Ministerul Educatiei si Cercetari din Republica Moldova

Colegiul de Constructii din Hincesti

Catedra Contabilitate

STUDIUL INDIVIDUAL

Disciplina: Bazele Legislati in Domeniu

S.I. 2. “ Rolul puteri judecatoresti in realizarea derepturilor ”

Realizat: Merla Mihaela, grupa C-221

Verificat: Elena Moraru Toma

Hincesti 2023
1. Autoritatea jurisdicţională: noţiune, caracteristică generală
Autoritatea judecătorească, conform teoriei separării puterilor în stat,
reprezintă prin sine sistemul organelor judiciare ale statului, ce
înfăptuiesc justiţia.
Autoritatea judecătorească îşi are organele sale proprii şi specifice,
care, spre deosebire de instituţiile de drept, nu reglează relaţii sociale,
ci determină formele organizării, structurii şi activităţii autorităţii
judecătoreşti, formele realizării justiţiei ş.a.
În corespundere cu legislaţia în vigoare, în Republica Moldova
autoritatea judecătorească este reprezentată prin sistemul instanţelor
judecătoreşti, Consiliul Superior al Magistraturii şi procuratură. Acest
nou sistem este stipulat în Capitolul IX din Constituţie “Autoritatea
Judecătorească”, precum şi prin legile organice respective.
Conform legislaţiei, autoritatea judecătorească este independentă,
separată de puterea legislativă şi puterea executivă şi are atribuţii
proprii. Justiţia se înfăptuieşte în numele legii[1].
Referindu-ne la funcţiile autorităţii judecătoreşti, menţionăm că
funcţia de bază este, evident, înfăptuirea justiţiei. Dar, pe lângă
aceasta, autoritatea judecătorească realizează o multitudine de alte
funcţii, fapt ce se explică prin particularităţile sistemului judecătoresc,
a cărei structură constă din organe, diferite după statutul lor, ce
îndeplinesc diferite roluri social-juridice, soluţionând diverse cauze.
Subiectele autorităţii judecătoreşti (Curtea Supremă de Justiţie,
judecătoriile ş.a.) realizează următoarele funcţii: examinează şi
soluţionează în limitele competenţei sale litigii civile, penale,
administrative ş.a., menţinerea ordinii de drept, protecţia diferitelor
forme de proprietate, asigurarea protecţiei judiciare a drepturilor
politice, sociale, economice, civile ş.a., educaţia culturii juridice,
respectul faţă de normele moralei sociale şi faţă de valorilor
umane[2].
Autoritatea judecătorească înfăptuieşte justiţia în scopul apărării şi
realizării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor şi ale
asociaţiilor acestora, ale întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor.
Instanţele judecă toate cauzele privind raporturile juridice civile,
administrative şi penale, precum şi orice alte cauze pentru care legea
nu stabileşte o altă competenţă. Înfăptuind justiţia, instanţele
judecătoreşti apără orânduirea statală şi constituţională a Republicii
Moldova de orice atentat.
O trăsătură distinctă a autorităţii judecătoreşti o reprezintă
participarea reprezentanţilor poporului la înfăptuirea justiţiei. Astfel,
în Constituţia Republicii Moldova e stipulat caracterul public al
dezbaterilor judiciare: “În toate instanţele judecătoreşti şedinţele de
judecată sunt publice. Judecarea proceselor în şedinţă închisă se
admite numai în cazurile stabilite prin lege, cu respectarea tuturor
regulilor de procedură”[3].
O caracteristică obligatorie a autorităţii judecătoreşti o reprezintă
caracterul autoritar al împuternicirilor instanţelor de judecată. Aceasta
se manifestă prin faptul că ordinele şi dispoziţiile emise de instanţe la
îndeplinirea împuternicirilor lor sunt obligatorii fără excepţie pentru
toate organele de stat, organizaţii, persoane juridice şi fizice.
Executarea ordinelor judecătoreşti şi realizarea hotărârilor lor este
garantată prin puterea de stat.
Independenţa autorităţii judecătoreşti presupune că instanţele de
judecată activează de sine stătător (fără vreun amestec din exterior şi
fără a fi supuse), cu puterile sale, dispunând spre înfăptuirea funcţiilor
sale de toate împuternicirile necesare, atribuite prin lege. Hotărârea
instanţei de judecată nu necesită vreo confirmare. Sentinţa sau
hotărârea judecătorească concretă, ce capătă putere de lege, este
obligatorie de executat. Caracterul obligatoriu al sentinţelor şi ale
altor hotărâri judecătoreşti definitive este specificat în art. 120 al
Constituţiei Republicii Moldova: “Este obligatorie respectarea
sentinţelor şi a altor hotărâri definitive ale instanţelor judecătoreşti,
precum şi colaborarea solicitată de acestea în timpul procesului, al
executării sentinţelor şi a altor hotărâri judecătoreşti definitive”[4].
2. Statutul judecătorului
Conform Constituţiei Republicii Moldova, Legii cu privire la statutul
judecătorului şi altor acte normative, judecătorii instanţelor
judecătoreşti sunt independenţi, imparţiali şi inamovibili. Ei se
numesc în funcţie de Preşedintele Republicii Moldova, la propunerea
Consiliului Superior al Magistraturii (CSM). Preşedintele şi
judecătorii CSJ sunt numiţi în funcţie de Parlament, la propunerea
CSM.
Judecătorul este persoana investită constituţional cu atribuţii de
înfăptuire a justiţiei, pe care le execută pe bază profesională. Pentru
înfăptuirea justiţiei, judecătorii au împuterniciri plenipotenţiare,
stabilite de legislaţie. Cerinţele şi dispoziţiile judecătorilor legate de
înfăptuirea activităţii judecătoreşti sunt obligatorii pentru toate
persoanele fizice şi juridice. Neîndeplinirea lor atrage răspunderea
prevăzută de lege.
Judecătorul este factorul principal în înfăptuirea justiţiei şi al
garantării drepturilor omului. Anume pe această afirmaţie se vor baza
expunerile ce urmează.
Fiind personajul-cheie într-un stat de drept, judecătorul este chemat să
decidă dacă autoritatea a acţionat pe baza unui statut juridic şi în
limitele recunoscute de lege, precum şi dacă persoanele fizice şi
morale şi-au întemeiat activitatea lor pe drepturi subiective sau pe
interesele legitime protejate.
Activitatea judecătorilor poate fi controlată de instanţa ierarhic
superioară, care îşi exercită funcţiile atunci când se examinează cauza.
La îndeplinirea funcţiilor şi obligaţiilor judecătorului, un rol important
îi revine personalităţii acestuia, pregătirii lui profesionale.
În sistemul separaţiei puterii – propriu unui stat de drept –
judecătorul, pentru a-şi îndeplini sarcinile de mare răspundere care-i
revin, trebuie să fie independent şi să se supună numai legii.
În acest context, asupra independenţei judecătorului se pune un accent
deosebit, deoarece în statul de drept justiţia este independentă.
Independenţa judecătorilor presupune un nivel profesional, de
responsabilitate şi moral înalt al judecătorului. Ea nu este şi nu trebuie
să fie un privilegiu personal, ci o garanţie pentru cetăţeni. În acest
sens independenţa şi imparţialitatea judecătorului necesită a fi
asigurată de către stat atât de jure, cât şi de facto .
Un judecător nu este independent, dacă promovarea sa, drepturile,
necesităţile materiale şi social-culturale ale lui, precum şi
compensaţiile financiare sunt supuse voinţei discreţionale al altor
puteri ale statului.
Funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică
sau privată, cu excepţia activităţii didactice şi ştiinţifice. De
asemenea, judecătorul – persoana asimilată acesteia nu poate fi
deputat în Parlament sau consilier în autoritatea administraţiei publice
locale, să facă parte din partide şi din alte organizaţii social-politice
sau să desfăşoare activităţi cu caracter politic, precum şi activitate de
întreprinzător. Aceste prevederi asigură suplimentar independenţa
judecătorilor şi previn conflictul dintre interesele privare şi cele
publice[5].

3. Principiile înfăptuirii justiţiei

Principiile fundamentale ale justiţiei au importanţă din următoarele
considerente:
– în lipsa textului de lege expres sau apropiat după
care se conduce instanţa în rezolvarea cauzelor judiciare, aceasta
recurge la analogia dreptului, la aplicarea principiilor fundamentale;
– principiile fundamentale definesc însăşi justiţia,
caracterizându-i cele mai importante însuşiri;
– sunt prevăzute în Constituţia Republicii Moldova, în
Legea privind organizarea judecătorească şi în alte legi speciale,
formând un sistem de principii interdependente şi condiţionate
reciproc.
În domeniul justiţiei principiile se grupează în: organizaţionale şi
funcţionale.
Principiile organizaţionale prevăd modul de înfiinţare a instanţelor de
judecată, iar cele funcţionale – procedura de înfăptuire a justiţiei.
Avem următoarele principii: principiul legliytor, înfăptuirea justiţiei
numai de către accesul liber la justiţie prezumţia nevenovăţiei;
caracterul public al dezbaterilor judiciare; principiul
contradictorialităţii; motivarea tuturor acţiunilor întreprinse de
instanţele judecătoreşti; dreptul la apărare; independenţa judecătorilor.
În societăţile moderne justiţia este o funcţie fundamentală a statului,
iar administrarea ei reprezintă unul din atributele esenţiale ale puterii
suverane.
În dreptul vechi justiţia era mult timp considerată o afacere
particulară. Justiţia modernă este rezultatul unei îndelungate evoluţii
istorice.
Rezolvarea neînţelegerilor dintre particulari nu poate fi privită într-o
societate civilizată ca o afacere a persoanelor în cauză. Înfăptuirea
justiţiei excede interesele private, ea constituind şi o îndatorire a
organelor judiciare. De aceea, legislaţiile moderne atribuie funcţia
jurisdicţională unor organe statale specializate.
Potrivit art. 115 alin. (1) din Constituţie, “justiţia se înfăptuieşte prin
Curtea Supremă de Justiţie, prin curţile de apel şi prin judecătorii”.
Textul constituţional se regăseşte în Legea privind organizarea
judecătorească. Astfel, articolele 1 şi 5 din actul normativ menţionat
anunţă regula plenitudinii de competenţă a instanţelor judecătoreşti şi
interzic categoric înfiinţarea de instanţe extraordinare.
Privitor la judecarea cauzelor penale, principiul examinat este detaliat
în art. 7 din CPP al Republicii Moldova, care prevede că “nimeni nu
poate fi declarat vinovat de săvârşirea unei infracţiuni, precum şi
supus unei pedepse penale, decât în faza sentinţei definitive
pronunţate în condiţiile legii de instanţa de judecată”.
Textele menţionate au semnificaţia recunoaşterii deplinei competenţe
a instanţelor judecătoreşti în soluţionarea cauzelor civile,
administrative, penale, precum şi în celelalte litigii pentru care legea
nu stabileşte o altă competenţă. În consecinţă, pentru ca un organ de
stat să aibă căderea de a rezolva un litigiu concret, este necesar un text
expres care să-i atribuie o atare competenţă[6].