EVALUAREA ŞI TERAPIA LOGOPEDICĂ

ÎN
TULBURĂRILE DE PRONUNȚIE
CUM DEVIN LOGOPED?
ACTIVITATEA LEGALĂ A LOGOPEDULUI
SITUAŢIA 1

Logopedul este persoana cu studii superioare de psihologie sau

psihopedagogie specială, autorizat şi atestat cu drept de liberă practică la
Colegiul Psihologilor din România.

Conform Legii 213 din anul 2004 şi Normelor metodologice de aplicare a Legii
nr. 213/2004, conform SCSP I - Hotărârea privind aprobarea Standardelor de
calitate în serviciile psihologice, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
679 din 17 septembrie 2014

Serviciile Psihologice şi deci, serviciile logopedice pot fi desfășurate de către

psihologul cu drept de liberă practică în următoarele 2 domenii ale psihologiei:

A. Psihologie clinică

B. Psihopedagogie specială

A. Psihologie clinică

Competențele profesionale specifice - psihologului clinician în raport cu

logopedia sunt:

1. - evaluarea psihologică clinică/psihodiagnostic clinic logopedic - a copiilor şi

altor persoane, inclusiv a celor cu cerințe educaționale speciale (CES);

2. - intervenție psihologică clinică primară de tip logopedic sau intervenție

1
logopedică clinică - cu o desfășurare care cuprinde 5-max. 10
ședințe/sesiuni/întâlniri cu clientul/clienții.
B. Psihopedagogie specială

Competențele profesionale de specialitate în psihopedagogie specială în

raport cu logopedia sunt (printre altele):

1. - evaluarea şi psihodiagnoza tipului şi severității tulburării de vorbire, a

copiilor şi altor persoane, inclusiv a celor cu deficiențe/handicap;

2.- intervenția logopedică (preventivă şi curativă), care spre deosebire de

intervenția logopedică clinică - se poate desfășura poate începând cu min. 10
ședințe/sesiuni/întâlniri cu clientul/clienții.

CADRUL LEGAL
Formele juridice sub care poate funcționa logopedul psiholog, autorizat de
Colegiul Psihologilor din România sunt:

cabinete individual de psihologie

sau
cabinetelor asociate de psihologie
sau
societăți civile profesionale de psihologie

Date fiind descrierile legale de desfăşurarea legală a activităţii şi de modul de

încadrare a logopedului, concluzionăm:
prin logopedie, specialistul se poate adresa atât copiilor/persoanelor normale,
cât şi copiilor/persoanelor cu cerinţe speciale.
Logopedia, cea care se ocupă și de tulburările de pronunție, este o ştiinţă
care a apărut din nevoia de a se studia problemele limbajului, dar din
perspectiva specificului lor.

Logopedia nu se limitează la corectarea tulburărilor de limbaj, prevenirea şi

studierea lor ci are în vedere educarea şi restabilirea echilibrului

2
psiho-fizic şi dezvoltarea unei personalităţi normale, integre.

LOGOPEDIA - TULBURĂRILE DE PRONUNȚIE

Logopedia, cea care se ocupă și de tulburările de pronunție, este o ştiinţă
care a apărut din nevoia de a se studia problemele limbajului, dar din
perspectiva specificului lor.

Logopedia nu se limitează la corectarea tulburărilor de limbaj, prevenirea şi

studierea lor ci are în vedere educarea şi restabilirea echilibrului
psiho-fizic şi dezvoltarea unei personalităţi normale, integre.

CE SUNT TULBURĂRILE DE LIMBAJ?

LOCUL TULBURĂRILOR DE PRONUNȚEI

Prin tulburări de limbaj și tulburările de pronunție, înţelegem toate abaterile de

la manifestările verbale unanim acceptate în limba uzuală, atât sub aspectul
exprimării şi recepţiei verbale, începând de la dereglarea diferitelor
componente ale cuvântului şi până la imposibilitatea verbală de comunicare
orală sau scrisă.
Se întind de la forme uşoare la forme grave;
În limitele de toleranţă pot exista particularităţi individuale în funcţie de
dezvoltarea generală a copilului:
1. Dezvoltarea fizică include tot ce ţine de dezvoltarea corporală (înălţime,
greutate, muşchi, glande, creier, organe de simţ), abilităţile motorii (de la
învăţarea mersului până la învăţarea scrisului).
Tot aici sunt incluse aspecte privind nutriţia şi sănătatea.

2. Dezvoltarea cognitivă include toate procesele mintale care intervin în actul

cunoaşterii sau a adaptării la mediul înconjurător. În acest stadiu includem
percepţia, imaginaţia, gândirea, memoria, învăţarea şi limbajul.

3. Dezvoltarea psiho-socială este centrată asupra personalităţii şi dezvoltării

sociale ca părţi ale unui întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată,
exprimând impactul familiei şi mediul asupra individului.

3
Legat de această abordare, mai apare şi termenul de dezvoltare stadială
(stadialitate) deoarece în dezvoltarea copilului, de la 0-18 ani, s-au stabilit mai
multe
etape/stadii.

În dezvoltarea psihică pot avea loc opriri, stagnări sau chiar regrese
sub influenţa unor factori deterioranţi, stresanţi, tensionali, etc.

Întârzierile dezvoltării pot fi nu doar la nivelul limbajului ci la nivelul mai

multor aspecte ale psihicului, putându-se manifesta ca întârzieri de apariţie a
unor conduite superioare sau a unor conduite noi ( ex. întârzieri în
structurarea vorbirii la copiii mici) sau întârzieri de dezvoltare psihică propriu-
zisă (după ce conduitele s-au constituit).

Tulburările procesului dezvoltării sunt inerente oricărei deficienţe sau

incapacităţi cu caracter complex, generatoare de inadaptări stabile.

CUM STABILIM TULBURAREA DE LIMBAJ?

Delimitarea tulburărilor de limbaj, implict și depronunție, sunt delimitări de la
variaţiile individuale admise în limitele normalităţii, și se realizează prin:

1- Analiza neconcordanţei dintre limbajul şi vârsta cronologică

(până la o anumită vârstă pronunţia greşită reprezintă un lucru normal-după
4-5 ani se poate începe corectarea !).
De aceea, la un copil, în prima fază a evaluării complexe logopedice, se
stabilește nu doar vârsta cognitivă, vârsta mentală ci și vârsta limbajului și
vârsta de dezvoltare motrică și apoi, decalajul ultimelor trei față de prima;

2- Caracterul staţionar al tulburărilor, care odată apărute au tendinţa de

a se consolida;

4
 3- Influenţe negative pe care tulburările le exercită asupra conduitei şi
personalităţii persoanei cu tulburării.

TULBURĂRILE DE PRONUNŢIE ÎN CADRUL CLASIFICĂRII

TULBURĂRILOR DE LIMBAJ

Există o diversitate de clasificări după diferiţi autori care au adoptat criterii

diferite.

Însă, oricare ar fi clasificarea pe vom alege să o utilizăm în practică,

este necesar un psihodiagnostic corect pentru că în funcţie de el se stabilesc
metodele şi prognoza tulburărilor în raport cu particularităţile psihice ale
subiectului.

Clasificarea care ţine seama de cât mai multe criterii şi anume: anatomo-
fiziologic, lingvistic, etiologic, simptomatologic şi psihologic, este clasificarea
făcută de Prof. Univ. Dr. Emil Verza.

1. Tulburări de pronunţie sau de articulaţie:

Dislalie
Disartrie
Rinolalie
2. Tulburări de ritm şi fluenţa vorbirii:
Bâlbâială
Logonevroza
Tumultus sermonis
Tahilalia
Aftongia
Bradilalia
Tulburări coreice
3. Tulburări de voce:
Disfonie
Afonie
Fonastenie

5
 Pseudofonastenie
4. Tulburări în plan lexico grafic scris citit
Disgrafii- agrafii
Dislexia- alexia

5. Tulburări polimorfe
Afazia (tulburare dobândită)
Alalia (surditatea verbală)- incapacitatea de
a vorbi

6. Tulburări de dezvoltare a limbajului (întârzieri) - retard în dezvoltarea

limbajului
Retardul de limbaj simplu şi complex
Retardul la copiii autişti
Mutismul psihogen electiv sau voluntar

7. Tulburări de limbaj bazate pe disfuncţii psihice

Dislogii
Bradifazii
Ecolalii
Jargonafazii (apare pe fondul Schizofreniei)

Trăsături comune ale dezvoltării psihice și a limbajului copiilor normali şi a

celor cu deficienţe
Organismul are tendinţa de a parcurge aceleaşi stadii ale dezvoltării atât
pentru copiii normali cât și pentru copiii cu cerințe educaționale speciale
(CES).
În consecinţă, educaţia terapeutică logopedică a copiilor cu deficienţe
sau cu alte CES nu trebuie privită ca un alt tip de educaţie, ci ca o educaţie
obişnuită, dar cu adaptările necesare pentru a fi cât mai eficientă în situaţiile
concrete în care se află aceştia.

De aceea, azi se vorbeşte şi se obligă la o:

„adaptarea curriculară” sau ”programe de intervenție personalizate ”.

6
 (bazându-ne pe mecanisme compensatorii, menite să refacă, fie şi numai
parţial, procesul ca atare, cât mai aproape de parametrii săi obişnuiţi)

Rezultă că, unul din obiectivele centrale ale intervenţiei educativ-terapeutice

este să stimuleze, să întreţină şi pe cât posibil, să direcţioneze acţiunea
mecanismelor compensatorii ale organismului afectat.

În stabilirea (psiho)diagnosticului logopedic final, trebuie să se ţină seama de

o serie de factori endogeni şi exogeni pentru evitarea confuziilor:
vârsta cronologică a copilului, dezvoltarea intelectuală, afectivitatea,
comportamentul, motivaţia, temperamentul, caracterul, componenţa psiho-
socială a familiei, climatul educativ, condiţiile şcolarizării etc.

În primul rând trebuie să nu uităm că:

- până la o anumită vârstă pronunţia greşită reprezintă un lucru normal-după
4-5 ani se poate începe evaluarea, depistarea tulburării şi deci corectarea !
- să facem distincţie între tulburările dismaturative şi tulburările de limbaj, de
pronunţie clinice.
Tulburările dismaturative sunt determinate în general de un ritm propriu de
dezvoltare, factorii somatici, afectivi, sociali având un rol determinant în
majoritatea cazurilor şi pot să dispară şi fără intervenţie logopedică.

De exemplu, înainte de a stabili dacă avem o formă sau alta de dislalie,

disartrie sau rinolalie, analizăm 3 aspecte: dificultăţile de exprimare, de
înţelegere şi vocabularul limitat - aspecte care se pot circumscrie şi
Întârzierii în dezvoltarea limbajului sau Retardul verbal
Acesta constă într-un decalaj înregistrat
la nivelul general al achiziţiei limbajului în raport cu evoluţia normală
vis-a-vis de vârstă, în formarea şi dezvoltarea conduitelor verbale.

1. Întârzierea în dezvoltarea limbajului poate apărea pe fondul unei dezvoltări

intelectuale normale și în acest caz se poate recupera în totalitate cu multă

7
muncă, mult exercițiu acasă și în cadrul ședințelor de logopedie, dacă se
intervine la timp.

2. Întârzierea în dezvoltarea limbajului poate să apară și asociată cu alte

tulburări precum autismul, ADHD, mutismul psihogen, deficiența mintală,
deficiența de auz. De aceea este necesară o evaluare de specialitate în
logopedie pentru stabilirea diagnosticului diferențial și alcătuirea unui plan de
intervenție în vederea recuperării.

IMPORTANŢA

EVALUĂRII COMPLEXE
LOGOPEDICE

TIPURI DE METODE FOLOSITE ÎN EVALUAREA COMPLEXĂ

LOGOPEDICĂ

Observaţia

Testele: verbale şi nonverbale

Conversaţia

Analiza produselor activităţii

Anamneza

Etape ale evaluării diagnostice logopedice

1. Etapa de stabilire a (psiho)diagnosticului iniţial: de timpuriu; de scurtă

durată; de depistare, realizat: în familie, de către educator;
2. Etapa evaluării periodice (etapă fundamentată pe orientarea întocmirii

8
planurilor de recuperare şi terapie logopedică);
3. Etapa evaluării finale.

Etape ale evaluării diagnostice logopedice

1. Etapa de stabilire a (psiho)diagnosticului iniţial: de timpuriu; de scurtă

durată; de depistare, realizat: în familie, de către educator;
2. Etapa evaluării periodice (etapă fundamentată pe orientarea întocmirii
planurilor de recuperare şi terapie logopedică);
3. Etapa evaluării finale.

EVALUAREA COMPLEXĂ A TULBURĂRILOR DE LIMBAJ

----
TULBURĂRILE DE PRONUNŢIE
Munca logopedului este condiţionată de realizarea diagnosticului diferenţiat al
tulburărilor de limbaj şi presupune o analiză complexă atât a limbajului cât şi a
ariilor colaterale care influenţează apariţia, evoluţia şi succesul terapiei
logopedice.

Depistarea şi diagnosticarea copiilor cu tulburare de limbaj se realizează în

etape succesive şi anume: în prima etapă
examinarea selectivă
urmată de
examinarea integrală.

Examinarea Selectivă
Logopedul depistează copiii cu posibile tulburări de limbaj în colectivităţi mari
din cadrul grădiniţelor şi şcolilor sau depistează tipul tulburării de limbaj în
cadrul psihodiagnosticului prezumtiv realizat la primele întâlniri individuale.
Se face prin aplicarea unor metode de depistare care trebuie să fie
sistematice, dar limitate şi operative astfel încât să cuprindă într-o perioadă
scurtă de timp un număr cât mai mare de copii, atunci când se lucrează cu

9
colectivităţiel şi se aleg cu atenţei probele relevante pentru situaţia caând
lucrul cu copilul este în mod individual.
În această fază nu se fac investigaţii speciale pentru stabilirea etiologiei şi a
diagnosticului diferenţial al tulburărilor de limbaj.

Examinarea Integrală
Se realizează individual cu fiecare copil depistat cu tulburare în etapa
examinării selective, la cabinetul logopedic, pe baza unor examinări
complexe, care permit un studiu minuţios.

Scopul urmărit este stabilirea (psiho)diagnosticului logopedic diferenţial, pe

baza căruia se va concepe planul de intervenţie individualizat.

Obiectivele examinării complexe:

precizarea diagnosticului, a tulburării de limbaj
aprecierea posibilităţilor de comunicare de care dispune logopatul şi stabilirea
prognozei
elaborarea proiectului programului de terapie
cunoaşterea dezvoltării intelectuale şi a trăsăturilor de personalitate

Materialele folosite în examinare trebuie să fie clare, concise, expresive,

legate de mediul natural al copilului (panouri sau planşe viu colorate,
alfabetare ilustrate, jucării colorate, etc.).

Înregistrarea cazului
Se realizează în urma perioadei de depistare a tulburărilor de limbaj.

Probele aplicate variază în funcţie de experienţa pe care logopedul o are.

Acte necesare :

Acordul părinţilor
Contractul de pretări servicii psihologice (logopedice)+Gdpr
Registru/Registre
Fişe de consemnare

10
Plan de terapie-intervenţie personalizat
Grafice de monitorizare a intervenţiei
Planificare a activităţii
FIŞA LOGOPEDICĂ sau
PROTOCOL DE EVALUARE/CUNOAŞTERE ŞI INTERVENŢIE/ACTIVITATE
COMPLEXĂ LOGOPEDICĂ

Examinare Complexă Logopedică

Cuprinde:
1. anamneza complexă;
2. examinarea articulaţiei;
3. examinarea vorbirii coerente;
4. examinarea vârstei psihologice a limbajului;
5. examinarea atenţiei, memoriei şi a diferenţierii
auditive;
6. examinarea lateralităţii.

I. ANAMNEZA COMPLEXĂ

Prin anamneză obţinem date referitoare la stările premergătoare defectelor de

vorbire.
Aceste date se obţin prin convorbiri cu părinţii (în deosebi cu mama), de la
care se culeg informaţiile asupra antecedentelor personale şi heredo-
colaterale.
La aceste discuţii e bine să nu asiste copilul.
Datele obţinute despre copil vor fi consemnate în fişele de consemnare a
datelor anamnezei ale fiecărei etape din anamneza complexă

1.1. Date ereditaro-genetice şi medicale

Rolul acestora este de a afla posibilele cauze care pot determina leziuni sau
disfuncţii în sistemul nervos central sau în organele aparatului fono-articulator.
Se vor culege date despre istoricul genetic al familiei, bolile mamei înainte de
sarcină, bolile mamei din timpul sarcinii, evenimente deosebite din timpul

11
sarcinii, date despre naştere şi despre nou născut, date despre dezvoltarea
fiziologică, motorie precum şi un istoric al bolilor copilului.

1.2. Date Socioculturale - Psihică

Scopul este de a obţine date cu referire la structura şi relaţiile dintre membrii

familiei, posibilele schimbări apărute în structura familiei, persoane din afara
familiei care contribuie la educaţia copilului, părerea părinţilor despre copil,
structura programului zilnic al copilului, modalităţi de rezolvare a conflictelor
apărute şi modul în care s-a integrat copilul în colectiv.

Ne ajută să înţelegem posibila legătură între anturajul copilului şi tulburarea

de vorbire.

III. EXAMINAREA VORBIRII

Scopul este de a obţine date despre modul în care s-a dezvoltat comunicarea
şi limbajul copilului şi anume: vârsta la care a zâmbit prima dată, reacţia la
sunete, muzică, voce umană, vârsta la care a apărut şi modul gânguritului,
primele combinaţii de sunete, vârsta la care au apărut primele cuvinte, despre
eventualele stagnări în diferite perioade de vârstă (stagnări în perioada
gânguritului, stagnări în dezvoltarea vocabularului), momentul în care s-a
sesizat existenţa unei posibile tulburări de limbaj, date cu referire la
examinările logopedice anterioare.

IV. EXAMINAREA ŞI EVALUAREA STĂRII ŞI A FUNCŢIONĂRII

ORGANELOR FONOARTICULATORII

se realizează pe baza observaţiilor făcute de către logoped asupra tuturor

organelor care participă în pronunţia sunetelor: buze, limbă, dentiţie, maxilar,
palat.

în cazul constatării unor malformaţii la nivelul oricărui organ fonoarticulator

logopedul îndrumă părintele către medicul de specialitate pentru a remedia
anomalia existentă.

12
Examinarea funcţionării organelor fonoarticulatorii se realizează în faţa
oglinzii, prin executarea unor comenzi, fară a fi demonstrate de către
examinator.

Pe fişa de evaluare se vor consemna reuşitele şi eşecurile copilului la

sarcinile date.

Instrucţiuni:
„Astupă buzele!”
„Prinde cu buzele foaia de hârtie, fără să ajuţi cu dinţii!”
„Rotunjeşte buzele!”
„Întinde buzele!
„Atinge cu dinţii de sus buza de jos!
„Atinge cu dinţii de jos buza de sus!”
„Bea din apă şi ţine apa în gură, fără să înghiţi şi fără să verşi!”

V. EXAMINAREA ARTICULAŢIEI
Se urmăreşte capacitatea de redare prin imitaţie a sunetelor vorbirii în ordinea
dificultăţilor.
Examinatorul pronunţă sunetele alfabetului şi cere copilului să repete şi el.
Pentru examinarea capacităţii fonematice se poate folosi o probă de pronunţie
alcătuită dintr-o serie de imagini, selecţionate după criteriile cuprinderii
sunetelor examinate izolat, în poziţia iniţială, finală, mediană şi lângă
consoană.
Imaginile se prezintă într-o anumită succesiune determinată de evoluţia
ontogenetică a însuşirii sunetelor la copii.

Proba se desfăşoară în două etape şi are ca scop evidenţierea modului de

articulare a sunetelor.

ÎN PRIMA ETAPĂ se fac observaţii generale cu privire la vorbirea spontană.

Se porneşte de la prezentare reciprocă :

13
„ Eu mă numesc.... (numele examinatorului), mi-ar face plăcere să cunosc
numele tău (se prezintă copilul).

Instrucţiuni:
„Aş dori să-mi povesteşti despre... (în funcţie de vârsta copilului, de
conjunctură, de situaţiile apărute se iniţiază o discuţie de ex. despre familia
copilului, despre jocurile lui preferate, despre activităţile din cadrul grădiniţei
sau a şcolii...).

Dacă se observă că subiectul examinat întâmpină dificultăţi în aceste discuţii,

(de respiraţie, de ritm...) examinatorul îl roagă pe copil să aleagă o poezie pe
care să o spună împreună.

„Hai să ne gândim la o poezie scurtă pe care o vom spune împreună.”

ÎN ETAPA A DOUA are loc:

examinarea articulaţiei propriu zise.
Dacă în timpul conversaţiei libere (prima etapă) nu se constată existenţa unor
probleme de pronunţie, se va trece direct la faza a doua (din etapa a doua) în
care copilul repetă după examinator denumirea imaginilor.
În cazul în care copilul în cadrul conversaţiilor libere prezintă diferite tulburări
de pronunţie, examinarea articulaţiei se va începe cu denumirea individuală a
imaginilor, după care urmează faza a doua în care copilul repetă după
examinator denumirea imaginilor.
Fiecare sunet este observat izolat, în poziţie iniţială, finală, mediană şi lângă o
consoană.

Răspunsurile primite de la copil atât în prima fază cât şi în a doua sunt notate
în rubrica:
V. EXAMINAREA ARTICULAŢIEI

VI. EXAMINAREA VORBIRII COERENTE

Se realizează pe baza unui desen în care sunt surprinse mai multe personaje
implicate în diferite activităţi. Pe marginea acestui desen copilul trebuie să

14
realizeze o povestioară. Examinatorul nu are voie să intervină în povestioara
subiectului.

Povestioara enunţată de copil este notată cuvânt cu cuvânt în secţiunea:

VI. EXAMINAREA VORBIRII COERENTE
Se notează apoi numărul substantivelor, verbelor, adjectivelor, adverbelor şi a
numeralelor.
Tot în fişa de cotare se trece numărul propoziţiilor simple şi a propoziţiilor
dezvoltate utilizate de copil în povestire şi se ţine cont de corectitudinea lor
din punct de vedere gramatical şi dacă au o legătură logică între ele (se
prezintă ca o poveste, povestioară).

VII. EXAMINAREA VÂRSTEI PSIHOLOGICE A LIMBAJULUI

Proba Alice Descoeudres

VIII. EXAMINAREA AUZULUI

Aceste probe scot în evidenţă posibila existenţă a unei deficienţe de auz, lipsa
integrării impulsurilor provenite din arii diferite de percepţie, tulburarea
perceperii, diferenţierii şi reproducerii serialităţii unor sunete, cuvinte,
capacitatea de a diferenţia sunete, nivelul de atenţie auditivă, de diferenţiere
acustică, capacitatea de memorie verbală serială de scurtă durată,
recunoaşterea unei părţi din întreg, precum şi gradul de concentrare a
atenţiei.

IX. EXAMINAREA LATERALITĂŢII

Lateralitatea se referă la inegalitatea funcţională a părţii drepte sau stângi a
corpului, ca o consecinţă a repartiţiei în emisferele cerebrale.
Dominanţa unei p ărţi a corpului asupra celeilalte determină lateralitatea.
Tulburările lateralităţii sunt determinate în principal de contrarierea lateralităţii,
de încercarea de a reeduca stângăcia, sau de lateralizare forţată în cazul unei
la- teralităţi nedefinite.
Stângăcia nu trebuie considerată o infirmitate şi este contraindicat să fie
contrariată!

15
De ce în cazul fiecărei tulburări de vorbire este nevoie de examinarea
lateralităţii?

Ştim că o mână întotdeauna este mai îndemânatică decât cealaltă. Acest

lucru se poate observa şi în cazul picioarelor şi ochilor.
Din punctul de vedere a activităţii sistemului nervos este ideal dacă ochiul,
mâna şi piciorul dominant sunt situate pe aceeaşi parte a corpului.
În caz contrar vorbim de dominanţă încrucişată. Dominanţa încrucişată în sine
nu provoacă probleme, dar împreună cu alte simptome poate sta în spatele
tulburărilor de limbaj şi de învăţare.

Cum şi ce putem observa?

În cazul mişcărilor spontane, automate trebuie să observăm mâna, piciorul,

ochiul care sunt folosite cu prioritate.

Activităţile învăţate (mâncatul, băutul) nu se iau în considerare.

Dacă dominanţa nu s-a dezvoltat încă, activităţile spontane (apăsarea clanţei,

scoaterea dopului din sticlă, pieptănatul etc.) ne arată, cărei mâini copilul îi
acordă prioritate.

TULBURĂRI DE LIMBAJ

Clasificarea tulburărilor de limbaj este controversată în literatura de

specialitate, datorită complexităţii mecanismelor anatomo-fiziologice ale
formării şi dezvoltării limbajului care pot fi afectate doar în unele componente,
iar tulburările limbajului pot fi cuplate la acelaşi caz. Diverşi autori au o
terminologie, denumire a tulburărilor de limbaj diferită, după cum şi criteriile
de clasificare folosite sunt diferite.
M. Guţu înţelege prin tulburări de limbaj „toate abaterile de la normal, de la
maniestările verbale tipizate, unanim acceptate în limbajul uzual, atât sub
aspectul reproducerii, cât şi al perceperii, începând de la dereglarea diferitelor

16
componente ale cuvântului şi până la imposibilitatea totală de comunicare
orală sau scrisă”.
Guţu clasifică tulburările de limbaj în funcţie de următoarele criterii:
Criteriul anatomo-fiziologic:
- tulburări ale analizatorului verbomotor, verboauditiv
- tulburări centrale sau periferice
- tulburări organice sau funcţionale
Criteriul structurii lingvistice afectate
- tulburări de voce
- tulburări de ritm şi fluenţă
- tulburări ale structurii fonetico-fonematice
- tulburări complexe lexico-gramaticale
- tulburări ale limbajului scris
Criteriul periodizării, în funcţie de apariţia tulburărilor de limbaj
- perioada preverbală (până la 2 ani)
- perioada de dezvoltare a vorbirii (2-6 ani)
- perioada verbală
Criteriul psihologic
- gradul de dezvoltare a funcţiei comunicative a limbajului
- devieri de conduită şi personalitate
E. Verza, subliniază importanţa tratării multidisciplinare şi stabileşte, pe baza
criteriilor anantomo-fiziologice, etiologice, lingvistice şi psihologice,
următoarea împărţire categorială a tulburărilor de limbaj:
tulburări de pronunţie: dislalia, rinolalia, dizartria
tulburări de ritm şi fluenţă a vorbirii: bâlbâiala, logonevroza, tahilalia,
bradilalia, aftongia, tumultus sermonis
tulburări de voce: fonastenia, disfonia, afonia, mutaţia patologică a vocii
tulburări ale limbajului scris – citit: dislexo-disgrafia, alexia, agrafia,
disartgrafia
tulburări polimorfe: alalia, afazia, autismul
tulburări de dezvoltare: mutismul electiv, retardul de limbaj, disfuncţii verbale
asociate autismului infantil sau altor handicapuri precum cel de intelect şi de
auz

17
tulburări asociate unor afecţiuni de tip psihopatologic sau psihiatric: dislogia,
ecolalia, jargonofazia, bradifazia

Dislalia cea mai frecventă tulburare de limbaj constă în incapacitatea de a

pronunţa corect anumite sunete sau grupuri de sunete.
Disartria este cea mai gravă dintre tulburările de pronunţie şi este cauzată de
afecţiunea căilor centrale şi ale nucleilor nervilor care participă la articulare.
Rinolalia o altă formă a tulburărilor de pronunţie, şi se produce ca urmare a
unor malformaţii ce sunt localizate la nivelul vălului palatin sau insuficienţele
dezvoltării acesteia.
Alalia este tulburarea cea mai profundă de elaborare , de organizare şi
dezvoltare a limbajului, cu implicaţii complexe negative nu numai în
comunicare şi în relaţionarea cu cei din jur , dar şi în evoluţia psihică a
copilului, astfel alalia afectează atât limbajul impresiv cât şi pe cel expresiv.
C. Păunescu prezintă persepectiva patologică a limbajului ca o unitate în
varietate sub forme si intensitate diversă având criteriul etiologic şi
simptomatologic, morfologic şi lingvistic, în clasificarea tulburărilor de limbaj.
Conform acestor criterii, autorul menţionează trei categorii mari de sindroame
care afectează limbajul:
osindromul dismaturativ – întârzierea simplă în apariţia şi dezvoltarea vorbirii
- dislalia „de evoluţie”
- bâlbâiala „fiziologică”
- dislexia – disgrafia „de evoluţie”
Afectează vorbirea, uneori numai rostirea prin factori ereditari, afecţiuni
smatice intercurente sau factori psihosociali-afectogeni.
osindroame extrinseci – dislalia (prin malformaţii structurale, paralizii
periferice, deficienţe de auz de diferite grade)
- dizartria (piramidală, pseudobulbară,
extrapiramidală, cerebeloasă)
- disritmia (bâlbâiala motorie simplă,
tahilalia, bradilalia)
Afectează rostirea prin malformaţii structurale, leziuni periferice motorii sau
senzoriale, leziuni subcorticale
osindroame intrinseci – afazia

18
 - disfazia – dislogia copilului
O formă gravă şi combinată a celor trei sindroame este alalia.
Verza E. şi GH.Radu, au analizat frecvenţa tulburărilor de limbaj la copilul mic
deficient mintal , prezenţa acestora fiind răspândită astfel:
tulburări de pronunţie - dislalii simple şi polimorfe - a căror cauză principală
este capacitatea redusă de percepere şi reproducere a modelelor verbale
nedezvoltarea vocabularului determinată de particularităţile proceselor
cognitive
tulburări dislexo - disgrafice, influenţate de lipsa de interacţiune a
analizatorilor implicate în aceste procese care nu favorizează analiza şi
sinteza
prezenta agramatismelor, în limbajul oral cât şi în cel scris, având cauze
comune cu ale dislexiei şi disgrafiei
tulburări de ritm şi fluenţă a vorbirii – bâlbâiala, trahilalia, bradilalia- cauzele
fiind perturbaţii din sfera afectiv - volitivă
nazonanţa, tulburările de voce şi alalia, cu o frecvenţă mai redusă

DISLALIA

Dislalia (dis = lipsa, deficienţă şi lalie = vorbire, glas, voce), cea mai frecventă
tulburare de limbaj, constă în incapacitatea totală sau parţială de a pronunţa
(emite, articula) corect anumite sunete sau grupuri de sunete.
Dislalia se manifestă prin deformarea, omiterea, substituirea şi/sau inversarea
sunetelor. În formele grave de dislalie, astfel de fenomene se produc şi la
nivelul silabelor şi chiar al cuvintelor.
Pentru copilul antepreşcolar, tulburările de pronunţie nu constituie semnale de
alarmă, dislalia are o natură fiziologică ca urmare a nedezvoltării suficiente a
aparatului fonoarticular şi a sistemelor cerebrale implicate în actul vorbirii, în
schimb, la vârsta preşcolară se simte nevoia unei intervenţii logopedice
pentru a nu permite stabilizarea şi formarea unor deprinderi deficitare de
pronunţie (peste 3,5 ani).

19
Clasificarea dislaliilor

1.După modul de afectare a aparatului verbo-motor:

- dislalia organică – datorată anomaliilor organelor periferice ale vorbirii
- dislalia mecanică (disglosie)
- dislalia audiogenă (hipoacuzie)
- dislalia funcţională – datorată funcţionării defectuoase a aparatului verbo-
articulator
- dislalia motorie (deformări de sunete)
- dislalia senzorială (înlocuiri de sunete)
- dislalia sociogenă – datorată imitaţiei inconştiente a modelelor greşite,
educaţiei deficitare, bilingvismului
2.După gradul de extindere al dislaliei:
- dislalie simplă sau parţială (monomorfă) – este afectat un singur sunet
- dislalie generală sau complexă (polimorfă) – sunt afectate mai multe sunete
- dislalia universală (totală)
3.După întinderea şi structurarea fonemului afectat:
- dislalia sunetelor – la nivelul pronunţiei sunetelor, cu următoarele forme:
a) dislalia prin omisiune de sunete – sunetul lipseşte la pronunţare
(moghilalia)
b) dislalia prin alterare (deformare) – sunetul este alterat la pronunţare
c) dislalia prin înlocuire de sunete – se pronunţă alt sunet în locul celui
corect (paralalia)
- dislalia silabelor – cuprinde tulburările la nivelul pronunţiei unor cuvinte
4.În funcţie de sunetele afectate se clasifică în (E. Verza):
- betacism şi parabetacism – afectarea sunetului b (ism–deformări/omisiuni,
para-înlocuiri)
- capacism şi paracapacism – afectarea sunetului c
- deltacism şi paradeltacism – afectarea sunetului d
- fitacism şi parafitacism – afectarea sunetului f
- gamacism şi paragamacism – afectarea sunetului g
- hapacism şi parahapacism – afectarea sunetului h

20
- lamdacism şi paralamdacism – afectarea sunetului l
- mutacism şi paramutacism – afectarea sunetului m
- nutacism şi paranutacism – afectarea sunetului n
- pitacism şi parapitacism – afectarea sunetului p
- rotacism şi pararotacism – afectarea sunetului r
- sigmatism şi parasigmatism – afectarea sunetelor s, z (siflante), ş, j
(şuierătoare), ţ, ce, ci (africate)
- tetacism şi paratetacism – afectarea sunetului t
- vitacism şi paravitacism – afectarea sunetului v
- zitacismul şi parazitacismul – afectarea sunetului z
Sigmatismele sunt cele mai frecvente dislalii.
Nu există denumiri specifice pentru afectarea vocalelor.
5.După numărul fonemelor afectate, dislaliile se clasifică în:
- monomorfe – este afectat un singur fonem sau o singură grupă de articulare
- polimorfe – sunt afectate mai multe grupe de foneme
6.După locul de articulare al fonemelor:
- dislalia labialelor
- dislalia dentalelor
- dislalia lingualelor
- dislalia guturalelor
7.După modul de producere al sigmatismului şi rotacismului se disting:
a) sigmatism
- sigmatism interdental – pronunţia se face cu limba între dinţi (peltic)
- sigmatism lateral (pareze, hipoacuzia de percepţie) – aerul se scurge pe
părţile laterale
– bilateral
– lateral drept (dexter)
– lateral stâng (sinister)
- sigmatism strident – aspect sonor, strident al sunetului
- sigmatismul nazal (dislalia nazală) – sunetul este pronunţat nazal, specific
rinolaliei deschise
- dislalia sforăitoare labio-dentală – sunetele sunt pronunţate sforăitor
b) rotacism
- rotacism lingual lateral – sunetul e pronunţat cu una din laturile limbii

21
- rotacism velar – sunetul este pronunţat prin vibraţii ale palatului
- rotacism uvular – sunetul este pronunţat prin vibraţii ale luetei
- rotacism lingual dorsal – vibraţii produse de apropierea dorsului lingual de
palatul dur
- rotacism faringian – vibrează peretele faringian
- rotacism bilabial – se pronunţă cu vibraţia buzelor
- rotacism bilateral lingual – prin vibraţia ambelor părţi ale limbii

Forme clinice

În funcţie de cele trei zone de articulare, E. Vrăşmaş şi C. Stănică descriu

următoarele forme ale dislaliilor:
1.Tulburări de pronunţie în prima regiune de articulare
- pitacismul
- betacismul
- mutacismul – datorat insuficientei închideri a buzelor
- fitacismul şi vitacismul – datorate malformaţiei buzei superioare, a incisivilor
superiori sau prognaţiei
2.Tulburări de pronunţie în a doua regiune de articulare (arcada dentară şi
regiunea mediopalatală)
- tetacismul
- deltacismul
- nutacismul
- sigmaticele (34 de forme) – sigmatism addental (vârful limbii apasă pe
arcada dentară şi nu permite ieşirea aerului printre dinţi, frecvent la
hipoacuzici)
- sigmatism interdental (limba plasată între dinţi)
- sigmatism labial (limba se prelungeşte şi pătrunde între buze)
- sigmatism palatal (vârful limbii se ridică către palat)
- sigmatism lateral (mai ales în cazul parezelor)
- sigmatism lateroreflex (defect între cel interdental şi cel
addental)
- sigmatism şuierat

22
 - sigmatism labio-dental (incisivii superiori se aplică pe buza
inferioară)
- sigmatism cacuminalis (limba atinge partea mediană a
palatului)
- sigmatism nazal
- sigmatism sforăit (sunetele se formează pe peretele posterior
al faringelui)
- sigmatism faringian (sunetele apar răguşite uşor nazal)
- sigmatism laringian (la pronunţie participă mai mult epiglota)
- parasigmaticele – înlocuirea lui s cu h, f, v, t, d
- deformările africatelor – deformarea lui ţ
- zitacismul
- alterarea prepalatalelor ş şi j – datorate distanţei prea mici dintre dinţi,
lipseşte şanţul mijlociu al limbii
- rotacismele (32 de forme) - rotacism palatal
- rotacism uvular sau graseiat (vibrează vălul palatin)
- rotacism dorsal (vibrează partea dorsală a limbii)
- rotacism laringian (r vibrant, scârţâit)
- rotacism nazal
- rotacism bucal (vibrează obrajii)
- rotacism lateral sau marginal (vibrează o margine laterală a
limbii)
- rotacism lingual (nevribant, lipsit de sonoritate)
- rotacism faringian (vibrează faringele)
- rotacism labial sau bilateral (vibrează vălul palatin în canalul
dintre văl şi partea posterioară ridicată a limbii), limba este prea scurtă şi nu
atinge alveolele
- rotacism monovibrant (vibraţia e prea scurtă)
- rotacism interdental (limba vibrează între dinţi)
- lamdacismele – lamdacism lacunar (lipseşte sunetul)
- lamdacism semimuiat (sunetul nu are sonoritate, pentru că
se scurge lateral)
- lamdacism nazal
- lamdacism bilabial (limba e aşezată între buze)

23
 - lamdacism nesonor sau mut (sunetul e bine articulat dar fără
sunet laringian)
- lamdacism fricativ retropalatal (un sunet asemănător lui h)
- paralamdacismul (poate fi înlocuit cu toate sunetele din zona
sa de articulaţie)
3.Tulburările sunetelor în a treia regiune de articulare
- deformări ale sunetelor ocluzive c şi g
- deformări ale fricativei h
În general se întâlneşte înlocuirea unuia cu altul sau cu ocluzivele linguo-
dentale. Poate apare sunetul parazitar h (ch, gh) când forţa de emisie a
aerului este foarte mare.
4.Dislaliile vocalelor – sunt destul de rare când auzul este normal, se
întâlnesc în cazul tulburărilor de auz. În general se datorează unei poziţii şi
deschideri intermediare ale limbii şi maxilarelor. Se întâlnesc şi dificultăţi în
pronunţarea diftongilor sau triftongilor. O altă tulburare a vocalelor este
adăugarea unei vocale sau chiar a unei consoane între vocalele diftongului
sau triftongului.
La deficienţii mintal pronunţia se caracterizează prin neclaritate şi monotonie,
trăsătura de specificitate fiind fragilitatea conduitei verbale. Dislalia sunetelor
înâlnită mai ales la cei cu intelect normal, se extinde în cazul celor cu
deficienţe mintale la nivelul silabelor şi cuvintelor. O caracteristică a vorbirii
copiilor cu deficienţă mintală este imaturitatea ei. E. Verza afirmă faptul că „la
deficientul mintal, dislalia nu dispare decât în urma unei activităţi logopedice
susţinute”. E. Verza aminteşte ca principale cauze ale deficienţei de limbaj la
deficientul mintal: insuficienţa intelectuală, analiza şi sinteza deficitară,
incapacitatea de a efectua generalizări, abstractizări şi comparaţii între
fenomenele lumii înconjurătoare. Corectarea se realizează cu dificultate
datorită vocabularului sărac, a neformării structurii silabelor, a nedezvoltării
auzului fonematic, a deficienţelor schemelor verbo-motorii şi a inerţiei vorbirii.
Este util a se folosi propoziţii sau fraze cu rimă.

Sunete bilabiale: p, b, m
Sunete labio-dentale: f, v
Sunete linguo-dentale: s, z, t, d, ţ, n, l, r

24
Sunete prepalatale: ş, j, ce, ci, ge, gi
Sunete velare/guturale: c, g, h
Sunete palatale: che, chi, ghe, ghi

Consoane oclusive (consoană articulată prin ocluziunea canalului fonator,

urmată de o explozie): p, b, t, d, c, g, n
Consoane semioclusive (care este pe jumătate oclusiv; începe cu o ocluzie şi
se termină printr-o constricţie): ţ
Consoane fricative (la pronunţarea căruia canalul fonator se îngustează şi
aerul produce un zgomot de fricţiune): f, v, h, ş, j, s, z

Consoane surde (care sunt rostite fără participarea corzilor vocale): p, c, t, v,

ş, s, ţ
Consoane sonore (care sunt rostite prin vibrarea corzilor vocale, glota fiind
închisă): b, g, m, d, n, f, j, z, l, r

Diagnosticul dislaliei – probe

Pentru depistarea dislaliei se utilizează un sistem de probe verbale care să

releve modul deficitar de pronunţie al sunetelor. Aceste probe trebuie să
clarifice pronunţia fiecărui sunet din alfabet, a silabelor şi a cuvintelor uzuale,
a grupelor de consoane şi vocale, precum şi pronunţia propoziţiilor.
Diagnosticarea se realizează în vorbirea independentă şi vorbirea reflectată.
În vorbirea independentă probele urmăresc:
- pronunţia liberă a sunetelor din alfabetul ilustrat
- denumirea unor serii de imagini referitoare la categorii (obiecte, fiinţe,
fenomene ale naturii, culori, momente ale zilei, mijloace de transport)
- denumirea schemei corporale cu ajutorul imaginilor
- nivelul de dezvoltare a limbajului, înţelegerea unor noţiuni familiare
- recitarea unor poezii
- povestire liberă sau după imagini
- convorbire liberă
În vorbirea reflectată se urmăresc aceleaşi elemente:

25
- pronunţia sunetelor din alfabet (logopedul pronunţă sunetele rar, copilul
repetă)
- pronunţia reflectată a unor cuvinte
- pronunţia unor serii de cuvinte care conţin grupuri de consoane şi vocale

Programul terapeutic complex – etape

În corectarea dislaliei trebuie să ţinem cont de următoarele principii:

- respectarea particularităţilor de vârstă ale copilului, ale tipului şi gradului de
deficienţă, nivelul de şcolarizare;
- respectarea succesiunii etapelor de corectare;
- continuitatea activităţii terapeutice în familie şi la şcoală;
- respectarea unităţii de cerinţe în terapie;
- trecerea corectării prin planuri acţionale diferite (imagine – sunet – literă şi
invers);
- folosirea jocului;
- aplicarea psihoterapiei.
Etape:
1.Etapa pregătitoare
2.Etapa terapiei
- terapia generală – dezvoltarea mobilităţii aparatului fonoarticulator
- dezvoltarea respiraţiei corecte (verbale şi nonverbale)
- dezvoltarea auzului fonematic
- terapia specific logopedică – emiterea/impostarea sunetului (obţinerea
sunetului)
- consolidarea sunetului corectat
- automatizarea sunetului corectat

26
Terapia cu caracter general

1.Dezvoltarea mobilităţii aparatului fonoarticulator

a)dezvoltarea mobilităţii generale
- exerciţii de mers
- exerciţii de gimnastică pentru membre, trunchi, gât, cap, torace, abdomen
- jocuri de mişcare
b)dezvoltarea mobilităţii fonoarticulatorii
- mobilitatea maxilarelor (închiderea şi deschiderea gurii, mişcarea mandibulei
stânga-dreapta, sus-jos, clănţănitul dinţilor, mestecatul)
- mobilitatea obrajilor (sugerea, umflarea obrajilor)
- mobilitatea linguală (muşcătura, scoaterea şi retragerea limbii, limba în
diferite forme, mişcarea limbii sus-jos, stânga-dreapta, ştergerea dinţilor,
buzelor, plescăitul)
- mobilitatea labială (sugerea şi ţuguierea buzelor, rânjitul, ţinerea cu buzele a
unui obiect ce este tras, fluieratul, suflatul, vibrarea buzelor, sforăitul calului,
acoperirea unei buze cu cealaltă)
- exersarea palatului, muşchilor faringelui (căscare, deglutiţie, imitarea tusei,
sforăitul şi tropăitul)
2.Dezvoltarea respiraţiei corecte
a)educarea respiraţiei nonverbale
- suflatul în lumânarea aprinsă, cu paiul în apă, trompetă, morişcă, pe dosul
mâinii
- umflarea balonului, aburirea oglinzii
- mirositul unei sticluţe de parfum
- inspir-expir în trei timpi
- inspir-expir pe nas şi gură alternativ
- inspiraţie diferenţiată alternativ pe cele doua nări
b)formarea unui ritm respirator uniform

27
- exerciţii de respiraţie în faţa oglinzii
- exerciţii libere în stare de repaos
- exerciţii libere de respiraţie în mers
c)educarea respiraţiei verbale
- pronunţarea vocalelor ritmic, rar, prelung
- pronunţarea ritmică a consoanelor
- exerciţii ritmice: exclamaţii, interjecţii
- număratul în expiraţie
3.Dezvoltarea auzului fonematic
- exerciţii de recunoaştere şi imitare a sunetelor din natură (onomatopee)
- exerciţii de recunoaştere şi pronunţare a unor serii de silabe opuse luate din
cuvinte paronime (pa-pe-pi-po-pu, ba-be-bi-bo-bu)
- exerciţii de diferenţiere a consoanelor surde de cele sonore (t-d, p-b, c-g, f-v)
- exerciţii pentru diferenţierea sunetelor cu punct de articulare apropiat (barcă-
barză, rece-rege-lege, dop-top-ţap, cer-ger, clonţ-glonţ, aţe-ace, muscă-
muşcă)
- exerciţii de transformare a cuvintelor, prin înlocuirea de sunete sau silabe
(mac-rac, pat-sat, masă-casă, mare-sare)
- exerciţii de analiză fonetică cu indicarea primului sau ultimului sunet din
cuvânt
-completarea cuvintelor cu prima silabă pronunţată de logoped
-jocuri de corelare a sunetului cu obiectul care-l produce

Terapia cu specific logopedică

1.Emiterea/impostarea sunetului
Exerciţii premergătoare emiterii sunetelor (pregătirea impostării)
- imitarea sâsâitului şarpelui, solicitarea liniştii, gânsacul supărat, sunetul
produs de insecte în zbor, de vânt, foarfecă, şoarece, vântul, telefonul, frigul,
strănutul, curcanul, măgarul, etc.
- exerciţii de diferenţiere a poziţiei aparatului fono-articulator la sunetele
siflante faţă de şuierătoare
- exerciţii de pronunţie prin închiderea foselor nazale cu mâna
- exerciţii pentru emiterea sunetelor s, z, ş, j, ţ, r, ce,

28
- exerciţii de recunoaştere vizuală şi auditivă a sunetelor
Exerciţii demonstrative la oglindă, de articulare corectă a sunetului
- exerciţii de articulare a sunetului în paralel profesor-elev
- exerciţii de pronunţie a sunetului cu voce crescândă în intensitate. Primele
exerciţii trebuie făcute în şoaptă, cu un minim de efort articulator.
- exerciţii de autocorectare prin raportarea la modelul acustic oferit de
profesor
- exerciţii de pronunţie a sunetului independent
- se va stabili corespondenţa între sunet şi literă pe tot parcursul exerciţiilor
menţionate
Corectarea în cazul dislaliilor polimorfe se face ţinând cont de ontogeneza
sunetelor (s, ş, z, j, ţ, ci, gi, b, d, g, n,f, m, c, p, t, r)
2.Consolidarea sunetului
Introducerea sunetului în silabe
- pronunţarea unor silabe directe, indirecte, reflectat şi independent
- silabe directe şi inverse
- structuri reversibile
- logatomi
- structuri silabice cu ritm
- structuri silabice consonantice sau cu diftongi
- stabilirea locului sunetului în silabă
- formarea şi pronunţarea de silabe ce conţin consoane surde şi sonore
Introducerea sunetului în cuvinte
- asocierea silabelor în vederea formării cuvintelor, mono, bi, şi polisilabice în
care sunetul se află în diferite poziţii
- cuvinte în care consoana afectată este intervocalică
- cuvinte în care consoana afectată este precedată de o consoană şi urmată
de o vocală (scap, şnur, braţ)
- exemple de cuvinte ce conţin sunetul impostat, de la cuvinte în care
consoana se pronunţă o singură dată, la cuvinte în care consoana se
pronunţă de mai multe ori
- cuvinte în care silaba cu sunetul corectat este constantă dar prima silabă,
sau ultima se schimbă (casă-masă-lasă, cară-pară-gară, sapă-sare-sanie,
ramă-raţă-rasă-rană)

29
- structuri verbale reversibile (sar-ras, cos-soc, pod-dop, toc-cot, roz-zor)
- formarea unor cuvinte noi prin înlocuirea, omisiunea, adăugarea la sunetul
impostat, exerciţii de diferenţiere s-ş (scoală-şcoală), z-j (zar-jar), r-l (rac-lac)
3.Automatizarea sunetului
Exersarea sunetului în propoziţii
- propoziţii simple care conţin cuvinte cu sunetul corectat în diferite poziţii
(Soarele a răsărit. Afară e soare.)
- sintagme cu partea finală constantă (Tata e acasă. Mama e acasă. Maria e
acasă.)
- sintagme cu partea iniţială constantă (Soarele a răsărit. Soarele e pe cer.
Soarele străluceşte.)
- sintagme cu frecvenţa mare a sunetului corectat. Sanda suie sus pe scară.
Zăpada cade în zori de zi. Şase saşi în şase saci.)
- sintagme afirmative, negative, interogative
- povestiri şi repovestiri după imagini, tablouri, planşe, casete audio sau video
- framântări de limbă, ghicitori
- dialoguri după o anumită temă
- compuneri scurte după imagini, cu cuvinte date, libere

RINOLALIA
Este o dereglare a limbajului exprimată prin tulburări de fonaţie şi articulaţie
(pronunţie, ritm şi fluenţă).

Este o disfuncţie instrumentală a organelor de execuţie a actului vorbirii, tubul

fonoarticulator se modifică fie datorită unei obstrucţii nazale, fie a unei
comunicări între cavitatea bucală şi cea nazală, amplificând astfel rezonanţa
sau timbrul nazal (după Iolanda Tobolcea).

Etiologia
Cauze organice: malformaţii congenitale (despicături maxilo-valo-palatine);
deviaţii de sept, polipi, amigdaline cronice.
Cauze funcţionale: lipsa echilibrului între diferite procese (excitaţie-inhibiţie
cerebrală, inspir-expir).

30
Cauze psihosociale: imitaţia deficitară, menţinerea unor obişnuinţe deficitare,
atitudinea greşită ale familiei (copii răsfrăţaţi).

Simptomele
Rinolalia este dată de o asociere între o voce particulară şi o tulburare de
rezonanţă, în momentul emisiei sunetului glota produce un zgomot anormal la
emiterea consoanelor B, P, D, T, C, G, V, H, S, Ş, Z, J.
Se mai produce cu un suflu nazal sau suflu răguşit la pronunţia sunetelor sau
grupuri de sunete S, Ş, F, J, C, G.
Dereglări ale vocii - nazonarea tuturor sunetelor.
Rinolalia se transformă la nivelul limbajului scris-citit, sunetele sunt afectate la
pronunţie au drept corespondent în plan scris GRAFEME MODIFICATE, apar
omisiuni şi deformări de grafeme, distanţarea exagerată a grafemalor,
alungirea terminaţiei cuvântului până când acesta se contopeşte cu începutul
cuvântului următor.

Modificările care apar la nivelul limbajului scris pot afecta şi vocalele, deşi
acestea nu sunt afectate de rinolalie.
Când rinolalia este gravă şi mai ales subiectului i se trage atenţia asupra
existenţei ei apare trăirea tensionată a rinolaliei cu retragere socială, apariţia
unor tulburări de comportanent şi tulburări de personalitate.
Apariţia grimaselor fasciale- pentru a compensa scurgerea a aerului pe nas
rinolalicul strânge nările, iar aceste grimase deformează fizionomia. Ele
provoacă şi efecte psihice negative cum ar fi: agresivitate, sentiment de
izolare, negatevizm.
Respiraţie bucală sau claviculară, guturai, fomfăială.

Formele
1. Rinolalia aperta sau deschisă – când unda expiratorie ia calea nazală şi în
pronunţarea sunetelor nenazale.
2. Rinolalia clausa sau închisă – când unda expiratorie necesară pronunţării
sunetelor nazale se scurge pe traiectul bucal, calea nazală fiind blocată.
3. Rinolalia mixtă- când unda expiratorie nu respectă caracteristicile articulării
sunetelor scurgându-se când pe calea nazală când pe calea bucală.

31
Metote de depistare

Auzul specialistului (percepţia auditivă a tulburărilor).

Pronunţarea cuvintelor care conţin sunete nazale sau bucale. Atunci când
pronunţă aplicăm degetele mare şi arătător pe suprafaţa externă a nasului:
- dacă simţim vibraţie la pronunţia cuvintelor fără sunete nazale, atunci
avem rinolalie deschisă;
- dacă la pronunţia cuvintelor cu sunete nazale nu simţim vibraţie atunci
avem rinolalie închisă.
Cu degetul arătător şi mare strângem hoanele nazale şi se pronunţă ,,ai; au;
ae’’:
- dacă nazalitatea nu se micşorează, dar se accentuează – rinolalie
deschisă.

Procedee de depistare
Se pronunţă cuvinte cu sunete nazale şi fară sunete nazale. În timpul
pronunţiei sub nări se pune o oglindă:
- dacă la pronunţia cuvintelor cu sunete nazale (mama, nani) oglinda nu
transpiră – avem rinolalie închisă;
- dacă în cuvinte nu avem sunete nazale dar oglinda transpiră- avem
rinolalie deschisă.
Rugăm persoana să respire prin cavitatea nazală şi totodată să deschidă larg
gura:
- dacă în acest timp vălul palatin reflectoric se ridică, atunci avem rinolalie
închisă funcţională.
Persoana este culcată pe spate cu capul un pic atârnat în afară,rugăm să
pronunţe cuvinte fără sunete nazale: dacă tembrul şi tempoul (nazalitatea)
dispare - avem rinolalie deschisă funcţională.

Rinolalie deschisă - aperta

32
Rinolalie deschisă – aperta.
Rinolalie deschisă organică.
Despicăturile labio-velo-palatine.
Rinolalie deschisă funcţională.
Simtomatologia vorbirii în rinolalia deschisă.
Terapia rinolaliei deschise.

Rinolalie deschisă

Apare ca urmare a faptului că vălul palatin în

timpul pronunţiei orale nu reuşeşte să împiedice
trecerea curentului de aer pe traiectul de aer
astfel încât orificiul faringo-nazal rămâne deschis
şi aerul se scurge pe nas modificând rezonanţa
sunetului şi schimbând locul de articulare a
sunetelor.
În funcţie de cauzele care o produc se împarte în:

Rinolalie deschisă organică – poate fi produsă:

- de malformaţii la nivelul palatului;
- de insuficienţa dezvoltării a palatului,
atonia sau paralizia vălului;
- traumatizmele ale vălului palatin;
- despicături congenitale ale vălului
palatin(palatos schizis ,,gură de lup’’);
- paralizii periferice (leziuni ale nervului
vag sau tumori ale nervului vag la adulţi).

Despicaturile labio-velo-palatine
Sunt de natură ereditară şi dobândite:
1. Despicaturi parţiale: - anterioare:
- incomplete – buza superioară;
-complete – buza, prag naritar, creasta alveolară
- posterioatre:

33
 - incomplete- numai vălul palatin sau lueta;
- complete – lueta, văl palatin, palatin dur până
la creasta alveolară.
2. Despicături asociate – formează o combinaţie între despicăturile parţiale
anterioare , posterioare, creasta alveolară rămâne intactă.
3. Despicături totale – despicătura anterioară se uneşte cu cea posterioară,
intersectând buza, pragul naritar, creasta alveolară ea poate fi bilaterală sau
unilaterală.
Rinolalie deschisă funcţională nu prezintă
malformaţii şi îi cauzată de:
- incapacitatea sau mobilitatea redusă a
vălului palatin şi a muşchilor faringo-nazali
ei nu reuşesc să închidă cavitatea nazală;
- imitarea vorbirii unei rinolalii în perioada
formării vorbirii.

Simtomatologia vorbirii în rinolalia aperta

- Este diversă din cauza varietăţii în alegerea modalităţii de vorbire a fiecărui
subiect, în funcţie de nivelul de dezvoltare psihică, de mediul social, de cauza
care a provocat tulburarea, în funcţie de momentul şi rezultatul intervenţiei
chirurgicale, de partucularităţile) de personalitate.
- Din punc de vedere al pronunţiei- pirderea aerului nazal produce modificarea
presiunii intraorale astfel încât apar greşeli în chinezia componentelor
aparatului fonoarticulator, apare o asimergie de contracţie a vălului palatin şi a
limbii astfel încât limba adoptă o poziţie posterioară deplasându-se punctul de
articulare pentru consoanele siflante (,,s’’, ,,z’’) şi linguodentale.
- ,,R’’nu este articulat ca o vibrantă pentru că aerul fonator din cauza
scurgerilor nazale este insuficient şi nu poate să facă limba să fibreze;
- Acestă asimergie face ca la pronunţarea consoanelor explozive
( ,,B’’, ,,C’’, ,,G’’, ,,P’’) să fie înlocuite cu sunete nedesluşite cu un zgomot
glotic (,,coup de glotte’’) se creează impresia că vălul palatin se impiedică;
- Sunt denaturate sunetele fricative ,,F’’,,,V’’ dar mai puţin afective
decât ,,C’’şi ,,G’’ la ele apărând fenomenul de producere a unor grimase
faciale;

34
- La sunetele ,,S’’, ,,Z’’,,,Ş’’ apare un efect ca atunci când se suflă într-un butoi
gol;
- Sunt afectate şi vocalele care apar ca neclare, voalate; cele mai afectate
sunt cele care se pronunţă cu cea mai mare ridicare a vălului palatin
(,,I’’ ,,,A’’)

- Din punct de vedere al vocii – datorită pătrunderii aerului fonator în cavitatea

nazală este modificată rezonanţa sunetului, timbrului sunetului.
- Apariţia de elemente parazite în fonaţie – ca un act compensator faringele
este antrenat să suplinească funcţia verală, aparând astfel un suflu răguşit
între baza limbii şi peretele laringelui însoţit de vibraţii ale acestuia.
- Tulburări ale ritmului şi fluenţei vorbirii – datorită consumului sporit de aer,
datorită scurgerilor rapide rinolalicul este obligat să inspire mai fregvent.
- Apariţia grimaselor – pentru a compensa această scurgere a aerului pe nas
rinolalicul strânge nările iar aceste grimase deformează fizionomia.

Terapia rinolaliei deschise

Obiectivul general al terapiei în rinolalie este:
- Înlăturarea nazonanţei din vorbire prin formarea şi dezvoltarea respiraţiei
corecte
- cu inspir nazal
- expir bucal
- folosirea corectă a mecanismului
epigloto – laringian de închidere.
Desfăşurarea activităţii
- Moment organizatoric.
- Masaj facial şi oral.
- Antranament muscular prin miogimnastică.
- Reeducarea respiraţiei, formarea expirului oral.
- Formarea şi dezvoltarea auzului fonematic şi a atenţiei auditive.
- Educarea sistematică a vorbirii:
- coordonarea şi sincronizarea mişcărilor vălului palatin şi a
muşchilor folosiţi în articularea sunetelor;

35
 - creşterea debitului în pronunţie de la sunet la cuvânt-propoziţie-
frază.

1. Activizarea vălului palatin ( masaj degetal, gimnastică).

2. Dezvoltarea respiraţiei: se diferenţiază expirul şi inspirul nazal-bucal,
suflarea obiectelor.
3. Antrenarea musculaturii articulatorii: antrenarea apexului şi a buzelor.
4. Antrenarea vocii.

Antrenarea vocii după ipolitova

1. La început se pronunţă sunetele s, z, p, b.

2. Apoi se pronunţă – p, b, d, t, c, g.
3. Pe urmă – l, r, t, c’, m, n.
4. Se impostează sunetele moi (specifice limbii ruse), după impostare
urmează automatizarea şi diferenţierea sunetelor.

Condiţia primară pentru corectare este de a suplima participarea

normală a laringelui şi de a muta locul de articulare a limbii.Hipofuncţia
muşchilor trebuie să fie transformată prin exerciţii într-o activitate
puternică şi energică.

Rinolalia închisă - clausa

Rinolalie închisă – clausa.

Rinolalia închisă organică.
Rinolalie închisă funcţională.
Corectarea rinolaliei închise.

Se caracterizează prin blocarea undei de aer fonator pe traiectul faringonazal

şi se manifestă printr-o denaturare a timbrului , a pronunţiei consoanelor
nazale.

36
În funcţie de cauzele obstrucţiei nazale se împarte în:

Rinolalia închisă organică

Cauzată de toate modificările patologice ce impiedică şi fac fonaţia deficitară:
- hipertrofii ale mucoasei nazale, polipi,
deviaţii de sept;
- hipertrofii amigdaliene cu vegetaţii
adenoide.

După localizarea obstacolului rinolalia închisă organică se împarte în:

a. Rinolalia închisă organică anterioară – se manifestă în urma inflamaţiei

mucoasei nazale în rinite, hipertrofii ale mucoasei nazale din cauza polipilor,
devianţei de sept care duce la blocarea aerului prin narine.
Sonoritatea sunetelor ,,m’’, ,,n’’ este diminuată.Rinolalia închisă funcţională

Rinolalia închisă funcţională

Este determinată de o defectuoasă închidere nazală care se menţine ridicată

în timpul consoanelor nazale. Aceasta este cauzată prin articulaţia neglijentă
însoţită de imitaţie sau după operaţie se menţine permanent ridicat vălul
palatin din obişnuinţă.
Procese inflamatorii în urechea internă.

Corectarea rinolaliei închise

- Mai întâi prin operaţie chirurgicală (extragerea polipilor);

- Terapie logopedică, deoarece tulburarea se manifestă în continuare datorită
automatizării:
- exerciţii pentru mobilitatea vălului palatin;
-exerciţii pentru educarea auzului fonematic;
-exerciţii de respiraţie pentru dirijarea curentului de aer pe nas;
-exerciţii de emitere a sunetelor nazale.

37
Rinolalia mixtă
Este o dereglare a pronunţiei şi rezonanţei vocii în care depistăm simptomele
specifice atât rinolaliei deschise cât şi celei închise.
Sunt forme: - organică – avem fisură mică şi concrescenţă de adenoizi în
cavitatea nazală.
- funcţională – depistăm pareza vălului palatin şi schimbări organice în
cavitatea nazală sau obturarea cavităţii nazale ci corpi străini.
Corectarea rinolaliei mixte se realizează prin operaţie
chirurgicală apoi prin procedee logopedice punându-se
accent pe forma dominantă.

DIZARTRIA

Disartria reprezintă tulburarea de pronunție a cuvintelor. Pacientul cu dizartrie

înțelege perfect semnificația cuvintelor, le poate evoca, dar nu le poate
pronunța.

Forma completă a acestui deficit se numeste anartrie.

Dizartria este o tulburare a vorbirii, caracterizata printr-un ritm neregulat, greoi

si chinuit. Poate fi insotita de o voce nazala, cauzata de slabiciunea palatului.
Indiferent ca se instaleaza brusc sau treptat, dizartria este de obicei este
evidenta in cursul conversatiilor obisnuite. Este confirmata, cerandu-i-se
pacientului sa pronunte cateva cuvinte si sunete simple.[1]

Dizartria este ocazional confundata cu afazia, tulburare care afecteaza

exprimarea sau intelegerea limbajului vorbit sau scris. Dizatria reprezinta un
tablou complex de tulburari de vorbire, dificultati de comanda si control si de
coordonare a mecanismelor neuro-musculare ale vorbirii datorate unor leziuni
la nivelul sistemului nervos central .
Dizartria = tulburare neurologica a vorbirii care reflecta anormalitati in forta,
viteza, registru, ton sau in acuratetea miscarilor respiratorii, fonatorii,
rezonatorii, articulatorii, sau in aspectele prozodice in productiile
verbale( DUFFY, 2012)

38
Etiologie
Factori prenatali : infectii virotice, incompatibilitata factorului RH, hiperemesis-
compicatie a sarcinii caracterizata prin persistenta unor simptome, gretuir ,
varsaturi, ce nu pot fi tratate, boli grave ale mamei, iradiere, diabet, substante
toxice
Factori perinatali: nastere grea sau prelungita, prematuritate, asfixie la
nastere,manevere medicale (forcepsul)
Factori postnatali : icter,boli ale copilarie, traumatisme,intoxicatii SNC .,boli
cronice , boli autoimune

Evaluarea
Examinarea structurală și funcțională după Meredith presupune: (Bodea
Hațegan, 2012, 2016)
1.Examinarea respirației-copilul este pus sa facă balonașe cu paiul într-un
pahar cu apă. Dacă balonașele sunt vizibile înseamnă că suflul copilului este
suficient de puternic prin urmare acesta va putea vorbi fără prea mari
dificultăți.
2.Susținerea fonației-prelungirea unui sunete timp de 5 secunde.Întotdeauna
începem cusunetul ”A”.
3.Funcția și rezonanța velofaringiană-în acest caz poate fi folosit ”listening
tube”. Sunt folosite cuvinte ce conțin sunetele ”M” și ”N” iar apoi cuvinte ce nu
conțin aceste sunete
4.Comparația rezonanței-este dată silaba ”pa”. Aceasta va fi testată in două
ipostaze: în timp ce copilul se ține de nas și în timp ce copilul nu se ține de
nas.
5.Mișcările palatului moale-este emisă vocala ”A”scurt şi lung.
6.Funcția laringiană poate fi evaluată prin tuse

TIPURI DE DIZARTRII

39
Dizartria spastica: persoanele care sufera de aceasta forma prezinta dificultati
in vorbire, alaturi de o slabiciune musculara generalizata si de reflexe
anormale. Ea apare ca rezultat al lezarii neuronilor motori de la nivelul
Sistemului Nervos Central (SNC).

Dizartria flasca: in cazul careia persoanele nu pot pronunta consoanele. Ea

rezulta ca urmare a unor leziuni de la nivelul neuronilor din Sistemul Nervos
Periferic (SNP).

Dizartria ataxica: apare in urma unor leziuni la nivelul cerebelului. Cerebelul

fiind regiunea creierului responsabila pentru primirea informatiilor senzoriale si
coordonarea miscarilor, persoanele care sufera de aceasta forma de dizartrie
intampina probleme de coordonare.

Dizartria hipokinetica: cauzata de leziuni ale sistemului extrapiramidal de la

nivelul creierului. Persoanele cu dizartrie hipokinetica pot prezenta: o voce
linistita, monotona; dificultati in inceperea propozitiilor; dificultati in
pronuntarea consoanelor; rigiditate si miscari reduse ale fetei si gatului;
dificultate la inghitire; spasme musculare.

Dizartria hiperkinetica: rezultat al unor leziuni la nivelul ganglionilor bazali.

Pacientii care sufera de aceasta forma de dizartrie prezinta simptome
precum: vorbire lenta; oboseala in timpul vorbirii; spasme musculare; miscari
involuntare; tonus muscular anormal. Leziunile la nivelul ganglionilor bazali
pot surveni in urma unor boli neurodegenerative precum boala Huntington sau
Parkinson.

Dizartria ataxică este o tulburare motorie a vorbirii asociată cu afecțiuni ale

controlului cerebelar. În dizartria ataxică sunt afectate atât respirația,
articulația,fonația și rezonanța cât și componenta suprasegmentală a vorbirii.
Tulburările specifice dizartriei ataxice sunt tulburările de coordonare, mers cu
bază largă, salivație abundentă, tonus muscular scăzut, vorbire sacadat.
Vorbirea ataxica are urmatoarele caracteristici (Hațegan, 2016):articulare
imprecisă, distorsionarea consoanelor și vocalelor;excesul prozodic,

40
accentuare excesivă, foneme prelungite, rata articulatorie mai
lentă;insuficiența fonator-prozodică, asprime, sunet strident.

41