Desfacerea căsătoriei

NOTE DE CURS

Noţiuni generale

Noţiunea de divorţ şi evoluţia legislativă a divorţului

Divorţul reprezintă desfacerea pe cale legală a unei căsătorii.

În actuala reglementare a Codului civil divorţul a căpătat o nouă fizionomie, procedura
divorţului a fost uşurată şi s-a prevăzut posibilitatea de a divorţa pe cale extrajudiciară prin
acordul soţilor în cadrul procedurii administrative în faţa ofiţerului de stare civilă sau prin
procedură notarială. Prin Legea nr. 71/2011 s-a modificat divorţul prin acordul soţilor, în sensul
că acesta este permis pe cale notarială şi dacă soţii au copii minori.

Cazurile de desfacere a căsătoriei

Potrivit art. 373 C. civ., divorţul poate avea loc:

a) prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptată de
celălalt soţ;
b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav
vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;
c) la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani;
d) la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea
căsătoriei.
Divorţul remediu îl întâlnim în următoarele situaţii:
– divorţul la cererea unuia dintre soţi acceptată de celălalt;
– divorţul consensual pe cale judiciară, administrativă sau notarială;
– divorţul din motive de sănătate.
Divorţul din culpă intervine:
– cerut de unul dintre soţi, atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile
dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;
– la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani.
 Divorţul prin acordul soţilor

Divorţul prin acordul soţilor se realizează prin procedura administrativă, notarială sau
judiciară. Condiţia general valabilă, indiferent de procedura de divorţ aleasă de soţi, este
existenţa consimţământului liber şi neviciat al acestora în sensul desfacerii căsătoriei. Viciile
de consimţământ sunt eroarea, dolul şi violenţa. Lipsa consimţământului se sancţionează cu
nulitatea absolută, iar dacă consimţământul este afectat de vicii de consimţământ, sancţiunea
care intervine este nulitatea relativă.
Soţii pot opta pentru procedura divorţului administrativ şi notarial doar în măsura în care
acordul lor de voinţă priveşte atât căsătoria propriu-zisă, cât şi cererile accesorii. Dacă aceştia
nu se înţeleg în privinţa cererilor accesorii, pot divorţa doar prin procedura judiciară.

Divorţul prin acordul soţilor pe cale administrativă

Art. 375 alin. (1) C. civ. prevede că, dacă soţii sunt de acord cu divorţul şi nu au copii
minori născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi, ofiţerul de stare civilă de la locul
căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor poate constata desfacerea căsătoriei prin
acordul soţilor, eliberându-le certificat de divorţ, potrivit legii.
De asemenea, acordul soţilor trebuie să cuprindă şi numele pe care aceştia îl vor purta
după divorţ. Potrivit art. 376 alin. (5) C. civ., soţii pot conveni ca aceştia să îşi păstreze numele
dobândit prin căsătorie sau să ia fiecare numele dinaintea căsătoriei. Dacă aceştia sunt de acord
cu divorţul, dar nu ajung la un numitor comun în privinţa numelui de după căsătorie, ofiţerul
de stare civilă nu va putea constata divorţul, ci va emite o decizie de respingere a cererii de
divorţ şi va îndruma părţile să se adreseze instanţei de judecată, potrivit art. 376 alin. (5) C.
civ.
În ceea ce priveşte procedura de urmat în cazul divorţului administrativ, aceasta va debuta
cu alegerea ofiţerului de stare civilă competent să constate divorţul. Potrivit art. 375 alin. (1)
C. civ., este competent ofiţerul de stare civilă de la locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe
comune a soţilor. Cererea de divorţ se depune de soţi împreună, aşa cum prevede art. 376 alin.
(1) C. civ. Ofiţerul de stare civilă va înregistra cererea şi va acorda soţilor un termen de reflecţie
de 30 de zile. Termenul de 30 de zile stabilit de art. 376 alin. (1) C. civ. nu poate fi mai scurt.
La expirarea acestui termen, soţii se prezintă personal, iar ofiţerul de stare civilă verifică dacă
soţii stăruie să divorţeze şi dacă, în acest sens, consimţământul lor este liber şi neviciat. Dacă
soţii stăruie în divorţ, ofiţerul de stare civilă eliberează certificatul de divorţ fără să facă vreo
menţiune cu privire la culpa soţilor. Ofiţerul de stare civilă nu poate statua cu privire la culpa
soţilor, el neavând această îndrituire. El este abilitat doar să constate că există consimţământul
liber şi neviciat al părţilor, atât în privinţa căsătoriei propriu-zise, cât şi în privinţa cererilor
accesorii, şi dacă soţii stăruie în desfacerea căsătoriei, să elibereze certificatul de divorţ.
În ce priveşte menţiunea în actul de căsătorie, art. 377 C. civ. arată că, atunci când
cererea de divorţ este depusă la primăria unde a avut loc căsătoria, ofiţerul de stare civilă, după
emiterea certificatului de divorţ, face cuvenita menţiune în actul de căsătorie. În ipoteza
depunerii cererii la primăria în a cărei rază teritorială soţii au avut ultima locuinţă comună,
ofiţerul de stare civilă emite certificatul de divorţ şi înaintează, de îndată, o copie certificată de
pe acesta la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, spre a se face menţiune în actul de
căsătorie. Data desfacerii căsătoriei este data eliberării certificatului de divorţ. Menţionăm că
regimul matrimonial încetează la data depunerii cererii de divorţ sau la data despărţirii în fapt.
Pentru a fi opozabilă terţilor desfacerea căsătoriei este necesară efectuarea menţiunii în actul
de căsătorie.
Dacă ofiţerul de stare civilă respinge cererea de divorţ, împotriva refuzului acestuia nu
există cale de atac, dar soţii se pot adresa cu cererea de divorţ instanţei de judecată pentru a
dispune desfacerea căsătoriei prin acordul lor sau în baza unui alt temei prevăzut de lege.
Potrivit art. 378 alin. (3) C. civ., pentru repararea prejudiciului prin refuzul abuziv al ofiţerului
de stare civilă de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor şi de a emite certificatul
de divorţ, oricare dintre soţi se poate adresa, pe cale separată, instanţei competente.

Divorţul prin procedură notarială

Spre deosebire de divorţul prin procedură administrativă, divorţul prin procedură

notarială se poate efectua şi atunci când părţile au copii minori din căsătorie, din afara căsătoriei
sau adoptaţi. Singurele condiţii de fond vizează consimţământul liber şi neviciat al soţilor şi
soluţionarea cererilor accesorii divorţului. În cadrul divorţului prin procedură notarială, potrivit
art. 375 alin. (2) C. civ., soţii trebuie să convină asupra tuturor cererilor accesorii, referitoare
la numele de familie pe care îl vor purta după divorţ, exercitarea autorităţii părinteşti de către
ambii părinţi, stabilirea locuinţei copiilor după divorţ, modalitatea de păstrare a legăturilor
personale dintre părintele separat şi fiecare dintre copii, precum şi stabilirea contribuţiei
părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.
În ce priveşte autoritatea părintească, soţii nu pot deroga de la regula înscrisă în art. 375
alin. (2) C. civ., aceasta exercitându-se întotdeauna în comun. De asemenea, din raportul de
anchetă socială trebuie să rezulte acordul soţilor de exercitare a autorităţii părinteşti în comun,
precum şi faptul că locuinţa copilului stabilită de părinţi este corespunzătoare nevoilor şi
intereselor acestuia. În situaţia în care exercitarea autorităţii părinteşti în comun sau locuinţa
stabilită de către părinţi nu corespunde intereselor copilului minor, notarul va emite în temeiul
art. 376 alin. (5) C. civ. o dispoziţie de respingere a cererii de divorţ şi va îndruma soţii să se
adreseze instanţei de judecată.
Competenţa aparţine, potrivit art. 375 alin. (1) C. civ., notarului public de la locul
căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor. Procedura este similară aceleia din divorţul
administrativ, fiind prevăzută în art. 376 alin. (1)-(4) C. civ., cu singura diferenţă că depunerea
cererii de divorţ la notarul public se poate face şi prin mandatar cu procură specială, aşa cum
rezultă din art. 376 alin. (2) C. civ.
Potrivit art. 377 alin. (3) C. civ., în cazul constatării divorţului de către notarul public,
acesta emite certificatul de divorţ şi înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la
primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, spre a se face menţiune în actul de căsătorie. Data
desfacerii căsătoriei este data eliberării certificatului de divorţ. Regimul matrimonial încetează
la data depunerii cererii de divorţ sau de la data separaţiei în fapt, deşi tindem sa apreciem că
notarul public nu are abilitarea de a constata încetarea regimului matrimonial la data separaţiei
în fapt. Pentru a fi opozabilă terţilor desfacerea căsătoriei este necesară efectuarea menţiunii în
actul de căsătorie.
În cazul în care nu sunt îndeplinite cerinţele art. 375 C. civ., notarul public respingere
cererea de divorţ. Împotriva refuzului notarului public nu există cale de atac, dar soţii se pot
adresa cu cererea de divorţ instanţei de judecată pentru a dispune desfacerea căsătoriei prin
acordul lor sau în baza unui alt temei prevăzut de lege. Potrivit art. 378 alin. (3) C. civ., pentru
repararea prejudiciului prin refuzul abuziv al notarului public de a constata desfacerea
căsătoriei prin acordul soţilor şi de a emite certificatul de divorţ, oricare dintre soţi se poate
adresa, pe cale separată, instanţei competente.

Divorţul prin acordul părţilor pe cale judiciară

În ceea ce priveşte condiţiile de promovare ale divorţului prin consimţământul ambilor

soţi, arătăm că acestea sunt reglementate în noul Cod civil, iar noul Codul de procedură civilă
instituie câteva reguli derogatorii în această materie. Potrivit art. 374 C. civ., divorţul prin
acordul soţilor poate fi pronunţat indiferent de durata căsătoriei şi indiferent dacă există sau nu
copii minori rezultaţi din căsătorie. Divorţul prin acordul soţilor nu poate fi admis dacă unul
dintre soţi este pus sub interdicţie. Instanţa este obligată să verifice existenţa consimţământului
liber şi neviciat al fiecărui soţ.
Divorţul prin acordul soţilor pe cale judiciară poate fi pronunţat la cererea ambilor soţi
sau la cererea unuia dintre soţi, acceptată de celălalt soţ, aşa cum rezultă din art. 373 lit. a) C.
civ. Pentru ca soţii să poată opta pentru procedura divorţului prin acord pe cale judiciară, ei
trebuie să îşi manifeste voinţa de a divorţa, neavând importanţă dacă se înţeleg sau nu în
privinţa cererilor accesorii. Dacă nu se înţeleg în privinţa cererilor accesorii, asupra acestora se
va pronunţa instanţa de judecată.

Divorţul din cauza stării sănătăţii

Textul art. 373 lit. d) C. civ. arată că divorţul poate avea loc la cererea aceluia dintre soţi
a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.
În actuala reglementare a noului Cod civil, legitimarea procesuală activă în formularea
unei acţiuni de divorţ pe motiv de boală aparţine doar aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate
face imposibilă continuarea căsătoriei, aşa cum reiese explicit din textul art. 373 lit. d) C. civ..
Celălalt soţ va putea formula acţiune de divorţ, dar îşi va întemeia cererea pe dispoziţiile art.
373 lit. b), invocând boala soţului ca motiv temeinic pentru desfacerea căsătoriei, dacă din
cauza acestei boli continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.
Art. 381 C. civ. prevede că desfacerea căsătoriei în caz de boală se pronunţă fără a se
face menţiune despre culpa soţilor.

Divorţul judiciar din culpă

Potrivit noului Cod civil, divorţul din culpă intervine în două cazuri, respectiv cel
prevăzut la art. 373 lit. b) şi cel prevăzut la art. 373 lit. c). Primul caz de divorţ din culpă
priveşte pronunţarea divorţului atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre
soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă, iar cel de-al doilea caz
priveşte divorţul pronunţat la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel
puţin doi ani.
 Efectele desfacerii căsătoriei

Potrivit art. 382 C. civ., căsătoria se consideră desfăcută în ziua când hotărârea prin care
s-a pronunţat divorţul a rămas definitivă. Efectele desfacerii căsătoriei ca urmare a pronunţării
divorţului se produc de la această dată numai pentru viitor. În reglementarea art. 382 C. civ.,
căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas
definitivă, iar dacă acţiunea de divorţ este continuată de moştenitorii soţului reclamant,
căsătoria se socoteşte desfăcută, potrivit art. 926 alin. (4) C. proc. civ., la data introducerii
cererii de divorţ.
În privinţa efectelor patrimoniale ale desfacerii căsătoriei faţă de terţi, hotărârea este
opozabilă terţilor, iar art. 387 C. civ. stabileşte că ele încetează de la data când s-a făcut
menţiune despre hotărârea de divorţ pe marginea actului de căsătorie sau de la data când au
cunoscut divorţul pe altă cale.

Efectele divorţului cu privire la relaţiile personale dintre soţi

Aşa cum s-a arătat în doctrină, la momentul desfacerii căsătoriei, soţii devin foşti soţi,
independenţi în ce priveşte statutul lor familial unul faţă de altul. Ei se pot recăsători fiecare cu
altă persoană sau chiar împreună.
Efectul desfacerii căsătoriei prin divorţ este acela că între foştii soţi încetează toate
raporturile rezultate din căsătorie. După cum s-a subliniat în doctrină, ca urmare a încetării
calităţii de soţ, încetează obligaţia de sprijin moral şi de fidelitate între soţi.
În noul Cod civil, efectele divorţului cu privire la raporturile nepatrimoniale dintre soţi
sunt reglementate în art. 383-384. În ceea ce priveşte numele soţilor, în ipoteza în care la
încheierea căsătoriei fiecare soţ şi-a păstrat numele avut înainte de căsătorie, la desfacerea
acesteia nu se ridică nicio problemă din acest punct de vedere. Dacă însă la încheierea căsătoriei
soţii au adoptat un nume comun , respectiv numele unuia dintre ei, numele lor reunite sau unul
din soţi şi-a păstrat numele dinaintea căsătoriei, iar celălalt a purtat numele lor reunite – aşa
cum prevede art. 282 C. civ. –, regula este, în baza art. 383 alin. (3) C. civ., că după desfacerea
căsătoriei fiecare dintre foştii soţi va purta numele pe care îl avea dinainte de căsătorie.
Art. 383 C. civ. arată că, la desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii pot conveni să păstreze
numele purtat în timpul căsătoriei. Instanţa ia act de această înţelegere prin hotărârea de divorţ.
Pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soţi sau de interesul superior al
copilului, instanţa poate să încuviinţeze ca soţii să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei,
chiar în lipsa unei înţelegeri între ei. Dacă nu a intervenit o înţelegere sau dacă instanţa nu a
dat încuviinţarea, fiecare dintre foştii soţi poartă numele dinaintea căsătoriei.
Instanţa este obligată să se pronunţe din oficiu, chiar dacă nu s-a solicitat prin cererea de
divorţ, cu privire la următoarele:
– asupra exercitării autorităţii părinteşti, precum şi asupra contribuţiei părinţilor la
cheltuielile de creştere şi educare a copiilor, când soţii au copii minori, născuţi înaintea sau în
timpul căsătoriei ori adoptaţi;
– asupra numelui pe care îl vor purta soţii după divorţ.
În ceea ce priveşte capacitatea de exerciţiu anticipată dobândită în temeiul art. 40 C. civ.,
dacă desfacerea căsătoriei are loc înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, soţul nu va pierde
capacitatea deplină de exerciţiu. De asemenea, divorţul nu va produce efecte în privinţa
cetăţeniei.

Efectele patrimoniale ale divorţului

Obligaţia de întreţinere între foştii soţi

Obligaţia de întreţinere între foştii soţi prinde contur atunci când sunt întrunite condiţiile
prevăzute de art. 389 alin. (2)-(5) C. civ., condiţii ce sunt diferite de cele prevăzute de dreptul
comun în materia obligaţiei legale de întreţinere – art. 513-534 C. civ. Deosebirea dintre cele
două tipuri de obligaţii are în vedere trei aspecte: condiţiile de existenţă; cuantumul întreţinerii;
durata întreţinerii.
Potrivit art. 389 alin. (2) C. civ., dreptul la întreţinere se acordă dacă soţul divorţat se
află în nevoie din pricina unei incapacităţi de muncă survenite înainte de căsătorie sau în timpul
căsătoriei. El are drept la întreţinere şi atunci când incapacitatea se iveşte în decurs de un an de
la desfacerea căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea este cauzată de o împrejurare în legătură
cu căsătoria. Întreţinerea se stabileşte până la o pătrime din venitul net al celui obligat la plata
ei, în raport cu mijloacele sale şi cu starea de nevoie a creditorului. Această întreţinere,
împreună cu întreţinerea datorată copiilor, nu va putea depăşi jumătate din venitul net al celui
obligat la plată, dispune art. 389 alin. (3) C. civ. De asemenea, dacă divorţul este pronunţat din
culpa exclusivă a unuia dintre soţi, acesta beneficiază de pensia de întreţinere doar timp de 1
an de la desfacerea căsătoriei, potrivit art. 389 alin. (4) C. civ. În afara altor cazuri prevăzute
de lege, obligaţia de întreţinere încetează prin recăsătorirea celui îndreptăţit.
 Alte efecte ale divorţului cu privire la raporturile patrimoniale dintre soţi vizează:
– încetarea regimului matrimonial şi lichidarea acestuia – art. 385 C. civ.;
– obligaţia de a suporta cheltuielile căsniciei: odată cu încetarea calităţii de soţ încetează
şi această obligaţie;
– obligaţia de sprijin material încetează odată cu calitatea de soţ, însă poate exista, în
anumite condiţii, obligaţia legală de întreţinere între foştii soţi – art. 389 C. civ.;
– lipsa dreptului de moştenire – fostul soţ supravieţuitor nu are drept de moştenire asupra
bunurilor rămase la moartea celuilalt soţ. Potrivit art. 970 C. civ. soţul supravieţuitor îl
moşteneşte pe soţul decedat dacă, la data deschiderii moştenirii, nu există o hotărâre de divorţ
definitivă.
În noua fizionomie a Codului civil, efectele divorţului cu privire la raporturile
patrimoniale dintre soţi se referă, pe lângă obligaţia de întreţinere dintre foştii soţii, la efectele
acestuia cu privire la regimul matrimonial, la dreptul la despăgubire şi la prestaţia
compensatorie, ca elemente de noutate absolută.

Dreptul soţului nevinovat la acordarea de despăgubiri

Articolul 388 C. civ. reglementează dreptul soţului nevinovat la acordarea

despăgubirilor, drept distinct de prestaţia compensatorie şi care constă în acoperirea
prejudiciului suferit prin desfacerea căsătoriei. Acest drept poate fi acordat numai dacă instanţa
de tutelă este sesizată cu o astfel de cerere, asupra căreia se pronunţă prin hotărârea de divorţ.
Cererea de acordare a despăgubirilor trebuie formulată în cadrul procesului de divorţ, ca o
cerere accesorie. Acordarea despăgubirilor nu poate face obiectul unei alte cereri, formulate
ulterior divorţului, pe cale separată, soluţie ce reiese din textul art. 388 C. civ.

Prestaţia compensatorie

Prestaţia compensatorie se acordă soţului reclamant în cazul în care divorţul se pronunţă

din culpa exclusivă a soţului pârât pentru a acoperi, atât cât este posibil, un dezechilibru
semnificativ pe care divorţul l-ar determina în condiţiile de viaţă ale celui care o solicită.
Această prestaţie compensatorie se acordă însă numai în cazul în care căsătoria a durat cel puţin
20 de ani, potrivit art. 390 alin. (2) C. civ.
Pensia de întreţinere prevăzută de art. 389 C. civ. nu poate fi cerută împreună cu prestaţia
compensatorie, soţul reclamant putând să opteze numai pentru una dintre aceste prestaţii,
potrivit art. 390 alin. (3) C. civ. Prestaţie compensatorie poate fi cerută numai odată cu
desfacerea căsătoriei, ca şi în cazul dreptului la despăgubire prevăzut de art. 388 C. civ. Potrivit
art. 391 alin. (1) C. civ. prestaţia compensatorie nu se poate solicita decât odată cu desfacerea
căsătoriei. Se poate formula în acest sens o cerere accesorie în cadrul acţiunii de divorţ.

Efectele divorţului cu privire la relaţiile dintre părinţi şi copiii lor minori

Efectele divorţului cu privire la relaţiile dintre părinţi şi copiii lor minori sunt
reglementate în art. 396-404 C. civ.

Efectele personale ale divorţului faţă de copiii minori

În reglementarea Codului civil, art. 396 stipulează că instanţa de tutelă hotărăşte, odată
cu pronunţarea divorţului, asupra raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori, ţinând
seama de interesul superior al copiilor, de concluziile raportului de anchetă psihosocială,
precum şi, dacă este cazul, de învoiala părinţilor, pe care îi ascultă.
În ce priveşte modalităţile de exercitare a autorităţii părinteşti, art. 397 C. civ. instituie
regula în materie, respectiv după divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor
părinţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel. Aceasta înseamnă că ambii părinţi vor avea
după divorţ aceleaşi drepturi şi obligaţii cu privire la copiii lor minori. Dacă între soţi nu există
consens în privinţa măsurilor ce se impun a fi luate faţă de copiii lor după divorţ, art. 486 C.
civ. arată ca aceştia se pot adresa instanţei de tutelă în acest sens, pentru a decide în funcţie de
interesul superior al copilului.
De la această regulă există următoarele excepţii:
– exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte – art. 398 C. civ. Dacă există
motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca
autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi. Celălalt părinte
păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum şi
dreptul de a consimţi la adopţia acestuia;
– exercitarea autorităţii părinteşti de către alte persoane – art. 399 C. civ. În cazul
existenţei unor motive temeinice, în mod excepţional, copiii minori pot fi daţi în plasament
unor rude sau la o altă familie sau persoană, dar numai cu consimţământul acestora, ori unor
instituţii de ocrotire.
 Potrivit art. 400 C. civ., în lipsa unei înţelegeri dintre părinţi sau dacă aceasta este
contrară interesului superior al copilului, instanţa de tutelă stabileşte, odată cu pronunţarea
divorţului, locuinţa copilului minor la părintele cu care locuieşte în mod statornic. Dacă până
la divorţ copilul a locuit cu ambii părinţi, instanţa stabileşte locuinţa la unul dintre ei, ţinând
seama de interesul său superior. În mod excepţional, şi numai dacă este în interesul superior al
copilului, instanţa poate stabili locuinţa acestuia la bunici sau la alte rude ori persoane, cu
consimţământul acestora, ori la o instituţie de ocrotire. Acestea exercită supravegherea
copilului şi îndeplinesc toate actele obişnuite privind sănătatea, educaţia şi învăţătura sa.
În ceea ce priveşte modalităţile de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu
minorul, acestea au fost surprinse în practică şi doctrină, după cum urmează:
– vizitarea copilului la locuinţa părintelui la care este stabilită locuinţa minorului după
divorţ;
– lăsarea copilului în vizită la locuinţa părintelui la care nu locuieşte minorul;
– vizitarea copilului la şcoală;
– petrecerea vacanţelor şcolare la ambii părinţi etc.

Efectele patrimoniale ale divorţului faţă de copiii minori

Potrivit art. 402 C. civ., instanţa de tutelă, prin hotărârea de divorţ, stabileşte contribuţia
fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a
copiilor. Dispoziţiile titlului V privind obligaţia de întreţinere se aplică în mod corespunzător.
Această obligaţie, alături de exercitarea autorităţii părinteşti, precum şi locuinţa copilului după
divorţ sunt aspecte obligatorii pentru instanţa de tutelă. Dreptul la întreţinere aparţine copiilor
minori din căsătorie sau din afara căsătoriei, celor adoptaţi, copiilor la a căror creştere a
contribuit soţul părintelui firesc, copiilor minori îndreptăţiţi la întreţinere faţă de moştenitorii
celui ce a fost obligat la întreţinere sau care a prestat întreţinere fără a avea obligaţia legală.