Universitatea Valahia din Târgoviște

Facultatea de teologie ortodoxă și științele educației

Specializarea: pedagogia învățământului primar și preșcolar
Anul II

TERAPIA TULBURĂRILOR DE LIMBAJ.

INTERVENȚII LOGOPEDICE SPECIFICE

Studente: Călin Gabriela Mirela

Leca Gabriela Liliana
Busuioc Elena Cosmina

1
 Cuprins :

1. Terapia tulburărilor de limbaj

2. Dificultăți de pronunție, articulație
3. Terapia dislaliei
4. Terapia Rinolaliei
5. Terapia Dizartriei
6. Concluzii- importantă terapiei logopedice

2
 Terapia logopedică este o activitate complexă, desfășurată pe mai multe
planuri, individual sau pe grupe, în funcție de etiologia tulburării, gravitate,
vârstă. Terapia logopedică se stabilește în urma unei expertize complexe, pe baza
căreia se stabilește diagnosticul logopedic.
Metodele trebuie să fie complexe, să se respecte o anumită succesiune, să se intervină
și cu medicamente acolo unde este cazul, fizioterapie și psihoterapie. Dacă tulburarea este
uşoară, e necesară folosirea metodelor specifice de formare a deprinderilor corecte de vorbire.
Dacă tulburarea este mai complexă, se va acționa asupra întregului organism, metodele vor fi
mai complexe, se va lucra individual și pe o durată mai lungă. Unele necesită timp și un
tratament medicamentos pentru eliminarea sau slăbirea factorilor etiologici. Medicamentele
nu contribuie la corectarea propriu-zisă a tulburărilor de vorbire, ci la restabilirea sau
ameliorarea echilibrului organic și funcțional lezat, creșterea pragului de rezistență organică și
psihică în fața diferitilor factori. Rolul principal în corectarea tulburărilor de vorbire revine
logopediei, medicația fiind un factor adjuvant.
Terapia logopedică este un proces complex uneori de lungă durată care se desfășoară
pe etape, și fiecare etapă contribuie la succesul celorlalte.
În privința metodelor de corectare, literatura de specialitate și practică dovedește că nu se pot
aplica metode generale valabile în toate tulburările și cazurile.
Psihoterapia logopedică se stabilește în funcție de tulburarea și personalitatea logopatului.
Dacă copilul poate înțelege vorbirea și are o gândire logică, se poate folosi cuvântul, deoarece
el acționează direct asupra creierului. Explicându-i în ce constă tulburarea și care-i sunt
șansele de corectare, capătă încredere în propriile-i posibilități, contribuind el însuși la
corectare. Folosirea cuvântului presupune un copil cu un anumit grad de maturitate
intelectuală pentru a înțelege argumentele ce i se aduc și a reacționa apoi adecvat. La vârsta
școlară mică și la cei cu tulburări grave de limbaj, cu posibilități minime de înțelegere sau
chiar a neînțelegerii cuvântului, folosirea lui nu este foarte indicată. Nici într-un caz nu se va
folosi argumentarea logică care devine plictisitoare și este respinsă în general. Mai indica
această vârstă, datorită și tendinței de imitare a copilului, este utilizarea procedeelor
extralingvistice și combinarea cu procedee raționale. Îndrumarea simplă, impresionarea
sugestivă, atitudinea afirmativă, faptă imediată, şi în special conştiinţa progresului, vor avea
un efect mult mai mare decât reproşul, argumentarea, explicaţia teoretică. Un ton hotărât, o
mimică expresivă sunt mult mai indicate decât demonstrațiile verbale. În selectarea
procedeelor e bine să se țină seama de particularitățile fiecărui copil.
Desfășurarea tipică a unei activități logopedice este următoarea:
1. activități de gimnastică (cu accent pe antrenarea principalelor organe articulatorii: limbă,
buze, mandibula, obraji);
2. educarea corectă a respiraţiei non-verbale şi verbale;
3. formarea si exersarea psihomotricitatii manuale;
4. educația fonetică a auzului;
5. setarea corectării sunetului afectat (în dislalie și rinolalie); recunoașterea grafemei și a
scrierii acestuia (în dislexo-disgrafie); articularea ritmică a silabelor și cuvintelor (în balbism)
etc.

3
 6. integrarea elementelor învățate în activități complexe (verbale și de acțiune) care implică
întreaga personalitate a logopedului (joc didactic, conversație, lucru manual)
În cursul unui program de terapie logopedică nu numai metodele și conținuturile diferă
de la caz la caz (vezi principiile de mai sus), dar și momentele optime pentru intervenție,
precum și durata. Există două categorii de metode și procedee (E. Verza, 2003, pp. 182-204):
I. Metode și procedee cu caracter general:
a) Gimnastica și miogimnastica corpului și a organelor care participă la realizarea pronunției:
sunt recomandate o serie de exerciții care, pe de-o parte, trebuie să contribuie la dezvoltarea
somatică a întregului organism (fie exerciții destinate anumitor segmente ale corpului ori
grupe musculare, fie de tip global), iar pe altă parte, să determine o mobilitate cât mai
promptă și mai fină a organelor fono-articulatorii. Trebuie precizat că aceste din urmă
deprinderi psihomotorii nu se pot constitui și nu pot funcționa la parametrii normali fără
eliminarea rigidității musculare generale sau fără educarea ritmului respirator, ceea ce
înseamnă că o centrare exclusivă pe formarea deprinderilor de fonație și articulație este adesea
ineficientă. Pe fondul unei stări detensionate muscular și psihologic, logopatul învață cum să-
și folosească eficient organele fono-articulatorii esențiale (limba, mandibula, buzele, respectiv
mușchii ce controlează glota și coardele vocale). În acest scop, o serie de exerciții ajutătoare
fie să exerseze mișcări ale unui singur organ articulator (de exemplu, numai pentru limbă sau
numai pentru buze), fie să combine mișcări ale două sau mai multe organe (exerci pentru
limbă și buze, exerciții). pentru limbă şi obraji etc.). Deoarece majoritatea logopaților sunt
copii, aceste exerciții se desfășoară sub formă de joc didactic (..pisica bea lapte", mă doare
măseaua" etc.);
b) Educarea respirației și a echilibrului dintre inspirație și expirație: mulți copii logopați au
probleme atât în ceea ce privește volumul și ritmul respirator, cât și echilibrul dintre cele două
momente esențiale ale respirației. Prin urmare, aceste exerciții, desfășurate mai ales sub
formă dejoc didactic, au drept scop mărirea capacităților respiratorii la valorile normale
(utilizând baloane colorate, spirometre, jucării ce presupun suflat), respectiv intuirea
raportului dintre inspirația neverbală (mai scurtă) și expirația verbală (mai lungă). Mulți copii
au tendința de a vorbi și în timpul inspirației, deoarece nu segmentează corect ceea ce au de
spus sau fiindcă se grăbesc în mod nejustificat. La unii dintre aceștia, se observă anumite
ticuri comportamentale asociate actului vorbirii (mișcări săcadate ale degetelor, capului,
umerilor etc.). Trebuie să rețină și să existe diferențe legate de apartenența la un sex sau la
celălalt atât referitor la modul de realizare a respirației (toracică, la femei; abdominală, la
bărbați), cât și la frecvența respirațiilor pe minut (mai mare la femei decât la). bărbaţi);
c) Educarea auzului fonematic: înainte de a fi capabil să pronunțe corect două sunete distincte
dar apropiate fonologic (cum ar fi l" și „r"), logopatul trebuie să le diferențieze auditiv. Prin
urmare, înainte de a-i pretinde o articulare conform normelor fonetice ale limbii române, este
necesar să ne asigurăm că logopatul face corect și fin distincția între foneme. Aceasta
înseamnă nu numai percepția sunetelor respective, ci mai cu seamă interpretarea lor (deci
decodificarea semantică a nivelului zonelor de asociere, învecinată ariei de proiecție primară a
stimulului auditiv). Uzual, dezvoltarea auzului fonematic se face prin folosirea imaginilor și
cuvintelor paronime, a unor jocuri didactice de tip ...telefonul fără fir", fazan" etc.;
d) Educarea personalității și înlăturarea negativismului față de vorbire și a tulburărilor
comportamentale: acest lucru se dovedește necesar mai ales la copiii de vârstă școlară sau a
celor care care au ajuns deja la pubertate. Persistența și consolidarea tulburărilor de limbaj
(îndeosebi a bâlbâielii) și evidențierea acestora în activități de grup (atunci când devin
importante criterii de performanță și statut) pot determina manifestări de tip logonevrotic,
adică pot crea o adevărată repulsie față de comunicare. Deoarece trăim într-o societate care
pune un accent deosebit pe exprimarea verbală, lipsa de competență în acest domeniu, la care
se asociază conștientizarea ei, poate conduce la instalarea stării de handicap. După E. Verza
(op. cit., p. 188) obținerea încrederii în logoped, precum și înlăturarea negativismului și
redarea optimismului. La copiii cu intelect normal, rezultate bune oferă psihoterapia (avându-
se în vedere etiologia și simptomatologia tulburării, pe de-o parte, iar pe de alta, vârsta și

4
specificul personalității sale, nivelul său de cultură și de dezvoltare intelectuală). Ludoterapia
și artterapia au, de asemenea, efecte benefice în planul global al personalității, cu consecințe
pozitive în cel particular al limbajului.
II. Metode și procedee cu specific logopedic:
a) Metode și procedee tehnice: într-un cabinet logopedic există diverse amenajări specifice
care ajuta logopedul în aplicarea unor intervenții logopedice concrete (oglinda logopedică,
canapeaua medicală, trusa logopedică, metronom, spirometru, diferite materiale didactice). În
măsura posibilităților, aceste dotări elementare sunt însoțite de altele mai perfecționate, cum
ar fi calculator (ce are, de pildă, programe de emitere și corectare a fonemelor, programe
folosite la dezvoltarea auzului fonematic), planșetă electronică cu suprafață sensibilă la
atingere (pentru corectarea disgrafiilor), jocuri didactice interactive etc.;
b) Metode și procedee psihopedagogice: metoda fonetică analitico-sintetică (impostarea
sunetului nou este precedată de rostirea globală a unui cuvânt ce-l conține și descompunerea
acestuia în silabe și a silabelor în sunete, și este urmată de reconstituirea silabei conținând
fonemul nou învățat, respectiv a cuvântului inițial); procedee specifice de corectare a unor
forme de sigmatism, rotacism etc., metode de corectare a tulburărilor de voce, programe de
intervenție în alalie, afazie, dizartrie, retard de limbaj etc.
Referitor la momentele și durata aplicării acestor metode și procedee generale și specifice ,
trebuie spus că:
a) Există o continuitate a aplicării metodelor și procedeelor de intervenție logopedică atât în
cursul ședinței curente, cât și pe întregul program corectiv-cuperator;
b) Durata aplicării acestor metode și procedee se modifică în funcție de tipul și gravitatea
tulburării de limbaj, de momentul terapeutic considerat și de trăsăturile de personalitate ale
logopatului;
c) Reevaluările programului de intervenție presupun adeseori modificări (ajustări sau
restructurări) ale strategiei logopedice inițiale. Evident, activitățile fundamentale (de
articulare, scris-citit, frazare etc.) depind de ti- pul tulburării de limbaj respectiv și de
gravitatea acesteia. La începutul programului de intervenție logopedică se acordă o pondere
mai mare activităților de gimnastică și de educare a respirației, precum și exerciții privind
dezvoltarea psihomotricității și a auzului fonematic, în timp ce spre sfârșitul acestuia accentul
cade îndeosebi pe integrarea activităților în activități uzuale. Indiferent care este ponderea
acestor etape în structura unei ședințe terapeutice date, ele nu lipsesc niciodată, chiar dacă, la
un moment dat pot fi extrem de comprimate (cu referință specială la prima, respectiv ultima
etapă). Pe cât posibil, toate activitățile vor avea o finalitate concretă, pe care copilul să și-o
poată reprezenta și pe care să o urmărească în cursul ședinței terapeutice respective; de
asemenea, în măsura posibilităților, se va folosi material verbal cu sens, cunoscut copilului,
din sfera lui de preocupări și interese. Vom vedea in extenso care sunt principalele tulburări
de limbaj, cu unele considerații privind specificul lor etiologic și simptomatologic, precum și
modalitățile corecte-recuperatorii cel mai frecvent utilizate.

Dificultăţile de pronunţie, articulaţie

Ce este articulaţia?
•Articulația este mișcarea coordonată a organelor de vorbire pentru a produce sunete
inteligibile.
Care sunt dificultăţile de articulaţie?
• Dificultăţile de articulaţie apar atunci când organele vorbirii nu sunt normale dintr-o anumită
cauză.
• Copilul nu poate articula corect unele sunete, pot fi omise, alterate sau înlocuite cu alte
sunete.
• Acest tip de tulburare de vorbire se numește dislalie. In functie de sunetul afectat dislaLiile
au denumiri specifice (exemplu: sigmatism, rotacism).
5
 Care sunt cauzele acestor dificultăţi?
•Dificultăţile de articulaţie pot fi cauzate de o problemă în funcţionarea uneia sau altuia dintre
organele de vorbire.
Ne interesează:
- Buzele
- Limba Poziţia dinţilor
- Palatul dur şi cel moale
Toate aceste organe funcţionează împreună - folosite aerul din plămâni pentru a articula
sunete.
Dificultăţile articulatorii pot apărea din cauza:
• Anomaliilor de structură (deformări ale buzelor sau ale limbii, ale bolţii palatine, fren
lingual prea scurt, deformări ale maxilarelor sau dinţilor).
• Dificultăţilor de coordonare ale mişcărilor necesare articolelor corecte, fără să existe
deficienţe anatomice.
• Insuficientei dezvoltări a auzului fonematic şi a capacităţii de a recepta corect cuvintele.
Greşelilor de educaţie:
- Imitărea pronunţiei copilului;
- Vorbirea neclară și prea rapidă a adulților.
- Defectele de vorbire ale adulților din mediul apropiat copilului, pe care copilul le imită.
La ce vârstă se pune problema corectării pronunţiei copilului?
Numai când aceste greşeli de pronunţie se menţin şi după vârsta de 5 ani putem vorbi de o
dificultate propriu-zisă. Excepție fac cazuri de anomalii ale aparatului articulator, când este
indicat un control medical de specialitate cât mai devreme
Ce obiective urmărim când vrem să ajutăm copilul să pronunțe corect?
•notăm sunetele pe care copilul nu le poate articula izolat și în cuvint
•încercăm să determinăm cauza dificultăților.
•planificăm un program de exerciţii.
• asigurăm un mediu în care copilul să comunice cu plăcere.

6
 Dislalia este tulburarea de pronunție (de articulare) provocată de afecțiuni organice sau
funcționale ale organelor periferice ale vorbirii și care constă în imposibilitatea emiterii
corecte a unuia sau mai multor sunete (combinații de sunete).
Pentru îmbunătăţirea motricităţii generale şi a mişcărilor fono-articulatorii se pot indica o
serie de exerciţii care au o importanţă deosebită nu numai pentru dezvoltarea limbajului, dar şi
pentru sănătatea organismului.
Din acest punct de vedere sunt importante în primul rând exerciţiile generale care fortifică
organismul (membrele, trunchiul, gâtul).
Se disting două categorii mari de exerciţii şi anume:
- unele cu scopul de a relaxa organismul şi musculatura aparatului de emisie,
exerciţii utile în pronunţarea majorităţii sunetelor limbii române
- altele de încordare care se folosesc în special în timpul pronunţării sunetelor
surde şi a cuvintelor mai complicate.
Gimnastica aparatului articulator
- exerciţii de gimnastică generală: exerciţii de gimnastică a trunchiului, a membrelor şi
exerciţii pentru musculatura gâtului.
- coordonarea inspiraţiei şi expiraţiei cu mişcările de gimnastică.
- gimnastica aparatului articulator cuprinde o gamă foarte variată de exerciţii pentru
maxilare, buze, obraji şi limbă.
Exerciţii de coordonare a mişcărilor articulatorii pentru pronunţarea corectă a
sunetelor
• Se va arăta copilului modelul corect de articulare a sunetului pe care dorim să-1 corectăm.
• Demonstrarea emiterii sonore a sunetului foarte încet, urmărind mişcările articulatorii
corecte.
• Se va arăta copilului care este diferenţa dintre modul cum articulează el şi modelul corect al
mişcărilor.
• Copilul va imita modul de articulare corect, mai întâi fără emitere sonoră, apoi cu emiterea
sunetului.
• Emiterea sunetului se va face în şoaptă cu autocontrol şi apoi cu voce normală. )
• Exersăm pronunţarea silabelor cu sunetul respectiv introdus in diferite poziţii (iniţial, final,
poziţie mediană).
• Etapa de exersare a seriilor de cuvinte în care sunetul corectat se găseşte în mai multe
poziţii.
• Etapa de consolidare. Aceasta constă în exersarea pronunţiei corecte în propoziţii, poezii,
povestiri.
• Exerciţiile se fac în faţa oglinzii
• Treptat se ajunge la o pronunţie firească fără efort.
Intre actul respiraţiei şi actul vorbirii trebuie să existe o foarte bună coordonare. Pot apărea
dificultăţi de respiraţie din cauza unor deficienţe anatomice, a unor afecţiuni ale aparatului
respirator. Sunt foarte frecvente cazurile de copii cu respiraţie orală (inspiră pe gură), din
cauza vegetaţiilor adenoide. Este obligatoriu consultarea medicului specialist şi înlăturarea
cauzelor.
Este indicat să facem câteva exerciţii simple pentru dezvoltarea capacităţii respiratorii şi
pentru realizarea unei bune coordonări între vorbire şi respiraţie.
Se va începe cu exerciţii de respiraţie neverbală. Dacă sunt făcute corect şi sistematic vor
contribui la sănătatea întregului organism.

7
• Exerciţiile de respiraţie se vor face întotdeauna numai în camere bine aerisite sau în aer
biber.
• Copilul va fi învăţat să inspire adânc pe nas şi să expire pe gură.
• Inspiraţia va fi însoţită de mişcări de aplecare în spate a trunchiului, iar expiraţia de mişcarea
inversă, de aplecare în faţă.
• In timpul inspiraţiei se va urmări extinderea abdomenului şi a părţii inferioare a cutiei toraci-
ce şi apoi revenirea încet la normal în timpul expiraţiei.
• Exerciţiile se vor face într-un ritm lent cu foarte mic efort la început.
• Se va urmări corectitudinea mişcărilor respiratorii şi apoi se va mări treptat durata
respiraţiei.
• Urmărim formarea autocontrolului mişcărilor respiratorii, timpi egali pentru inspiraţie, expi-
raţie şi pauză.
• Exerciţiile vor fi mult mai bine înţelese şi executate dacă încercăm să le realizăm sub formă
de joc.
Educarea respiraţiei şi a echilibrului dintre inspir şi expir are un rol important nu numai în
asigurarea unor funcţii biologice, dar şi în pronunţie.
În mod obişnuit se disting două tipuri de respiraţie :
- respiraţia de tip costo-abdominal, în care atât inspiraţia cât şi expiraţia se efectuează
prin mişcări mai accentuate ale muşchilor costali inferiori şi abdominali. Este tipul de
respiraţie caracteristic bărbaţilor ;
- respiraţia abdominală se întâlneşte mai ales la femei şi este determinată de
expansiunea sau contracţia cavităţii toracice superioare.
Respiraţia copiilor de vârstă preşcolară este de tip toraco - abdominală şi în mod treptat,
spre pubertate, se diferenţiază în respiraţie de tip toracic la fete, rămânând costo-abdominală
la băieţi.

Există câteva cerinţe igienice de care trebuie sa ţinem seama atunci când practicăm
asemenea exerciţii :
1. În primul rând, exerciţiile se efectuează în camere bine aerisite, cu geamurile
deschise.
2. Eficienţa lor este mai mare în cazul în care se fac la începutul activităţii , sau chiar
pe parcursul activităţilor, când apare o stare de oboseală a copiilor.
3. Exerciţiile de gimnastică trebuie judicios selecţionate, astfel încât efectuarea lor să
fortifice musculatura abdominală, a toracelui şi a gâtului.
Exerciţii de respiraţie verbală
În decursul acestor exerciţii copiii trebuie obişnuiţi să efectueze o respiraţie costo-
abdominală, apropiată de cea efectuată în actul normal al fonaţiei.
Este recomandabil ca în prima fază exerciţiile de respiraţie verbală să fie efectuate şezând
într-o poziţie cât mai apropiată de orizontală.
În desfăşurarea exerciţiilor de respiraţie cu dislalicii trebuie să se respecte următoarele
indicaţii metodice:
- respectarea particularităţilor de vârstă;
- respectarea cerinţelor igienico-sanitare: exerciţiile să se desfăşoare în cabinete bine
aerisite;
- durata şi intensitatea exerciţiilor să fie dozate în funcţie de rezistenţa copiilor, pentru
a preveni instalarea oboselii;
- exerciţiile se realizează la începutul şedinţelor logopedice;
exerciţiile de respiraţie se realizează în diferite poziţii ale corpului: culcat, şezând, în mişcare;
- până la realizarea unei deprinderi corecte de respiraţie costal-diafragmatică,
exerciţiile se execută în poziţia culcat pe spate.

8
 Exerciţiile de dezvoltare a auzului fonematic şi a motricităţii organelor de articulaţie se
aplică în munca logopedică pentru toate cazurile de dislalie, indiferent de cauzele şi de natura
lor.
Auzul fonematic se formează în activitatea de comunicare şi prin exerciţii.
Dificultăţile auzului fonematic produc greutăţi şi în recepţia corectă a vorbirii, diminuând
astfel decodificarea conţinutului semantic
Principalele obiective ale educării auzului fonematic se referă la:
- educarea capacităţii de diferenţiere fonematică prin distingerea şi discriminarea
sunetelor şi cuvintelor;
- formarea percepţiei fonematice corecte;
- analiza fonematică acustică prin descompunerea frazei în propoziţii, a acestora în
cuvinte, silabe şi sunete;
- sinteza fonematică prin reunirea sunetelor în silabe, a acestora în cuvinte, propoziţii
şi fraze;
- educarea pronunţiei ritmice şi melodice.

- toate exerciţiile trebuie să se desfăşoare cât mai relaxat şi în condiţii cât mai naturale;
nu se admit exagerări: bombarea cutiei toracice, mişcări forţate ale umerilor şi ale organelor
de vorbire, inspir forţat.
Rinolalia
Învăţarea limbii şi limbajului se face sub influenţa directă a modelelor explicite pe care le
oferă mediul ambiant cu o anumită încărcătură afectivă şi sub aceasta actul compensator are
posibilităţi multiple. Adesea, conflictul care se naşte în momentul apariţiei copilului
malformat în familie declanşează atitudini extremiste faţă de copil. Unii dau importanţă şi
caută să găsească soluţii, alţii nu ştiu cum să intervină sau sunt indiferenţi faţă de aspectul
vorbirii copilului lor, aşteptând ca operaţia şi timpul să rezolve această problemă
Activitatea metodică de recuperare a vorbirii normale în cadrul diferitelor forme de
despicături congenitale operate, a evidenţiat importanţa colaborării familiei, a antrenării
mamei prin psiho-terapie şi îndrumare metodologică, în activitatea propriu-zisă curativă, în
scopul remedierii defectelor de vorbire.
Elevii noştri, se comportă diferit în lecţiile logopedice indicate. Unii sunt inactivi, neatenţi,
fără voinţă, fără perseverenţă în susţinerea exerciţiilor. Alţii sunt neîncrezători în forţele şi
posibilităţile lor de lucru, retraşi şi nesociabili, timizi fără să simtă nevoia ajutorului celor din
jur. Exerciţiile de pronunţie corectă se impun încă de la vârste de 3-4 ani, pentru a nu da timp
fixării stereotipiilor verbale defectuoase. Exerciţiile necesită concentrare, răbdare, energie,
precizie şi o bună parte de optimism pentru ca munca logopedică să fie eficace.
Aceste calităţi nu există la majoritatea elevilor noştri, ele trebuiesc mai întâi descoperite şi
formate atât prin influenţa psihică individuală a logopedului cât şi prin cooperarea cu familia,
în scopul stabilirii unui contact direct şi cât mai strâns cu copilul.
Influenţa psiho-afectivă pozitivă trebuie să se instaleze prin intermediul familiei încă înainte
de a începe terapia vorbirii propriu-zise, care în general este o lecţie cu conţinut logopedic şi
în care se cere copilului să colaboreze cu toată fiinţa lui pentru a depăşi dificultăţile
fiziologice specific velare. Atingerea acestor performanţe, angajează ajutorul afectiv al
părinţilor pentru a întări energia de care copilul are nevoie să continue exerciţiile acasă, după
indicaţii.
Influenţa psiho-afectivă pozitivă exercitată de mediul familial asupra învăţării limbii devine
indispensabilă în condiţiile copilului rhinolalic, pentru a verifica potentele semnalizării
verbale „care depinde integral de învăţare şi educaţie"

9
 Linia directoare în activitatea profilactică şi curativă a tulburărilor de vorbire consecutive
despicaţiiilor demonstrează că:
a. Intervenţiile chirurgicale trebuie să fie finalizate spre sfârşitul celui de al 2-lea an de
viaţă al copilului, odată cu momentul de dezvoltare a limbajului, în timp ce supravegherea
logopedică să înceapă încă de la 6 luni când mama este îndrumată cum să influenţeze şi să
stimulc/e formarea şi dezvoltarea vorbirii în condiţii cât mai apropiate de normal.
b. Plecând de la premisele psihologice ale învăţării limbii materne, proces concomitent
cu formarea şi dezvoltarea limbajului, etapa preverbială a copilului mal format trebuie dirijată
în sensul pregătirii celorlalte stadii lingvistice.
c. Efectuarea educaţiei fonetice la vârsta primei copilării pentru a evita instalarea
tulburărilor rhino-dislalice şi agravarea lor precum şi evitarea efortului de reeducare la o
vârstă mai avansată când şansele de corectare se micşorează.
d. Este posibilă programarea unei metodologii complexe în care indicaţiile
chirurgicale, procedeele, tehnicile şi metodele să se aplice ţinând seama de vârsta şi de factorii
mai sus amintiţi.
Respectând aceşti indici ai terapiei complexe, se poate spune de fapt că noi realizăm în
cadrul cabinetului de logopedie dispensarizarea tuturor copiilor cu despicături, urmărind prin
controale din 3 în 3 luni progresele înregistrate pe etape de dezvoltare în activitatea fono-
articulatorie. Indicaţiile logopedice continuă după plastia de boltă şi văl palatin pentru
realizarea programului de exerciţii în familie, terapia organizată de reeducare fonetică fiind
practic realizabilă începând de la vârsta de 4 ani. între 4-6-7 ani se desfăşoară o activitate
logopedică intensivă alături de mamă, la cabinet, în lecţii organizate psihopedagogie, în
scopul obţinerii unor bune rezultate, pentru ca astfel copilul rhinolalic să poată fi redat şcolii
şi familiei cu posibilităţi normale de integrare psiho-socială.
„Despicăturile congenitale labio-maxilo-palatine pot fi considerate din punct de vedere
psiho-pedagogic un handicap în sens de obstacol dezavantajant sau ceea ce micşorează
şansele de reuşită ale persoanei, dar care nu împiedică individul să ia parte la întrecerea
pentru viaţă ci îl face chiar să dorească atingerea unor scopuri la egalitate cu normalul."
Pierre Oleron
Terapia logopedică trebuie să găsească mijloacele cele mai eficiente pentru a acţiona în
primul rând în scopul prevenirii instalării tulburărilor de vorbire precum şi în cazul în care
acestea există, a prevenirii agravării lor. în acest scop copiii rhinolalici trebuie luaţi în
evidenţă, odată cu spitalizarea pentru plastia de buză şi respectiv de boltă, când mamele
primesc instrucţiuni de felul cum să stimuleze apariţia corectă a elementelor prelingvistice,
evitând pe cât este posibil instalarea unor acte reflexe propice defectării modului de articulare
fonetică. în acest scop indicaţiile prevăd:
1. Formarea şi dezvoltarea respiraţiei nasale prin păstrarea igienei nasului şi
decondiţionarea obiceiului vicios al respiraţiei orale.
2. Formarea şi dezvoltarea expirului oral prin creşterea suflului bucal, administrând
copilului jucării pe care le duce la gură, şi accidental, prin contactul cu buzele şi suflu
respirator scot sunete care stimulează jocul cu buzele, obrajii şi limba.
3. Antrenarea prin imitaţie a musculaturii interesată în suflu şi articulare prin jocuri de
mişcare a buzelor, obrajilor şi a limbii, demonstrate în oglindă. Apariţia şi dezvoltarea vorbirii
este astfel dirijată prin exerciţii preliminare programând formarea elementelor constitutive ale
actului fonator printr-o serie de jocuri care exercită puterea suflului bucal, respiraţia nasală,
vocalizările, miogimnastica obrajilor, buzelor, limbii, vălului palatin operat, accesibile
copilului între vârsta de 1 an şi 6 luni şi 3 ani.
4. Crearea unui mediu psiho-afectiv, de intercomunicare în care copilul să fie solicitat
- prin jocuri, imagini, manevrare de jucării, să vorbească şi să capete încredere şi satisfacţie în

10
urma încercărilor de rostire, pentru a stimula astfel reverberaţia şi mai ales feed-back-ul în
relaţia audiţie-fonaţie.
Considerând că în tulburările fono-articulatorii o participare importantă revine respiraţiei,
metodica de lucru în scopul corecţiei trebuie să folosească şi practica exerciţiilor fizice, axate
în special pe gimnastica respiratorie. Prin reeducarea respiraţiei se urmăreşte formarea
deprinderii de a respira nazal, important pentru corecţia timbrului, iar prin gimnastica
respiratorie se urmăreşte creşterea şi adaptarea forţei respiratorii necesare intensităţii variabile
şi adecvate vocii, precum şi conservarea ritmului respirator.
La tehnicile uzuale folosite de logopedie am adăugat următorul program de exerciţii de
gimnastică respiratorie:
1. Exerciţii pentru formarea inspirului nazal voluntar.
2. Exerciţii pentru formarea inspirului bucal voluntar.
3. Exerciţii de inspiraţie forţată împotriva unei rezistenţe crescânde.
4. Exerciţii de expir-inspir din poziţia clinostatică cu antrenarea diafragmului.
5. Exerciţii de inspir-expir din poziţia clinostatică cu antrenarea diafragmului, cu
aplicarea de greutăţi pe regiunea epigastrică.
6. Exerciţii de inspir-expir din poziţia ortostatică.
7. Exerciţii de inspir-expir din poziţia ortostatică cu anteflexiuni ale corpului în expir
prelungit.
8. Pronunţarea de elemente componente ale cuvântului în timpul expirului bucal
vocalic.
9. Lectura cu voce tare, păstrând ritmul respirator pentru şcolari, mici poezioare pentru
preşcolari.
10. Scandare de versuri pentru prepararea unei fonaţii corecte.
Rinolalia se înscrie din punct de vedere fenomenologic în bucla comunicării, pe
motricitatea fono-articulatoric implicată în mecanismele de emitere, ceea ce duce la scăderea
gradului de intcligibilitate al mesajului transmis.
Simptomatologia se situează la nivelul electorilor periferici prin afectarea suflului şi a
modelării lui în cavităţile supraglotice, faringo-buco-nasale, sonorizarea cuvintelor emise
având o importantă încărcătură de elemente cu valoare aleatorie în comunicare.
Rinolalia se construieşte cu manifestări specifice anomaliilor congenitale şi dobândite velo-
palatine, determinate de lipsa de integritate morfo-anatomică a muşchilor labiali, palatali şi
velari, a căror insuficienţă antrenează tulburarea tuturor funcţiilor aparatului fonator.
Emisia consonantică este afectată diferenţiat în funcţie de forma de manifestare a
dezechilibrului funcţional dintre rezonatori, prin suflu nasal, deperdiţie nasală. suflu laringian,
nasonare, nasalizare, "coup de glottc", care impun o atentă precizare în scop terapeutic.
Defectele fizionomiee şi vorbirea rhinolalică tulbură adaptarea la viaţa normală, prin crearea
unor situaţii conflietuale, dezechilibru emoţional şi complexe de inferioritate cu reale
implicaţii în eficienţa competitivă a individului în activitate.
Pentru recuperarea bio-psiho-socială a copiilor handicapaţi prin defecte congenitale labio-
maxilo-palatine, al căror procent este în creştere, instaurarea unui tratament de specialitate
este obligatoriu. Terapia complexă trebuie să se aplice în primii ani de viaţă atât în scop
profilactic, cât şi în scopul obţinerii unor rezultate eficiente şi se realizează prin colaborarea
specialiştilor în echipă : chirurg maxilo-facial, logoped, stomatolog specializat în ortodonţic.
Intervenţiile chirurgicale de refacere a integrităţii morfologice a elementelor aparatului
fonator, creează posibilităţile reabilitării funcţiei fonatorii, iar reeducarea fonetică rămâne
adjuvantul cel mai preţios în finalizarea rezultatelor.

11
TERAPIA DIZARTRIEI:

Definiţie şi caracterizare:
„Dizartria este o tulburare de vorbire caracterizată prin dificultăţi parţiale sau extinse
de emisie vocală, de articulaţie şi de pronunţie, care apar pe baza unor deficienţe, survenită în
urma unor boli sau traumatisme, în acele regiuni ale sistemului nervos central prin care se
realizează aspectul exterior, sonor, al vorbirii orale”. Etimologic termenul de dizartrie vine
de la grecescul dys-greu şi arthrom-articulaţie ceea ceînseamnă (greutăţi în articulaţie).
Afectarea unuia din marile sisteme motorii ( piramidal, extrapiramidal, cerebelos)
poate produce tulburări de natură dizartrică. La dizartrici tulburarea motorie e generală şi
motricitatea organelor fonoarticulatorii îmbracă caracterul tulburării motorii generale
(vorbire neclară,confuză, disritmică, disfazică, monotonă, cu rezonanţă nazală). La dizartrici
tulburarea pronunţiei este stabilă şi invariabilă. Una din caracteristicile specifice ale acestei
tulburări e neconcordanţa dintre vorbirea impresivă, păstrată integral sau în mare măsură, şi
cea expresivă, care e denaturată uneori atât de grav încât nici nu poate fi înţeleasă. Deci ea nu
afectează limbajul propriu zis şi nici vorbirea în genere, ci numai latura instrumentală.
Dizartriile apar numai în cazuri de deficienţe survenite după boli sau leziuni în diferite regiuni
ale S.N.C. care afectează conductibilitatea impulsurilor nervoase motrico-verbale spre
efectori, unde se realizează sunetele vorbirii.
Dizartricii întâmpină dificutăţi de comandă, conductibilitate şi coordonare a mecanismelor
neuro-musculare ale vorbirii, dificultăţi ce se exteriorizează prin mişcări ale musculaturii
respiratorii, fonatorii şi articulatorii, parţial sau total inadecvate vorbirii (pronunţiei).
Tulburările de pronunţie sunt determinate de limitarea mişcărilor muşchilor implicaţi
în pronunţie. Dacă sunt grav afectaţi, vorbirea e neinteligibilă. Tulburărilor articulatorii li se
adaugăşi tulburări respiratorii şi de fonaţie, afectând împreună ritmul şi cursivitatea vorbirii.
Copilul dizartric e conştient de dificultăţile întâmpinate în realizarea unor mişcări
fonoarticulatorii şi cu toate că ştie ce mişcări trebuie să facă, el nu le poate realiza.

Formele dizartriei:
După sistemul motric afectat apar patru tipuri caracteristice de dizartrie:
1)Dizartria corticală este determinată de afecţiuni cerebrale, meningoencefalite, tulburări
vasculare, traumatisme cranio-cerebrale care lezează căile efectoare superioare. Simptomele
cele mai caracteristice sunt:

- tulburări ale ritmului şi fluenţei vorbirii ( ritm prea accelerat sau prea încetinit, sunetele şi
silabele se repetă în vorbire similar disfluenţelor caracteristice bâlbâielii);
- tulburări de articulare ( articularea imprecisă a unui mare număr de sunete)
2)Dizartria ( extrapiramidală) subcorticală. Apare mai ales la copii dar şi la adulţi, după lezări
ale sistemelor extrapiramidale, care determină tulburări grave ale funcţiei musculare, prin
modificări ale tonusului musculaturii voluntare, hiperkinezii, etc.
Tulburările fonetice sunt foarte variate:
-întârzieri grave în dezvoltarea vorbirii la copii (vorbirea apare abia la 4-encefalite
survenite până la doi ani.
-articularea incorectă a cuvintelor;
-repetarea unor părţi din cuvinte (iteraţie);
-repetarea cuvintelor întregi;

12
-vorbirea accelerată;
-rhinolalia;
-bâlbâiala dizartrică;
-uneori vorbirea are un ritm încetinit, este lentă, lipsită de melodicitate, monotonă (fără accent
şi modulaţie);
-tulburări de voce: slabă, şoptită sau prea puternică. Fonaţia este prea scurtă. Pentru că trebuie
să inspire foarte des se produc întreruperi în cuvinte mai ales a celor plurisilabice;
-mimica şi gesticulaţia este săracă şi neexpresivă la cei cu hipofuncţie a sistemului
extrapiramidal, iar la cei cu hiperfuncţia sistemului extrapiramidal apare o dinamizare a
mişcărilor organelor de vorbire şi de voce şi neconcordanţa lor în mişcări, tahilalie.
3)Dizartria cerebeloasă este determinată de leziuni ale cerebelului care imprimă vorbirii un
ritm sacadat, care de obicei caracterizează vorbirea turmentaţilor. Vorbeşte prea încet sau prea
tare, întâmpinând greutăţi la pronunţarea silabelor. Vorbirea este neclară şi adeseori însoţită
destrigăte la sfârşitul cuvintelor. Din cauza sialoreei uneori pronunţia sa este îngreunată.
4)Dizartria bulbară este determinată de leziuni ale nucleilor unor nervi cranieni
(glosofaringianul, hipoglosul) care participă la realizarea vorbirii. Tulburările de vorbire la
cei cu dizartria bulbară se caracterizează prin articulaţia incorectă a sunetelor, prin voce
instabilă care devine afonă şi prin monotonia vorbirii.
Tulburările motorii influenţează pronunţia la nivelul:
-limbii-deficitul motric se exteriorizează prin dificultăţile de articulaţie ale sunetelor, în
special a siflantelor, şuierătoarelor şi a lui r.
-buzelor-deficitul motric se exteriorizează prin dificultăţi în realizarea sunetelor labiale ( p,
b,m) şi labio-dentalelor ( f-v);
-palatului moale-deficitul motric se exteriorizează prin nazalizarea deschisă şi prin
dificultăţide articulaţie a sunetelor c, g, 4.
În formele grave apar dificultăţi de masticaţie şi deglutiţi.Gura este semideschisă, si
aloree, respiraţia este neregulată. Vorbirea este ştearsă, estompată, ca şi când s-ar vorbi cu
gura plin. Deseori apar tulburări în automatismul vorbirii datorate reducerii sensibilităţii
organelor dearticulaţie. Lipsa sensibilităţii la nivelul organelor fonoarticulatorii necesită
o educaţie auditivă susţinută şi de lungă durată. Adeseori apar şi fenomene nevrotice
grave, asociate tulburării de vorbire ( instabilitate emotivă, iritabilitate, plâns, etc.).

Indicații terapeutice:
Este indicat ca terapia logopedică să înceapă cât mai timpuriu pentru a nu se
transforma în deprindere modul său defectuos de vorbire, auzul său să nu se acomodeze la
modul defectuos de pronunţie, pentru care să se prevină decalajul dintre dezvoltarea
lingvistică şi capacitatea lui de exprimare, şi pentru ca la intrarea în şcoală, copilul dizartric să
prezinte o vorbire corespunzătoare.
Terapia logopedică trebuie să fie diferenţiată şi individualizată. Ea trebuie să fie
precedată de o examinare minuţioasă şi multilaterală pentru a evidenţia elementele pe care
ne putem sprijini şi pe care trebuie să insistăm. Pe baza acestora se vor selecţiona exerciţiile
pentru fiecare caz în parte. Terapia logopedică cu dizartricii este doar o componentă a
tratamentului complex de recuperare psihică, somatică, a capacităţii de muncă şi de integrare
a acestora.
În vederea prevenirii unor tulburări neuropsihice secundare e
absolut necesar colaborarea cu familia. Aceasta poate prelua sau continua unele
sarcini psihopedagogice şi logopedice. Familia trebuie să-i asigure un regim de viaţă raţional,
cu ore de somn, alimentaţie, de odihnă, joc, de relaxare, de educare a coordonării mişcărilor şi
de dezvoltare a vorbirii. Familia trebuie să organizeze activităţi care să contribuie la

13
dezvotarea vorbirii ( audierea de emisiuni adecvate vârstei la radio, televizor, jocuri verbale,
etc,). Familia să adopte o anumită atitudine faţă de aceşti copii. Să-i înţeleagă neajunsurile
psiho-motrice, să nu-l pedepsească, certe, dar nici să-l supraprotejeze, ci să-l ajute, să-l
încurajeze, stimuleze.
Este necesară şi psihoterapia, care va folosi procedee variate, în funcţie de vârsta
şi personalitatea copilului. Exerciţiile vor fi bine dozate, deoarece ei nu se pot concentra
asupra mişcărilor mimico-articulatorii decât foarte puţin timp, consumând multă energie şi de
aceea obosesc foarte repede. Exerciţiile vor fi de scurtă durată şi repetate de mai multe ori în
cadrul aceleeaşi zile. Pe măsura antrenamentului şi a înaintării în vârstă, durata va creşte de la
5 minute la 15-20 minute.

Metode și procedee speciale:

Un prim obiectiv este dezvoltarea motricităţii generale şi a aparatului fonoarticulator.
Educarea mişcărilor motrico-articulatorii este absolut necesară pentru ca organele vorbirii
să devină capabile de o funcţie normală. În funcţie de necesităţi, se insistă, se selectează
exerciţiile. Se insistă asupra exerciţiilor pentru dezvoltarea mişcărilor capului şi gâtului,
aplecarea capului înainte şi înapoi, dreapta-stânga, rotirea lui, etc. Se fac apoi exerciţii de
masticaţie cu capul aplecat spre spate pentru a înghiţi saliva. După ce a fost învăţat să-şi
înghită saliva i se atrage permanent atenţia. Pentru că în timpul jocului sau a alimentaţiei
dizartricul poate realiza mişcări pe care la cerere-voluntar, nu le poate realiza, se încearcă
fixarea lor pornind de la realizarea acestora în mod spontan (râs, supt, înghiţit, etc).
Exerciţiile de dezvoltare a motricităţii generale şi a motricităţii organelor de vorbire
trebuie să fie asociate cu exerciţii de fonaţie şi de pronunţie, indicate fiind mai ales exerciţiile
de mişcări asociate cu pronunţia de silabe, baterea din palme pentru a accelera sau încetini
ritmul, mişcări asociate cu pronunţia de onomatopee sau de cuvinte simple. Sunt indicate
jocurile de mişcare (mers ritmic, alergare, mers într-un picior, săritul coardei etc.). Acestea
pot fi însoţite de pronunţia unor sunete. Se urmăreşte ca organele fonoarticulatorii să nu se
încordeze, să nu se exagereze intensitatea şi înălţimea pronunţiei sunetelor, obţinerea
unei dezvoltări armonioase amotricităţii întregului corp, realizarea unei coordonări generale a
mişcărilor şi în special a celor fonoarticulatorii (buze, limbă, palat, văl). Orice succes va fi
folosit ca mijloc psihoterapeutic.
Un alt obiectiv este formarea respiraţiei verbale deoarece respiraţia dizartricului e
superficială. Apariţia unor inspiraţii scurte, suplimentare, întrerupe pronunţia şi vorbirea
devine sacadată şi neinteligibilă. Un exerciţiu indicat pentru creşterea capacităţii volumului de
aer circulant este de a-l pune pe copil să stea culcat pe spate, cu mâinile extinse deasupra
capului şi să inspire profund. Dacă i se pune o pungă cu nisip pe abdomen în timp ce stă
întins pe spate va inspira mai adânc şi mai regulat. Reeducarea respiratorie duce adesea şi
la îmbunătăţirea fonaţiei nemaifiind necesare exerciţii speciale. Dacă însă sunt necesare,
atunci se fac exerciţii de inspiraţie adâncă, urmate de o expiraţie în şoaptă şi apoi cu voce. Sub
această formă se antrenează treptat muşc4iifonatorii, se îmbunătăţeşte coordonarea acestora şi
dispar spasmele.
Pentru corectarea tulburărilor articulatorii, care sunt cele mai pregnante (omisiuni,
substituiri, distorsiuni, etc.) se folosesc în general aceleaşi procedee ca şi la dislalie. Prioritate
se va acorda exerciţiilor de mişcare a limbii. De multe ori, la începutul terapiei sunt necesare
şi unele mijloace mecanice (mişcarea bărbiei în sus şi în jos în timpul pronunţiei unui sunet
ajutat de mâna logopedului, folosirea unui corset care se aşază pe cap, fără a-i acoperi
urechea, pentru a-i menţine gura închisă, aşezarea degetelor pe comisurile bucale extinzând şi,
proeminând buzele în timp ce se emit sunete, prinderea vârfului limbii şi mişcarea lui în
diferite direcţii, aplicarea unui masaj pentru a forma inervaţia limbii şi a vălului palatin,etc.).

14
 Exerciţiile pentru dezvoltarea auzului fonematic se fac concomitent cu cele pentru
dezvoltarea motricităţii organelor de vorbire şi de pronunţie. Deoarece la dizartrici
este afectată întrea gamotricitate, ei întâmpină dificultăţi şi în realizarea scrisului. DDe aceea
sunt necesare exerciţii speciale pentru dezvoltarea motricităţii fine a mâinilor şi degetelor
(adunarea pe obiecte mărunte,urmărirea cu creionul a unui contur, decuparea după model,
modelarea din plastilină, colorarea,etc.). Sunt absolut necesare şi exerciţiile de analiză şi
sinteză, acestea contribuind în acelaşi timp şi la ameliorarea pronunţiei. Terapia logopedică
a copilului dizartric este de lungă durată, necesită exerciţii sistematice, progresive, efectuate
zilnic, ani de zile. Metodele şi procedeele folosite sunt aceleaşi ca în corectarea dislaliei
polimorfe dar cedează mult mai greu.

Este foarte important să se stabilească tipul de paralizie, dacă prezintă spasticitate,

ataxie, cu tulburări de coordonare amuşchilor.Pentru fiecare formă se realizează alt tip de
exerciţiu- cei cu spasticitate efectuează exerciţii de relaxare şi de întărire amusculaturii. Dacă
disartria este însoţită de debilitate mentală- prognosticul nu este optimist- corectarea trebuie
să se realizeze detimpuriu; exerciţiile trebuie să se realizeze cu foarte multe pauze deoarece
aceştia obosesc uşor; tulburările motorii impuno atitudine grijulie pentru că nu se pot
concentra asupra mişcării. Se pot realiza urmatoarele exercitii:
-Exerciţii de chinetoterapie.

-Exerciţii pentru pronunţie- logopedul trebuie să ştie că mişcările fiziologice sunt realizate
automat, iar mişcările voluntare nu se pot realiza. Pentru stimulare pot fi folosite mişcările
păstrate: pentru dezvoltarea musculaturi buzelor- poate să reacţioneze când îi dai o bomboană
iar dacă este solicitat să strângă buzele trebuie gâdilat.

-Exerciţii de respiraţie- culcat pe canapeaua logopedică cu greutăţi pe torace.

-Exerciţii de pronunţie- după modelul de la dislalie.Atentie! Terapia este de durată şi necesită

perseverenţă.

În concluzie se poate spune că la copiii dizartrici tulburările de pronunţie ascultă de

anumite legi, expresie a sistemului motor lezat. Ele sunt stabile şi invariabile. Dizartria nu
afectează nici limbajul propriu-zis, nici vorbirea în genere, ci numai latura instrumentală a
vorbirii rostite.
Dar în cazurile în care apar leziuni suplimentare în zonele corticale ale limbajului, dizartriei i
se adaugă elemente din seria afazică cu repercursiuni uneori foarte severe asupra dezvoltării
intelectuale şi a reuşitei şcolare. Dacă este lezat sistemul elaborat pentru vorbire, apare o
variabilitate a fonemelor dependentă de combinaţia fonetică, de condiţii afective, de evoluţia
tulburării, etc. La aceştia deteriorările funcţionale sunt mai diferenţiate şi nu mai e vorba de
dizartrie, ci de anartrie.
Cei mai mulţi anartrici nu pot articula. Fiind o tulburare afazică, se lichidează foarte greu,
iar şcolarizarea normală este imposibilă.

CONCLUZII- IMPORTANȚA TERAPIEI LOGOPEDICE:

Logopedia a apărut ca necesitate de a sintetiza cunoştinţele despre limbaj şi de a elabora

procedee specifice pentru stimularea şi corectarea vorbirii. Această ramură ştiinţifică se află la
intersecția dintre psihologie şi pedagogie.

15
 Atât copiii, cât și adulții se pot confrunta cu probleme legate de comunicare și limbaj, care
pot fi tratate prin participarea la sesiuni de logopedie.
În cele din urmă, terapia logopedică poate implica tehnici versatile și diverse instrumente
care să facă ședințele mai distractive pentru cei mici, dar și să îmbunătățească timpul necesar
obținerea unor rezultate bune. Partea și mai bună în utilizarea acestor instrumente este că ele
pot fi folosite și ulterior, acasă, pentru a continua terapia și în afara cabinetului logopedic.

16
 Bibliografie:
Ecaterina Vrășmaș, Ionel Mușu, Cornelia Stănică, TErapia tulburărilor de
limbaj, Intervetii logopedice, 1997, Editura Didactică și pedagogică,
București;

Cristian Buică-Belciu, Bazele defectologiei, 2004, Editura Aramis;

Carolina Bodea Hategan, Logopedia. Terapia tulburarilor de limbaj.

Structuri deschise, Editura Trei, 2016.

17