NOTIUNI DE LOGOPEDIE

Conf.univ.dr. Angela Boglut

CURS 12
Logopedia - ştiinţă interdisciplinară

Obiectul

Scopul

Sarcinile logopediei
 Logopedia - ştiinţă interdisciplinară

 - disciplină teoretică izvorâtă din necesitatea de a

elucida complexele probleme ale limbajului, ce are rol
deosebit de important în viaţa psihică şi în structurarea
personalităţii fiecărui individ, iar pe de altă parte,

 pronunţat caracter practic rezultat din necesităţile

imediate ale comunicării interumane, al necesităţii de
educare a limbajului, al înţelegerii şi al stabilirii
relaţiilor specific umane.
 Psihologie
generala
Psihologia
Medicină
copilului

Psiho-
Psihiatrie Logopedie
patologie

Neurologie
Foniatrie
Laringo-
logie
 Logopedia studiază tulburările de limbaj prin prisma
ansamblului mijloacelor sale speciale
psihopedagogice de a le preveni şi corecta.

 mulţi specialişti afirmă relaţiile logopediei cu alte

ştiinţe,
 necesitatea acţiunii în echipă
 evidenţiază problematica specifică fiecărui domeniu,
 avantajele colaborării atât pe plan teoretic cât şi
practic.

 Deci, limbajul nu poate şi nu trebuie privit izolat, ci

în strânsă corelaţie cu ansamblul manifestărilor
psihice, integrat în fenomenele psiho-
comportamentale pe care le influenţează şi este
influenţat de acestea.
Istoric

 „ logos ” care înseamnă cuvânt

 „ paidea ” care înseamnă educaţie.

 Logopedia se ocupă de educaţia vorbirii, iar în sens

mai larg de studierea şi dezvoltarea limbajului, de
prevenirea şi corectarea tulburărilor de limbaj.

 Socrate (436-388 î.e.n.).

 Grecii antici aveau un cult deosebit pentru vorbire şi

oratorie.

 Operele lui Plutarh, Herodot, Heraclit, Platon,

Aristotel, Hipocrat
 Istoric

 Romanii, prin glasul lui Cicero lucrarea “De oratore” scrie :

 “dacă nu depinde de noi să avem un glas frumos, de noi

depinde să-l cultivăm şi să-l fortificăm, să studiem toate
treptele de la sunetele grave până la cele mai înalte”.

 În evul mediu, Avicenna în “Canonul medicinii”

o serie de exerciţii utilizate în scopul reglării respiraţiei şi vocii

ce dau rezultate bune în corectarea bâlbâielii chiar şi în zilele

noastre.
Secolul al XIX-lea
cercetările lui

 Broca (1861) în domeniul afaziei motorii

 Werniche (1871) pentru afazia senzorială,
 Netkaciov în tratamentul psihologic al bâlbâielii.

 România o cronică din 1835 vorbeşte de vindecarea

gângăviei.
 Practica logopedică s-a legalizat în 1949 şi s-a dezvoltat din
1957 când se înfiinţează primele cabinete logopedice în
policlinici, iar apoi în cadrul şcolilor.

 Se poate spune că logopedia s-a constituit ca ştiinţă în prima

decadă a secolului XX, datorită necesităţilor practice şi
teoretice de a sintetiza cunoştinţele despre limbaj şi de a găsi
procedee specifice educării limbajului tulburat.
 Herman Gutzman (1865-1922) care şi-a însuşit multe din
metodele corectării vorbirii de la tatăl său Albert Gutzman,
fost director la Institutul de surdo-muţi din Berlin.

 H.Gutzman a ţinut pentru prima dată un curs despre

tulburările de limbaj în învăţământul superior.

 Concepţia medicală a timpului nu acorda importanţa cuvenită

tulburărilor de limbaj, corectarea acestora fiind făcută de
medici şi surori cu mijloace psihopedagogice pentru care nu
aveau pregătirea necesară.
 1942, Viena, I Congres al Societăţii internaţionale de logopedie şi
foniatrie, Emil Froschels , problema apartenenţei şi structurii
logopediei ca ştiinţă.

 conţinutul logopediei de cel al foniatriei prin precizarea domeniului de

acţiune al fiecărei ştiinţe :

 Foniatria se ocupă de întreţinerea organelor fonatoare şi de patologia

vocii.

 Logopedia de prevenirea, corectarea, studierea tulburărilor de limbaj şi

de realizarea procesului de înţelegere şi transmisie corectă a
informaţiilor.
 termeni azi în logopedie (dislexie, disgrafie, rinolalie etc.) sunt de
provenienţă medicală.

 Natura ştiinţei logopedice de a investiga limbajul şi de a corecta

tulburările de limbaj, metodele şi procedeele utilizate au un pronunţat
caracter psiho-pedagogic şi, prin aceasta,, se delimitează locul logopediei
în cadrul ştiinţelor psiho-pedagogice şi, în primul rând, ca ramură a
psihopedagogiei speciale.

 Logopedia contemporană îşi defineşte azi menirea fără a se limita la

corectarea tulburărilor de limbaj, prevenirea şi studierea lor; ea are în
vedere educarea şi restabilirea echilibrului psiho-fizic şi dezvoltarea unei
personalităţi normale, integre.
Scopul logopediei

 Asigură prin înlăturarea tulburărilor de vorbire,

dezvoltarea psihică generală normală a persoanelor cu
handicap verbal, formarea şi dezvoltarea în funcţie de
capacităţile lor, stabilirea sau restabilirea relaţiei
corecte cu cei din anturaj.
 atenţie acordata în special copiilor deoarece
tulburările de vorbire au o frecvenţă mai mare, nu
trebuie să se consolideze şi să se agraveze, pentru că
posibilităţile de corectare sunt mult mai mari şi pentru
că prin înlăturarea la timp a acestora se preîntâmpină
apariţia altor modificări psihice şi comportamentale.
 Scopul logopediei

 Logopedia are în primul rând un scop educativ deoarece

contribuie la formarea psiho-pedagogică a copilului,
facilitează procesul instructiv-educativ în cadrul şcolii.

 să prevină şi să corecteze tulburările de limbaj.

 Realizarea acestui deziderat determină reducerea numărului
de logopaţi şi începerea activităţii de corectare încă din
perioada formării limbajului, ceea ce asigură un succes rapid
şi complet în corectare.

 Vârstele preşcolară şi şcolară mică, sunt cele mai favorabile

pentru o acţiune logopedică eficace.
 Sarcini
1. Cunoaşterea şi prevenirea cauzelor care provoacă
tulburări de limbaj şi asigurarea unui climat
favorabil dezvoltării normale a limbajului;

1. Studierea şi cunoaşterea simptomatologiei

tulburărilor de limbaj, a metodelor şi procedeelor
de corectare;

1. Depistarea, examinarea persoanelor cu tulburări de

limbaj, începând cu vârsta preşcolară şi
organizarea activităţilor în funcţie de vârstă şi
tulburare;

1. Corectarea tulburărilor de limbaj în paralel cu

dezvoltarea gândirii, cu personalitatea, cu
activitatea lor şi formarea unei atitudini normale
faţă de propriul defect şi faţă de lumea din jur;
 Sarcini

1. Elaborarea unui program terapeutic corect ţinând

seama de esenţa, cauzele, mecanismele şi dinamica
tulburării;

1. Iniţierea în probleme de logopedie a persoanelor

din anturajul copiilor pentru înţelegerea şi
sprijinirea acestora;

1. Formarea de noi specialişti logopezi, cu o bună

pregătire psiho – pedagogică;

1. Asigurarea condiţiilor optime desfăşurării

activităţilor logopedice prin amenajarea şi dotarea
cabinetelor logopedice cu materiale adecvate
practicii logopedice.
Organizarea Activităţii Logopedice

 Terapia logopedică este o activitate complexă, desfăşurată

pe multiple planuri, individual sau pe grupe, în funcţie de
etiologia tulburării, gravitate şi vârstă.

 Terapia logopedică începe cu înregistrarea cazului, care se

realizează în urma perioadei de depistare a copiilor cu
tulburări de limbaj.

 Depistarea se face în perioada 15 sept. – 15 oct., când

fiecare logoped are obligaţia să examineze sumar toţi copiii
din zona logopedică fixată şi să evidenţieze deficienţele de
limbaj întâlnite,
 În cabinetul logopedic se va desfăşura examinarea complexă,
se va stabili un diagnostic, se vor forma grupele, la baza
cărora vor sta o serie de criterii ( vârstă, deficienţă, gravitate,
trăsături de personalitate, etc. ).

 Se va fixa un program de lucru, fiecare copil fiind planificat

de 2 – 5 ori pe săptămână, în funcţie de gravitatea defectului.

 Vor avea prioritate copiii mici, pentru ca tulburarea să nu se

transforme în deprindere, deprinderile deficitare
înlăturându-se mai greu şi într-un timp mai îndelungat.

 Nu sunt neglijaţi însă nici cei care au ajuns la vârsta

adolescenţei sau a pubertăţii, deoarece la aceştia tulburările
de limbaj pot produce modificări profunde de personalitate.
 Vârsta optimă pentru începerea terapiei logopedice este cea
mai mică dar nu se poate stabili o regulă generală. Ea va fi
determinată de tulburarea însăşi.

 Dacă sunt necesare intervenţii chirurgicale (palat

despicat) terapia logopedică va începe după rezolvarea
chirurgicală.

 Astfel, momentul şi caracteristicile intervenţiei

logopedice se stabilesc în funcţie de tulburarea de
limbaj.

 Terapia logopedică se stabileşte în urma unei examinări

complexe, pe baza căreia se stabileşte diagnosticul.
 Pentru o bună reuşită trebuie creat un mediu de examinare
propice şi stimulativ, pentru ca logopatul să se poată
exprima degajat, logopedul putând sesiza astfel şi toate
aspectele tulburării.

 E necesară o atmosferă relaxantă, caldă, personalitatea

logopedului şi atmosfera cabinetului fiind de mare
importanţă.

 Metoda principală de examinare:

◦ convorbirii cu logopatul,
◦ familia,
◦ cu toţi factorii implicaţi în educarea lui.

 Completarea fişei logopedice, care va continua pe tot

parcursul terapiei logopedice şi va trebui să oglindească
evoluţia copilului pe tot parcursul intervenţiei logopedice.
 TULBURĂRILE DE PRONUNŢIE

 DISLALIA este tulburarea de articulaţie – pronunţie şi se

manifestă prin deformarea, omiterea, substituirea,
înlocuirea şi inversarea sunetelor. periferică sau
centrală.

 RINOLALIA - Etimologic termenul de rinolalie vine de la

grecescul: rhino – nas şi lalie – vorbire; (vorbire pe
nas). Rinolalia se caracterizează prin tulburarea
rezonanţei sunetelor şi a vocii. Deschisa, închisa si
mixta

 DIZARTRIA – greutati in articulaţie, tulburării motorii

generale ( vorbire neclară, confuză, disritmică, disfazică,
monotonă, cu rezonanţă nazală).
 Tulburările de Ritm și Fluenţă a
Vorbirii
1. BÂLBÂIALA - se manifestă prin întreruperi, opriri sau
repetarea unor silabe, cuvinte sau a unor sunete (forma
clonică).

1. LOGONEVROZA – fobia vorbirii - Pe plan psihic este

alterată întreaga personalitate, ceea ce duce la o nevroză
numită "nevroză obsesivă", anxietate, negativism,
irascibilitate, mutism. Obsesia tulburării vorbirii devine o
preocupare patologică.

1. TAHILALIA - vorbirea accelerată, rapidă care apare, în

special, la copiii nervoşi, excitaţi, fiind însoţită de mişcări ale
mâinilor, braţelor, întregului corp. Dacă tahilalia nu este
corectată la timp se poate transforma în bâlbâială.
 Tulburările de Ritm și Fluenţă a
Vorbirii

1. BRADILALIA - opusă tahilaliei, semnifică vorbirea foarte

înceată, rară, tărăgănată. pronunţă sunetele neclar,
confuz, incomplet articulate. Vocalele sunt pronunţate
tărăgănat, şters, consoanele sunt slab articulate. În
general bradilalia este însoţită şi de bradipsihie,
procesele de gândire fiind şi ele încetinite.

1. AFTONGIA - În timpul vorbirii sau a încercărilor de a

vorbi, în muşchiul limbii apare un spasm de durată,
limba încordată sprijinindu-se pe o parte sau alta a
cavităţii bucale sau în afara gurii, vorbirea devenind
imposibilă.

1. TULBURĂRILE COREICE - se produc opriri în vorbire

asemănătoare cu ale bâlbâielii. Vorbirea lor este
însoţită de ticuri nervoase sau coreice ale muşchilor
 Tulburările Limbajului Scris - Citit
( Disgrafie-Dislexie / Agrafie-Alexie)

 Dislexia este definită ca dificultate de a citi,

manifestată prin tulburări la nivelul percepţiei
auditive, optice şi a celei kinestezice ca semne
revelatoare.

 Disgrafia se referă la tulburările ce intervin în actul

grafic. Disgrafia este incapacitatea copilului (cu limbaj,
auz, dezvoltare mintală normală) de a învăţa corect şi
de a utiliza corect scrisul în condiţiile de şcolarizare
normală.

 Agrafia este incapacitatea relativ totală a învăţării

actului grafic, se găseşte rar la copil, ea implicând
grave tulburări la nivelul structurilor centrale.

 Alexie incapacitatea relativ totală a învăţării citirii.

Tulburări Polimorfe ale Limbajului

 ALALIA (E.Verza), alături de AFAZIE alcătuiesc tulburările

polimorfe ale limbajului si vorbirii determinate de leziuni
corticosubcorticale.
 ALALIE vine de la grecescul alalos – fără vorbire,mut.

 ALALIA este tulburarea cea mai profundă de elaborare, de

organizare şi de dezvoltare a limbajului intâlnită la copiii care nu
au vorbit niciodată şi care nu se explică prin deficitul de auz sau
prin intârzierea mintală.

 AFAZIE Tulburare dobândită - Dezintegrare a limbajului.

vine de la “a” – fără şi “phazis” – vorbă.
 Afazia este o tulburare a funcţiilor limbajului datorită afectării
centrilor corespunzători, deci este o tulburare de natură central
organică.
Se caracterizează prin pierderea, diminuarea sau denaturarea
facultăţii de a exprima gândurile prin cuvinte, fără să existe o
paralizie a organelor vorbirii (muşchii limbii, buzelor, obrajilor
etc.).
Tulburări de dezvoltare a limbajului

Întârziere în apariţia şi dezvoltarea generală a

limbajului
Retardul de limbaj este un blocaj al ritmului evoluţiei, care
se abate de la normal.

Mutismul psihogen – electiv sau voluntar

 Mutism acut (după momente de groază sau panică,
şocuri emotive sau traumatisme fizice etc.) şi unul
cronic, general sau electiv, faţă de anumite persoane
(cadre didactice, străini etc.).
 Mutismul electiv este o reacţie nevrotică pasivă, de
apărare, care se manifestă printr-o blocare a vorbirii în
condiţii de stress afectiv.
 Deci, este considerat ca o tulburare “psihogenă” de
vorbire.
 Tulburări de voce
 distorsiunile spectrului sonor, care se referă la intensitatea,
înălţimea, timbrul şi rezonanţa sunetului.

 Afonia – disfonia se caracterizează prin lipsa totală sau

parţială a vocii ca urmare a vibraţiei insuficiente sau a
totalei neparticipări a coardelor vocale în vorbire.

 Fonastenia – pseudofonastenia este o tulburare funcţională

care se manifestă prin slăbirea sau dispariţia temporară a
vocii.

 Vocea răguşită se manifestă prin îngroşarea şi slăbirea

fonaţiei, datorită inflamării laringelui sau coardelor vocale.

 Vocea nazală alterează claritatea vorbirii şi constă în

refluierea pe nas a aerului expirat în timpul vorbirii.
 Vocea de “falsetto” la bărbaţi se caracterizează prin
persistenţa vocii subţiri din perioada prepurbetală până la
adolescenţă şi chiar până la vârsta adultă.

 Vocea inspirată se caracterizează printr-un zgomot

laringian, care este determinat de aerul inspirat într-un
moment în care coardele vocale sunt destul de apropiate
între ele.

 Vocea gravă este produsă de emisia prin registrul grav de

piept, corespunzător cavităţii subglotice.

 Vocea de cap stridentă, cu rezonanţă cefalică, se produce

la nivelul registrului înalt (corespunzător cavităţii
supraglotice).
Examinarea complexă

 Diagnostic
Diagnosticul este o ipoteză mai mult sau mai
puţin probabilă care se cere mereu verificată.

 Evaluare logopedică

Receptor, cale de conducere

aferenta, veriga centrala, cale
de conducere eferenta
 Examinarea şi diagnosticarea tulburărilor de limbaj se
integrează tabloului dezvoltării psihice generale a
copilului, precum şi interdependenţei cu mediul social
în care acesta trăieşte.

 Examinarea complexă trebuie să urmărească:

 Aprecierea posibilităţilor de comunicare de care dispune
logopatul şi stabilirea diagnosticului, precum şi a
prognosticului;
 Elaborarea proiectului de terapie;
 Cunoaşterea dezvoltării intelectuale şi a trăsăturilor de
personalitate.
 1. Înregistrarea cazului

 2. Anamneza. Anamneza se consemnează în urma

convorbirii cu unul din părinţi (de preferinţă
mama)

 3. Examinarea limbajului rostit

 a. Examinarea nivelului de înţelegere a vorbirii
 b. Examinarea auzului.
 c. Examinarea articulării verbale se referă la aparatul
articulator, la articularea (pronunţia) propriu-zisă.
 Examinarea articulării propriu-zise
 Vorbirea independentă
 d. Examenul vocii. - sonoritatea ; tonalitatea ;
valoarea ; nuanţa ; răguşeala ; astenia vocală ;
rezonanţa ; disfonia, la pubertate (rareori înainte)
; rinolalia; intensitatea vocii ;melodicitatea vorbirii
;vorbirea sacadată.

 e. Examinarea structurii gramaticale

 f. Examinarea vocabularului activ

 g. Examinarea formelor de limbaj verbal poate

evidenţia : Dialogul de scurtă durată
 4. Examenul lexic şi grafic – din clasa II-III.

 Examinarea lexiei şi grafiei trebuie să cuprindă

 imaginea schemei corporale,
 a lateralităţii,
 a motricităţii fine.

Se pot folosi :
probe pentru determinarea orientării spaţiale,
proba pentru determinarea sincineziilor
digitale,(mobilizarea anormală a unor muşchi)
proba pentru determinarea lateralităţii,
testul OSERETSKI, Până la 10 ani indică performanţele pentru fiecare vârstă.
După 10 ani aprecierea se face din 2 în 2 ani şi constă din 6 probe : 1. echilibrul; 2. probe fine (
praxie ) ; 3. mişcarea întregului corp ( mişcări globale ale membrelor inferioare; 4. iuţeala
mişcărilor mâinii; 5. coordonarea motrică a celor două mâini, apoi coordonarea mâini – picioare;
6. mişcări parazitare.
proba LIEBMANN – miscari simple, mimica, imitatie, gesticulare, manipulare
obiecte
5. Examinarea motricităţii

 testul OSERETSKI
 motricitatea organelor fonatorii - buzele,
limba, palatul moale, muşchii obrajilor
 examenul de praxie
 examenul lateralităţii
 examenul de ritm
 6. Examinarea dezvoltării mintale

 Se pot folosi :

 desenul omuleţului, pomului şi al casei;

 matricile progresive: J.C. RAVEN (6-12 ani);
 proba comparării de noţiuni;
 proba definirii de noţiuni;
 proba de completare a lacunelor.
7. Examenul personalităţii

 Probele pentru determinarea trăsăturilor de

personalitate pot releva tulburările comportamentale
asociate celor de limbaj, microtraume şcolare sau
familiale.
 Indicate sunt testele : RORSCACH, C.A.T., tabloul
familiei.

8. Examenul medical

 Se recomandă unele examene medicale de tipul :

ORL, audiologic, stomatologic, neuropsihiatric
 general, mai ales cu privire la dezvoltarea somatică
şi hormonală.
9. Examinarea rezultatelor activităţii şcolare este de
o mare importanţă în alcătuirea unui tablou corect
simptomatologic.

Gradul de integrare şcolară a copilului sau integrare în

viaţa grupului şcolar se poate examina nu numai prin
înregistarea principalelor rezultate în activitatea de
învăţare dar şi cu asistenţe ale logopedului la lecţii,
convorbiri cu educatoarea (învăţătorul) şi chiar cu
ceilalţi copiii.

10. Consemnarea rezultatelor examinării se face în

mod detaliat în Fişa Logopedică ,
 urmărindu-se evaluarea tulburărilor la începutul
terapiei, în timpul şi la sfârşitul acesteia.
 Fisa de evaluare logopedica.

Metodologie folosita :

 Experimentul:
 Observaţia: - joacă un rol deosebit.
 Conversaţia:
 Analiza evaluarii:
 Testele utilizate:
 Concluzii
 Recomandari