UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE DREPT
MASTER - DREPT PRIVAT

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Coordonator:
Conf. univ. dr. Radu Alexandru Rizoiu
Absolvent:
Iozefina-Georgiana Manea

Bucureşti

2018
 UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
FACULTATEA DE DREPT
MASTER - DREPT PRIVAT

LUCRARE DE DISERTAȚIE
la disciplina

TEORIA ACTULUI JURIDIC CIVIL

cu titlul

CONSIMȚĂMÂNTUL ȘI PRINCIPIILE VOINȚEI

JURIDICE LA ÎNCHEIEREA ACTULUI JURIDIC CIVIL

Coordonator:
Conf. univ. dr. Radu Alexandru Rizoiu
Absolvent:
Iozefina-Georgiana Manea

Bucureşti

2018
 CONSIMȚĂMÂNTUL ȘI PRINCIPIILE VOINȚEI JURIDICE LA
ÎNCHEIEREA ACTULUI JURIDIC CIVIL

- PLAN DE DISERTAȚIE-

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE

Secțiunea 1. NOȚIUNEA DE ACT JURIDIC CIVIL

Secțiunea 2. CONDIȚIILE ȘI EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL

Secțiunea 3. NOȚIUNEA DE VOINȚĂ JURIDICĂ. EVOLUȚIA ÎN TIMP A

NOȚIUNII

CAPITOLUL II. FORMAREA ȘI PRINCIPIILE VOINȚEI JURIDICE

Secțiunea 1. PRECIZĂRI INTRODUCTIVE

Secțiunea 2. FORMAREA VOINȚEI JURIDICE

Secțiunea 3. PRINCIPIILE VOINȚEI JURIDICE

§1. PRINCIPIUL LIBERTĂȚII ACTELOR JURIDICE CIVILE (AL LIBERTĂȚII DE

VOINȚĂ)

§2. PRINCIPIUL VOINȚEI INTERNE (AL VOINȚEI REALE)

CAPITOLUL III. NOȚIUNEA ȘI CONDIȚIILE DE VALABILITATE A

CONSIMȚĂMÂNTULUI

Secțiunea 1. PRECIZĂRI PREALABILE

Secțiunea 2. CONSIMȚĂMÂNTUL SĂ PROVINĂ DE LA O PERSOANĂ CU

DISCERNĂMÂNT
 §1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

§2. DISTINCȚIE DE CONDIȚIA CAPACITĂȚII LA ÎNCHEIEREA ACTULUI

JURIDIC CIVIL

§3. SANCȚIUNEA PENTRU LIPSA DISCERNĂMÂNTULUI

Secțiunea 3. CONSIMȚĂMÂNTUL SĂ FIE EXPRIMAT CU INTENȚIA DE A

PRODUCE EFECTE JURIDICE

Secțiunea 4. CONSIMȚĂMÂNTUL SĂ FIE LIBER

CAPITOLUL IV. VICIILE DE CONSIMȚĂMÂNT

Secțiunea 1. EROAREA

Secțiunea 2. DOLUL

Secțiunea 3. VIOLENȚA

Secțiunea 4. LEZIUNEA

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE
CUPRINS
INTRODUCERE
 CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE

Secțiunea 1. NOȚIUNEA DE ACT JURIDIC CIVIL

§1. Definiția și rolul dreptului civil

Privind în urmă, în dreptul roman, știința dreptului era definită în Institutele lui
Justinian ca fiind „Juris prudentia est divinarum atque humanarum rerum notitia, justi
atque injusti scientia” – „știința dreptului sau jurisprudența este cunoașterea lucrurilor
divine și umane, știința a ceea ce este drept și nedrept”.1
Celsus definea dreptul ca fiind „jus est ars boni et aequi” – dreptul este arta binelui și a
echității, noțiunea de echitate având un dublu sens – moral și juridic.2
Totodată, un alt adagiu despre drept este „Ubi societas ibi jus” – unde există societate,
acolo există și drept, fiind adagiul latin care exprimă, încă din timpurile străvechi, legătura
inseparabilă dintre drept și societate3, fiind lesne de înțeles că dreptul nu poate exista în
afara societății, precum nici societatea nu ar putea funcționa în lipsa dreptului.
Astfel fiind, o analiză a noțiunii de drept presupune, implicit, o analiză și a noțiunii de
societate, Giorgio del Vecchio exprimându-și opinia în sensul că „Societatea e un fapt
natural, un dar al naturii, determinat de nevoia pe care o are omul de semenii săi. Pentru a
trăi izolat, în afara societăţii, omul ar trebui să fie, după cum a scris Aristotel, „un animal
ori un Dumnezeu”, adică ceva mai puţin sau mai mult decât un om. Fiind aşa cum este, el
are nevoie de a se asocia, de a aparţine unei societăţi. Într-adevăr, el îi aparţine chiar de la
naştere, nu prin voinţă, ci din necesitate; când devine conştient de sine, se găseşte deja
înglobat într-o reţea multiplă de relaţii sociale. Toate instinctele, atât cele egoiste, cât şi cele
altruiste, îl menţin în societate, începând cu instinctul de conservare proprie, până la
instinctul de conservare a speciei. Şi cu dezvoltarea progresivă a facultăţilor omeneşti,
motive noi, raţiuni noi se adaugă pentru a întări şi a pune în valoare societatea. În ea,

1
E. Molcuț, D. Oancea, Drept roman, Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L, 1993, p. 6; Ș.
Cocoș,  Drept Roman, Lumina Lex, 1998, p. 4.
2
https://ro.wikipedia.org/wiki/Drept_roman
3
E. Chelaru, Teoria generală a dreptului civil în reglementarea NCC, Ed. C.H. Beck, București,
2014, p. 1.
individul găseşte integrarea vieţii sale în diversele sale manifestări, posibilitatea atingerii
scopurilor sale, începând de la cele mai elementare, până la cele mai înalte”4.
Societatea este alcătuită dintr-o colectivitate umană, fiind un sistem organizat de relații
între indivizi, relații ce sunt reglementate printr-un set de reguli ce trebuie respectate pentru
o bună funcționare a întregului sistem.
Aceste reguli despre care facem vorbire iau forma unor norme legale, elaborate cu
scopul reglementării raporturilor dintre indivizi și prin respectarea cărora să se asigure o
existență lipsită de conflicte. În acest sens, de-a lungul evoluției omenirii, s-a impus
necesitatea implementării unor mecanisme de impunere a respectării normelor, prin
intervenția coercitivă a statului.
Astfel, observăm că societatea reprezintă produsul interacționării dintre oameni, care au
conștiință și voință proprie, fiind astfel generată de acțiunile și relațiile indivizilor. Cu toate
acestea, voințele individuale ale oamenilor nu se pot manifesta într-un mod neorganizat,
haotic, ci ele sunt controlate și dominate de necesitate și de legitate. Într-o atare situație,
aceste relații interumane se instituționalizează, devenind obligatorii pentru toți membrii
colectivității.
Ca urmare, s-ar putea afirma faptul că dreptul are două scopuri fundamentale, și anume:
acela de a elabora reguli și norme de conduită, prin stabilirea unor roluri ce trebuie
îndeplinite de indivizi, precum și acela de a face în așa fel încât aceste norme să fie
cunoscute și respectate de oameni, prin intermediul unor mijloace de presiune și de
constrângere legitimă.
Plecând de la aceste idei, de-a lungul timpului au fost oferite o sumedenie de definiții
ale dreptului civil, cea mai uzitată fiind aceea că „dreptul civil este ansamblul normelor de
juridice care reglementează raporturile patrimoniale și nepatrimoniale stabilite între
persoane fizice și persoane juridice aflate pe poziții de egalitate juridică”5.
Totodată, în doctrină, dreptul civil a mai fost definit ca fiind: „acea ramură a dreptului
pozitiv care se ocupă numai de acele raporturi dintre oameni, în care oamenii lucrează ca

4
Giorgio Del Vecchio, „Lecţii de filosofie juridică”, Ed. Europa Nova, 1993.
5
G. Boroi, C. A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, ediția a 2-a revizuită și adăugită,
Ed. Hamangiu, 2012, p. 2; G. Boroi, „Drept civil. Partea generală”, Ed. All, 1998, p. 2; Gh.
Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediție revizuită și
adăugită, Ed. Șansa, București, 1995, p. 25.
simpli particulari”6, „acea ramură a dreptului privat care reglementează raporturi
patrimoniale și personale nepatrimoniale intervenite între persoane fizice, între acestea și
persoane juridice, între persoane juridice, care se află pe poziții de egalitate juridică,
precum și condiția juridică a persoanelor fizice și a persoanelor juridice, în calitatea lor de
participanți la raporturile juridice civile”7, „acea ramură a dreptului unitar român care
reglementează raporturile patrimoniale și nepatrimoniale ce-i constituie obiectul de
reglementare juridică, între persoane fizice și persoane juridice aflate pe poziții de egalitate
juridică”8.
S-ar părea că toate aceste definiții oferite de specialiști în domeniu, au reprezentat o
sursă de inspirație pentru legiuitorul nostru, care a prevăzut în art. 2 alin. (1) C.civ. că
„Dispozițiile prezentului cod reglementează raporturile patrimoniale și nepatrimoniale
dintre persoane, ca subiecte de drept civil”9.
Drept urmare, dreptul civil, ca ramură de drept, are un rol deosebit de important în
sistemul dreptului românesc, contribuind la ocrotirea valorilor patrimoniale și personale
nepatrimoniale ale persoanelor fizice și persoanelor juridice, fiind totodată o „garanție a
formării unei conștiințe juridice corecte, precum și a respectării și întăririi moralei” 10.
Totodată, un alt aspect extrem de important este acela că dreptul civil ocupă funcția de
drept comun față de alte ramuri de drept din sistemul de drept românesc.

§2. Noțiunea și clasificarea actelor juridice civile

1. Noțiunea de act juridic este susceptibilă, în limbajul curent, de două accepțiuni

distincte: prima este aceea de operațiune juridică (negotium), iar cea de-a doua accepțiune
este aceea de înscris probator al operațiunii juridice (instrumentum).11

6
R. Rarincescu, Noțiuni de drept civil, vol. I, București, 1940, p. 26.
7
T. Pop, Drept civil român. Teoria generală, Ed. Lumina Lex București, 1993, p. 9.
8
I. Dogaru, Elementele dreptului civil, vol. I, „Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului
civil, Ed. Șansa, București, 1993, p. 11.
9
Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată (M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011), în temeiul
art. 218 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil
(M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011) care a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011.
10
G. Boroi, op. cit., 1998, p. 4.
11
E. Chelaru, op. cit., p. 99.
 Cu privire la înțelesul său de negotium, plecând de la faptul că actul juridic este un act
voit de autorul său, ajungem la concluzia că este necesară manifestarea de voință a
titularului pentru existența respectivului act juridic civil.
Dispozițiile legale în materie nu definesc noțiunea de act juridic civil, astfel că nu sunt
reglementate diferitele specii de acte juridice civile, literatura de specialitate fiind cea care a
încercat să acorde o definiție, fiind admis, in genere că prin act juridic civil se înțelege
manifestarea de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice, adică de a naște, a
modifica ori stinge raporturi juridice civile12.

2. Clasificarea. Pentru o mai bună cunoaștere a acestei instituții de drept, avându-se în

vedere diversitatea actelor juridice civile, în literatura juridică au fost propuse diverse
criterii de clasificare a actelor juridice civile, care reprezintă un concept general,
abstractizat.
Această clasificare se face, în general, după numeroase criterii, astfel:
1) După numărul părților, actele juridice civile se clasifcă în: acte unilaterale,
bilaterale și plurilaterale.
2) După scopul urmărit la încheierea lor, actele juridice civile se împart în acte cu
titlu oneros și acte cu titlu gratuit. Actele cu titlu oneros se subdivid în acte comutative și
acte aleatorii, iar cele cu titlu gratuit se subclasifică în liberalități și acte dezinteresate.
3) În funcție de efectele produse, actele juridice civile se clasifică în acte
constitutive, acte translative și acte declarative.
4) După importanța (gravitatea) lor, actele juridice civile pot fi: acte de conservare,
de administrare ori de dispoziție.
5) În funcție de modul de formare, actele juridice civile se împart în consensuale,
solemne și reale.
6) În raport de conținutul lor, actele juridice civile pot fi patrimoniale și
nepatrimoniale.
7) După modul lor de executare, actele civile se împart în acte cu executare dintr-o
dată (uno ictu) și acte cu executare succesivă.
8) După raportul dintre ele, actele juridice sunt principale și accesorii.
12
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, vol. I,
Partea generală, ed. a XI-a revăzută și adăugită de M. Nicolae, P. Trușcă, Ed. Universul Juridic,
București, 2007, p. 168
 9) În raport de modalitatea încheierii actelor juridice , acestea pot fi acte strict
personale și acte care pot fi încheiate și prin reprezentant.
10) În funcție de momentul în care își produc efectele , actele juridice civile se împart
în acte între vii și acte pentru cauză de moarte.
11) După rolul voinței părților în stabilirea conținutului actelor juridice civile,
distingem între acte subiective și acte condiție.
12) După legătura cu modalitățile, deosebim între acte pure și simple și acte afecatate
de modalități.
13) După raportul cu cauza, distingem între acte juridice cauzale și acte juridice
abstracte.
14) După reglementarea și denumirea lor, actele juridice civile se clasifică în acte
numite (tipice) și acte nenumite (atipice).

Secțiunea 2. CONDIȚIILE ȘI EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL

§1. Condițiile actului juridic civil

1. Noțiunea. Condițiile actului juridic civil reprezintă componentele care intră în

structura actului, respectiv elementele din care este alcătuit acesta13.
Codul civil foloseste expresia de condiții ale actului juridic civil în conținutul art. 1179,
ale căror dispoziții menționează condițiile esențiale pentru validitatea unui contract,
respectiv: capacitatea de a contracta, consimțământul părților, un obiect determinat și
licit, o cauză licită și morală.14

2. Clasificarea condițiilor actului juridic civil

1) În funcție de aspectul la care se referă , rezultă două categorii de condiții: condiții de
fond (condiții intrinseci, care privesc conținutul actului) și condiții de formă (condiții
extrinseci, care privesc exteriorizarea voinței.
2) După criteriul obligativității sau neobligativității, se disting contiții esențiale (a
căror lipsă atrage nevalabilitatea actului) și condiții neesențiale.

13
G. Boroi, C. A. Anghelescu, op. cit., 2012, p. 127.
14
Art. 1179 alin. (1), Legea nr. 287/2009 privind Codul civil.
 3) În funcție de sancțiunea intervenită în caz de nerespectare , deosebim condiții de
validitate (a căror nerespectare se sancționează cu nulitate) și condiții de eficacitate (a căror
nerespectare atrage alte sancțiuni, iar nu nulitatea actului).
4) După vocația lor, condițiile se clasifică în condiții generale și condiții speciale (care
privesc doar anumite acte juridice civile).

§2. Efectele actului juridic civil

1. Noțiune. „Prin efectele actului juridic civil se înțeleg drepturile subiective și

obligațiile civile la care dă naștere, pe care le modifică sau stinge un asemenea act”15.

2. Principiile efectelor actului juridic civil. Principiile efectelor actului juridic civil
reprezintă regulile de drept civil care arată modul în care se produc aceste efecte, respectiv
cum, în ce condiții și față de cine se produc ele.
Aceste principii sunt consacrate și reglementate expres prin lege, fiind aplicabile atât
contractelor, cât și actelor juridice unilaterale16.
În principiu, în literatura de specialitate17, se apreciază că există trei principii ale
efectelor actului juridic civil, respectiv: principiul forței obligatorii, principiul
irevocabilității și principiul relativității.
Într-o altă concepție, sunt autori care contestă existența de sine stătătoare a celui de-al
doilea principiu, al irevocabilității, acesta fiind considerat doar un aspect al principiului
pacta sunt servanda18.
Principiul forței obligatorii (pacta sunt servanda) a contractelor este consacrat prin art.
1270 alin. (1) C. civ., care prevede astfel: „Contractul valabil încheiat are putere de lege
între părțile contractante”.

15
Gh. Beleiu, Drept civil roman. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a VIII-a
revăzută și adăugită de M. Nicolae, P. Trușcă, Ed. Universul Juridic, București, 2003, p. 192.
16
G. Boroi, C. A. Anghelescu, op. cit., p. 207.
17
Ibidem; E. Chelaru, op. cit, p. 156; C. Toader, M. Nicolae, R. Popescu, B. Dumitrache, coord.: C.
Bîrsan, Gh. Beleiu, F. Deak, Instituții de drept civil. Curs selectiv pentri licență 2009-2010,
București, 2009, p. 71.
18
I. P. Filipescu, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. Actami, București, 1994, p. 61 și
urm.; C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ed. a IX-a, Ed. Hamangiu,
București, 2008, p. 58 și urm.; L. Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligațiilor, Ed.
Lumina Lex, București, 1998, p. 58 și urm.
 Principiul irevocabilității contractelor este, de asemenea, reglementat expres prin lege,
art. 1270 alin. (2) C. civ. având următorul conținut: „Contractul se modifică sau încetează
numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege”.
Principiul relativității îl regăsim consacrat expres în art. 1280 C. civ, potrivit căruia
„Contractul produce efecte numai între părți, dacă prin lege nu se prevede altfel”.

Secțiunea 3. NOȚIUNEA DE VOINȚĂ JURIDICĂ. EVOLUȚIA ÎN TIMP A

NOȚIUNII

§1. Libertatea contractuală

Conceptul care stă la baza manifestării de voință în sensul încheierii unui act juridic
civil este acela de libertate contractuală, ce este definit in genere ca posibilitatea abstractă
pe care o au atât persoanele fizice, cât și persoanele juridice, conform legii, de a se angaja
ori nu într-un raport contractual, prin crearea acestuia, precum și stabilirea conținutului
său.19
Chiar Curtea Constituțională a României definește conceptul de libertate contractuală,
astfel: „libertatea contractuală este posibilitatea recunoscută oricărui subiect de drept de a
încheia un contract, în înțelesul de mutuus consensus, de produs al manifestării sale de
voință convergentă cu a celeilalte sau celorlalte părți, de a stabili conținutul acestuia și de a-
i determina obiectul, dobândind drepturi și asumându-și obligații a căror respectare este
obligatorie pentru părțile contractante”.20

§2. Ideea voinței generatoare de obligații

Privind la evoluția ideii de voință nomotheta, constatăm că jurisconsulții romani nu s-au

preocupat de ideea voinței generatoare de obligații, aceasta luând naștere abia „în contextul
impregnării dreptului cu valorile creștine și al succesului individualismului promovat de
iusnaturalismul modern”21.
19
Ioan Albu , Libertatea contractuală, Revista Dreptul, nr. 3/1993, București, p. 29.
20
Decizia nr. 365 din 5 iulie 2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.
171 alin. 2 şi 3 şi art. 172 alin. 1 din Codul de procedură penală, Emitent Curtea Constituțională a
României, publicat în Monitorul Oficial nr. 735 din 12 august 2005
21
A. Buciuman, Angajamentul Unilateral, în Revista Universul Juridic nr. 5 din mai 2016, p. 29.
 Înainte de aceasta, puterea voinței de a da naștere unei obligații juridice se baza, în
dreptul canonic, pe principiul pacta sunt servanda, fiind înțeles ca o obligație a respectării
cuvântului dat.
Așadar, înainte de a deveni o regulă juridică, principiul pacta sunt servanda este o
regulă morală, creștină, promisiunea fiind asimilitaă jurământului, iar încălcarea sa însemna
încălcarea principiului adevărului. Totodată, acest principiu a fost formulat de canoniști sub
influența folosofiei lui Cicero, plecând de la noțiunea de fides, care nu însemna doar
credință, ci și fidelitate față de promisiunile proprii.
Combinând interdicția jurământului mincinos cu valorizarea fidelității și a credinței
creștine, a rezultat o regulă morală cu valoare intrinsecă 22, care este analizată în amănunt de
Sfântul Toma d`Aquino, stabilind astfel fundamentul obligației de respectare a promisiunii
în legea divină.
În cazul promisiunilor făcute către alte persoane, jurământul avea rolul de asigurare a
fidelității autorului lor, Dumnezeu fiind considerat garantul universal 23 al respectării și
aducerii la îndeplinire a cuvântului dat.
În caz de nerespectare a promisiunii făcute, se considera că încălcarea obligației este un
păcat, fiind consacrat principiul ex nudo pacto oritur actio, potrivit căruia simplul pact dă
naștere unui drept la acțiune. Astfel, dreptul la acțiune nu este justificat de existența
consimțământului părților, ci de aceea că o nerespectare a cuvântului ar conduce la o
condamnare a sfletului celui ce a promis.24
Cu toate că dreptul canonic recunoștea existența unor consecințe juridice ale regulii
morale a respectării promisunii față de altul, prin consacrarea dreptului la acțiune în justiție
(în fața tribunalului ecleziastic), nu înseamnă că manifestarea de voință a părților este
suficientă pentru nașterea efectului obligatoriu în plan juridic. Astfel, pentru ca voința să
aibă consecințe pe planul juridic, este nevoie de existența unei reguli juridice care să
privească omul în dimensiunea sa socială.
O primă contribuție asupra evoluției voinței generatoare de obligații, din punct de
vedere juridic, aparține curentului iusnaturalismului modern, respectiv lucrărilor lui Hugo
22
Idem, p. 39, apud V. Forray, Le consensualisme dans la théorie générale du contrat, L.G.D.J.,
Paris, 2007, p. 531-532.
23
A. Supiot, Homo juridicus. Eseu despre funcția amtropologică a dreptului, Ed. Rosetti
Educațional, București, 2011, trad. C.T. Buturugă, D. Raț, p. 159.
24
A. Buciuman, op. cit., p. 39-40.
Grotius și Samuel von Puffendorf, prin care aceștia au încercat laicizarea ordinii normative
din dreptul canonic, respectiv înlocuirea surselor teologice cu un sistem rațional de reguli.25
Astfel, principiul pacta sunt servanda nu mai are în vedere semnificația morală,
religioasă, ci se transformă într-o regulă abstractă de drept natural, rațional.
Hugo Grotius vedea dreptul ca fiind „mijlocul rațional și natural de a asigura pacea” 26,
afirmând chiar că „dreptul natural ar fi existat chiar dacă Dumnezeu nu ar fi existat”.27
Cu toate că această evoluție a voinței generatoare de obligații a fost puternic influențată
de concepțiile promotorilor iusnaturalismului modern, nu a existat o interpretare unitară a
lucrărilor acestora, ci s-au generat două viziuni distincte, în sensul că dreptul francez pune
accent pe voința internă, neexteriorizată, iar dreptul german are în vedere elementele
voinței exteriorizate, ale manifestării voinței, în ceea ce privește efectele obligatorii ale
actului.
Hugo Grotius distinge între promisiuni, contracte și jurăminte, cu accent asupra datoriei
naturale de respectare a cuvântului dat, fără să acorde atenție asupra consimțământului,
respectiv a manifestărilor concordante de voință. Totuși, acesta tratează voința în raport de
teoria asupra promisiunilor, care este fondată aproape în întregime pe voința individuală.
În concepția sa, „toate elementele necesare formării actului juridic obligatoriu sunt
emanații ale voinței”28, dar nu orice voință exprimată poate da naștere unui raport
obligațional.
Grotius nu doar că încearcă „deslușirea mecanismelor fazei precontractuale, ci consacră
definitiv valoarea de principiu general a consensualismului” 29. Influențat de consensualism,
consimțământul devine tot mai legat de persoana care l-a exteriorizat, ceea ce denotă o
legătură strânsă cu voința acesteia.

§3. Teoria autonomiei de voință

Gândirea juridică medievală, aflată sub influența preceptelor dreptului natural, are ca
rezultat aparația conceptului de libertate contractuală, astfel cum l-am definit mai sus.
25
Idem, p. 40.
26
S. Cristea, Doctrine juridice, ediția a VI-a, revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București,
2014, p. 70.
27
A. Buciuman, op. cit., p. 40.
28
Idem, p. 31.
29
Idem, p. 41.
Inițial, această viziune medievală considera că libertatea contractuală reprezintă un drept
natural, permanent și imuabil, iar mai apoi a fost remarcată ca un corolar juridic al teoriei
autonomiei de voință30.
Reprezentanții de seamă ai conceptului individualist ce guvernează gândirea secolului
XVII, având ca premiză și scop individualismul total, respectiv principiul autonomiei de
voință, sunt jurisconsulții J.J. Rousseau și I. Kant.
Aceștia au consacrat concepțiile ce au dus la fundamentarea și sistematizarea teoriei
contractului social, precum și a ideii de natură, considerând că oamenii se asociază și
încheie contracte prin care cedează totalitatea drepturilor sale naturale, statului, care i le
restituie imediat31.
Astfel, teoria contractului social are în vedere ideea că oamenii, care se află înr-o stare
de natură, se nasc liberi, însă printr-un acord liber de voință, aceștia consimt la pierderea
unei părți din drepturile, respectiv din liberatatea lor, în vederea obținerii de avantaje ale
vieții sociale.32
Teoria contractului social are în centrul fundamentării sale pe individ și voința
autonomă a acestuia, considerându-se că există două tipuri de voință, astfel: voința
generală, care limitează voințele particulare în vederea coexistenței sociale, precum și
voința individuală, adică orice manifestare de voință liberă și în orice domeniu al vieții
umane.

§4. Concepția contemporană

Teoria autonomiei de voință a suferit în ultimul timp și încă suferă numeroase

restrângeri, deși această libertate a părților nu ar fi trebuit să comporte limitări, părțile
contractante fiind cele care ar trebui să stabilească sfera și conținutul acesteia, conform
propriei voințe.33
Pe lângă contractul tradițional, reglementat de Codul civil francez de la 1804, care
reprezintă o operație tip „în care două persoane de situație juridică identică și de putere
30
G. Gîrlășteanu, Valoarea juridică a libertății contractuale în dreptul român și francez, Revista de
Științe Juridice nr. 3/2006, București, p. 167.
31
S. Cristea, op. cit., p. 69.
32
D. C. Dănișor, Drept Constituțional și Instituții Politice. Teoria Generală, vol. I, Ed. Sitech,
Craiova, 2006, p. 85, apud G. Burdeau, Droit constitutionnel, Ed. L.G.D.J., Paris, 1984, p. 133.
33
G. Gîrleșteanu, op. cit., p. 169.
economică egală expun și discută într-o dezbatere liberă pretențiile pe care și le opun, fac
concesii reciproce și sfârșesc prin a încheia un acord în care au chibzuit toți termenii și care
este expresia veritabilă a voinței lor comune”34, au fost reglementate noi categorii de
contracte, de adeziune, care sunt reglementate unilateral de către una dintre părți, cealaltă
parte neputând decât să își manifeste voința în sensul încheierii contractului, așa cum este
redactat, ori al refuzului, neexistând posibilitatea negocierii acestuia.
Cu toate acestea, contractul clasic, ca rezultat direct al autonomiei de voință, rămâne de
o importanță deosebită, domeniul contractelor nenumite oferind o libertate cosiderabilă
părților pentru exprimarea manifestării de voință în sensul nașterii unor raporturi juridice
consensuale.
Astfel, nu poate fi negată importanța actuală a principiului autonomiei de voință,
calificat ca „principiu fundamental de organizare ce traversează timpul” 35, Codul nostru
civil conservând viziunea tradițională și păstrând cauza ca element de validitate a
convențiilor, voința juridică fiind rezultatul combinării noțiunilor de cauză și
consimțământ36. Voința se diferențiază substanțial și fundamental de consimțământ, aceasta
fiind simbolul umanismului, manifestarea libertății esențiale a indvidului, „marcă a
interiorității incomensurabile a omului”37, pe când consimțământul reprezintă forma
exteriorizată și punctuală a acestei voințe.

CAPITOLUL II. FORMAREA ȘI PRINCIPIILE VOINȚEI JURIDICE

Secțiunea 1. PRECIZĂRI INTRODUCTIVE

§1. Voința umană-proces complex al vieții psihice

34
Ibidem, apud E. Gounot, Le principe de l`autonomie de la volonté en Droit privé, Thèse Dijon,
1912, p. 13.
35
G. Gîrleșteanu, op. cit., p. 170.
36
A. Buciuman, op. cit., p. 46.
37
Ibidem.
 Omul, ca ființă activă, realizează multe acțiuni în viața sa cotidiană, spre realizarea unui
anumit scop, și care necesită un efort volitiv mai mult sau mai puțin însemnat. În realizarea
unei activități bine determinate este necesar un autocontrol din partea celui care o
întreprinde, ceea ce presupune existența voinței, care se manifestă pentru înlăturarea
obstacolelor interne, dar și externe, pentru luarea deciziilor, dirijarea și controlarea
acțiunilor și a conduitei.38
În realitatea sa psihologică, voința este un fenomen complex, care cuprinde trei tipuri de
stări: stări intelective (senzații, percepții, gândire, memorie), stări afective (emoții și
sentimente) și stări volitive (reglarea conduitei, propunerea de scopuri, deliberări, luare de
decizie).39 40
„Orice acțiune voluntară a omului se naște pe baza reprezentării în conștiință a unui
scop susceptibil de a satisface anumite scopuri dinainte prevăzute, ca rezultat al acțiunii
sale”.
Voința, ca act autoreglator superior este definită în psihologie ca „un proces psihic
complex de reglaj superior, realizat prin mijloace verbale şi constând în acţiuni de
mobilizare şi concentrare a energiei psihonervoase în vederea învingerii anumitor greutăţi
sau obstacole în activitate şi atingerii scopurilor conştient stabilite”.
Astfel, în psihologie, voința este văzută ca un sistem al formelor și mecanismelor de
reglare-autoreglare, având rolul de optimizare a comportamentelor îndreptate spre atingerea
unui obiectiv cu valoare adaptivă.41

§2. Voința juridică

Voința este un fenomen complex nu doar din punct de vedere psihologic, ci și din punct
de vedere juridic, voința juridică fiind considerată parte a voinței umane ca fenomen
psihologic complex, care se fundamentează pe parcursul unui proces intern, susținut de

38
I. Negură, E. Losîi, Psihologia generală, Chișinău, 2010, p. 176-177,
https://psyexcelsior.files.wordpress.com.
39
I.R. Urs, Drept civil român. Teoria generală, Ed. Oscar Print, București, 2001, p. 214.
40
Ibidem.
41
http://doctorate.ulbsibiu.ro/wp-content/uploads/REZ-ROM-HURBEAN.pdf.
reprezentarea intelectuală a unor scopuri, dintre care interesează consimțământul și motivul
care l-a determinat.42
Ca urmare, voința juridică a fost definită ca atitudinea subiectului de drept ce constă în
participarea la încheierea actelor juridice civile, în al cărui conținut sunt cuprinse și
elementele ce au stat la baza luării deciziei de a avea o asemenea conduită.43

Secțiunea 2. FORMAREA VOINȚEI JURIDICE

Dacă voința reprezintă în sine un proces psihologic, formarea voinței este și ea un astfel
de proces, care determinat de realitatea obiectivă, constă într-o reprezentare subiectivă a
lumii exterioare, antrenând în acest mod întregul psihic (cunoaștere, afectivitate, volițiuni),
cu parcurgerea mai multor etape.
Prima etapă și totodată, punctul de plecare în formarea voinței, este reprezentată de
existența obiectivă a unor nevoi materiale, pe care individul încearcă să le satisfacă, să le
învingă.44
Odată existente aceste nevoi, urmează etapa reprezentării (a conștientizării) acestora,
precum și reflectarea subiectivă asupra lor, la nivelul intelectului. Odată cu reprezentarea
nevoii, se poate ajunge și la conștientizarea scopului ce urmează a fi atins pentru învingerea
acesteia, respectiv a faptului ori lucrului ce este susceptibil de a satisface nevoia
reprezentată.
Pe parcursul procesului de clarificare a scopului ce urmează a fi realizat, își vor face
apariția unele tendințe care vor deveni tot mai puternice, transformându-se astfel în dorințe,
„care îndeamnă la acțiune”45.
În mod frecvent, nu apare o singură dorință, izolată, ci tendința este de apariție a mai
multor dorințe în același mod. Astfel, se poate ajunge chiar în situația în care unele dorințe
să fie potrivnice în realizarea altora, neputând fi satisfăcute la unison, din cauza
neconcordanței lor. Într-un asemenea caz, apare o nouă etapă a procesului psihologic,
voluntar, reprezentată de deliberare.
42
I.R. Urs, op. cit., p. 213.
43
http://doctorate.ulbsibiu.ro/wp-content/uploads/REZ-ROM-HURBEAN.pdf.
44
A. Pop., Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, T.U.B., București, 1980, p.
211.
45
I. R. Urs, op. cit., p. 214.
 Deliberarea este acel proces psihic de analiză, de echilibrare și cântărire a tendințelor, a
dorințelor, precum și a avantajelor și dezavantajelor realizării acestora, dar și a mijloacelor
de realizare. Acest proces presupune punerea în balanță a tuturor dorințelor și motivelor
care tind să realizeze acțiunea, a ideilor care le controlează, cu înfățișarea foloaselor și
totodată, a inconvenientelor, a sentimentelor care însoțesc aceste idei, dar și a celor care
sunt în opoziție cu acestea.46
După etapa deliberării asupra tuturor aspectelor expuse, urmează acea etapă de
selectare și intervenire a motivului determinant care constă în reprezentarea intelectuală a
scopului principal urmărit.
Odată selectat motivul determinant, sunt înlăturate toate celelalte motive, ajungând
astfel, la ultima etapă din procesul psihologic intern de formare a voinței juridice, respectiv
aceea de luare a hotărârii de a acționa, în sensul încheierii unui act juridic, în vederea
realizării scopului dinainte urmărit.
Dat fiind faptul că acest proces psihologic de formare a voinței juridice este unul intern,
intervine necesitatea de exteriorizare a hotărârii luate, pentru ca aceasta să devină un fapt
social, și totodată, necesitatea să se facă cunoscută pe plan social, pentru a se aduce la
cunoștința celorlalți indivizi. În caz contrar, hotărârea despre care facem vorbire, ca
element psihologic și mijloc de realizare a unui anumit țel, ar rămâne o simplă dorință, fără
a produce efecte juridice în vreun fel.
Din punct de vedere juridic, din tot acest proces psihologic complex de formare a
voinței juridice, pentru actul juridic civil sunt importante de reținut două elemente esențiale,
respectiv: motivul determinant, care reprezintă cauza (scopul) actului juridic civil, a cărui
reprezentare psihică a declanșat tot acest proces, precum și hotărârea exteriorizată, care
este tocmai consimțământul la încheierea actului.47
Drept urmare, voința juridică poate fi descompusă în două elemente care alcătuiesc
structura sa: consimțământul și cauza (scopul). Astfel fiind, în analiza relației dintre voința
juridică și consimțământ, este foarte ușor de observat că între cele două există o corelație de
tipul întreg-parte, consimțământul alcătuind împreună cu scopul, acest fenomen complex al
voinței juridice.

46
Ibidem.
47
I.R. Urs, op. cit., p. 215.
 Secțiunea 3. PRINCIPIILE VOINȚEI JURIDICE

§1. PRINCIPIUL LIBERTĂȚII ACTELOR JURIDICE CIVILE (AL

LIBERTĂȚII DE VOINȚĂ)

1. Noțiune. Principiul libertății actelor juridice civile sau al libertății de voință este
rezultatul unei gândiri filosofice juridice conform căreia obligația asumată prin convenție
își are sorgintea exclusiv în voința părților, voință care este „sursa și măsura drepturilor
dobândite, ca și a sarcinilor asumate de către cei care au exprimat-o”48.

2. Reglementare. Principiul autonomiei de voință este reglementat legal, prin

dispozițiile art. 1169 C.civ., cu denumirea marginală „libertatea de a contracta”, potrivit
căruia „Părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în
limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri”.
Totodată, acest principiu este consacrat indirect prin dispozițiile art. 1270 alin. (1)
C.civ., potrivit cărora „contractul valabil încheiat are putere de lege între între părțile
contractante”, dar și prin dispozițiile art. 11 C.civ., care prevăd că „nu se poate deroga prin
convenții sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la
bunele moravuri”.

3. Conținut. „Fundamentul acestui principiu reșade în recunoașterea, de către lege,

a puterii generatoare de efecte juridice pentru voința subiectelor de drept.”49
Din interpretarea normelor juridice care reglementează direct și indirect acest princpiu
al libertății de voință rezultă conținutul, sintetic, al acestuia, în sensul că: sub condiția
respectării dispozițiilor legale și a bunelor moravuri, subiectele de drept civil sunt libere să
încheie orice tipuri de convenții ori să facă orice fel de acte juridice unilaterale.
Din punct de vedere analitic, conținutul principiului libertății actelor juridice civile
poate fi exprimat astfel:50

48
E. Chelaru, op. cit., p. 111, apud J. Flour, J.L. Aubert, E. Savaux, Droit civil. Les obligationes. 1.
L`acte juridique, ed. a 12-a, Ed. Dalloz, Paris, 2006, p. 70.
49
A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 212.
50
G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 134-135; A. Pop., Gh. Beleiu, op. cit., p. 212.
 3.1. Subiectele de drept civil se bucură de libertatea de a decide dacă să încheie
ori nu acte juridice civile, potrivit capacității lor de folosință și de exercițiu.
3.2. Subiectul de drept civil poate alege în mod liber cocontractantul ori, dacă
este cazul, beneficiarul actului juridic încheiat.
3.3. Subiectele de drept civil, în cazul încheierii unui act juridic civil, au
libertatea de a da acestuia conținutul (clauzele) voit de ele.
3.4. Părțile unui act juridic civil pot conveni modificarea conținutului (efectelor)
actului juridic anterior încheiat.
3.5. Libertatea părților de a pune capăt actelor juridice civile încheiate anterior,
prin acordul lor de voințe.
Din conținutul acestui principiu al voinței juridice civile se desprind două consecințe
foarte importante51, respectiv: posibilitatea subiectelor de drept de a încheia orice acte
juridice civile nenumite, iar nu doar acte numite52, precum și posibilitatea acordată părților
de a alege forma pe care să o dea actului juridic civil, atunci când legea nu prevede în mod
expres altfel53.

4. Limitări. Din interpretarea textelor legale mai sus menționate rezultă existența unor
limite ale principiului libertății de voință, respectiv: normele juridice imperative (inclusiv
normele care reglementează ordinea publică), precum și bunele moravuri.
Normele juridice imperative reprezintă acea categorie de norme care pot obliga fie la
săvârșirea unor anumitor acțiuni, fie interzic săvârșirea unor acțiuni, fără a exista
posibilitatea părților de a deroga de la acestea.
În ceea ce privește ordinea publică (politică, economică, socială), prin care se înțelege
totalitatea principiilor și normelor juridice cu privire la ordinea de stat, economică și
socială, menționăm că și aceasta va trebui respectată în momentul încheierii unor acte
juridice civile.
Cât despre bunele moravuri, care reprezintă regulile de conviețuire socială, acestea sunt
văzute, de asemenea, ca o limită a principiului autonomiei de voință, în sensul că subiectele

51
G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 135.
52
Art. 1178 Codul civil.
53
Ibidem.
de drept civil nu pot încheia acte juridice civile ori insera clauze în contracte, care să fie
contrare principiilor statornicite în cadrul vieții sociale.
Totodată, avem de-a face tot cu limitări ale principiului libertății de voință și în acele
situații în care nu toate elementele unui contract sunt construite pe baza acordului voințelor
părților direct și nemijlocit, în temeiul unor dispoziții legale.54
În acest sens, sunt reglementate contractele de adeziune 55, în care una dintre părți
stipulează clauzele contractului, iar celeilalte părți nu îi rămâne decât opțiunea de acceptare
sau refuz la încheierea actului, voința sa neputând să privească și conținutul acestuia.
Tot astfel, sunt și cazurile în care instanța poate interveni cu privire la actul juridic,
diminuând astfel forța sa obligatorie: cazul în care deși părțile au convenit asupra
elementelor esențiale ale contractului, ele nu se înțeleg cu privire la elementele secundare,
astfel că una dintre părți se poate adresa instanței pentru ca aceasta să dispună completarea
contractului, cu luarea în considerare a naturii actului și a intenției părților 56; cazurile în
care instanța poate să aducă modificări contractului încheiat de părți sau să dispună
încetarea acestuia, spre exemplu: posibilitatea reducerii cuantumului clauzei penale dacă
aceasa este vădit excesivă față de prejudiciul ce ar fi putut fi prevăzut la încheierea actului
juridic civil (art. 1541 alin. (1) lit. b)); posibilitatea adaptării contractului de către instanța
de judecată în cazul impreviziunii, cu scopul de a distribui în mod echitabil, pierderile și
beneficiile care au apărut ca urmare a schimbării împrejurărilor, ori posibilitatea încetării
acestui contract57.
Tot o astfel de limitare o reprezintă și reglementarea unor contracte obligatorii, a căror
nerespectare, în sensul de a nu încheia aceste contracte, ar putea să atragă sancțiuni
pecuniare de natură contravențională.58
De asemenea, o atenuare a principiului libertății de voință este reprezentată și de aceea
că libertatea de a alege partenerul contractual trebuie să aibă în vedere necesitatea
respectării dispozițiilor legale referitoate la nediscriminare, ori chiar a celor cu privire la
dreptul legal de preempțiune.59

54
G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 135.
55
Art. 1175 Cod civil.
56
Art. 1182 alin. (3) Cod civil.
57
Art. 1271 alin. (2) lit. a) și b) Cod Civil.
58
G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 136.
59
Ibidem, apud B. Fages, Droit des obligationes, 3e éd., L.C.G.J., 2011, p. 76-78.
 Tot în sfera limitelor impuse pentru libertatea de voință la încheierea actelor juridice
civile menționăm și următoarele situații:
- Reglementarea unor clauze obligatorii care trebuie cuprinse în anumite acte juridice
civile, cum ar fi în domeniul protecției consumatorilor;
- Reglementarea unor contracte administrative, în acre una dintre părți ăși rezervă
dreptul de a modifica unilateral unele clauze din contract și chiar de a înceta unilateral
contractul, în situația în care această încetare este impusă de interesul public;
- Reglementarea unor condiții de formă ce trebuie imperativ respectate pentru
validitatea actelor juridice încheiate;
- Instituirea obligației de îndeplinire a unor formalități de publicitate pentru
dobândirea anumitor drepturi, cum ar fi dreptul de proprietate asupra unor bunuri;60
Tot ca o afectare a principiului libertății actelor juridice civile, apare și discuția tot mai
importantă cu privire la echilibrul contractual, dar și cu privire la loialitatea contractuală și
buna-credință la încheierea actelor juridice civile.61

5. Sancțiunea nerespectării limitelor principiului autonomiei de voință (al

libertății persoanelor). Reglementarea unor limite cu privire la încheierea unui act juridic
civil presupune respectarea acestora, iar în caz de nerespectare, actul juridic civil încheiat
prin depășirea acestor limite va fi sancționat cu nulitatea absolută.

6. Principiul consensualismului. Acest principiu apare ca urmare a existenței

principiului libertății contractuale, consensualismul fiind regula ce se aplică în materia
formării actului juridic civil, astfel că simpla manifestare de voință a părților este nu numai
necesară, dar și suficientă pentru încheierea valabilă a unui act juridic din punct de vedere
al formei sale.62
Excepțional, în anumite situații, legea impune respectarea anumitor condiții speciale de
formă, pentru valabilitatea actului juridic civil, pentru probă sau pentru opozabilitate față de
terți.

60
E. Chelaru, op. cit., p. 113.
61
G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 136, apud Y. Buffelan-Llanore, V. Larribau-Terneyre,
Droit civil. Les obligationes, 12e éd, Sirey, 2010, p. 226-227.
62
I. Dogaru, N. Popa, D. C. Dănișor, S. Cercel, Bazele dreptului civil, vol. I. Teoria generală, ed.
C.H. Beck, București, 2008, p. 1259.
 §2. PRINCIPIUL VOINȚEI INTERNE (AL VOINȚEI REALE)

1. Noțiune. Principiul voinței reale este cel de-al doilea principiu care guvernează
formarea voinței juridice, potrivit căruia se acordă prioritate voinței interne a părților, în
procesul încheierii actului juridic civil, iar nu voinței declarate de acestea, exteriorizate.

2. Reglementare. Principiul voinței reale este consacrat de legislația în vigoare, prin

Codul civil, însă în mod indirect, în materia interpretării contractelor, prin dispozițiile art.
1266 alin. (1) C.civ., care dispun astfel: „Contractele se interpretează după voința
concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor”.
Același principiu este consacrat, tot în mod indirect, și prin dispozițiile referitoate la
simulație din Codul civil: „Contractul secret produce efecte numai între părți și, dacă din
natura contractului ori din stipulația părților nu rezultă contrariul, între succesorii lor
universali sau cu titlu universal”.

3. Conținut. Din noțiunea principiului voinței reale, rezultă că acesta cuprinde în

structura sa două elemente esențiale și anume, un element intern (psihologic) și un element
extern (social).63
Elementul său intern face referire la ceea ce se numim voință juridică internă, respectiv
ceea ce se formează în interiorul psihicului unei persoane, pe când elementul social
reprezintă voința exteriorizată, adică modalitatea de exprimare a rezultatului voinței interne
a persoanei, cu scopul de a ajunge la cunoștința celor interesați.
În mod obișnuit, nu se ridică nicio problemă de identificare a principiului voinței
interne, întrucât de cele mai multe ori există totală concordanță între cele două elemente ale
voinței juridice, existând practic o singură voință juridică.
Cu toate acestea, pot exista situații de conflict între cele două voințe, în sensul că voința
internă, reală a individului, nu corespunde cu cea exprimată, nemaiexistând acea
concordanță de care am făcut vorbire. Într-o atare situație, se pune problema căruia dintre
elemente i sa va acorda prioritate.

63
G. Boroi, op. cit. p. 167.
 Soluționarea acestui conflict între voințe va fi diferită în funcție de concepția cu privire
la raportul dintre voința internă și voința exteriorizată, sub acest aspect existând două
concepții total opuse: concepția subiectivă și concepția obiectivă.
Concepția subiectivă acordă prioritate totală voinței interne, fiind elementul consitutiv
al actului juridic civil, sprijinind astfel securitatea statică a circuitului civil, în sensul că s-ar
putea discuta valabilitatea actului prin care este transmis un drept subiectiv civil din cauza
neconcordanței între cele două voințe. Această concepție a fost adoptată de Codul civil
francez de la 1804, precum și de legislațiile țărilor care au receptat acest cod, printre care și
Codul civil român de la 1864, însă nu starea sa pură, ci a consacrat, ca principiu, sistemul
voinței reale, dar ca excepție, admite și sistemul voinței declarate.
Cu privire la concepția obiectivă, arătăm că aceasta, dimpotrivă, acordă prioritate
deplină voinței declarate, deoarece voința exteriorizată va produce efecte ce nu ar putea fi
înlăturate din cauza neconcordanței sale cu voința internă care, atâta timp cât nu este
exteriorizată, nu prezintă utilitate și nici relevanță pentru dreptul civil, întrucât voința intră
în circuitul dreptului abia în momentul aducerii sale la cunoștința persoanelor interesate,
adică în momentul declarării sale. Astfel, se acordă o protecție securătății dinamice a
circuitului civil, întruct rațiunea este aceea că terții, dar și cealaltă parte contractantă nu pot
cunoaște decât voința declarată. Sistemul voinței declarate a fost însușit de Codul civil
german de la 1900, întrucât era sistemul cel mai convenabil burgheziei din etapa
imperialistă.64
Astfel, voința internă nu produce efecte juridice până ce nu este exteriorizată, ea fiind
un fenomen psihologic, iar voința declarată valorează tot prin prisma substanței sale
psihologice, iar nu prin aceea a suportului material care este destinat să facă publică voința
psihologică.65
Nu în ultimul rând, arătăm că principiul voinței interne apare ca o urmare și o cerință ce
decurg din existența și reglementarea principiului actelor juridice civile.66

4. Excepții. Așa cum arătam mai sus, Codul civil instituie și unele excepții de la
principiul voinței reale, în sensul admiterii și sistemul voinței declarate.

64
A. Pop., Gh. Beleiu, op. cit., p. 215.
65
I.R. Urs, op. cit., p. 217.
66
A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 216.
 În acest sens, în cazul simulației, nu poate fi opus terților de bună-credință actul juridic
secret, deși acesta este cel care ar corespunde voinței interne a părților, ci le este opozabil
numai actul juridic aparent, cu privire la care părțile și-au declarat voința, și care este
cunoscut terților. Cu toate acestea, prin dispozițiile art. 1290 C.civ., le este permis terților
de bună-credință să invoce în favoarea lor efectele actului juridic secret .

CAPITOLUL III. NOȚIUNEA ȘI CONDIȚIILE DE VALABILITATE A

CONSIMȚĂMÂNTULUI

Secțiunea 1. PRECIZĂRI PREALABILE

§1. Noțiunea de consimțământ.

Prin luarea în considerare a celur expuse anterior, putem afirma că prin noțiunea de
consimțământ se înțelege acea manifestare exterioară a hotărârii de a încheia un act
juridic civil.
 Așa cum am arătat și anterior, consimțământul reprezintă o parte din structura voinței
juridice, alături de cauza (scopul) încheierii actului, fiind un element al acestei voințe.
Termenul de consimțământ este susceptibil de două înțelesuri, diferite, după cum
urmează:67
- Într-un prim înțeles, prin noțiunea de consimțământ se are în vedere manifestarea
de voință în mod unilateral, adică voința fiecărei părți contractante, privită ut singuli, dar și
voința autorului actului juridic unilateral.
- Într-un al doilea sens, noțiunea de consimțământ, în sensul său etimologic (cum
sentire), exprimă acordul de voință a părților (concursus voluntatum) cu privire la
încheierea unui act juridic civil.

§2. Formele de exprimare a consimțământului.

Dispozițiile legale ale art. 1240 C.civ. reglementează formele de exprimare a

consimțământului, astfel: „(1) Voința de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris.
(2) Voința poate fi manifestată și printr-un comportament care, potrivit legii, convenției
părților, practicilor statornicite între acestea sau uzanțelor, nu lasă nicio îndoială asupra
intenției de a produce efectele juridice corespunzătoare.”
Astfel, în principiu, nu este îngrădită manfestarea de voință de anumite condiții de
formă. Voința poate fi exprimată prin cuvinte, în scris ori prin gesturi sau fapte
concludente, părțile putând utiliza orice procedee în acest sens.68
O altă modalitate de manifestare a voinței juridice este în sensul manifestării exprese
ori tacite, uneori având relevență juridică chiar și tăcerea.
Voința expresă (directă) apare atunci când este adusă, nemijlocit, la cunoștința
cocontractanților sau terților: „Manifestarea de voință este expresă atunci când ea rezultă
din înscris (scripta manet), cuvinte, gesturi sau semne destinate anume pentru a exprima
intenția de a contracta”69. Există situații în care actele juridice civile pot fi încheiate numai
printr-o manifestare expresă de voință, cum ar fi cazul contractelor solemne.

67
A. Pop., Gh. Beleiu, op. cit., p. 217.
68
Av. R. Palita, Av. E. Dragomir, Actul juridic civil potrivit Noului Cod civil, Sinteze tematice, Ed.
Nomina Lex, 2012, p. 52.
69
T. Popescu, Drept civil. Teoria actului juridic, București, 1991, p. 96.
 În ceea ce privește manifestarea tacită de voință, aceasta se deduce cu certitudine din
acte sau fapte, care se pot interpreta în sensul exprimării consimțământului cu privire la
încheierea unui act juridic civil.
Tăcerea, prin ea însăși, nu poate valora consimțământ pentru încheierea unor acte
juridice civile, însă aceasta reprezintă interes atunci când, într-o situație ce ar putea produce
efecte juridice, o persoană nu își manifestă voința în niciun sens. Astfel, tăcerea poate
valora consimțământ numai prin excepție, atunci când: legea prevede expres aceasta, părțile
convin asupra acesteia, din practicile statornicite între părți, din uzanțe sau din alte
împrejurări.70

§3. Enumerarea condițiilor de valabilitate a consimțământului.

Potrivit dispozițiilor art. 1204 C.civ, pentru valabilitatea consimțământului este

necesară îndeplinirea unor condiții, cumulativ, respectiv:
- Să fie exprimat în cunoștință de cauză, adică să provină de la o persoană cu
discernământ;
- Să fie serios, adică să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice;
- Să fie liber, adică să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ.
Consimțământul, fiind parte a voinței juridice, la fel ca și aceasta, pentru a putea
produce efecte juridice, trebuie declarat, adică exteriorizat, adus la cunoștința părților,
respectiv a terților.

Secțiunea 2. CONSIMȚĂMÂNTUL SĂ PROVINĂ DE LA O PERSOANĂ CU

DISCERNĂMÂNT

§1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Această cerință a consimțământului, ca el să provină de la o persoană cu discernământ,

decurge din caracterul conștient al actului juridic civil 71, precum și „din însăși natura actului

70
Av. R. Palita, Av. E. Dragomir, op. cit., p. 53.
71
Tr. Ionașcu, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Ed. Academiei, București, 1967, p. 263.
juridic de a fi o manifestare de voință făcută în mod conștient, cu reprezentarea urmărilor,
de ordin juridic, ale unei atari manifestări de voință”72.
Aceasta presupune că autorul unui act juridic civil unilateral sau partea dintr-un act
multilateral trebuie să aibă aptitudinea de a aprecia efectele juridice și consecințele ce se
produc ca urmare a manifestării sale de voință. Astfel, numai o manifestare de voință
conștientă va avea capacitatea de a conduce la încheierea unui act juridic civil valabil.
Pentru a putea delibera în deplină cunoștință de cauză, persoana trebuie să aibă
discernământ în momentul manifestării de voință, respectiv al exprimării consimțământului.
Potrivit dispozițiilor Legii de punere în aplicare a Codului civil, lipsa discernământului
este asimilat cu „incompetența psihică a persoanei de a acționa critic și predictiv privind
consecințele social-juridice care pot decurge din exercitarea drepturilor și obligațiilor
civile”.

§2. DISTINCȚIE DE CONDIȚIA CAPACITĂȚII LA ÎNCHEIEREA ACTULUI

JURIDIC CIVIL

Deși există o strânsă legătură între discernământ și condiția capacității, acestea două se
disting, prin aceea că discernământul reprezintă fundamentul, suportul capacității de
exercițiu.73
Pentru o diferențiere clară a acestora, învederăm faptul că, în timp ce capacitatea
reprezintă o stare de drept (de iure), discernământul este o stare de fapt (de facto), fiind
chiar premisa (naturală, psihomentală) a capacității de exercițiu, așa cum am arătat mai sus.
Ca urmare, prezența sau lipsa discernămîntului sunt chestiuni de fapt, astfel că
instanțele de judecată le pot reține prin orice mijloc de probă.
Fiind o stare de fapt, discernământul se apreciază subiectiv, cu privire la fiecare
persoană în parte, raportat la aptitudinea și puterea psiho-intelectivă a acesteia. Ca urmare,
pot exista situații în care o personaă cu capacitate deplină de exercițiu să fie lipsită
temporar de discernământ, la fel cum este posibil ca o persoană incapabilă să aibă
discernământ în anumite momente.

72
A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 218-219.
73
Av. R. Palita, Av. E. Dragomir, op. cit., p. 57.
 Odată cu reglementarea capacității de drept civil, legea prezumă existența
discernământului pentru persoanele cu capacitate deplină de exercițiu, precum și lipsa
discernământului în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu. Cu privire la
minorul cu vârsta între 14 și 18 ani, care are discernământul în curs de formare, legea îi
recunoaște o capacitate restrânsă de exercițiu.
Apoi, în afara incapacităților legale de exercițiu, atunci când legea prezumă anumite
persoane ca lipsite de discernământ, pot exista și cazuri în care persoane care se bucură de
capacitate de exercițiu deplină, sunt lipsite în fapt de existența discernământului
(incapacități naturale), aflându-se într-o stare ce le punea în imposibilitatea de a-și da seama
de urmările faptelor sale. Astfel de situații se întâlnesc în cazul beției, hipnozei,
somnambulismului, mâniei puternice.74

§3. SANCȚIUNEA PENTRU LIPSA DISCERNĂMÂNTULUI

Potrivit art. 1205 C.civ., „Este anulabil contractul încheiat de o persoană care, la
momentul încheierii acestuia, se afla, fie și numai vremelnic, într-o stare care o punea în
neputință de a-și da seama de urmările faptei sale.”
Astfel, sancțiunea care intervine în cazul lipsei discernământului la momentul
exteriorizării voinței juridice, respectiv al exprimării consimțământului cu privire la
încheierea unui act juridic civil, este nulitatea relativă a respectivului act.

Secțiunea 3. CONSIMȚĂMÂNTUL SĂ FIE EXPRIMAT CU INTENȚIA DE A

PRODUCE EFECTE JURIDICE („animo contrahendi negotii”)

Această cerință cu privire la valabilitatea consimțământului reprezintă o consecință

firească a faptului că actul juridic civil însuși este o manifestare de voință făcută cu intenția
de a produce efecte juridice.

74
A se vedea T.S., s. civ., dec. nr. 273/1997, în C.D. 1997, p. 86-89 și în R.R.D. nr. 8/1977, p. 65-
66; T.S., s. civ., dec. nr. 1129/1987, în C.D. 1987, p. 121-122.
 Astfel, din această condiție rezultă faptul că manifestarea voinței trebuie realizată de
autorul său în sensul angajării în mod juridic, adică cu intenția de a da naștere unor
raporturi juridice.
Se consideră că manifestarea de voință (consimțământul) nu este dată în sensul de a
produce efecte juridice civile în următoarele situații:
a) Când manifestarea de voință a fost făcută în glumă (jocandi causa), din prietenie,
din curtoazie sau din pură complezență;
b) Când consimțământul a fost exprimat sub condiție suspensivă pur potestativă din
partea celui care se obligă („mă oblig dacă vreau”), întrucât lipsește tocmai intenția de a se
angaja juridic;
c) Când manifestarea de voință este prea vagă și se poate ajunge la o echivalență cu
lipsa intenției de a da naștere unor raporturi juridice civile;
d) Când manifestarea de voință s-a făcut cu o rezervă mentală, sub condiția ca această
rezervă să fie cunoscută de destinatarul consimțământului.

Secțiunea 4. CONSIMȚĂMÂNTUL SĂ FIE LIBER

Ultima condiție de validitate a consimțământului constă în aceea ca manifestarea de

voință a părților să fie liberă, adică să nu fie alterată de vreun viciu de consimțământ.
Această cerință apare ca o urmare a caracterului conștient și liber al actului juridic civil.
În cazul existenței vreunui viciu de consimțământ, nu am putea nega existența manifestării
de voință, însă aceasta este alterată în conținutul său intelectual, conștient, ori în caracterul
său liber.75
Cu referire la noțiunea de vicii de consimțământ, acestea reprezintă acele împrejurări
care afectează caracterul conștient și liber al voinței de s încheia un act juridic civil. Ca
atare, am putea spune că ar fi mai exactă utilizarea noțiunii de vicii de voință, decât aceea
de vicii de consimțământ, având în vedere că aceste vicii nu afectează numai
consimțământul, ci și cauza actului juridic civil, adică însăși voința juridică.76
Potrivit dispozițiilor art. 1206 C.civ., viciile de consimțământ sunt următoarele: eroarea,
dolul, violența și leziunea. Întrucât viciile de consimțământ sunt susceptibile de analiza mai
75
G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 141.
76
Ibidem.
multor aspecte relevante, vom face o prezentare distincă a acestora, în cadrul unui capitol
distinct, acestea prezentând importanță și din prisma voinței juridice la încheierea actului
juridic civil.

CAPITOLUL IV. VICIILE DE CONSIMȚĂMÂNT

Secțiunea 1. EROAREA

§1. Noțiunea și reglementarea erorii, ca viciu de consimțământ

1. Noțiunea. Eroarea se definește ca o falsă reprezentare a unor împrejurări la

încheierea unui act juridic civil.77

77
G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 142; A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 224.
 Eroarea apare ca o imagine subiectivă deformată a realității, care se datorează chiar
celui aflat în eroare, nefiind provocată de o terță persoană.
2. Reglementare. Viciul de consimțământ privitor la eroare, este reglementat prin
dispozițiile art. 1207 C.civ. și următoarele.

§2. Conținutul și condițiile erorii esențiale

1. Conținut. Ca viciu de consimțământ, eroarea are un singur element în structura sa,

de natură psihologică, care constă în falsa reprezentare a realității.78
Astfel fiind, probarea erorii esențiale poate ridica unele dificultăți, în sensul că dovada
nu poate fi făcută direct, ci numai în mod indirect, care presupune probarea unor elemente
din care să reiasă starea subiectivă a celui care susține că a avut o falsă reprezentare a
realității la momentul încheierii actului juridic și că manifestarea sa de voință a fost
exteriorizată în considerarea acelei realități. În acest sens, în practica judiciară 79 s-a decis
că în situația încheierii actului juridic în formă autentică, invocarea erorii asupra naturii
juridice a actului și asupra persoanei contractante s-ar putea realiza numai în situația
înscrierii în fals a părții, întrucât se pune problema combaterii unor constatări personale ale
notarului public care a autentificat actul juridic civil.

2. Condițiile erorii esențiale. Pentru a putea fi în prezența unui viciu de

consimțământ la încheierea unui act juridic civil, falsa reprezentare a realității trebuie să

întrunească, cumulativ, următoarele condiții80:

- Eroarea să fie esențială, adică să cadă asupra naturii ori obiectului actului ce se
încheie (error in negotium), a identității fizice a obiectului prestației (error in corpore),
calităților substanțiale ale obiectului prestației ori altei împrejurări considerate esențiale de
către părți, în absența căreia actul juridic nu s-ar fi încheiat (error in substantiam) sau
asupra identității persoanei ori a unei calități a acesteia în lipsa căreia nu s-ar fi încheiat
contractul (error in personam);

78
A. Pop., Gh. Beleiu, op. cit., p. 226.
79
C.A. București, s. a IV-a civ., Dec. nr. 425/1999, în C.P.J.C., 1999, p. 44.
80
G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 147.
 - Eroarea să fie scuzabilă, în sensul că nu poate fi reproșată părții care a avut o falsă
reprezentare a realității la încheierea actului juridic;
- Elementul asupra căruia poartă eroarea să fi fost unul determinant pentru încheierea
actului juridic civil;
- Partea cocontractantă să fi știut sau să fi trebuit să știe că elementul fals
reprezentat era hotărâtor pentru încheierea actului respectiv.

§3. Sancțiunea

În cazul îndeplinirii tuturor cerințelor expuse, suntem în prezența unui viciu de

consimțământ, acela al erorii, sancțiunea care poate interveni fiind nulitatea relativă a
actului juridic civil încheiat prin manifestarea de voință în necunoștință de cauză.
Atunci când suntem în prezența unui act juridic bilateral sau plurilateral, este suficient
ca numai una dintre părți să se fi aflat în eroare la momentul încheierii actului juridic,
pentru a putea fi în prezența unui viciu de consimțământ.81
Pe lângă posibilitatea solicitării nulității relative a actului, dispozițiile legale oferă
posibilitatea părților de adaptare a contractului, în sensul considerării acestuia ca fiind
încheiat așa cum a fost înțeles de partea aflată în eroare.

Secțiunea 2. DOLUL

§1. Noțiunea și reglementarea dolului

1. Noțiune. Dolul este definit ca acel viciu de consimțământ constând într-o eroare
provocată de o terță persoană, inducerea în eroare realizându-se prin mijloace viclene,
pentru determinarea acesteia să încheie un anumit act juridic civil. În esența sa, dolul este
tot o eroare, însă nu una spontană, ci provocată.

2. Reglementare. Potrivit art. 1214 alin. (1) C.civ., „Consimțământul este viciat prin
dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale

81
Idem, p. 148.
celeilalte părți ori cînd aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe
contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie.”

§2. Conținutul și cerințele dolului

1. Conținut. Dolul, ca viciu de consimțământ, este format din două elemente:

a) un element obiectiv, material, ce constă în folosirea unor mijloace viclene
(manopere faruduloase, dolosive, abilități, șiretenii) pentru a induce în eroare;
b) un element subiectiv, intențional, care constă în existența intenției de a induce o
persoană în eroare, cu scopul de o determina să încheie un anumit act juridic civil.
Atunci când elementul obiectiv constă într-o omisiune, avem de-a face cu noțiunea de
dol prin reticență.
Spre deosebire de eroare, pentru a cărei existență este necesară cunoaștarea acesteia de
către cocontractant, în cazul dolului, dacă împrejurarea era cunoscută de cealaltă parte, nu
se mai îndeplinesc condițiile pentru valabilitatea dolului ca viciu de consimțământ 82, astfel
că actul juridic civil încheiat rămâne valabil.

2. Cerințele dolului. Față de Codul civil de la 1864, Noul Cod civil nu mai
reglementează două condiții pentru calificarea dolului ca viciu de consimțământ, ci este
necesară o singură condiție, aceea ca dolul să provină de la cealaltă parte, de la
reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celelilalte părți sau de la un terț, sub
condiția ca cealaltă parte să fi cunoscut sau să fi trebuit să cunoască existența dolului.
Ca urmare, nu mai este necesar ca dolul să fie determinant pentru încheierea actului
juridic civil, ci este suficientă existența unor manopere dolosive, care să provină de la
cealaltă parte ori de la un terț.

§3. Sancțiunea

Persoana al cărui viciu de consimțământ este viciat prin dol, are la îndemână două tipuri
de acțiuni, respectiv:
a) Acțiunea în declararea nulității relative a actului juridic;

82
A se vedea Trib. Jud. Hunedoara, Dec. civ. Nr. 98/1982, în R.R.D. nr. 2/1983, p. 63.
 b) Acțiune în repararea prejudiciului cauzat prin utilizarea mijloacelor frauduloase cu
scopul inducerii sale în eroare.
Cele două acțiuni pot coexista, în sensul că pot fi cumulate, persoana prejudiciată
putând solicita ambele tipuri de acțiuni.
Totodată, partea al cărui consimțământ a fost viciat poate opta și pentru menținerea
contractului, cu echilibrarea corespunzătoare a prestațiilor și cu luarea în considerare a
prejudiciului suferit.
Cu toate că nu este prevăzută expres, unii autori 83 consideră că s-ar putea aplica, prin
analogie, dispozițiile referitoare la adaptarea contractului, prevăzute în cazul viciului de
consimțământ privitor la eroare, în măsura în care împrejurările concrete ale speței o
permit.

Secțiunea 3. VIOLENȚA

§1. Noțiunea și reglementarea violenței

1. Noțiune. Violența este definită în doctrină drept acel viciu de consimțământ care
constă în amenințarea unei persoane cu un rău, de natură să îi provoace o temere ce o
determină să încheie un act juridic civil, pe care nu l-ar fi încheiat altfel.84

2. Reglementare. Codul civil reglementează viciul de conimțământ constând în

violență prin dispozițiile art. 1216 și următoarele.

§2. Conținutul și cerințele violenței

1. Conținut. Plecând de la definiția dată violenței, constatăm că structura sa este

formată din două elemente:
a) un element obiectiv (exterior), constând în amenințarea cu un rău, care poate privi
un rău de natură patrimonială, de natură fizică ori de natură morală;
b) un element subiectiv (intern), constând în insuflarea unei temeri persoanei
amenințate.
83
G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., 154.
84
Ibidem, A. Pop., Gh. Beleiu, op. cit., p. 232.
 Ca urmare, consimțământul nu mai reprezintă exteriorizarea voinței interne a persoanei
amenințate, ci aceasta dă expresie unei voințe constrânse, prin insuflarea unei temeri
justificate.

2. Cerințele violenței. Pentru a fi în prezența unui viciu de consimțământ, violența

trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
a) temerea insuflată să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil. Această
temere trebuie să fie justificată, iar criteriul de apreciere este unul subectiv.85
b) amenințarea să fie injustă, adică nelegitimă, astfel că nu orice fel de amenințare
constituie violență, ca viciu de consimțământ;
c) amenințarea trebuie să provină de la cealaltă parte contractantă, sau în cazul
proveninței acesteia de la un terț, este necesar ca cea dintâi persoană să fi avut cunoștință
sau să fi trebuit să cunoască violența săvârșită de către terț. În caz contrar, nu suntem în
prezența unui viciu de consimțământ, iar unica sancțiune ar fi solicitarea de despăgubiri de
către persoana prejudiciată prin violența terțului.

§3. Sancțiunea

Potrivit dispozițiilor art. 1216 C.civ., sancțiunea care intervine în cazul violenței, ca
viciu de consimțământ, este nulitatea relativă a actului juridic civil.
Totodată, existența elementului obiectiv în structura violenței justifică și exercitarea
unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, iar cele două sancțiuni pot fi cumulate.86
Secțiunea 4. LEZIUNEA

§1. Noțiunea și reglementarea leziunii

1. Noțiune. Leziunea este definită ca fiind „paguba materială pe care o suferă una
dintre părțile contractante, din cauza disproporției vădite de valoare (existente în chiar
momentul încheierii contractului) între prestația la care s-a obligat și prestație pe care ar
urma s-o primească în schimbul ei”.87
85
G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 156-157.
86
Idem, p. 158.
87
M. Costin, M. Mureșan, V. Ursa, Dicționar de drept civil, Ed. Științifică și Enciclopedică;
București, 1980, p. 313.
 În cazul minorului, noțiunea de pagubă este suceptibilă de un sens mult mai larg, putând
fi vorba și despre raportarea obligației asumate de minor la patrimoniul său ori la alte
circumstanțe.

2. Reglementare. Viciul de consimțământ constând în leziune, este reglementat prin

dispozițiile art. 1221 și următoarele C.civ.

§2. Conținutul și cerințele leziunii

Leziunea are un conținut diferit, în funcție de concepția care stă la baza reglementării
sale.88
a) O primă concepție este cea obiectivă, în cadrul căreia leziunea presupune existența
unui singur element, constând în prejudiciul material, care este egal cu disproporția de
valoare dintre contraprestații.
În legislația noastră, această conceție se aplică cu privire la leziunea în cazul minorului,
în cazul existenței unui act juridic civil care trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
- să fie vorba de un act juridic civil de administrare;
- actul juridic să fie bilateral, cu titlu oneros și comutativ;
- să fie încheiat de minorul între 14 și 18 ani, singur;
- să fie păgubitor pentru minor, adică să își fi asumat o obligație excesivă, prin
raportare la situația sa patrimonială, la avantajele pe care le obține din contract ori la
ansamblul circumstanțelor.
b) Cea de-a doua concepție este cea subiectivă, în cadrul căreia leziunea este formată
din două elemente, respectiv: un element obiectiv, constând în disproporția de valoare
dintre contraprestații, și un element subiectiv, ce constă în profitarea de situația specială în
care se regăsește cocontractantul.
Această concepție este aplicabilă leziunii în cazul majorului, nemaifiind suficientă
disproporția de valoare, și devenind necesară profitarea uneia dintre părți la încheierea
contractului, de starea de nevoie, de lipsa de experiență ori de lipsa de cunoștințe a
celeilalte părți.

88
G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 159-160.
 §3. Sancțiunea

Potrivit dispozițiilor art. 1222, „Partea al cărei consimțământ a fost viciat prin leziune
poate cere, la alegerea sa, anularea contractului sau reducerea obligațiilor sale cu
valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptățită.”
Ca urmare, partea lezată e încheierea unui act juridic civil, are la dispoziție două acțiuni
alternative: fie solicitarea nulității relatice a actului încheiat, fie reducerea sau după caz,
majorarea uneia dintre prestații.

O sancțiune specială în cazul viciului de consimțământ constând în leziune este

reprezentată de instituirea unui termen de prescripție de un an de la data încheierii
contractului, timp în care partea este îndreptățită să solicite anulabilitatea actului ori
reducerea, respectiv majorarea, uneia dintre obligații.
De asemenea, textul legal prevede că „anulabilitatea contractului nu poate fi opusă pe
cale de excepție când dreptul la acțiune este prescris”89.

CONCLUZII

89
Art. 1223 alin. (2) C.civ.
BIBLIOGRAFIE