PROCEDURA DIVORŢULUI

1.1. Reglementarea legală

Desfacerea căsătoriei se face printr-o procedură specială reglementată în

Cartea a VI-a din Codul de procedură civilă, Capitolul VI intitulat „Despărţenia”,
în art. 607-619. Acestre prevederi legale se completează cu normele de drept
comun de procedură civilă în măsura necesară şi dacă acestea sunt compatibile
procedurii divorţului.1
Dintre reglementările cu caracter special, derogatorii de la normele generale
de procedură civilă semnalăm, cu titlu de exemplu, următoarele: determinarea
competenţei teritoriale a instanţei competente să judece divorţul se face după reguli
speciale, iar titularii dreptului de a cere desfacerea căsătoriei pot fi în mod exclusiv
numai soţii; instanţa competentă să judece divorţul este obligată, din oficiu, să se
pronunţe cu privire la unele reguli derogatorii cu privire la admisibilitatea unor
mijloace de probă pentru dovedirea existenţei şi temeiniciei motivelor de divorţ;
hotărârea de divorţ prezintă şi ea unele particularităţi sub anumite aspecte în raport
cu cele pronunţate în alte materii.

1.2. Cererea de divorţ

Pe lângă menţiunile pe care trebuie să le cuprindă orice cerere de chemare în

judecată, cererea de divorţ trebuie să cuprindă numele copiilor minori născuţi din
căsătorie sau a acelora care au aceeaşi situaţie legală. Dacă nu există asemenea
copii, se va face o menţiune în acest sens. În acest sens este art. 612 alin. 1 C. proc.
1
I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. III, Ed. Servo-Sat, Arad, 2000. p. 6
civ., în redactarea dată prin O.U. nr. 138/2000, ulterior modificată şi completată
prin O.U. nr. 290/2000 şi O.U. nr. 59/2001, care se referă la copiii minori născuţi
din căsătorie sau care se bucură de situaţia legală a copiilor născuţi din căsătorie.
Este cazul copiilor concepuţi în timpul căsătoriei, dar născuţi după căsătorie până la
300 de zile, iar mama lor nu s-a recăsătorit între timp, precum şi al copiilor adoptaţi
de 2 soţi.
La cererea de divorţ se vor anexa copii legalizate de pe certificatul de
căsătorie şi de pe certificatul de naştere al copiilor minori. În decizia de îndrumare
nr. 10 din 13 noiembrie 1969, cpt. 3 lit. a, instanţa supremă arăta ca nu se va da
curs cererii de divorţ până ce nu au fost depuse certificate de stare civilă sau copii
legalizate.
Prin cererea de divorţ, soţul respectiv mai poate solicita să i se încredinţeze
copiii minori şi să se fixeze contribuţia celuilalt soţ pentru întreţinerea acestora (art.
42 C. fam.), să poarte şi după divorţ numele pe care 1-a purtat în timpul căsătoriei
(art. 40 C. fam.), să se împartă bunurile comune (art. 36 C. fam.), să se decidă
asupra beneficiului contractului de închiriere (art. 22 Legea nr. 5 din 1973).
Cererea de divorţ, împreună cu înscrisurile doveditoare, se prezintă personal
de către reclamant preşedintelui judecătoriei (art. 612 alin. 4 C. proc. civ.).
În cazul în care cererea de divorţ se întemeiază pe acordul părţilor, ea va fi
semnată de ambii soţi, dar prezentarea ei preşedintelui judecătoriei poate fi făcută
personal doar de unul din soţi.
La primirea cererii de divorţ, preşedintele instanţei va da reclamantului
sfaturi de împăcare. Se va proceda în acest fel şi în cazul în care cererea de divorţ
se întemeiază pe acordul soţilor deoarece art. 613 C. proc. civ. nu face nici o
distincţie, deşi din art. 6131 alin. 2 pare să rezulte contrariul, căci textul arată că
preşedintele instanţei va verifica existenţa consimţământului soţilor, după care va
fixa termenul de două luni în şedinţă publică. Textul reglementează numai
aspectele particulare ale divorţului întemeiat pe acordul soţilor, dar nu se înlătură
soluţia de a da sfaturi de împăcare. În toate cazurile, sfaturile de împăcare se dau
reclamantului.

1.3. Instanţa competentă

Acţiunea de divorţ este de competenţa instanţei judecătoreşti în

circumscripţia căreia se află cel din urmă domiciliu comun al soţilor 2. Nu
interesează dacă soţii au avut făcută mutaţia în evidenţa poliţiei din localitatea
respectivă, ci numai dacă au locuit efectiv într-o anumită localitate 3. Împrejurarea
că, după introducerea acţiunii în divorţ, reclamantul şi-a schimbat localitatea, care
nu se găseşte în raza teritorială a instanţei la care a fost introdusă acţiunea, nu este
de natură să atragă necompetenţa instanţei legal sesizate4.
Schimbarea domiciliului soţilor; ulterior introducerii acţiunii de divorţ, nu
prezintă importanţa sub aspectul competenţei instanţei de divorţ5. Dacă soţii nu au
avut domiciliu comun sau dacă nici unul dintre soţi nu mai locuieşte în
circumscripţia instanţei judecătoreşti a celui din urmă domiciliu comun,
2
Trib. Suprem, dec. civ. nr. 1309 din 30 noiembrie 1963, în CD 1963, p. 274. în materie de divorţ, competenţa teritorială
nu este lăsată la alegerea reclamantului, ci determinată imperativ de lege (Trib. Suprem, dec. civ. nr. 2106 din 8 noiembrie
1972, în CD 1972, p. 271). Normele de competenţă teritorială la divorţ au caracter imperativ (Trib. jud. Suceava, dec.
civ. nr. 281 din 29 martie 1984, în R.R.D., nr. 6, 1984, p. 63). în cadrul procedurii de divorţ, excepţia de necompetenţa
teritorială ridicată în camera de consiliu, în faza de împăciuire, urmează a fi rezolvată de completul de judecată, în
şedinţă publică, ea neintrând în competenţa preşedintelui instanţei (jud. Hunedoara, seni civ. nr. 2434 din 12
noiembrie 1972, cu nota N. Munteanu, în R.R.D., nr. 11, 1972, p. 139). Instanţa învestită cu acţiunea de divorţ este
competentă să soluţioneze, o dată cu acţiunea de divorţ şi cererea accesorie de împărţire a bunurilor comune. Când
se cere împărţirea bunurilor comune in timpul căsătoriei, competenţa de soluţionare revine tot instanţei competente
potrivit art. 607 C. proc. civ., şi nu instanţei de la locul unde este situat unul din bunurile imobile (Trib. Suprem, dec.
civ. nr. 1439 din 7 septembrie 1976). Dacă cererea de împărţire a bunurilor comune se introduce după divorţ, iar
imobilul ce formează obiectul împărţirii este situat în circumscripţia altei instanţe decât aceea în care părţile şi-au avut
ultimul domiciliu comun, nu mai există raţiunea de mai sus, urmând a se aplica dreptul comun în materie, adică art.
13 C. proc. civ. (Trib. Suprem, dec. civ. nr. 1651 din 14 septembrie 1977, în R.R.D., nr. 4,1978, p. 62).
3
Trib. Suprem, dec. civ. nr. 905 din 4 iunie 1963, în CD 1963, p. 232; Trib. jud. Suceava, dec. civ. nr. 242 din 5 martie
1985, în R.R.D., nr. 8, 1985, p. 66.
4
Trib. Suprem, dec. civ. nr. 567 din 22 aprilie 1969, în CD 1970, p. 175.
5
Trib. Suprem, dec. civ. nr. 552 din 12 martie 1980, în R.R.D., nr. 11,1980, p. 62-63.
instanţa competentă este aceea în a cărei circumscripţie se află domiciliul
pârâtului (art. 607 C. proc. civ.)6. În cazul în care pârâtul nu are domiciliul în ţară
sau nu are domiciliul cunoscut, instanţa competentă de a judeca divorţul este aceea
în circumscripţia căreia se află domiciliului reclamantului7. Normele care determină
competenţa teritorială în materie de divorţ sunt imperative.

1.4. Acţiunea de divorţ aparţine numai soţilor

Acţiunea de divorţ8 are un caracter strict personal şi de aceea nu poate fi

introdusă decât de către soţi9.
Creditorii soţului nu pot interveni prin intermediul acţiunii oblice şi nici nu
pot continua procedura începută de către unul dintre soţi. Moştenitorii soţului nu
pot introduce acţiune de divorţ şi nu pot continua acţiunea introdusă de autorul lor;
de altfel, o asemenea acţiunea ar fi lipsită de obiect, deoarece căsătoria a încetat
prin moartea unuia dintre soţi.

6
Trib Suprem, dec. civ. 1937 din 18 septembrie 1956, în CD 1956, vol. 2, p. 231; Trib. Suprem, dec. nr. 905 din
1963, în CD 1963, p. 232; Trib. Suprem, dec. nr. 990 din 29 iulie 1969, în I.G. Mihuţă, Repertoriu..., 1969-1975, p.
35
7
Trib. Suprem, dec. civ. nr. 238 din 28 februarie 1961, apud T.R. Popescu, op. cit., p. 259
8
În ceea ce priveşte procedura divorţului vz.: A. Hilsenrad, T. Pop, Unele probleme ale procedurii de divorţ, în
R.R.D., nr. 3, 1967; T. P op, Aspecte practice ale noii proceduri de divorţ, în R.R.D., nr. 9, 1967; A. Ungureanu,
Probleme ale procedurii de divorţ, în R.R.D., nr. 10, 1968; C. Lungu, Aspecte procedurale din faza de împăciuire a
procesului de divorţ, în R.R.D., nr. 1, 1960; T. Pop, Stabilirea taxei de timbru şi alte aspecte procesuale în cauzele
de divorţ, în R.R.D., nr. 5, 1969; I. Stoenescu, G. Porumb, Drept procesual civil, Bucureşti. Edit. didactică şi
pedagogică, 1966; I.P. Filipescu, Ocrotirea minorului în cadrul divorţului, în A.U.B. Ş.j. nr. 1, 1971; 1. Sloenescu,
S. Zilberstein, Drept procesual civil. Tratat, vol. II, 1981,p. 119 şi urm.
9
Dacă între două termene ale procedurii, în faţa instanţei, printr-o petiţie depusă ta judecătorul de serviciu,
reclamantul într-o acţiune de divorţ a declarat că înţelege să-şi retragă acţiunea, deoarece s-a împăcat cu soţul pârât,
el nu mai poate, la termenul de judecată, să revină asupra renunţării şi să ceară continuarea judecării cauzei, iar
instanţa trebuie să constate renunţarea la judecată printr-o încheiere dată fără drept de recurs (Trib. mun. Bucureşti,
secţ. V civ., dec. nr. 1096 din 28 aprilie 1971, cu note C. Turianu şi D. Florescu.în R.R.D., nr. 8,1972, p. 117).
 Procurorul nu poate introduce acţiune în divorţ, dat fiind caracterul ei strict
personal (art. 45 C. proc. civ.). El poate însă interveni în instanţă, în orice fază a
procesului, mai ales când din căsătorie au rezultat copii. În acest din urmă caz,
instanţa va asculta autoritatea tutelară şi pe copiii care au împlinit vârsta de 10 ani
(art. 42 alin. 1 C. fam.).

1.5. Cererile accesorii

Înţelegerea soţilor poate fi şi cu privire la „modalităţile în care au convenit să

fie soluţionate cererile accesorii divorţului” (art. 6131 alin. l. C. proc. civ.). Din art.
613' alin. ultim pare să rezulte că cererile accesorii privesc numele soţilor după
divorţ, pensia de întreţinere şi atribuirea locuinţei. Considerăm că, dacă este cazul,
soţii se pot înţelege şi cu privire la împărţirea bunurilor comune, această înţelegere
trebuind să îndeplinească cerinţele legale ale oricărei convenţii. În cazul că soţii nu
au realizat acordul asupra cererilor accesorii divorţului, se va urma potrivit
dreptului comun privind divorţul,, astfel ca instanţa va dispune administrarea
probelor prevăzute de lege, dar textul precizează că este vorba de numele soţilor
după divorţ, pensia de întreţinere şi atribuirea locuinţei (art. 613 1 alin. ultim C.
proc. civ.). Desigur, dacă se împart şi bunurile soţilor, se va proceda în acelaşi fel.

1.6. Prezenţa personală a părţilor în instanţă

În materie de divorţ, părţile sunt obligate să se înfăţişeze în persoană în faţa

instanţelor de fond (art. 614 C. proc. civ). Această obligaţie nu exclude dreptul de
apărare prin avocat, care poate asista partea prezentă, dar nu o poate reprezenta în
lipsa acesteia. În faţa instanţei de recurs sau la judecarea altor căi de atac, soţii pot
să-şi exercite drepturile procesuale şi numai prin mandatari.
Există anumite excepţii de la obligativitatea înfăţişării personale a soţilor în
faţa instanţelor de fond (art. 614 C. proc. civ):
a) când unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate;
b) când unul dintre soţi este împiedicat de o boală gravă;
c) când unul dintre soţi este pus sub interdicţie;
d) când unul dintre soţi are reşedinţa în străinătate.
Pentru a se asigura înfăţişarea personală a părţilor în instanţa de fond este
necesară îndeplinirea procedurii de citare. Instanţele au obligaţia de a verifica din
oficiu îndeplinirea acestei proceduri.

1.7. Alţi participanţi la procesul de divorţ

Când soţii au copii minori, instanţa va dispune şi citarea şi ascultarea

autorităţii tutelare. În acest sens, în decizia de îndrumare nr. 10 din 13 noiembrie
1969, pct. 3 lit. g, se arată că dacă soţii au copii născuţi din căsătorie sau care au
starea copiilor născuţi din căsătorie, hotărârea nu se va putea pronunţa fără
concluziile orale sau scrise ale autorităţii tutelare. În procesele de divorţ în care
există copii minori, prezenţa procurorului este deosebit de utilă. Procurorul are
dreptul să intervină în orice fază a procesului de divorţ.
Potrivit art. 42 C. fam., ascultarea copiilor minori care au împlinit vârsta de
10 ani este obligatorie în procesele de divorţ, în vederea încredinţării lor. Prin
Decretul nr. 52 din 31 ianuarie 1969 a fost introdus art. 144 C. proc. civ. În
conformitate cu acest text, ascultarea minorului se face în camera de chibzuire.
Dacă, faţă de împrejurările cauzei, instanţa găseşte potrivit, ea va asculta copilul
minor fără ca părţile sau alte persoane să fie de faţă.

1.8. Lipsa termenelor de înfăţişare şi de gândire

Aceste termene nu se mai acordă, fixându-se direct termenul de judecată. De

asemenea, au fost abrogate dispoziţiile legale speciale cu privire la propunerea
probelor, la admiterea şi administrarea acestora la termene diferite, prin care se
urmărea prelungirea procedurii de judecată a divorţului.
În cazul divorţului pe baza acordului soţilor, se fixează un termen de două
luni în şedinţă publică, ceea ce înseamnă un răgaz între data prezentării cererii de
divorţ şi data termenului de judecată în şedinţă publică de două luni, care are ca
scop verificarea de către soţi a menţinerii acordului lor de divorţ, a stăruinţei lor de
a divorţa în acest fel, căci la termenul de judecată instanţa de judecată va verifica
dacă soţii stăruie la desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor, ceea ce înseamnă că
soţii pot să revină în acest interval de două luni la hotărârea de a divorţa pe baza
acordului lor.

1.9. Probele în materia divorţului

Derogarea de la dispoziţiile dreptului comun se prezintă sub două aspecte:

a) Mijloace de probă neadmise în dreptul comun, dar admise în
materia divorţului. Ţinând seama că în procesele de divorţ se discută chestiuni de
familie, care, în general, sunt cunoscute de persoanele mai apropiate, legea prevede
posibilitatea audierii ca martori şi a rudelor şi afinilor până la gradul trei inclusiv, în
afară de descendenţi (art. 190 C. proc. Civ.). Excluderea descendenţilor soţilor, atât
cei din căsătorie, cât şi cei din afara căsătoriei, precum şi cei din adopţie, se face
pentru raţiuni uşor de înţeles.
b) Mijloace de probă admise în dreptul comun, dar neadmise în
materia divorţului. Interogatoriul nu poate fi folosit pentru dovedirea motivelor de
divorţ (art. 612 alin 6 C. proc. Civ. În redactarea dată prin O.U. nr. 138/2000,
ulterior modificată şi completată prin O.U. nr. 290/2000 şi 59/2001). Acesta pentru
a nu se ajunge, în mod indirect, la admiterea divorţului prin consimţământul
mutual. Din textul menţionat rezultă că interogatoriul poate fi folosită pentru
combaterea motivelor de divorţ, precum şi în legătură cu alte cereri accesorii
procesului de divorţ.
Tribunalul suprem a dat instanţelor îndrumarea de a nu se mărgini la probele
şi explicaţiile părţilor, îndeosebi atunci când ambii soţi sunt de acord cu desfacerea
căsătoriei, ci să ordone, din oficiu, toate probele care sunt necesare pentru a
cunoaşte traiul soţilor, motive reale ale neînţelegerii dintre ei şi pentru a se
convinge, dacă reluarea vieţii comune este cu putinţă; de asemenea, se arată că
trebuie acordată o atenţie deosebită respectării regulilor procedurale în judecarea
proceselor de divorţ.
Prin urmare, în materia divorţului, rolul activ al instanţei prevăzute de art.
129 şi 130 C. proc. Civ. Se manifestă în mod deosebit, în raport cu răspunderea pe
care o are, când hotărăşte cu privire la soarta unei căsătorii şi a familiei întemeiată
pe aceasta.

1.10. Măsuri provizorii în timpul procesului de divorţ

 Ţinând seama că procesul de divorţ durează un anumit timp, care, în general,
este mai lung când există copii minori, timp în care situaţia de drept nu mai
corespunde cu situaţia de fapt, legea permite luarea unor măsuri vremelnice în
cursul judecării procesului de divorţ. Potrivit art. 613 C. proc. civ., în redactarea sa
anterioară Decretului nr. 779 din 1966, instanţa putea să ia, chiar înainte de prima
zi de înfăţişare, măsuri vremelnice, pe timpul judecăţii, pe cale de ordonanţă
prezidenţială, cu privire la reşedinţa deosebită a soţilor, la încredinţarea copiilor şi
ia pensia de întreţinere.
Aceste dispoziţii nu au mai fost reproduse în noua redactare data textului
prin Decretul nr. 779 din 1966. În conformitate cu art. 6132 C. proc. civ., introdus
prin Decretul nr. 174 din 30 iulie 1974, instanţa poate lua, pe tot timpul procesului,
prin ordonanţa prezidenţială, măsuri vremelnice cu privire ia încredinţarea copiilor
minori, Ia obligaţia de întreţinere, la alocaţia pentru copii şi la folosirea locuinţei.
În acelaşi sens este şi decizia de îndrumare nr. 10 din 13 noiembrie 1969, în
redactarea dată prin decizia de îndrumare nr. 10 din 28 decembrie 1974, pct. 4
alin.1.
Instanţa de judecată este obligată să-şi exercite rolul activ pentru a ocroti
interesele copiilor minori tot timpul cât durează procesul de divorţ. S-a arătat că
atunci când nici unul dintre soţi nu cere luarea măsurilor provizorii
corespunzătoare cu privire la încredinţarea minorilor, instanţa Ie va pune din oficiu
în discuţia părţilor10. S-a decis că dacă soţia este bolnavă, se poate acorda pensia de
întreţinere şi fără citarea părţilor11.
Măsurile pe care instanţa le poate ordona pe timpul procesului de divorţ
prezintă următoarele caractere:
a) sunt accesorii, în sensul că ele se pot ordona numai în măsura în care
există o cerere de divorţ şi se continuă procedura divorţului;
10
Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 18 din 1966, în R.R.D., nr. 1, 1067, p. 107-111, lit. B
11
Trib. Suprem, dec. civ. nr. 19 din 1953, în J.N., 1953, p. 73
 b) sunt vremelnice, adică pe timpul cât durează judecarea procesului de
divorţ;
c) sunt provizorii, în sensul că pot fi oricând modificate sau revocate, pe
aceeaşi cale prin care au fost dispuse, ori de câte ori împrejurările impun aceasta.

1.11. Decesul unuia dintre soţi pe parcursul divorţului

Dacă în cursul procesului de divorţ, chiar în instanţa de recurs, unul dintre

soţi a decedat, instanţa va închide dosarul, căsătoria începând prin deces (art. 37 C.
fam.)12. Tot astfel, căsătoria încetează prin deces dacă, înainte de rămânerea
definitivă a hotărârii de divorţ, unul dintre soţi a decedat.

1.12. Căile de atac şi data desfacerii căsătoriei

În privinţa apelului şi recursului în materia divorţului, există şi următoarele

particularităţi:

12
Trib. Suprem, dec. civ. nr. 252 din 1954, în CD 1952-1954, vol. I, p. 147 şi Trib. Suprem, dec. civ. nr. 2047 din
1955, în CD 1955, vol. I, p. 221; în acelaşi sens, şi I. Leş, Observaţii privind soluţiile ce se pronunţă de către
instanţele judecătoreşti în cauzele civile în unele situaţii speciale, în R.R.D., nr. 6, 1981, p. 42; Trib. jud. Botoşani,
dec. civ. nr. 346 din 19 septembrie 1983, în R.R.D., nr. 3, 1984, p. 69
  apelul sau, după caz, recursul reclamantului împotriva hotărârii prin
care s-a respins cererea va fi respins ca nesusţinut, dacă la judecată se
prezintă numai pârâtul (art. 619 alin. 2 C. proc. civ.);
 hotărârea care se pronunţă pe baza acordului la divorţ este definitivă şi
irevocabilă în ce priveşte divorţul (art. 619 alin. 4 C. proc. civ.).
Rezultă că în acest caz nu este posibil apelul şi nici recursul. De aici
decurg particularităţi în ce priveşte posibilitatea împăcării soţilor;
 hotărârea dată în materie de divorţ nu este supusă revizuirii (art. 619,
alin. ultim C. proc. civ.).
Art. 39 alin. 1 din Codul familiei determină data desfacerii căsătoriei şi
anume, căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat
divorţul a rămas irevocabilă. Potrivit art. 377 alin. 2 din Codul de procedură civilă,
sunt hotărâri irevicabile, dacă ne referim la cele de divorţ următoarele:
1. cele date în prima instanţă, care nu au fost atacate cu apel;
2. cele date în apel nerecurate;
3. cele date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul cauzei.
Reamintim că hotărârea dată pe baza acordului părţilor la divorţ este
definitivă şi irevocabilă în ceea ce priveşte divorţul (art. 619 alin. 4 din Codul de
procedură civilă). Prin urmare, data când hotărârea rămâne irevocabilă se consideră
data desfacerii căsătoriei respective.

1.13. Hotărârea de divorţ şi comunicarea acesteia

a) Hotărârea nemotivată. Dacă ambele părţi solicită instanţei ca hotărârea

( prin care se pronunţă divorţul să nu se motiveze, hotărârea nu se va motiva (art.
617 alin. 2 C. proc. civ.). Acest lucru este posibil şi în cazul în care divorţul se
pronunţă pe baza acordului părţilor, deoarece textul nu distinge.
b) Hotărârea nu se pronunţă din vina unuia sau a ambilor soţi. Cazuri. În
cazul în care divorţul se pronunţa pe baza acordului soţilor, instanţa va dispune
desfacerea căsătoriei fără a pronunţa divorţul din vina unuia sau a ambilor soţi (art.
617 alin. 3 C. proc. civ.) Deşi textul nu spune expres, considerăm că aceeaşi este
soluţia în cazurile în care divorţul se pronunţă pentru alienaţia mintală cronică ori
debilitate mintală cronică sau starea sănătăţii soţului care cere divorţul, ori pentru
dispariţia judecătorească declarată a pârâtului.
Instanţa o va comunica din oficiu serviciului de stare civilă pentru a face
menţiunea pe marginea actului de căsătorie13.

1.14. Menţiunea despre hotărârea de divorţ pe actul de căsătorie

În această privinţă, deosebim următoarele situaţii:

a) în reglementarea dată prin Codul familiei, până la Decretul nr.
779 din 8 octombrie 1966, căsătoria se consideră desfăcută, în raporturile dintre

13
În R.R.D., nr.. 4, 1975, p. 40, I. Leş, M. Enache, Consideraţii asupra autorităţii de lucru judecat în cauzele de
divorţ, în D. nr. 2-3/1991, p. 28 şi urm.
părţi, din ziua în care hotărârea de divorţ rămânea definitivă. În raporturile faţă de
terţ, efectele patrimoniale ale căsătoriei încetau pe data când ei au cunoscut divorţul
pe această cale;
b) în reglementarea dată prin Decretul nr. 779 din 8 octombrie
1966 (până la decretul nr. 174 din 30 iulie 1974), căsătoria se considera desfăcută,
atât în raporturile dintre soţi, cât şi în cele faţă de terţi, din ziua în care s-a făcut
menţiunea despre hotărârea de divorţ pe marginea actului de căsătorie. Această
menţiune se putea face în termen de două luni de la data rămânerii definitive a
hotărârii de divorţ, la cererea soţului care a obţinut divorţul, pe baza copiei
legalizate a hotărârii de divorţ. Dacă nu s-a cerut efectuarea menţiunii în aceste
condiţii, hotărârea de divorţ rămânea fără efecte, deci căsătoria continua să existe.
O nouă acţiune de divorţ se putea întemeia numai pe fapte noi, soţul reclamant
putându-se sprijini, în afară de ele, şi pe faptele constatate prin hotărârea de divorţ
fără acte.
Efectuarea menţiunii avea un caracter constitutiv de stare civilă, ceea ce
înseamnă că de la această operaţiune se modifică starea civilă a soţilor. Îndeplinirea
acestei cerinţe legale desăvârşea procedura divorţului. În consecinţă, efectuarea
menţiunii despre hotărârea de divorţ în actul de căsătorie apărea ca o cerinţă
substanţială, de fond, fără de care nu se putea desface căsătoria, şi nu ca o formă de
publicitate, deoarece nu era prevăzută de lege în scop de opozabilitate faţă de terţi.
Atât în relaţiile dintre soţi, cât şi în relaţiile cu terţele persoane, căsătoria se
considera desfăcută pe data facerii menţiunii. Secţiunea pe care legea o prevedea
pentru neefectuarea menţiunii – şi anume, hotărârea de divorţ rămânea fără efecte –
confirma soluţia dată în ceea ce priveşte calificarea juridică a cerinţei legale
privind menţiunea14.
14
În legătură cu această cerinţă se ridicau probleme privind: soţul care poate solicita efectuarea menţiunii; termenul
în care se poate cere facerea menţiunii; aspecte în legătură cu situaţia în care nu s-a solicitat în termen efectuarea
menţiunii; cazuri în care menţiunea efectuată este lovită de nulitate; serviciul de stare civilă competent şi atribuţiile
lui. Pentru aceste probleme, vz. E. Chele, Caracterul şi efectele înscrierii de divorţ, în R.R.D., nr.2, 1968I.P.
 În reglementarea dată prin Decretul nr. 174 din 30 iulie 1974, s-a revenit la
sistemul anterior Decretului nr. 779 din 1966, distingându-se în ceea ce priveşte
data desfacerii căsătoriei, după cum este vorba de relaţiile dintre soţi şi cele dintre
acestea şi terţele persoane. În prima situaţie, data desfacerii căsătoriei este aceea în
care hotărârea de divorţ rămâne definitivă.
În cea de-a doua situaţie, efectele patrimoniale ale căsătoriei încetează de la
data când s-a făcut menţiunea despre hotărârea de divorţ pe marginea actului de
căsătorie sau de la data când ei cunoscut divorţul pe altă cale, înainte de facerea
menţiunii (art. 39 C. Fam. în redactarea Decretului nr. 174 din 1974). Textul se
referă la efectele patrimoniale ale căsătoriei, ceea ce înseamnă că efectele personale
ale acesteia încetează, chiar faţă de cel de-al treilea, de la data când hotărârea de
divorţ devine definitivă. Potrivit actualei reglementări, efectuarea menţiunii este o
măsură de publicitate, care are ca scop de a face opozabilă faţă de terţi desfacerea
căsătoriei. Prin urmare, natura şi efectele menţiunii în lumina actualei reglementări
sunt diferite de cele în sistemul Decretului nr. 779 din 1996.

Filipescu, Unele probleme în legătură cu menţiunea despre hotărârea de divorţ în actul de căsătorie, în R.R.D., nr.
9, 1968; A. Ungureanu, Probleme ale procedurii de divorţ, în R.R.D., nr. 10, 1968.