MINISTERUL EDUCAŢIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII AL

REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

Catedra Drept public

Teza de master

MIJLOACELE DE PROBĂ ŞI ASPECTELE PROBLEMATICE ALE

PROBATORIULUI

A elaborat:
xxxxxxxx
masterandă

Coordonator ştiinţific:
Andrei Pîntea,
doctor în drept,
conferenţiat universitar

Chişinău-2020

1
 CUPRINS:

INTRODUCERE ..........................................................................................................................

1. REFLECȚII DOCTRINARE ȘI NORMATIVE PRIVIND MIJLOACELE DE PROBĂ

ŞI PROCEDEELE PROBATORII
1.1 Conceptul şi importanţa mijloacelor de probă şi procedeelor probatorii în procesul penal.......
1.2 Istoricul apariţiei şi dezvoltarea mijloacelor de probă şi procedeelor probatorii......................
1.3 Corelarea reglementărilor legale privind mijloacele de probă şi procedeele probatorii cu art. 6
al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale...............................

2. MIJLOACELE DE PROBĂ ŞI PROCEDEELE PROBATORII ÎN PROCESUL PENAL

2.1 Declaraţiile, constatarea tehnico-ştiinţifică şi medico-legală, raportul de expertiză..................
2.2 Mijloacele materiale de probă....................................................................................................
2.3 Procedeele de obţinere şi ridicare a probelor în procesul penal..................................................

3. ASPECTE INERENTE MIJLOACELOR DE PROBĂ ȘI PROCEDEELOR

PROBATORII ÎN PROCESUL PENAL
3.1 Admisibilitatea probelor în procesul penal...............................................................
3.2 Aprecierea probelor în procesul penal........................................................................................

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI ..........................................................................................

BIBLIOGRAFIE ........................................................................................................................

SUMMARY ................................................................................................................................

ANEXE ......................................................................................................................................

DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII ......................................................

2
 INTRODUCERE

Importanţa şi actualitatea temei cercetate. În procesul penal, activitatea de probațiune

ocupă un loc central. Pentru a lua o hotărîre care va influența viața unor persoane, procurorul și
judecătorul trebuie să cunoască pe deplin realitatea tutror împrejurărilor cauzei și să fie convins
că soluția pe care o adoptă este singura corectă. Or, această decizie – de a trimite sau nu în
judecată, ori de a condamna sau achita o persoană – este fundamental determinată de activitatea
de administrare a probelor.
Răspunderea organului judiciar, procurer sau judecător, în funcția sa de administrare a
justiției, este pe măsura importanței și a complexității muncii pe care o desfășoară. De acuratețea
cu care va ști să administreze probelor în procesul penal și de sinceritatea și spiritual de
răspundere cu care va aprecia toate probele înfățișate va depinde, în mod direct, justețea hotărîrii
sale finale, cu toate implicațiile ei. Vinovăția sau nevinovăția celui suspectat că ar fi comis o
faptă penală nu poate reieși decît din probe. Pe cale de consecință, însuși scopul procesului
penal, acela ca orice persoană care a săvîrșit o infracțiune să fie sancționată potrivit legii și nici o
persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, poate fi atins sau, dimpotrivă, eludat, în
funcție de atenția și corectitudinea cu care cel în drept să o facă se achită de dificila sarcină pe
care legiuitorul i-a încredințat-o: administrarea și aprecierea probelor.
Mijloacele de probă şi procedeele probatorii au o importanţă deosebită în procesul penal,
întrucît, împreună cu probele, sunt strîns legate de realizarea regulii de bază a aflării adevărului,
cît şi pentru faptul că în cea mai mare parte a procesului penal se pun probleme legate de probe şi
mijloacele de probă. De aceea trebuie să se stabilească dacă fapta există şi de către cine a fost
săvîrşită, dacă întruneşte toate elementele constitutive ale unei infracţiuni şi dacă făptuitorul va
răspunde penal pentru fapta sa.
Scopul și obiectivele tezei. Scopul principal rezidă în efectuarea unei investigații
științifice în vederea studierii complexe a mijloacelor de probă şi procedeelor probatorii în
procesul penal şi reevaluarea capacităţilor de ordin normativ şi doctrinar din Republica Moldova
în vederea reglementării şi aplicării adecvate a normelor procesuale, privind acest aspect.
Pentru realizarea scopului enunţat au fost conturate următoarele obiective:
- fundamentarea doctrinară şi normativă a conceptului de probă, mijloc de probă,
procedeu probatoriu în procesul penal: noţiune, trăsături esenţiale şi importanţă;
- relevarea istoricului apariției și dezvoltării mijloacelor de probă și procedeelor
probatorii;
- corelarea reglementărilor privind mijloacele de probă și procedeele probatorii din Codul
de procedură penală cu prevederile Convenției pentru drepturile omului și libertăților
fundamentale;
- analiza mijloacelor de probă sub aspect comparativ;
- elucidarea procedeelor probatorii de descoperire, ridicare şi documentare a mijloacelor
de probă, cît şi a altor procedee de asimilare în plan probator al mijloacelor de probă;
- efectuarea unei analize a mijloacelor de probă în baza a 20 de dosare penale;
- aplicarea chestinarului privind mijloacele de probe și procedeele probatorii
Metodologia cercetării. Elaborarea lucrării s-a bazat pe aplicarea metodei analizei
logice, utilizată cu incidenţă maximă pe tot parcursul lucrării; metodele deducţiei şi inducţiei în
vederea reflectării cadrului juridic ce reglementează mijloacele de probă și procedeele probatorii,
precum și pentru explicarea fiecărui mijloc și procedeu în parte. De asemenea am aplicat metoda
istorică la reflectarea activității de administrare a probelor și nemijlocit, mijloacelor de probă și

3
procedeelor probatorii. Metoda comparativă a permis studierea normelor juridice procesual-
penale în comparaţie cu alte norme din legislaţiile străine. Metoda de sinteză a fost utilizată
pentru a generaliza aspectele supuse analizei şi pentru a stabili clar şi concis recomandările
autorului.
Importanţa teoretică și valoare aplicativă a tezei și/sau a rezultatelor obţinute. A
fost cristalizată importanţa mijloacelor de probă și procedeelor probatorii în procesul penal fiind
abordat în contextul dispoziţiilor actelor normative naționale şi Convenția europeană a
drepturilor și libertăților fundamentale. Astfel menţionăm: explicarea conceptului de probă,
mijloc de probă și procedeu probatoriu, elucidarea evoluției mijloacelor de probă și procedeelor
probatorii, evidențierea corespunderii mijlocelor de probă și procedeelor probatorii cu rigorile
unui proces echitabil.
Valoarea aplicativă a lucrării se materializează în rolul determinant al probelor în
soluţionarea echitabilă a cauzelor penale, efectuînd în acest sens, o analiză asupra a 20 de dosare
penale în vederea notificării modalității de administrare și apreciere a probelor de către organul
judiciar și oferirea recomandărilor de rigoare, care vin să completeze problematica juridică a
probatoriului în procesul penal. În acest context, au fost depistate vulnerabilități ale cadrului
legal în domeniu și s-au efectuat propuneri în vederea lichidării lor.
Structura conţinutului tezei. Lucrarea este structurată din introducere, trei capitole, care
la rîndul lor se divizează în subcapitole, concluzii și recomandări, bibliografie menite să
dezvăluie tema abordată, rezumat și summary.
Introducerea - reflectă esenţa actualităţii, noutăţii ştiinţifice, importanţei teoretice şi
valorii aplicative a rezultatelor obţinute prin cercetare. Tot în acest compartiment sunt
identificate obiectivele, scopul şi metodologia cercetării.
Capitolul 1, intitulat Reflecții doctrinare și normative privind mijloacele de probă și
procedeele probatorii, conţine trei paragrafe.
1.1 Conceptul şi importanţa mijloacelor de probă şi procedeelor probatorii în procesul
penal, elucidează noţiunea de probă, mijloc de probă și procedeu probatoriu și locul lor în
procesul penal atît sub aspect legislativ cît şi doctrinar.
Mijloacele de probă şi procedeele probatorii au o importanţă deosebită în procesul penal,
întrucît, împreună cu probele, sunt strîns legate de realizarea regulii de bază a procesului penal,
cea a aflării adevărului, cît şi pentru faptul că în cea mai mare parte a procesului penal se pun
probleme legate de mijloacele de probă și procedeele probatorii. Doar prin intermediul
mijloacelor de probă și procedeelor probatorii putem stabili dacă fapta există şi de către cine a
fost săvîrşită, dacă întruneşte toate elementele constitutive ale unei infracţiuni şi dacă făptuitorul
va răspunde penal pentru fapta sa.
1.2 Istoricul apariţiei şi dezvoltarea mijloacelor de probă şi procedeelor probatorii
relevă faptul că concepţiile juridice referitoare la finalitatea şi modul de folosire a probelor în
procedura judiciară au evoluat mult manifestîndu-se variat în dependenţă de tipul procesului
penal. Mijloacele de probă au evoluat în strînsă legătură cu evoluţia istorică a sistemelor de
probaţiune adoptate în diferite etape istorice, astfel că unele dintre acestea au dispărut, altele s-au
menţinut, iar altele au evoluat. Și aici menționăm: probele în procesul acuzatorial antic; probele
cu caracter religios; sistemul probelor formale; probele în cadrul procesul penal mixt.
1.3 Corelarea reglementărilor legale privind mijloacele de probă şi procedeele
probatorii cu art. 6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale relevă că în jurisprudenţa europeană, dreptul la un proces echitabil consacrat de
Articolul 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

4
îmbracă multe forme, el poate transpare în durata judecăţii, care trebuie să fie rezonabilă, în
modalitatea în care s-a desfăşurat probatoriul pe parcursul urmăririi penale şi pe parcursul
procesului în sine, în modalitatea în care au fost respectate drepturile părţilor dintr-un litigu, etc.
Respectarea echităţii unei proceduri trebuie să fie apreciată în raport cu totalitatea acetelor unui
proces, astfel jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este axată în principal pe
condiţiile în care o parte dispune de mijloacele necesare amenajării probelor şi pe situaţiile
respective pe care legea internă le atribuie fiecărei părţi.
Capitolul 2, intitulat Mijloacele de probă și procedeele probatorii în procesul penal,
conţine trei paragrafe ce pun în valoare esența mijloacelor și probă și procedeelor probatorii.
2.1 Declaraţiile, constatarea tehnico-ştiinţifică şi medico-legală, raportul de expertiză
argumentează conținutul și modul de administrare a probelor prin intermediul declarațiilor
bănuitului, învinuitului, inculpatului, părții vătămate, martorului, părții civile și părții civilmente
responsabile. Astfel, declaraţiile sînt depuse în cadrul urmăririi penale şi în cadrul judecării
cauzei şi sînt recunoscute ca mijloc de probă doar dacă au fost depuse în cadrul acţiunilor
procesuale respective: audierea, confruntarea, verificarea declaraţiilor la faţa locului.
De asemenea, în procesul penal apar situaţii care nu pot fi lămurite decît prin apelarea la
cunoştinţele de specialitate ale unor persoane. Constatările specialiştilor şi expertizele ca
mijloace moderne de cercetare şi verificare a diverselor obiecte, substanţe sau fenomene care sînt
sau pot deveni probe în proces, devin din ce în ce mai indispensabile, pe măsura dezvoltării
tehnicii şi implicaţiilor sale în viaţa de zi cu zi. Deci, pot fi recunoscute ca mijloc de probă doar
datele care sînt pertinente, concludente şi utile pentru cauza dată.
2.2 Mijloacele materiale de probă învederează cu precădere că mijloacele materiale de
probă reprezintă specificul procesului penal în materie de probaţiune. Întrucît aceste mijloace de
probă constau în obiectele materiale care, datorită legăturilor cu activitatea infracţională, permit
să se stabilească atît împrejurările concrete în care s-a săvîrşit infracţiunea, cît şi stabilirea
identităţii infractorului. Codul de procedură penală la Secţiunea a 9-a a Capitolului III enumeră
următoarele mijloace materiale de probă: documentele, corpurile delicte, procesele-verbale ale
acţiunilor procesuale, precum şi înregistrările audio sau video, forografiile şi alte forme de
purtători de informaţie.
2.3 Procedeele de obţinere şi ridicare a probelor în procesul penal reliefează fapul că
reglementarea de către lege a obiectului şi limitelor procesului probatoriu, condiţiilor cărora
trebuie să corespundă probele, scopul cărora e de a asigura plinătatea, multilateralitatea şi
obiectivitatea cercetării circumstanţelor esenţiale a fiecărui dosar, se îmbină cu cerinţele înaintate
metodelor de strîngere şi verificare a probelor. Fiecare obiect al cunoaşterii cere o tehnologie
specială de cercetare a lui, o metodă specială de studiere şi prelucrare a materialului. De aceea, în
rînd cu caracteristica scopului, obiectului, limitele şi mijloacele procesului probatoriu, se include
şi caracteristica metodelor de strîngere şi verificare a probelor.
Legiuitorul nu a sistematizat procedeele probatorii, ci s-a limitat doar la a se referi la
unele operaţiuni prin intermediul cărora organele judiciare, sau părţile, atunci cînd legea permite,
au posibilitate să ia contact cu mijloacele de probă, respectiv să le prezinte în instanţă. Aceste
operaţiuni pot lua forme diverse şi ele sunt menţionate în Codul de procedură penală, de regulă,
la descrierea fiecărui mijloc de probă. Există însă şi cîteva secţiuni care reglementează de sine
stătător un număr de procedee probatorii: confruntarea, percheziţia şi ridicarea de obiecte şi
documente, cercetarea la faţa locului, reconstituirea faptei.
Capitolul 3. Aspecte interente mijloacelor de probă și procedeelor probatorii în
procesul penal conține două paragrafe și elucidează că sarcina de bază a procurorului și

5
judecătorului în procesul penal ține de verificarea faptului dacă sînt îndeplinite cele trei cerințe:
pertinența, concludența și utilitatea fiecărei probe administrate în proces.
3.1 Administrarea probelor în procesul penal are la bază aplicarea chestionarului pe un
eșantion de 20 de procurori. Scopul pe care ni l-am propus la aplicarea chestionarului este
oportunitatea mijloacelor de probă netradiționale, precum și vulnerabilitățile legislației procesual
penale ce reglementeayă mijloacele de probă și procedeele probatorii.
3.2 Aprecierea probelor în procesul penal reprezintă o analiză asupra a 20 de dosare
penale, scopul căreia a fost elucidarea rolului determinant al probelor în soluţionarea echitabilă a
cauzelor penale.
Concluziile şi recomandările reprezintă o generalizare și o sinteză a argumentelor, tezelor
și constatărilor prezentate pe parcursul cercetării, a principalelor rezultate ale investigației
științifice, precum și nuanțarea ansamblului recomandărilor formulate în domeniul supus
cercetării.

6
1. REFLECȚII DOCTRINARE ȘI NORMATIVE PRIVIND MIJLOACELE DE PROBĂ
ŞI PROCEDEELE PROBATORII

1.1 Conceptul şi importanţa mijloacelor de probă şi procedeelor probatorii în

procesul penal

Rolul procesului penal este acela de a intermedia între săvîrşirea faptei şi ispăşirea
pedepsei. Va trebui să suporte sancţiune, cel, care în urma unei proceduri judiciare, se dovedeşte
că a comis, cu vinovăţie, o faptă prevăzută de legea penală. Pentru a se ajunge la această
finalitate, sau pentru a constata că, dimpotrivă, o persoană este nevinovată, organul judiciar,
procuror sau judecător, are nevoie de o serie de instrumente specifice pentru a reuşi să afle
adevărul cu privire la faptă şi la persoana care a comis-o [59, p. 34].
Datele de fapt care asigură soluţionarea cauzei penale pot fi administrate în procesul
penal prin intermediul mijloacelor de probă. Noţiunea de “mijloc de probă” necesită delimitare
cu noţiunea de “probă”. Împrejurarea de fapt, care duce la o concluzie de vinovăţie sau
nevinovăţie, nu se poate confunda cu mijlocul prin care această împrejurare este cunoscută sau
demonstrată [60, p. 358]. De asemenea, noţiunea de “mijloc de probă” necesită delimitare de
noţiunea de “procedeu probatoriu”. Procedeele probatorii nu constituie o categorie a mijloacelor
de probă, ci modul de a proceda în folosirea mijloacelor de probă [36, p. 170]. Per ansamblu,
mijloacele de probă pot fi considerate ca acele căi prin intermediul cărora datele de fapt care au o
importanţă în soluţionarea unei cauze penale pot fi utilizate legal într-o cauză penală [32, p. 216].
Trebuie amintit faptul că, în nici un caz, o împrejurare de fapt care conduce la o concluzie
de vinovăție ori de nevinovăție nu poate fi confundată cu mijlocul prin care o asemenea
împrejurare este cunoscută sau demonstrată [73].
Mijloacele de probă sunt exhaustiv enumerate în art. 93 din Codul de procedură penală,
acestea sunt: declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului, ale părţii vătămate, părţii civile,
părţii civilmente responsabile, martorului, raportul de expertiză, corpurile delicte, procesele
verbale privind acţiunile de urmărire penală şi ale cercetării judecătoreşti, documentele,
înregistrările audio-video, fotografiile, constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale.
Enumerarea mijloacelor de probă prevăzute de Codul de procedură penală este exhaustivă, ceea
ce înseamnă că nu pot fi utilizate în procesul penal şi alte mijloace de probă [60, p. 359].
În literatura de specialitate, în calitate de mijloace de probă întîlnim: capcanele
criminalistice, controalele economice, folosirea poligrafului, audierea sub influenţa narcoticelor,
a hipnotismului, a interogatoriilor de lungă durată etc. Aceste mijloace de probă au fost acceptate
de unele legislaţii şi refuzate de altele. Se pune problema dacă pot face parte din procedeele
probatorii ale unei ţări civilizate. Orice mijloc de probă nu trebuie să lezeze dreptul la tăcere al
acuzatului, precum şi integritatea fizică şi morală a acestuia. De aceea probele trebuie să fie
loiale [59, p. 180].
La fel de discutat este şi procedeul prelevării de sînge, care la noi în ţară se foloseşte în
cazul infracţiunilor în domeniul transporturilor [59, p. 181].
Pentru asigurarea unui proces echitabil este admisă regula potrivit căreia probele pot fi
administrate prin orice mijloc prevăzut de lege, în doctrina română denumit libertatea
mijloacelor de probă, în sensul că organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, pot folosi
oricare din mijloacele de probă enumerate în Capitolul III al Codului de procedură penală [21, p.
145]. Totuşi de la regula generală există unele derogări prevăzute de art. 97 din Codul de

7
procedură penală care relevă că unele circumstanţe pot fi constatate doar prin anumite mijloace
de probă.
Legea procesual penală determină nu numai mijlocul prin care probele pot fi utilizate, dar
şi procedeele prin care aceste mijloace de probă pot fi obţinute, unele mijloace de probă pot fi
obţinute prin diferite procedee probatorii. Spre exemplu, mijloacele materiale de probă pot fi
obţinute atît în cadrul cercetării la faţa locului, cît şi al percheziţiei sau ridicării, sau declaraţiile
învinuitului se obţin prin audiere, interogare, confruntare. Înscrisurile pot fi cercetate prin
traducere, mijloacele materiale de probă pot fi cercetate prin constatare tehnico-ştiinţifică sau
expertiză etc [60, p. 170]. Legiuitorul nu a sistematizat procedeele probatorii, ci s-a limitat doar
la a se referi la unele operaţiuni prin intermediul cărora organele judiciare, sau părţile, atunci
cînd legea permite, au posibilitate să ia contact cu mijloacele de probă, respectiv să le prezinte în
instanţă. Aceste operaţiuni pot lua forme diverse şi ele sunt menţionate în Codul de procedură
penală, de regulă, la descrierea fiecărui mijloc de probă [53, p. 11]. Există însă şi cîteva secţiuni
care reglementează de sine stătător un număr de procedee probatorii: confruntarea, percheziţia şi
ridicarea de obiecte şi documente, cercetarea la faţa locului, reconstituirea faptei [2].
În doctrină se consideră că enumerarea limitativă a mijloacelor de probă corespunde
sistemelor care nu cunosc instituţia juriului, în celelalte sisteme se acordă judecătorului
posibilitatea de a accepta o varietate mai mare de mijloace de probă, apreciindu-se că această
diversitate convine mai mult membrilor juriului, lipsiţi de o pregătire juridică [60, p. 359].
Această părere este discutabilă, deoarece tocmai pregătirea şi experienţa de specialitate a
judecătorului poate să-i ofere acestuia un fundament suficient de solid pentru a fi capabil să
aprecieze cu rigurozitate un evantai suficient de larg al mijloacelor de probă, pe cînd juriul, fără
această experienţă juridică, ar prefera, probabil, un segment mai restrîns al mijloacelor de probă,
pentru că unul prea mare ar favoriza şi evaluări prea laxe, ori subiective [53, p. 12].
Mijloacele de probă şi procedeele probatorii au o importanţă deosebită în procesul penal,
întrucît, împreună cu probele, sunt strîns legate de realizarea regulii de bază a aflării adevărului,
cît şi pentru faptul că în cea mai mare parte a procesului penal se pun probleme legate de probe şi
mijloace de probă. De aceea trebuie să se stabilească dacă fapta există şi de cine a fost săvîrşită,
dacă întruneşte toate elementele constitutive ale unei infracţiuni şi dacă făptuitorul va răspunde
penal pentru fapta sa [9, p. 258].
Legiuitorul, în scopul sistematizării utile a normelor procesual penale, a inclus
dispoziţiile ce ţin de reglementarea mijloacelor de probă şi a procedeelor probatorii în acelaşi
titlu în cadrul Codului de procedură penală [32, p. 216].
Garanţia realizării unui aspect al legalităţii în cadrul procesului penal, al cărui scop
acţional este acumularea de date faptice care ulterior vor dobîndi calificativul de „probă”, este
direct determinată de respectarea unor exigenţe înaintate faţă de aceste elemente de fapt,
exigenţe expuse reieşind din natura şi caracterul informaţiei pe care o furnizează, cît şi de
particularităţile cauzei aflate în cercetare, în plan special. Denumite diferit în literatura de
specialitate, esenţa lor se defineşte drept, acele semne caracteristice ale probelor, absolut
necesare, a căror lipsă nu permite de a le utiliza într-o asemenea calitate. Anume asigurarea
prezenţei acestor semne determină respectarea strictă a prevederilor procesuale în materie, pe de
o parte, iar pe de alta analiza multilaterală, obiectivă şi completă a informaţiei pe care o prezintă,
permite a constata dacă probele sînt: pertinente, concludente, utile, pentru ca astfel să devină şi
admisibile.
Atunci cînd vorbim despre mijloacele de probă şi procedeele probatorii, este oportun să
elucidăm conceptul de administrare a probelor. Astfel, legea procesual penală conţine o

8
reglementare expresă la art. 100 alin. (1) Cod de procedură penală, care stabilește că
administrarea probelor constă în folosirea mijloacelor de probă, în procesul penal, care
presupune strîngerea şi verificarea probelor, în favoarea şi în defavoarea
învinuitului/inculpatului, de către organul de urmărire penală din oficiu sau la cererea altor
participanţi la proces, precum şi de către instanţă, la cererea părţilor, prin procedeele probatorii
prevăzute de Codul de procedură penală. Astfel, pentru a deveni admisibilă proba trebuie să fie
dobîndită conform procedeelor probatorii prevăzute, derivînd din mijloacele de probă expres
reglementate.
Administrarea probelor prezintă, pentru activitatea de înfăptuire propriu-zisă şi de
contribuire la înfăptuirea justiţiei pe cauze penale, importanţă nu numai din perspectiva
constituirii drept mijloc principal de realizare a probatoriului, dar şi din cel al faptului că
asigurarea regulilor pe care respectivul le impune, constituie premisa esenţială şi obligatorie a
admisibilităţii probelor colectate.
Astfel, Codul de procedură penală în alin. (1) art. 95, confirmă că admisibilitatea probelor
se află în raport de dependenţă directă cu administrarea acestora [2]. Poziţia doctrinară în
domeniu porneşte de la considerarea „admisibilităţii” drept cerinţă desinestătătoare înaintată faţă
de elementele de fapt, pentru a deveni probe, dar care constituie, totuşi, rezultatul şi finalitatea
prezenţei celorlalte cerinţe [33, p. 43]. Concluzia se impune direct din conţinutul normativ al
textului de la art. 95 alin.(1) Cod de procedură penală, potrivit căruia sînt admisibile probele
pertinente, concludente şi utile administrate în conformitate cu prezentul Cod [2].
Admisibilitatea este calitatea probei de a fi admisă pentru soluţionarea cauzei penale,
pentru existenţa cărora este necesară întrunirea cîtorva condiţii:
1) pertinenţă, concludenţă, utilitate;
2) administrarea probelor ce întrunesc condiţiile prevăzute în pct. 1), în conformitate cu
prevederile Codului de procedură penală.
Primul aspect al admisibilităţii este de conţinut, adică vizează elementul interior al
circumstanţelor de fapt, iar al doilea se referă la elementul materializat al activităţii organului de
urmărire penală. Pertinenţa este exigenţa procesuală înaintată faţă de o probă ce presupune
legătura acesteia cu cauza penală, concludenţa se referă la calitatea probei pertinente de a
contribui la soluţionarea cauzei penale, iar utilitatea determină necesitatea respectivului element
de fapt pentru soluţionarea cauzei penale.
Conform art. 95 alin. (2) Cod de procedură penală, chestiunea admisibilităţii datelor în
calitate de probe o decide organul de urmărire penală, din oficiu sau la cererea părţilor, ori, după
caz, instanţa de judecată. Aprecierea admisibilităţii este şi în acest caz lăsată subiectului oficial,
urmînd ca acesta, drept rezultat al verificărilor efectuate să stabilească întrunirea elementelor
necesare prevăzute de art. 95 Cod de procedură penală.
Aprecierea admisibilităţii nu poate fi considerată ca fiind legală dacă nu sunt verificate
drept existente şi cerinţele anterior enunţate, atît la etapa anterioară administrării propriu-zise, cît
şi ulterior acesteia. Există, însă, cîteva exigenţe fundamentale pe care admisibilitatea le impune
anume procesului de administrare a probelor [33, p. 44]:
- Alegerea şi aplicarea procedeului probatoriu corespunzător. Prin procedeu probatoriu se
înţelege, după cum am menţionat mai sus, acţiunea procesuală în rezultatul căreia se dobîndesc
probele. Categoria procedeelor probatorii este destul de vastă, deşi legea le reglementează
exhaustiv. Constituie procedee probatorii potrivit Codului de procedură penală: cercetarea la faţa
locului, percheziţia şi ridicarea de obiecte şi documente, dispunerea şi efectuarea expertizei,
constatărilor tehnico-ştiinţifice şi medico-legale, examinarea corporală, exhumarea cadavrului,

9
colectarea de mostre pentru cercetare comparativă, confruntarea, audierea, interceptarea
comunicărilor, sechestrarea corespondenţei, experimentul şi reconstituirea faptei, precum şi
prezentarea de probe în cadrul audierii [33, p. 44].
Drept efect, introducerea în proces a probelor prin oricare alt mijloc, decît cel expres
prevăzut şi oportun generează inadmisibilitatea probei. Oportunitatea procedeului probatoriu
derivă din circumstanţele de fapt ale procesului de administrare, pe de o parte şi de cele ale
cauzei pe de alta. Uneori legea determină condiţia aplicării excepţionale a unui anume procedeu
probatoriu. Aşa spre exemplu, art. 125 alin.(1) Cod de procedură penală, stabileşte posibilitatea
recurgerii la percheziţie numai atunci cînd probele nu pot fi obţinute drept rezultat al altor acţiuni
procesuale [2].
Procedeul probatoriu determină calea strîngerii probelor, de aceea este esenţial a urma
exigenţele normative vizînd asigurarea drepturilor fundamentale la aplicarea lor, în scopul
evitării unei eventuale neadmiteri a respectivelor la demonstrarea elementelor obiectului
probatoriului.
- Mijlocul cuvenit. Alegerea căii de colectare a probelor şi respectarea regulilor stabilite
în acest sens de Codul de procedură penală nu sunt prin sine însele suficiente pentru a asigura
admisibilitatea. Este necesar, în acest sens şi mijlocul de probă sa fie cel cuvenit, adică unul din
cele pe care îl prevede legea şi care rezultă din natura procedeului probatoriu aplicat. Reiterăm
că Codul de procedură penală prevede expres şi exhaustiv mijloacele de probă, la art. 93 alin. (2)
[2]. Este absolut imperativă asigurarea corespunderii mijlocului de probă cu procedeul
probatoriu ales pentru administrarea probei. Astfel, mijlocul de probă dobîndit în rezultatul
efectuării expertizei nu poate fi un proces-verbal, ci doar un raport întocmit în acest sens de către
persoana în sarcina căreia a fost pusă efectuarea respectivelor investigaţii.
- Fixarea corespunzătoare a rezultatelor acţiunilor procesuale. Indiferent dacă sunt
declaraţii, obiecte ori documente mijloacele de probă trebuie să fie în mod obligatoriu fixate
potrivit procedurii prestabilite de lege. Normele care reglementează acţiunile procesuale fixează
de fiecare dată şi obligaţia subiectului oficial de a întocmi procese-verbale, de a face fotografieri,
mulări, înregistrări audio-video. Spre exemplu art. 118 alin. (3), 122 alin (1), 123 alin. (2) Cod de
procedură penală conţin o astfel de reglementare, iar art. 260-261 Cod de procedură penală
stabilesc procedura de întocmire şi conţinutul acestora [2]. Din toate modalităţile posibile, de
fixare, procedura penală determină ca obligatorie, ca regulă, anume procesul-verbal. Nu există
nici o excepţie în acest sens.
- Inadmisibilitatea probelor dobîndite cu încălcări esenţiale ale prevederilor normative.
Pentru asigurarea respectării procedurii de administrare a probelor şi a limitărilor admise de lege
ale drepturilor fundamentale, au fost instituite garanţii suplimentare, legate nemijlocit de
respectivul proces. Deoarece colectarea probelor constituie o sarcină şi în acelaşi timp un scop al
procesului penal, anume de ea sunt legate cele mai importante garanţii procesuale, ale drepturilor
fundamentale şi ale scopului procedurii penale. Astfel, art. 94 Cod de procedură penală
determină datele neadmise ca probe în procesul penal, prin identificarea rigorilor procesuale care
nu au fost respectate în cadrul administrării [33, p. 48].
- Capacitatea procesuală a subiectului de a administra probe prevăzută la art. 100 Cod de
procedură penală, prin însăşi definirea administrării probelor, identifică subiecţii în drept a
realiza acest tip al activităţii procesual penale: organul de urmărire penală la faza prejudiciară şi
instanţa de judecată, respectiv şi evident la faza judiciară.
Modul în care aceştea intervin în administrare, drept efect al principiilor oficialităţii şi
contradictorialităţii sunt diferite. Organul de urmărire penală, în virtutea rolului activ, atribuit de

10
principiul oficialităţii şi accesului liber la justiţie, conform art. 19 alin (3), art. 28 şi art. 254 Cod
de procedură penală [2], va fi în drept să efectueze administrarea probelor fără a fi necesară o
sesizare sau solicitare în acest sens din partea altor persoane sau organe, deşi acestea sunt
admisibile, constituind modalitatea de participare în probatoriu a subiecţilor neoficiali. Instanţa
însă, pentru garantarea imparţialităţii nu poate interveni în probatoriu, decît la cererea
procurorului sau, după caz a celorlalte părţi la proces.
Excepţionale sunt situaţiile cînd instanţa ar putea administra probe din oficiu, şi aici
vorbim despre expertiza obligatorie, care din anumite considerente nu a fost dispusă la faza de
urmărire penală sau a situaţiilor în care legea atribuie expres respectivul drept instanţei de
judecată. În plus, legea procesual penală oferă şi apărătorului dreptul de a participa la
administrarea probelor, dar conţinutul şi sfera acţiunilor ce pot fi realizate de acesta sunt
semnificativ limitate, în raport cu competenţele atribuite în acest sens procurorului sau organului
de urmărire penală. Potrivit art. 100 alin (2) Cod de procedură penală, apărătorul admis în
proces, este în drept [2]:
a) să solicite şi să prezinte obiecte, documente şi informaţii necesare pentru acordarea
asistenţei juridice, inclusiv să poarte convorbiri cu persoane fizice dacă acestea acceptă să fie
audiate în modul stabilit de lege;
b) să solicite certificate, caracteristici şi alte documente de la diferite organe şi instituţii
care pot să le elibereze în modul stabilit;
c) în interesul asistenţei juridice să solicite, cu consimţămîntul persoanei pe care o apără,
opinia specialistului pentru explicarea chestiunilor care necesită cunoştinţe speciale.
Afară de aceste trei posibilităţi, exhaustiv stabilite pentru apărător, nu există o altă
modalitate în care el ar putea participa în administrarea probelor fără ca ele să nu fie afectate de
inadmisibilitate. Acesta nu va putea efectua spre exemplu percheziţie, cercetare la faţa locului
sau audiere, dat fiind faptul că respectivele sunt procedee probatorii aflate în competenţa
exclusivă a organului de urmărire penală, ca de fapt şi majoritatea acestora. Participarea
apărătorului în administrarea probelor este astfel limitată, dar nu însă şi în probatoriu. Acesta are
posibilitatea de a propune organului de urmărire penală aplicarea procedeelor probatorii aflate în
competenţa exclusivă, iar refuzul neîntemeiat este susceptibil de contestare [33, p. 48].

1.2 Istoricul apariţiei şi dezvoltarea mijloacelor de probă şi procedeelor probatorii

Concepţiile juridice referitoare la finalitatea şi modul de folosire a probelor în procedura

judiciară au evoluat mult manifestîndu-se variat în dependenţă de tipul procesului penal.
Mijloacele de probă au evoluat în strînsă legătură cu evoluţia istorică a sistemelor de probaţiune
adoptate în diferite etape istorice, astfel că unele dintre acestea au dispărut, altele s-au menţinut,
iar altele au evoluat [28, p. 19]. Adevărul ce se descoperă cu ajutorul probelor nu ne va duce la
descoperirea fidelă a realităţii, dar ne va duce la certitudinea lui [22, p. 15].
În orînduirea primitivă, soluţionarea conflictelor între persoane era rezolvată de obicei pe
calea răzbunării între rudele părţilor între care a izbucnit iniţial conflictul. În faza primitivă nu
exista o reglementare a probelor, iar aprecierea celor care judecau asupra probelor era suverană
şi absolută, fără a mai fi nevoie de a menţiona care au fost elementele ce au servit la formarea
convingerii asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei celui judecat [6, p. 497].
O analiză în acest sens este elucidată de Alexandru Sava, care divizează evoluţia
sistemului probator în trei etape:

11
 1) Probele în procesul acuzatorial antic. Specific acestei perioade era faptul că
dezbaterile erau orale, publice şi contradictorii, existînd deci un minim de garanţii că decizia lui
“judex” nu se fundamenta pe elemente aleatorii. Pe de altă parte însă, lipsea faza de anchetă sau
de instrucţie prealabilă, iar judecătorul asista pasiv la administrarea probelor de către părţi. Cel
puţin în stadiul primitiv, din antichitate al acestui tip de proces, cel care împărţea dreptatea îşi
forma o convingere pur subiectivă şi necontrolabilă, în care intuiţia juca un rol determinant.
Judecătorul avea o libertate totală în aprecierea probelor, o simplă impresie de adevăr, pe care nu
era obligat s-o justifice, era suficientă pentru a-l convinge şi determina să încline balanţa. Deşi se
foloseau ca probe şi relatările martorilor, ori luarea pe garanţie sub jurămînt de către persoanele
care-l cunoşteau pe acuzat, o importanţă deosebită în formarea convingerii o avea mărturisirea,
căreia i se dădea întotdeauna valoare de credibilitate [53, p. 24].
Astfel, în această perioadă, deşi la judecată erau prezentate o serie de elemente obiective,
se poate spune că în cristalizarea convingerii o influenţă hotărîtoare o aveau factorii subiectivi,
între aceştea, probabil că nu lipseau simpatia sau antipatia faţă de acuzat sau de victimă,
suficienţa, bunul plac, indignarea [58, p. 163].
2) Probele cu caracter religios. După această perioadă, sistemul probelor ajunge în faza
religioasă în care prin intervenţia divinităţii se ajungea la stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei.
Sistemul probator în acest context, se obţinea pe calea duelului judiciar, ordaliilor, anumite
forme de jurămînt, astfel încît judecata lui Dumnezeu arăta de partea cui este dreptatea.
Mărturisirea a continuat să fie un important mijloc de probă şi în perioada tîrzie a
procesului acuzatorial, din perioada fărîmiţării feudale, cînd probele au căpătat un caracter
religios [57, p. 61]. Omnipotenţa specifică judecătorului antic s-a menţinut o vreme, fiecare
baron fiind suveran pe domeniul lui, seniorul concentrînd netulburat puterea politică,
administrativă, militară şi distribuirea justiţiei. Treptat însă, sub influenţa perceptelor religioase,
în Evul mediu au fost instaurate probe categorice, care practic subordonau dreptatea forţei fizice
şi celei supranaturale. Această perioadă se caracteriza, după cum am menţionat mai sus, prin
invocarea lui Dumnezeu şi recurgerea la ordalii, considerînde-se că prin infracţiune se leza
divinitatea, iar judecata se făcea în numele acesteia [53, p. 26].
Ionescu-Dolj I. ia Franţa ca exemplu pentru procedura acuzatorie, pe care această ţară a
cunoscut-o în toată epoca barbară şi o parte din Evul mediu. De altfel, acest autor împarte
sistemele de probaţiune în trei perioade: faza religioasă - din cele mai vechi timpuri pînă la
jumătatea sec. al XVII-lea; faza sistemului de probe legale şi faza sistemului de probe morale sau
intimei convingeri [43, p. 39].
Procedura judecăţii se exercita de un dregător sau vornic, care putea pronunţa amenzi,
pedepse corporale sau chiar condamnarea la moarte.
Mijlocul de probă principal era mărturisirea acuzatului, dacă acesta nu mărturisea, el
trebuia să-şi dovedească inocenţa printr-un purgatoriu - jurămîntul său, însoţit de un număr de
jurători sau cojurători, care îi afirmau solemn moralitatea [43, p. 39]. Jurătorii erau oameni din
aceeaşi categorie socială cu cei împricinaţi, această procedură se numea “a lua legea”. Partea
care pierdea putea să ceară un număr dublu de jurători spre a-şi dovedi nevinovăţia, putîndu-se
merge de la 6 la 12, apoi la 24 şi chiar la 48 de jurători. Aceşti jurători erau convocaţi printr-un
“răvaş”, care cuprindea în afară de numele lor, pricina care urmau să o cerceteze, ziua şi locul de
adunare, precum şi numele dregătorului însărcinat cu supravegherea procesului. Instituţia
jurătorilor a fost răspîndită pînă la apariţia legilor scrise, iar în procesul penal prin jurămîntul lor
susţineau o parte în proces, aveau o bună reputaţie, doar că jurămîntul lor era unul de credulitate
şi nu de veritate [41, p. 251].

12
 În afară de instituţia jurătorilor, în acea perioadă s-a mai folosit ca probă şi “jurămîntul cu
brazda” mai mult în procese de ordin patrimonial, menţinîndu-se această probă chiar pînă la
sfîrşitul sec. al XIX-lea [24, p. 211].
Alternativ, exista duelul judiciar, care consta într-o luptă cu adversarul, pentru susţinerea
dreptului său. Dacă nici astfel judecătorul nu-şi forma convingerea, intervenea judecata lui
Dumnezeu, care se făcea prin intermediul ordaliilor, de exemplu, apa fiartă: se introducea braţul
acuzatului pînă la cot şi, dacă nu se observau urme de arsură, concluzia era inocenţa; fierul roşu:
trebuia ţinut în mînă şi dacă nefericitul nu se ardea, aceeaşi concluzie - inocenţa; apa rece: cu
mâinile şi picioarele legate, acuzatul era aruncat în rîu şi dacă apa nu-l ţinea la suprafaţă, se
impunea concluzia vinovăţiei acestuia; întrebuinţarea torturii era rezervată sclavilor [43, p. 40].
3) Sistemul probelor formale. În perioada tîrzie a Evului mediu, cînd monarhul avea
întreaga putere în stat, a apărut procesul de tip inchizitorial, care a introdus atît o anumită
sistemtizare în administrarea probelor, cît şi faza de anchetare a celui suspectat, prealabilă
judecăţii. Acest proces s-a dezvoltat mai întîi în dreptul canonic, la tribunalele ecleziastice, cu
prilejul urmăririi ereticilor şi a marilor criminali [53, p. 27]. Formarea acestui tip de proces a fost
favorizată şi de centralizarea puterii în mîinile monarhului absolut, astfel încît interesele puterii
au început să predomine decisiv asupra celor individuale, într-un stat din ce în ce mai autoritar.
Totuşi, un principiu cardinal din dreptul public îşi are sursa în concepţia dominantă în acele
vremuri: faptul că infracţiunea aduce atingere nu numai victimei, ci şi intereselor statului, din
acest motiv statul se vedea obligat să organizeze represiunea penală, pedeapsa fiind văzută ca o
pedeapsă publică legitimă faţă de toţi cei care nesocotesc interesele publice [53, p. 27].
Specific acestui proces era sistemul probelor formale sau legale, legea prestabilea şi
ierarhiza forţa doveditoare a mijloacelor de probă. Recunoaşterea era considerată ca regina
probelor. Judecătorul avea rolul de a constata dacă există proba prestabilită de lege şi de a-i
acorda forţa probantă. Declaraţia unui singur martor nu avea valoare, deci conta numărul lor şi
nu calitatea mărturiei, obţinerea mărturisirii devenise o obsesie pentru inchizitori, aceştea
obţinînd-o prin tortură. Tortura putea fi un mijloc de instrucţie, pentru a obţine mărturisirea, dar
putea fi utilizată şi după condamnare, înainte de execuţie, pentru a descoperi pe evantualii
complici. Corpul delict, de asemenea, avea prioritate, iar actul scris avea putere doveditoare mai
mare decît proba testimonială. Celelalte probe fixate puteau fi experţii, constatările personale ale
judecătorului, prezumţiile şi indiciile [43, p. 206]. Proba completă putea să rezulte din
mărturisirea coroborată cu existenţa corpului delict, din depoziţiile concordante a doi martori etc.
Un singur martor reprezenta “o jumătate de probă”, însă existenţa lui autoriza tortura pentru
obţinerea mărturisirii. Proba “uşoară” lăsa să planeze unele bănuieli, fiind însă insuficientă
pentru a pronunţa condamnarea sau achitarea. Proba “imperfectă”, numită “început de probă”, la
fel, nu servea pentru condamnare. Indiciile erau: uşoare, grave, violente. Două indicii violente
egalau jumătate de probă, patru uşoare constituiau unul violent etc [53, p. 28].
În momentul cînd se constata proba considerată ca suficientă, judecătorul era obligat să
condamne, indiferent de convingerea lui, era valabilă însă şi situaţia inversă. Conştiinţa
judecătorului era practic, înlăturată, iar convingerea intimă, înlocuită de o operaţie de
cuantificare. Astfel, în lipsa unui număr prestabilit de probe, cel acuzat nu putea fi condamnat,
perioada de judecată se lungea foarte mult, tocmai în vederea strîngerii numărului necesar de
dovezi care realiza cuantumul necesar ce indica vinovăţia. În formarea convingerii, absurdul
ordaliilor nu a fost înlocuit decît de absurdul unui formalism extrem, care nu permitea nici o
abatere, de genul influenţei vreunui factor subiectiv. În mod evident, acest tip de proces favoriza

13
prea mult acuzarea, suprimînd majoritatea garanţiilor acuzaţilor. S-a ajuns astfel la excese, care
au şi dus la discreditarea sistemului [57, p.11].
4) Procesul penal mixt. În secolul al XVIII-lea, ideile iluministe au favorizat, iar
Revoluţia franceză de la 1789 a confirmat raţiunea în justiţie, permiţînd înlocuirea probelor
formale cu sistemul liberei aprecieri a probelor, bazat pe convingerea suverană şi necenzurabilă a
judecătorului [53, p. 29]. Factorul divinitate a fost înlăturat, atît din justificarea urmăririi unei
proceduri, cît şi din determinarea gradului de vinovăţie a celui cercetat şi judecat. Sistemul
liberei aprecieri a probelor combină atît subiectivismul de tip acuzatorial, cît şi enumerarea unor
criterii şi a mijloacelor de probă din perioada probelor formale, eliminînd însă exagerările proprii
celor două sisteme depăşite. Altfel spus, trăsături ale procesului inchizitorial au fost menţinute în
faza prealabilă judecăţii, iar caracteristici ale procesului penal acuzatorial au fost păstrate pentru
faza judecăţii. Sesizarea instanţei de judecată este încredinţată unui organ specializat,
procuratura, cu posibilitatea ca, într-un număr de cauze, instanţa de judecată să fie sesizată direct
de persoana vătămată.
Pentru a descoperi infracţiunile şi a identifica pe infractori, pentru a strînge probele din
care să se facă concluzia dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată, organe
specializate, altele decît judecătorul care judecă, desfăşoară o activitate de informare şi instrucţie
prealabilă, care urmează regulile procesului inchizitorial, procedura fiind secretă, scrisă şi
necontradictorie, tortura a fost oficial abolită. În faza de judecată, instanţa compusă din
judecători de profesie, în unele cazuri din cetăţeni, dezbate cauza în prezenţa procurorului, a
părţilor şi a apărătorilor lor, în şedinţă publică, orală şi contradictorie, cu asigurarea dreptului la
apărare. În acest mod erau adoptate în faza de judecată, elementele pozitive ale procesului penal
acuzatorial [57, p. 11].
Mijloacele de probă sunt întîlnite și în istoria dreptului românesc din cele mai vechi
timpuri. În sec. IV-VIII în Dacia procesul se judeca în contradictoriu, se începea cu plîngerea
reclamantului, iar ambele părți, fiind egale se întrec aducînd probe [10, p. 23].
Procesul se putea termina atît cu decizia de condamnare, cît și cu împăcarea părților în
proces. Partea în process care afirma ceva, trebuia să-și aducă minimum șase jurători, după cum
am menționat mai sus. Partea care se apăra, trebuia să aducă un număr dublu de jurați [42, p. 51].
jurămîntul pe cruce sau pe evanghelie putea fi prestart atît de martori, cît și de părțile în proces.
Se aplicau și probele material. În ,,Legea țăriiˮ existau două forme de proces: cu prinderea urmei
și căutarea lucrului dispărut. Pînă la instaurarea dominației otomane, în statele Române ca
infracțiune contra justiției era pedepsită depunerea mărturiilor false. În această perioadă process
este unic, în esență contradictoriu, dar apar și elemente ale procesului penal, în special la
examinarea celor mai grave infracțiuni. În timpul dominației Otomane, atît dreptul penal, cît și
cel de procedură s-au dezvoltat, au devenit mai complicate, avîndu-se în vedere noile relații
social-politice ale vremurilor. Depunerile de mărturii false erau sancționate cu pedepse de
mutilare corporal și amendă juridică. Pe cauzele răufăcătorilor au început a fi aplicate elemente
de intimidare ca tortura și confruntarea. Cele mai valoroase probe în justiție se socoteau
documentele scrise [47, p. 52].
În procesul judiciar al Moldovei și al Valahiei în timpul regimului fanariot, sec. XVIII-
XIX, au intervenit unele schimbări, multe dintre care sunt legate de numele lui Constantin
Mavrocordat. Deciziile judecătorești devin mai ample, mai argumentate, cu motivație, se fac
trimiteri la textile din legi. Crește rolul probelor raționale, în primul rînd al celor scrise și al
corpurilor delicate. Tortura nu se aplica sau se aplica foarte rar [16, p. 11].

14
 În prima jumătate a sec. XIX se încearcă modernizarea dreptului. Importanța
monumentelor dreptului scris este în creștere, apar actele de valoare constituțională cum au fost
proiectul Constituției din 1882, dar care nu s-au realizat integral, regulamentele organice. În
1820-1826, în Moldova au fost tipărite prima și a doua parte a Condicii Criminalicești, care de
fapt era un cod penal și de procedură penală [10, p. 101].
În procesul penal de tip modern, perfecţionat de-a lungul timpului, care este fundamentat
pe principiile libertăţii aprecierii probelor şi ale convingerii intime, au fost pe larg introduse
metodele şi mijloacele tehnice şi ştiinţifice, folosite în special pentru găsirea, ridicarea,
conservarea şi uneori pentru interpretarea probelor.
În prezent, sistemul probator este guvernat de libertatea de a folosi orice mijloc de probă
şi procedeu probatoriu prevăzute de legislaţia în vigoare, care să conducă la aflarea adevărului în
cadrul procesului penal.

1.3 Corelarea reglementărilor legale privind mijloacele de probă şi procedeele

probatorii cu articolul 6 al Convenţiei Europene pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale

În jurisprudenţa europeană, dreptul la un proces echitabil consacrat de Articolul 6 din

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale îmbracă multe forme,
el poate transpare în durata judecăţii, care trebuie să fie rezonabilă, în modalitatea în care s-a
desfăşurat probatoriul pe parcursul urmăririi penale şi pe parcursul procesului în sine, în
modalitatea în care au fost respectate drepturile părţilor dintr-un litigu, etc [74]. În acest context,
un criteriu de aplicabilitate al acestui articol în materie penală rezidă în natura procedurii, textul
face referinţă la dreptul de a fi judecat de către un tribunal, în sensul de instanţă de judecată, care
trebuie să decidă asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală, iar temeinicia unei
acuzaţii se bazează pe probe concludente, pertinente şi utile administrate prin mijloace de probă
şi procedee de probă prevăzute de legislaţie [25, p. 210]. Termenul temeinicia, cheamă
jurisdicţiile să judece atît în privinţa stabilirii culpabilităţii, cît şi a fixării mărimii pedepsei, de
asemenea acest termen vizează atît temeinicia în drept, cît şi temeinicia în fapt, ceea ce poate fi
dovedit prin probe obţinute în conformitate cu mijloacele de probă şi procedeele probatorii
prevăzute de lege.
Respectarea echităţii unei proceduri trebuie să fie apreciată în raport cu totalitatea
acetelor unui proces, astfel jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este axată în
principal pe condiţiile în care o parte dispune de mijloacele necesare amenajării probelor şi pe
situaţiile respective pe care legea internă le atribuie fiecărei părţi [25, p. 248]. În procesul de
administrare a probelor, organelor judiciare le este interzis să aducă atingere, în vreun fel,
drepturilor şi intereselor părţilor. Astfel, în timpul audierii unei persoane, este interzisă folosirea
ameninţărilor, violenţelor, promisiunilor pentru obţinerea de probe, întrucît acestea pot aduce
atingere atît respectului demnităţii umane, cît şi integrităţii fizice a celor cercetaţi şi prestigiul
justiţiei, care este pătat prin folosirea acestor procedee ilegale. Drept garanţie, Codul penal
incriminează în art 1661 infracţiunea de tortură, tratament inuman sau degradant, de aceea, legea
procesual penală nu prevede unele procedee speciale de ascultare, cum sînt hipnotismul, narcoza
sau detectorul de minciuni, întrucît acestea sînt de natură să înfrîngă rezitenţa conştientă a celui
audiat. Acestă reglementare dă satisfacţie, mai întîi, principiului demnităţii umane, aşa cum este
garantat de art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Europeană, text de aplicaţie internă în

15
dreptul intern. În lumina acestui text, nici organele de urmărire penală şi nici instanţele de
judecată nu au puterea de a uza în strîngerea probelor de violenţa fizică sau morală, cum este
cazul, în faza de urmărire penală, a prelungirii anormale a interogatoriilor, fără pauză sau a
procedeelor ştiinţifice destinate obţinerii unei mărturisiri: poligraful, narcoanaliza şi, mai
general, orice alte mijloace chimice sau medicale destinate să forţeze voinţa unei personae [48, p.
35].
Curtea europeană a drepturilor omului a consolidat protecţia persoanelor, dînd noţiunilor
de „tortură şi pedepse inumane sau degradante”, art. 3 al Convenţiei, o interpretare mai largă prin
schimbarea jurisprudenţei sale. Astfel, a considerat, pentru prima dată, că aceste noţiuni se aplică
oricărei violenţe nelegitime comise de către un agent al forţei publice, în exerciţiul funcţiei sale,
schimbare confirmată, ulterior, în scopul de a sancţiona penal orice violenţă fizică, indiferent de
forma sau gradul acesteia [77, p. 35], chiar dacă, se pare că, în ultimul timp Curtea şi-a modificat
din nou poziţia, statuînd că relele tratamente trebuie să atingă un minim de gravitate pentru a
cădea sub incidenţa articolului 3, apreciată după datele cauzei şi, în special, după durata
tratamentului, efectele sale fizice şi mentale, precum şi sexul, vîrsta şi starea sănătăţii victimei
[81, p. 36]. În al doilea rînd, reglementarea cuprinsă în art. 94 din Codul de procedură penală,
privind interzicerea mijloacelor de constrîngere în administrarea probelor, dă expresie şi unui alt
principiu şi anume celui al loialităţii în cercetarea probelor, avînd ca obiect interzicerea celui
care administrează proba, spre exemplu, audiază un martor, să utilizeze procedee neloiale,
vicleşuguri sau tertipuri.
Respectarea principiului loialităţii face parte din categoria garanţiilor unui proces
echitabil. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că violează art. 6
paragraful 1 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, o
condamnare pentru trafic de droguri fondată îndeosebi pe declaraţiile a doi poliţişti a căror
intervenţie a provocat infracţiunea [80, p. 36]. Codul de procedură penală interzice în mod
expres provocarea infracţiunii la alin.(1) art. 94 Cod de procedură penală, care prevede că “În
procesul penal nu pot fi admise ca probe şi, prin urmare, se exclud din dosar, nu pot fi prezentate
în instanţa de judecată şi nu pot fi puse la baza sentinţei sau a altor hotărîri judecătoreşti datele
care au fost obţinute prin provocarea, facilitarea sau încurajarea persoanei la savîrşirea
infracţiunii”. O reglementare similară există şi în Codul de procedură penală francez, însă numai
în materia traficului de stupefiante. În legătură cu aceasta, Curtea de casaţie franceză s-a
pronunţat de mai multe ori, statuînd de fiecare dată că acţiunea ofiţerilor sau agenţilor de poliţie
judiciară nu trebuie să supună prevenitul la o constrîngere caracterizată printr-o provocare la
comiterea infracţiunii reproşate. În aceeaşi termeni, Curtea Supremă de Justiţie a indicat asupra
sarcinii de verificare atente, ce le revine instanţelor, a materialului probator administrat, astfel
încît să fie prevenită o condamnare a inculpatului care a acţionat ca efect al provocării din partea
agenţilor statului sau, după caz, din partea persoanelor private care acţionează sub supravegherea
agenţilor statului, întrucît ar exista riscul ca acuzatul să fie lipsit din start de dreptul la un proces
echitabil, prin aceasta încălcîndu-se art. 6 par. 1 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale [67].
Astăzi, jurisprudenţa distinge între provocare – comitere şi provocare – revelare. Astfel,
există provocare efectuată de către organul de urmărire penală de natură să antreneze nulitatea
probei, cînd comiterea infracţiunii a fost rezultatul unei solicitări emanînd de la o persoană care
avea sarcina să descopere infracţiunea ori atunci cînd există o invitaţie directă la comiterea
infracţiunii. Dimpotrivă, nu există provocare, proba rămînînd validă, cînd intervenţia unui ofiţer
de urmărire penală a avut loc pentru a permite descoperirea infracţiunii care era pe cale să se

16
comită sau care a fost deja comisă, deoarece provocarea nu este ilicită decît dacă ea precede
comiterea unei infracţiuni şi dacă se află la originea acesteia. Acest criteriu ridică problema de a
şti ce se întîmplă în momentul intervenţei ofiţerului de urmărire penală, agentul a luat deja
hotărîrea de a comite infracţiunea, dar fără să fi început realizarea actelor materiale. În acest caz
nu există provocare, în afară de situaţia în care atitudinea ofiţerulului de urmărire penală i-a
întărit acuzatului rezoluţia infracţională. În orice caz, aşa cum s-a subliniat [40, p.37], provocarea
nu se prezumă, ci trebuie dovedită. Însă, în cazul în care acuzatul aduce elemente de natură să
conducă la concluzia că a fost provocat la comiterea unei infracţiuni, credem că revine acuzatului
sarcina de a dovedi regularitatea procedurii [7, p. 817].
La administrarea probelor, chiar în absenţa unei prevederi exprese în codul nostru de
procedură penală, considerăm că trebuie să se ţină seama de jurisprudenţa Curţii europene, care
consideră că atît organul de urmărire penală cît şi instanţa de judecată trebuie să respecte secretul
surselor jurnaliştilor. Astfel, o ordonanţă care ar soma un jurnalist să divulge identitatea
informatorului său, precum şi amenda aplicată pentru refuzul de a se supune, constituie o
atingere adusă dreptului la libertatea expresiei garantat de art. 10 al Convenţiei pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. O asemenea măsură nu s-ar putea concilia cu
articolul 10 decît dacă ea se justifică printr-un interes preponderent de ordine public [74, p. 37].
În speţă, interesul unei societăţi de a elimina ameninţarea unei difuzări a informaţiilor
confidenţiale pe alte căi decît presa şi de a demasca un salariat sau un colaborator neloial, nu
constituie un interes suficient pentru a-l considera un interes public capital pe care îl reprezintă
protecţia jurnalistului [74, p. 37].
În privinţa incidenţei principiului legalităţii, care limitează libertatea în administrarea
probelor, considerăm că într-un stat de drept, acesta implică în principal respectarea legii
formale, a cărui cîmp a fost extins în Republica Moldova odată cu ratificarea Convenţiei
europene a drepturilor omului integrată în mod direct în ordinea juridică internă. Astfel, ca
exigenţe ce decurg din prevederile Convenţiei, se impune a fi respectate atît drepturile apărării
cît şi intimitatea vieţii private în cadrul activităţii de administrare a probelor. Drepturile apărării
sînt protejate prin articolul 6 paragraful 3 al Convenţiei europene, fiind reflectate în general şi în
dispoziţiile constituţionale, precum şi în cele ale Codului de procedură penală.
Respectarea dreptului la apărare obligă la recunoaşterea în favoarea bănuitului a dreptului
la tăcere cu ocazia audierii de către organul de urmărire penală şi a dreptului de a nu contribui la
propria incriminare, acest drept aplicîndu-se procedurilor penale privind toate tipurile de
infracţiuni, de la cele uşoare la cele excepţional de grave [75, p. 38]. Dreptul de a nu se
autoincrimina nu este însă absolut, deoarece el nu se extinde şi asupra utilizării datelor care se
pot obţine de la acuzat, recurgînd la puteri coercitive, dar care există independent de voinţa
bănuitului, cum ar fi documentele ridicate în virtutea unui mandat, prelevările de miros, sînge,
precum şi ţesuturile corporale în vederea unei analize AND [78, p. 38]. În acelaşi context, Curtea
a decis că exercitarea dreptului la tăcere pe toată perioada procedurii nu poate să nu aibă
incidenţă asupra deciziei finale a judecătorului fondului, cu ocazia examinării valorii elementelor
acuzării [75, p. 38].
În doctrină, s-a exprimat părerea că dreptul la libertatea de exprimare, consacrat de art. 10
din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, garantează, de
asemenea, într-un mod tacit „dreptul negativ” de a nu fi forţat să se exprime, ceea ce înseamnă
păstrarea tăcerii sub rezerva restricţiilor prevăzute de articolul 10 paragraful 2. Obligaţia de a
depune mărturie contra voinţei sale, sub constrîngerea unei amenzi şi sub orice altă formă de

17
coerciţie constituie o ingerinţă în aspectul negativ al dreptului la libertatea expresiei care trebuie
să fie necesară într-o societate democratic [33, p. 58].
Referitor la audierea martorilor care doresc să rămînă în anonimat, Curtea europeană a
drepturilor omului a dat numeroase decizii. Ea a considerat că dacă „Convenţia acceptă să se
sprijine în stadiul instrucţiei preparatorii pe surse ca indicatorii oculţi, utilizarea ulterioară a
declaraţiilor anonime ca probe suficiente pentru a justifica o condamnare, ridică o problemă
diferită” [76, p. 39]. Apoi, în cauza Doorson, a admis utilizarea martorilor anonimi pentru a sta la
baza unei condamnări, dacă sînt îndeplinite trei condiţii: existenţa altor probe, intervenţia unui
judecător atunci cînd are loc audierea martorului anonim şi posibilitatea examinării credibilităţii
martorului [73, p. 39]. De asemenea, Curtea statuează că poate fi legitimă pentru organul de
urmărire penală, cererea de a rămîne în anonimat a unui agent folosit la activităţi secrete, cu
condiţia ca drepturile apărării să fie respectate. Măsurile luate în favoarea apărării trebuie să
înlocuiască, în mod corespunzător, posibilitatea pentru apărător de a interoga martorii în prezenţa
lor şi obstacolele ce stau în calea apărării să fie suficient compensate prin procedura urmată [82,
p. 41].
Ţinînd seama de mijloacele tehnice moderne de investigaţie, respectarea intimităţii vieţii
private în procesul penal a dobîndit o importanţă crescîndă. O dovadă elocventă în acest sens o
reprezintă împrejurarea că în practică, părţile invocă în mod frecvent violarea art. 8 al Convenţiei
europene pentru a solicita anularea unei probe produse de către o parte sau printr-un act de
administrare a probei. Atît particularii cît şi autorităţile publice trebuie să respecte viaţa privată a
persoanei în administrarea probelor. Sub acest aspect, la articolul 8 alin.2, Convenţia europeană a
prevăzut ca o excepţie de la principiu, facultatea pentru un stat membru de a autoriza o ingerinţă
a autorităţii publice în exerciţiul acestui drept, sub rezerva ca ea să fie necesară. Aşa cum s-a
remarcat în doctrină, protecţia intimităţii vieţii private este asigurată suficient prin însăşi crearea
cadrului legal de administrare a probelor, făcînd ca o probă obţinută cu violarea intimităţii vieţii
private să poată fi cenzurată prin prisma principiului legalităţii în administrarea probelor, de
exemplu, percheziţia efectuată legal nu antrenează, în principiu, nici o violare excesivă a vieţii
private. De asemenea, în legătură cu înregistrarea audio sau video, Curtea europeană a considerat
drept compatibilă cu Convenţia, predarea către judecător a bandei magnetice, conţinînd
înregistrarea unei convorbiri telefonice [79, p. 40].
În acest cadru, dacă ţinem seama de faptul că, conform art. 94 alin.(1) pct.12 Cod de
procedură penală, este interzis ca în timpul procesului să se promită unui martor un anumit
avantaj, care legal este nefondat, pentru a-l determina pe acesta să facă o anumită depoziţie sub
sancţiunea procesuală a imposibilităţii valorificării declaraţiei acestuia ca mijloc de probă în
proces, problema care se pune este aceea de a şti dacă poate fi considerat un asemenea avantaj,
promisiunea făcută unui martor, care necesită protecţie, de a fi inclus într-un program de
protecţie în vederea obţinerii unei declaraţii din partea acestuia. În principiu, în practică, organul
de urmărire penală consideră drept necesară acordarea de avantaje, ele apar ca nefondate legal,
chiar dacă din punct de vedere tactic aceste promisiuni avantajoase l-ar influenţa pe martor să
facă o anumită declaraţie. Acest lucru este legal odată ce este prevăzut de legea procesual penală
[40, p. 40].
Faptul că instituirea unor măsuri de protecţie a martorilor este cerută pentru a garanta
apariţia martorilor în faţa autorităţilor judiciare competente pentru a depune mărturie, ca formă a
luptei contra criminalităţii organizate, nu trebuie să justifice sub nici o formă, utilizarea acestei
posibilităţi ca o „promisiune” de natură să vicieze declaraţia martorului, adică să o facă
necredibilă şi deci nevalabilă. De altfel, nu ar trebui să existe vreo legătură de condiţionare între

18
depoziţia unui martor şi oferta de acceptare a acestuia într-un program de protecţie. În acest fel,
programul în sine nu trebuie asimilat cu un avantaj sau cu un favor oferit martorului, pentru că el
are drept consecinţă imediată, mai întîi prezentarea martorului în vederea interogării, iar apoi
depunerea mărturiei, care trebuie să exprime numai adevărul, sub sancţiunea excluderii din
program. Astfel, Codul de procedură penală conţine o reglementare clară, care excude orice
posibilitate de influenţare a depoziţiilor martorilor pe calea aplicării măsurilor de protecţie.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a adoptat o poziţie fermă asupra chestiunii
mărturiilor anonime. Ea admite validitatea lor în anumite circumstanţe, atunci cînd interesul
legitim şi securitatea martorului sînt în joc, şi cu respectarea anumitor condiţii care sînt, în
esenţă, legate de faptul că nu trebuie să fie singura probă şi că judecătorul ar putea să intervină în
timpul audierii martorului anonim şi să cenzureze credibilitatea mărturiei. Deci, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului estimează că utilizarea informaţiilor anonime în proces nu
violează, prin ele însele, dreptul la un proces echitabil, îndeosebi dacă informaţia în discuţie nu
reprezintă singura probă care să sprijine condamnarea şi dacă procedura permite discutarea
acestor elemente în conformitate cu principiul contradictorialităţii. În orice caz, este cert că grija
unui martor de a-şi conserva anonimatul îl va împiedica întotdeauna să depună mărturie în
şedinţă publică. Caracterul anonim al mărturiei va compromite dreptul acuzatului de a-i
contrazice valoarea probantă în proces. Doctrina a subliniat că trebuie făcută distincţie între două
tipuri de martori anonimi: pe de o parte informatorul anonim, care transmite ocazional informaţii
organului de urmărire penală sau instanţei de jdecată şi pe de altă parte, agentul anonim infiltrat
într-un mediu criminal, care transmite regulat informaţii organului de urmărire penală [40, p. 40].
Se pune firesc întrebarea dacă mărturia anonimă este sau nu compatibilă cu exigenţele
unui proces echitabil. Sub acest aspect, este limpede că disimularea sursei informaţiei invocate
cu titlu de probă contra acuzatului ar putea fi considerată contrar principiului loialităţii în
conduita procesului penal. În plus, preocuparea informatorului de a-şi conserva anonimatul pe tot
parcursul procedurii ar putea fi, prin ea însăşi, un obstacol insurmontabil la dreptul oricărui
acuzat de a beneficia de facilităţile necesare pregătirii apărării sale. Cu toate acestea, Curtea
europeană nu a dorit vreodată să facă vreo apreciere generală a compatibilităţii caracterului
anonim al mărturiei ori al unei informaţii cu imperativele unui proces echitabil, ci a examinat, în
mod individual, în fiecare caz în parte, influenţa pe care a putut s-o aibă o mărturie sau o
informaţie anonimă asupra procedurii globale în cursul căreia ele sînt utilizate.
Importanţa respectării legislaţiei procesual penale în procesul administrării probelor în
procesul penal este confirmată de cauza Morari c. Moldovei [68], în cadrul căreia Curtea a
constatat, în unanimitate, violarea Articolului 6 par. 1 din Convenţie, notînd că condamnarea
relamantului s-a bazat pe probele obţinute în cadrul unei operaţiuni sub acoperire. Reclamantul
iniţial a răspuns anunţului plasat de către poliţie privind facilitarea în obţinerea paşaportului
românesc. Potrivit materialelor cauzei reclamantul nu l-a contactat repetat pe agent, ci acesta din
urmă a făcut-o peste cîteva săptămâni şi s-a interesat de vreun progres în obţinerea paşaportului
românesc. După ce reclamantul l-a informat pe agent despre o terţă persoană şi a propus
contactul direct, agentul a insistat că reclamantul să acţioneze ca intermediar şi i-a propus un
beneficiu financiar, în cazul în care va accepta. Curtea nu a putut găsi vreun indiciu în
materialele prezentate că fapta putea fi comisă de către reclamant fără vreo intervenţie de acest
gen. De asemenea, nu pare din materialele dosarului şi din argumentele Guvernului că anterior
iniţierii acţiunilor sub acoperire autorităţile au cunoscut sau existau dovezi obiective că
reclamantul ar fi fost implicat anterior în confecţionarea sau comercializarea documentelor false.

19
Aceasta, în opinia Curţii, demonstrează explicit că reclamantul a fost provocat să comită fapta
penală, pentru care a fost condamnat.
Cele menţionate au fost suficiente pentru a constata violarea Articolului 6 din Convenţie.
Cu toate acestea, Curtea a examinat şi modul în care instanţele naţionale au răspuns la apărarea
reclamantului privind provocarea comiterii infracţiunii. Ea a notat că instanţa de fond nici nu a
examinat chestiunea provocării. Instanţele superioare s-au limitat să examineze poziţia
provocării doar la faptul că reclamantul a fost primul care a apelat la numărul de telefon din
anunţ. Mai mult decît atît, toate instanţele au refuzat să audieze agenţii sub acoperire pe motiv că
potrivit legii se impunea acordul acestora. Totuşi, reclamantul a văzut ambele persoane, iar dacă
numele agenţilor erau false, instanţele puteau folosi în continuare în cadrul procedurilor aceste
nume. În opinia Curţii era primordial, în circumstanţele din speţă, de a audia agenţii provocatori,
pentru a examina în mod corespunzător chestiunea provocării invocată de reclamant. Totuşi
instanţele naţionale au omis această audiere. Curtea a reamintit, că cerinţa generală este ca
agenţii sub acoperire şi alte persoane ce pot mărturisi în privinţa provocării trebuie audiaţi în
instanţă şi intervievaţi de apărare, sau cel puţin omisiunea audierii trebuie motivată detaliat.
Ţinem să menţionăm că articol 6 din Convenţie garantează fiecărei persoane dreptul la un
proces echitabil, totuşi, el nu reglementează probleme privitoare la admisibilitatea probelor,
acestea ţinînd, în primul rînd, de legislaţia internă a statelor contractante. Curtea Europeană are a
examina dacă, în ansamblul ei, procedura de judecată în discuţie a fost echitabilă, adică dacă ea
s-a desfăşurat în conformitate cu exigenţele impuse în acest sens de Convenţie [15, p. 456]. Într-
o formulare de sinteză, instanţa europeană a arătat că, combinat cu dispoziţiile paragrafului 3,
paragrafului 1 al art. 6 stabileşte elementele esenţiale ale unui proces echitabil în materie penală.
Ele constau, în special, în informarea acuzatului, în cel mai scurt timp, cu privire la natura şi la
cauzele acuzaţiei ce i se aduce, acordarea timpului şi facilităţilor necesare formulării apărării
sale, asigurarea dreptului la apărare, singur sau asistat de un avocat, posibilitatea interogării
martorilor în acuzare şi a convocării şi ascultării celor în apărare în aceleaşi condiţii şi în condiţii
de respect al principiului contridictorialităţii [15, p. 503]. În acest context, prin interogarea
martorilor se prezumă mijlocul de probă declaraţiile martorului prin intermediul cărora se poate
confirma sau infirma un anumit element de fapt.
De asemenea, în diverse soluţii de speţă, Curtea a formulat cerinţe privitoare la
desfăşurarea unui proces pentru ca el să fie echitabil, aşa cum impune articolul 6 paragraful 1 din
Convenţie. Astfel, ea a decis că textul implică obligaţia tribunalului de a proceda la un examen
atent al tuturor capetelor de cerere formulate de reclamant, al argumentelor şi cererilor de probă
ale părţilor, avînd a aprecia pertinenţa acestora pentru decizia pe care el o va adopta, că printre
imperativele echităţii impuse de articolul 6 paragraful 1 se găseşte obligaţia - pentru autorităţile
de urmărire penală - de a comunica apărării toate elementele importante ale dosarului, acuzatoare
sau care înlătură caracterul penal al faptei imputate celui urmărit, şi că exigenţa echităţii priveşte
ansamblul procedurii, nelimitîndu-se la audierea contradictorie a părţilor [15, p. 505]. Dincolo de
soluţiile de ordin general ale instanţei europene ce conturează conţinutul desfăşurării unui proces
echitabil şi de condiţiile impuse expres de articolul 6 unui asemenea proces: publicitatea
dezbaterilor şi termenul rezonabil în care el trebuie să se desfăşoare, din jurisprudenţa organelor
Convenţiei pot fi sintetizate şi alte principii ce sînt circumscrise aceleiaşi noţiuni de proces
echitabil, fără ca acestea să se regăsească in terminis în textul analizat. Ele ar fi următoarele:
egalitatea armelor, respectarea contradictorialităţii, în special în administrarea probelor,
motivarea deciziilor, dreptul unui acuzat de a păstra tăcerea şi de a nu contribui la propria sa
incriminare [15, p. 506]. Şi atunci cînd ne referim la administrarea probelor, scoatem în evidenţă

20
mijloacele de probă şi procedeele probatorii prin care ele au fost administrate, pertinenţa,
concludenţa şi utilitatea lor în cadrul unui proces penal.
Consacrarea principiului egalităţii armelor, în jurisprudenţa instanţei europene, semnifică
tratarea egală a părţilor pe toată durata desfăşurării procedurii în faţa unui tribunal, fără ca una
din ele să fie avantajată în raport cu cealaltă sau celelalte părţi din proces. După cum a decis în
mod constant Curtea, acest principiu - unul din elementele noţiunii mai largi de proces echitabil -
impune fiecărei părţi să i se ofere posibilitatea rezonabilă de a-şi susţine cauza sa în condiţii care
să nu o plaseze într-o situaţie de net dezavantaj în raport cu „adversarul" ei [15, p. 507]. De
remarcat că în procedura penală naţională problema rămîne controversată. Dintr-un punct de
vedere, procurorul este parte în proces cu drepturi egale determinate de art. 51, de art. 6 pct. 29
Cod de procedură penală, care stabilesc că părţile în proces sînt persoanele care în procesul penal
exercită funcţii de acuzare sau apărare în baza egalităţii în drepturi şi a principiului
contradictorialităţii, cît şi de alte articole care creează imaginea egalităţii părţilor. Dintr-un alt
punct de vedere, însăşi Constituţia acordă procurorului un statut deosebit de cel al părţilor – cel
de contribuţie la exercitarea justiţiei. Art.19 alin. (3) Cod de proedură penală include în
obligaţiile procurorului asigurarea examinării cauzei sub toate aspectele, complet şi obiectiv,
evidenţiind atît circumstanţele care dovedesc vinovăţia, cît şi cele care îl dezvinovăţesc, precum
şi circumstanţele care îi atenuează sau agravează răspunderea. După cum observăm, statutul
procurorului depăşeşte atribuţiile de a fi parte simplă în proces. Însă acest statut nu-i permite
procurorului să-şi creeze imaginea de parte avantajată faţă de acuzat sau apărătorul acestuia [34,
p. 202]. Considerăm că în probatoriul penal problema capătă două conotaţii: una – de a prezenta
părţii opuse probele atestate, a doua – de a avea posibilitatea administrării de probe în condiţii
egale. Analizînd aspectele de drept intern, putem constata că normele procesual penale în aspect
general tind spre respectarea dreptului părţilor de a cunoaşte piesele dosarului. Considerăm că în
probatoriu, atribuţiile apărătorului, spre deosebire de cele ale procurorului şi ofiţerului de
urmărire penală, nu pot fi limitate doar la anumite prevederi legale. Efectuînd acţiuni procesuale,
procurorul şi ofiţerul de urmărire penală sunt limitaţi în activitatea lor de reglementările codului.
Apărătorul, potrivit art.67 alin.(1) Cod de procedură penală, acordă asistenţă prin toate
mijloacele neinterzise de lege. Această regulă este pertinentă şi pentru probatoriu şi poate
cuprinde diferite aspecte ale asistenţei juridice, cum ar fi: participarea la acţiuni procesuale,
cereri, plîngeri etc., inclusiv, după cum se menţionează în literatura de specialitate – analiza
literaturii speciale şi consultarea cu specialişti în diferite domenii [62, p. 33].
În acest context, potrivit art.64 alin.(2) pct.16 şi 17 şi art.66 alin.(2) pct.20 şi 21 Cod de
procedură penală, bănuitul şi, respectiv, învinuitul au dreptul de a lua cunoştinţă de procesele-
verbale ale acţiunilor procesuale efectuate cu participarea lor, să facă obiecţii asupra
corectitudinii proceselor-verbale, precum şi să ceară completarea lor cu circumstanţele care, în
opinia lor, trebuie să fie menţionate, să ia cunoştinţă de materialele trimise în instanţa de judecată
pentru confirmarea arestării lor. Învinuitul are dreptul să ia cunoştinţă de toate materialele cauzei
după terminarea urmăririi penale, să-şi noteze din ele datele necesare, să facă copii, să înainteze
cereri de completare a urmăririi penale. Drepturi similare, raportate la statutul său procesual, are
şi apărătorul [2]. Prevederi similare sunt prevăzute, de asemenea, şi în faza de judecare a cauzei,
stabilindu-se că părţile beneficiază de drepturi egale în faţa instanţei de judecată în ceea ce
priveşte administrarea probelor, participarea la cercetarea acestora şi formularea cererilor şi
demersurilor [2]. Dreptul la divulgare integrală a probelor în procesul penal, nefiind un drept
absolut, este limitat de art.110 Cod de procedură penală, care reglementează aplicarea
modalităţilor speciale de audiere ce au ca scop protecţia unor persoane, după cum am menţionat

21
mai sus. Evident, acesta se poate afla în opoziţie şi cu confidenţialitatea metodelor de cercetare
utilizate de către organele de investigaţii [34, p. 190].
În ce ceea priveşe dreptul de a administra probe în aceleaşi condiţii ca şi partea opusă,
apar unele probe care pot crea sentimentul de inechitate a procesului. Cu referire la art.100 Cod
de procedură penală, ce reglementează procesul de administrare a probelor, constatăm că
legiuitorul a oferit o normă separată de reglementări, modalităţi de administrare a probelor de
către apărător. Aşadar, apărătorul dispune doar de atribuţiile determinate de alin.(2) art.100 Cod
de procedură penală, care stabileşte că, în scopul administrării probelor, apărătorul admis în
procesul penal, în modul prevăzut de Cod, este în drept: 1) să solicite şi să prezinte obiecte,
documente şi informaţii necesare pentru acordarea asistenţei juridice, inclusiv să poarte
convorbiri cu persoanele fizice dacă acestea sunt de acord să fie audiate în modul stabilit de lege;
2) să solicite certificate, caracteristici şi alte documente din diverse organe şi instituţii care pot să
le elibereze în modul stabilit; 3) în interesul asistenţei juridice, să solicite, cu consimţămîntul
persoanei pe care o apără, opinia specialistului pentru explicarea chestiunilor care necesită
cunoştinţe special [2]. Norma din alin.(2) art.100 Cod de procedură penală stabileşte, în primul
rînd, că apărătorul este abilitat de a efectua acţiunile enumerate în modul prevăzut de Cod. De
remarcat că în Codul de procedură penală nu se conţin norme speciale care reglementează
procedura de solicitare sau de prezentare a obiectelor, acestea fiind norme generale cu referinţă
la toţi subiecţii procesuali. Apărătorul este în drept să solicite sau să prezinte documente şi
informaţii. Potrivit art.157 alin.(1) Cod de procedură penală, constituie mijloc material de probă
documentele care provin de la persoane oficiale fizice sau juridice dacă în ele sunt expuse ori
adeverite circumstanţele care au importanţă pentru cauză. Documentele se anexează prin
ordonanţa organului de urmărire penală sau prin încheierea instanţei la materialele dosarului [2].
Noţiunea de informaţie utilizată în art.100 alin.(2) Cod de procedură penală nu este
caracteristică mijloacelor de probă, purtînd semnificaţia de „comunicare, veste, ştire care pune pe
cineva la curent cu o situaţie; lămurire asupra unei persoane sau asupra unui lucru” [34, p. 190].
Deci solicitarea de documente şi anexare la dosar se efectuează în aspect procesual prin
intermediul organului de urmărire sau al instanţei. Nu există niciun remediu procesual, de
reacţie, în cazul în care o organizaţie sau o persoană oficială va refuza punerea la dispoziţia
apărării a unui document. Altfel spus, organizaţiile sau persoanele oficiale nu sînt obligate să
prezinte avocatului un document şi nu poartă răspundere pentru refuz.
Art.100 alin.(2) pct.1) Cod de procedură penală prevede, de asemenea, dreptul avocatului
de a purta convorbiri cu persoanele fizice dacă acestea sînt de acord să fie audiate în modul
stabilit de lege. Noţiunea de convorbire semnifică conversaţie, discuţie. Deci, convorbirea nu
constituie o acţiune procesuală, cum ar fi audierea sau confruntarea care constituie un procedeu
probatoriu de obţinere a declaraţiilor. Spre deosebire de apărător, organul de urmărire penală
dispune de mecanisme materiale şi procesuale de administrare a declaraţiilor. Este vorba, în
primul rînd, de art.313 Cod penal, care stabileşte răspunderea penală pentru refuzul sau
eschivarea martorului ori a părţii vătămate de a face declaraţii, în al doilea rînd, de instituţiile
procedurale ca: citarea; aducerea silită; amenda judiciară [2]. Art.100 alin.(2) pct.3) Cod de
procedură penală stabileşte şi dreptul apărătorului de a solicita opinia specialistului pentru
explicarea chestiunilor care necesită cunoştinţe speciale. Este necesar a menţiona că această
prevedere este într-o strînsă legătură cu altă normă procesuală care ridică semne de întrebare
referitor la echitatea procesului. Potrivit art.142 alin.(2) Cod de procedură penală, „părţile, din
iniţiativă proprie şi pe cont propriu, sunt în drept să înainteze cerere despre efectuarea expertizei
pentru constatarea circumstanţelor care, în opinia lor, vor putea fi utilizate în apărarea intereselor

22
lor”. În acest caz poate fi vorba de obţinerea unor consultaţii pe contul propriu al acuzatului.
Norma expusă mai sus creează probleme serioase privind respectarea principiului prezumţiei de
nevinovăţie. Or, în situaţia cînd este necesară o expertiză, acuzatul poate fi impus să o efectueze
pe cont propriu, iar în cazul în care nu are resursele necesare persistă pericolul de a fi condamnat.
În cazul de faţă îşi pierde importanţa acordarea asistenţei juridice gratuite care şi are misiunea de
a proteja persoanele cu resurse financiare limitate [34, 192].
În concluzie, putem constata că actualmente în legislaţia procesual penală nu există
remedii care ar avea ca scop contribuţia la asigurarea efectivă unei egalităţi a armelor în sensul
prevederilor Convenției europene. Cu toate că art.100 alin.(2) Cod de procedură penală prevede
unele atribuţii ale apărării în cadrul probatoriului penal, această normă rămîne a avea o natură
declarativă, fără anumite garanţii procesuale. În asemenea condiţii, vom susţine soluţia lansată de
Igor Dolea, cea de consolidare a instituţiei investigaţiei avocatului [34, p. 192].

23
 2 MIJLOACELE DE PROBĂ ȘI PROCEDEELE PROBATORII
ÎN PROCESUL PENAL

2.1 Declaraţiile, constatarea tehnico-ştiinţifică şi medico-legală, raportul de

expertiză

Declaraţia poate fi definită ca o mărturisire, o afirmare deschisă a unor convingeri, opinii

sau sentimente, ceea ce afirmă cineva cu un anumit prilej. Declaraţiile sînt depuse în cadrul
urmăririi penale şi în cadrul judecării cauzei şi sînt recunoscute ca mijloc de probă doar dacă au
fost depuse în cadrul acţiunilor procesuale respective: audierea, confruntarea, verificarea
declaraţiilor la faţa locului.
Pot fi recunoscute ca mijloc de probă doar datele care sînt pertinente, concludente şi utile
pentru cauza dată. Prin natura lor, declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului sînt utilizate
în primul rînd pentru apărarea intereselor legitime, constituind un drept şi nu o obligaţie. De
asemenea, declaraţiile făptuitorului pot furniza informaţii utile pentru soluţionarea cauzei penale
[32, p. 217].
Declaraţiile bănuitului au o importanţă probantă independentă deoarece în obiectul lor
sînt incluse împrejurări care au servit ca temei de reţinere, de aplicare a măsurii preventive sau
de recunoaştere prin ordonanţă a persoanei în calitate de bănuit. În unele cazuri, rezultatul
audierii persoanei reţinute poate determina aplicarea unei măsuri procesuale. Bănuitul nu poate fi
în prealabil audiat în calitate de martor, deoarece în asemenea cazuri se încalcă dreptul la
apărare, cît şi principiul libertăţii de mărturisire împotriva sa prevăzut la art. 21 Cod de
procedură penală [2]. După cum am menționat, depunerea declaraţiilor este un drept şi nu o
obligaţie a bănuitului, din aceste considerente, refuzul de a depune declaraţii nu poate servi ca o
dovadă a vinovăţiei, în acelaşi timp, nu eliberează persoana de obligaţia de a se prezenta la
citare. De asemenea, dreptul bănuitului de a depune declaraţii presupune şi informarea acestuia
în prealabil referitor la esenţa bănuielii. Obiectul declaraţiilor bănuitului este acelaşi ca şi al
învinuitului, constituind atît circumstanţele importante pentru cauză, cît şi relaţiile acestuia cu
alte persoane, bănuiţi, învinuiţi, relaţiile cu partea vătămată, cu martori etc. Dacă persoana a fost
exclusă din proces ca bănuit şi în continuare şi-a căpătat statutul de martor, este interzis ca în
cadrul cercetării judecătoreşti să se dea citire declaraţiilor acestuia depuse în calitate de bănuit
[32, p. 217].
Declaraţiile învinuitului şi inculpatului au ca obiect atît datele formulate în ordonanţa de
punere sub învinuire, rechizitoriu cît şi oricare altă circumstanţă pertinentă la cauza dată. De
asemenea, învinuitul, sau după caz inculpatul, poate depune declaraţii referitor la anumite
circumstanţe atenuante, relaţiile sale cu alţi învinuiţi, inculpaţi, referitor la circumstanţele care au
contribuit la comiterea infracţiunii. Învinuitul sau inculpatul poate să se pronunţe şi asupra
anumitor împrejurări care nu fac obiectul cercetării în cauza dată. Vor avea valoare probantă
declaraţiile învinuitului sau inculpatului depuse în cadrul acţiunii procesuale cum este audierea
[32, p. 218].
În mod tradiţional, declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului se divizează în cîteva
categorii:
a) declaraţiile de recunoaştere a vinovăţiei - declaraţii prin care aceştea recunosc
săvîrşirea faptei imputate şi explică circumstanţele comiterii acestei fapte. În acest sens, are
valoare probantă nu însăşi recunoaşterea faptei, dar datele de fapt pe care le relatează făptuitorul.
În procesele anglo-saxone, negarea vinovăţiei de către învinuit înseamnă existenţa unui litigiu

24
între părţi, care cere examinarea tuturor împrejurărilor cauzei, pe cînd recunoaşterea vinăvăţiei,
soluţionează acest litigiu şi face inutilă cercetarea tuturor împrejurărilor [32, p. 218]. Astfel,
recunoaşterea vinovăţiei în sensul art. 103 Cod de procedură penală, nu trebuie confundată cu
instituţia acordului de recunoaştere a vinovăţiei, prevăzută la Capitolul III, Titlul III din Codul de
procedură penală, acesta avînd o altă natură juridică [2].
Recunoaşterea vinovăţiei susţinută de declaraţii cu privire la fapta săvîrşită va avea
valoare probantă cînd va fi confirmată de totalitatea probelor din cauza penală. Faptul
recunoaşterii vinovăţiei nu-i dă dreptul persoanei care efectuează urmărirea penală să întrerupă
procesul de administrare a probelor, iar instanţei să înceteze examinarea altor probe în cauză.
În situaţia obţinerii unei mărturisiri, pentru a şti dacă aceasta este sinceră, va trebui să se
discearnă motivul care l-a determinat pe învinuit sau inculpat s-o facă. Motivele cele mai des
întîlnite sînt: remuşcarea şi regretul, cuplate cu dorinţa de a dobîndi liniştea sufletească, de a se
elibera de starea de stres; nevoia de a se explica sau confesa; raţiuni logice: probele înfăţişate îl
conving pe inculpat de inutilitatea negării evidenţei; dorinţa de a împiedica pedepsirea unei
persoane nevinovate; în sfîrşit, orgoliul nemăsurat, vanitatea, pot determina hotărîrea de a
mărturisi [53, p. 84].
b) declaraţiile de negare a vinovăţiei, care pot fi condiţionate de diferite motive [32, p.
219]:
- punerea la îndoială a temeiurilor juridice de atragere la răspundere penală. Învinuitul
consideră că fapta incriminată este legală şi nu constituie o infracţiune;
- negarea vinovăţiei fără a invoca anumite date în susţinerea poziţiei sale sau, recunoscînd
fapta, el neagă anumite circumstanţe fără de care fapta nu constituie infracţiune;
- invocarea de date noi care neagă sau pun la îndoială concluziile învinuirii: cu privire la
faptul infracţiunii; cu privire la participarea învinuitului la săvîrşirea infracţiunii; cu privire la
latura subiectivă a infracţiunii; cu privire la legătura cauzală dintre fapta săvîrşită şi consecinţele
produse; cu privire la unele împrejurări care înlătură caracterul penal al faptei; cu privire la unele
împrejurări care exclud vinovăţia.
c) declaraţii cu privire la alte persoane: alţi bănuiţi, învinuiţi, inculpaţi sau alte persoane,
părţi vătămate etc. În obiectul declaraţiilor pot fi incluse date privind infracţiunea, unele
elemente ale infracţiunii, unele fapte separate etc. Această categorie a declaraţiilor poate avea
mai multe scopuri:
- învinuitul vinovat, cu scopul de a-şi atenua pedeapsa, declară despre toate împrejurările
cauzei, inclusiv demascînd şi alţi făptuitori;
- învinuitul vinovat, cu scopul de a se eschiva de la pedeapsă, caută să decalre fals cu
privire la alte persoane care nu au participat la săvîrşirea infracţiunii şi învinuitul eronat declară
cu privire la alte persoane. În asemenea situaţii, precum şi în cazul în care a făcut declaraţii false
sub jurămînt, el poartă răspundere conform art. 66 alin.(4) Cod de procedură penală [2].
Bănuitul, învinuitul, inculpatul dispun de imunitatea de a nu fi obligaţi să depună
declaraţii împotriva sa sau a rudelor apropiate.
Spre deosebire de procesul civil, în procesul penal, declaraţia învinuitului sau inculpatului
este divizibilă, în sensul că instanţa judecătorească are dreptul să reţină numai declaraţiile care
sînt confirmate şi prin alte mijloace de probă. Rolul activ al judecătorului şi interesul public în
rezolvarea corectă a cauzei sînt mult mai pregnante în procesul penal decît în cel civil, fapt
confirmat şi prin această prerogativă a judecătorului. Spre exemplu, inculpatul recunoaşte
săvîrşirea faptei penale, afirmînd că a fost în legitimă apărare, judecătorul poate să nu reţină
ultima parte declaraţiei, pentru că nu se confirmă prin celelalte probe de la dosar [8, p. 164].

25
 Este important ca organul de urmărire penală să obţină de la bănuit, învinuit o declaraţie
scrisă, dacă acesta acceptă, acest lucru oferă posibilitate, chiar de la începutul procesului, de a
expune informaţiile pe care el le crede de cuviinţă, scontîndu-se în acest fel pe autenticitatea lor,
astfel, eventualele retractări ulterioare vor fi mai greu de justificat [36, p. 190].
Necesitatea ca, în penal, mărturisirea cuprinsă în declaraţiile învinuitului sau inculpatului
să fie coroborată cu celelalte probe, reise şi din faptul că, în practică s-a constatat că ea nu
corespunde realităţii, ci împrejurării că inculpatul avea motive personale să o facă: presiuni care
s-au exercitat asupra sa, ascunderea unei infracţiuni mai grave, ajutorul dat unei alte persoane
care a comis într-adevăr fapta penală. Astfel, luată izolat, recunoaşterea făptuitorului nu are forţă
probantă deplină şi nu poate fundamenta o hotărîre de condamnare [56, p. 276].
De regulă, cel care ia declaraţia învinuitului sau inculpatului este tot cel care-i va aprecia
puterea probantă: procurorul, cu ocazia întocmirii rechizitoriului şi a trimiterii în judecată,
judecătorul - în cadrul operaţiunii specifice de deliberare.
S-a constatat că făptuitorii ce comit infracţiuni din culpă dau, de obicei, declraţii sincere
cu privire la fapta penală, însă precizia faptelor percepute şi memorate este mai redusă, aceasta
se datorează nu neapărat relei credinţe, ci faptului că atenţia lor nu a fost mobilizată în acele
momente. Refuzul de a da declaraţii se constată rar în practica judiciară, poate şi datorită faptului
că această atitudine se opune tendinţei fireşti, naturale, de apărare a celui care este ascultat. În
mod normal, dacă este nevinovat, acesta va invoca împrejurările ce-i probează nevinovăţia, dacă
e vinovat de săvîrşirea infracţiunii, fie va recunoaşte fapte, fie va denatura împrejurările, căutînd
să-şi uşureze situaţia. Aşadar, confruntat cu tăcerea învinuitului sau inculpatului, procurorul,
judecătorul va trebui să aprecieze dacă ea se datorează unei convingeri greşite că astfel nu va
putea fi tras la răspundere penală, ori unei dorinţe de a nu dezvălui identitatea celorlalţi complici,
alteori, tăcerea poate avea chiar cauze de natură patologică, tulburări psihice [53, p. 84].
Spre deosebire de procesul civil, în care mărturisirea nu este revocabilă, în procesul
penal, recunoaşterea învinuitului sau inculpatului cuprinsă într-o declaraţie este revocabilă.
Traian Pop este de părere că mărturisirea din procesul civil este indivizibilă şi irevocabilă,
deoarece apare ca un act de dispoziţie şi un mijloc de probă formală, pe cînd în penal,
recunoaşterea este un mijloc de probă materială, fiind dominată întotdeauna de principiul aflării
adevărului [49, p. 242].
Declaraţiile martorului sînt date depuse de către acesta în cadrul audierii, asupra oricăror
circumstanţe care urmează a fi constatate în cauză, declaraţiile martorului reprezintă mijloace de
probă foarte vechi şi frecvente în procesul penal, fiind numiţi “ochii şi urechile justiţiei” [60, p.
364].
Plecînd de la aprecierea că nu există cauză penală la a cărei soluţionare să nu-şi aducă o
contribuţie esenţială declaraţiile martorului, autorul român Ciopraga A., atribuie probei
testimoniale în procesul penal, caracterul de probă firescă, inevitabilă, de instrument necesar în
cunoaşterea împrejurărilor săvîrşirii infracţiunilor [26, p. 10].
Conform prevederilor art. 90 Cod de procedură penală, martorul este persoana citată în
această calitate de organul de urmărire penală sau de instanţă, precum şi persoana care face
declaraţii, în modul prevăzut de lege, în calitate de martor. Ca martori pot fi citate persoane care
posedă informaţii cu privire la vreo circumstanţă care urmează să fie constatată în cauză [2]. Prin
urmare, în calitate de martor poate fi audiată orice persoană care deţine o informaţie privind
circumstanţele cauzei urmărite sau judecate.
Martorul nu este în sine un mijloc de probă., au această calitate numai declaraţiile lui în
măsura în care concură la rezolvarea cauzei. Declaraţiile martorului sînt un mijloc de probă

26
important, fapt confirmat atît de normele de drept naţionale, cît şi cele internaţionale. Convenţia
Europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, în lit.d) din alin.(3) al
art.6, acordă dreptul acuzatului să interogheze martorii învinuirii şi să solicite interogarea unor
martori în apărarea sa conform aceloraşi condiţii. Această prevedere are legătură directă cu
principiul “egalităţii armelor”, în calitate de element principal al unui proces echitabil în sensul
alin.(1) al art.6. Astfel, Curtea Europeană deseori examinează o pretinsă încălcare a prevederii
lit.d) în lumina celor două prevederi în ansamblu [32, p. 206].
Noţiunea de martor este interpretată în mod autonom, declaraţiile făcute de persoană în
afara şedinţei judiciare, de exemplu autorităţile poliţiei, trebuie considerate drept declaraţii ale
martorilor atîta timp cît instanţele judiciare naţionale le vor lua în consideraţie. În principiu,
Curtea Europeană nu evaluează dacă declaraţiile martorului au fost administrate în mod
corespunzător [32, p. 206, Hotărîrea CEDO Costovschi vs. Olanda din 20 noiembrie 1989].
Evaluarea declaraţiilor martorilor ţine de competenţa instanţelor naţionale, mărturiile depuse
într-un proces public şi sub jurămînt ar trebui să aibă autoritate faţă de alte declaraţii ale aceluiaşi
martor, chiar dacă sînt contradictorii [32, p. 206, Hotărîrea CEDO Doorson vs Olanda din 20
februarie 1996].
Frecvenţa utilizării declaraţiilor martorilor în procesul penal se explică, în primul rînd
prin faptul că nu în orice cauză există mijloace materiale de probă. Sînt frecvente situaţiile cînd
infractorii întreprind măsuri bine gîndite pentru a nu lăsa urme materiale sau de deteriorare a
acestora. În aceste cazuri, ca şi în situaţia infracţiunilor ce presupun anumită publicitate, cum ar
fi actele de huliganism, declaraţiile martorilor sînt decisive în aflarea adevărului. Totodată,
prezenţa mijloacelor materiale de probă nu diminuează importanţa declaraţiilor martorilor atît
timp cît acestea contribuie pe bună dreptate la determinarea esenţei mijloacelor materiale de
probă şi integrarea acestora în ansamblul împrejurărilor cauzei [18, p. 11]. Plus la toate, în timp
ce pentru declaraţiile părţilor legea prevede o valoare probatorie condiţionată, pentru declaraţiile
martorilor nu se prevede o asemenea restricţie, fiind posibilă o condamnare întemeiată pe
relatarea unui singur martor, dacă acesta prezintă încredere că spune adevărul [57, p. 137].
De reţinut că aprecierea declaraţiei martorului se face în funcţie de o serie de elemente
cum sînt: împrejurări referitoare la persoana martorului, sursa din care provine mărturia, modul
în care a avut loc perceperea faptelor şi a împrejurărilor de fapt, etc [50, p. 203].
Obiectul declaraţiilor martorilor pot fi atît circumstanţele care urmează a fi dovedite în
procesul penal prevăzute de art. 96 Cod de procedură penală, cît şi orice alte circumstanţe care
au importanţă pentru cauză [2].
Declaraţiile în care nu sînt fixate locul, împrejurările faptei care constituie aceste
declaraţii, nu pot avea valoare probantă. În cazul cînd persoana face trimitere la spusele altei
personae, ea trebuie să indice sursa de informare, pentru ca ulterior, aceste persoane să fie
audiate, sau dacă declară că o informaţie a parvenit de la o persoană necunoscută, ea trebuie să
indice în ce împrejurări a comunicat cu acea persoană, unde poate fi găsită, cine poate să
confirme conţinutul discuţiei. În literatura de specialitate acestea sînt numite “declaraţii
mijlocite” [53, p. 132].
Datele enunţate de martor cu referinţă la o sursă de informaţie care nu poate fi stabilită,
nu pot servi în calitate de probe, ca excepţie, poate fi invocat cazul cînd este imposibil de a
verifica sursa, deoarece aceasta este pierdută, cum at fi: s-a pierdut documentul pe care l-a
studiat persoana, a decedat persoana de la care martorul a obţinut informaţii etc., în această
situaţie, declaraţiile martorului obţin statut de probe derivate şi se apreciază după regula generală
[32, p. 222].

27
 Sînt inadmisibile declaraţiile martorilor bazate pe presupuneri, zvonuri etc., în cazul cînd
martorul şi-a modificat declaraţiile, este necesar de constatat motivul unei asemenea atitudini
[32, p. 222].
La fel ca şi în cazul martorilor de rea-credinţă, martorul care e de presupus că a depus cu
sinceritate, poate fi reascultat din diverse motive: depoziţia luată imediat după producerea
infracţiunii este imprecisă datorită tulburării psihice, din administrarea altor probe reiese
necesitatea unor noi precizări din partea martorului, e necesară înlăturarea unor contradicţii între
declaraţia sa şi celelalte probe culese ulterior, scontarea pe efectul evocator al unei noi declaraţii
luate la faţa locului ş.a. Cum buna-credinţă poate totuşi ascunde erori de percepţie, apreciere sau
memorare, care se pot perpetua şi în depoziţii ulterioare, organul de urmărire penală, judecătorul
vor trebui să obţină explicaţii de la martor, în cazul constatării unor contradicţii. Spre exemplu,
martorul poate considera ca nesemnificative unele amănunte, însă ulterior le realizează
importanţa; ori, martorul a uitat, temporar, anumite elemente şi apoi şi le aminteşte; presiunea
psihică la care a fost supus în faza de urmărire penală nu mai există în faza judecăţii şi aceasta
ajută la reamintirea unor elemente sau la corijarea unor anumite aspecte din declaraţia anterioară
etc [53, p. 134].
Organul de urmărire penală, judecătorul nu sînt ţinuţi de vreo regulă strictă, în afara celei
de a acorda atenţie tuturor declaraţiilor martorilor în egală măsură şi de a nu scăpa nici una din
vedere, înainte de a-şi forma o convingere. În orice caz, prudenţa în aprecieri rămîne cuvîntul de
ordine. După modul cum va şti să se folosească de instrumentele specifice care-i sînt puse la
dispoziţie: ascultări repetate, confruntări între martori, coroborarea diverselor depoziţii şi, în
general a mijloacelor de probă, verificarea sistematică a sursei fiecărei decalaraţii etc., va
depinde calitatea cercetării judecătoreşti şi, fireşte, corectitudinea soluţiei finale.
Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile. Potrivit art. 59
alin. (1) Cod de procedură penală, parte vătămată este considerată persoana fizică sau juridică
căreia i s-a cauzat prin infracţiune un prejudiciu moral, fizic sau material, recunoscută în această
calitate, conform legii, cu acordul victimei. Minorul căruia i s-a cauzat prejudiciu prin
infracţiune, va fi considerat parte vătămată fără acordul său [2].
Conform art. 61 alin.(1) Cod de procedură penală, parte civilă este recunoscută persoana
fizică sau juridică în privinţa căreia există suficiente temeiuri de a considera că în urma
infracţiunii i-a fost cauzat un prejudiciu material sau moral, care a depus la organul de urmărire
penală sau la instanţa de judecată o cerere de chemare în judecată a bănuitului, învinuitului,
inculpatului sau a persoanelor care poartă răspundere patrimonială pentru faptele acestuia [2].
De asemenea, potrivit art. 73 alin. (1) Cod de procedură penală, parte civilmente
responsabilă este recunoscută persoana fizică sau juridică care, în baza legii sau conform acţiunii
civile înaintate în procesul penal, poate fi supusă răspunderii materiale pentru prejudiciul
material cauzat de faptele învinuitului, inculpatului [2].
Pornind de la faptul că atît partea vătămată, cît şi partea civilă şi civilmente responsabilă
au interese într-o cauză penală, conţinutul declaraţiilor acestora diferă de conţinutul declaraţiilor
martorilor, diferă şi modalitatea de audiere a acestora. La audierea părţii vătămate se aplică
dispoziţiile referitoare la declaraţiile şi audierea martorilor. La audierea părţii civile şi părţii
civilmente responsabile, declaraţiile acestora se fac conform dispoziţiilor ce se referă la audierea
învinuitului. În acest context, doar partea vătămată va fi obligată să depună declaraţii veridice,
inclusiv jurămîntul. Partea civilă şi partea civilmente responsabilă nu vor fi obligate să depună
declaraţii, evident, ascultarea lor nu poate avea loc sub prestare de jurămînt, acestea însă, pot fi
audiate în calitate de martori [32, p. 228].

28
 Declaraţiile părţii vătămate nu pot fi apreciate privind utilitatea datelor conţinute în
acestea, lipsa unor declaraţii din partea părţii vătămate duce la desfiinţarea sentinţei, deoarece
declaraţia acesteia în măsură coroborată cu alte probe în cauză, constituie mijloc de probă [60, p.
363].
Spre deosebire de martor, partea vătămată are un statut special în cauza penală,
determinat de faptul că este o persoană căreia i s-a cauzat un prejudiciu şi evident, aceasta are un
interes în cauza penală. La audierea în instanţă, partea vătpmată, de regulă, cunoaşte toate
materialele cauzei, spre deosebire de martor, avînd dreptul să ia cunoştinţă de acestea la finisarea
urmăririi penale. De asemenea, spre deosebire de martor, partea vătămată, nu numai că este
obligată să depună declaraţii, dar şi are dreptul de a le depune, astfel promovîndu-şi interesele
sale şi ocrotindu-şi un drept legitim al său. În cazul în care victima infracţiunii renunţă la
constituirea părţii vătămate, aceasta nu va fi obligată să depună declaraţii în instanţă [32, p. 228].
La determinarea conţinutului declaraţiilor părţii vătămate este necesar de luat în
consideraţie şi faptul că legea ocroteşte viaţa privată a persoanei. Din aceste considerente, art.
111 Cod de procedură penală stabileşte că în cadrul unor infracţiuni sexuale se interzice
inculpatului sau apărătorului prezentarea anumitor probe despre pretinsul caracter sau istoria
personală a victimei. Aceste date pot fi prezenate doar sub forma unui demers înaintat instanţei,
care este examinat doar în şedinţă închisă, la care participă inculpatul şi procurorul, avînd dreptul
să se expună asupra acestor împrejurări [2]. Admiterea demersului poate avea loc doar în cazul
în care omiterea acestor date prezentate de inculpat ar putea să prejudicieze achitarea
inculpatului. Totuşi, nu toate probele vor fi prezentate, doar acele probe pe care le va considera
președintele şedinţei posibil de administrat. Regula dată se referă nu numai la datele prezentate
de apărare, dar şi la întrebările eventuale care pot fi adresate părţii vătămate.
În cazul în care victima a decedat în urma infracţiunii, drepturile acesteia trec asupra
rudelor apropiate. În asemenea situaţii, rudele nu sînt audiate în calitate de parte vătămată, dacă
nu cunosc anumite date de fapt, care au importanţă în cauza penală. În cazul că dispun de careva
informaţii, aceste persoane se audiază în calitate de martori.
Principiul libertăţii de mărturisire împotriva sa se referă şi la partea vătămată, ceea ce
înseamnă că partea vătămată nu este obligată să depună declaraţii împotriva rudelor sale
apropiate [32, p. 229].
Declaraţiile părţii civile, părţii civilmente responsabile referitoare la obiectul acţiunii
civile sînt depuse conform dispoziţiilor ce se referă la audierea învinuitului. În acest context,
partea civilă şi partea civilmente responsabilă dau explicaţii, prezintă acte, documente etc. În
cazul în care partea civilă a renunţat la acţiunea civilă, dar în cauză sînt probe că persoanei i s-a
cauzat alt prejudiciu material, moral sau fizic, partea civilă poate depune declaraţii în calitate de
parte vătămată, dacă instanţa o va recunoaşte. În cazul cînd partea civilă dispune de informaţii ce
depăşesc obiectul acţiunii civile, informaţii care au importanţă în cauza penală, partea civilă va fi
audiată în calitate de martor în mod corespunzător dispoziţiilor ce se referă la audierea
martorului.
În procesul penal apar situaţii care nu pot fi lămurite decît prin apelarea la cunoştinţele de
specialitate ale unor persoane. Constatările specialiştilor şi expertizele ca mijloace moderne de
cercetare şi verificare a diverselor obiecte, substanţe sau fenomene care sînt sau pot deveni probe
în proces, devin din ce în ce mai indispensabile, pe măsura dezvoltării tehnicii şi implicaţiilor
sale în viaţa de zi cu zi. Astfel, în scopul facilitării desfăşurării normale a procesului şi
soluţionării unor asemenea probleme, legea procesual penală prevede ca mijloc separat de probă
constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale [2].

29
 Constatările sînt mijloace de probă avînd aceiaşi valoare probantă ca şi alte mijloace de
probă şi se apreciază în coroborare cu alte probe. Specialiştii care efectuează constatările
tehnico-ştiinţifice şi medico-legale nu îşi pot însuşi atribuţiile organelor de urmărire penală sau
ale organelor de control, ei trebuind să se limiteze la rezolvarea problemelor de strictă
specialitate, pe care le solicită rezolvarea cauzei penale [28, p. 145].
Atragerea specialiştilor la efectuarea constatărilor tehnico-ştiinţifice în cele mai dese
cazuri poate avea loc cînd este vorba de accidente de circulaţie sau accidente cu anumite utilaje.
Constatările medico-legale se efectuează cel mai des în cazurile de omor, dacă tergiversarea ar
determina pierderea urmelor cu efectuarea ulterioară a expertizei, în unele cazuri, constatările
medico-legale pot determina calificarea infracţiunii, acesta depinzînd de durata trtamentului
medical. Constatările, de regulă, se efectuează de către specialişti care activează în organul de
urmărire penală, dar şi de specialişti din domeniul medicinei legale, iar în cazuri de necesitate,
aceştea pot fi specialişti din alte domenii ale medicinei, sau pot fi atraşi specialişti din alte organe
sau specialişti independenţi care dispun de calificarea corespunzătoare [32, p. 234].
Organul de urmărire penală poate dispune efectuarea constatărilor atît din oficiu, cît şi la
cererea părţilor. Constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale se efectuează după proceduri
mai simplificate faţă de expertză, acest fapt fiind determinat de necesitatea clarificării urgente a
unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Această acţiune procesuală trebuie să se facă într-un
moment apropiat de cel al săvîrşirii infracţiunii, deoarece numai aşa constatarea poate cuprinde
aspecte cu relevanţă deosebită în rezolvarea cauzei penale [46, p. 380].
Constatările se dispun printr-o ordonanţă a reprezentantului organului de urmărire penală
sau a procurorului, sau printr-o încheiere a instanţei de judecată. În ordonanţă este necesar de
indicat obiectul constatării, chestiunile la care trebuie să răspundă specialistul, inclusiv termenul
de efectuare. Organul de urmărire penală sau instanţa anunţă părţile privind efectuarea
constatării, acestea urmînd să propună anumite chestiuni specialistului, indiferent de faptul dacă
constatarea s-a efectuat din oficiu sau la cererea părţilor. După cum am menţionat, este important
la dispunerea constatării să se stabilească termenul de efectuare, fapt determinat de caracterul
urgent al acestor acţiuni procesuale. Organul de urmărire penală sau instanţa pun la dispoziţia
specialistului toate materialele necesare [2]. Specialistul nu este în drept să caute materiale din
proprie iniţiativă, în caz de necesitate, solicită intervenţia organului de urmărire penală sau a
instanţei [32, p. 234].
Constatările efectuate de specialist nu trebuie confundate cu participarea specialistului la
efectuarea anumitor acţiuni procesuale, cum ar fi cercetarea la faţa locului, exhumarea,
examinarea cadavrului, deoarece acestea sînt acţiuni procesuale distincte cu sarcini separate.
Constatarea medico-legală se efectuează şi cu scopul de a descoperi pe corpul învinuitului, a
părţii vătămate existenţa unor infracţiuni. Dacă constatarea a fost efectuată în cadrul altei acţiuni
procesuale, cum ar fi examinarea cadavrului, exhumarea, examinarea corporală, acestea se includ
în procesul-verbal al acţiunii procesuale respective.
Potrivit art. 141 Cod de procedură penală, rezultatele constatării tehnico-ştiinţifice şi
medico-legale se consemnează într-un raport în care sînt indicate atît metoda utilizată cît şi
concluziile care s-au făcut în urma efectuării investigaţiilor [2]. În cazul în care organul de
urmărire penală din oficiu, sau instanţa la cererea uneia din părţi constată că raportul tehnico-
ştiinţific sau medico-legal nu este complet sau concluziile nu sînt precise, se dispune efectuarea
expertizei. Concluziile nu sînt complete în situaţia cînd specialistul nu a răspuns la toate
întrebările puse în faţa lui sau cînd raportul nu este destul de clar şi nu poate face o concluzie

30
clară privind chestiunile care au importanţă în cauză, fapt ce provoacă unele dubii în privinţa
raportului.
Ţinem să menţionăm că legislaţia nu acordă o forţă probantă privilegiată raportului de
constatare tehnico-ştiinţifică sau medico-legală.
Deşi legiutorul a încadrat constatarea tehico-ştiinifică şi medico-legaă în categoria
mijlocelor de pobă, în doctrină s-a observat că acestea sînt procedee probatorii, deci, acivităţi de
cercetare în urma cărora speialistul trage o conluzie în legătură cu aptitudinea obiectului cercetat
de a oferi informaţii care se pot constitui în probe. Specialistul îşi va expima aceste concluzii,
sub forma unei opinii, în conţinutl raportului pe care îl va înainta organului judiciar. Se poate
spune că, din lectura acestor concluzii cuprinse în raportul de constatre, se va afla dacă obiectul
sau substanţa cercetată sînt izvor de probe şi care anume sînt acestea, aşa că, din acest punct de
vedere, raportul de constatare este mijoc de probă, iar conluziile specialistului – probe [58, p.
40]. Alţi autori pivesc rapoartele de constatare tot ca pe mijloce de proă, dar sub forma
încrisurilor care relatează despe existenţa unor probe [36, p. 260]. Răspunsul este împărţit în
doctrină, poate că, din acest punct de vedere ar fi de preferat tratarea anlo-saxonă a problemei,
care nu cunoaşte clasificarea formală în probe şi mijloae de probă, ci analizează o singură
noţiune: proba [53, p. 164].
Soluţionarea unei cauze penale necesită în multe cazuri cunoştinţe speciale într-un
domeniu dat, care poate fi domeniu al ştiinţei, tehnicii, artei, meşteşugului. Odată cu progresul
tehnico-ştiinţific, cercul acestor domenii se lărgeşte [66, p. 30]. În scopul asigurării unei juste şi
obiective soluţionări a cauzei penale, legea procesual penală admite ca în anumite situaţii, cînd
sînt necesare cunoştinţe speciale, să se apeleze la specialişti în domeniu care ar avea sarcina de a
soluţiona unele chestiuni importante pentru justa soluţionarea a cazului dat. Acest fapt a
condiţionat existenţa în legea procesual penală a unui mijloc de probă numit raport de expertiză.
Raportul de expertiză este o totalitate de date de fapt stabilite în urma cercetării
materialelor administrate într-o cauză penală, cercetare efectuată de către expert.
Expert este recunoscută persoana care posedă cunoştinţe temeinice speciale într-un
anumit domeniu şi este abilitată, în modul stabilit de lege, de a efectua o expertiză. În literatura
de specialitate există opinia că martorul şi expertul nu pot coexista în aceeaşi persoană şi aceeaşi
cauză, deosebirea dintre aceştea fiind nu atît de natură structurală, cît funcţională: martorul are în
proces o funcţie pasivă, expertul o funcţie activă; martorul apare ca obiect, expertul ca subiect;
martorul este examinat, expertul examinează; martorul expune ceea ce a cunoscut independent
de orice însărcinare a judecătorului; expertul cunoaşte de pe urma însărcinării acestuia; aşa încît
expertul este un “auxiliar al justiţiei” [49, p. 347].
De asemenea, expertul nu poate avea acelaşi statut ca şi martorul, martorul obţine
anumite date informaţionale importante pentru cauză în afara procesului, paralel cu activitatea
organului de urmărire penală sau judecătoreşti, depunînd declaraţii asupra unor împrejurări care
îi sînt cunoscute. Expertul nu dispune de nici o informaţie despre împrejurările cauzei pînă la
momentul efectuării expertizei. În situaţia cînd expertul cunoaşte anumite împrejurări şi a fost
audiat ca martor, el nu mai poate participa în calitate de expert, aceasta fiind o situaţie de
incompatibilitate prevăzută de art. 89 Cod de procedură penală [2]. Spre deosebire de martor
care nu poate fi înlocuit, la efectuarea expertizei poate participa orice expert competent în
domeniul dat [32, p. 236].
În doctrina juridică s-au emis mai multe păreri în ceea ce priveşte poziţia procesuală a
expertului, astfel s-a apropiat poziţia expertului de cea a martorului, acesta fiind considerat un
“martor ştiinţific”. În legislaţia anglo-saxonă, de pildă, expertul este tratat ca un martor [53, p.

31
168]. În legislaţia noastră, după cum am observat mai sus, poziţiile procesuale de martor şi de
expert sînt incompatibile.
De asemenea, în doctrină, expertul este numit “judecător ştiinţific”, care asemenea
judecătorului care emite o hotărîre judecătorească, primul emite o “hotărîre ştiinţifică”
materializată în raportul de expertiză [49, p. 349]. Nu sîntem de acord cu această opinie,
deoarece privită la nivelul de referinţă al procesului, expertiza reprezintă doar o mică parte din
activităţile care au loc în cadrul cauzei penale, raportul de expertiză fiind doar unul din
mijloacele de probă, asupra căruia singurul care poate lua o hotărîre este judecătorul.
Tot aici vom analiza și procedeul probatoriu expertiza, aceasta constituie o acţiune de
cercetare efectuată de către un expert în scopul soluţionării unor chestiuni puse în faţa lui de
către organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, în urma căreia se întocmeşte un raport
ce conţine concluziile la care a ajuns expertul în urma efectuării investigaţiei. Dispunerea
expertizei este o acţiune procesuală întreprinsă atît de organul de urmărire penală din oficiu sau
la cererea părţilor, cît şi de instanţa de judecată din oficiu în vederea soluţionării unor chestiuni
ce se includ în obiectul probatoriului şi care necesită cunoştinţe speciale.
Avînd în vedere specificul raportului de expertiză pe care îl întocmeşte un specialist
dintr-un domeniu care nu este cunoscut suficient organului de urmărire penală sau instanţei de
judecată, în literatura juridică s-a înaintat opinia că expertul ar face o “judecată ştiinţifică”. În
această opinie, raportul de expertiză are o valoare probatorie mai mare decît celelalte mijloace de
probă. În practică se întîlnesc cazuri cînd raportul de expertiză influenţează asupra convingerii
intime a subiecţilor, care apreciază proba, determinînd soarta cauzei penale. Totuşi, “judecata
ştiinţifică” este negată de majoritatea reprezentanţilor doctrinei, care consideră că asmenea opinii
sînt străine gîndirii juridice contemporane şi vin în contradicţie cu dispoziţiile legii care nu
permite ca probele să aibă putere dianinte stabilită [60, p. 393].
Particularităţile concluziilor la care a ajuns expertul şi care sînt reflectate în raportul de
expertiză, spre deosebire de alte mijloace de probă, se caracterizează prin însăşi natura de
obţinere, analiza ştiinţifică şi ordinea procesuală special [63, p. 19].
Expertizele pot aparţine mai multor domenii, cele mai uzitate fiind: expertiza
criminalistică, cea medico-legală, psihiatrică, tehnică, contabilă, expertizele criminalistice, la
rîndul lor, pot fi: traseologice, dactiloscopice, chimice, balistice, grafice etc. Este cunoscut faptul
că expertiza criminalistică are, între altele, menirea de a examina comparativ caracteristicile
concrete ale obiectelor studiate, în vederea stabilirii identităţii sau apartenenţei de gen ori a
provenienţei comune, de a releva urmele materiale ale infracţiunii, stabilirea condiţiilor şi
cauzelor nemijlocite care au dus la formarea acestora, mecanismul de formare a urmelor şi altele
[53, p. 167].
Un alt criteriu este modul în care legea reglementează necesitatea efectuării expertizei şi
în acest sens expertizele se divizează în facultative şi obligatorii. Expertizele facultative sînt
dispuse de organul de urmărire penală din oficiu sau la cererea părţilor şi de către instanţa de
judecată la cererea părţilor, în toate cazurile cînd consideră că sînt necesare cunoştinţe speciale în
domeniul ştiinţei, tehnicii, artei sau meşteşugului. Efectuarea expertizei poate fi cerută de părţi
din iniţiativa lor proprie şi pe contul lor propriu, în acest caz, raportul expertului are aceeaşi
valoare probantă ca şi raportul de expertiză întocmit în ordinea generală [2].
Expertizele obligatorii sînt expres prevăzute de Codul de procedură penală la art. 143,
astfel se dispune efectuarea expertizei în mod obligatoriu în vederea constatării [2]:
- cauzei morţii;
- gradului de gravitate şi caracterul vătămărilor integrităţii corporale;

32
 - stării psihice şi fizice a bănuitului, învinuitului, inculpatului - în cazurile în care apar
îndoieli cu privire la starea de responsabilitate sau la capacitatea lor de a-şi apăra de sine stătător
drepturile şi interesele legitime în procesul penal;
- stării psihice a persoanei în privinţa căreia se reclamă că s-au comis acte de tortură,
tratamente inumanesau degradante;
- vîrstei bănuitului, învinuitului, inculpatului sau părţii vătămate – în cazurile în care
această circumstanţă are importanţă pentru cauza penală, iar documentele ce confirmă vîrsta
lipsesc sau prezintă dubiu;
- stării psihice sau fizice a părţii vătămate, martorului dacă apar îndoieli în privinţa
capacităţii lor de a percepe just împrejurările ce au importanţă pentru cauza penală şi de a face
declaraţii despre ele, dacă aceste declaraţii ulterior vor fi puse, în mod exclusiv sau principal, în
baza hotărîrii în cauza dată.
Practica cunoaşte şi alte cazuri cînd fără efectuarea expertizei este imposibilă stabilirea
adevărului. De exemplu, expertiza se efectuiază în cazurile cînd este necesar de constatat dacă
substanţa dată este considerată drog sau obiectul dat este armă, muniţie etc [32, p. 238].
După modul de organizare se cunosc: expertiza simplă, denumire recunoscută în
literatura de specialitate [46, p. 385]. Codul de procedură penală nu prevede expres termenul de
“expertiză simplă” acesta fiind utilizat mai mult în ştiinţa criminalistică şi în practică.
Expertiza în comisie se efectuează de către o comisie compusă din cîţiva experţi de
acelaşi profil, în comisie pot fi incluşi atît experţi numiţi de către instituţia de expertiză, cît şi
experţi propuşi de părţi. Comisia de experţi, ajungînd la o opinie comună, semnează raportul de
expertiză. În cazul cînd sînt dezacorduri, fiecare expert semnează raportul separat referitor la
chestiunile cu care nu este de acord. Efectuarea expertizei în comisie este pusă în competenţa
organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată. Ordonanţa prin care se dispune
efectuarea expertizei în comisie este obligatorie pentru conducătorul instituţiei de expertiză, în
unele situaţii, acesta, din iniţiativa sa dispune efectuarea unei expertize în comisie, dacă este de
părere că astfel vor fi obţinute rezultate eficiente [32, p. 238].  
Expertiza complexă se efectuează în cazul în care constatarea unei circumstanţe ce poate
avea importanţă probatorie în cauza penală este posibilă numai în urma efectuării unor
investigaţii în diferite domenii. Expertiza complexă are multe elemente comune cu expertiza în
comisie. Ambele expertize se bazează pe principiul colegialităţii, procedura de dispunere a
expertizei şi însăşi efectuarea expertizei fiind similare. Deosebirea esenţială care caracterizează
expertiza complexă constă în faptul că aceasta se efectuează de către experţi de diferite
specialităţi sau diferite specializări în cadrul aceleiaşi specialităţi. În practică, expertize complexe
sînt cele medico-criminalistice, medico-autotehnice, financiar-bancare etc [64, p. 18].
Expertiza suplimentară, conform art. 148 Cod de procedură penală, se efectuează în
situaţia cînd organul de urmărire penală sau instanţa de judecată consideră că raportul de
expertiză nu este suficient de clar sau complet. Expertiza suplimentară se efectuiază de acelaşi
expert sau de alţi experţi [2]. Acelaşi articol conţine prevederi privind expertiza repetată
concluziile expertului sînt neclare, contradictorii, neîntemeiate, dacă există îndoieli în privinţa
lor şi aceste deficienţe nu pot fi înlăturate prin audierea expertului sau dacă a fost încălcată
ordinea procesuală de efectuare a expertizei. Expertiza repetată este efectuată de către un alt
expert sau alţi experţi. La efectuarea expertizei repetate se poate pune şi chestiunea autenticităţii
metodelor utilizate anterior. Primul expert poate participa la efectuarea expertizei respective
pentru a da explicaţii, însă nu poate participa la efectuarea investigaţiilor şi la finalizarea
concluziilor [2].

33
 Expertiza se dispune prin ordonanţa organului de urmărire penală sau încheierea instanţei
de judecată, care sînt obligatorii pentru instituţiile sau persoana abilitată să efectueze expertiza,
doar în cazurile în care persoana nu dispune de cunoştinţele respective sau invocă anumite
motive de incompatibilitate este în drept să nu efectueze expertiza.
Expertiza pe cont propriu, potrivit art. 142 alin. (2) Cod de procedură penală, se
efectuiază în aceleaşi condiţii ca şi expertiza dispusă de către organele de urmărire penală sau
instanţa de judecată. De asemenea, părţile au dreptul să ia cunoştinţă de ordonanţa prin care se
dispune efectuarea expertizei pînă la transmiterea acesteia expertului sau instituţiei de expertiză.
Părţile au dreptul de a face obiecţii privind chestiunile puse în faţa expertului, de a cere
modificarea lor, de a propune chestiuni suplimentare, de asemenea, pot recomanda includerea în
grupul de experţi a unui alt expert, motivînd acest fapt.
Termenul de efectuare a expertizei indicat de organul de urmărire penală sau de către
instanţă este obligatoriu pentru expert. De asemenea, expertul este prevenit despre răspunderea
penală pentru prezentarea cu bună ştiinţă a concluziilor false.
Rezultatele investigaţiilor sînt înscrise în raportul de expertiză, care este un mijloc de
probă. Raportul de expertiză trebuie să corespundă după formă prevederilor legislaţiei procesual
penale, de asemenea, la raport se anexează toate materialele ce au relevanţă în cauza dată:
corpuri delicte, probe grafice, fotografii, schiţe, grafice.
În raport, expertul dă răspuns la toate întrebările adresate în actul de dispunere a
expertizei, sau va fi inclusă argumentarea imposibilităţii de a răspunde la toate sau la unele
întrebări ce au fost puse dacă materialele prezentate nu au fost suficiente sau întrebările
formulate nu ţin de competenţa expertului, ori nivelul ştiinţei şi practica expertizelor nu permit
de a răspunde la întrebările puse.
Raportul expertului sau declaraţia sa că nu poate prezenta concluzii, precum şi procesul-
verbal de audiere a expertului se comunică imediat, dar nu mai tîrziu de 3 zile de la primirea lor
de către organul de urmărire penală, părţilor în proces care au dreptul să dea explicaţii, să facă
obiecţii, precum şi să ceară a se pune expertului întrebări suplimentare, a se efectua expertiza
suplimentară ori o expertiză repetată. Executarea acestor acţiuni se consemnează într-un proces-
verbal.
Astfel, conchidem că raportul de expertiză este forma scrisă a examinărilor, constatărilor
şi rezultatelor cercetării întreprinse de expert. Raportul trebuie să cuprindă: a) partea
introductivă, în care se arată organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei, data cînd s-a
dispus, numele şi prenumele expertului, data şi locul unde a fost efectuată, obiectul expertizei,
materialul pe baza căruia a fost efectuată, precum şi dacă părţile au participat sau au dat
explicaţii; b) descrierea examinărilor şi a constatărilor făcute de expert, obiecţiile sau explicaţiile
părţilor, precum şi analiza obiecţiilor ori explicaţii în baza constatărilor expertului; c)
demonstrarea celor constatate; d) concluziile, în care sînt cuprinse răspunsurile la întrebările
puse, acestea fiind categorice, de probabilitate şi de imposibilitate, precum şi părerea expertului
asupra obiectului expertizei [75].
Părţile au dreptul de a lua cunoştinţă cu raportul de expertiză, de a da explicaţii, de a face
obiecţii, de a cere introducerea unor chestiuni suplimentare.
În caz de necesitate, determinată de neclaritatea raportului sau de unele deficienţe sau din
anumite motive enunţate în art. 153 Cod de procedură penală, organul de urmărire penală poate
audia expertul după regulile audierii martorului [2].

34
 2.2 Mijloacele materiale de probă

Mijloacele materiale de probă reprezintă specificul procesului penal în materie de

probaţiune. Întrucît aceste mijloace de probă constau în obiectele materiale care, datorită
legăturilor cu activitatea infracţională, permit să se stabilească atît împrejurările concrete în care
s-a săvîrşit infracţiunea, cît şi stabilirea identităţii infractorului.
Mijloacele sunt considerate toate acele obiecte sau lucruri de orice fel care conţin sau
poartă o urmă a faptei săvîrşite, ori care, din cauza legăturii lor cu această faptă, cu persoanele
care au săvîrşit-o sau cu împrejurările în care fapta a fost săvîrşită, pot furniza probe necesare
soluţionării cauzei penale [11, p. 46].
Varietatea mijloacelor de probă impune o anumită clasificare a lor, astfel după literatura
de specialitate şi dispoziţiile legale avem:
a) obiecte şi înscrisuri care au folosit sau au fost destinate să servească la comiterea
infracţiunii. De exemplu documentul falsificat în vederea trecerii frauduloase a frontierei etc.;
b) obiecte care reprezintă produsul infracţiunii, spre exemplu lucrul însuşit de infractor în
cazul unui furt, monede false etc. [60, p. 374];
c) obiecte sau înscrisuri care conţin sau poartă o urmă a infracţiunii săvîrşite, de exemplu
înscrisul contrafăcut în cazul unui fals;
d) orice alte obiecte care ajută la aflarea adevărului şi soluţionarea cauzei, de exemplu un
obiect care poartă amprentele digitale ale infractorului [44, p. 66].
Codul de procedură penală la Secţiunea a 9-a a Capitolului III enumeră următoarele
mijloace materiale de probă: documentele, corpurile delicte, procesele-verbale ale acţiunilor
procesuale, precum şi înregistrările audio sau video, forografiile şi alte forme de purtători de
informaţie.
Documentele sunt mijloace materiale de probă care se deosebesc atît de procesele-verbale
ale actelor de urmărire penală şi judecătoreşti, cît şi de corpurile delicte. Documentele conţin
date care pot fi recunoscute ca probe derivate. Procesele-verbale se deosebesc de documente prin
faptul că sunt întocmite în afara procesului penal, de persoane care pot să nu fie subiecţi ai
procesului penal. Corpurile delicte, spre deosebire de procesele verbale, reprezintă sursa iniţială
referitoare la anumite circumstanţe [32, p. 254].
Potrivit art. 157 alin.(1) Cod de procedură penală, constituie mijloc material de probă
documentele în orice formă: scrisă, audio, video, electronică etc. care provin de la persoane
oficiale fizice sau juridice, dacă în ele sunt expuse ori adeverite circumstanţe care au importanţă
pentru cauză [2].
În procesul penal, frecvenţa documentelor ca mijloc de probă este mai redusă decît în
cauzele civile, deoarece în civil părţile unui act juridic sînt cointeresate să-şi preconstituie
înscrisul, care va servi ca probă în instanţă, în caz că una dintre ele îşi va executa defectuos
obligaţiile. Pe cînd în cazul comiterii unei infracţiuni, făptuitorul va face tot ce-i stă în putinţă
pentru a nu fi descoperit, deci va înlătura urmele faptelor sale, inclusiv orice fel de documente
care ar putea servi ca probă. Astfel că, de multe ori, în procesul penal, documentele prin care se
dovedeşte comiterea unei infracţiuni, sînt găsite din întîmplare sau în urma unor acţiuni
procesuale [53, p. 135].
Deci, mijlocul de probă care în procesul civil constituie regula, în cel penal apare mai
curînd ca o excepţie. Teoretic, nici valoarea probantă a documentelor autentice nu mai este, ca în
civil, superioară, conţinutul lor putînd fi combătut prin orice mijloc de probă [53, p. 135].

35
 Documentele care dovedesc un raport preexistent pe care se grefează o infracţiune, fac
dovada acelei condiţii cerute pentru existenţa infracţiunii, cum ar fi o scrisoare trimisă sau
primită de învinuit sau inculpat, ori un jurnal al acestuia [58, p. 329].
În doctrina franceză se precizează că nu trebuie confundat falsul penal cu falsul civil;
primul se adresează persoanei, al doilea se adresează actului [49, p. 231].
Vorbind despre documente, putem face distinţie între trei categorii ale acestora:
- documentele care servesc ca corpuri delicte;
- documentele scrise care servesc drept formă de manifestare a voinţei participanţilor în
proces, cum ar fi cerere, demers;
- documentele care conţin date privind unele evenimente sau fapte importante pentru
cauza penală. Acestea la rîndul lor, pot fi divizate în oficiale şi private.
Documentul oficial, în sensul art. 157 alin.(1) Cod de procedură penală, se înţelege
documentul:
- ce conţine infomaţii care au fost elborate, selectate, prelucrate, sistematizate şi/sau
adoptate de organe şi persoane oficiale sau puse la dispoziţia lor în condiţiile legii de către alţi
subiecţi de drept;
- care atestă fapte avînd relevanţă juridică;
- care circulă în cadrul unui sistem de înregistrare, evidenţă strictă şi control al circulaţiei.
De asemenea, menţionăm că momentul înregistrării documentului privat de către organul
oficial sau persoana oficială este momentul convertirii documentului privat în document official
[51, p. 15].
Valoare probantă vor avea numai documentele perfectate în limitele competenţei
funcţionale a organului de la care emană. Ele trebuie să aibă atributele necesare: să fie semnate,
ştampilate, cu număr propriu de înregistrare etc [14, p. 27]. Documente se anexează prin
ordonanţa organului de urmărire penală sau încheierea instanţei de judecată la materialele
dosarului.
În unele cazuri, documentul poate servi în calitate de corp delict, evident, atunci cînd el
conţine cel puţin unul din elementele menţionate în art. 158 Cod de procedură penală. Acestea se
recunosc drept corpuri delicte, dacă există temeiuri de a presupune că ele au servit la săvîrşirea
infracţiunii, au păstrat asupra lor urmele acţiunilor criminale sau au constituit obiectivul acestor
acţiuni, precum şi banii sau alte valori, ori obiecte şi documente care pot servi ca mijloc pentru
descoperirea infracţiunii, constatarea circumstanţelor, identificarea persoanelor vinovate sau
pentru respingerea învinuirii ori atenuarea răspunderii penale [2].
Documentele sunt recunoscute ca mijloc de probă dacă sunt respectate cerinţele de
admisibilitate, pertinenţă, concludenţă şi utilitate a acestora. La documente se atribuie nu numai
actele scrise, dar şi scheme, grafice, date statistice, datele conţinute în informaţii computerizate,
descriei ale unor anumite procese şi persoane etc. În calitate de probe pot servi, spre exemplu,
datele care descriu condiţiile de viaţă şi educaţie ale minorului, diferite rapoarte ale organului de
poliţie, acte ale inspectorilor tehnici ş.a. Ca mijloace de probă sunt recunoscute, de asemenea,
actele medicale privind starea sănătăţii învinuitului şi a victimei solicitate de la instituţia
medicală. Constituie mijloace de probă şi documentele care parvin de la cetăţeni, întocmite atît la
cererea organului de urmărire penală şi a instanţei, cît şi care nu au legătură cu dosarul. Este
deosebit de util raportul presentenţial întocmit de serviciul de probaţiune, care poate caracteriza
detaliat calităţile personale ale învinuitului, spre deosebire de caracteristica de la locul de muncă
sau de trai [32, p. 255].

36
 Modalităţile de includere a documentelor în dosarul penal sunt diferite, acestea pot fi
ridicate în cadrul efectuării unor acţiuni procesuale, de exemplu documentele contabile, sau pot
fi prezentate la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei, de exemplu raportul
presentenţial întocmit de serviciul de probaţiune. În calitate de documente pot fi recunoscute şi
actele întocmite în urma unor controale, cum ar fi acte de revizie, rapoarte etc [32, p. 254].
Una din condiţiile obligatorii ce ţine de admisibilitatea documentelor ca mijloc de probă
este existenţa în dosarul penal a datelor referitoare la modul în care documentul a fost inclus în
materialele dosarului, cum ar fi procesul-verbal de anexare, procesul-verbal al unei acţiuni
procesuale ş.a. La dosar pot fi anexate şi copiile documentului în situaţia cînd originalul trebuie
să se păstreze în instituţia unde s-a întocmit, în acest caz, persoana care efectuează urmărirea
penală trebuie să confirme acest fapt.
Practica demonstrează că sfera de aplicare a documentelor în procesul penal este
nelimitată [37, p. 233]. Pe prim plan se află documentele de evidenţă privind circulaţia bunurilor
materiale şi a surselor băneşti: facturile, bonurile, chitanţele, actele privind transportarea şi
desfacerea mărfurilor, actele de decontare a mijloacelor băneşti etc. Acestea sunt folosite deseori
de către autorii de sustragere şi reprezintă surse de înaltă valoare probantă asupra subiectului,
obiectului şi obiectivităţii faptei săvîrşite.
A doua categorie de documente folosită ca sursă probantă în procesul penal, o constituie
actele emanate de la autorităţile administrative de stat: acte de identitate, certificate privind
starea civilă, de studii, de profesie etc. O categorie aparte de documente, folosite la depistarea
anumitor categorii de infracţiuni, cum ar fi: omorul, furtul, escrocheria etc., o constituie
documentele sub formă de însemnări şi scrisori personale, adresări, scrisori anonime cu un
conţinut ameninţător, de şantaj ridicate de părţi sau ridicate în timpul cercetării la faţa locului, ori
în cadrul altor acţiuni procesuale.
Nu se admite respingerea anticipată a documentului din motivul că parvine de la o
anumită persoană. De asemenea, neprezentarea în termen a documentului nu înlătură importanţa
probantă a acestuia. Iar documentele care au fost întocmite peste hotarele Republicii Moldova în
baza acordurilor de asistenţă juridică internaţională şi care corespund cerinţelor generale faţă de
documente, nu cer reconfirmarea pe teritoriul Republicii Moldova.
În concluzie menţionăm că prin documente ca mijloc de probă trebuie de avut în vedere
doar documentele în sensul art. 157 Cod de procedură penală. Conform prevederilor legii, teoriei
şi practicii procesual-penale, au importanţă probatorie în cadrul procesului penal documentele ce
au următoarele caracteristici [17, p. 10]: conţin informaţii despre împrejurări izvorul cărora poate
fi controlat; aceste informaţii se atestă sau se expun de organele şi persoanele oficiale în limitele
competenţei lor, iar daca documentul parvine de la un cetăţean - în limitele informării acestuia;
documentul obţine valoarea de probă daca este respectată ordinea stabilită de lege de obţinere şi
anexare a lui la dosar; prin document ca mijloc material de probă, înţelegem orice obiect al lumii
materiale, purtător material al informaţiilor, în care, fie cu ajutorul obiectelor, fie cu ajutorul
altor mijloace accesibile de înregistrare, sunt fixate informaţii cu privire la un anumit fapt şi care
prezintă importanţă pentru examinarea justă a cauzei penale.
După cum am menţionat mai sus, din categoria mijloacelor de probă fac parte şi corpurile
delicte, în acest sens, art. 158 alin.(1) din Codul de procedură penală prezintă o caracteristică
generală a temeiurilor de recunoaştere a obiectelor în calitate de corpuri delicte - corpuri delicte
sînt recunoscute obiectele în cazul în care există temeiuri de a presupune că ele au servit la
săvîrşirea infracţiunii, au păstrat asupra lor urmele acţiunilor criminale sau au constituit
obiectivul acestor acţiuni, precum şi bani sau alte valori ori obiecte şi documente care pot servi

37
ca mijloace pentru descoperirea infracţiunii, constatarea circumstanţelor, identificarea
persoanelor vinovate sau pentru respingerea învinuirii ori atenuarea răspunderii penale [2].
În cele mai multe cazuri, săvîrşirea unei infracţiuni este marcată şi prin urmele lăsate pe
anumite obiecte la locul faptei, prin însăşi lăsarea unor obiecte la locul săvîrşirii infracţiunii sau
în apropierea acestui loc [23, p. 223]. Corpurile delicte pot furniza uneori informaţii mai exacte
decît martorii adevăraţi şi nu ridică niciodată suspiciunile relei credinţe care poate fi întîlnită,
uneori, la persoanele chemate ca martori. În acest sens, organele judiciare penale trebuie să
procedeze cu mare grijă la cercetările ce se fac la locul săvîrşirii infracţiunii pentru a descoperi şi
ridica corpurile delicte care pot fi folosite în vederea aflării adevărului în cauza penală.
Rolul şi importanţa mijloacelor materiale de probă sporesc odată cu perfeţionarea
metodelor de cercetare criminalistică a urmelor infracţiunii. Uneori, cele mai neînsemnate
obiecte (resturi de alimente şi de cosmetice, resturi de lemn, resturi de metal, cioburi de sticlă
etc.) pot conduce la desluşirea unor aspecte cu o pondere deosebită în aflarea adevărului [12, p.
46].
Pentru recunoaşterea unui obiect drept corp delict trebuie îndeplinite următoarele
condiţii: - dacă, prin descrierea lui detaliată, prin sigilare, precum şi prin alte acţiuni
întreprinse imediat după depistare, a fost exclusă posibilitatea substituirii sau modificării
esenţiale a particularităţilor şi semnelor sau a urmelor aflate pe obiect;
- dacă a fost dobîndit prin unul din următoarele procedee probatorii: cercetare la faţa
locului, percheziţie, ridicare de obiecte, precum şi prezentat de către participanţii la proces, cu
ascultarea prealabilă a acestora;
- există o ordonanţă a organului de urmărire penală sau o încheiere a instanţei de judecată
în acest sens [12, p. 46].
Dacă aceste condiţii sînt îndeplinite, corpurile delicte se păstrează la dosar. Prin excepţie,
există mai multe cazuri în care păstrarea lor la dosar nu este posibilă:
- corpurile delicte care, din cauza volumului sau din alte motive, nu pot fi păstrate
împreună cu dosarul. Acestea vor fi fotografiate şi fotografiile se anexează la procesul-verbal
respectiv. Obiectele voluminoase, după fotografiere, pot fi sigilate şi transmise spre păstrare
persoanelor juridice sau fizice. În acest caz, în dosar se va face menţiunea respectivă.
- substanţele explozive şi alte obiecte care prezintă pericol pentru viaţa şi sănătatea
omului. Din acest motiv nu pot fi păstrate în calitate de corpuri delicte, fapt confirmat prin
concluzia specialiştilor în domeniu, în baza ordonanţei organului de urmărire penală autorizate
de judecătorul de instrucţie, se nimicesc prin metodele respective. În caz de urgenţă, cînd există
pericol iminent pentru viaţa oamenilor, substanţele explozive pot fi nimicite, în urma concluziei
specialistului, fără autorizarea judecătorului de instrucţie, cu prezentarea materialelor respective,
în termen de 24 de ore, judecătorului de instrucţie pentru efectuarea controlului legalităţii acestei
acţiuni procesuale.
- substanţele narcotice, psihotrope şi precursorii pot fi păstraţi în calitate de corpuri
delicte în cantităţi mici - mostre, suficiente pentru utilizarea lor în calitate de probe pentru
efectuarea expertizei, împachetate şi sigilate de către un expert. Excedentele de aceste substanţe
vor fi predate instituţiilor abilitate sau nimicite în baza ordonanţei organului de urmărire penală
autorizate de judecătorul de instrucţie.
- metalele nobile şi pietrele preţioase, perlele, valuta naţională şi străină, carturile,
carnetele de plată, hîrtiile de valoare, obligaţiile, care pot fi recunoscute corpuri delicte se
transmit spre păstrare la instituţiile Băncii Naţionale. Numai dacă valuta străină, banii lichizi

38
naţionali, obligaţiile, ridicate în cadrul efectuării acţiunilor de urmărire penală conţin semne
individuale în urma săvîrşirii infracţiunii se vor păstra în dosar [2].
Ca regulă, corpurile delicte şi alte obiecte vor fi păstrate pînă la soluţionarea soartei lor
prin hotărîre definitiva a organului de urmărire penală sau a instanţei. Prin excepţie, în caz de
conflict referitor la apartenenţa obiectului recunoscut corp delict, litigiul se soluţionează în
ordinea procedurii civile şi un asemenea obiect se păstrează pînă la momentul cînd hotărîrea
pronunţată în cauza civilă devine irevocabilă [12, p. 46].
Legea stabileşte măsuri obligatorii ce trebuie respectate, pentru asigurarea păstrării
corpurilor delicte şi a altor obiecte în cadrul desfăşurării procesului penal, în vederea prevenirii
pierderii, deteriorării, alterării, atingerii între ele sau amestecului corpurilor delicte ori al altor
obiecte. Astfel, în cazul transmiterii lor pentru efectuarea unei expertize sau a unei constatări
tehnico-ştiinţifice sau medico-legale, precum şi la transmiterea cauzei altui organ de urmărire
penală sau altei instanţe judecătoreşti, în documentul de însoţire, în anexele la el şi în informa-
ţia anexată la rechizitoriu se indică toate corpurile delicte şi alte obiecte care au fost anexate la
dosar şi pe care îl însoţesc, precum şi locul lor de păstrare dacă ele nu sînt anexate la dosar. La
transmiterea cauzei în care figurează corpuri delicte, organul care primeşte cauza verifică
prezenţa obiectelor anexate la dosar în conformitate cu datele menţionate în documentul de
însoţire a cauzei. Despre rezultatele acestei verificări se face menţiune în documentul de însoţire
[2].
Pînă la soluţionarea cauzei penale, procurorul, în faza urmăririi penale, sau, după caz,
instanţa dispune restituirea către proprietarul sau posesorul legal: a produselor uşor alterabile, a
obiectelor necesare acestuia pentru viaţa cotidiană; a animalelor domestice, pasărilor, altor
animale care necesită îngrijire permanentă; a automobilului sau a unui alt mijloc de transport,
dacă acesta nu a fost sechestrat pentru asigurarea acţiunii civile în cauza penală sau a posibilei
confiscări speciale a bunurilor. Corpurile delicte voluminoase care necesită condiţii speciale de
păstrare şi care nu au pe ele urme ale infracţiunii, precum şi alte corpuri delicte, cu excepţia celor
care au servit la săvîrşirea infracţiunii şi care păstrează pe ele urmele infracţiunii, se transmit
instituţiilor fiscale respective pentru a fi utilizate, păstrate, îngrijite sau comercializate. În cazul
în care proprietarul sau posesorul legal al corpurilor delicte menţionate mai înainte nu este
cunoscut sau dacă restituirea lor este imposibilă din alte motive, ele se predau instituţiilor fiscale
respective pentru a se decide utilizarea, păstrarea, îngrijirea sau comercializarea acestora cu
transferarea banilor încasaţi la contul de depozit al procuraturii sau al instanţei de judecată
respective. De asemenea, banii marcaţi, asupra cărora au fost îndreptate acţiunile criminale, se
trec în venitul statului, iar echivalentul lor se restituie proprietarului de la bugetul de stat. La
cererea victimei, echivalentul banilor recunoscuţi drept corpuri delicte poate fi restituit în temeiul
hotărîrii judecătorului de instrucţie [2].
În cadrul urmăririi penale obligaţia de a asigura păstrarea corpurilor de licte este pusă în
seama organului de urmărire penală, care trebuie să asigure o încăpere pentru păstrarea
corpurilor delicte. Corpurile delicte sînt transmise în această încăpere purtînd un număr de
identificare. Accesul la corpul delict îl are doar ofiţerul de urmărire penală şi procurorul.
Obligaţia pentru păstrarea corpurilor delicte în organul de urmărire penală o poartă
persoana responsabilă pentru camera de păstrare a corpurilor delicte. În instanţa de judecată,
corpurile delicte se păstrează anexate la dosar, în caz de necesitate, judecătorul trebuie să
dispună de condiţiile pentru păstrarea corpurilor delicte, responsabikitatea pentru păstrarea
corpurilor delicte fiind pusă în seama judecătorului [32, p. 259].

39
 În cadrul soluţionării cauzei în fond se hotărăşte chestiunea cu privire la corpurile delicte.
Astfel legislaţia procesual penală prevede că: uneltele care an servit la săvîrşirea infracţiunii vor
fi confiscate şi predate instituţiilor respective sau nimicite; obiectele a căror circulaţie este
interzisă vor fi predate instituţiilor respective sau nimicite; lucrurile care nu prezintă nici o
valoare şi care nu pot fi utilizate vor fi distruse, iar în cazurile în care sînt cerute de persoane ori
instituţii interesate, ele pot fi remise acestora; banii şi alte valori dobîndite pe cale criminală sau
asupra cărora au fost îndreptate acţiunile criminale, în baza sentinţei instanţei, se restituie
proprietarului sau, după caz, se trec în venitul statului. Celelalte obiecte se predau proprietarilor
legali, iar dacă aceştia nu sînt identificaţi, se trec în proprietatea statului. În caz de conflict
referitor Ia apartenenţa acestor obiecte, litigiul se soluţionează în ordinea procedurii civile. Banii
marcaţi, asupra cărora au fost îndreptate acţiunile criminale, se trec în venitul statului, iar
echivalentul lor se restituie proprietarului de la bugetul de stat; documentele care constituie
corpuri delicte rămîn în dosar pe tot termenul de păstrare a lui sau, la solicitare, se remit
persoanelor interesate; obiectele ridicate de organul de urmărire penală, dar care nu au fost
recunoscute corpuri delicte, se remit persoanelor de la care au fost ridicate. Valoarea obiectelor
alterate, deteriorate sau pierdute în urma efectuării expertizei şi a altor acţiuni legale se atribuie
la cheltuielile judiciare. Dacă aceste obiecte au aparţinut învinuitului, inculpatului sau persoanei
civilmente responsabile, contravaloarea acestora nu se restituie. Daca aceste obiecte au aparţinut
altor persoane, contravaloarea lor se restituie, prin sentinţă, din bugetul de stat şi poate fi încasată
de la condamnat sau de la partea civilmente responsabilă. În caz de achitare a persoanei, precum
şi în caz de scoatere de sub urmărire penală pe temei de reabilitare, contravaloarea obiectelor
alterate sau pierdute în cadrul efectuării expertizei sau a altor acţiuni legale se restituie
proprietarului sau posesorului legal, indiferent de calitatea lui procesuală, din bugetul de stat. În
cazul în care corpurile delicte au fost transmise conform destinaţiei potrivit prevederilor art. 161
alin.(3) instituţiilor fiscale, proprietarului sau, după caz, posesorului legal i se restituie obiecte de
acelaşi gen şi calitate sau i se plăteşte contravaloarea lor pornind de la preţurile libere în vigoare
la momentul compensării. Aceste mijloace de probă au for- ţă probantă. Trebuie observat, însă
că, uneori, corpurile delicte furnizează informaţii cu valoare probantă deosebită, care se
constituie în probe directe. Astfel, în cazul infracţiunilor a căror latură obiectivă este
caracterizată prin deţinerea unor obiecte interzise de lege, asemenea obiecte găsite la o anumită
persoană constituie probe directe de vinovăţie.
Uneori, corpurile delicte sînt probe indirecte, de exemplu, deţinerea de instrumente în
vederea falsificării de valori. În aprecierea corpurilor delicte nu trebuie pierdut din vedere faptul
că, uneori, acestea pot fi create artificial, în scopul de a îngreuna activitatea de cercetare. De
aceea, evaluarea informaţiilor pe care le pot furniza aceste categorii de mijloace de probă trebuie
făcută cu multă atenţie, urmărindu-se ca, întotdeauna, datele ce pot fi desprinse din cercetarea
mijloacelor materiale de probă să coroboreze cu celelalte probe din cauza penală [13, p. 43].
Deci, corpurile delicte reprezintă acele obiecte din lumea materială obiectivă cu ajutorul
cărora s-a realizat latura obiectivă a infracţiunii: arma, mijlocul de transport, substanţe
explozibile etc. În categoria uneltelor care au servit la săvîrşirea infracţiunii se includ armele
numite utilaje tehnice, care au servit la spargerea încăperilor, deschiderea lacătelor etc., unităţile
de transport care au fost utilizate la comiterea infracţiunii, instrumente li unelte care au servit la
efectuarea unor activităţi ilegale, obiectele mituirii, alte obiecte utilizarea cărora asigură sau
uşurează comiterea infracţiunii sau ascunderea urmelor infracţiunii [69].
Deţinătorii legali ai corpurilor delicte sînt înşiinţaţi despre dreptul lor de a le obţine. Este
raţional de aînştiinţa instituţiile respective privind dreptul de a solicita corpurile delicte în

40
cazurile prevăzute de pct. 1), 3) şi 5) ale art. 162 Cod de procedură penală şi anume: uneltele
care au servit la săvîrşirea infracţiunii vor fi confiscate şi predate instituţiilor respective sau
nimicite; lucrurile care nu prezintă nici o valoare şi care nu pot fi utilizate vor fi distruse, iar în
cazurile în care sînt cerute de persoane ori instituţii interesate, ele pot fi remise acestora;
documentele care constituie corpuri delicte rămîn în dosar pe tot termenul de păstrare a lui sau, la
solicitare, se remit persoanelor interesate. Chestiunea cu privire la remiterea documentelor
persoanelor interesate este în funcţie de caracterul şi importanţa acestor documente.
Documentele cu urmele infracţiunii, de regulă, nu se transmit. În caz de tranmitere a
documentelor este necesar de a verifica în cemăsură corespunde procesul-verbal de examinare a
acestui document, avînd în vedere faptul că dosarul poate fi examinat în căile extraordinare de
atac. Documentele personale, în cazul cînd persoana a fost achitată sau s-au aplicat unele
sancţiuni neprivative de libertate, se remit posesorului. Bunurile personale ale persoanelor
condamnate la închisoare se transmit o dată cu intrarea în vigoare a sentinţei la instituţiile
respective.
Mărfurile şi obiectele care constituie obiectul contrabandei, precum şi mijloacele de
transport şi alte mijloace destinate, folosite pentru transportarea sau tăinuirea acestora şi
recunoscute drept instrumente ale infracţiunii ca fiind corpuri delicte, pot fi supuse confiscării
special [70]. Bunurile dobîndite ca urmare a fabricării ori punerii în circulaţie a banilor falşi,
urmează a fi confiscate [71].
CSJ RM a determinat în hotărârile explicative unele categorii ale corpurilor delicte, în
funcţie de caracterul infracţiunii. Obiect material al sustragerii sau altor infracţiuni contra
patrimoniului se consideră bunurile care, la momentul săvârșirii infracţiunii, nu-i aparţin
făptuitorului, nu sunt proprietatea lui şi care se pot afla atât în posesia proprietarului, cât şi în
posesia altor persoane, cărora li s-au transmis în folosinţă aceste bunuri. Din pct. 10 al Hotărârii
Plenului CSJ RM nr. 23 din 28.06.2004 ,,Cu privire la practica judiciară în procesele penale
despre sustragerea bunurilor”, rezultă că în calitate de corpuri delicte în cazul tâlhăriilor pot fi
administrate arme, iar în unele cazuri şi pentru purtarea, păstrarea, procurarea, fabricarea,
repararea sau comercializarea ilegală a armelor şi muniţiilor, sustragerea lor [72].
Următorul mijloc material de probă pe care îl vom analiza sînt procesele-verbale ale
acţiunilor procesuale, acestea sînt acte scrise, în care ofiţerul de urmărire penală, procurorul sau
instanţa fixează ordinea şi consecutivitatea efectuării acţiunilor procesuale, circumstanţele
constatate la efectuarea acestor acţiuni procesuale şi cererile participanţilor la acţiunea
procesuală.
Cu toate că în art. 163 Cod de procedură penală sînt enumerate acţiunile procesuale,
procesele-verbale ale cărora pot fi recunoscute ca mijloace de probă, această enumerare nu este
exhaustivă. Instanţa de judecată, în funcţie de caz, poate recunoaşte şi alte procese-verbale în
calitate de mijloace de probă, dacă aceste acţiuni au fost efectuate şi procesele-verbale au fost
întocmite în conformitate cu Codul de procedură penală [32, p. 262].
În noţiunea de procese-verbale ale acţiunilor procesuale sînt incluse doar actele
procesuale întocmite de subiecţi competenţi, în cazul întocmirii altor procese-verbale, acte etc.
acestea vor fi recunoscute ca document [32, p. 262].
În ceea ce priveşte valoarea probantă a acestui mijloc de probă, ea a cunoscut fluctuaţii
de-a lungul timpului, păstrînd însă mereu o anumită urmă din caracteristicile probelor formale.
Sîntem de părere că şi astăzi, cînd procesele-verbale nu mai au, ca în trecut, forţă probantă pînă
la înscrierea în fals, ci formează în mod liber convingerea organului de urmărire penală, totuşi,
printr-un anumit statut recunoscut organului care le întocmesc, acestea apar ca o reminiscenţă ale

41
constatărilor proprii ale judecătorului, constatări care se pot baza pe cunoştinţe personale formate
anterior procesului sau extrajudiciare [53, p. 140]. Or, constatările diverselor împrejurări legate
de comiterea infracţiunii sînt efectuate în afara cadrului judiciar care asigură respectarea
contradictorialităţii, publicităţii, ale dreptului la apărare. Codul de procedură penală prevede că
aceste constatări sînt probe cuprinse într-un mijloc de probă - procesul-verbal - depus la dosarul
cauzei şi care va contribui la formarea convingerii organului judiciar. Dacă însă prin proces
înţelegem activitatea care asigură respectarea contradictorialităţii, păstrînd acest raţionament, se
poate ajunge la concluzia că toate activităţile care au loc pe parcursul urmăririi penale pot fi
considerate ca fiind în afara procesului, deoarece, în esenţa sa, urmărirea penală este secretă şi nu
este publică. Însă, aceste activităţi se reiau la cercetare judecătorească, probele se administrează
din nou, în condiţii de publicitate şi contradictorialitate [53, p. 140].
O condiţie obligatorie a admisibilităţii proceselor-verbale ale acţiunilor procesuale în
calitate de mijloc de probă este corespunderea lor cu art. 260 şi 336 Cod de procedură penală şi
corespunderea cu prevederile legale privind efectuarea acţiunii procesuale concrete.
Încălcarea regulilor de întocmire a proceselor-verbale, fapt care nu poate fi reparat prin
alte modalităţi, duce la inadmisibilitatea acestor procese verbale în calitate de probe, spre
exemplu, întocmirea procesului-verbal după efectuarea acţiunii procesuale. Anexele la procesele-
verbale trebuie să fie apreciate ca o parte componentă a procesului-verbal.
Există şi excepţii de la regula generală privind admisibilitatea proceselor-verbale, spre
exemplu, în situaţia cînd există un delict flagrant, se admite efectuarea percheziţiei, cercetarea la
faţa locului a încăperii ş.a. fără autorizaţia judecătorului de instrucţie. În procesul-verbal de
efectuarea a percheziţiei, cercetare la faţa locului etc. fără autorizaţia judecătorului de instrucţie,
trebuie să fie arătate motivele care au determinat efectuarea acestor acţiuni procesuale cu abatere
de la regula generală. Doar în asemenea cazuri procesele-verbale vor fi admisibile în calitate de
mijloace de probă. Instanţa de judecată la aprecierea admisibilităţii acestor procese-verbale
trebuie să verifice dacă în realitate au existat circumstanţele respective, care au determinat
necesitatea efectuării acestor acţiuni procesuale de urgenţă, fără autorizarea judecătorului de
instrucţie.
Materialele, obiectele care au fost ridicate la efectuarea acţiunilor procesuale şi anexate la
dosar, cum ar fi urme, diferite obiecte etc., sînt mijloace de probă independente.
Potrivit art. 163 Cod de procedură penală,  procesele-verbale ale acţiunilor procesuale,
întocmite conform prevederilor Codului de procedură penală, constituie mijloace de probă în
cazul în care ele confirmă circumstanţele constatate în cadrul cercetării la faţa locului,
percheziţiei corporale, a domiciliului, ridicării obiectelor, documentelor, luării de probe pentru
expertiză, declaraţiei orale despre o infracţiune, prezentării pentru recunoaştere, exhumării
cadavrului, verificării declaraţiilor la faţa locului, reconstituirii faptei, efectuării măsurilor
speciale de investigaţii şi al altor procedee probatorii [2]. Deci, acestea vor fi recunoscute ca
mijloace de probă doar în cazul cînd aceste acte vor conţine date care pot fi utilizate în calitate de
probă. Nu va servi ca mijloc independent de probă procesul-vebal de audiere a persoanei. În
cazul prevăzut la alt. 109 alin.(3) Cod de procedură penală, audierea martorului fără prezentarea
lui la judecarea cauzei, procesul-verbal de audiere va fi ca mijloc de probă, deoarece însuşi
martorul nu va putea depunde declaraţii. La interceptarea convorbirilor telefonice, spre exemplu,
va fi considerat mijloc de probă procesul-verbal doar dacă în el va fi descris detaliat conţinutul
convorbirilor telefonice. În asemenea situaţii, în calitate de mijloc de probă separat va fi
fonograma. La aprecierea proceselor-verbale în calitate de mijloc de probă se aplică regula
privind admisibilitatea, pertinenţa, concludenţa şi utilitatea [32, p. 263]. Şi aici ne referim la

42
faptul că lipsa respectivului act procedural atrage considerarea acţiunii procesuale sau
procedeului probatoriu ca nerealizat. Drept consecinţă, vor deveni inadmisibile mijloacele de
probă şi probele propriu-zise derivate din acestea, precum şi imposibil a fi utilizate toate anexele
acestuia, fotografii, schiţe, mulaje etc. În plus, oformarea procesuală necorespunzătoare, spre
exemplu lipsa semnăturii apărătorului în procesul-verbal al audierii, atunci cînd prezenţa lui este
obligatorie, duce la nevalabilitatea acestuia şi prin urmare a înregistrării audio-video făcute sau
prezentate în cadrul depunerii declaraţiilor în pofida faptului că mijlocul de probă, procedeul
probatoriu şi restul procedurii de administrare au fost legale. De aceea, atît după conţinut, cît şi
după formă procesul-verbal trebuie sa corespundă tuturor rigorilor normative. Condiţiile de
formă pe care trebuie să le îndeplinească procesul-verbal sunt detaliate de art. 260 alin. (2): data
şi locul unde este întocmit, ora la care a început şi ora la care s-a terminat acţiunea procesuală;
numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie; numele, prenumele si calitatea persoanelor
care au participat la efectuarea ei; descrierea amănunţită a celor constatate, precum şi a măsurilor
luate; numele, prenumele, ocupaţia şi adresa persoanelor la care se referă procesul-verbal,
obiecţiile şi explicaţiile participanţilor; menţiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.
Procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină şi la sfîrşit de către cel care îl încheie şi de toate
persoanele care au participat, cu excepţiile prevăzute de lege [33, p. 43].
Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile de fond şi formă ale procesului-verbal, intervine
nulitatea absolută sau relativă a acestuia:
a) Astfel, dacă procesul-verbal a fost întocmit de către un organ necompetent, sancţiunea
va fi nulitatea absolută prevăzută de art. 251 alin. (2) Cod de procedură penală;
b) Dacă viciile din procesul-verbal nu se referă la condiţiile de fond indicate în art.251
alin. (2) şi cele prevăzute în norme speciale, cum ar fi menţiunile art.104 alin. (2) Cod de
procedură penală, sancţiunea va fi nulitatea relativă, care intervine numai dacă este prezentă o
încălcare a normelor procesuale penale ce nu poate fi înlăturată decît prin anularea actului.
Tot în categoria mijlocelor materiale de probă menţionăm înregistrările audio sau video,
forografiile şi alte forme de purtători de informaţie. Progresul tehnico-ştiinţific are o influenţă şi
asupra sistemului probator, determinînd apariţia unor noi mijloace de probă, pe lîngă cele
tradiţionale. Astfel, legislatorul a decis de a recunoaşte purtătorii de informaţie ca mijloace
separate de probă, în comparaţie cu legislaţia veche în care acestea erau recunoscute fie ca
documente, fie corpuri delicte, în funcţie de informaţia pe care o purtau. Art. 164 Cod de
procedură penală include în această categorie înregistrările audio sau video, fotografiile,
mijloacele de control tehnic, electronic, magnetic, optic şi alţi purtători de informaţie tehnico-
electronică. Interceptările se efectuează în conformitate cu legislaţia procesual-penală.
Mijloacele se anexează la dosar printr-o ordonanţă, acestea se păstrează sigilate în condiţiile în
care ar fi exclusă posibilitatea pierderii informaţiei, folosirii informaţiei de către alte persoane,
multiplicării informaţiei, inclusiv în condiţiile care ar asigura menţinerea calităţii înregistrării
pentru a putea fi cercetată [33, p. 43].
Nu sîntem de acord cu opinia dlui Mateuţ Gheorghiţă [48, p. 181] că “nu înregistrările
constituie mijloc de probă, ci procesul-verbal în care se consemnează aceste înregistrări”.
Autorul asimilează înregistrările audio sau video cu procedee probatorii ca expertizele sau
constatările tehnico-ştiinţifice. Şi în acest context vom susţine părerea dlui Alexandru Sava [53,
p. 145] conform căreia înregistrările audio sau video nu conţin opinia unei persoane, exprimată
în urma desfăşurării unei operaţii specifice, ci redau direct anumite convorbiri, din care organul
judiciar sau părţile pot deduce în mod direct eventuale probe, care ar folosi în lămurirea cauzei.
Consemnarea în scris şi întocmirea procesului-verbal servesc, în principal, ca o garanţie şi o

43
certificare că înregistrările au fost făcute corect şi pentru facilitarea ascultării lor prin simpla
lectură.
Avînd în vedere tehnologia înaltă care este încorporată în procesul de înregistrare şi
redare a sunetelor şi imaginilor, prin comparaţie cu celelalte mijloace de probă, credem că ne
putem exprima părerea că înregistrările audio sau video sînt de natură să ofere organului judiciar
o siguranţă sporită asupra autenticităţii şi a capacităţii lor de a reda fidel realitatea. În plus
datorită faptului că, în special înregistrările video, sînt capabile să redea faptele în toată
complexitatea şi dinamismul lor, acestea vor constitui un mijloc excelent de verificare a tuturor
celorlalte mijloace de probă şi un element pe care învinuitul sau inculpatul se va hotărî foarte
greu să-l conteste, în caz că îi atestă vinovăţia [53, p. 145].
De asemenea, fixarea pe bandă magnetică sau/şi video a declaraţiilor persoanelor pe
parcursul umăririi penale comportă importante avantaje faţă de metoda clasică a procesului-
verbal, măcar pentru motivul că se vor evita discuţiile inerente privitoare la consemnarea
riguroasă a delaraţiilor, dar şi pentru că organul judiciar va avea o arie mult mai cuprinzătoare
din care să deducă tipul de personalitate căreia îi aparţine cel audiat, comportamentul său pe
parcursul audierii, astfel încît să poată trage concluzii asupra bunei sau relei sale credinţe şi
asupra strategiei pe care o va adopta la o eventuală reascultare ori confruntare. De un ajutor
preţios se dovedeşte înregistrarea audio sau video a muribunzilor, la care organul judiciar trebuie
să se rezume la a asculta cele auzite, fără a interveni cu întrebări. Gradul înalt de credibilitate a
acestui mijloc de probă se datorează posibilităţii supunerii lui unei expertize tehnice.
În literatura juridică, mijloacele materiale de probă au fost denumite “martori muţi” ai
infracţiunii, care spre deosebire de martorii propriu-zişi, sănt apţi de o descriere mult mai
riguroasă a celor petrecute cu ocazia derulării activităţii infracţionale [53, p. 150].

2.3 Procedeele de obţinere şi ridicare a probelor în procesul penal

Reglementarea de către lege a obiectului şi limitelor procesului probatoriu, condiţiilor

cărora trebuie să corespundă probele, scopul cărora e de a asigura plinătatea, multilateralitatea şi
obiectivitatea cercetării circumstanţelor esenţiale a fiecărui dosar, se îmbină cu cerinţele înaintate
metodelor de strîngere şi verificare a probelor. Fiecare obiect al cunoaşterii cere o tehnologie
specială de cercetare a lui, o metodă specială de studiere şi prelucrare a materialului. Deaceea, în
rînd cu caracteristica scopului, obiectului, limitele şi mijloacele procesului probatoriu, se include
şi caracteristica metodelor de strîngere şi verificare a probelor.
Astfel, modalitatea de obţinere a declaraţiilor bănuitului, învinuitului şi inculpatului este
audierea. Această acţiune procesuală trebuie să fie efectuată imediat atît după reţinere sau
aplicarea unei măsuri preventive sau după emiterea unei ordonanţe de recunoaştere în calitate de
bănuit, cît şi dup înaintarea acuzării învinuitului. Audierea se face numai în prezenţa unui
apărător ales sau numit din oficiu [32, p. 220].
Audierea poate avea loc doar cu acordul persoanei. Nu se admite audierea persoanei în
timpul nopţii, care este cuprins între 22.00 şi 6.00. Totuşi legea prevede excepţii, acestea sînt
cazuri cînd necesitatea audierii a apărut subit, fie în cazul executării altor acţiuni procesuale, fie
în cazul unui flagrant delict, cînd există infoemaţii că sînt tentative de ascunde probele sau de a
le distruge. În cazurile de audiere în timpul nopţii, este necesar de a indica în procesul-verbal de
audiere motivul respective [32, p. 220].

44
 Audierea persoanei în faza de urmărire penală poate fi efectuată şi în alte locuri decît
locul de plasament al organului de urmărire penală, spre exemplu locul de trai, locul de serviciu,
locul de tratament al făptuitorului sau locul comiterii infracţiunii ş.a. Faptul audierii în locurile
respective este determinat de mai mulţi factori: este necesar urgent de a audia persoana după
efectuarea unei acţiuni procesuale, cum ar fi percheziţia; persoanei îi este difice de a depunde
declaraţii neaflîndu-se la locul comiterii faptei; starea sănătăţii învinuitului îl împiedică să se
prezinte la citare. În asemenea situaţii, în procesul verbal se indică motivul audierii persoanei în
locul respectiv. De asemenea, pînă la audiere, este necesar de stabilit limba în care persoana va
depune declaraţii, iar în caz de necesitate se invită un interpret.
Modalitatea de depunere a declaraţiilor poate fi diferită, persoana poate să depună
declaraţii în formă verbală, după aceea în formă scrisă, sau să se limiteze fie la forma scrisă, fie
la forma verbală, aceste prevederi referindu-se doar la faza de urmărire penală. În cadrul
judecării cauzei, inculpatul depune verbal declaraţiile care se consemnează în procesul-erbal al
şedinţei de judecată [2].
Audierea bănuitului, învinuitului care îşi recunoaşte vinovăţia, trebuie să fie la fel de
detaliate ca şi în cazul în care persoana o neagă. Este important de a constata motivul schimbării
declaraţiilor în cazul în care o asemenea situaţie s-a produs. De asemenea, pe parcursul audierii
nu pot fi utilizate metode de influenţă fizică sau psihică sau care înjosesc demnitatea şi onoarea
persoanei, fie anumite promisiuni false, ameninţări etc.
În literaura de specialitate au fost înaintate opinii privind folosirea în practică a unor
mijloace tehnice de apreciere a declaraţiilor făptuitorului, spre exemplu detectorul de minciuni,
totuşi acestea rămîn la nivel de discuţii [38, p. 23].
Audierea martorului se efectuează în urma citării, după regula generală de citare
prevăzută de legea procesual penală. Persoana care execută o pedeapsă privativă de libertate sau
este deţinută în stare de arest în altă cauză penală, se citează în calitate de martor prin
intermediul administraţiei instituţiei de detenţie date care asigură prezenţa persoanei la locul
citării. Martorul nu trebuie citat în zile de odihnă sau în timp de noapte, cu excepţia cazurilor
care nu suferă amînare [32, p. 224].
În cazul neprezentării, persoana poate fi adusă silit. Potrivit art. 199 din Codul de
procedură penală, în cazul apariţiei unor împrejurări care împiedică persoanei să se prezinte în
faţa organului de urmărire penală sau a instanţei, persoana trebuie să informeze aceste organe.
Ca motive întemeiate pot fi recunoscute boala, primirea tardivă a citaţiei sau alte împrejurări care
de fapt au lipsit persoana de posibilitatea reală de a se prezenta la timpul indicat. Minorul este
citat prin intermediul părinţilor sau al reprezentanţilor legali. Organul care audiază martorul este
obligat să stabilească identitatea acestuia prin verificarea actelor personale. Este important de a
stabili în prealabil în care limbă persoana solicită să depună declaraţii, iar în caz de necesitate
este invitat un traducător, sau după caz, un interpret [2].
O procedură importantă la audierea martorului este explicarea drepturilor acestuia, nu
este suficientă explicarea expresă a drepturilor, dar constatarea faptului că martorul le-a
conştientizat. Audierea nu poate avea loc în condiţii periculoase pentru viaţă şi sănătate.
Martorul nu poate fi impus să declare despre anumite împrejurări dacă acestea pot trauma psihic
persoana, o pot insulta sau umili [32, p. 224].
La fel ca şi la audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului, audierea martorului poate fi
efectuată la locul de trai, locul de serviciu sau în alt loc de aflare a martorului, în procesul-verbal
de audiere se va motiva faptul că martorul va fi audiat într-un loc anumit, iar în caz de necesitate
se vor anexa anumite acte, cum ar fi certificatul de boală.

45
 Ca martor poate fi audiată şi o persoană care se află în stare de arest, fiind bănuită sau
învinuită într-o altă infracţiune, acest fapt se va indica în procesul-verbal.
Persoana este audiată în calitate de martor doar în timpul zilei, adică între orele 6:00 şi
22:00, totuşi, poate fi audiată şi în timpul nopţii atunci cînd amînarea audierii poate prejudicia
considerabil calitatea urmăririi penale sau poate pune în pericol siguranţa public [2]. De
asemenea, audierea consecutivă a martorului nu poate depăşi 4 ore, iar în caz de necesitate,
durata poate fi micşorată. Audierea minorului nu poate depăşi 2 ore fără întrerupere. În cazul în
care este necesar de a efectua audiere mai mult de 4 ore, organul de urmărire penală sau instanţa
sînt obligate să stabilească o întrerupere nu mai mică de 1 oră, pentru ca martorul să se poată
odihni sau alimenta, iar durata generală pe zi nu poate depăşi 8 ore. În privinţa martorului minor
sînt stabiliute rigori suplimentare [2].
Audierea martorului se face sub prestare de jurămînt, care se depune doar în cadrul
examinării cauzei în instanţa de judecată. În cadrul urmăririi penale, asigurarea fidelităţii
martorului se asigură prin semnătura acestuia în procesul-verbal de audiere, iar în instanţa de
judecată, pe lîngă jurămînt, va fi obligat să semneze în procesul-verbal menţiunea referitor la
prevenirea despre răspunderea penală pentru declaraţii false [32, p. 225].
Audierea propriu-zisă a martorului se efectuiază atît prin informarea prealabilă referitor la
obiectul cauzei care se urmăreşte, cît şi prin propunerea de a declara despre anumite fapte şi
circumstanţe pe care le cunoaşte referitor la fenomenul a cărui martor a fost. Pe parcursul
audierii pot fi puse întrebări de concretizare, iar după ce martorul a făcut declaraţii, lui i se pun
întrebări asupra altor circumstanţe despre care martorul nu a vorbit. Declaraţiile martorului
trebuie detaliate pentru a fi verificate mai eficient. Dacă în timpul audierii martorul a folosit
anumite scheme, înscrieri, documente, acestea se anexează la procesul-verbal [32, p. 225].
Legea procesual penală prevede instituţia audierii martorilor de către judecătorul de
instrucţie la solicitarea procurorului. Art. 109 alin.(3) Cod de procedură penală stabileşte că
motiv pentru o asemenea audiere este plecarea martorului peste hotare sau alte motive
întemeiate, care în cele mai dese cazuri reprezintă boală gravă. De asemenea, ca motiv de audiere
a martorului de către judecătorul de instrucţie este şi necesitatea reducerii sau excluderii unui
vădit pericol, sau pentru excluderea fenomenului revictimizării, în situaţia audierii victimei.
Judecătorul de instrucţie determină suficienţa motivelor [2].
O instituţie importantă în materie de protecţie a martorilor este audierea cu aplicarea
modalităţilor speciale. Acestă regulă este o derogarea de la cea generală, potrivit căreia toate
probele trebuie examinate într-un proces penal public în cadrul unei şedinţe de judecată. În
vederea asigurării egalităţii armelor, principiu determinat de art. 6 al Concenţiei Europene pentru
Drepturile Omului, la audierea persoanei participă bănuitul, învinuitul, apărătorul acestuia,
partea vătămată, care au dreptul de a pune întrebări martorului audiat. Declaraţiile martorului se
consemnează într-un proces-verbal şi în cadrul ulterioarei judecări a cauzei se va da citire
procesului-verbal fără ca martorul să depună declaraţii în instanţă. Probele consemnate în
procesul-verbal vor avea aceeaşi valoare probantă ca şi probele care vor fi examinate de către
instanţă într-un proces public cu rigorile stabilite de Codul de procedură penală [2].
Modalităţi speciale de audiere a martorului şi protecţia lui au fost furnizate legislaţiei
procesual penale a Republicii Moldova de către jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului. Astfel, potrivit art. 110 Cod de procedură penală, audierea în condiţii speciale a
martorului se efectuează în scopul protejării vieţii, integrităţii corporale sau libertăţii, în cazul
cînd există un pericol real pentru martor sau pentru partea vătămată. Aplicarea modalităţilor
speciale de audiere a martorului poate avea loc doar în cazul infracţiunilor grave, deosebit de

46
grave sau excepţional de grave. Subiectul care admite aplicarea acestor modalităţi este
judecătorul de instrucţie, care emite o încheiere motivată cînd audierea se efectuează în cazul
urmăririi. La examinarea cauzei în fond, judecătorul decide aplicarea modalităţilor speciale de
audiere. În cadrul audierii, martorul este asistat de judecătorul de instrucţie [2].
Datele personale, de regulă, nu se aduc la cunoştinţa părţilor, acestea sînt cunoscute doar
de judecător şi se păstrează în sediul instanţei în condiţii de maximă siguranţă. Audierea se
efectuează prin intermediul unei teleconferinţe cu imaginea şi vocea distorsionate. Declaraţia
propriu-zisă a martorului se înregistrează prin anumite mijloace tehnice, se consemnează integral
în procesul-verbal, castele şi precesul-verbal păstrîndu-se în sediul instanţei [32, p. 227].
La audierea părţii vătămate se aplică dispoziţiile referitoare la declaraţiile şi audierea
martorilor. La audierea părţii civile şi părţii civilmente responsabile, declaraţiile acestora se fac
conform dispoziţiilor ce se referă la audierea învinuitului.
În afară de procedeele clasice de audiere a persoanelor, legea procesual penală prevede şi
alte procedee, cum ar fi confruntarea, verificarea declaraţiilor la locul infracţiunii, prezentarea
spre recunoaştere.
Confruntarea este un procedeu probatoriu complementar folosit de organul de urmărire
penală în cazul în care se constată că există divergenţe între declaraţiile persoanelor acultate în
aceeaşi cauză [36, p. 212] şi constă în audierea concomitentă a două persoane cu scopul
clarificării divergenţelor din declaraţiile anterioare. Prin confruntare, pe lîngă explicarea
divergenţelor existente în declaraţiile persoanelor ascultate în aceeaşi cauză, se pot obţine noi
date utile pentru rezolvarea cauzei penale. Confruntarea se mai consideră şi un mijloc tactic de
verificare a declaraţiilor şi de precizare a poziţiilor învinuitului faţă de fapta ce i se impută. De
regulă, confruntarea se efectuează în faza de urmărire penală. Organul de urmărire penală
determină dacă este necesară sau nu efectuarea confruntării. Totuşi, pronind de la prevederile art.
375 Cod de procedură penală, în cadrul judecării pot fi efectuate şi alte acţiuni procesuale, ceea
ce înseamnă că nu există nici o prevedere legală care ar interzice efectuarea confruntării şi în
faza de judecată [32, p. 230].
Înainte de începerea confruntării, martorii şi partea vătămată sînt preîntîmpinaţi de
răspundere penală pentru refuzul de a depune declaraţii sau pentru declaraţii false. Este
important ca persoana care efectuează confruntarea să asigure ca între participanţi să nu existe o
comunicare necontrolată în timpul confruntării, influenţe reciproce, înţelegeri prealabile etc [32,
p. 230].
După terminarea confruntării, persoanele participante îşi pot pune întrebări una alteia,
întrebări pot pune de asemenea apărărtorul bănuitului, învinuitului, inculpatului; apărătorul părţii
vătămate, martorului, pedagogului, psihologului sau reprezentantului legal. Întrucît confruntarea
se efectuează cu respectarea dispoziţiilor referitoare la audiere, pe parcursul acesteia pot fi
prezentate de către persoana care efectuează confruntarea anumite corpuri delicte, documente şi
alte mijloce de probă. La efectuarea confruntării se întocmeşte un proces-verbal conform
prevederilor generale.
Verificarea declaraţiilor la locul infracţiunii este un procedeu special de obţinere a
declaraţiilor, esenţa căruia constă în verificarea şi precizarea unor declaraţii anterioare ale
martorilor, părţii vătămate, bănuitului, învinuitului în faza de urmărire penală, în scopul stabilirii
veridicităţii acestor declaraţii [65, p. 21]. Reprezentantul organului de urmărire penală, apreciind
informaţia obţinută anterior, decide efectuarea acestei acţiuni procesuale cu scopul de a
concretiza, de a verifica, dar şi de a obţine noi informaţii. Verificarea declaraţiilor la faţa locului

47
are tangenţe cu alte acţiuni procesuale, cum ar fi audierea, doarece persoana depune declaraţii la
locul comiterii faptei, ţinînd cont de anumite împrejurări.
La efectuarea acestei acţiuni procesuale participă persoana ale cărei declaraţii trebuie
verificate, reprezentantul organului de urmărire penală, apărătorul bănuitului, învinuitului şi
avocatul martorului sau al părţii vătămate, alte persoane. În situaţia cînd sînt necesare unele
cunoştinţe speciale, organul de urmărire penală, din iniţiativa sa sau la cererea părţilor, poate
atrage la efectuarea acestei acţiuni un specialist. Obiectul declaraţiilor este similar celui din
cadrul audierii [2].
O prevedere importantă avem la art. 114 alin.(4) Cod de procedură penală şi anume că
verificarea declaraţiilor la locul infracţiunii poate fi efectuată doar cu condiţia că se va asigura
protejarea demnităţii şi onoarei persoanelor care participă la această acţiune şi nu se va pune în
pericol sănătatea lor. În cazul în care consideră că există un pericol pentru sănătatea ei sau i se va
încălca demnitatea şi onoarea, persoana este în drept să refuze participarea la această acţiune
procesuală. Nu se admite, de asemenea, atragerea concomitentă a mai multor persoane la
verificarea declaraţiilor la faţa locului [2].
Această acţiune procesuală finisează cu întocmirea unui proces-verbal după regula
generală.
Prezentarea spre recunoaştere constituie un procedeu de obţinere a declaraţiilor pe
parcursul căruia unei persoane i se prezintă alte persoane sau obiecte cu scopul constatării
asemănărilor sau deosebirilor cu persoanele sau obiectele observate în împrejurăei ce au legătură
cu obiectul probatoriului. Legea procesual penală nu enumeră exhaustiv categoriile de obiecte
care pot fi prezentate spre recunoaştere, în funcţie de caz, acestea pot fi atît corpurile delicte, cît
şi terenuri, construcţii, texte etc [32, p. 232].
În calitate de persoană chemată spre a recunoaşte, participă persoana care a urmărit
fenomenul infracţional în circumstanţe pertinente în cauză. În calitate de persoană prezentată
spre recunoaştere poate fi orice persoană nu numai făptuitorul. Prezentarea persoanelor poate fi:
frontală, din profil, prezentarea mersului, a vocii etc [32, p. 232]. De asemenea, persoana
chemată spre a face recunoaşterea este prevenită despre răspundere penală pentru declaraţii false
sau refuzul de a depune declaraţii, dacă acesta este martor sau parte vătămată, precum şi de
dreptul de a nu depune declaraţii împotriva sa şi a rudelor apropiate. Ea se audiază asupra
circumstanţelor în care a cunoscut persoana prezentată spre recunoaştere. De asemenea, ea
trebuie să indice particularităţile certe pentru identificarea persoanei prezentate, în caz contrar
recunoaşterea se va considera neîntemeiată [32, p. 232].
Persoana care trebuie recunoscută este prezentată în afara spaţiului vizibilităţii împreună
cu patru asistenţi procedurali de acelaşi sex, asemănători la exterior. Această prevedere legală
asigură securitatea persoanei chemate spre a recunoaşte şi a exclude influenţa asupra acesteia. De
asemenea, la prezentarea spre recunoaştere se aplică fotografierea, fotografiile se anexează în
mod obligatoriu la procesul-verbal al acţiunii procesuale.
De remarcat că prezentarea spre recunoaştere, spre deosebire de alte acţiuni procesuale,
poate fi efectuată doar o singură dată cînd participă aceleaşi persoane, cel care recunoaşte şi cel
prezentat.
Prezentarea spre recunoaştere poate fi efectuată, de asemenea, după fotografia persoanei,
o altă modalitate este prezentarea obiectelor, obiectul fiind prezentat cu alte două obiecte
omogene, iar persoana care recunoaşte obiectul este obligată să explice după care semne l-a
recunoscut. O modalitate specifică de prezentare spre recunoaştere este prezentarea obiectelor de

48
anticariat, precum şi alte obiecte pentru care e imposibil de a alege omologul, aici se aplică
regula unui exemplar unic. În acelaşi context se recunoaşte şi cadavrul.
În literatura de specialitate, expertizele sînt catalogate ca procedee probatorii, iar raportul
de expertiză întocmit de expert - mijloc de probă [53, p. 173]. Despre aceste aspecte am
menţionat în paragrafele anterioare.
Codul de procedură penală prevede diferite procedee de descoperire şi ridicare a probelor.
Colectarea mostrelor pentru cercetare comparativă este o activitate procesuală specific [2]. Spre
deosebire de alte acţiuni procesuale la colectarea mostrelor nu se urmăreşte scopul de a
administra probe. Totuşi mostrele colectate permit a constata veridicitatea probelor administrate
şi pertinenţa acestora. De regulă, mostrele sînt colectate pentru a fi puse la dispoziţia expertului
pentru cercetare comparativă. Mostrele sunt colectate de către organul de urmarire penală sau
instanţa de judecată la cererea părţilor. În acest sens, ofiţerul de urmărire penală emite o
ordonanţă în care se indică persoana care va colecta mostrele, persoana de la care se vor colecta
mostrele, care mostre, volumul etc [2]. De regulă mostrele sunt colectate de la făptuitor, însă sînt
situaţii cînd martorii sau partea vătămată, pot lăsa urme la locul infracţiunii. Pornind de la
asemenea circumstanţe, legislatorul admite colectarea mostrelor şi de la martor şi de la partea
vătămată. În cele mai dese cazuri la colectarea de mostre participă specialistul, totuşi, acest fapt
îl decide organul de urmărire penală sau instanţa.
Nu există o lista exhaustivă a mostrelor, cu toate că art.155 Cod de procedură penală
enumeră mostrele care pot fi colectate [2]. Este important ca procedura de colectare a mostrelor
să nu pună în pericol viaţa şi sănătatea persoanei sau să-i lezeze onoarea şi demnitatea. La
colectarea unor eliminări ale corpului în calitate de mostre, participă un medic legist. La
asemenea proceduri nu participă reprezentantul organului de urmarire penală.
Activitatea propriu-zisă de colectare a mostrelor şi rezultatele acesteia se înscriu în
procesul verbal întocmit în legătură cu colectarea mostrelor. Reprezentantul organului de
urmărire penală poate cita persoanele pentru efectuarea colectării de mostre. Căreia i se aduc la
cunoştinţă drepturile şi obligaţiile. Mostrele pot fi colectate atît în cadrul acţiunii procesuale
propriu-zise, cît şi în cadrul altor acţiuni procesuale, cum ar fi cercetarea la faţa locului,
percheziţia, ridicarea ş.a.
În cazuri excepţionale, cînd persoana refuză să participe la colectarea de mostre, poate
avea loc colectarea silită a mostrelor. Acesta, de regulă, are loc în cazurile cînd este obligatorie
efectuarea expertizei potrivit art.143 Cod de procedură penală, iar aceasta nu poate avea loc fără
cercetări comparative, fie în alte cazuri, cînd fără colectarea de mostre, este imposibilă buna
desfăşurare a procesului. De regulă, mostrele se transmit expertului, o dată cu ordonanţa de
efectuare a expertizei şi materialele dosarului penal. Expertul poate solicita mostre suplimentare
cît şi participarea personală la colectarea mostrelor, acesta însă nu este în drept să le colecteze
desinestătător [32, p. 241].
Acţiunea procesuală aplicată într-o categorie considerabilă de cauze penale este
cercetarea la faţa locului. Termenul “faţa locului” semnifică locul în perimetrul căruia s-a
desfăşurat activitatea infracţională, precum şi cel în care s-au manifestat consecinţele acesteia
[32, p. 241].
O redare foarte succintă a acestei definiţii a fost formulată astfel: procedeu probator
ceconstituie actul de debut al investigaţiilor în fapte de periculozitate deosebită. În
legislaţiileoccidentale, cercetarea la faţa locului este cunoscută sub denumirea decercetarea
scenei infracţiunii,iar în sistemul judiciar de tip anglo-saxon şi cel american sub denumireascena
crimei [55, p. 357].

49
 Scopul cercetarii la faţa locului, după cum este prevăzut în art.118 Cod de procedură
penală, constă în descoperirea urmelor infracţiunii, ale mijloacelor materiale de probă pentru a
stabili circumstanţele care au importanţă pentru cauză. Cercetarea la faţa locului este o acţiune
procesuală care poate fi efectuată pînă la pornirea urmării penale potrivit art.279 Cod de
procedură penală [2]. Pornind de la faptul că cercetarea la faţa locului poate avea loc şi la
domiciliu, respectiv, în scopul asigurării inviolabilităţii domiciliului, cercetarea la faţa locului în
domiciliu se efectuează în baza ordonanţei, cu autorizaţia judecătorului de instrucţie. Aşadar,
cercetarea la faţa locului propriu-zisă şi cercetarea la faţa locului în domiciliu au diferite
reglementări.
Procedeul probatoriu constă în cercetarea vizuală a locului faptelor, a terenurilor, a
încăperilor, obiectelor, documentelor, a cadavrelor umane sau ale animalelor. Cercetarea la faţă
locului are ca sarcină cercetarea şi fixarea împrejurărilor în care s-a comis infracţiunea cu scopul
de a descoperi caracterul şi mecanismul fenomenului, descoperirea unor semne care ar
caracteriza persoanele participante la comiterea infracţiunii, cum ar fi numărul lor, vîrsta
aproximativă, datele fizice etc. Stabilirea unor circumstanţe care caracterizează latura obiectivă a
infracţiunii, timpul, modul, acţiunile făptuitorului, consecinţele infracţiunii, legătura cauzală
dintre fapt şi consecinţe, descoperirea unor evenimente care ar caracteriza motivul şi scopul
infracţiunii, descoperirea circumstanţelor care ar contribui la comiterea infracţiunii [32, p. 242].
Rezultatele cercetării la faţa locului şi ridicării anumitor obiecte pot fi folosite în cadrul
altor acţiuni procesuale, cum ar fi expertiza, experimentul, audierea, prezentarea spre
recunoaştere. În unele cazuri, cercetarea la faţa locului permite de a întreprinde anumite acţiuni
pentru reprimarea activităţii criminale sau pentru preîntîmpinarea comiterii altor infracţiuni, din
aceste considerente cercetarea la faţa locului trebuie să fie efectuată cît se poate de operativ.
Legea nu obligă organul de urmărire penală de a întocmi o ordonanţă în legătură cu cercetarea la
faţa locului, limitîndu-se doar la procesul-verbal. Doar în cazuri excepţionale, cînd este vorba de
cercetare la faţa locului la domiciliu, este necesară ordonanţa organului de urmărire penală şi
autorizaţia judecătorului de instrucţie, dar şi în asemenea situaţii, acţiunea procesuală poate fi
efectuată fără autorizaţia judecătorului de instrucţie, în baza ordonanţei motivate a procurorului,
fapt determinat de caracterul flagrant al infracţiunii [2].
În cadrul cercetării la faţa locului poate participa şi un specialist sau alte persoane, dacă
este necesar. Acest procedeu probatoriu poate fi efectuat de mai multe ori, fapt determinat de
împrejurările concrete ale cauzei. De asemenea, cercetarea poate fi suplimentară sau repetată. În
cadrul cercetării suplimentare se examinaează anumite obiecte care nu au fost examinate în
cadrul cercetării primare şi nu s-a cunoscut despre existenţa acestora. Cercetarea repetată este
necesară în cazul cînd a fost efectuată iniţial în condiţii climetrice nefavorabile, fie din alte
motive, care nu au permis o cercetare calitativă.
Cînd este necesar, persoanele participante la cercetare la faţa locului sînt preîntîmpinate
de a nu face publice datele cunoscute în cadrul participării. În anumite situaţii la cercetarea la
faţa locului pot fi efectuate măsurări, fotografieri, filmări, întocmite desene, mulaje, tipare.
Obiectele ridicate se sigilează şi se împachetează. Este raţional de a aplica înregistrarea video în
cazul în care starea de lucruri este în permanentă modificare sau cînd este necesar de a înlătura
urgent consecinţele fenomenului, cum ar fi cazul accidentelor rutiere, sau în cazul cînd este
necesară modificarea împrejurărilor pentru descoperirea urmelor infracţiunii etc [32, p. 243].
Acest procedeu probatoriu finisează cu întocmirea unui proces-verbal, care constituie un mijloc
de probă.

50
 Examinarea corporală este un alt procedeu probatoriu care în esenţa sa constituie o
modalitate a cercetării, specificul căreia constă în faptul că obiectul de cercetare este corpul
omenesc: corpul bănuitului, învinuitului, inculpatului, martorului sau părţii vătămate.
Examinărea corporală se efectuează în baza ordonanţei organului de urmărire penală cu
autorizaţia judecătorului de instrucţie. În cazul unui delict flagrant, examinarea poate fi efectuată
fără autorizaţia judecătorului de instrucţie, care este înştiinţat în termen de 24 de ore [2].
În caz de necesitate, la examinarea corporală poate participa medicul, participarea
medicului este obligatorie în cazul în care va fi supusă examinării corporale o persoană de sex
opus, cînd este necesară dezbrăcarea acesteia. Scopul examinării corporale este de a constata
dacă pe corpul persoanei există urme ale infracţiunii sau există semne particulare. În urma
examinării corporale pot fi descoperite urme ale infracţiunii, componente chimice, cicatrice,
tatuaje, de asemenea, urme de leziuni, arsuri ş.a [32, p. 243].
În cele mai dese cazuri, examinarea corporală este o acţiune la care persoana participă
benevol, doar în cazuri excepţionale, cînd nu există o altă posibilitate de a obţine date importante
pentru cauză, examinarea corporală poate fi efectuată forţat. În toate cazurile nu se admit acţiuni
care ar înjosi demnitatea persoanei examinare sau ar pune în pericol sănătatea acesteia.
Este inutilă examinarea corporală în cazurile cînd pentru constatarea anumitor semne ale
infracţiunii pe corpul omului este obligatorie expertiza medico*-legală, din aceste considerente
legea stabileşte că examinarea se face doar în cazurile cînd nu este necesară expertiza medico-
legală.
Examinarea cadavrului este un procedeu probatoriu care se efectuează în cazurile în care
nu s-a efectuat cercetarea la faţa locului în infracţiunile ce au drept consecinţă decesul persoanei.
Examinarea cadavrului poate fi efectuată şi în cadrul cercetării la faţa locului. În asemenea
situaţii se întocmeşte un singur proces-verbal de cercetare la faţa locului, în care se includ şi date
privind starea cadavrului, poziţia acestuia etc
Ca acţiune procesuală independentă, examinarea cadavrului se efectuează în cazul cînd
acesta a fost descoperit în alt loc decît locul presupus de comitere a infracţiunii. În toate cazurile,
la examinarea cadavrului este obligatorie participarea unui medic legist sau a unui alt medic,
cînd prezenţa medicului legist este imposibilă [2]. Specialistul care a participat la examinarea
cadavrului poate în continuare să participe în calitate de expert la efectuarea expertizei medico-
legale. De asemenea, în toate cazurile, după examinarea exterioară a cadavrului se va efectua şi
expertiza. Pe parcursul examinării cadavrului se întocmeşte un proces-verbal [32, p. 244].
Exhumarea cadavrului este o acţiune de dezgropare a osemintelor unui cadavru. Scopul
exhumării este examinarea cadavrului, prezentarea spre recunoaştere sau efectuarea expertizei
medico-legale. Exhumarea cadavrului este o acţiune care depăşeşte aspectul pur procesual,
implicîndu-se în cele de ordin moral. Din aceste considerente, acţiunea procesuală se efectuează
doar în baza ordonanţei motivate a organului de urmărire penală cu autorizarea judecătorului de
instrucţie [2]. Obligatoriu în aceste cazuri este înştiinţarea rudelor, acordul rudelor însă, nu este
obligatoriu. La exhumarea cadavrului este obligatorie prezenţa procurorului şi a specialistului în
domeniul medicinei legale. Serviciul sanitar-epidemiologic din localitate, fiind informat, poate
delega o persoană [32, p. 244].
Cercetarea şi prezentarea spre recunoaştere a cadavrului pot fi efectuate atît la locul
exhumării, cît şi în alt loc, în cazul necesităţii efectuării expertizei medico-legale, cadavrul poate
fi dus la instituţia respectivă.
Reconstituirea faptei este un procedeu probatoriu care constă în reconstituirea integrală
sau parţială a faptei la faţa locului cu participarea făptuitorului prin reproducerea anumitor

51
acţiuni sau a altor circumstanţe în care s-a produs fapta, în scopul verificării şi precizării unor
date [2].
Prin reconstituirea faptei se încearcă a constata posibilitatea reproducerii anumitor fapte
sau circumstanţe în condiţii determinate de condiţii şi de spaţiul stabilit. De asemenea, se
încearcă precizarea anumitor date obţinute în prealabil, în acelaşi moment putînd fi administrate
unele probe noi, la reconstituirea faptei este obligatorie participarea făptuitorului, iar acţiunea
procesuală trebuie efectuată în condiţii ajustate la cele în care s-a produs fapta, în caz contrar,
aceasta poate duce la pierderea valorii probante a datelor obţinute.
Reconstituirea faptei se efectuează cu scopul de a verifica datele de fapt obţinute în urma
audierii făptuitorului şi a altor subiecţi, a cercetării la faţa locului sau a altor acţiuni procesuale,
existînd posibilitatea de a obţine probe noi, care confirmă sau infirmă informaţia iniţială [32, p.
245]. La reconstituirea faptei în faza de urmărire penală participă făptuitorul şi alţi subiecţi, la
discreţia organului de urmărire penală, în cadrul judecării participă toate părţile.
Reconstituirea faptei nu poate fi efectuată în cazurile cînd apare pericol pentru sănătatea
persoanei sau dacă există pericolul că va fi înjosită onoarea sau demnitatea acesteia.
Reconstituirea faptei nu poate fi efectuată şi în cazul cînd poate avea drept consecinţă cauzarea
unor prejudicii bunurilor, încălcarea securităţii publice sau a normelor moralităţii.
Experimentul se efectuează în scopul verificării şi precizării datelor ce au importanţă
pentru cauza penală şi care pot fi reproduse în condiţiile efectuării unor experimente sau a altor
activităţi de investigaţie [2]. Spre deosebire de reconstituirea faptei, experimentul se efectuează
fără reconstotuirea mementelor faptei. În multe cazuri, experimentul implică concursul
specialistului, participarea făptuitorului fiind facultativă. Spre deosebire de reconstituirea faptei,
experimentul se efectuează numai în faza de urmărire penală şi constă în acţiuni ce au ca scop
verificarea şi precizarea unor date ce au importanţă pentru cauză. La efectuarea experimentului
nu sînt necesare anumite cunoştinţe speciale, deoarece în acest caz va fi numită o expertiză [2].
În cadrul efectuării experimentului, ca şi în cadrul efectuării altor acţiuni procesuale, se
întocmeşte un proces verbal, de asemenea se poate efectua înregistrarea video, audio sau
fotografierea. De asemenea, se asigură securitatea vieţii şi sănătăţii participanţilor, este necesar
de a nu leza onoarea şi demnitatea lor, precum şi de a nu cauza prejudicii materiale
participanţilor [61, p. 256].
Percheziţia se efectuează cu respectarea art.8 al Convenţei Europene a Drepturilor
Omului, care stipulează că orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de
familie, a domicliului şi a corespondenţei sale [5]. În unele situaţii însă, în scopul luptei cu
criminalitatea, legea admite o derogare de la principiul general, dar cu respectarea tuturor
prevederilor legale. Percheziţia presupune o oarecare constrîngere şi se efectuează fără voinţa
sau acordul proprietarului sau posesorului. Scopul perchziţiei este descoperirea şi ridicarea
anumitor instrumente care au servit la săvîrşirea infracţiunii, obiecte şi valori dobîndite în urma
infracţiunii, precum şi alte obiecte sau documente care ar putea avea importanţă pentru cauză şi
descoperirea unor persoane căutate sau a unor cadavre, care prin alte procedee nu pot fi
descoperite.
Avînd în vedere că aceată acţiune procesuală aduce atingere principiului inviolabilităţii
domiciliului, percheziţia poate fi efectuată doar după pornirea procesului penal. Efectuarea
percheziţiei pînă la pornirea urmăririi penale se consideră o încălcare flagrantă a legii procesual
penale şi rezltatele obţinute nu pot avea valoare probantă. Un alt deziderat important este faptul
că percheziţia poate efctuată numai cu autorizaţia judecătorului de instrucţie. Doar în cazuri
excepţionale, cînd este un delict flagrant real, percheziţia poate fi efectuată fără autorizaţia

52
judecătorului de instrucţie, însă în baza unei ordonanţe motivate a procurorului. Judecătorul de
instrucţie urmează a fi informat imediat, dar nu mai tîrziu de 24 de ore despre efectuarea acestei
acţiuni procesuale, prezentîndu-i-se toate materialele [2].
Percheziţia se poate efectua în orice loc, încăpere, teritoriu etc. în care, la presupunerea
întemeiată a organului de urmărire penală, pot fi obiecte, documente sau persoane ce sînt
implicate în cauza penală urmărită. Cercul de persoane la care se poate efectua percheziţia nu
este stabilit, acestea pot fi atît subiecţii procesului, cum ar fi făptuitorul, partea vătămată,
martorul, cît şi oricare altă persoană [32, p. 246].
Temei pentru efectuarea percheziţiei poate constitui presupunerea organului de urmărire
penală bazată pe probe administrate în cauza penală respectivă sau materialele activităţii speciale
de investigaţii, administrate cu respectarea legislaţiei procesual penale. Percheziţia poate fi
efectuată la orice etapă a urmăririi penale, în funcţie de prezenţa temeiurilor.
Persoanele ale căror drepturi au fost limitate prin efectuarea percheziţiei, pot să înainteze
judecătorului de instrucţie o plîngere care să vizeze acţiunile organului de urmărire penală în
timpul efectuării percheziţiei, inclusiv cerîndu-se recunoaşterea percheziţiei ca ilegală [32, p.
246].
Ridicarea de obiecte şi documente este o acţiune procesuală, în urma căreia sînt ridicate
anumite obiecte sau documente din locuri cunoscute de către organul de urmărire penală [2].
Spre deosebire de percheziţie, ridicarea presupune cunoaşterea prealabilă atît a existenţei însuşi a
documentelor sau obiectelor, cît şi a locului aflării lor. Ridicarea anumitor documente ce conţin
informaţii reprezentînd secret de stat, comercial, bancar, precum şi ridicarea informaţiei privind
convorbirile telefonice, se fac numai cu autorizaţia judecătorului de instrucţie [2].
Procedura efectuării percheziţiei sau ridicării dispune de particularităţi comune. La
ambele acţiuni procesuale trebuie să participe persoana la care se face percheziţia sau ridicarea,
sau un membru al familiei acesteia, iar în caz de imposibilitate participă un reprezentant al
autoritaţii executive a administraţiei publice locale. Pentru a asigura efectuarea normală a acestor
acţiuni procesuale pot fi atraşi şi reprezentanţi ai organelor de forţă, cum ar fi poliţia, serviciul de
informare şi securitate ş.a. Aceste persoane asigură că la locul efectuării percheziţiei sau ridicării
să nu se întreprindă tentative pentru împiedicarea desfăşurării normale a acestor acţiuni, pentru
ascunderea unor lucruri sau documente căutate etc. Pot fi atraşi specialişti la efectuarea acestor
acţiuni procesuale cînd este necesară identificarea anumitor documente, deschiderea anumitor
încăperi sau safeuri etc. În cazul cînd percheziţia sau ridicarea se întreprinde în unităţile militare,
este necesară prezenţa persoanelor responsabile pentru păstrarea şi utilizarea obiectelor sau
documentelor căutate şi ridicate [32, p. 248].
Apărătorul este în drept de a participa atît la percheziţie, cît şi la ridicarea obiectelor sau
documentelor. Apărătorul este în drept de a face obiecţii, declaraţii în orice moment al
percheziţiei, acest fapt fiind consemnat în procesul-verbal al acţiunii procesuale.
Conform regulii generale, percheziţia sau ridicarea trebuie efectuate în timp de zi.
Desfăşurarea acestor acţiuni procesuale în timpul nopţii este o excepţie de la regula generală şi se
admite doar în cazuri de delict flagrant. Persoanelor la care se efectuează percheziţia sau
ridicarea li se pune la dispoziţie copia ordonanţei de efectuare a percheziîiei autorizată de către
judecătorul de instrucţie. La efectuarea percheziţiei trebuie să se ia în consideraţie faptul că odată
predate benevol, obiectele sau documentele, determină întreruperea acţiunii procesuale, aceasta
limitîndu-se doar la ridicarea lor. Doar în situaţii excepţionale, cînd nu au fost predate toate
obiectele indicate în ordonanţa de efectuare a percheziţiei, organul de urmărire penală poate
purcede la efectuarea percheziţiei sau poate continua acţiunea procesuală începută. La efectuarea

53
percheziţiei şi ridicării este necesar de evitat oricare deteriorare a bunurilor, doar în cazuri
excepţionale, cînd proprietarul sau posesorul refuză să deschidă anumite încăperi, se admite
deschiderea forţată a acestora. La deschiderea forţată a încăperilor poate fi atras un specialist [32,
p. 249].
Indicaţiile persoanei care efectuează percheziţia sunt obligatorii pentru toţi participanţii la
această acţiune procesuală. Astfel, acesta poate interzice persoanelor care asistă să comunice
între ele sau să părăsească încăperea. În scopul asigurării inviolabilităţii vieţii private se interzice
de a da publicităţii oricare circumstanţă referitoare la viaţa privată a persoanei, constatate în
urma efectuării acţiunilor procesuale.
În procesul efectuării percheziţiei sunt ridicate şi obiectele sau documentele circulaţia
liberă a cărora este inerzisă de lege, chiar dacă acestea nu au importanţă în cauza penală
urmărită. Sunt ridicate, de asemenea, obiectele pentru confecţionarea, comercializarea sau
păstrarea cărora este prevăzută răspunderea penală. La acestea se atribuie: substanţele narcotice,
psihotrope, otrăvitoare, armele, muniţiile etc. Instituţiile financiare nu pot invoca secretul bancar
drept motiv pentru a refuza prezentarea documentelor solicitate. În cadrul percheziţiei sau
ridicării pot fi efectuate înregistrări video.
În localurile misiunilor diplomatice şi în locuinţele membrilor misiunilor diplomatice şi
ale familiilor lor, percheziţia sau ridicarea poartă un caracter deosebit, determinat de faptul că
această acţiune procesuală poate avea loc doar cu acordul sau la cererea misiunii diplomatice
respective, ceea ce exclude elementul de forţă la efectuarea lor. Spre deosebire de alte modalităţi,
organul de urmărire nu poate impune persoana să predea anumite bunuri sau documente, iar în
caz de necesitate să efectueze ridicarea lor forţată. Cînd există informaţii certe că într-un local
sau într-o locuinţă sunt anumite obiecte sau documente care pot avea importanţă pentru cauză,
organul de urmărire înaintează un demers Procurorului General, care, la rîndul său, prin
intermediul Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene al Republicii Moldova solicită
comsiţămîntul şefului misiunii diplomatice. Percheziţia sau ridicarea poate fi efectuată şi la
cererea misiunii diplomatice sau la domiciliul acestora, în toate cazurile este obligatorie prezenţa
procurorul care conduce cauza dată, a unui reprezentant al Ministerului şi a reprezentanţilor
misiunii diplomatice, dacă aceştea consideră necesară prezenţa lor [2].
O modalitate a percheziţiei şi ridicării este percheziţia corporală şi ridicarea, care constă
în cercetarea îmbrăcămintei, corpului omenesc şi a obiectelor aflate la persoană, în scopul
descoperirii şi ridicării anumitor obiecte, documente şi lucruri de preţ, care pot avea importanţă
în cauza penală. În unele cazuri scopul percheziţiei poate fi descoperirea anumitor obiecte cu
care se pot cauza leziuni sie însuşi sau altei persoane. În cadrul efectuării percheziţiei corporale
pot fi supuse verificării hainelor, corpul, încălţămintea. În caz de necesitate, la efectuarea
percheziţiei poate să participe un specialist.
La arestarea sau la reţinerea persoanei, percheziţia care se efectuează fără emiterea unei
ordonanţe şi sunt ridicate toate lucrurile care nu sunt permise în locurile de detenţie preventivă.
Fără ordonanţă se efectuează şi percheziţia în cazul cînd există suficiente temeiuri de a se
presupune că persoana care este prezentă în încăperea unde se efectuează percheziţia sau
ridicarea poate purta asupra sa documente sau alte obiecte care pot avea importanţă probantă în
cauza penală. Obiectele şi documentele ridicate în cadrul percheziţiei corporale sunt examinate
în aceeaşi acţiune procesuală, fapt consemnat în procesele-verbale respective. Aceste obiecte
însă pot fi examinate sau cercetate suplimentar în cadrul altei acţiuni procesuale, dacă există o
asemenea necessitate [32, p. 250].

54
 Percheziţia poate avea loc în baza ordonanţei organului de urmărire penală cu autorizaţia
judecătorului de instrucţie, în caz de delict flagrant, autorizaţia judecătorului de instrucţie nu este
obligatorie, dar acesta trebuie anunţat în termen de pînă la 24 de ore despre un asemenea fapt [2].
La efectuarea percheziţiei şi a ridicării obligatoriu se întocmeşte un proces-verbal. Copia
procesului-verbal se înmînează persoanei la care a fost efectuată percheziţia sau membrilor
familiei, iar în cazul absenţei lor - reprezentantului autorităţii executive a administraţiei publice
locale sau reprezentantului întreprinderii, instituţiei, organizaţiei, instituţiei militare, dacă
percheziţia s-a efectuat în local acestor instituţii.
Sechestrarea corespondenţei este o acţiune procesuală care aduce atingere unui drept
esenţial al persoanei, ocrotit atît de normele internaţionale cît şi de cele naţionale. Codul de
procedură penală, în art.14 asigură secretul corespondenţei, limitarea acestui drept se admite
numai în baza mandatului judiciar. Pornind de la valoarea dreptului care urmează a fi limitează,
legea stabileşte că sechestrarea corespondenţei poate avea loc doar în cazul infracţiunilor grave,
deosebit de grave şi excepţional de grave, cu condiţia că prin alte procedee probatorii nu au fost
obţinute probe şi deci nu poate fi stabilit adevarul. Pentru efectuarea acţiunii procesuale trebuie
să fie prezente temeiuri suficiente de a presupune că o corespondenţă poştală primită sau
expediată poate conţine informaţii ce ar avea importanţă probantă în cauza penală. Legea nu
defineşte noţiunea de temeiuri suficiente şi în toate cazurile aceasta este pusă la discreţia
organului de urmărire penală, procurorului şi, evident, judecătorului de instrucţie, care
autorizează efectuarea acestei acţiuni procesuale.
Potrivit art.133 Cod de procedură penală, în toate cazurile de sechestrare, una dintre părţi
trebuie să fie bănuitul sau învinuitul. Sechestrarea corespondenţei constă în interdicţia de a
transmite corespondenţa adresatului, cu scopul de a exclude posibilitatea comunicării între
anumite personae [32, p. 250]. Sechestrarea corespondenţei poate avea ca scop şi constatarea
faptului dacă persoanele se cunosc între ele, care sunt relaţiile dintre ele, unde locuieşte persoana
care a expediat corespondenţa şi alte date. Sechestrarea coletelor sau a containerelor poştale
poate avea ca scop obţinerea unor documente care pot avea importanţă pentru cauză. Sechestrul
se instituie pe un termen care nu poate depăşi termenul urmăririi penale şi pot fi puse sub
sechestru toate genurile de corespondenţă sau doar anumite genuri, în funcţie de circumstanţele
cauzei urmărite.
În situaţia cînd s-a constatat necesitatea sechestrării coerspondenţei, procurorul
întocmeşte ordonanţa cu provoire la sechestrarea corespondenţei. Judecătorul autorizează
sechestrarea stabilind durata acesteia, durata poate fi prelungită, dar nu mai mult decît durata
urmăririi penale. Cu toate că judecătorul de instrucţie dispune sehestrarea corespondenţei,
anularea acesteia poate fi dispusă atăt de organul de urmărire penală, procurorul care a emis
ordonanţa, cît şi de procurorul ierarhic superior, evident şi de către judecătorul de instrucţie care
a autorizat sechestrarea [2].
Examinarea corespondenţei se efectuează de către organul de urmărire, în caz de
necesitate, la examinare participă specialistul şi interpretul.În legătură cu efectuarea examinării și
ridicării corespondenței se întocmește un proces-verbal după regulile generale, cu unele precizări
făcute la art. 134 alin.(3) Cod de procedură penală [2]. În urma examinării, corespondența poate
fi ridicată și anexată la dosar, pot fi făcute copii, iar în cazul cînd în corespondență s-au
descoperit documente false, acestea se anexează în original în calitate de corpuri delicte. Organul
de urmărire penală, în funcție de tactica pe care a luat-o, poate transmite destinatarului
corespondența, chiar dacă aceasta conține date importante pentru cauză. Toți participanții la

55
această acțiune procesuală sunt preîntîmpinați despre obligativitatea nedivulgării informației
cunoscute, inclusiv despre responsabilitatea în cazul cînd vor încălca asemenea obligații.
Interceptarea comunicărilor, ca și sechestrarea corespondenței este o intervenție în viața
privată a persoanei. Acest fapt determină necesitatea reglementării minuțioase a acestei acțiuni
procesuale. Prin noțiunea de ,,comunicăriˮ se înțeleg orice feluri de convorbiri telefonice, prin
radio sau alte convorbiri. Legea stabilește că interceptarea unor asemenea convorbiri se admite
doar în cazul infracțiunilor grave, deosebit de grave sau excepțional de grave. Inițiativa de a
efectua audierea parvine de la organul de urmărire penală, în toate cazurile, rezultatul poartă un
caracter de probabilitate. Totuși, este necesar ca la emiterea ordonanței cu privire la interceptarea
comunicărilor să existe anumite date administrative în cauza penală, inclusiv prin activitatea
operativă de investigație, care ar servi drept temei pentru efectuarea interceptării [32, p. 251].
Interceptarea comunicărilor poate avea loc pe orice cale, prin canalul de la locul de trai,
hotel, prieteni, cunoscuți. modalitatea și locul efectuării interceptării sunt determinate de organul
de urmărire penală. În unele cazuri, interceptarea poate fi efectuată în scopul protejării
martorului și a părții vătămate sau a membrilor familiilor lor, obligatoriu în baza cererii
persoanelor a căror securitate este pusă în pericol [32, p. 251].
În toate cazurile de interceptare este obligatorie ordonanța emisă de către procuror și
autorizată de judecătorul de instrucție. Procurorul este obligat să indice de fiecare dată, în
ordonanță, motivele care au determinat necesitatea efectuării interceptării. În cazurile care nu
suferă amînare, de asemenea, procurorul poate efectua interceptarea fără obţinerea prealabilă a
autorizaţiei judecătorului de instrucţie, cazuri de urgenţă sînt acele situaţii cînd tergiversarea
efectuării cercetărilor poate prejudicia considerabil urmărirea penală. Acestea sînt cazurile cînd
s-a făcut tentativă de ascundere a urmelor infracţiunii, de continuare a acţiunilor criminale, de
dispariţie a făptuitorului etc. Procurorul, fiind responsabil de efectuarea unei asemenea cercetări,
este obligat ca imediat, dar nu mai tîrziu de 24 de ore, să informeze judecătorul de instrucţie,
care la rîndul său este obligat ca în termen de 24 de ore să ia o hotărîre asupra acestui fapt [2].
Termenul interceptărilor este strict stabilit de legea procesual penală - 30 de zile, iar în
cazuri cînd sînt temeiuri justificate, acest termen poate fi prelungit cu cîte 30 de zile, dar nu
poate depăşi 6 luni. Interceptarea comunicărilor se efectuează doar în faza de urmărire penală, iar
o dată cu finisarea fazei se sistează interceptarea comunicărilor, chiar dacă nu a fost depăşit
termenul de 6 luni. Interceptarea comunicărilor se sistează şi atunci cînd pe parcursul urmăririi
penale au dispărut motivele care au condiţionat interceptarea. De asemenea, persoana a căror
comunicări au fost interceptate are dreptul de a fi informată referitor la acest fapt în cadrul
urmăririi penale, nu mai tîrziu decît terminarea acesteia, în termen rezonabil stabilit de procuror.
Anunţarea se efectuează printr-o înştiinţare în scris, semnată de către judecătorul de instrucţie
[32, p. 252].
Interceptarea propriu-zisă se efectuează de către organul de urmărie penală care atrage
specialişti fie din instituţiile de telecomunicaţii, fie din organul care efectuează activitatea
specială de investigaţii. Specialiştii sînt obligaţi să păstreze secretul în legătură cu toate
informaţiile pe care le-au cunoscut în cadrul efectuării interceptării. Despre efectuarea
interceptării se întocmeşte un proces-verbal în care se înscrie conţinutul înregistrărilor,
verificîndu-se şi contrasemnîndu-se de către procuror. Casetele şi înscrierile se transmit
judecătorului de instrucţie pentru păstrare în locuri separate, speciale, într-un plic sigilat. Datele
interceptate în urma comunicărilor, care nu au tangenţă cu această cauză, nu pot fi utilizate în
alte cauze penale [32, p. 252].

56
 Codul de procedură penală prevede şi o asemenea acţiune procesuală de colectare a
probelor cum ar fi înregistrarea de imagini, care constă în fixarea, prin intermediul mijloacelor
tehnice, a anumitor fapte, acţiuni etc. importante pentru cauza penală. Înregistrările pot fi
verificate prin intermediul expertizei şi anume expertiza tehnică, dispusă la cererea părţilor sau
din oficiu, de către instanţă. Raportul de expertiză tehnică va avea aceeaşi valoare probantă ca şi
alte probe administrate în faza de urmărire penală.

57
 3 ASPECTE INERENTE ALE MIJLOACELOR DE PROBĂ ȘI PROCEDEELOR
PROBATORII ÎN PROCESUL PENAL

3.1 Admisibilitatea probelor în procesul penal

Administrarea probelor reprezintă activitatea prin care sunt strînse sau aduse în fața
organului judiciar probele pertinente, concludente și utile pentru stabilirea faptelor și
împrejurărilor a căror existență sau inexistență trebuie constatată în vederea aflării adevărului în
cauză.
De asemenea, a fost reglementată în mod amănunţit procedura de administrare a fiecărui
mijloc de probă, prevăzîndu-se procedeele şi condiţiile în care acesta poate fi folosit.
Administrarea probelor trebuie făcută în așa fel încît să nu aducă atingere drepturilor și
intereselor părților. Art. 94 Cod de procedură penală reglementează expres datele neadmise ca
probe, nerespectarea acestor provederi are ca rezultat nulitatea probei.
În vederea elucidării acestui aspect am utilizat chestionarul ca metodă de cercetare
chestionarul, pe care l-am aplicat pe un eșantion de 20 de procurori din cadrul Procuraturii
Generale. Astfel, la întrebarea: ,,Pot fi admise în procesul penal probe care au fost administrate
cu încălcarea normelor procesuale?ˮ, toți respondenții au bifat răspunsul ,,Nuˮ.
După cum am menționat în capitolele anterioare, legea a limitat mijloacele
din care pot proveni probele: declaraţiile învinuitului sau inculpatului, ale părţii vătămate, părţii
civile şi părţii civilmente responsabile, precum şi ale martorilor, documentele, înregistrările
audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-științifice și
medico-legale, expertizele.
Sub acest aspect, respondenții nu au acceptat în calitate de mijloc de probă utilizarea
mijloacelor netradiționale, menționînd că trebuie utilizate doar mijloacele de probă și procedeele
probatorii prevăzute de Codul de procedură penală, spre deosebire de răspunsul dat de procurori
în chestionarul ,,Administrarea probelor în procesul penalˮ aplicat de către Institutul de reforme
penale în anul 2020 pe un eşantion de 300 persoane: procurori, avocaţi şi judecători, 19,7% din
procurorii chestionaţi, au menţionat că ar accepta utilizarea metodelor netradiţionale de
investigaţie, cum ar fi serviciile hipnozei [33, p. 21].
Totuși, la întrebarea dacă este admisibil ca legislația procesual penală să prevadă
poligraful în procesul penal, răspunsurile se divizează, 70% au răspuns că sunt contra, iar 30%
sunt pro. Astfel, a fost menționat că utilizarea poligrafului în procesul penal nu ar fi un
impediment, dar nu trebuie de pus la baza unei concepții de învinuire și invers. De asemenea s-a
menționat că la moment este posibilă testarea la detectorul comportamentului simulat conform
Legii privind aplicarea testării la detectorul comportamentului simulat, care nu are valoare de
probă. Această abordare este considerată corectă, deoarece nu există siguranță în veridicitatea
concluziilor specialistului poligrafolog și cercetării în ansamblu, ceea ce dovedește că este
imposibil manipularea cu acest mijloc tehnic.
O altă părere este că raționalitatea introducerii unor noi mijloace probatorii, inclusiv a
poligrafului, este dictată de dezvoltarea tehnologiilor electronice și a științei psihologice, în acest
context, fiind oportună utilizarea poligrafului, dar cu condiția coroborării acestuia cu alte probe.
Pentru Curtea de la Strasbourg noţiunea de „martor anonim” prezintă un sens autonom,
mai larg decît în dreptul intern al statelor părţi contractante. Este vorba de orice persoană care,
deşi nu a compărut la audiere, a depus contra acuzatului într-un stadiu anterior al procedurii şi a
cărei depoziţii au fost utilizate de instanţa naţională pentru fundamentarea condamnării. În

58
consecinţă, avînd în vedere sensul autonom al noţiunii, poate dobîndi calitatea de „martor
anonim” persoana care îndeplineşte următoarele condiţii: a) a făcut o declaraţie împotriva
acuzatului în faza instrucţiunii preparatorii, fără ca acesta din urmă să fi avut posibilitatea de a
testa fiabilitatea mărturiei; b) nu s-a prezentat în faţa instanţei de judecată, acuzatul fiind privat
de dreptul de a-i adresa întrebări în mod nemijlocit; c) declaraţia sa a avut un caracter
determinant în condamnarea acuzatului. Potrivit jurisprudenţei Curţii, „martorii anonimi” este
categoria reprezentată de persoanele a căror identitate nu a fost dezvăluită în faţa acuzatului. În
această categorie poate fi încadrat martorul propriu-zis şi investigatorul sub acoperire [40, p. 80].
Codul de procedură penală prevede la art. 110 modalitățile speciale de audiere a
martorului și protecția lui, una din condiții fiind asigurarea posibilității învinuitului, inculpatului
şi apărătorului acestuia, părţii vătămate de a adresa întrebări martorului audiat, fără a fi
dezvăluită identitatea acestuia. Sub acest aspect, răspunsurile au fost similare, marturia anonimă
nu este compatibilă cu exigențele unui proces echitabil, deoarece nu se poate verifica sursa de
informare și se încalcă principiul contradictorialității, excepție fiind cazurile de audiere în
conformitate cu art. 110 Cod de procedură penală.
Potrivit art. 94 alin.(11) Cod de procedură penală nu pot fi admise ca probe datele care au
fost obținute prin provocarea, facilitarea sau încurajarea persoanei la savîrşirea infracţiunii și aici
amintim despre Hotărîrea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Morari vs Moldova.
Astfel, 70% din respondenți sunt categoric împotriva determinării unei persoane să săvîrșească
sau să continue săvîrșirea unor fapte penale în scopul obținerii unei probe, iar 30% au răspuns că
este admisibil doar în anumite situații: este legală acțiunea de ,,livrare controlatăˮ sau ,,controlul
transmiteriiˮ sau primirii banilor etc. în curs de săvîrșire a infracțiunii. Astfel, există provocare
efectuată de către organul de urmărire penală de natură să antreneze nulitatea probei, cînd
comiterea infracţiunii a fost rezultatul unei solicitări emanînd de la o persoană care avea sarcina
să descopere infracţiunea ori atunci cînd există o invitaţie directă la comiterea infracţiunii.
Dimpotrivă, nu există provocare, proba rămînînd validă, cînd intervenţia unui ofiţer de urmărire
penală a avut loc pentru a permite descoperirea infracţiunii care era pe cale să se comită sau care
a fost deja comisă, deoarece provocarea nu este ilicită decît dacă ea precede comiterea unei
infracţiuni şi dacă se află la originea acesteia.
O altă opinie, în acest context, este doar în cazul efectuării măsurilor speciale de
investigații și doar dacă acestea servesc la descoperirea unei infracțiuni deosebit de grave sau
excepțional de grave.
La întrebarea dacă prezintă vulnerabilități cadrul legislativ care reglementează mijloacele
de probă și procedeele probatorii, 50% au răspuns că nu prezintă vulenarbilități deoarece
majoritatea normelor procesuale sunt preluate din practica internațională, iar 50% au menționat
că prezintă vulnerabilități. Un aspect este reglementarea diferită a mijloacelor de probă și
procedeelor probatorii în partea generală și partea specială a Codului de procedură penală. De
asemenea, acțiunile de acumulare a probelor de pe purtătorii de informații electronice nu prezintă
garanțiile necesare pentru respectarea drepturilor posesorilor, lipsesc suficiente garanții cu
privire la protecția datelor cu caracter personal. Cu toate că în Parlament este înregistrat proiectul
de lege numit ,,Big brotherˮ, care are ca scop ajustarea cadrului legal la prevederile actelor
internaționale în domeniu, există încă rezerve la acest capitol.
Atunci cînd vorbim despre mijloacele de probă şi procedeele probatorii, este oportun să
elucidăm conceptul de administrare a probelor. Astfel, legea procesual penală conţine o
reglementare expresă la art. 100 alin. (1) Cod de procedură penală, care stabileşte că
administrarea probelor constă în folosirea mijloacelor de probă, în procesul penal, care

59
presupune strîngerea şi verificarea probelor, în favoarea şi în defavoarea
învinuitului/inculpatului, de către organul de urmărire penală din oficiu sau la cererea altor
participanţi la proces, precum şi de către instanţă, la cererea părţilor, prin procedeele probatorii
prevăzute de Codul de procedură penală. Astfel, pentru a deveni admisibilă proba trebuie să fie
dobîndită conform procedeelor probatorii prevăzute, derivînd din mijloacele de probă expres
reglementate.
Administrarea probelor prezintă, pentru activitatea de înfăptuire propriu-zisă şi de
contribuire la înfăptuirea justiţiei pe cauze penale, importanţă nu numai din perspectiva
constituirii drept mijloc principal de realizare a probatoriului, dar şi din cel al faptului că
asigurarea regulilor pe care respectivul le impune, constituie premisa esenţială şi obligatorie a
admisibilităţii probelor colectate.
Astfel, Codul de procedură penală în alin. (1) art. 95, confirmă că admisibilitatea probelor
se află în raport de dependenţă directă cu administrarea acestora. În cazul administrării probelor
cu încălcarea legislației procesuale, poate fi invocată nulitatea acestora. Astfel conform
răspunsurilor obținute în urma aplicării chestionarului, acțiunile procesuale în care este invocată
nulitatea probelor sunt:
- Probele obținute în cadrul efectuării percheziției, atunci cînd persoana la care a
fost efectuată nu are calitate procesuală în cauza care se ivestighează;
- Se invocă nulitatea procesului-verbal de confruntare în cazul în care bănuitul,
învinuitul nu a dat declarații pînă la efectuarea confruntării;
- Procesul-verbal de prezentare spre recunoaștere după fotografie, atunci cînd nu
motivează imposibilitatea efectuării recunoașterii persoanei;
- Acțiuni procesuale efectuate cu aplicarea violenței, încălcarea dreptului la apărare,
interpret;
- Cu încălcarea competenței după persoană și materie;
- Procese-verbale de audiere a victimei, martorului în care nu sunt consemnate
datele esențiale;
Un răspuns interesant este invocarea nulității probei din cauza greșelilor procesuale ale
organului de urmărire penală mecanice, intenționate sau admise din cauza cunoștințelor
insuficiente în domeniu. Totodată sunt cazuri cînd nu se cunoaște despre existența unor hotărîri
luate, adoptate pe aceleași temeiuri.

3.2 Aprecierea probelor în procesul penal

În sistemul nostru judicar, prima fază a procesului penal, cea de desfăşurare a unei serii
de activităţi specifice de strîngere şi administrare a probelor, în vederea conturării unei opţiuni de
trimitere a învinuitului în judecată, poartă, în continuare, o importantă pecete de tip inchizitorial.
Caracteristicile esenţiale ale unui proces din perioada formală a probelor, lipsa publicităţii şi
contradictorialităţii, secretul şi derularea în scris a procedurilor, se regăsesc în atributele proprii
urmăririi penale de astăzi. Întreaga această activitate are loc sub supravegherea şi conducerea şi
nu de puţine ori, cu implicarea directă a unui organ public, care repezintă interesele generale ale
societăţii: procurorul [53, p. 187].
Tot în acest context, menţionăm că fiecare probă urmează să fie apreciată din punct de
vedere al pertinenţei, concludenţei, utilităţii şi veridicităţii ei, iar toate probele în ansamblu - din
punct de vedere al coroborării lor. Reprezentantul organului de urmărire penală, procurorul

60
apreciază probele conform propriei convingeri, întocmind în acest sens rechizitoriul, act
procesual bazat pe probele administrate, prin care se dispune trimiterea dosarului în instanţa de
judecată competentă, şi judecătorul, care la rîndul său apreciază probele conform propriei
convingeri, emiţînd în acest sens, hotărîrea judecătorească. Propria convingere se formează în
urma examinării probelor în ansamblu, sub toate aspectele şi în mod obiectiv, călăuzindu-se de
lege [2]. Totuşi, remarcăm că în procedura penală naţională există anumite excepţii de la regula
intimei convingeri, enumerate în art. 97 Cod de procedură penală: cauza decesului; existenţa,
caracterul şi gradul leziunilor corporale; incapacitatea persoanei, la momentul săvîrşirii faptei
prejudiciabile, de a-şi da seama de acţiunile sau inacţiunile sale sau de a le dirija ca urmare a
unei boli mintale sau a unei dereglări psihice temporare, a unei alte dereglări a sănătăţii sau
debilităţii; incapacitatea martorului de a percepe şi a reproduce circumstanţele, ce urmează a fi
constatate în cauza penală, ca urmare a unei boli mintale, unei dereglări psihice temporare, a unei
alte dereglări a sănătăţii sau a debilităţii; atingerea de către partea vătămată, bănuit, învinuit,
inculpat a unei anumite vîrste, dacă aceasta are importanţă în cauză; prezenţa antecedentelor
penale ale bănuitului, învinuitului, inculpatului, care se constată prin anumite mijloace de probă,
acestea, în cele mai dese cazuri fiiind rapoartele de expertiză.
La baza hotărîrii sale, instanţa de judecată este obligată să pună numai acele probe la a
căror cercetare au avut acces toate părţile în egală măsură şi să motiveze în hotărîre
admisibilitatea sau inadmisibilitatea tuturor probelor administrate. Deci, atît rechizitoriul, cît şi
hotărîrea instanţei de judecată reprezintă acte procesuale care sînt emise în conformitate cu
intima convingere a procurorului şi judecătorului, care este raţională şi nu formală, bazată pe
probe concludente, pertinente şi utile.
Administrarea probelor trebuie să se facă în aşa mod încît să se poată stabili cu
certitudine dacă s-a săvîrşit în realitate infracţiunea, dacă inculpatul se face vinovat de comiterea
ei şi dacă urmează să răspundă din punct de vedere penal. Sistemul probator, avînd la bază
sistemul liberei aprecieri a probelor, acordă posibilitate organelor judiciare a le examina şi a le
estima forţa lor probantă şi apoi să le evalueze contribuţia la formarea convingerii, astfel, probele
vor fi apreciate după valoarea lor reală şi nu după o valoare prestabilită.
În vederea realizării cercetării noastre, ne-am propus să efectuăm o analiză asupra de
dosare penale sub aspectul mijloacelor de probă şi procedeelor probatorii.
Scopul analizei este de a elucida mijloacele de probă şi procedeele probatorii care
prevalează în dependenţă de componenţa de infracţiune, pentru dovedirea căreia probele sunt
administrate, precum şi pentru probarea vinovăţiei sau nevinovăţiei făptuitorului.
Astfel, în urma analizei a cinci dosare penale, urmărirea penală în cadrul cărora a fost
pornită în baza art. 208/1 Cod penal, pornografia infantilă, învinuitul, inculpatul descărca şi
distribuia on line imagini, video prin intermediul Internetului, care conform bazei de date
INTERPOL, fişierele depistate la inculpaţi, fac parte din categoria pornografiei infantile. Probele
administrate în vederea dovedirii vinovăţiei inculpaţilor sînt aceleaşi în toate dosarele penale. Le
vom enumera în continuare ca să urmărim mijloacele de probă şi procedeele probatorii utilizate
de organul de urmărire penală: proces-verbal de autosesizare a Centrului pentru combaterea
crimelor cibernetice conform căruia, perosane necunoscute prin intermediul sistemului
informatic distribuie în mediul Net fişiere, imagini şi video din categoria pornografiei infantile;
procesul-verbal de cercetare la faţa locului; proces-verbal de ridicare de la SRL Star Net; proces-
verbal de percheziţie, proces-verbal de examinare informaţională, examinare criminalistică, corp
delict: laptop, purtător magnetic de informaţie.

61
 În cadrul urmăririi penale învinuitul a recunoscut săvîrşirea faptelor incriminate şi a
solicitat ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, astfel
cercetarea judecătoarească a avut loc în baza art. 364/1 Cod de procedură penală. În ultimul caz,
inculpatul a recunoscut parţial vina, astfel în faza judecării cauzei, pe lîngă mijloacele de probă
indicate în rechizitoriu, a fost folosit şi mijlocul de probă declaraţia inculpatului, în cadrul căreia
acesta a informat instanţa că nu a distribuit material cu caracter pornografic. Instanţa a apreciat
critic declaraţiile inculpatului, sentinţa emisă avînd la bază probele administrate în rechizitoriu.
Din cele menţionate remarcăm faptul că fapta incriminată conform art. 208/1 Cod penal
este probată prin aceleaşi mijloace de probă şi procedee probatorii.
Tot în acest context aducem în discuţie probele administrate în cauza penală în care
urmărirea penală a fost pornită în baza componenţei de infracţiune prevăzută la art. 217 Cod
penal, circulaţia ilegală a drogurilor, etnobotanicelor sau analogii acestora fără scop de
înstrăinare, astfel, procurorii îşi întemeiază acuzarea pe următoarele:
- procesul-verbal de percheziţie, prin care a fost depistată şi ridicată o anumită cantitate
de substanţe;
- raportul de expertiză, întocmit de către expert după efectuarea investigaţiilor asupra
substanţelor ridicate, acestea referindu-se la categoria substanţelor psihotrope, într-un caz fiind
amfetamină, în alt caz - marihuana, în altul - răşină de cannabis.
Raportul de expertiză ca mijloc de probă este relevant în vederea dovedirii săvîrşirii
faptei prejudiciabile menţionate mai sus, deoarece doar prin expertiză se poate determina dacă
substanţa depistată şi ridicată în urma percheziţiei face parte din categoria substanţelor narcotice,
etnobotanicelor sau analogii acestora;
- corpuri delicte: substanţă de culoare verde cu miros specific; un pacheţel de polietilenă;
două butelii de masă plastică pe capacele cărora s-a depistat răşină de cannabis.
În cauza penală pornită în baza art. 217 alin. (4) lit.b) Cod penal, vinovăţia inculpatului a
fost probată prin trei mijloace de probă şi anume cele pe care le-am menţionat mai sus: procesul-
verbal de percheziţie, raportul de expertiză, corpurile delicte. În cauza penală pornită în baza art.
217 alin. (3) lit.e) Cod penal, pe lîngă mijloacele de probă menţionate mai sus, au fost
administrate probe prin intermediul declaraţiilor martorilor, iar în cauza penală pornită în baza
art. 217 alin. (2) Cod penal, ca mijloc de probă figurează şi declaraţiile inculpatului, probă
administrată în faza de judecată.
Potrivit art. 1 alin. (2) şi (3) Cod de procedură penală „Procesul penal are ca scop
protejarea persoanei, societăţii şi statului de infracţiuni, precum şi protejarea persoanei şi
societăţii de faptele ilegale ale persoanelor cu funcţii de răspundere în activitatea lor legată de
cercetarea infracţiunilor presupuse sau săvîrşite, astfel ca orice persoană care a săvîrşit o
infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la
răspundere penală şi condamnată. Organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti în
cursul procesului sunt obligate să activeze în aşa mod încît nici o persoană să nu fie neîntemeiat
bănuită, învinuită sau condamnată şi ca nici o persoană să nu fie supusă în mod arbitrar sau fără
necesitate măsurilor procesuale de constrîngere”. În acest context, facem referire la cauza penală
în care urmărire penală a fost pornită în baza art. 27, 249 alin. (3) Cod penal, tentativa de
eschivare de la achitarea drepturilor de import în proporţii deosebit de mari, cauza penală
finalizînd cu încetarea urmăririi penale pe motiv că fapta nu întruneşte elementele infracţiunii.
La baza întocmirii de către procuror a ordonanţei privind încetarea urmăririi penale au fost
următoarele mijloace de probă:
- documente: factura de expediţie, foaia de parcurs;

62
 - raportul de expertiză toxicologică;
- declaraţiile specialistului în demeniul produselor de uz fitosanitar şi fertilizanţi;
- declaraţiile martorilor.
Probele administrate în cadrul urmăririi penale dovedesc faptul că, iniţial urmărirea
penală a fost pornită reieşind din materialele preliminare din care rezultă o bănuială rezonabilă
de comitere a infracţiunii prevăzute de art. 27, 249 alin. (3) Cod penal. Însă, ulterior, organul de
urmărire penală, executîmd obligaţiile prevăzute la art. 19 alin. (3), art. 254 Cod de procedură
penală, privind rolul activ la efectuarea urmăririi penale, ce ţine de luarea măsurilor prevăzute de
lege în vederea cercetării sub toate aspectele, complet şi obiectiv a circumstanţelor cauzei, de a
evidenţia atît circumstanţele care dovedesc vinovăţia bănuitului, învinuitului, cît şi cele care o
dezvinovăţesc, a efectuat toate acţiunile de urmărire penală posibile, administrînd probe
pertinente şi concludente care în totalitatea lor, coroborînd între ele, au format probatoriul în
procesul penal, fiind astfel constatate alte circumstanţe de fapt decît cele care au servit temei
pentru începerea urmăririi penale.
Conchidem că probele şi mijloacele prin care acestea sînt administrate au o importanţă
hotărîtoare în procesul penal, deoarece prin intermediul lor se stabilesc în faţa instanţei
judecătoreşti faptele pe baza cărora se pronunţă hotărîri de condamnare. Un rechizitoriu întocmit
de procuror şi ulterior, o hotărîre prin care instanţa judecătorească, datorită unor probe demne de
încredere, neîndoielnice şi bine administrate, a reuşit să stabilească în mod exact starea de fapt
corespunzătoare adevărului, va avea putere de convingere nu numai faţă de instanţele superioare
chemate să exercite controlul judiciar, ci mai mult, va contribui la sporirea încrederii în justiţie, a
rolului său educativ şi întărirea pricipiului legalităţii [35, p. 143].
Un alt caz este pornirea urmăririi penale în baza art. 27, 42, 248 alin.(5) lit.b), d) Cod
penal, tentativa de a săvîrşi infracţiunea de contrabandă, în care figurează 3 inculpaţi, dintre care
doi neagă vina, respectiv, sarcina organului de urmărire penală este de a dovedi vinovăţia prin
mijloacele de probă corespunzătoare. Conform rechizitoriului, probele au fost administrate în
faza de urmărire penală prin următoarele mijloace de probă:
- declaraţiile martorului (ofiţer de investigaţie);
- declaraţia învinuitului care recunoaşte vina, precum şi CD anexă la procesul-verbal de
audiere cu înregistrarea video a declaraţiilor;
- procesul-verbal de sesizare despre săvîrşirea sau pregătirea pentru săvîrşirea infracţiunii
întocmit de către organul de urmărire penală;
- proces-verbal de cercetare la faţa locului;
- proces-verbal de efectuare a percheziţiei la domiciliul învinuitului X;
- proces-verbal de efectuare a percheziţiei la domiciliul învinuitului Y;
- proces-verbal de recunoaştere a persoanei după fotografie;
- procesul-verbal de examinare a mijlocului de transport în care au fost depistate 50.500
pachete cu ţigări şi barca gonflabilă;
- procesul-verbal de examinare a obiectelor şi web site-ului învinuitului Y;
- raport de expertiză judiciară (expertiza dactiloscopică, compararea amprentelor digitale
a învinuiţilor);
- raport de analiză a descifrărilor convorbirilor telefonice;
- raport de expertiză judiciară merceologică;
- proces-verbal de interceptare şi înregistrare a comunicărilor între învinuiţii X şi Y;
- proces-verbal de examinare a obiectului;

63
 - corpuri delicte: mijloc de transport, autocamioane, obiectele ridicate în cadrul cercetării
la faţa locului.
Din hotărîrea instanţei judecătoreşti am remarcat că instanţa a apreciat critic probele
acuzării şi consideră că probele prezentate de către procuror nu demonstrează vinovăţia
inculpaţilor şi în urma cercetării judecătoreşti, instanţa a conchis că probele nu coroborează între
ele şi nu dovedesc vinovăţia inculpaţilor. De asemenea, instanţa a menţionat că nu pot servi ca
mijloc de probă ce confirmă vinovăţia: procesul-verbal de examinare a obiectelor şi web site-
ului; raportul de expertiză dactiloscopică privind compararea amprentelor digitale; procesul-
verbal de recunoaştere a persoanei după fotografie, deoarece rezultatul consemnat în ele nu
prezintă nici o informaţie privitor la faptele incriminate inculpaţilor. În acest sens, reiterăm
importanţa administrării probelor prin mijloace de probă relevante fiecărei componenţe de
infracţiuni în parte pentru a evita achitarea persoanelor vinovate de săvîrşirea unei infracţiuni.
Deci, verificarea efectuată de procuror și judecător urmărește conformarea fiecărui mijloc
de probă administrat și a fiecărui procedeu probatoriu utilizat în cursul urmăririi penale cu
principiile legalităţii probelor, respectiv al loialității administării probelor.
Într-o altă cauză penală în care urmărirea penală a fost pornită în baza art. 248 alin.(5)
Cod penal, învinuitul este persoană juridică, SRL X. Avînd scopul trecerii mărfurilor prin
contrabandă, învinuitul, vămuind lotul de marfă, a prezentat la Biroul vamal Chişinău facturi,
declarînd marfă în valoare mult mai mică decît costul ei real. Probele ce au dovedit vinovăţia au
fost administrate prin următoarele mijloace de probă:
- documente: declaraţia vamală de import, care ulterior a fost recunoscută drept corp
delict; documentele de însoţire a mărfii; facturi;
- declaraţiile învinuitului (reprezentantul SRL X);
- declaraţiile martorilor (inspector la biroul vamal, specialist în domeniul vămuirii);
- procesul-verbal de examinare a declaraţiilor vamale şi actele anexate la momentul
vămuirii mărfurilor de către SRL X, recunoscute, prin ordonanţa procurorului, în calitate de
corpuri delicte;
- informaţia prezentată de Camera înregistrării de stat;
- informaţie prezentată de către Direcţia valoare în vamă şi clasificarea mărfurilor a
Serviciului Vamal potrivit căreia diferenţa în vamă a mărfii declarate conform facturilor
prezentate la momentul vămuirii şi potrivit informaţiei ce reiese din executarea cererii de comisie
rogatorie constituie o sumă în proporţii deosebit de mari.
Pentru elucidarea probatoriului la infracţiunea de proxenetism, am analizat rechizitoriul
întocmit de procuror în cadrul cauzei penale pornite în baza componenţei de infracţiune
prevăzute la art. 220 alin.(2) lit.a), c) Cod penal. Astfel, învinuirea se bazează pe următoarele:
- declaraţiile învinuitului X;
- declaraţiile învinuitului Y;
- declaraţiile martorilor (patru martori reprezentau fetele care presatu servicii de masaj
erotic şi servicii sexuale şi un martor - clientul care a beneficiat de servicii la momentul
descoperii infracţiunii);
- proces-verbal de percheziţie;
- proces-verbal de cercetare la faţa locului;
- proces-verbal de confruntare;
- proces-verbal de consemnare a măsurilor speciale de investigaţii.
Interceptarea comunicărilor fiind un procedeu probatoriu al cărei sarcină este
descoperirea şi cercetarea infracţiunii.

64
 Mijloacele de probă şi procedeele probatorii folosite de organul de urmărire penală în
vederea dovedirii vinăvăţiei invinuitului în cauza penală în cadrul căreia urmărirea penală a fost
pornită în baza art. 361 alin.(1) Cod Penal, confecţionarea, deţinerea, vînzarea sau folosirea
documentelor oficiale, a imprimatelor, ştampilelor sau sigiliilor false, sînt următoarele:
- declaraţiile învinuitului;
- declaraţiile martorilor;
- raport de constatare tehnico-ştiinţifică prin care s-a constatat că la rubrica “Valabilitate”
din poliţa de asigurare ”Carte verde”, a fost înlăturat pe cale mecanică, prin răzuire;
- scrisoare de la “Donaris Group”, prin care s-au confirmat datele reale ale poliţei de
asigurare “Carte verde”;
- proces-verbal de ridicare a poliţei de asigurare şi a contractului de la “Donaris Group”.
Evaluarea finală de către procuror a probelor strînse în cursul urmăririi penale, exceptînd
actul în care se va concretiza şi scopul în vederea căruia este întreprinsă, nu se deosebeşte de
evaluarea pe care o face judecătorul în finalul celuilalt segment al procesului penal - judecata. El
apreciază probele potrivit aceloraşi principii de libertate a convingerii, avînd drept ghid
conştiinţa sa [27, p. 286]. Ca o caracteristică a aceste sarcini a procurorului, subliniem că ea va
purta mai ales asupra probelor în învinuire, în sensul verificării rigurozităţii lor şi a corectiutdinii
modului de administrare a lor, avînd în vederea ca acestea vor fundamenta actul de trimitere în
judecată. Pentru a dovedi vinovăţia, el va trebui să se asigure că aceste probe sînt solide,
complete şi că logica dezvăluirii circumstanţelor de producere a faptelor este fără fisură.
Reprezentatul Procuraturii nu are nici un interes ca, urmare a unei posibile conceperi
superficiale, insuficient motivate, ori în neconcordanţă cu probele strînse, rechizitoriul să nu-şi
atingă finalitatea, rezultatul cercetării judiciare fiind contrar concluziilor din actul de acuzare şi
prin aceasta să contribuie la crearea unei atmosfere de neîncredere ori suspiciune, în legătură cu
activitatea desfăşurată în cursul urmăririi penale, însă sunt şi excepţii, cum ar fi exemplul
menţionat mai sus.
Corespunzător funcţiei diferite pe care o îndeplinesc cei doi actori ai justiţiei, procuror şi
judecător, într-o cauză penală, a rolului pe care îl îndeplinesc, considerăm că aprecierea pe care o
vor da probelor va căpăta, în realitate, un conţinut modificat datorită esenţei funcţiilor pe care le
îndeplinesc cei doi factori de decizie. Procurorul care apreciază probele pe finalul urmăririi
penale o face de pe poziţia instituţiei publice căreia îi aparţine: Procuratura. Pe cînd judecătorul,
în neutralitatea sa, îi rămîne să aprecieze în finalul judecăţii, dacă aceste probe se susţin şi se
motivează unele pe altele, dacă, dimpotrivă, direcţia prezentată de apărarea inculpatului este mai
adecvată, ori dacă nici una din cele două poziţii nu poate fi susţinută pe deplin, adevărul
situîndu-se undeva la mijloc.
Apărătorul inculpatului îi va prezenta probele în cursul dezbaterilor într-o anumită
lumină, favorabilă clientului său, vor fi prezentate aspectele care ajută poziţia sa şi trecute sub
tăcere cele care o neagă. Procurorul, fireşte, va adopta o poziţie contrară, încercînd să
minimalizeze puterea probantă a dovezilor în apărare şi insistînd asupra concludenţei celorlalte.
Din acest punct de vedere, sarcina judecătorului este mai grea decît cea a procurorului de la
sfîrşitul urmăririi penale, deoarece va trebui să urmărească linia logică, argumentativă a celor doi
subiecţi procesuali cu interese opuse şi să decidă, în final, cine are o logică mai coerentă în
evaluarea pe care o propune a probelor la dosar. Scopul judecătorului nefiind acela de a urmări o
anumită direcţie în evaluarea probelor, ci de a realiza justiţia, prin aflarea adevărului cauzei şi
prin pronunţarea unei hotărîri în consecinţă.

65
 CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI

În urma studiului ştiinţific realizat, generalizând cele consemnate în conţinutul propriu-

zis al tezei putem desprinde următoarele idei și concluzii, în special:
1. Noţiunea de „mijloc de probă” necesită delimitare cu noţiunea de „probă”.
Împrejurarea de fapt, care duce la o concluzie de vinovăţie sau nevinovăţie, nu se poate confunda
cu mijlocul prin care această împrejurare este cunoscută sau demonstrată. De asemenea, noţiunea
de „mijloc de probă” necesită delimitare de noţiunea de „procedeu probatoriu”. Procedeele
probatorii nu constituie o categorie a mijloacelor de probă, ci modul de a proceda în folosirea
mijloacelor de probă. Per ansamblu, mijloacele de probă pot fi considerate ca acele căi prin
intermediul cărora datele de fapt care au o importanţă în soluţionarea unei cauze penale pot fi
utilizate legal într-o cauză penală.
2. Enumerarea mijloacelor de probă prevăzute de Codul de procedură penală este
exhaustivă, ceea ce înseamnă că nu pot fi utilizate în procesul penal şi alte mijloace de probă,
acestea sînt: declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului, ale părţii vătămate, părţii civile,
părţii civilmente responsabile, martorului, raportul de expertiză, corpurile delicte, procesele
verbale privind acţiunile de urmărire penală şi ale cercetării judecătoreşti, documentele,
înregistrările audio-video, fotografiile, constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale.
3. Legiuitorul nu a sistematizat procedeele probatorii, ci s-a limitat doar la a se referi la
unele operaţiuni prin intermediul cărora organele judiciare, sau părţile, atunci cînd legea permite,
au posibilitate să ia contact cu mijloacele de probă, respectiv să le prezinte în instanţă. Aceste
operaţiuni pot lua forme diverse şi ele sunt menţionate în Codul de procedură penală, de regulă,
la descrierea fiecărui mijloc de probă. Există însă şi cîteva secţiuni care reglementează de sine
stătător un număr de procedee probatorii: confruntarea, percheziţia şi ridicarea de obiecte şi
documente, cercetarea la faţa locului, reconstituirea faptei.
4. Este absolut imperativă asigurarea corespunderii mijlocului de probă cu procedeul
probatoriu ales pentru administrarea probei.
Mijloacele de probă şi procedeele probatorii au o importanţă deosebită în procesul penal,
întrucît, împreună cu probele, sunt strîns legate de realizarea regulii de bază a aflării adevărului,
cît şi pentru faptul că în cea mai mare parte a procesului penal se pun probleme legate de probe şi
mijloace de probă. De aceea trebuie să se stabilească dacă fapta există şi de către cine a fost
săvîrşită, dacă întruneşte toate elementele constitutive ale unei infracţiuni şi dacă făptuitorul va
răspunde penal pentru fapta sa.
5. Admisibiliatatea probelor are două aspecte importante: -primul aspect al admisibilităţii
este de conţinut, adică vizează elementul interior al circumstanţelor de fapt, iar al doilea se referă
la elementul materializat al activităţii organului de urmărire penală.
6. Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale
consacră la articolul 6 principiul egalității armelor în proces și legislatorul nostru a făcut un pas
spre asigurarea principiului egalităţii armelor în procesul penal, extinzînd, deși insuficient,
drepturile apărătorului de a participa în probatoriul penal. Important pentru aprecierea respectării
principiului egalităţii armelor este modul în care instanţa înţelege să menţină „echilibrul” necesar
desfășurării unui proces echitabil, în special în privinţa comunicării între părţi a tuturor pieselor
dosarului care vor servi la adoptarea deciziei. Or, în situaţia în care probatoriul este guvernat de
principiul oficialităţii, respectarea principiului egalităţii armelor poate fi pusă sub semnul
întrebării.

66
 7. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că sistemul probator este în strînsă
legătură şi cu legalitatea dreptului procesual penal, dar şi cu principiul egalităţii armelor.
Legalitatea oferă fiecărei părţi posibilitatea rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să
nu o plaseze în net dezavantaj faţă de adversarul ei, iar principiul egalităţii armelor impune, ca în
procesul penal, autorităţile să comunice apărării toate probele pertinente aflate în posesia lor, atît
cele care acuză, cît şi cele care înlătură acuzaţia adusă celui urmărit penal.
Instanţa europeană a decis în mod constant că admisibilitatea, administrarea şi pertinenţa
probelor prezintă probleme care sînt reglementate de normele de drept intern, iar aprecierea lor
aparţine instanţelor naţionale, caz în care misiunea Curţii europene se reduce în a examina dacă
procedura în cauză, în ansamblul ei, inclusiv în privinţa administrării probelor, a avut un caracter
echitabil.
Dreptul la absenţa autoincriminării vizează, în primul rînd, respectarea voinţei persoanei
acuzate de a păstra tăcerea și presupune că, în cauzele penale, acuzarea să fie realizată fără
obţinerea probelor prin metode coercitive sau opresive împotriva voinţei acuzatului. Un
asemenea privilegiu nu ar trebui să împiedice de a lua în consideraţie tăcerea acuzatului în
situaţii care în mod vădit cer o explicaţie din partea lui.
Recomandări
În probatoriu, proporţionalitatea se manifestă în situaţia aplicării procedeelor probatorii
care aduc anumite limitări libertăţii individuale. În aceste cazuri, legiuitorul a pus în sarcina altui
subiect, decît cel care efectuează urmărirea penală, adică judecătorului de instrucţie,
determinarea proporţionalităţii între fapta comisă și libertatea restrînsă în urma procedeului
probatoriu. Principiul proporţionalităţii trebuie utilizat în toate cazurile cînd se constată
necesitatea unor ingerinţe. Orice amestec trebuie să se bazeze pe prevederi legale. În caz contrar,
adică în situaţia cînd prevederile sunt vagi și imprecise, acestea pot genera, în primul rînd,
nesiguranţă între subiecţii procesuali, în al doilea rînd, abuzuri ale organelor responsabile pentru
aplicarea normelor, iar în al treilea rînd, restricţiile trebuie să fi e determinate de necesitatea
protejării unor valori, cum ar fi, de exemplu, securitatea publică sau alte drepturi ale persoanei.
În al patrulea rînd, restricţiile nu trebuie să fi e o privare a persoanei de drepturile sau libertăţile
esenţiale și, în al cincilea rînd, restricţiile trebuie să fie necesare într-o societate democrată.

67
 BIBLIOGRAFIE

Acte legislative și normative

1. Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr. 1 din 12.08.1994.
2. Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova nr. 122-XV din 14.03.2003. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 104-110 (1197-1203) din 7.06. 2003.
3. Legea Republicii Moldova nr.59 din 29.03.2012 privind activitatea specială de
investigaţii. În: Monitorul Oficial nr.113-118 din 08.06.2012. http://lex.justice.md/md/343452/;
4. Legea Republicii Moldova nr.269 din 12.12.2008 privind aplicarea testării la
detectorul comportamentului simulat (poligraf). În: Monitorul Oficial nr.57-58 din 30.03.2009.
http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=331058&lang=1;
5. Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților
fundamentale din 04.11.1950, în vigoare pentru Republica Moldova din 24.07.1997. În: ediţia
oficială „Tratate internaţionale“, art. 342 din 01.02.1998. hattp://lex.justice.md/index.php?
action=view&view=doc&id=285802;

Monografii, articole de specialitate

6. Garraud R. Traite theorique et ptractique d’instruction criminale. Paris: Recueil
Sirey, 1912, 702 p.;
7. Pradel J. Droit penal compare. Paris: Ed. Dalloz, 2002, 1114 p.;
8. Andrei P., Apetrei I. Drept civil. Partea generală. Iaşi: Editura Anjarom 1998, 323
p.;
9. Apetrei M. Drept procesual penal, Bucureşti: Ed. Oscar Print, 1999, 402 p.;
10. Aramă E. Istoria dreptului românesc. Chișinău: Tipografia Centrală, 1995, 236 p.;
11. Bîcu Vasile. Analiza unor prevederi teoretico-juridice privind noţiunea şi
clasificarea mijloacelor materiale de probă în procesul penal. În: Legea si viata, nr. 9, 2011, p.
46-50;
12. Bîcu Vasile. Corpurile delicte. În: Legea şi viaţa, nr. 7, 2011, p. 45-47; (Borodea
Al.)
13. Bîcu V. Rolul mijloacelor materiale de probă în procesul penal. Teză de doctor în
drept, Chişinău, 2016, 175 p.;
14. Bîcu V. Documentele în calitate de mijloace de probă. În: Legea si viata, 2011, p.
26-30.;
15. Bîrsan C. Convenţia Europenă a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole. Vol.
I. București: All Beck, 2005, 1251 p.;
16. Buguţa Elena. Istoricul apariţiei şi dezvoltarea declaraţiilor martorilor ca mijloace
de probă în cauzele penale. În: Avocatul poporului nr. 1-3, 2013, p. 8-11;
17. Buguţa Elena. Noţiunea şi semnificaţia documentelor - mijloace materiale de
probă în procesul penal. În: Legea şi viaţa nr. 9, 2013, p. 8-10;
18. Buguţa Elena. Istoricul apariţiei şi dezvoltarea declaraţiilor martorilor ca mijloace
de probă în cauzele penale. În: Avocatul poporului nr. 1-3, 2013, p. 8-11;
19. Bulai Iurie. Prezentarea spre recunoaştere. Esenţa psihologică. În: Legea şi viaţa
nr. 6, p. 29-30;
20. Bulai Iurie. Participarea specialistului în cadrul prezentării spre recunoaştere. În:
Legea şi viaţa n. 5, 2013, p. 53-55;

68
 21. Buneci P. Drept procesual penal. Partea generală. Bucureşti: Editura Fundaţiei
România de Mâine, 3003, 272 p.;
22. Buneci P., Butoi I.-T. Martorul pe tărîmul justiţiei. Perspectivă procesual penală şi
psihologică. Bucureşti: Editura Pinguin Book, 2004, 168 p.;
23. Carpov T. Drept penal. Partea generală. Chişinău: Ştiinţa, 1994, 223 p.;
24. Cernea E. Istoria statului şi dreptului românesc. Bucureşti: Ed. Universul Juridic,
2004, 350 p.;
25. Chiriac A., Charrier J. Codul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Chişinău: Balacron SRL, 2008, 724 p.;
26. Ciopraga A. Evaluarea probei testimoniale în procesul penal. Iaşi: Editura
Junimea, 1979, 269 p.;
27. Cochinescu N. Totul despre Ministerul Public. Bucureşti: Lumina Lex, 2000, 574
p.;
28. Constantin R., Drăghici P., Ioniţă M. Expertizele-mijloace de probă în procesul
penal. Bucureşti: Editura tehnică, 2000, 275 p.;
29. Croitor Elena. Administrarea probelor electronice prin percheziţia calculatorului
în probatoriul procesual-penal. În: Revista de ştiinţe penale, 2008-2009, p. 137-145;
30. Damaschin M. Dreptul la un proces echitabil în materie penală. Bucureşti:
Universul juridic, 2009, 323 p.;
31. Didâc Veaceslav. Drept procesual penal. Conducerea şi efectuarea urmăririi
penale de către procuror. Chişinău: Institutul Național al Justiției, 2008, 200 p.;
32. Dolea Ig., Roman D., Sedleţchi Iu., ș.a. Drept procesual penal: Tipografia
Centrală, 2009, 368 p.;
33. Dolea Ig., Zaharia V., Hanganu S. Justiţia penală şi drepturile omului. Cercetare
sociologică. Chişinău: Prut Internaţional, 2004, 100 p.;
34. Dolea Ig. Drepturile persoanei în probatoriul penal. Chișinău: Ed. Cartea Juridică,
2009, 416 p.;
35. Doltu I. Examen critic referitor la modul de interpretare şi aplicarea prevederilor
legale în privinţa probatoriului în procesul penal. În: Dreptul nr. 11/2003, 141-148 p.;
36. Dongoroz V. Explicaţii teretice ale codului de procedura penala român. Partea
generală. Bucureşti: Ed. Academiei RSR, 1976, 436 p.;
37. Doraş S. Criminalistica. Chişinău: Cartea Juridică, 2011, 630 p.;
38. Gandrabur Gh., Bujor V. Biodetectorul - mijloc de probă în procesul penal.
Chişinău: Centrul Ed. Al Univ. De Criminologie, 2002, 64 p.;
39. Gandrabur Gh. ş.a. Tehnologii moderne în faza de urmărire penală. Chişinău:
Tipografia Academiei Ştefan cel Mare, 2004, 106 p.;
40. Gheorghiţă M. Protecţia martorilor. Utilizarea martorilor anonimi în faţa
organelor procesului penal. Bucureşti: Lumina Lex, 2003, 287 p.;
41. Giurescu C., Giurescu D. Istoria românilor din cele mai vechi timpuri pînă astăzi.
Bucureşti: Editura Albatros, 1971, 830 p.;
42. Hanga V. Istoria dreptului românesc: drept cutumiar. București: Lumina Lex,
1997, 148 p.;
43. Ionescu-Dolj I. Curs de procedură penală română. București: Ed. SOCEC & Co,
1937, 595 p.;

69
 44. Odagiu Iu. ş.a. Urmele materiale şi corpurile delicte în activitatea de urmărire
penală. Ghid pentru ofiţerul de urmărire penală. Chişinău: Tipogr. Acad. Ştefan cel Mare a MAI,
2008, 103 p.;
45. Osoianu Tudor. Intentarea procesului penal. Chişinău: Centrul editorial al
Universităţii de Criminologie, 2002, 28 p.;
46. Neagu I. Tratat de procedură penală. Partea generală. București: Editura Universul
Juridic, 2015 760 p.;
47. Marcu L. Istoria dreptului românesc. București: Lumina lex, 1997, 376 p.;
48. Mihăilă A., Mateuţ Gh. Logica juridică. Bucureşti: Lumina Lex, 1998, 196 p.;
49. Pop T. Drept procesual penal. Partea generală. Cluj: Tipografia Naţională SA,
1948, 416 p.;
50. Pintea A. Drept procesual penal. Partea generală şi partea specială. Bucureşti:
Lumina Lex, 2002, 559 p.;
51. Reşetnicov A. Documentul fals ca obiect material, produs şi mijloc de săvîrşire a
infracţiunii. Autoreferat al tezei de doctor în drept, Chişinău, 2008, 23 p.;
52. Roşca I. Dreptul apărătorului de a invoca probe în procesul penal. Chişinău:
Primex-Com, 2009, 108 p.;
53. Sava Alexandru. Aprecierea probelor în procesul penal. Iaşi: Editura Junimea,
2002, 220 p.;
54. Scutelnicu Mădălina. Teoria probelor în procesul penal. În: Revista Fortuna nr. 1-
2, 2010, 180-192 p.;
55. Stancu E. Tratat de criminalistică. Bucureşti: Ed. Universul Juridic, 2010, 840 p.;
56. Tanoviceanu I. Curs de procedură penală română. Bucureşti: Atelierele Grafice
Socec & Co, 1913, 724 p.;
57. Theodoru Gr. Drept procesual penal român. Partea generală. Vol. II. Iaşi:
Universitatea „Al. I. Cuza”, 1974, 351 p.;
58. Theodoru Gr. Drept procesual penal. Partea generală. Iaşi: Editura Cugetarea,
1996, 375 p.;
59. Tulbure A., Tatu A. Tratat de drept procesual penal. Bucureşti: Editura
ALLBECK, 2001, 608 p.;
60. Volonciu N. Tratat de procedură penală. Partea specială. București: Editura
Paideia, 1997, 504 p.;
61. Белкин Р. Эксперимент в уголовном судопроизводстве. Москва: Норма,
1997, 368 c.;
62. Решетникова И. Судебная адвокатурa. Санкт-Петербург: Изд-во Санкт-
Петербургского университета, 1996, 479 с.;
63. Притузова Р. Заключение эксперта как доказательство в уголовном
процессе. Москва, 1959, 102 с.;
64. Хмелева А. Комплексная судебная экспертиза при расследований
преступлений. În: Законность 2/2001, с. 17-22;
65. Орлов Н. Проверка показаний на месте. În: Законность, 2/2002, с. 21;
66. Комисаров В. Назначение компьютерно-технических экспертиз. În:
Законность, 1/2000, c. 28-32;
Culegeri de documente, practica judiciară

70
 67. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.11 din 22.12.2014 cu privire la
aplicarea legislaţiei referitoare la răspunderea penală pentru infracţiunile de corupţie.
http://jurisprudenta.csj.md/search_plen_csj.php?id=71;
68. Hotărîrea Curții Europene a Drepturilor Omului din 08.03.2016, Cauza Morari c.
Moldova. http://www.lhr.md/news/462.html;
69. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 40 din 27.12.1999 privind
practica aplicării de către instanţele de judecată a dispoziţiilor legale referitoare la confiscarea
averii. http://jurisprudenta.csj.md/db_hot_expl.php;
70. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 19 din 10.07.1997 despre
practica judiciară în cazurile privind contrabanda şi contravenţiile administrative vamale.
http://jurisprudenta.csj.md/search_hot_expl.php?id=26;
71. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 23 din 21.10.2001 cu privire la
practica judiciară în cazurile penale despre fabricarea sau punerea în circulaţie a banilor falşi.
http://jurisprudenta.csj.md/db_hot_expl.php;
72. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.23 din 28.06.2004 Cu privire la
practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor. În: Buletinul Curţii Supreme
de Justiţie a Republicii Moldova, 2004, nr.8, pag.6;
73. Hotărîrea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Doorson c. Ţările de Jos,
26.03.1996. Mateuț Gh. Protecția martorilor. Utilizarea martorilor anonimi în fața organelor
procesului penal. Bucureşti: Lumina Lex, 2003, 287 p.;
74. Hotărîrea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Goodwin c. Regatul
Unit, 27.03.1996. Mateuț Gh. Protecția martorilor. Utilizarea martorilor anonimi în fața
organelor procesului penal. Bucureşti: Lumina Lex, 2003, 287 p.;
75. Hotărîrea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza John Murray c. Regatul
Unit, 08.02.1996. Mateuț Gh. Protecția martorilor. Utilizarea martorilor anonimi în fața
organelor procesului penal. Bucureşti: Lumina Lex, 2003, 287 p.;
76. Hotărîrea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Kostovski c. Ţările de
Jos, 20.11.1989. Mateuț Gh. Protecția martorilor. Utilizarea martorilor anonimi în fața organelor
procesului penal. Bucureşti: Lumina Lex, 2003, 287 p.;
77. Hotărîrea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Ribitsch c. Austria,
04.12.1995. Mateuț Gh. Protecția martorilor. Utilizarea martorilor anonimi în fața organelor
procesului penal. Bucureşti: Lumina Lex, 2003, 287 p.;
78. Hotărîrea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Saunders c. Regatul
Unit, 17.12.1996. Mateuț Gh. Protecția martorilor. Utilizarea martorilor anonimi în fața
organelor procesului penal. Bucureşti: Lumina Lex, 2003, 287 p.;
79. Hotărîrea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Schenkc c. Elveţia,
12.04.1998. Mateuț Gh. Protecția martorilor. Utilizarea martorilor anonimi în fața organelor
procesului penal. Bucureşti: Lumina Lex, 2003, 287 p.;
80. Hotărîrea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Teixiera de Castro c.
Portugalia, 09.06.1998. Mateuț Gh. Protecția martorilor. Utilizarea martorilor anonimi în fața
organelor procesului penal. Bucureşti: Lumina Lex, 2003, 287 p.;
81. Hotărîrea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Tekin c. Turcia, 09 iunie
1998. Mateuț Gh. Protecția martorilor. Utilizarea martorilor anonimi în fața organelor procesului
penal. Bucureşti: Lumina Lex, 2003, 287 p.;

71
 82. Hotărîrea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Van Mechelen ş.a. c.
Ţările de Jos, 23.04.1997. Mateuț Gh. Protecția martorilor. Utilizarea martorilor anonimi în fața
organelor procesului penal. Bucureşti: Lumina Lex, 2003, 287 p.;
Site internet
83. Importanta distinctiei dintre proba, mijloc de proba si procedeu probatoriu in
procesul penal [online]. http://www.avocati-romania.com/articole/importanta-distinctiei-dintre-
proba-mijloc-de-proba-si-procedeu-probatoriu-in-procesul-penal-39 (citat la 12.09.2020);
84. Dumitrescu A. Articolul 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului-
Aspecte teoretice şi practice[online]. http://www.dumitrescu.andreea.eu/2009/04/articolul-6-din-
conventia-europeana.html (citat la 30.09.2020);
85. Raport de expertiză criminalistică [online].
http://legeaz.net/dictionar-juridic/raport-de-expertiza-criminalistica (citat la 02.09.2020).

72
 REZUMAT

Mijloacele de probă şi procedeele probatorii au o importanţă deosebită în procesul penal,

întrucît, împreună cu probele, sunt strîns legate de realizarea principiului aflării adevărului, cît şi
pentru faptul că în cea mai mare parte a procesului penal se pun probleme legate de probe şi
mijloace de probă. De legalitatea administrării probelor depinde temeiul emiterii unei hotărîri de
condamnare sau de achitare a persoanei într-un proces penal.
Enumerarea mijloacelor de probă prevăzute de Codul de procedură penală este
exhaustivă, ceea ce înseamnă că nu pot fi utilizate în procesul penal şi alte mijloace de probă,
acestea sunt: declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului, ale părţii vătămate, părţii civile,
părţii civilmente responsabile, martorului, raportul de expertiză, corpurile delicte, procesele
verbale privind acţiunile de urmărire penală şi ale cercetării judecătoreşti, documentele,
înregistrările audio-video, fotografiile, constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale.
Legiuitorul nu a sistematizat procedeele probatorii, ci s-a limitat doar la a se referi la unele
operaţiuni prin intermediul cărora organele judiciare, sau părţile, atunci cînd legea permite, au
posibilitate să ia contact cu mijloacele de probă, respectiv să le prezinte în instanţă. Aceste
operaţiuni pot lua forme diverse şi ele sunt menţionate în Codul de procedură penală la
descrierea fiecărui mijloc de probă.
Reglementările legale sunt în strînsă corelaţie cu prevederile Convenţiei pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, îndeosebi cu articolul 6, dreptul la un proces
echitabil. În acest context, un criteriu de aplicabilitate al acestui articol în materie penală rezidă
în natura procedurii, textul face referinţă la dreptul de a fi judecat de către un tribunal, în sensul
de instanţă de judecată, care trebuie să decidă asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie
penală, iar temeinicia unei acuzaţii se bazează pe probe concludente, pertinente şi utile
administrate prin mijloace de probă şi procedee de probă prevăzute de legislaţie.
Respectarea prevederilor legale în procesul de administrare a probelor, precum şi la
efectuarea acţiunilor procesuale contribuie la realizarea scopului procesului penal: protejarea
persoanei, societăţii şi statului de infracţiuni, precum şi protejarea persoanei şi societăţii de
faptele ilegale ale persoanelor cu funcţii de răspundere în activitatea lor legată de cercetarea
infracţiunilor presupuse sau săvîrşite, astfel ca orice persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie
pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere
penală şi condamnată.
- Analiza prevederilor art. 157 și art. 158 Cod de procedură penală ne permite să
constatăm că legiuitorul nostru nu este consevent în expunerea normelor de procedură în materia
mijloacelor materiale de probă: obiecte și documente. Nu regăsim în art. 158 alin. 1 Cod de
procedură penală, cuvîntul documentul. Considerăm important a adăuga acest cuvînt în contextul
art. 158, pentru a accentua că și documentele, alături de obiecte pot avea uneori calitatea de
corpuri delicte, și deci urmează a fi supuse procedurii de administrare a corpurilor delicte.
- Actualmente, în legislaţia procesual penală nu există remedii care ar avea ca scop
contribuţia la asigurarea efectivă a principiului egalităţii armelor. Cu toate că art.100 alin.(2) Cod
de procedură penală prevede unele atribuţii ale apărării în cadrul probatoriului penal, această
normă rămîne a avea o natură declarativă, fără anumite garanţii procesuale. În asemenea condiţii,
propunem consolidarea instituţiei investigaţiei avocatului. În acest aspect, acordarea unor
drepturi mai largi avocatului în cadrul probatoriului vine să asigure principiul egalităţii armelor
în raport cu partea acuzării.

73
 - Chiar în baza unei autorizaţii legale de interceptare, este important a se verifica dacă
recunoașterile învinuitului sau ale inculpatului au fost făcute voluntar, serios, neîndoielnic,
precis, neexistînd nici o capcană sau determinare a acestuia să vorbească în sensul de mărturisire.
Conversaţiile înregistrate trebuie să fie normale, neprovocate, în condiţii de libertate de
exprimare neviciate prin promisiuni, ameninţări, violenţe, prin influenţa unor substanţe care
anihilează voinţa etc.
- Dreptul de a tăcea servește, în principiu, pentru a proteja libertatea unei persoane
chemate să aleagă între a răspunde sau nu la întrebările poliţiei. Această libertate de a alege este
subminată în cazul în care suspectul alege să păstreze tăcerea în timpul interogatoriilor, însă
autorităţile recurg la şiretlicul de a obţine mărturii de la suspect ori alte declaraţii incriminatoare
pe care nu le-au putut obţine în timpul interogărilor, aceste mărturisiri sau declaraţii fiind
prezentate ca probe în proces. În acest aspect, audierea agentului sub acoperire în condiţiile
art.110 Cod de procedură penală poate prejudicia dreptul la tăcere și necesită a fi respectate
riguros prevederile art.389 alin.(2), care stipulează că sentinţa de condamnare nu poate fi bazată,
în mod exclusiv ori principal, pe declaraţiile martorilor depuse în timpul urmăririi penale și citite
în instanţa de judecată în absenţa lor.
- Stabilirea unor garanții pentru respectarea drepturilor posesorilor în cadrul acțiunilor de
acumulare a probelor de pe purtătorii de informații electronice: calculator, telefon Ipad etc., nu
prezintă garanțiile necesare pentru respectarea drepturilor posesorilor.
- Potrivit art.142 alin.(2) Cod de procedură penală, „părţile, din iniţiativă proprie şi pe
cont propriu, sunt în drept să înainteze cerere despre efectuarea expertizei pentru constatarea
circumstanţelor care, în opinia lor, vor putea fi utilizate în apărarea intereselor lor”. În acest caz
poate fi vorba de obţinerea unor consultaţii pe contul propriu al acuzatului. Norma expusă mai
sus creează probleme serioase privind respectarea principiului prezumţiei de nevinovăţie. Or, în
situaţia cînd este necesară o expertiză, acuzatul poate fi impus să o efectueze pe cont propriu, iar
în cazul în care nu are resursele necesare persistă pericolul de a fi condamnat. În cazul de faţă îşi
pierde importanţa acordarea asistenţei juridice gratuite care şi are misiunea de a proteja
persoanele cu resurse financiare limitate. În acest context, propunem ca instituția acordării
asistenței juridice garantate de stat să prevadă în bugetul său cheltuieli pentru efectuarea
expertizei judiciare.

74
 SUMMARY

Evidence and Evidence Procedures are of particular importance in the criminal trial,
since, together with the evidence, they are closely related to the realization of the principle of
finding out the truth, and to the fact that most of the criminal proceedings are related to evidence
and means trial. The lawfulness of the administration of evidence depends on the basis of issuing
a judgment to convict or acquit the person in a criminal proceeding.
The enumeration of the evidence provided by the Criminal Procedure Code is exhaustive,
which means that other means of proof can not be used in the criminal trial: the statements of the
suspect, the accused, the defendant, the injured party, the civil party, the civilly responsible
party, the witness, the expert report, the criminal bodies, the minutes of the criminal
investigation and the judicial investigation, the documents, the audio-video recordings, the
photographs, the technical-scientific and forensic findings. The legislator did not systematize the
proce- dural proceedings, but merely referred to some operations whereby the judicial bodies or
the parties, when the law allows, have the possibility to contact the evidence or to bring them to
court. These operations can take various forms and are mentioned in the Criminal Procedure
Code to describe each of the evidence.
The legal regulations are in close correlation with the provisions of the Convention for
the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms, in particular Article 6, the right to a
fair trial. In this context, a criterion for the applicability of this article in criminal matters lies in
the nature of the proceedings, the text refers to the right to be tried by a court, in the sense of a
court, which has to decide on the merits of any allegation in the matter and the merits of an
allegation are based on conclusive, pertinent and useful evidence administered by means of
evidence and test procedures provided for by law.
Observing the legal provisions in the process of conducting evidence as well as carrying
out procedural actions contributes to the achievement of the purpose of the criminal trial:
protection of the person, society and state from crimes, as well as protection of the person and
society from the illegal acts of the persons with responsibilities in their activity related to the
investigation of alleged or committed crimes, so that any person who has committed an offense
is punished according to his guilt and no innocent person be held criminally liable or convicted.
- Analysis of the provisions of art. 157 and art. 158 The Code of Criminal Procedure allows us to
note that our legislator is not a consequence in the exposure of procedural rules in the field of
material means of evidence: objects and documents. We do not find in art. 158 par. 1 Code of
Criminal Procedure, word document. We consider it important to add this word in the context of
art. 158, to emphasize that documents, along with objects, may sometimes have the quality of
delinquent bodies, and are therefore to be subjected to the procedure of administering delinquent
bodies.
- At present, there are no remedies in the criminal procedural law that would contribute to
the effective assurance of the principle of equality of arms. Although Article 100 paragraph (2)
of the Criminal Procedure Code provides for some defense tasks in criminal prosecution, this
rule remains of a declarative nature, without certain procedural guarantees. Under such
circumstances, we propose strengthening the lawyer's investigation institution. In this respect,
granting wider rights to the lawyer in evidence comes to ensure the principle of equality of arms
in relation to the prosecution.
- Even on the basis of a legal interception permit, it is important to check whether the
accused's or defendant's accusations have been made voluntarily, seriously, undoubtedly,

75
accurately, and there is no trap or determination to speak in the sense of confession. Registered
conversations should be normal, unprovoked, in terms of freedom of expression not promised by
promises, threats, violence, by the influence of substances that annihilate will, etc.
- The right to silence serves, in principle, to protect the freedom of a person called to
choose between answering or not answering police questions. This freedom of choice is
undermined if the suspect chooses to remain silent during interrogations, but the authorities
resort to the trickery to obtain testimonies from the suspect or other incriminating statements
they could not obtain during the queries, these confessions or statements being presented as
evidence in the process. In this respect, the hearing of the undercover agent under Art. 110 of the
Code of Criminal Procedure may prejudice the right to silence and the provisions of Article 389
paragraph (2) are rigorously observed, stipulating that the conviction sentence can not be
exclusively or mainly based on the statements of the witnesses filed during the prosecution and
read in the court in their absence.
- Establishing safeguards to enforce the rights of holders in evidence-gathering actions on
electronic information carriers: computer, Ipad phone, etc., do not provide the necessary
safeguards to respect the rights of the owners.
- According to Article 142 paragraph (2) of the Criminal Procedure Code, "the parties, on
their own initiative and on their own initiative, have the right to submit a request for the
performance of the expertise to determine the circumstances which, in their opinion, may be
used in the defense their interests ". In this case, it may be about obtaining consultations on the
accuseds own account. The rule outlined above creates serious problems regarding compliance
with the principle of the presumption of innocence. However, when an expertise is needed, the
accused may be forced to do soon his own, and if he does not have the necessary resources, the
danger of being convicted persists. In this case, it loses the importance of providing free legal
assistance, which has the mission to protect people with limited financial resources. In this
context, we propose that the institution providing state-guaranteed legal aid should provide in its
budget expenditure for the performance of judicial expertise.

76
 ANEXA A
CHESTIONAR
1. Pot fi admise în procesul penal probe care au fost administrate cu încălcarea normelor
procesual penale?
__ Nu
__Da (argumentaţi)

__e deficil să răspund

2. Aţi accepta în calitate de mijloc de probă utilizarea mijloacelor netradiţionale?
__Nu
__Da (enumeraţi care)

__în anumite cazuri (care)

3. Este admisibil ca legislaţia procesual penală să prevadă aplicarea poligrafului în

procesul penal?
__Nu (argumentaţi)

__Da (argumentaţi)

__În anumite cazuri (care)

4. În opinia Dvs, mărturia anonimă este sau nu compatibilă cu exigenţele ce vizează

mijloacele de probă şi procedeele probatorii?
__Nu (argumentaţi)

__Da (argumentaţi)

5. Cum consideraţi Dvs, determinarea unei persoane să săvîrşească sau să continue

săvîrşirea unor fapte penale în scopul obţinerii unei probe, este oportună în cadrul unui
proces penal?
__Nu (argumentaţi)

__Da (argumentaţi)

__În anumite situaţii (enumeraţi)

77
6. În opinia Dvs, cadrul legislativ care reglementează mijloacele de probă şi procedeele
probatorii, prezintă vulnerabilităţi?
__Nu (argumentaţi)

__Da (argumentaţi)

7. Există cazuri cînd în cadrul efectuării unor acţiuni procesuale este invocată nulitatea
probelor? Enumeraţi şi argumentaţi:

78
 DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII

Subsemnata, declar pe răspundere personală că materialele prezentate la teza de masterat sunt

rezultatul propriilor cercetări şi realizări ştiinţifice. Conştientizez că, în caz contrar, urmează să
suport consecinţele în conformitate cu legislaţia în vigoare.

xxxxxxxxx

Semnătura

Data

79