incapacitatea sa rezultând din legea altei țări numai în cazul în care, la
data încheierii contractului, cealaltă parte contractantă avea cunoștință de respectiva incapacitate sau nu o cunoștea ca urmare a
neglijenței sale,,.
29
.P. Buglea , Normele conflictuale privind actele juridice, în viziunea noului Cod civil şi Regulamentelor Europene, în Pandectele
Române NR. 11/2013, p. 24.
30
Ibidem.
8
 (necesitatea formei scrise, caracterul ad validitatem/ad probationem ); condiţiile de redactare a actului juridic în
sensul de înscris (mutiplu exemplar, mențiunea bun și aprobat); formele de îndeplinit pentru actele
autentice/solemne și persoanele competente să le realizeze; mijloacele de probă a actelor juridice; admisibiltatea
probei cu martori; durata de valabilitate a actului juridic care este limitat în timp; sancţiunea aplicabilă
încălcării conditiilor de formă; condițiile de formă ale convenției asupra probelor.

CAPITOLUL III
ALINIEREA LEGISLAȚIEI DIN DREPTUL INTERN LA PREVEDERILE
REGULAMENTULUI 593/2008 - STUDIU DE CAZ-

III.3 Integrarea în dreptul intern a reglementărilor aduse de adoptarea Regulamentului 593/2008

Raporturile cu element de extraneitate valorifică principii ale dreptului privat şi, pe fundamentul
„comun”, adaugă noi semnificaţii şi elemente de conţinut. Autonomia de voinţă este unul dintre principiile
căruia dreptul internaţional privat i-a oferit o formă aparte de expresie – lex voluntatis.
Regulamentul 593/2008 prevede că în absenţa alegerii părţilor, legea aplicabilă se va determina în
funcţie de tipul şi obiectul contractului: contractul de vânzare-cumpărare de bunuri este reglementat de legea
statului în care îşi are reşedinţa obişnuită vânzătorul, contractul de prestări servicii este reglementat de legea
ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită prestatorul de servicii etc. În cazul unui contract care nu se încadrează în
cele enumerate de Regulament, legea aplicabilă va fi cea a statului în care îşi are reşedinţa debitorul prestaţiei
caracteristice.
La 1 ianuarie 2007, România a devenit stat membru al Uniunii Europene. Calitatea de stat membru
implică atât drepturi, cât şi obligaţii. Toate acestea derivă din tratatele şi legislaţia adoptate de Uniunea
Europeană de la înfiinţare până în prezent, la fel ca în cazul oricărui alt stat membru al Uniunii Europene. Ca
efect imediat al aderării României la Uniounea Europeană se constituie obligativitatea adoptării și alinierii
legislației interne la Regulamentele U.E., astfel ca și consecință direct Regulamentul 593/2008, este valabil și în
România de la data adoptării lui și intrării în vigoare.
În cele ce urmează vom trata aspecte distincte privind contractele cu element de extraneitate din dreptul
intern prin prisma Regulamentului 593/2008.
În cazul în care un contract fie el civil sau comercial, este încheiat între două persoane care aparţin unor
ţări diferite (de exemplu, între un cetăţean român şi o persoană care aparţine unui alt stat), având în vedere că în
această situaţie apare un element de extraneitate, este necesar să se stabilească cu exactitate care este legea
aplicabilă, legea română sau legea statului din care provine cealaltă persoană.
Astfel, potrivit art. 2557 alin. (2) C. civ., raporturile de drept internațional privat sunt raporturile civile,
comerciale, precum și alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate. Pornind de la aceste dispoziții
legale rezultă că principalul factor de diferențiere a raporturilor juridice de drept internațional privat de cele de
drept intern îl reprezintă elementul de extraneitate sau elementul așa-zis „străin”.
Deși este elementul esențial în raport cu care se determină legea aplicabilă, dispozițiile legale în vigoare
nu oferă o definiție a acestui termen, acesta fiind definit la nivel doctrinar și jurisprudențial ca acea parte
componentă a raportului juridic aflată în străinătate sau sub incidența unei legi străine. Elementul este „străin”
fie prin raportare la legea română, fie prin raportare la statul român.
Pentru a putea clasifica un raport juridic contractual ca fiind național ori internațional este necesar să
avem în vedere și principalele împrejurări ce pot constitui elemente de extraneitate și care reprezintă veritabile
criterii ale „internaționalității”, anume: i) cetățenia sau naționalitatea unui stat străin; ii) reședința obișnuită,
domiciliul sau sediul părților în străinătate; iii) locul unde se găsește fondul de comerț sau centrul economic; iv)
bunul mobil sau imobil care este situat în străinătate ori se află sub incidența unei legi străine; v) locul încheierii
contractului; vi) locul executării contractului sau al prestației caracteristice; vii) locul producerii faptului
cauzator de prejudicii; viii) locul în care se produce efectiv prejudiciul, precum și locul judecării litigiului.
9
 Astfel, ori de câte ori unul dintre aceste elemente este situat pe teritoriul altui stat, criteriul
internaționalității este îndeplinit. Ipoteza analizată însă vizează situația în care, deși nici unul dintre aceste
elemente nu este situat în afara teritoriului național și suntem în prezența unui contract pur intern, părțile aleg
totuși să aplice raportului juridic contractual o lege străină care, în lipsa unei convenții speciale în acest sens, nu
s-ar aplica potrivit dreptului român ori a reglementărilor europene, oferindu-i astfel un caracter internațional.
În această situație sunt posibile două interpretări.
Într-o primă interpretare, s-ar putea susține că dispozițiile Cărții a VII-a din Codul civil, intitulată
„Dispoziții de drept internațional privat” nu sunt aplicabile raporturilor juridice dintre asemenea societăți. Într-
adevăr, conform dispozițiilor art. 207 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului
civil: „Dispozițiile cărții a VII-a «Dispoziții de drept internațional privat» a Codului civil se aplică numai în
cauzele deduse instanței judecătorești sau autorității competente după data intrării în vigoare a Codului
civil, având ca obiect raporturi juridice cu elemente de extraneitate, indiferent de data și locul încheierii
actelor ori producerii sau săvârșirii faptelor generatoare ale respectivelor raporturi juridice”.
În lipsa elementului de extraneitate, s-ar putea susține că nici reglementările prioritare ale dreptului
Uniunii Europene din această materie, respectiv Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și
al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (denumit în continuare
„Regulamentul Roma I”) nu sunt aplicabile unor asemenea contracte, ținând cont de faptul că dispozițiile art.
1 alin. (1) prevăd că „Prezentul regulament se aplică obligațiilor contractuale în materie civilă și
comercială, în situațiile care există un conflict de legi”.
Într-o a doua interpretare, s-ar putea susține că internaționalitatea contractului este dată de simpla
alegere a legii străine de către părțile contractante, în temeiul autonomiei de voință, lex voluntatis. În această
interpretare, alegerea lor nu este circumstanțiată de existența unei legături reale între legea desemnată și actul
încheiat sau a unui interes rațional al părților. În acest caz, simpla manifestare de voință a părților ar fi suficientă
pentru determinarea legii aplicabile contractului. Astfel, s-ar putea susține că puterea creatoare a voinței părților
este independentă de orice legislație națională.
Din această perspectivă, prezintă relevanță dispozițiile art. 2557 alin. (3) C. civ., care fac trimitere la
aplicarea cu prioritate a convențiilor internaționale la care România este parte și a dreptului Uniunii Europene,
precum și dispozițiile art. 3 alin. (1) din Regulamentul Roma I care prevăd cu titlu de principiu că raportul
contractual este guvernat de legea aleasă de părți. În continuare, art. 3 alin. (3) din Regulamentul Roma I
prevede că: „În cazul în care toate elementele relevante pentru situația respectivă, în momentul în care are loc
alegerea, se află în altă țară decât aceea a cărei lege a fost aleasă, alegerea făcută de părți nu aduce atingere
aplicării dispozițiilor legii acelei alte țări, de la care nu se poate deroga prin acord”.
Așadar, se poate observa că Regulamentul Roma I permite, de regulă, ca legea altui stat să fie aleasă de
părți ca lege aplicabilă contractului, fără a fi neapărat necesar ca alegerea să aibă în vedere legea unui stat
membru al Uniunii Europene. Într-adevăr, Regulamentul Roma I se aplică universal sau erga omnes, adică este
irelevant dacă legislaţia unui stat membru sau a unui stat nemembru este desemnată ca fiind aplicabilă (art. 2
din Regulament prevede că: „Legea desemnată de prezentul regulament se aplică indiferent dacă este sau nu
legea unui stat membru”).
Singura limită impusă de reglementarea europeană este aceea ca părțile să respecte dispozițiile
imperative ale legii care ar fi trebuit să se aplice în lipsa alegerii, în cazul concret, dispozițiile imperative
ale legii române. Potrivit art. 2564 C.civ., pentru a înlătura aplicarea legii străine ar fi necesar să se
demonstreze că părțile au ales în mod fraudulos să eludeze aplicarea legii române, altfel spus că alegerea legii
străine a fost frauduloasă.
Posibilitatea aplicării dispozițiilor art. 3 alin. (3) din Regulament în cazul acestor contracte - care permit,
la rândul lor, alegerea legii străine ca lege aplicabilă contractului - este susținută de o parte a doctrinei,
statuându-se în acest sens că instanța este obligată să aplice dispozițiile legale imperative din legea aplicabilă în
lipsa alegerii unei alte legi de către părți, însă clauza de alegere a legii străine este valabil încheiată.
Considerăm însă că această posibilitate nu poate fi absolutizată, având în vedere faptul că există și autori
care susțin contrariul și anume că Regulamentul Roma I nu permite internaționalizarea unui contract pur intern,

10
în lipsa existenței unui element de extraneitate, prin alegerea unei legi potrivit art. 3 alin. (3) din Regulament,
autonomia părților în alegerea legii fiind limitată la dreptul material, iar nu și la normele privind alegerea legii.
Având în vedere toate aceste considerente, putem concluziona că problematica internaționalizării
unui contract pur intern este departe de a fi tranșată în mod definitiv, existând argumente puternice atât
în sensul posibilității internaționalizării contractului prin voința părților chiar în lipsa unui element real
de extraneitate, cât și în sens contrar. Prevalența uneia sau alteia dintre aceste interpretări depinde în
primul rând de particularitățile raportului juridic dar, totodată, și de viziunea instanței asupra acestei
problematici.

III.2. Studiu de caz – Prezentarea și interpretarea a două spețe care tratează problematica
contractului cu element de extraneitate

1. Obligarea la plata unor drepturi bănești rezultate dintr-un contract cu element de extraneitate.
Decizie preliminară a Curții de Justiție a Uniunii Europene

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 13.05.2019 reclamantul SINDICATUL

LUCRĂTORILOR DIN TRANSPORTURI a solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. GRUBER LOGISTICS
SRL ca prin hotărârea care se va pronunța în cauză să se dispună obligarea acestei societăți la plata către
membrii de sindicat DH și EH a diferenței dintre salariile efectiv încasate și salariile minime care, în opinia lor,
li s-ar fi cuvenit potrivit legislației italiene privind salariul minim în sectorul transportului rutier, acest salariu
fiind stabilit prin contractul colectiv de muncă din sectorul transporturilor în Italia.
În fapt, reclamantul DH conform contractului săi indivudal de muncă şi a actelor adiționale , fost
angajat al societății pârâte, în funcția șofer autocamion, începând cu data de 16.12.2014 până la data de
23.12.2016 când, urmare a Deciziei nr. X din 2016 au încetat efectele contractului de muncă. În cuprinsul
Deciziei se reține că încetarea contractului de muncă a avut loc ca urmare a lipsei avizelor, autorizațiilor şi a
atestatelor necesare pentru exercitarea profesiei. În perioada 05.06.2016 – 23.12.2016, relațiile de muncă au
fost suspendate, conform art. 52 alin. 1 lit. e) din Codul muncii deoarece angajatul nu a făcut dovada că are
dreptul de a conduce, fiind emisă în acest sens Decizia nr. Y /29.11.2016 şi actul adițional Z din 29.11.2016.
În perioada executării contractului de muncă reclamantul, în calitate de angajat pe funcția de șofer, a
efectuat curse externe, desfăşurându-şi activitatea în Italia.
Reclamantul EH a fost angajat al societății pârâte, pe funcția de șofer autocamion, conform contractului
individual de muncă , începând cu data de 21.05.2014. Prin acte adiționale la acest contract, a fost prelungită
valabilitatea contractului de muncă iar prin Decizia nr. V din 07.07.2016 societatea angajatoare a decis
încetarea contractului de muncă.L afel ca și reclamantul DH, acest reclamant a desfășurat curse externe, în
Italia în perioada 2014 - 2016, țară în care şi-a desfășurat activitatea.
Considerând că şi-au desfășurat activitatea în Italia, reclamanţii au solicitat plata salariului minim
Italian în transportul rutier, invocând prevederile art. 8 alin. 1 şi 2 din Regulamentul (CE) nr. 593/2008
privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I),.
Potrivit SC Gruber Logistics, DG și EH lucrau în numele său la bordul unor camioane înmatriculate în
România, pe baza unor licențe de transport eliberate în conformitate cu legislația română aplicabilă, toate
instrucțiunile fiind date de SC Gruber Logistics, iar activitatea reclamanților fiind organizată în România.
Această societate susține, în consecință, că contractele de muncă în discuție în litigiul principal trebuie să fie
supuse legislației române.
La solicitarea reclamanților, prin Încheierea din 01.10.2019, instanţa a sesizat Curtea de Justiţie a
Uniunii Europene cu cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare asupra unor întrebări ce privesc
interpretarea art. 8 şi art. 3 din Regulamentul Roma I:

11
 1) art. 8 din Regulament se interpretează în sensul că alegerea legii aplicabile contractului individual de
muncă, înlătură aplicarea legii ţării în care salariatul şi-a desfăşurat în mod obişnuit activitatea sau existenţa
alegerii legii aplicabile înlătură incidenţa art. 8 alin.1 teza a II-a din Regulament?;
2) art. 8 din Regulament se interpretează în sensul că salariul minim aplicabil în ţara în care salariatul şi-
a desfășurat în mod obişnuit activitatea reprezintă un drept care intră în sfera „dispoziţiilor de la care nu se
poate deroga prin convenţie în virtutea legii care, în absența unei alegeri, ar fi fost aplicabilă”, în înțelesul art.
8 alin.1 teza a II-a din Regulament?;
3) art. 3 din Regulament se opune unor reglementări şi practici interne naționale de includere obligatorie
în conținutul contractelor individuale de muncă a clauzei de alegere a legii române?
Prin Hotărârea din 15.07.2021 pronunțată în cauzele C-152/20 şi C218/20, Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene, răspunzând întrebărilor preliminare adresate de Tribunalul Mureş, a stabilit că „art. 8 alin. 1 din
Regulament trebuie interpretat în sensul că, atunci când legea care reglementează contractul individual de
muncă a fost aleasă de părţi la acest contract, iar aceasta este diferită de cea aplicabilă în temeiul alin. 2, 3,
sau 4 al acestui articol, este necesar să se excludă aplicarea acesteia din urmă, cu excepţia dispoziţiilor de la
care nu se poate deroga prin convenție în virtutea acesteia, în sensul articolului 8 alin. 1 din regulamentul
menţionat, sub incidența cărora pot intra, în principiu, normele referitoare la salariul minim”.
De asemenea, a stabilit că „articolul 8 din Regulament trebuie interpretat în sensul că: pe de o parte,
părțile la un contract individual de muncă sunt considerate libere să aleagă legea aplicabilă acestui contract
chiar când prevederile contractuale sunt completate de dreptul național al muncii în temeiul unei dispoziții
naționale, cu condiţia ca dispoziţia națională în cauză să nu oblige părțile să aleagă legea națională ca lege
aplicabilă contractului, şi pe de altă parte, părțile la un contract individual de muncă sunt considerate, în
principiu, libere să aleagă legea aplicabilă acestui contract, chiar dacă clauza contractuală referitoare la
această alegere este redactată de angajator, lucrătorul limitându-se să o accepte”.
Conform art. 8 din Regulament: (1) Contractul individual de muncă este reglementat de legea aleasă de
părți în conformitate cu articolul 3. Cu toate acestea, o astfel de alegere nu poate priva angajatul de protecția
acordată acestuia în temeiul dispozițiilor de la care nu se poate deroga prin convenție în virtutea legii care, în
absența unei alegeri, ar fi fost aplicabilă în temeiul alineatelor (2), (3) și (4) din prezentul articol. (2) În măsura
în care legea aplicabilă contractului individual de muncă nu a fost aleasă de părți, contractul este reglementat de
legea țării în care sau, în lipsă, din care angajatul își desfășoară în mod obișnuit activitatea în executarea
contractului. În cazul în care angajatul este angajat temporar într-o altă țară, nu se consideră că și-a schimbat
locul de desfășurare a muncii în mod obișnuit. (3) În cazul în care legea aplicabilă nu poate fi determinată în
temeiul alineatului (2), contractul este reglementat de legea țării în care este situată unitatea angajatoare. (4) În
cazul în care reiese din circumstanțele de ansamblu ale cazului că respectivul contract are o legătură mai
strânsă cu o altă țară decât cea menționată la alineatul (2) sau (3), se aplică legea acelei alte țări”.
Examinând lucrările cauzei, instanța a reținut următoarele:
Articolul 3 din Regulamentul (CE) nr. 593/2008, referindu-se la libertatea de alegere, arată că un
contract „este guvernat de legea aleasă de către părți. Această alegere trebuie să fie expresă sau să rezulte, cu un
grad rezonabil de certitudine, din clauzele contractuale sau din împrejurările cauzei”.
Analizând clauzele contractuale, respectiv contractele individuale de muncă ale reclamanţilor, a
constatat că părţile semnatare sunt din România, este menţionată funcţia meseria şi codul conform Clasificării
Ocupaţiilor din România, în cuprinsul mai multor articole se face trimitere la Legea nr. 53/2003 Codul Muncii
iar la capitolul „Dispoziții finale” se menționează că prezentul contract individual de muncă se completează cu
dispozițiile Codului Muncii. S-a observant asltfel că ambele contracte au fost întocmite conform legii române,
înregistrate la autoritățile române (Inspectoratul Teritorial de Muncă), cu respectarea condițiilor din această lege
şi cu trimiteri la prevederi din legislația națională, fără alte trimiteri la legi din alte ţări. Chiar dacă au fost
redactate în limba română şi italiană, acest fapt nu poate duce la concluzia alegerii legii italiene atât timp cât şi
în mențiunile din limba italiană sunt făcute trimiteri la Legea nr. 53/2003. Instanța a constat, de asemena, că
alegerea de către părții a legii române nu rezultă clauzele contractuale ci și din împrejurările cauzei.Astfel, s-
au avut în vedere prevederile legii române că nu numai la încheierea contactului individual de muncă dar şi la
12
modificarea sau încetarea contractului (suspendarea contractului individual de muncă al reclamantului DH a
aut loc în baza prevederilor din Codul Muncii, deci tot in baza legii române , la fel și deciziile de incetare a
contractelor de muncă ale celor doi reclamanți - aspect necontestate de către acești ).
Prin urmare, din analiza clauzele contractuale şi a împrejurărilor cauzei rezultat că ambele contracte
individuale de muncă sunt reglementate de legea română, aceasta fiind cea aleasă de părți, în cauză sunt
incidente prevederile alin. 1 al articolului 8 din Regulamentul .
De asemenea, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că sub incidența alin. 1 al articolului 8 din
Regulamentul (CE) nr. 593/2008, pot intra, „în principiu”, normele referitoare la salariul minim ca fiind
„dispoziţiilor de la care nu se poate deroga prin convenție” dar revine instanţei naționale sarcina de a stabili
împrejurările de fapt a litigiului cu care este investită şi de a constata în concret, pentru fiecare cauză dacă
nivelul de protecţie de care beneficiază lucrătorul în baza unor norme ce ar fi putu fi aplicabile în temeiul alin.
2, 3 sau 4 ale articolului 8 este mai bun decât cel asigurat de legea aleasă de părți (paragrafele 27-29 din
Hotărâre).
Comparând „nivelul de protecție” prevăzut de legislația din România , ca lege aleasă pentru
reglementarea relațiilor dintre părți, şi normele din Italia, țară în care reclamanţii au desfășurat activități în
perioada invocată, analizând retribuțiile primite, sau care ar fi putut fi primite, prin includerea celorlalte drepturi
salariale legitime, tribunalul a constatat că sumele încasate de reclamanți au fost superioare salariului minim
aplicabil în Italia.Astfel, conform Anexei nr. 1 la Regulamentul Intern al societății pârâte , diurnele de care
benefiau reclamanții adăugate la salariile de bază lunare acordate conform contractelor individuale de muncă şi
a actelor adiționale, au făcut ca veniturile reclamanților, achitate prin aplicarea prevederilor legii române să
fie superioare veniturilor minime garantate prin normele din Italia.Prin urmare, tribunalul a constatat că în
cauză normele referitoare la salariul minim din Italia nu constituie „dispoziții de la care nu se poate deroga prin
convenție” astfel încât reclamanţii nu sunt îndreptățiți la plata diferenţelor solicitate.
Pentru aceste considerente, instanța a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată
formulată de sindicat în numele membrilor săi, luând act totodată de renunțarea reclamantului DG la judecarea
petitului privind acordarea diferenței dintre salariul efectiv încasat şi salariul minim în Italia.

CAPITOLUL IV
CONCLUZII

Prezenta lucrare își propune să prezinte, și să analizeze aspecte legate de contractul cu element de
extraneitate prin prisma Regulamentului 593/2008, raportat la modificările aduse de adoptarea acestuia și la
transpunerea sa în legislația internă.
Lucrarea este structurată în patru capitole care conțin atât elemente doctrinare cât și interpretarea și
analiza a două spețe care intră sub incidența Regulamentului.
Înainte de a începe să analizăm cadrul normativ actual în materie de lege aplicabilă obligațiilor
contractuale, am realizat succinte trimiteri la aspecte cronologice relevante, care au reprezentat premisele
instituirii acestui mecanism amplu de stabilire a normelor cărui stat vor avea forță obligatorie cu privire la
contractul existent între două sau mai multe părți.
În acest sens,în debutul lucrării în discuție a Convenției de la Roma din 1980, în materia legii aplicabile
obligațiilor contractuale, în vigoare din 1 aprilie 1991 și care se va axa pe principiul libertății de alegere, care a
fost menținut în Regulamentul Roma I. Convenția este încă în vigoare și se aplică contractelor încheiate anterior
Regulamentului, anume 17 decembrie 2009, unele state fiind și în prezent sub egida sa, precum Danemarca.
Ulterior, a avut loc reunirea Consiliului European la Tampere, în perioada 15-16 octombrie 1999, unde a
fost susținut dezideratul unei cooperări în materie civilă, prin recunoașterea reciprocă a hotărârilor judecătorești,
eveniment care a fost urmat, anul următor, de adoptarea de către Consiliu a unui program care inter
alia stabilește principii generale cu privire la conflictul de legi.
13
 A urmat adoptarea Programului de la Haga, din 2004, adoptat de către Consiliul European, în care,
printre obiectivele urmărite enumera și cel de a încuraja continuarea demersurilor inițiate în vederea
reglementării unui act care să cuprindă prevederi necesare soluționării unui conflict de legi în materie
contractuală.
Nu putem finaliza acest succint istoric fără prezentarea actului normativ care a oferit contur acestei
paradigme a legii aplicabile obligațiilor contractuale, anume Regulamentul privind legea aplicabilă obligațiilor
contractuale, cunoscut și sub denumirea de Regulamentul Roma I. Ceea ce a oferit cu adevărat importanță
acestui document de actualizarea normelor de drept privat internațional la nivel european din perspectiva
dezvoltării raporturilor comerciale între particulari.
După parcurgerea principalelor elemente legislative, jurisprudențiale și doctrinare cu privire la legea
aplicabilă obligațiilor contractuale la nivelul dreptului UE, putem concluziona că, prin adoptarea acestui act de
drept derivat, a avut loc o veritabilă dezvoltare a cooperării judiciare în materie civilă, fiind pe această cale
încurajată contractarea prin extinderea ariei geografice fără a exista riscul de a exista viitoare neconcordanțe în
ceea ce privește un conflict de legi. De asemenea, se poate observa că Regulamentul a pornit de la principiile
deja statuate în Convenția de la Roma din 1980, axându-se pe o cât mai mare libertate pentru particulari în a-și
determina legislația sub imperiul căreia să se afle viitorul lor contract, cu respectarea normelor imperative în
materie de protecție a consumatorilor, a angajaților, dar și a dispozițiilor imperative din statele membre, precum
ipoteza contractelor de asigurare obligatorie.
Îmbunătățirile pe care le propunem se axează pe posibilele contradicții între normele imperative a două
sau mai multe state, ceea ce ar putea reprezenta un impediment al particularilor în a-și alege legea aplicabilă,
dar și necesitatea unei completări prin referirea la ipoteza contractelor electronice care s-au extins la nivel foarte
mare.
Regulamentul nr. 593/2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale. Roma I este sediul
reglementării obligaţiilor contractuale, al căror edificiu este clădit pe libertatea de alegere: Contractul este
guvernat de legea aleasă de părţi” (art. 3 alin. 1). Dreptul european consacră, astfel, regula desemnării legii
contractului prin intermediul voinţei părţilor. Pentru Regulamentul nr. 593/2008, libertatea de alegere a legii
aplicabile este concepută ca element esenţial al sistemului de norme ce reglementează conflictele de legi în
materia obligaţiilor ce decurg din contract.
Intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam a creat condiţiile necesare
„comunitarizării” Convenţiei de la Roma. După un lung proces a fost adoptat
Regulamentul (CE) Nr. 593/2008, realizându-se astfel o reformă a dreptului privat european.
Sistemul (normelor conflictuale) pe baza căruia se determină legea aplicabilă contractului
păstrează, în genere, aceeaşi arhitectură ca cel consacrat de Convenţia de la Roma : determinarea de către părţi a
legii aplicabile, determinarea lex contractus în lipsa exprimării voinţei părţilor şi soluţii particularizate pentru
anumite tipuri de contracte (în plus faţă de Convenţie, Regulamentul stabileşte norme conflictuale
speciale pentru contractele de asigurare).
Spiritul Regulamentului este dominat de filosofia adoptată de Comisie - întărirea certitudinii şi
previzibilităţii soluţiilor conflictuale (această opţiune a fost clar exprimată în Expunerea de motive ce a însoţit
propunerea de regulament). Astfel noul Regulament conţine o serie de definiţii, clarificări şi norme conflictuale
formulate mai amănunţit şi de o mai mare precizie (faţă de formulările echivalente ale Convenţiei).
Regulamentul reia soluţiile conflictuale tradiţionale consfinţite de Convenţia de la Roma, însă cu anumite
nuanţări , punctate şi de noi în lucrarea de faţă.

14
 BLIOGRAFIE:
I.Tratate, cursuri, monografii

1. BÎRSAN C. , STĂTESCU C., Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008
2. BUGLEA P., Normele conflictuale privind actele juridice, în viziunea noului Cod civil şi Regulamentelor
Europene, în Pandectele Române NR. 11/2013
3. CIOBANU N., Determinarea legii aplicabile raportului contractual în absența alegerii părților, ASEM
4. FLORESCU G. Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului si al Consiliului privind legea aplicabile
obligatiilor contractuale (Roma I), în Revista EuRoQuod nr.1/2017
5. FUEREA A., Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008
6. JUGASTRU C., Reflecții privind elemental de extraneitate și raporturile de drept international privat în Acta
Universitatis Lucian Blaga.Iurisprudentia ,Issue 1-2/2007
7. JUGASTRU C., Câteva ipostaze ale autonomiei de voință în dreptul international privat, SUBB Iurisprudentia
nr. 4/2016
8. MACOVEI C, Dreptul european al contractelor. Modernizarea normelor de drept conflictual, Ed.
Universitåtii Alexandru Ioan Cuza, lași, 2005
9. OPREA A., L article 3.4 du Reglement Rome Isur la loi appicable aux obligations contractuelles
10. PRESCURE T., SAVU C.N., Drept internaþional privat, Editura Lumina Lex, București, 2005
11. ȘEREMET I.,Aplicarea principiului autonomiei de voință (lex voluntatis) la determinarea legii aplicabile
contractelor civile în Revista Institutului Național al Justiției nr. 3 (54), 2020
12. TRAVNICKOVA S., Limitations of choice of law – Mandatory rules and Internationally Mandatory Rules,
Právnická fakulta Masarykovy university, Česká republika

II. Surse consultate online:

1. Convenția 80/934/CEE privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale

online: https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=celex%3A41980A0934
2. Regulamentul nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 , privind legea
aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I), JO L 177/6, 4.7.2008
online la: https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:32008R0593&from=EL
3. eu/legal-content/EN/TXT/PDF/?uri=OJ:C:2001:012:FULL&from=EN
4. https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:52008DC0373&from

15