MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI TINERETULUI AL REPUBLICII

MOLDOVA
UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAŢIONALĂ DIN MOLDOVA

Cu titlu de manuscris
C.Z.U.:343.98:17(043.3)=135.1
N 44

NEICUŢESCU OVIDIU

OBIECTIVITATE ŞI SUBIECTIVISM
ÎN EXPERTIZA CRIMINALISTICĂ

Specialitatea: 12.00.08 - Drept penal

(drept procesual penal; criminalistică;
expertiză judiciară)

TEZĂ DE DOCTOR ÎN DREPT

Conducător ştiinţific: GOLUBENCO

Gheorghe, dr. în drept, conf. univ.

____________________

Autor: NEICUŢESCU Ovidiu

___________________

CHIŞINĂU
2009
 CUPRINS

INTRODUCERE.......................................................................................................3

Capitolul I. Consideraţii generale privind expertiza criminalistică

Secţiunea 1. Noţiunea, obiectul, importanţa şi sarcinile

expertizei criminalistice...............................................................10

Secţiunea 2. Clasificarea contemporană a expertizelor. Crearea noilor

genuri, tipuri şi varietăţi de expertize criminalistice....................27

Secţiunea 3. Competenţa experţilor şi a instituţiilor de expertiză din România,

Republica Moldova şi unele state din comunitatea europeană...39

Secţiunea 4. Principii de activitate în domeniul expertizei criminalistice,

particularităţi de dispunere şi efectuare.................................... 71

Capitolul II. Obiectivitate şi subiectivism în activitatea de efectuare

a expertizelor criminalistice şi de apreciere a concluziilor expertului

Secţiunea 1. Metodica examinării de expertiză criminalistică. Structura

şi conţinutul raportului de expertiză criminalistică....................90

Secţiunea 2. Obiectivitate şi subiectivism în procesul de formare a

convingerii intime a expertului în cadrul elaborării concluziilor
raportului de expertiză criminalistică.......................................104

Secţiunea 3. Obiectivitate şi subiectivism în actvitatea de apreciere a

raportului de expertiză criminalistică de către organul de urmărire
penală şi instanţa de judecată.....................................................116

Secţiunea 4. Cauze obiective şi subiective a unor erori de concluzii.

Managementul calităţii expertizelor criminalistice..................128

SINTEZA REZULTATELOR OBŢINUTE......................................................143

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI....................................................................145
BIBLIOGRAFIA..................................................................................................153
ADNOTĂRI..........................................................................................................165
LISTA ABREVIERILOR UTILIZATE ÎN TEZĂ……………………...........172

2
 INTRODUCERE

Actualitatea temei investigate

Investigarea ştiinţifică a temei propuse porneşte de la necesitatea delimitării posibilităţilor
actuale ale expertizelor şi a persoanelor competente în analizarea unei situaţii de fapt, principiile ce
stau la baza acestei activităţi, precum şi modul în care instituţiile de expertiză şi de drept procesual
în ansamblu consacră această activitate.
Procesele de extindere şi globalizare ale fenomenului infracţional determină organele judiciare
la reconsiderarea abordării activităţilor de prevenire şi combatere a infracţiunilor. Crima organizată,
sprijinită astăzi pe o bază materială semnificativă se caracterizează prin modalităţi violente de
săvârşire a infracţiunilor, prin extinderea teritoriilor de influenţă şi acţiune peste frontierele de stat,
infiltrarea în diversele niveluri ale instituţiilor însărcinate cu exerciţiul puterii de stat, toate reclamă
măsuri speciale din partea statului pentru păstrarea ordinii de drept şi protejarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale propriilor cetăţeni.
De cele mai multe ori riposta statului întârzie să apară, iar pagubele create prin săvârşirea
faptelor antisociale este însemnată şi aproape întotdeauna irecuperabilă.
În acest sens, sporirea eficacităţii muncii organelor ocrotirii normelor de drept în activitatea
de contracarare a criminalităţii, mai cu seamă în cadrul urmăririi penale, este în mare măsură legată
de aplicarea în această activitate a celor mai noi realizări din domeniile ştiinţelor tehnicii, naturii,
dar şi a celor cu caracter umanitar. Punerea în serviciul Justiţiei a acestor date se înfăptuieşte mai cu
seamă prin utilizarea cunoştinţelor de specialitate în formă de expertiză, care prezintă un mijloc
eficient de interpretare şi lămurire a faptelor, sporeşte soliditatea şi puterea doveditoare a
materialelor colectate la dosar, asigură stabilirea adevărului ştiinţific şi, nu în ultimul rând, a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Un loc important printre expertizele judiciare îl joacă clasa celor criminalistice, bazată pe
cunoştinţele ştiinţei materne – criminalistica, dar şi pe ştiinţele tehnice, naturale, juridice, şi,
desigur, a normelor procesuale, ce determină principiile şi condiţiile soluţionării corecte a
problemelor ce interesează organele de urmărire penală şi cele judiciare în cadrul cercetării cauzelor
concrete şi înfăptuirii justiţiei.
Fundamentul ştiinţific al expertizelor criminalistice servesc tezele unui rând de teorii ce
privesc identificarea criminalistică, mecanismul de formare a urmelor, a caracteristicilor
identificatoare etc. şi, desigur, tehnica criminalistică, în care se elaborează bazele ştiinţifice şi
metodicile de efectuare ale expertizelor criminalistice.

3
 Aprecierea, de multe ori subiectivă, a valorii acestor expertize, dealtfel şi a altor expertize
judiciare, a concluziilor experţilor de către organul de urmărire penală şi instanţa de judecată
rămâne la ora actuală o problemă ce necesită studiu mai aprofundat, analiză comparativă a
criteriilor de evaluare a acestor probe judiciare în contextul europenizării eforturilor de luptă cu
criminalitatea contemporană.
Raportul de expertiză, în condiţiile actuale, luând în considerare metodele şi tehnicile de
expertiză constituie un mijloc de probă extrem de complex, pe de altă parte, destul de specific,
avându-se în vedere întemeierea lor pe cunoştinţe de specialitate, pe care organul de urmărire
penală şi judecătorul nu le deţin în măsura suficientă pentru a le aprecia la justa lor valoare, aşa cum
o cere legea procesual penală.
Dincolo de aceasta, nu trebuie trecută cu vederea şi faptul că fenomenul subiectivismului
se observă în ultima vreme şi în activitatea de efectuare a expertizelor, lămurit poate prin
problemele ce există în pregătirea cadrelor de experţi, dotării lor insuficiente cu echipament şi
tehnologii informaţionale contemporane, dar şi prin existenţa altor rezerve, legate de formularea
unor concluzii ne conforme adevărului. Acestea pot fi consecinţa unor erori expertuale, dar şi a unor
tendinţe de interpretare greşită a principiului contradictorialităţii, implementat în activitatea
judiciară. Uneori se crede că, atât criminalistica cât şi activitatea de expertiză criminalistică trebuie
fondate pe acest principiu, adică să existe „experţi ai părţii de apărare” şi „experţi ai părţii de
acuzare”, care să promoveze interesele acestora, ceea ce iminent va submina fundamentele
metodologice ale expertizei.
Toate acestea dictează necesitatea abordării aspectelor etico-psihologice şi morale privind
sfera activităţii de expertiză judiciară, cauzele obiective şi subiective de admitere a erorilor de
expertiză, a altor probleme ce ţin de calitatea rapoartelor de expertiză criminalistică, prin prisma
principiilor fundamentale şi regulilor profesionale de activitate în sfera expertizei judiciare,
acreditate normativ şi aprobate de practica judiciară: legalitate, obiectivitate, independenţă,
plenitudine, imparţialitate.
Gradul de studiere a temei investigate
Aspectele metodico-organizatorice, juridico-etice, deontologice şi morale ale activităţii de
expertiză judiciară, a convingerii intime a expertului, calităţii rapoartelor de expertiză, naturii
erorilor expertuale în literatura criminalistică de specialitate este puţin studiată. Această temă a fost
abordată de o serie de savanţi de profil în lucrările lor, dintre care amintim: Aioniţoaie C., Aroţker
L.E., Averianova T., Belkin R.S., Bercheşan V., Bouzat P., Ciopraga A., Constantin R., Dolea I.,
Doraş S., Fierbiţeanu M., Florea V., Frăţilă A., Gheorghiţă M., Gorski G., Golubenco Gh., Ionescu

4
L., Lagheau G. Mallard L., Odagiu I., Osoianu T., Păşescu Gh., Popovici T., Rossinskaia E.,
Ratinov A., Sandu D., Stancu E., Strogovici M.S., Văduvă N. ş.a.
În majoritatea acestor lucrări s-a promovat ideea că expertul, pe bună dreptate, nu este în
drept să împărtăşească nici versiunea părţii de acuzare şi nici versiunea celei de apărare, dar trebuie
să caute conştiincios adevărul în pofida faptului cui acest adevăr î-i va fi de folos. Oricum, de
adevărul stabilit de către expert totdeauna va „profita” Justiţia, întrucât nu poate să existe Justiţie în
afara adevărului, iar acesta totdeauna este unul ştiinţific.
Însă cercetări monografice cu un scop bine determinat asupra acestor probleme în perioada
de consolidare a expertizei criminalistice, cel puţin în spaţiul românesc nu au fost efectuate.
În scopul de a completa acest gol, autorul concretizează esenţa expertizei judiciare şi a celei
criminalistice, varietăţile lor, tendinţele de dezvoltare în condiţiile proceselor contemporane de
integrare şi diferenţiere a cunoştinţelor ştiinţifice, competenţa experţilor şi instituţiile de expertiză
din România, Republica Moldova şi unele state ale Europei Occidentale, principiile de activitate în
ramura expertizei criminalistice, metodica efectuării expertizei şi structura raportului de expertiză
criminalistică, dificultăţi în aprecierea lui de către organul de urmărire penală şi instanţa de
judecată, aspectele obiective şi subiective ale convingerii intime a expertului criminalist în cadrul
formulării concluziilor, managementul calităţii expertizelor şi erorile de concluzii prin prisma
factorilor obiectivi şi subiectivi.
Analiza acestor aspecte în lumina realizărilor de zi în această ramură în România şi
Republica Moldova, a progreselor tehnologice existente, a experienţei ţărilor Uniunii Europene în
acest sens, au permis a formula un rând de concluzii şi propuneri orientate spre perfecţionarea
componentelor organizatorice, juridice, etice, a asigurării în plan metodico-ştiinţific şi informaţional
efectuarea expertizei criminalistice – elemente care au şi determinat scopul acestui studiu.
Scopul şi obiectivele tezei
În lucrarea de faţă ne-am propus o analiză multilaterală cu accente comparative a instituţiei
de expertiză criminalistică în România şi Republica Moldova, a experienţei organizării şi efectuării
ei atât in spaţiul vorbitorilor de limbă română cât şi în alte state din comunitatea europeană,
elaborarea pe această bază a unor recomandaţii practice orientate spre perfecţionarea legislaţiei ce
reglementează activitatea de expertiză, dar şi aspectele ce ţin de sporirea calităţii rapoartelor de
expertiză criminalistică din perspectiva obiectivării actului de Justiţie. Din acest scop au decurs şi
sarcinile studiului nostru:
- a determina noţiunea şi esenţa expertizei judiciare şi a celei criminalistice, a obiectului şi
sarcinilor acestora;

5
- a clasifica expertizele judiciare, implicit criminalistice potrivit doctrinei contemporane a
expertologiei şi a argumenta necesitatea formării noilor genuri, tipuri şi varietăţi de expertize
criminalistice;
- a interpreta principiile fundamentale şi profesionale de organizare şi efectuare a expertizelor
criminalistice judiciare;
- a formula noţiunea de competenţă a expertului judiciar şi a analiza statutul procesual al acestora în
România, Republica Moldova, în alte state europene, drepturile şi obligaţiile lor, exigenţele faţă de
expert şi faţă de instituţiile de expertiză din România şi Republica Moldova;
- a determina metodica examinării de expertiză, structura şi conţinutul raportului de expertiză
criminalistică;
- a elucida aspectele subiective şi obiective în procesul formării convingerii intime a expertului
judiciar în cadrul formulării concluziilor de expertiză criminalistică;
- a releva dificultăţile generate de factorii obiectivi şi subiectivi ce apar în practica aprecierii
raportului de expertiză de către organul de urmărire penală şi instanţa de judecată şi de a elabora un
algoritm de apreciere a acestora;
- a clasifica erorile de expertiză şi a stabili cauzele obiective şi subiective de admitere ale acestora, a
posibilităţilor de control şi de management al calităţii efectuării expertizelor.
Pornind de la necesitatea imperioasă a criminalisticii moderne de a elabora metode şi
mijloace de aflare a adevărului şi de probare a oricăror fapte cu relevanţă juridică, reconsiderând
poziţia acestei ştiinţe în contextul implementării conceptului adversativ în activitatea de investigare
riguroasă a infracţiunilor, am promovat principiul fundamental al obiectivităţii şi aplicabilitatea sa
în ramura expertizei criminalistice, minimizarea elementelor de subiectivism în această activitate.
Obiectul cercetării îl constituie legităţile dezvoltării instituţiei de expertiză criminalistică,
relaţiile juridico-organizatorice, metodice, tehnologice din această sferă. De asemenea, obiectul de
studiu rezidă în analiza problemelor teoretice şi practice de funcţionare ale sistemului instituţional
de expertiză criminalistică din perspectiva identificării unor soluţii de sporire a obiectivităţii
concluziilor rapoartelor elaborate de specialişti, înlăturării elementelor de subiectivism în această
activitate.
Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute
Noutatea ştiinţifică a tezei este determinată, întâi de toate, prin aceea că este una din primele
cercetări monografice consacrată cercetării instituţiei de expertiză criminalistică prin prisma
principiilor fundamentale de activitate în acest domeniu în contextul implementării conceptului
adversativ în activitatea de investigare a infracţiunilor şi necesităţii racordării cadrului juridic şi
instituţional la exigenţele contemporane marcate de poziţia României în cadrul Uniuni Europene.

6
 Elementele de noutate propuse în cercetarea de faţă rezultă din tezele de bază şi concluziile
ce se înaintează spre susţinere:
- noţiunea şi esenţa expertizei judiciare şi în acest context a obiectului, sarcinilor expertizei
criminalistice;
- clasificarea expertizelor judiciare potrivit doctrinei contemporane a expertologiei, argumentarea
necesităţii subclasificării expertizelor criminalistice, formării noilor genuri, tipuri şi varietăţi de
expertize criminalistice;
- interpretarea principiilor fundamentale de organizare şi efectuare a expertizelor criminalistice
judiciare: respectarea drepturilor omului, obiectivitate, independenţă, plenitudine; competenţa
experţilor criminalişti şi a instituţiilor de expertiză româneşti.
- modificarea structurii raportului de expertiză criminalistică, propunerea unui algoritm de apreciere
a raportului de expertiză de către organul de urmărire penală şi instanţa de judecată;
- determinarea cauzelor obiective şi subiective a erorilor de concluzii, propuneri privind analiza şi
managementul calităţii efectuării expertizelor;
- propunerea de a testa în perspectivă efectuarea expertizelor în numele persoanei juridice;
Baza teoretico-metodologică a studiului
Metodologia de cercetare are ca suport metoda dialectică de cunoaştere a realităţii obiective.
În procesul de efectuare a cercetării au fost utilizate metode sociologice, analitice, logico-
juridice, istorice, de drept comparat, precum şi statistice.
Baza normativă a cercetării o constituie prevederile Constituţiei României, ale Codului penal
şi de procedură penală a României şi Republicii Moldova în vigoare, Ordonanţa Guvernului
României nr. 75 din 24 august 2000 privind autorizarea experţilor criminalişti; Hotărârea
Guvernului României Nr. 368 din 3 iulie 1998 privind înfiinţarea Institutului Naţional de Expertize
Criminalistice; Legea Republicii Moldova cu privire la expertiza judiciară, constatările tehnico -
ştiinţifice şi medico-legale, alte acte normative departamentale ce ţin de domeniul criminalisticii,
expertizei judiciare, activităţii operative de investigaţii, învăţământului juridic universitar.
Concluziile formulate în lucrare se bazează şi pe rezultatele analizei teoretice a literaturii
ştiinţifice în probleme de filozofie, criminologie, drept penal şi procedură penală, statistică,
psihologie judiciară, deontologie şi etică profesională şi alte ramuri ştiinţifice. O atenţie deosebită a
fost acordată şi lucrărilor ce ţin de problemele metodologice ale ştiinţei criminalistica şi
expertologia judiciară.
Lucrarea de faţă a avut ca sursă empirică principală însăşi practica de expertiză criminalistică,
cercetarea a peste 200 de rapoarte de expertiză criminalistică şi de constatare tehnico-ştiinţifică din
România şi peste 100 de expertize şi rapoarte de constatare tehnico-ştiinţifică efectuate în

7
laboratoarele criminalistice ale Ministerului Afacerilor Interne şi Ministerului Justiţiei, precum şi de
experţii independenţi (alternativi) din Republica Moldova.
În cadrul studiului au fost consultaţi şi intervievaţi experţi criminalişti din diferite domenii,
colaboratori ai organelor de urmărire penală, parchet, avocaţi, profesori universitari din cadrul
Universităţii de Stat din Bacău şi Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, informaţiile astfel culese fiind
de o mare valoare pentru elaborarea tezei. De un real folos a fost şi analiza teoriei şi legislaţiei
privind activitatea de expertiză judiciară din Rusia şi alte state exsovietice, precum şi experienţa
personală a autorului, acumulată ca expert criminalist în timp de 12 ani de activitate, dar şi în
calitate de profesor colaborator la Universitatea „George Bacovia”, Bacău ca asistent al regretatului
profesor universitar dr. Aurel Ciopraga şi Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu – la ultima predau şi
în prezent disciplinele „Criminalistica”, şi “Organizarea sistemului judiciar”, dar şi asistent la
disciplina “Criminologie” a reputatului profesor universitar dr. Florin Sandu.
Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării
Importanţa teoretică şi valoarea practică a cercetării efectuate constă în aceea că în ea se
conţine rezultatul unei analize complexe a stării actuale a instituţiei de expertiză criminalistică în
spaţiul românesc, în baza căruia şi, luând în considerare experienţa Republicii Moldova, a Rusiei, a
altor ţări din comunitatea europeană, se formulează propuneri şi recomandări concrete la nivel
teoretic şi practic, a căror realizare, în opinia autorului, vor optimiza activitatea de expertiză
criminalistică, va minimiza subiectivismul în aprecierea acestora, obiectivând în final, procesul de
judecare a cauzelor cu aplicarea cunoştinţelor criminalistice de specialitate.
Având în vedere modul de abordare al lucrării, ea poate fi utilizată în mai multe direcţii:
▪ în procesul de instruire juridică profesională a studenţilor, masteranzilor, dar şi a
experţilor criminalişti judiciari;
▪ în domeniul politicii penale şi pentru elaborarea unei legislaţii coerente care să
reglementeze acest domeniu;
▪ ca ghid teoretico-practic la dispoziţia practicienilor dreptului pentru dispunerea şi
interpretarea corectă a concluziilor expertizelor criminalistice;
▪ în popularizarea cunoştinţelor criminalistice la general şi a celor de expertiză, în special;
▪ în scopul stimulării cercetărilor în domeniul investigării managementului activităţii de
expertiză, a eficacităţii acesteia prin prisma sporirii calităţii şi obiectivităţii rapoartelor de expertiză.
Aprobarea rezultatelor. Tezele principale ale disertaţiei au fost prezentate şi discutate la
catedra Drept penal a facultăţi de drept de la Universitatea Liberă Internaţională din Moldova şi şi-
au găsit reflectare în peste şapte articole ştiinţifice, inclusiv trei lucrări publicate în reviste ştiinţifice
cu recenzii, o parte fiind raportate şi discutate în cadrul manifestărilor ştiinţifice: ▪ simpozionul

8
internaţional cu genericul „Rolul şi contribuţia probelor criminalistice şi medico-legale în stabilirea
adevărului” desfăşurat la Bucureşti în ziua de 27.10. 2004; ▪ simpozionul internaţional
„Criminalistica în serviciul Justiţiei: starea actuală, probleme şi perspective”, desfăşurat la
Universitatea Liberă Internaţională din Moldova (ULIM) în zilele de 19-20 septembrie 2008; ▪
conferinţa internaţională ştiinţifico-practică „Reafirmarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale la
60 de ani ai Declaraţiei Universale a drepturilor Omului”(Chişinău, 12.12.2008). Unele consideraţii
teoretice ale lucrării se aplică în procesul instructiv-educativ al ULIM, Universitatea „George
Bacovia”, Bacău prin note de curs, seminare, lucrări practice.

9
 Capitolul I. Consideraţii generale privind expertiza criminalistică

Secţiunea 1. Noţiunea, obiectul, importanţa şi sarcinile expertizei criminalistice

Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii, precum şi tot mai larga lor aplicare în toate sectoarele vieţii
economice şi sociale au dat posibilitate justiţiei să găsească un puternic sprijin pentru îndeplinirea
misiunii sale în rezultatele cercetărilor oferite de ramurile ştiinţelor naturii, tehnicii, altor discipline
ştiinţifice.
Atât în procesul civil, procesul penal, cât şi în procedura contencioasă, prima sarcină pe care
o are de realizat organul competent este aceea de a stabili exact situaţia de fapt supusă judecăţii.
Astfel, în procesul penal urmează să se stabilească dacă infracţiunea s-a săvârşit în mod real şi dacă
făptuitorul este cel învinuit, precum şi împrejurările în care s-au petrecut faptele. În procesul civil,
organul judiciar trebuie, de asemenea, să cunoască exact raporturile reale care au dat naştere
conflictului de interese dintre părţi.
Numai pe baza stabilirii exacte a împrejurărilor de fapt ale cauzei, instanţa de judecată sau cea
de jurisdicţie contencioasă pentru rezolvarea în contradictoriu a conflictelor de interese, poate să
soluţioneze pricina respectivă, aplicând prevederile cuprinse în normele de drept corespunzătoare
unei atare situaţii de fapt. Instanţa de judecată va pronunţa, astfel, o hotărâre temeinică şi legală, o
hotărâre convingătoare, atât pentru părţile din proces, cât şi pentru cei din afară, ceea ce este
necesar pentru a se asigura respectarea legalităţii şi întărirea ordinii de drept.
Dar, dacă în ceea ce priveşte aplicarea prevederilor legii nu se pun probleme dificile,
întrucât cei chemaţi să judece posedă cunoştinţe juridice în acest sens, nu la fel de simplu se rezolvă
problema dovedirii împrejurărilor de fapt ale unei cauze, împrejurări care, în general, ţin de trecut şi
pe care instanţa de judecată nu poate să le perceapă nemijlocit.
Aceste împrejurări de fapt trebuie, deci, reconstituite în faţa instanţei de judecată - operaţie
care poate fi cu atât mai dificilă, cu cât faptele s-au petrecut într-un trecut mai îndepărtat, cu cât se
leagă uneori de alte situaţii de fapt care nu interesează propriu-zis cauza, ori, pur şi simplu, instanţa
nu le poate descifra, întrucât nu posedă anumite cunoştinţe de specialitate.
Intervine aici rolul deosebit al probaţiunii judiciare în desfăşurarea căreia, „ faptul de
probat” („obiectul probaţiunii”- spre exemplu, săvârşirea unui omor de către numitul X. sau
stabilirea paternităţii lui Y.) va fi dedus prin dovedirea unor „fapte probatorii” („probe - spre
exemplu, că victima a fost lovită intenţionat cu un cuţit de către X. într-o regiune vitală a corpului
sau dovedirea convieţuirii mamei cu presupusul tată în perioada concepţiei, astăzi probându-se şi
prin analiza ADN ), care, la rândul lor, sunt aduse la cunoştinţă instanţei de judecată prin

10
intermediul unor „mijloace de probă” (proces-verbal al audierii, raport de expertiză, proces-verbal
de cercetare la faţa locului etc.).
Acest proces al investigării ştiinţifice din sfera judiciară se regăseşte în formularea juriştilor
romani, conform căreia faptele nu pot fi considerate neavenite „factum fieri infieri non potest”. Iată
de ce considerăm că stabilirea exactă a faptelor supuse judecăţii constituie primul element material
pe drumul dificil al obiectivităţii. Se remarcă cu uşurinţă faptul că obiectivizarea însoţeşte toate
etapele procesului judiciar indiferent de ramura vizată.
Din cele mai sus-arătate rezultă cu evidenţă faptul că probaţiunea este elementul cel mai însemnat
în desfăşurarea activităţii instanţelor de judecată, constituind calea de stabilire a realităţii faptelor
deduse.
Raportul de expertiză, adică mijlocul de probă care ne preocupă în această lucrare, este
folosit de către organele de urmărire penală şi instanţele de judecată în acele cazuri în care, pentru
precizarea unor fapte, stabilirea legăturii de cauzalitate dintre ele, pentru obţinerea unor noi probe şi
verificarea celor existente, sunt necesare cunoştinţe de specialitate din domeniul tehnicii, ştiinţei sau
artei. Ea este pe larg folosită în cadrul descoperirii şi cercetării infracţiunilor, soluţionării litigiilor
civile şi economice în scopul aflării adevărului în aceste cauze. Într-adevăr, nu i se poate cere
organului de urmărire penală sau instanţei de judecată să fie specializat în toate materiile, căci nici
cea mai completă pregătire generală nu ar putea cuprinde (în actualul stadiu de dezvoltare al ştiinţei
şi tehnicii ) în mod egal fiecare domeniu, în toate aspectele sale. La aceasta este necesar să adăugăm
faptul că în unele situaţii se impune o activitate de cercetare deosebită, care, de regulă, nu se poate
efectua decât în afara instanţei sau numai cu ajutorul unor mijloace tehnice speciale.
Astfel, în materie de criminalistică, organele judiciare ar putea cunoaşte, spre exemplu,
metodele de cercetare ale înscrisurilor, dar nu au la îndemână condiţiile necesare pentru a efectua
lucrările laborioase, solicitate de acest gen complex de examinare.
Faptul că nu se poate cere celor însărcinaţi cu înfăptuirea justiţiei să aibă cunoştinţe de
specialitate universale, ei fiind judecători şi nu tehnicieni determină cu necesitate existenţa unei
instituţii care să poată efectua această activitate, respectând şi principiul specializării şi al
obiectivităţii depline. În opinia noastră, din cele menţionate se relevă şi necesitatea înfiinţări unor
instituţii specializate ne statale (independente) fără interferenţe sau imixtiuni de natură să afecteze
obiectivitatea actului de investigare ştiinţifică[107, p. 23-25] - aspect, la care vom reveni cu
argumente suplimentare în secţiunea a 3-a a acestui capitol.
Evident este că, dată fiind, pe de o parte, obligaţia organelor judiciare de a stărui prin toate
mijloacele legale pentru stabilirea adevărului, pe de altă parte progresul rapid al ştiinţei şi tehnicii,
care oferă mereu metode tot mai noi şi mai complete de investigare, ar fi de ne conceput ca justiţia

11
să nu folosească pentru atingerea scopului său toate posibilităţile pe care le oferă dezvoltarea
actuală a societăţii.
Într-adevăr, folosirea pe scară largă a razelor Roentghen, infraroşii şi ultraviolete, însuşirea
spectrofotometriei, spectrografiei, cromatografiei în fază gazoasă, electroforezei, lărgirea
posibilităţilor de folosire a electronicii, introducerea computerului, dezvoltarea medicinii legale,
implementarea metodelor matematice pentru diferite verificări legate de activitatea organelor
judiciare, toate acestea confirmă denumirea de epocă a probelor ştiinţifice, dată perioadei în care
trăim.
Noul mileniu se caracterizează prin revenirea în prim plan a ştiinţelor sociale, sociologia şi
criminologia, psihologia, psihiatria, alte ştiinţe de graniţă au avut drept rezultat nu numai acordarea
unei importanţe deosebite folosirii probelor ştiinţifice, dar au determinat totodată, şi noi preocupări
pentru jurişti îndreptate spre perfecţionarea activităţii judiciare (cum ar fi în legătură cu problema
minorilor sau a recidiviştilor privitor la principiul individualizării pedepselor), afirmându-se
triumful ideilor cu privire la importanţa primordială a măsurilor de prevenire a săvârşirii unor fapte
antisociale.
Raportul de expertiză constituie acel mijloc de probă prin care, pe baza unei activităţi de
examinare ce folosesc date şi metode ştiinţifice, expertul aduce la cunoştinţa organului judiciar
concluzii motivate ştiinţific cu privire la fapte, pentru a căror lămurire sunt necesare cunoştinţe
specializate. Numeroşi jurişti au subliniat în scrierile lor importanţa expertizei în dreptul modern.
Necesitatea folosirii expertizelor este atât de evidentă, încât nu poate fi discutată. Mai mult
decât atât, chiar şi în cazul, în care în componenţa completului de judecată ar intra un specialist, o
asemenea situaţie nu ar putea înlătura necesitatea de a face apel la experţi, deoarece judecătorul şi
expertul au funcţii şi statut procesual diferit. Cumularea acestor funcţii de către o singură persoană
ar pune la îndoială obiectivitatea executării lor. Nu întâmplător, alin.(5) al art. 89 al CPP a
Republicii Moldova prevede recuzarea expertului cu unele excepţii, dacă acesta a participat în
calitate de specialist în acelaşi proces. De notat, însă că în unele ţări ale dreptului continental,
însumarea funcţiilor de către judecător şi expert este permisă. Spre exemplu, conform art. 364 CPC
al Austriei instanţa de judecată poate să se descurce fără a dispune o expertiză dacă judecătorii deţin
cunoştinţe de specialitate şi părţile sunt de acord cu aceasta[155, p.32-38]. De altfel, utilitatea
folosirii acestui mijloc de probă în activitatea organelor judiciare este oglindită de însăşi tendinţa de
oficializare a expertizei.
Astfel, cuvântul ,,tehnic” şi ,,tehnico-ştiinţific” este citit frecvent în legi şi alte acte normative,
legiuitorul însuşi prevăzând obligativitatea recurgerii la expertize în anumite situaţii. În acelaşi
timp, înfiinţarea unei instituţii statale destinate acestui scop, alegerea experţilor dintre specialiştii cu

12
cea mai înaltă calificare, demonstrează evident importanţa instituţiei [124, p. 754-755].
Apreciind ca de necontestat rolul, importanţa şi necesitatea expertizelor, semnalăm însă şi
unele exagerări şi chiar abuzuri, în legătură cu folosirea lor. De pildă, se exprimă opinii potrivit
cărora, în stabilirea adevărului, importante ar fi numai probele obţinute prin metodele matematicii,
cu valoare de concluzie doveditoare, pe când argumentele inductive ale fizicianului, probele directe
ale juristului, argumentele documentate ale istoricului şi argumentele de ordin statistic ale
economistului, toate acestea din urmă ar aparţine raţionamentelor plauzibile[27, p. 390]. Asemenea
pretenţii cu privire la precăderea metodelor matematicii în aflarea adevărului sunt, desigur,
neîntemeiate.
Sublinierea făcută în rândurile precedente în ce priveşte importanţa acestui mijloc de probă
cu caracter ştiinţific, ne obligă însă să precizăm că opinia expertului nu are o forţă probantă
preconstituită, absolută, ea fiind supusă liberei aprecieri a organului judiciar în lumina conştiinţei
sale juridice şi potrivit convingerii lui intime. Expertiza nu este deci hotărâtoare în dezlegarea unei
cauze, nu obligă organul judiciar să dea o anumită soluţie, ci îi oferă acestuia posibilitatea de a-şi
forma o opinie proprie[31, p. 247].

Chiar în aceste condiţii nu putem admite liberul arbitru care să permită ignorarea evidenţelor
faptelor stabilite ştiinţific şi opinăm că, înţelesul sintagmei ,,convingerea intimă” este o expresie pe
plan juridic a elementelor volitiv – subiective ce ţin de sfera morală şi însuşirea normelor etice şi de
deontologie profesională.

Aici, însă, ne întrebăm: Putem oare vorbi de subiectivismul valorizator al deciziilor

juridice? În mod cert acţiunea interpretătoare este conturată prin intermediul calităţilor subiectului
interpretător. Aceste calităţi care ţin strict de persoană sunt expresii ale subiectivismului în strânsă
legătură cu categorii filozofice şi sociale cum ar fi moralitate, etică, echitate, echilibru emoţional,
determinare şi pregătire profesională. Categoria filozofică a subiectivismului desemnează
interacţiunea planului subiectiv, având ca vectori calităţi şi defecte într-o strânsă conexiune, de
natură să opereze asupra realităţii prin intermediul logicii, stabilind astfel valorile de autentic sau
fals.

Valorizarea, ca acţiune a planului subiectiv apare condiţionată de existenţa acestor categorii

subiective ce ţin strict de fondul moral afectiv al persoanei. Se naşte în mod firesc şi întrebarea cum
vom dimensiona un sistem pentru a putea determina care calităţi sunt dezirabile şi care defecte sau
alterări sunt inacceptabile. Poate sistemul elimina spectrul obiectivităţii dacă el însuşi este o
proiecţie subiectivă?

Este evident însă că, dat fiind fundamentul de argumente ştiinţifice a opiniei exprimate de

13
expert - respingerea concluziilor expertizei pe considerentul că nu ar fi convingătoare sau
menţinerea acestor concluzii, deşi se cere de către una sau toate părţile din proces înlăturarea lor, va
trebui să fie motivată cu deosebită grijă.
In legătură cu această problemă, în literatura juridică s-a precizat că judecătorul este
considerat peritus peritorum (expertul experţilor), nu în sensul că ar avea o competenţă tehnică
superioară aceleia a experţilor, ci în sensul că „are capacitatea de a cenzura şi evalua concluziile
experţilor, în raport cu obiectul probei şi cu scopul procesului"[61, p. 366]. Această opinie poate fi
acceptată cu rezerva exprimată anterior şi anume aceea că, nimănui nu ar trebui să i se acorde puteri
discreţionare, care în mod firesc ar deschide calea subiectivismului. Considerăm că nedreptatea este
expresia finală a părtinirii, care nu este altceva decât manifestarea subiectivismului.
Fără a divaga de la subiectul lucrării trebuie ca subiectivismului alterant să î-i opunem obiectivitatea
ştiinţifică, alături de categoriile subiective valorizante.
Noţiunea de expertiză, înţeleasă ca activitatea practică de cercetare a unei probleme de către
un specialist şi ca rezultat al acelei activităţi, este desemnată, în general printr-un singur termen:
l'expertise – l. franceză.; ăkspertiza – l. rusă; perizia – l. italiană. Totuşi, în unele legislaţii, pentru
exprimarea aceleiaşi noţiuni întâlnim mai multe denumiri. Spre exemplu, expertise, gutachter –
germ., vizsgalat, szakertoi – l.maghiară. În limba engleză se folosesc şi mai mulţi termeni: expertise
- care desemnează opinia sau referatul expertului în legătură cu o cauză; examination - adică
cercetarea amănunţită în acte; survey - o examinare critică, o constatare a faptelor pentru a obţine o
informaţie, un studiu într-un domeniu dat.
Cuvântul expert, ca modalitate de desemnare a persoanei care efectuează expertiza, îşi are
originea în vechime (în limba latină găsim expresiile: „peritus” - experimentat, cunoscător, versat;
„artis peritus” - experimentat în orice domeniu al artei, ştiinţei; „experior” - a încerca, a dovedi,
precum şi cuvântul „expertus” - cel care a probat, care a încercat, care are experienţă). De notat că,
denumirile contemporane sunt asemănătoare: perito, esperto – l.italiană, l'expert – l.franceză.,
ăkspert – l.rusă, expert, expert vitness – l. engleză, expert, gutachter, sachverstandiger – l.germană,
szakerto – l. maghiară.
Prin expert se înţelege în general un om versat în cunoaşterea unui lucru, o persoană care,
posedând cunoştinţe într-un anumit domeniu, este desemnată să cerceteze unele situaţii de fapt şi să
facă un raport bazat pe cunoştinţele sale de specialitate.

Dicţionarul explicativ al limbii române interpretează termenul de expert ca “persoană care

posedă cunoştinţe temeinice într-un anumit domeniu, specialist de mare clasă” [162, p. 358].

14
 Expertiza se poate efectua în diferite organe de stat, obşteşti, dar şi în instituţii ştiinţifice,
organe specializate de expertiză judiciară. În toate cazurile când este vorba de expertiză se are în
vedere, în primul rând, o cercetare, efectuată de o persoană competentă care posedă cunoştinţe de
specialitate spre a soluţiona problemele în cauză.

Termenul «cunoştinţe de specialitate» sau «speciale», (folosit de leguitor), înseamnă acea

sferă a cunoştinţelor profesionale cu care operează expertul şi care nu se referă la cele obişnuite,
general cunoscute, acumulate în experienţa de toate zilele a omului. La fel, aceste cunoştinţe nu se
referă la cele ce ţin de domeniul jurisprudenţei. De notat, însă, că în literatura de specialitate
contemporană acest postulat este supus unor îndoieli, considerându-se deja depăşit. Se socoate că la
ora actală organul de urmărire penală (judecătorul) posedă, de regulă, cunoştinţe doar din anumite
ramuri ale dreptului şi nu este în stare să se orienteze la nivelul cuvenit în toate subtilităţile
legislaţiei actuale. Cu atăt mai mult, cu cât cunoştinţele juridice sunt socotite speciale în practica de
cercetare a cauzelor în Judecătoria Constituţională, în care se invită în calitate de experţi – jurişti de
înaltă calificare penru soluţionarea problemelor cu caracter pur juridic privind interpretarea şi
aplicarea anumitor norme ale dreptului material şi procesual[159, p. 23-28]. În ce ne priveşte,
credem că au dreptate savanţii[153, p. 39] care consideră că expertiza în domeniul dreptului poate fi
posibilă doar în practica Judecătoriei Constituţionale, dar nu şi în procedura penală, întrucât natura
expertizelor juridice în aceste sfere este diferită.

Deci, accentul principal în definirea cunoştinţelor speciale trebuie pus pe faptul că ele sunt
obţinute în rezultatul pregătirii profesionale şi a experienţei dobândite în rezultatul unor activităţi.

Problemele care apar în cadrul expertizei sunt condiţionate de necesităţile practicii şi se

efctuează în aproape toate domeniile de activitate umană[132, p. 22], mai frecevent referindu-se la
domeniul ştiinţei, tehnicii, artei, meseriei. Organele de stat adeseori recurg la expertiză când apare
necesitatea soluţionării unor chestiuni care privesc interesele statului sau a unor cetăţeni în
particular. Spre exemplu, în domeniul construcţiilor se efectuează expertize tehnico-economice
pentru a aprecia volumul de lucru în proiectarea şi prospecţiunea construcţiilor. În ramura
comerţului se efectuează expertiza merceologică pentru stabilirea calităţii mărfurilor, sortimentului,
cauzelor afectării acestora, etc. Comisiile medicale speciale stabilesc gradul pierderii capacităţii de
muncă, grupa de invaliditate în legătură cu dispunerea unei pensii etc.

Însă, în procesul cercetării unor cauze penale sau civile este răspândită ordonarea şi
efectuarea unor expertize numite judiciare, întrucât ele sunt solicitate de organele de urmărire
penală sau instanţele de judecată. Rapoartele de expertiză în astfel de cauze prezintă surse de probă

15
în procedura judiciară, evaluarea definitivă a acestora, după cum s-a menţionat, o face instanţa de
judecată.

În aspect gnoseologic, expertiza este o varietate de cunoaştere practică a anumitor fapte,

fenomene cu aplicarea cunoştinţelor ştiinţifice, a metodelor şi mijloacelor ştiinţifice, precum şi a
unor metodici fundamentate ştiinţific şi aprobate în practică.

Un element caracteristic al expertizei ca activitate de cercetare este stabilirea de către expert

a aşa numitor fapte intermediare, însă dacă expertul se limitează la aceasta, atunci cercetarea nu
prezintă expertiză. Spre exemplu, analiza sângelui şi stabilirea volumului de eritrocite, leicocite şi
altor componente ale sângelui nu prezintă expertiză, deoarece nu se face aprecierea profesională a
faptelor descoperite, legătura dintre acestea. O astfel de evaluare materializată într-un act scris,
prezintă noi cunoştinţe obţinute de către expert în urma cercetărilor.

Expertiza judiciară are trăsături comune cu cele de ordin extrajudiciar prin faptul că acestea
sunt cercetări efectuate de persoane competente pentru soluţionarea diferitor chestiuni în baza
cunoştinţelor de specialitate.

Expertiza judiciară, deci, este o formă juridică de aplicare a cunoştinţelor de specialitate prin
examinare pentru a atinge anumite scopuri judiciare. Rolul, ponderea şi prestijiul ei în probaţiunea
judiciară sporeşte[104, p. 32]. Ea are anumite particularităţi.

În primul rând, ea este chemată de a determina materialitatea faptelor penale pe baza

aplicării cunoştinţelor de specialitate în domeniul ştiinţei, tehnicii, artei, meseriei. Aceasta înseamnă
că problemele soluţionate de experţii judiciari nu se pot referi la elementele şi laturile juridice ale
faptei, dat fiind că organelle de urmărire penală şi judecătorii sunt ei înşine competenţi în domeniul
dreptului. De aceea, aceştia nu pot înainta experţilor întrebări cu caracter juridic şi nu pot efectua ei
înşine aceste investigaţii chiar şi în cazul în care ei posedă cunoştinţe speciale în domeniu ştiinţei
sau tehnicii. Mai frecvent, experţii judiciari î-şi aduc aportul la examinarea laturii obiective a
infracţiunii, prin intermediul expertizei se stabileşte identitaea făptuitorului infracţiunii, locul,
timpul, modul de comitere, mecanismul infracţiunii în ansamblu, uneltele cu care a operat
infractorul şi alte împrejurări importante pentru justa soluţionare a cauzei.

În al doilea rănd, procesul de examinare şi condiţiile în care s-a efectuat expertiza,

împrejurările stabilite de către expert se oglindesc într-un raport de expertiză. Legea procesual
penală stabileşte componentele principale ale raportului. Acesta nu poate fi înlocuit cu procesul-
verbal al ascultării expertului sau prin alt document. El trebuie redactat în mod clar şi obiectiv, să

16
cuprindă o analiză amănunţită fără să omită nici o circumstanţă necesară lămuririi cauzei [89, p.
72].

Expertiza judiciară nu poate fi concepută ca numai în cadrul activităţii de urmărire penală,

după pornirea procesului şi în cazul judecării cauzei. Ea se dispune prin ordonanţa organului de
urmărire sau încheierea instanţei de judecată. Ţinând cont de acestea, expertiza este considerată o
acţiune de urmărire penală care se efectuează în corespundere cu legea procesual penală.

Un alt aspect este că expertiza judiciară prezintă mijlocul principal de aplicare a realizărilor
ştiinţei şi tehnicii în procesele penale, civile sau administrative. În astfel de cauze organul de
urmărire penală şi instanţa de judecată utilizează raportul de expertiză ca mijloc de constatare a
diverselor elemente de fapt.

In literatura juridică s-a subliniat de mult faptul că prin intermediul acestui mijloc de probă se
poate trece de la posibilitatea cunoaşterii la cunoaşterea propriu-zisă, controlabilă cu ajutorul
mijloacelor puse la dispoziţie de ştiinţă[57, p. 35].
Se reaminteşte că faptele sau împrejurările care duc la stabilirea adevărului, şi, deci la justa
soluţionare a unei cauze, constituie probă, iar căile admise de lege prin care se constată elementele
de fapt ce pot constitui probe sunt mijloace de probă.
Prin probă se mai înţelege însă şi acţiunea de înfăţişare a mijloacelor de convingere, precum
şi rezultatul acţiunii de înfăţişare a mijloacelor de convingere admise de lege[54, p. 389].
Atât în actele normative cât şi în lucrările de specialitate, denumirea cea mai frecventă a activităţii
de care ne ocupăm este aceea de expertiză. Se mai întrebuinţează însă şi alţi termeni, ca: proba prin
experţi[28, p. 728], rapoarte ale experţilor[72, p. 193], rapoartele de expertiză[53, p. 237],
concluziile experţilor şi altele.
In literatura juridică a celor mai multe ţări, studiul acestui mijloc de probă a format de multă
vreme obiect de preocupare deosebită.
Dacă am analiza succint evoluţia opiniilor în acest sens, am observa că în Franţa, încă din
secolul al XIX - lea, expertiza a fost definită ca fiind cercetarea prin mijloace ştiinţifice, de către un
specialist, a unor situaţii de fapt în legătură cu un proces a cărui natură solicită unele lămuriri
speciale, verificare inseparabilă de ideea de litigiu.
S-au dat şi multe alte definiţii expertizei: "o operaţie încredinţată unor persoane, pe baza
cunoştinţelor lor speciale, asupra faptelor pe care judecătorii nu le-ar putea aprecia ei înşişi"[50,
p. 16] sau "operaţia făcută de unul sau mai mulţi experţi cu scopul de a constata unele fapte, de a
verifica, de a examina, de a măsura şi de a evalua anumite lucruri"[38, p.35; 85, p.10].
În literatura juridică sovietică s-au dat, de asemenea, o serie de definiţii expertizei:

17
"investigaţiile pe care la fac experţii"[21, p. 113], "cercetarea efectuată prin expert a diferitelor
împrejurări şi probleme care necesită cunoştinţe speciale"[81, p. 243], "prezentarea de către expert
instanţei sau organelor de urmărire penală a unei teze deduse din experienţă, din domeniul
specialităţii sale, în care se încadrează faptele cauzei cercetate de el "[33, p. 162].
Unii autori, ocupându-se numai de expertiza din sfera penală, o definesc ca o instituţie de
sine stătătoare, formată din "totalitatea normelor care stabilesc formele procesuale, condiţiile şi
modalităţile aplicării cunoştinţelor tehnice"[122, p. 139; 95, p.133].
Juriştii români au definit expertiza ca o cercetare ,,care constă din diferite operaţii specifice
fiecărei specialităţi"[83, p. 446] , ca "o operaţiune încredinţată unor anumite persoane pe baza
cunoştinţelor lor speciale, asupra unor fapte pe care judecătorii nu le pot preciza personal”, sau ca
fiind "constatarea, verificarea, preţuirea unor stări de fapt, de către oameni de ştiinţă sau de artă,
când judecătorii găsesc de cuviinţă să fie luminaţi prin cunoştinţe speciale” [88, p. 613].
O altă parte din autori vădesc preocuparea de a considera expertiza ca "un mijloc de
investigaţie prin care se ajunge fie la obţinerea unei probe, fie la evaluarea exactă a unei probe
existente, fie, în fine, la echilibrarea a două sau mai multor elemente de probă disonante” [82, p.
628].
Referindu-se la folosirea acestui mijloc de probă în procesul civil, expertiza a fost definită
ca "un mijloc de dovadă, la care recurge instanţa în cazul că, pentru stabilirea adevărului obiectiv,
este nevoie de lămurirea unor împrejurări de fapt, pentru a căror rezolvare se cer cunoştinţe de
specialitate în domeniul ştiinţei, tehnicii, artei sau vreunei meserii, pe care judecătorul nu le
posedă"[72, p. 437-438].
Alt autor român, reputatul penalist Traian Pop, defineşte expertiza ca "operaţiune
procesuală, efectuată de o persoană cu o competenţă specială, tehnică sau ştiinţifică, şi concluzia
ei (declaraţia, opinia) pentru lămurirea unor fapte, persoane, lucruri sau evenimente, interesând
obiectul procesului, sau pentru fixarea sau evaluarea unei probe"[70, p. 340].
Din cele menţionate se observă evoluţia opiniilor, diverse ca conţinut şi formă asupra acestei
instituţii de până la începutul anilor '70 ai sec. al XX-lea, perioadă când cunoştinţele acestui
domeniu, cel puţin în spaţiul fostei URSS, încep să se consolideze într-un tot aparte, înlesnind
apariţia ideii de formare a unei ştiinţe de sine stătătoare privind expertiza judiciară. Apreciate de pe
poziţiile de astăzi, parte din definiţiile citate mai sus nu sunt complete, lipsindu-le unele elemente
definitorii, altele conţin menţiuni discutabile, de aceea credem că nu este cazul să le supunem unor
analize profunde. De subliniat, însă, că literatura de specialitate din această epocă atestă şi alte
definiţii date expertizei. Unii autori au determinat expertiza drept „operaţie încredinţată de
judecători unor specialişti pentru aplicarea cunoştinţelor speciale, în domeniul în care nu le pot

18
percepe” [50, p. 16]. În literatura sovietică de specialitate expertiza judiciară a fost definită, deja, ca
instituţie autonomă în procesul penal, în care este formată totalitatea normelor, care stabilesc
formele personale, condiţiile şi modalităţile aplicării cunoştinţelor speciale [122, p. 139].
Art. 116 al Codului de procedură penală al României statuează că, când pentru lămurirea unor
fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoştinţele unui
expert, organul de urmărire penală ori instanţa de judecată dispune, la cerere sau din oficiu,
efectuarea unei expertize.
Codul de procedură penală al Republicii Moldova (art. 142) prevede că expertiza se dispune în
cazurile în care spre constatarea circumstanţelor ce pot avea importanţă pentru cauza penală, sunt
necesare cunoştinţe speciale în domeniul ştiinţei, tehnicii, artei sau meşteşugului. Conform
dispoziţiei art. 93 CPP al Republicii Moldova concluziile expertului servesc ca sursă de probă[7].
Deci, din cele menţionate se observă că, practic toate aceste determinări au elemente comune
precum că, expertiza ca mijloc de probă prezintă o activitate practică de cercetare a unor
împrejurări de fapt, necesare stabilirii adevărului obiectiv în cauza supusă soluţionării de către un
expert, prin cunoştinţe specifice fiecărei specialităţi, activitate desfăşurată la cererea organului
judiciar în situaţia, în care aceasta nu poate singur să lămurească respectiva împrejurare de fapt. La
acest mijloc de probă, reglementat de lege, se recurge în cazul în care, pentru stabilirea adevărului
obiectiv este nevoie de elucidarea unor împrejurări de fapt, pentru dezvăluirea cărora sunt necesare
cunoştinţe speciale în domeniile ştiinţei, tehnicii, artei sau vreunei meserii pe care judecătorul sau
organul de urmărire penală nu le posedă. Prin raportul de expertiză se aduce la cunoştinţă părerea
unor specialişti cu privire la împrejurările de fapt, pentru lămurirea cărora sunt necesare cunoştinţe
deosebite într-un anumit domeniu.
Ca urmare a definirii expertizei judiciare ca instituţie de drept, a devenit incontestabilă
necesitatea reglementării drepturilor şi obligaţiilor participanţilor la proces legate de ordonarea
expertizei, pregătirea acesteia, precum şi efectuarea ei. Astfel, legiuitorul Republicii Moldova, la 23
iunie 2000, a adoptat Legea cu privire la expertiza judiciară, ca lege organică, ce a întrat în vigoare
de la 16 noiembrie 2000, ultima modificare a căreia a fost în 29 decembrie 2005 (Monitorul oficial
nr. 25-27 din 10 februarie 2006). Conform acestei legi, expertiza judiciară este definită ca o
activitate ştiinţifico-practică ce constă în efectuarea de către expert în scopul aflării adevărului, a
unor cercetări privind obiectele materiale, organismul uman, fenomenele şi procesele ce ar putea
conţine informaţii importante despre circumstanţele cauzelor examinate de organele de urmărire
penală şi de instanţă judecătorească [16].
În ce ne priveşte, îmbrăţişăm opinia acelor autori [141, p. 40; 127, p. 158; 49, p. 94], care
consideră că expertiza judiciară nu prezintă activitate ştiinţifică şi nici ştiinţifico-practică. Analiza

19
probelor materiale în cadrul expertizei, cu toate că aparent se aseamănă cu cercetarea ştiinţifică, ea
prezintă un rând de particularităţi inerente activităţii practice aplicate şi nu celei ştiinţifice. Aici se
aplică metode, procedee şi mijloace fundamentate ştiinţific pentru a soluţiona sarcini practice de
aflare a adevărului în diverse cauze judiciare, pe când scopul cercetărilor ştiinţifice constă în
dezvăluirea şi studierea unor noi legităţi ale realităţii obiective, stabilirea unor fapte, verificarea
unor ipoteze ştiinţifice. Persoanele competente aici nu efectuează cercetări de acest ordin, dar mai
curând aplică în sferele lor de activitate soluţiile deja existente, validate ştiinţific şi verificate în
practică. Aşadar, credem discutabilă poziţia acelor autori, care definesc expertiza „ca rezultat al
unei cercetări ştiinţifice” [90, p. 83], sau ca „activitate de cercetare ştiinţifică” [32, p. 543].
Cât priveşte recunoaşterea expertizei ca „activitate ştiinţifico-practică”, o credem la fel
discutabilă. Cercetătorul rus T. Averianova în acest sens este mai categorică, socotind-o „lipsită de
corectitudine”, întrucât o astfel de soluţie permite a considera „ştiinţifico-practică” aproape oricare
activitate practică înalt tehnologizată, spre exemplu, construirea maşinilor, lucrările din gospodăria
sătească realizate conform cerinţelor ştiinţei agrotehnice, operaţiile chirurgicale până la incizia unui
furuncul sau extirparea unui dinte bolnav[127, p. 158].
Deci, expertiza judiciară s-ar putea defini ca o varietate de activitate practică, efectuată în
scopul cercetării unor situaţii de fapt, efectuată în baza ordonanţei organului de urmărire penală
sau încheierii instanţei de judecată în cazurile prevăzute de lege, de către persoane competente în
ştiinţă, tehnică, artă, meserie pentru stabilirea adevărului în cazurile penale, civile, administrative.

Prin urmare, pornind de la cele menţionate mai sus, credem posibil înaintarea propunerii de
a modifica art. 1 al Legii cu privire la expertiza judiciară, constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-
legale (Denumirea în redacţia Legii nr.371-XVI din 29.12.2005, în vigoare 10.02.2006// Monitorul
oficial nr.25-27 din 10 februarie 2006), înlocuind sintagma „activitate ştiinţifico-practică” cu
locuţiunea „activitate practică”.

Luând în calcul cele menţionate, expertiza criminalistică trebuie considerată parte

componentă, clasă distinctă a expertizelor judiciare în procesul penal, civil, administrativ – o
activitate practică de examinare a obiectelor materiale, a unor fenomene şi procese de către
persoane competente cu aplicarea cunoştinţelor de specialitate, bazată pe realizările
criminalisticii, ştiinţelor tehnice şi naturale, precum şi a normelor procesuale în scopul stabilirii
unor date faptice ce interesează organele de urmărire penală şi instanţa de judecată.

Deci, prin intermediul expertizei criminalistice se aduce la cunoştinţa organelor judiciare

opinia unor specialişti cu privire la acele împrejurări de fapt, pentru a căror lămurire sunt necesare
cunoştinţe din ramura criminalisticii, opinie care se formează pe baza unei activităţi de cercetare

20
concretă a cazului şi a aplicării unor date de specialitate de către persoanele competente, desemnate
de organele judiciare.

Baza ştiinţifică a expertizelor criminalistice servesc tezele unui rând de teorii criminalistice
particulare (teoria identificării criminalistice, a diagnosticării criminalistice, teoria mecanismului de
formare a urmelor, teoria privind caracteristicile obiectelor ş.a.). Această bază, inclusiv metodicile
de efectuare a expertizelor criminalistice se elaborează şi se desăvârşesc în cadrul compartimentului
de tehnică criminalistică.

Dacă am încerca să scoatem în evidenţă esenţa şi trăsăturile mai importante care conturează
instituţia de expertiză criminalistică, ar trebui să subliniem, în primul rând, faptul că raportul de
expertiză criminalistică nu prezintă o părere interceptată pe calea simţurilor, dar reflectă o anumită
teză, o nouă cunoştinţă dobândită prin aplicarea legităţilor stabilite de ştiinţă la un anumit caz
particular (de pildă, un act care prezintă ştersături neobservate de organul de urmărire penală sau de
instanţa de judecată scoase în evidenţă de către expertul-criminalist prin examinarea cu aparatură de
laborator). Deci, prin examinările de expertiză criminalistică cu aplicarea unor metode şi mijloace
tehnice pot fi descoperite date faptice importante pentru soluţionarea corectă a cauzei. Pe de altă
parte, concluziile raportului de expertiză pot exprima şi opinii ştiinţific argumentate asupra unor
lucrări, evenimente, procese sau persoane. Oricum, subliniem, că în România se remarcă o tendinţă
tot mai mare spre oficializarea expertizei judiciare, aceasta fiind încredinţată, spre a fi efectuată
unor instituţii sau servicii specializate. (expertiza criminalistică este reglementată de Legea nr.
488/2002, promulgată prin Decretul nr. 249/2002 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr.
75/2000, privind autorizarea experţilor criminalişti // Monitorul Oficial, Partea I-a, nr.578 din
05.08.2002).
În legătură cu acesta, juristul francez Garraud R. sublinia în mod special că, orice expertiză se
efectuează numai în baza dispoziţiei organului competent (organ de urmărire penală sau instanţă
judecătorească), expertul fiind calificat, drept mandatar al justiţiei; expertiza se dispune, în general,
pentru a prezenta o opinie fundamentată ştiinţific iar uneori, şi pentru a executa o activitate pe care
instanţa nu o poate îndeplini; nu se poate dispune o expertiză căreia să i se impună sarcina de a
judeca fondul cauzei, deoarece expertul are misiunea de a da un aviz asupra faptelor care îi sunt
prezentate sau pe care el este însărcinat să le constate[46, p. 182].
Este de necontestat faptul că, folosindu-se datele ştiinţifice, obţinute în rezultatul efectuării
expertizei criminalistice pentru dovedirea împrejurărilor de fapt ale unei cauze, se garantează
obiectivitatea probaţiunii în cele mai dificile situaţii. De exemplu, se pot stabili date privind
pericolul social concret al unui anumit infractor (cercetare la care îşi dau concursul mai multe

21
ramuri ale ştiinţei) sau se pot determina precis unele împrejurări de fapt (de exemplu, dacă o casă
de bani a fost deschisă cu o cheie originală sau cu o cheie netitulară, fapt care se va lămuri prin
aplicarea diverselor metode şi mijloace tehnice în cadrul examinărilor criminalistice de laborator).
În calitatea sa de mijloc de probă cu caracter ştiinţific, raportul de expertiză criminalistică
exercită o influenţă favorabilă asupra activităţii organelor judiciare, având un rol de seamă în
soluţionarea obiectivă a cauzelor[30, p. 197; 75, p. 74]. Într-adevăr, în plin progres, ca şi ştiinţele
tehnice şi naturale care-i stau la bază, expertiza criminalistică aduce multiple garanţii la stabilirea
adevărului, garanţii sporite în situaţia în care la efectuarea ei participă specialişti cu o pregătire
superioară, care se bucură de autoritate şi competenţă deosebită.
Ne alăturăm însă părerii generale conform căreia, calităţile semnalate nu pot să confere
raportului de expertiză criminalistică caracterul unui mijloc de administrare a probelor privilegiat şi,
ca atare, nu pot să limiteze libertatea de apreciere a organelor judiciare. Raportul expertului este
admis ca mijloc de administrare a probelor indiferent dacă o cer una sau toate părţile din proces,
numai dacă organul judiciar o socoteşte necesară pentru rezolvarea cauzei respective sau dacă legea
prevede obligativitatea ei în anumite situaţii.
Cu privire la locul expertizei în numeroasele clasificări ale probelor, discuţiile au fost variate.
De pildă, unii penalişti, socotind că toate probele utilizabile în procesul penal - exclusiv prezumţiile
şi indiciile - sunt directe, au considerat concluziile experţilor ca probă directă[42, p. 52; 91, p. 61;
51, p.13], alţii le-au socotit drept complement al unei alte probe[74, p. 96].
Împărţind mijloacele de probă în scrise şi orale, unii jurişti au încadrat expertiza între cele
orale; această clasificare a fost considerată necorespunzătoare, deoarece raportul care urmează
operaţiei de examinate efectuate de către expert este, de regulă, redactat în scris şi numai în mod
excepţional se poate proceda la efectuarea orală a expertizei, în faţa organului judiciar[83, p. 425].
Într-o altă clasificare a mijloacelor de probă în două categorii (declaraţii ale persoanei şi
obiecte materiale), expertiza este considerată a face parte din grupa de declaraţii ale persoanei[33, p.
151].
Specialiştii dreptului civil român Rosetti-Bălănescu I., şi Băicoianu A. au socotit expertiza în
rândul mijloacelor de probă aşa-zis speciale[76, p. 143], opinie discutabilă, deoarece fiecare mijloc
de probă având particularităţile sale, toate ar urma să fie speciale.
Au existat şi păreri inconsecvente în ce priveşte clasarea expertizei printre instituţiile dreptului
procesual.
Opinia noastră cu privire la natura juridică a raportului de expertiză rezultă din însăşi definiţia
pe care am dat-o în această secţiune – ca mijloc de administrare a probelor cu valoare probantă
egală cu a celorlalte mijloace de probă, indicate în art. 64 al CPP a României (art.93 al CPP a R.

22
Moldova).
Ea prezintă una din principalele forme procesuale de aplicare a cunoştinţelor de specialitate
în activitatea judecătorească, în rezultatul cărora organul de urmărire penală şi instanţa de judecată
obţine o nouă informaţie probantă ce nu poate fi dobândită prin alte mijloace de probă. Prezentând
un mijloc indirect de probaţiune, ea se realizează de un subiect special al procesului (expertul),
rezultatele ei se prezintă într-un document special – raportul de expertiză. Particularităţile
concluziilor la care a ajuns expertul, spre deosebire de alte mijloace de probă, se caracterizează prin
însăşi natura de obţinere, analiza ştiinţifică şi ordinea procesuală specială. Expertul nu poate avea
acelaşi statut ca şi martorul. Doctorul habilitat în drept din Republica Moldova Igor Dolea
subliniază că „martorul obţine anumite date informaţionale importante pentru cauză în afara
procesului, paralel cu activitatea organelor de urmărire sau judecătoreşti, depunând declaraţii asupra
unor împrejurări care îi sunt cunoscute. Expertul nu dispune de nici o informaţie despre
împrejurările cauzei până la momentul expertizei” [39, p. 217]
Ca să dezvăluim conţinutul expertizei criminalistice mai detaliat este necesar să arătăm
indicii ei esenţiali, care reflectă natura cunoştinţelor de specialitate necesare efectuării examinării şi
delimitează un gen de expertiză de altul. Se are în vedere obiectul general, obiectul special şi
metodele de examinare. Urmează deci a deosebi obiectul expertizei criminalistice ca clasă, gen de
expertize judiciare(obiect general) şi obiectul unei examinări de expertiză concretă(obiect special).
În primul caz obiectul expertizei criminalistice este determinat de tezele doctrinare ale ştiinţei
criminalistica şi posibilităţile ei actuale. Acestea, la rândul lor, determină obiectele de examinare şi
întrebările formulate în faţa expertului. Obiectul examinării concrete de expertiză se stabileşte în
fiecare caz aparte, pornindu-se de la obiectele corp-delict prezentate şi întrebările formulate în faţa
expertului cu referinţă la acestea.
Din punct de vedere al domeniului ştiinţific respectiv, obiectul expertizei prezintă legităţile
formării însuşirilor obiectelor şi modificările lor, rezultate din activitatea infracţională. În aspect
practic, obiectul expertizei prezintă unele date faptice (circumstanţe ale cauzei), împrejurări
cercetate şi stabilite în procesul investigării unor cauze penale sau civile în baza cunoştinţelor de
specialitate[132, p. 25].
Orice expertiză se dispune pentru a stabili unele fapte, dar ele sunt specifice pentru fiecare
varietate de expertiză în parte. Obiectul expertizei criminalistice este cu preponderenţă identificarea
unor persoane, substanţe, obiecte, animale prin intermediul urmelor şi altor reflectări create de
acestea în mediul înconjurător. Prin urmare, obiectul general al expertizei îl formează datele faptice
care se pot stabili cu ajutorul examinărilor efectuate de către experţi – reprezentanţi ai diferitor
domenii din ştiinţă şi tehnică. Însă, obiectul expertizei nu trebuie confundat cu obiectul material al

23
expertizei, adică probele materiale ridicate de la faţa locului, care sunt supuse expertizei. Obiectele
materiale constituie sursele, exponenţii materiali de informaţie privind faptul şi evenimentele în
cauză obţinute prin intermediul cunoştinţelor de specialitate. Examinarea obiectelor materiale
prezintă un mijloc de cunoaştere a obiectului expertizei şi, deci, a faptelor, în corespundere cu
întrebările formulate în faţa expertului. Obiectele generice (obiecte ce deţin caracteristici comune)
ale expertizei criminalistice sunt, în principal probele materiale, modelele de comparaţie,
documentele, armele de foc, diversele persoane, animale, cadavre, mijloacele de transport ş.a.
Obiectele concrete prezintă anumite lucruri individual-determinate ce urmează a fi examinate în
cadrul expertizei concrete.
De rând cu acestea, obiectele materiale prezentate la expertiză pot fi şi alte materiale anexate
la dosar ce conţin date referitoare la obiectul expertizei judiciare necesare pentru soluţionarea
problemelor formulate (procese-verbale, schiţe, negative fotografice, videoînregistrări ş.a.).
Deci, obiectele examinării de expertiză, pornind de la statutul lor procesual, sunt sursele de
informaţie prevăzute de lege: probele materiale, mediul material al câmpului infracţional, modelele
de comparaţie. Toate aceste materiale, examinate cu aplicarea cunoştinţelor de specialitate pot servi
ca mijloc de stabilire a circumstanţelor importante ale cauzei. Cu părere de rău, însă nu întotdeauna
expertului i se prezintă toate materialele necesare pentru efectuarea expertizei, de aceea nu rareori,
ei sunt nevoiţi să le solicite adăugător, ceea ce conduce la tărăgănarea termenilor de efectuare a
expertizei. Rezultatele studiului nostru arată că în 11% (22 de expertize din 200 analizate) din
cauzele studiate, pentru soluţionarea întrebărilor formulate expertului au fost necesare materiale
suplimentare.
Strict vorbind, cercetării criminalistice la ora actuală poate fi supus practic orice obiect, dacă
el conţine informaţie, cunoaşterea căreia cere efectuarea cercetărilor criminalistice speciale,
utilizarea metodelor şi mijloacelor elaborate de ştiinţa criminalistică. Practica dovedeşte că în orbita
infracţiunii şi implicit în sfera expertizei criminalistice, sunt atrase tot mai mult obiecte noi, ceea ce
confirmă dinamismul diapazonului acestor obiecte, dar şi a sarcinilor expertizei criminalistice.
Rezultatele studiului nostru arată că la expertiza criminalistică mai frecvent se trimit:
1. diverse semnături, însemne cifrice, mai rar scrisul de mână în actele oficiale de identitate
sau alte documente;
2. urme-reflectare ale structurii exterioare a obiectelor mediului înconjurător (unelte ale
infracţiunii, mijloace de transport, utilaje şi dispozitive tehnice, animale etc.);
3. texte tipografice, dactilografiate sau printate, îndoielnice sub aspectul autoratului, surselor
de provenienţă;
4. urme lăsate de corpul şi echipamentul omului;

24
 5. rechizitele şi materialele documentelor;
6. arme de foc, muniţiile şi urmele de împuşcătură;
8. dispozitive de închidere şi mijloace de control-protecţie (încuietori, plumburi, amprente în
masa suporturilor de control);
9. părţi ale obiectelor fragmentate în rezultatul influenţelor fizice externe;
10. fotografiile diverselor persoane ş.a.
Din această listă de obiecte trimise la expertiza criminalistică în cazurile studiate se observă
cât de diverse sunt şi sarcinile expertizei criminalistice. Acestea, în mare parte (132 cazuri – 66%)
au constituit determinarea faptului de prezenţă sau lipsă a identităţii, care, după cum se ştie, are o
mare importanţă în stabilirea adevărului în cauzele penale şi civile. Nu întâmplător această expertiză
şi astăzi este considerată una identificatoare.
Rezultatele studiului nostru mărturisesc că, identificarea ca sarcină a expertizei
criminalistice, cu toate că este una dintre cele mai semnificative, însă nu şi unica. Cu ajutorul ei la
etapa contemporană de dezvoltare a tehnicii criminalisticii se rezolvă o multitudine de alte sarcini
ne identificatoare, numite şi diagnosticatoare[108, p. 188]. În particular, expertiza criminalistică în
cauzele penale din cadrul studiului nostru a fost întreprinsă şi pentru a rezolva obiective, după cum
urmează:
- pentru detectarea urmelor, ce conţin informaţie importantă în aspect procesual
(urme de mâini, de picioare, reziduuri de împuşcătură, de corodare etc.) pe
suprafaţa diverselor obiecte(39 de cazuri);
- pentru stabilirea consecutivităţii evoluţiei unor fenomene şi procese
(consecutivitatea aplicării grafismelor în acte, a împuşcăturilor, distrugerii unor
obstacole etc.)- 18 cazuri;
- pentru stabilirea timpului evenimentului (vechimea împuşcăturii, a inscripţiei în
document, a seriei şi numărului caroseriei, motorului automobilului etc.) – 11
cazuri.
Posibilitatea soluţionării unui spectru larg de sarcini, după cum menţionează profesorul M.
Gheorghiţă, se bazează pe informaţiile acumulate de ştiinţa criminalistică[108, p. 189], privind
mecanismul infracţiunii, deprinderile omului, structura corpului uman şi a obiectelor materiale ce ne
înconjoară.
O altă caracteristică însemnată a expertizei criminalistice, de rând cu obiectul ei este şi
metodica expertizei – un sistem ştiinţific fundamentat de metode, procedee şi mijloace tehnice
(utilaj, aparataj etc.).

25
 Specificul obiectului expertizei condiţionează şi specificul metodologiei efectuării ei.
Aceasta înseamnă că metodele ce prezintă conţinutul ei se aplică într-o anumită consecutivitate.
Metodele de examinare sunt orientate spre atingerea unor scopuri şi de aceea în ştiinţă şi în practică
ele sunt corelate cu sarcinile şi obiectul investigării. Alegerea uneia sau altei metode în cazul
concret depinde de obiectul examinării şi caracterul probelor care urmează a fi expertizate. Aici se
observă o legătură reciprocă: dacă este ştiut obiectul expertizei şi corpurile delicte supuse
examinării se poate de stabilit metodica investigării lor. De notat însă că toate metodele şi
metodicile folosite trebuie să fie aprobate de practică şi să fie acceptate de specialiştii acestui
domeniu. În acest sens, toată activitatea criminalistică din România, implicit expertiza criminalistică
este ancorată standardului internaţional ISO 17025, fiind acreditate, deja, Institutul de
Criminalistică şi şapte laboratoare teritoriale. De asemenea este în curs de implementare ISO 17020
în activitatea de investigare tehnico-ştiinţifică a locului faptei[126, p. 13-15]. Deci, expertul, strict
vorbind, nu este în drept să inventeze noi metode în cadrul examinărilor de expertiză concrete, dar
aplică metodele standardizate, documentate şi validate sau verificate în mai multe laboratoare
criminalistice europene. Aceasta este posibil doar în cursul unor experimente ştiinţifice.
Oricum, esenţa expertizei judiciare poate fi înţeleasă mai profund, analizând problematica
clasificării acestora – aspecte, pe care le vom discuta în continuare.

26
 Secţiunea 2. Clasificarea contemporană a expertizelor. Crearea noilor
genuri, tipuri şi varietăţi de expertize criminalistice.

Domeniile în care se recurge la sprijinul experţilor pot fi dintre cele mai variate, îmbrăcând
aproape toate laturile cunoaşterii omeneşti. Din acest motiv, categoriile de expertize judiciare, dar şi
extrajudiciare, sunt tot atât de numeroase ca si ramurile speciale ale ştiinţei, ale tehnicii, artei sau
meşteşugului[132, p. 22].
Precizarea categoriilor de expertize are o importanţă deosebită, întrucât arată ce posibilităţi
se deschid organelor judiciare pentru folosirea acestui mijloc de administrare a probelor. Avându-se
în vedere aceste consideraţii, clasificarea expertizelor judiciare a format obiect de preocupare pentru
mulţi jurişti în diferite perioade de timp.
Potrivit opiniei cercetătorului H. Villard, exprimată în perioada de consolidare a
fundamentelor ştiinţifice ale expertizei, pot fi stabilite două categorii de expertize: o primă grupă
care cuprinde expertizele ce au la bază constatări materiale şi diferite date de specialitate, fără a se
avea în vedere şi elementele juridice (experţii fac constatări pur tehnice şi răspund la întrebările
puse, ca, de exemplu, în expertizele ce folosesc investigaţii cu caracter medical, chimic,
bacteriologic etc.); în a doua categorie de expertize au fost incluse cele care trebuie - în mod
obligatoriu - să aibă la bază şi elemente juridice, ca de pildă, în expertizele tehnice şi contabile[92,
p. 34] - la efectuarea cărora trebuie avute în vedere diferite norme speciale. Aici autorul arată că
este imposibil de a separa tehnica specială a unor expertize de elementele juridice şi de elementele
de apreciere care să conducă la metoda cercetărilor întreprinse.
O altă clasificare, tot în două grupe, se referă la expertize dispuse pentru acumularea şi
evaluarea probelor şi expertize care au ca obiect stabilirea stării infractorilor şi identificarea lor; la
prima categorie sunt catalogate expertizele tehnice, contabile, medico-legale etc., iar la cea de a
doua - expertizele bazate pe investigaţii anatomopatologice, psihiatrice şi de identificare.
Se mai cunoaşte, de asemenea, divizarea acestora în expertize oficiale, efectuate de experţi
care şi-au ales această activitate drept profesiune de bază, expertize libere şi expertize cu jurământ
[79, p. 224].
Cea mai mare parte dintre juriştii occidentali din perioada mijlocului secolului al XX-lea nu
se preocupă însă de o clasificare a expertizelor, ci numai le nominalizează[28, p. 922]. În unele
lucrări studiate au fost semnalate şi alte referiri cu privire la împărţirea expertizelor: de pildă, un
autor face deosebire între expertiza nesigură, în care expertul interpretează subiectiv faptele, şi
expertiza pe bază ştiinţifică[57, p. 34], alţi autori disting expertiza complexă de cea efectuată în aşa
numita comisie de expertiză, o altă grupă de cercetători se mai referă la expertiza tipică,

27
specială[61, p. 359] şi expertiza secundară sau accesorie[78, p. 598] sau la expertiza mixtă[110, p.
498], întâlnită mai frecvent în cazul accidentelor de circulaţie, expertiza parţială şi integrală,
amiabilă sau prin înţelegere[64, p. 26].
În ce priveşte expertizele care poartă diferite denumiri, considerăm necesar să subliniem că,
de multe ori, termenul folosit de unii autori pentru a desemna o expertiză nu delimitează o categorie
deosebită de expertize, ci se referă la metoda folosită pentru efectuarea examinărilor. Spre exemplu,
expertiza fizico-chimică a particulelor de lac şi vopsea, ridicate de la locul unui accident de
circulaţie. În fond, aceasta prezintă expertiza criminalistică a materialelor, substanţelor şi articolelor
care se efectuează cu aplicarea unor metode fizice şi chimice.

În fine, au mai fost încercări de clasificare a expertizelor după cum sunt legiferate de dreptul
comun[25; 59] civil, penal, comercial[60; 94, p. 43] sau de nominalizare prin termeni specifici, ca,
de pildă, expertiza contabilă, medico-legală, etc.

Opiniile la care ne-am referit aici cuprind numai o parte din numeroasele încercări de
clasificare făcute în doctrină la etapa de creare a bazelor ştiinţifice ale expertizei judiciare.
În literatura de specialitate contemporană autorii folosesc şi alte criterii de clasificare a
expertizelor. Spre exemplu, după modul de dispunere a lor, expertizele pot fi facultative, când sunt
dispuse la cererea părţilor şi când instanţa de judecată socoteşte că expertiza este necesară pentru
clarificarea problemelor în cauza respectivă şi obligatorii, atunci când legea prevede expres,
conform art. 117 al CPP a României în cazul de omor deosebit de grav, precum şi pentru a se stabili
cauzele morţii dacă nu s-a întocmit un raport medico-legal sau atunci când organul de urmărire
penală sau instanţa de judecată are îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului.
Dacă organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoieli cu privire la exactitatea
concluziilor raportului de expertiză, în conformitate cu art. 125 al CPP a României dispune
efectuarea unei noi expertize.
Codul de procedură penală al Republicii Moldova (art.148 alin.1), prevede: Daca organul
de urmărire penala care a dispus expertiza sau instanţa de judecată considera că raportul
expertului nu este suficient de clar sau complet, poate fi dispusă efectuarea unei expertize
suplimentare efectuate de către acelaşi expert sau de către un alt expert.
Alin. 2 al acestui articol statuează că, „în cazul în care concluziile expertului nu sunt
întemeiate, există îndoieli in privinţa lor sau a fost încălcată ordinea procesuală de efectuare a
expertizei, poate fi dispusă efectuarea unei contraexpertize de către un alt expert sau alţi experţi.
La efectuarea acestei expertize se poate pune şi chestiunea autenticităţii metodelor utilizate

28
anterior. În ordonanţa sau în încheierea prin care s-a dispus contraexpertiza trebuie să fie
concretizate motivele efectuării ei.
La efectuarea expertizei suplimentare sau a contraexpertizei poate participa si primul expert
pentru a da explicaţii, insă el nu participă la efectuarea investigaţiilor şi la finalizarea
concluziilor.” Această ultimă prevedere o considerăm îndoielnică, întrucât nu este clar statutul
procesual al primului expert. Mai mult, dincolo de faptul că această situaţie, după rezultatele
studiului nostru nu-şi găseşte aplicabilitate în practică, participarea primului expert poate influenţa
desfăşurarea normală a contraexpertizei şi formularea concluziilor obiective, fie prin autoritatea şi
experienţa sa, fie prin alte modalităţi, de aceia o considerăm inoportună.
Analiza practicii arată că expertizele repetate sunt solicitate destul de frecvent (din 200 de
expertize studiate -23,5 % au fost supuse unei noi expertize), principalele cauze care au generat
necesitatea unei noi expertize au fost următoarele:
- insuficienţă de argumente şi demonstrare ne convingătoare a concluziei primului raport de
expertiză;
- concluzia s-a dovedit a fi incertă, de probabilitate sau de imposibilitate de a rezolva
problema. În opinia noastră, această cauză nu prezintă temei suficient pentru dispunerea unei
contraexpertize, numai dacă în cadrul aprecierii concluziilor primei expertize nu apar îndoieli
asupra fundamentării ştiinţifice a acesteia sau asupra competenţei expertului.
- concluziile au fost în contradicţie cu alte probe administrate la dosar ş.a. Desigur, în aceste
cazuri dispunerea unei expertize repetate este justificată, întrucât pot apărea îndoieli întemeiate
privind veridicitatea concluziilor primei expertize.
La dispunerea expertizei repetate se prezintă raportul primei expertize sau procesul – verbal
privind imposibilitatea întocmirii lui, precum şi toate materialele suplimentare aflate la dispoziţia
celui care a dispus expertiza criminalistică. Uneori organele de urmărire penală şi instanţa de
judecată în cadrul expertizei repetate solicită expertului să aprecieze dacă concluziile făcute de
prima expertiză sunt întemeiate şi veridice[208]. În opinia noastră, experţii criminalişti sub aspect
etic nu sunt în drept să aprecieze rapoartele de expertiză a colegilor, întrucât aceasta este o
prerogativă a organului de urmărire penală şi a judecătorului. Însă expertul trebuie să explice cauza
care a condus la formularea unei concluzii diametral opuse, de aceea el poate comenta metodica
expertuală folosită în cadrul primei expertize sub aspectul fundamentării ei ştiinţifice, corectitudinii
aplicării acesteia pentru examinarea obiectelor date. Detalii asupra acestor divergenţe între experţi
pot fi elucidate în cadrul audierii experţilor. Oricum, organul judiciar rămâne suveran în aprecierea
raportului de expertiză. Pentru motivarea sentinţei poate reţine oricare dintre acestea, care-i mai
convingătoare, fie că se potriveşte altor probe, fie din alte motive. Are dreptate profesorul Lucian

29
Ionescu când subliniază că, „organul judiciar trebuie să-şi formeze propria sa părere şi nu să adopte
soluţia prin procedeul adiţionării, optând pentru concluziile majoritare” [55, p. 167].
Există cazuri în care dispunerea unei expertize nu soluţionează complet problemele apărute,
iar ultimele depăşesc sfera de preocupare a unei ştiinţe, apărând necesitatea consultării mai multor
specialişti, cum ar fi expertul-criminalist balistician, grafoscopist, trasolog, tehnicianul, medicul,
contabilul etc., expertiza capătă un caracter interdisciplinar, formulându-se o concluzie generală.
Aşa expertize au fost denumite expertize complexe.
Legislaţia procesuală a Republicii Moldova reglementează acest aspect destul de detaliat, spre
deosebire de cea română, în care expertiza complexă nu este de loc amintită. Spre exemplu, Legea
R. Moldova cu privire la expertiza judiciară apreciază că, expertiza judiciară complexă se
efectuează in cazurile in care pentru elucidarea faptelor sau circumstanţelor cauzei sunt necesare
cunoştinţe din mai multe domenii ale ştiinţei si tehnicii, din alte domenii ale activităţii umane.
Fiecare expert, participant la expertiza complexă, efectuează cercetări in limitele competenţei
sale. El participă la formularea răspunsului doar la acele întrebări cuprinse in ordonanţă sau
încheiere care corespund domeniului său de activitate. In raportul de expertiză se indică felul
cercetărilor efectuate de către fiecare expert, volumul acestora, experţii care au formulat
răspunsuri la întrebări si concluziile la care s-a ajuns[16].
Aici, însă, apare întrebarea, dacă expertul, posedând cunoştinţe de specialitate şi, fiind atestat în
diverse genuri şi varietăţi de expertize, poate sau nu să efectueze de unul singur expertiza
complexă? Din contextul celor menţionate mai sus se observă, că legiuitorul Republicii Moldova dă
răspuns negativ la această întrebare, întrucât prin expertiza complexă el înţelege cercetarea
efectuată de o comisie de experţi de diferite specialităţi. Analiza practicii, arată, însă că unul şi
acelaşi expert poate stăpâni cunoştinţe şi deprinderi pentru efectuarea diverselor genuri şi tipuri de
expertize şi acestea în fapt se realizează.
Din numărul total de expertize studiate, 18% au avut caracter complex, jumătate din care au
fost soluţionate de către un singur expert. Dincolo de aceasta, trebuie menţionat că, studiile
superioare în ramura expertizei criminalistice presupune acest aspect, perfecţionarea continuă a
experţilor practici este la fel legată de obţinerea a unor noi drepturi de semnătură în expertizele
adiacente. De aceea, credem, că expertiza complexă de loc nu este obligatoriu să se efectueze
totdeauna colegial, dar poate să se efectueze şi de către un singur expert, care posedă cunoştinţe şi
abilităţi în genurile necesare de expertiză, ceea ce trebuie reflectat în legislaţia procesuală.
Prin urmare, credem necesar ca art. 147 „Expertiza complexă” al Codului de procedură
penală a R. Moldova să fie formulat în următoarea redacţie, valabilă pentru a fi inclusă şi în Codul
de procedură penală al României: „(1) În cazul în care constatarea vreunei circumstanţe ce poate

30
avea importanţă probatorie în cauza penală este posibilă numai în urma efectuării unor investigaţii
în diferite domenii, atunci se dispune expertiza complexă. (2) În baza totalităţii datelor constatate în
cadrul expertizei complexe, experţii (expertul) în limitele competenţei lor, formulează concluzii
despre circumstanţele pentru constatarea cărora a fost dispusă expertiza. (3) Expertul nu are dreptul
să semneze acea parte a raportului de expertiză complexă ce nu ţine de competenţa sa”.
O astfel de modificare în legea procesuală penală ar aduce legislaţia în vigoare în corespundere
cu practica statornicită.
Revenind la problema clasificării expertizelor, menţionăm că o sistematizare detaliată a
expertizelor criminalistice a fost întreprinsă pentru prima dată la începutul anilor '70 ai sec. trecut
de către savantul rus A. Şleahov în clase, genuri, tipuri şi grupe[158, p. 27]. El sublinia că, expertiza
judiciară în general şi cea criminalistică, în particular, pot fi divizate în sub ramuri după trei criterii
esenţiale: obiectul general, obiectul special şi metodica de cercetare. Doar în ansamblul acestor
elemente, se creează un domeniu aparte de cunoştinţe speciale, un gen de expertiză de sine stătător.
În baza acestor criterii el a propus să împărţim toate expertizele în 9 clase: medico-legale şi
psihofiziologice; criminalistice, la care autorul a catalogat toate expertizele tradiţionale şi expertiza
materialelor, substanţelor şi articolelor; inginereşti de transport; contabile şi economico-financiare;
tehnologice-inginereşti; tehnice, expertizele ce ţin de ramura gospodăriei săteşti; ecologice;
biologice[148, p. 11-12]. Alţi cercetători au înaintat propuneri de a clasifica şi după alte criterii:
• după domeniile ştiinţei;
• după consecutivitatea efectuării;
• după volumul de cercetare;
• după conţinutul cunoştinţelor aplicate.
După domeniul de ştiinţe expertizele judiciare au fost clasificate în: - Criminalistice; -
Medico-legale; - Psihiatrice; - Judiciar – contabile; - Tehnice; - Merceologice; - Chimice;- Fizice; -
Biologice; - Judiciar – organice; - Veterinare. [68, p. 7]. Cele criminalistice au o sub clasificare:
1. expertiza balistică (cercetarea armelor de foc şi a urmelor folosirii lor – are ca obiect
identificarea armelor după urmele create pe tub şi pe glonţ, precum şi elucidarea tuturor
împrejurărilor infracţiunilor comise cu arme de foc;
2. expertiza documentelor – are ca obiect de examinare scrisul de mână, considerat ca un
complex de mişcări şi deprinderi grafice, scrisul fiind strict individual şi relativ stabil, fapt care
permite identificarea scriptorului prin compararea scrisului încriminat cu probele de scris care
aparţin în mod cert persoanei bănuite;

31
 3. expertiza traseologică – pentru examinarea comparativă de valori angulare se procedează la
pregătirea materialului model de comparaţie;
4. expertiza de identificare după semnalmentele exterioare, a portretului – recunoaşterea unei
persoane de către alta se face prin compararea de către ultima a imaginii întipărite în memorie cu
trăsăturile exterioare ale altor persoane, din rândul cărora va putea recunoaşte pe aceea pe care a
văzut-o anterior;
5. expertiza armei albe;
6. expertiza odorologică – expertiza urmelor de miros folosită la descoperirea şi identificarea
infractorilor şi a corpurilor delicte prin mijlocirea câinelui-biodetector specializat.
7. expertiza vidiofonoscopică – are ca obiect identificarea aparatelor de luat vederi, de
fotografiat, de filmat sau de înregistrare -audio, -video, determinarea condiţiilor de folosire a
acestora, stabilirea identităţii de gen a materialelor fotosensibile (negativ, pozitiv, reversibil)
precum şi autenticităţii fotografiilor.
8. expertiza dispozitivelor explozibile, a urmelor exploziei – are ca obiect stabilirea cauzei
iniţierii exploziilor şi incendiilor pe baza rezultatelor cercetării la faţa locului şi a probelor
materiale.
9. expertiza materialelor, substanţelor şi a articolelor – obiectul expertizei date îl constituie
determinarea provenienţei materialelor şi articolelor, în baza cărora infractorul va fi determinat[131,
p. 197]. Uneori acest gen de expertize mai este numit – fizico-chimice[38, p. 85].
Opiniile la care ne-am referit cuprind, la fel numai o parte din încercările multiple de
clasificare întreprinse în materie de expertiză în ultima vreme. Profesorul universitar din Republica
Moldova M. Gheorghiţă toate expertizele le clasifică în: obligatorii şi facultative, individuale, în
comisie şi complexe, primare – repetate (contraexpertize), de bază şi suplimentare[109, p. 15].
În ce ne priveşte, considerăm că criteriile indicate mai sus pot fi acceptate cu unele precizări şi
adăugirea încă a unui criteriu – după domeniile cunoştinţelor de specialitate.
Pornind de la aceste menţiuni, expertizele criminalistice pot fi clasificate după mai multe
criterii procesual-organizatorice: - după obligativitatea efectuării lor în expertize obligatorii şi
facultative; - după volumul cercetărilor în principale şi suplimentare; - după consecutivitatea
efectuării lor în primare şi repetate (contraexpertize); după numărul de specialişti antrenaţi în
investigaţie sunt efectuate de un singur expert sau în comisie; după numărul de specialităţi
expertuale folosite – în expertize cu aplicarea cunoştinţelor dintr-un singur domeniu şi complexe;
după caracterul obiectivelor expertizei – în identificatoare sau diagnosticatoare; după momentul
dispunerii – în expertize în etapa de urmărire penală şi în cadrul dezbaterilor judiciare.

32
 Un alt criminalist moldovean – Gh. Golubenco, consideră că în sistemul general de expertize
judiciare după gradul de generalizare, caracterul domeniilor de cunoştinţe speciale folosite în
această activitate, trebuie distinse câteva niveluri de expertize: 1. Clase; 2. Genuri; 3. Tipuri; 4.
Varietăţi[113, p. 56].
În opinia acestui cercetător, la care aderăm şi noi, totalitatea expertizelor judiciare pot fi
cuprinse, în mai multe clase: 1.Criminalistice; 2.Medico-legale şi Psiho-fiziologice; 3.Tehnico-
inginereşti; 4.Inginereşti ale mijloacelor de transport; 5.Inginereşti-tehnologice; 6.Economice;
7.Biologice; 8.Expertize ce ţin de ramura gospodăriei săteşti; 9.Ecologice; 10. Expertize a
obiectelor de artă. Aceste clase se deosebesc între ele prin obiectul general, obiectul material şi
metodicile de expertizare.
În clasa expertizelor criminalistice, la nivel de gen, el menţionează expertiza scrisului,
stabilirii autorului spiritual al textului, expertiza tehnico-criminalistică a documentelor, fototehnică,
balistică, a tehnicii de explozie (exploziologică) [114, p. 113], traseologică, fonografică, lingvistică,
expertiza după fotoportret, expertiza banilor şi a hârtiilor de valoare, expertiza restabilirii numerelor
şi însemnelor de marcă şi expertiza substanţelor, materialelor şi articolelor.
Autorii români Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniţă, în clasa expertizelor
criminalistice includ o gamă mai largă de expertize, şi anume: expertiza criminalistică a scrisului şi
a documentelor; expertiza tehnică a actelor; expertiza urmelor digitale, palmare şi plantare;
expertiza bancnotelor, monedelor metalice, titlurilor de credit public, cecurilor, precum şi a titlurilor
de orice fel pentru efectuarea plăţilor; expertiza urmelor lăsate de fiinţe şi obiecte; expertiza armelor
de foc şi a muniţiilor; expertiza urmelor biologice; expertiza fizico-chimică a probelor materiale;
expertiza accidentelor de trafic; expertiza exploziilor, incendiilor şi a accidentelor de muncă;
expertiza portretului robot (vorbit); expertiza vocii şi a vorbirii; expertiza fotografiilor şi a
înregistrărilor video[35, p. 117].
Unii autori operează şi cu noţiunea de “expertiza criminalistică tradiţională”. Spre exemplu,
criminalistul rus E. Rossinskaia, în această noţiune include 10 genuri şi tipuri de expertiză: a
scrisului, tehnico-criminalistică a documentelor, a autorului spiritual al textului, traseologică,
restabilirea însemnelor de marcă distruse, fototehnică, a portretului, fonoscopică, balistică şi a
armelor albe[142, p. 63-115].
De menţionat, că profesorul E.Rossinskaia în ultima vreme şi-a schimbat punctul de vedere
asupra clasificării expertizelor judiciare. Aceasta se referă mai cu seamă asupra clasificării
expertizelor în clase. Ea consideră că în condiţiile actuale criminalistica (tehnica criminalistică) nu
mai este unica bază ştiinţifică pentru expertizele criminalistice tradiţionale. Totodată criminalistica

33
înseşi se transformă într-o ştiinţă-matcă (temelie ştiinţifică) pentru toate expertizele judiciare la
general.
Întrucât pătrunderea reciprocă a cunoştinţelor din diferite domenii conduce logic la ştergerea
hotarelor dintre expertizele criminalistice şi ne criminalistice, înlesnită şi de integrarea cunoştinţelor
diverselor genuri şi tipuri de expertize, se cere a se conchide că natura tuturor expertizelor judiciare
este una unică. Prin urmare, după părerea ei, se pierde diferenţa principială dintre expertizele
criminalistice tradiţionale şi celelalte expertize judiciare. În opinia acestui savant, bază de
clasificare a expertizelor judiciare în genuri şi tipuri prezintă caracterul obiectelor analizate şi
sarcinile ce urmează a fi soluţionate. În clase trebuie catalogate acele genuri de expertize care ţin de
acelaşi domeniu a cunoştinţelor de specialitate şi care folosesc acelaşi instrumentar. De aceea,
conchide E. Rossinskaia, conexarea într-o unică clasă de expertize a celei ce ţine de scris şi
semnătură, a celei dactiloscopice, traseologice, a portretului nu rezistă nici o critică. [141, p. 139-
140].
Fiind de acord cu un rând de teze, expuse de acest savant, expertolog de prima mărime din
Rusia, în particular cu aceea că clasa expertizelor este, pe bună dreptate, cea mai dinamică şi
schimbătoare categorie, care în cea mai mare măsură depinde de procesele de integrare şi
diferenţiere a cunoştinţelor ştiinţifice, exprimăm părerea personală că, totuşi, expertiza
criminalistică ca clasă de expertize judiciare, ca un complex (ansamblu) de expertize ce deserveşte
practica de descoperire şi cercetare a infracţiunilor, are dreptul la existenţă. Bazele ştiinţifice ale
expertizei criminalistice constituie compartimentul de tehnică criminalistică. Dezvoltarea acestei
subramuri a criminalisticii conduce şi la extinderea clasei de expertize criminalistice.
De menţionat, că în spaţiul fostei URSS pregătirea cadrelor de experţi în centrele
criminalistice din or. Moscova, or. Volgograd, iar la ora actuală şi în or. Saratov, se efectua
conform nomenclatorului de specialităţi şi prevedea eliberarea unor certificate absolvenţilor cu
drept de semnătură pentru efectuarea “tuturor expertizelor criminalistice” tradiţionale, avându-se în
vedere un cerc restrâns de expertize, şi anume: dactiloscopice, traseologice, a armelor albe,
balistice, a scrisului, tehnico-criminalistică a documentelor şi a portretului. De notat, că literatura
criminalistică de specialitate din Republica Moldova atestă şi părerea că cercul expertizelor
criminalistice tradiţionale include doar 5 genuri: grafoscopică, tehnică a documentelor, traseologică,
balistică, fotoportretistică[104, p. 32].
Astăzi, când investigaţiile criminalistice au evoluat şi s-au extins, făcându-şi apariţia noi
genuri de expertiză în această clasă, sintagma „expertiza criminalistică tradiţională”, considerăm,
trebuie interpretată nu mai larg şi nici mai restrâns[104, p. 32] decât cercul de expertize indicat mai
sus[113, p. 56].

34
 Pentru a cataloga expertiza la cele criminalistice tradiţionale este suficient a îmbina
imaginea tradiţională despre genurile, obiectele şi sarcinile expertizei criminalistice cu luarea în
calcul a aspectelor istorice ce ţin de apariţia şi consolidarea acestora. În această ordine de idei, ca
tradiţionale pot fi considerate cele 7 genuri istorice de expertiză criminalistică (a scrisului, tehnico-
criminalsitică a documentelor, traseologică, a fotoportretului, balistică, a armelor albe,
dactiloscopică) plus expertiza banilor şi a hârtiilor de valoare care s-a desprins de la expertiza
tehnico-criminalistică a documentelor. Această listă poate să se lărgească numai prin fracţionarea
genurilor şi tipurilor tradiţionale de expertiză criminalistică, în cazul, în care obiectul general şi
material, sarcinile acestui nou gen de expertiză sunt acoperite de expertiza de origine. De aceea,
locul expertizelor fototehnice, a stabilirii autorului spiritual al textului, fonoscopice, credem va fi în
clasa expertizelor criminalistice ne tradiţionale.
Analiza literaturii de specialitate denotă că uneori expertizei criminalistice a materialelor,
substanţelor şi articolelor i se atribuie nivel de clasă, alteori - nivel de gen în clasa expertizelor
criminalistice[145, p. 90]. Luând în consideraţie caracterul criminalistic al acestei expertize,
socotim incorect evidenţierea acestui gen de expertiză într-o clasă de sine stătătoare. Pe de altă
parte, plasarea acestor expertize la nivel de gen, de rând cu cele traseologice sau balistice la fel este
discutabilă, întrucât în acest gen de expertiză se includ examinarea particulelor de lac şi vopsea,
materialelor fibroase şi a articolelor din ele, produselor petroliere etc. Distincţia dintre obiectul
general, obiectele materiale şi metodicile folosite aici este tot atât de semnificativă ca şi diferenţa
acestora în expertizele traseologice şi cele ce ţin de cercetarea tehnică a actelor. Anume aceste
considerente, dar şi procesele dinamice de dezvoltare a acestui gen de expertiză î-l transformă
astăzi într-o subclasă a expertizelor criminalistice de sine stătătoare, în care trebuie incluse expertiza
materialelor de lac şi vopsea, a fibrelor şi articolelor din ele, a produselor petroliere, lubrifiante,
carburante, metalele, aliajele, inclusiv proiectilele armelor de foc, a maselor plastice, cauciucului,
materialele documentelor, a substanţelor explozive şi produselor de explozie, a solului, a lichidelor
spirtoase, articolelor parfumerice, cosmetice ş.a.
Un argument în plus la cele spuse poate fi faptul că aproape fiecare din expertizele
criminalistice tradiţionale cuprind practic 2 compartimente. Spre exemplu, expertiza tehnică a
actelor constă din cercetarea rechizitelor documentelor dar şi a materialelor acestor documente;
expertiza balistică - din cercetarea a însăşi armelor de foc, muniţiilor, urmelor de împuşcătură, şi a
reziduurilor de împuşcătură; expertiza exploziilor – din cercetarea dispozitivelor explozive, pe de o
parte, iar pe de altă parte din cercetarea substanţelor şi produselor exploziei. De aceea, astăzi, în
opinia noastră, este actuală o nouă specializare a experţilor prin acordarea unui drept de semnătură
aparte în cazul efectuării expertizelor materialelor documentelor, care, fireşte, nu pot fi considerate

35
varietate a expertizei tehnice a documentelor; a produselor de împuşcătură ce depăşesc cadrul
expertizelor balistice etc.
În fapt, toate aceste expertize după natura lor sunt complexe, soluţionarea multiplelor
sarcini ale acestor expertize solicită participarea specialiştilor de diferite profiluri, inclusiv şi celor
ce ţin de cercetarea materialelor, substanţelor şi articolelor, care în comun cu specialiştii din
domeniul expertizelor criminalistice tradiţionale expertizează muniţiile în cadrul expertizelor
balistice, produsele împuşcăturii şi exploziei în cadrul expertizelor criminalsitice respective.
Examinarea criminalistică a materialelor, substanţelor şi articolelor însoţeşte diagnostica şi
identificarea traseologcă, balistică, fototehnică, tehnico-criminalistică a documentelor, facilitând
astfel soluţionarea obiectivelor expertizelor respective. Spre exemplu, identificarea unui mijloc de
transport este posibilă nu numai după urmele pneurilor, dar şi în rezultatul examinărilor particulelor
de lac şi vopsea ce s-au desprins de la aceste mijloace în momentul tamponării.
Cât priveşte, subclasa expertizelor criminalistice netradiţionale considerăm oportună
includerea în ea a expertizei autorului spiritual al textului, expertiza fototehnică, videotehnică,
fonoscopică, expertiza tehnică a exploziilor, expertiza odorologică, precum şi expertiza restabilirii
însemnelor de marcă distruse.
Desigur, această divizare a expertizelor criminalistice în tradiţionale, materialogice şi
netradiţionale este destul de convenţională, întrucât multe expertize din subclasa materialelor,
substanţelor şi articolelor sunt nu mai puţin tradiţionale ca cele dactiloscopice sau cele ale scrisului.
Întemeietorul criminalisticii Hanns Gross încă la începuturile creării acestei ştiinţe
menţiona necesitatea utilizării metodelor fizice, chimice, biologice în scopul examinării prafului,
nisipului, diverselor particule de sol colectate de pe haina infractorului şi uneltele infracţiunii[133].
În concluzie, luând în consideraţie cele susmenţionate, opiniile formulate în literatura de
specialitate, clasificarea expertizelor judiciare la nivelul claselor, genurilor, tipurilor şi varietăţilor
poate fi prezentată, după cum urmează:
Clasa 1 – expertizele criminalistice, include în sine 3 subclase:
a) expertize criminalistice tradiţionale;
b) expertize netradiţionale, formate în ultimele decenii ale secolul al XX-lea;
c) expertiza criminalistică a substanţelor, materialelor şi articolelor.
Subclasa a) a expertizelor criminalistice include în sine:
1.1. expertiza scrisului şi a semnăturii;
1.2. expertiza balistică (a armelor de foc, muniţiilor şi urmelor de împuşcătură);
1.3. expertiza fotoportretistică;
1.4. expertiza tehnică a actelor;

36
 1.5. expertiza traseologică;
1.6. expertiza armelor albe;
1.7. expertiza dactiloscopică.
Cadrul expertizelor din subclasa b) include în sine:
1.8. expertiza video-fonoscopică;
1.9. expertiza dispozitivelor şi a substanţelor explozive;
1.10. expertiza tehnico-fotografică;
1.11. expertiza restabilirii însemnelor de marcă distruse.
1.12. expertiza determinării autorului spiritual al textului;
Cadrul expertizelor din subclasa c) cuprinde:
1.13. expertiza obiectelor de natură fibroasă;
1.14. expertiza materialelor de lac şi vopsea;
1.15. expertiza produselor petroliere şi a materialelor carburante - lubrifiante;
1.16. expertiza sticlei;
1.17. expertiza metalelor, aliajelor şi articolelor din ele;
1.18. expertiza materialelor polimerice, a maselor plastice, a cauciucului şi articolelor
confecţionate din ele;
1.19. expertiza mijloacelor narcotice şi substanţelor psihotrope;
1.20. expertiza lichidelor spirtoase;
1.21. expertiza mijloacelor şi articolelor cosmetice şi parfumerice.
Clasa 2 – expertizele medicale şi psiho-fiziologice.
2.1. expertiza medico-legală:
2.1.1. medico-legală a cadavrului;
2.1.2. medico-legală a persoanelor vii;
2.1.3. medico-legală a probelor materiale (sânge, fire de păr, secreţii ale organismului
uman).
2.2. expertiza psihiatrică legală;
2.3. expertiza psihologică legală;
2.4. expertiza psihologo-psihiatrică
Clasa 3 – expertizele tehnico-inginereşti:
3.1. expertize tehnico-incendiare;
3.2. expertiza tehnică de construcţie;
3.3. expertiza electrotehnică;
3.4. expertiza tehnică a calculatoarelor.

37
 Clasa 4 – expertizele judiciare inginereşti ale mijloacelor de transport
4.1. expertiza autotehnică;
4.2. expertiza aviatehnică;
4.3. expertiza tehnică din ramura transportului feroviar;
4.4. alte expertize inginereşti ce ţin de mijloacele de transport.
Clasa 5 – expertizele judiciare inginereşti - tehnologice:
5.1. expertizele tehnologice privind exploziile industriale;
5.2. expertizele mărfurilor.
Clasa 6 – expertizele economico-judiciare:
6.1. expertize contabile;
6.2. expertize economico-financiare ş.a.;
Clasa 7 – expertizele biologice judiciare:
7.1. expertize botanice;
7.2. expertize zoologice;
7.3. expertize microbiologice;
7.4. expertize entomologice;
7.5. expertize ihtiologice;
7.6. expertize ornitologice;
Clasa 8 – expertize ce ţin de ramura gospodăriei săteşti
8.1. expertiza agrobiologică
8.2. expertiza agrotehnică
8.3. expertiza zooveterinară
8.4. expertiza veterinar-toxicologică
Clasa 9 - expertizele judiciar-ecologice:
9.1. ecologia mediului;
9.2. ecologia biocenozei [15]ş.a.
Clasa 10 – expertizele din domeniul artelor.
Această clasificare nu poate fi considerată definitivă, desăvârşită şi, fără îndoială, se va
perfecţiona. Oricum, ea poate servi ca bază pentru realizarea catalogării şi paşaportizării
metodicilor de expertiză, dar şi în scopuri didactico-instructive de pregătire a cadrelor de experţi.
De clasificarea expertizelor depinde la fel şi organizarea activităţii unităţilor de expertiză,
alegerea corectă a acestora de către organele practice de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti –
aspecte, pe care le vom discuta în cele ce urmează.

38
 Secţiunea 3. Competenţa experţilor şi a instituţiilor de expertiză judiciară din România,
Republica Moldova şi unele state din comunitatea europeană

În activitatea de soluţionare a unor cauze penale organele judiciare se confruntă cu o serie de

probleme a căror natură depăşeşte sfera ştiinţelor juridice, impunându-se cu necesitate consultarea
unor specialişti din domeniile tehnice, medico – biologice, socio-umane sau artei, care î-şi exprimă
opiniile în cadrul activităţii de expertiză. Deşi soluţiile şi concluziile expertului nu sunt obligatorii
pentru organele de judecată, care sunt libere să le accepte potrivit convingerilor intime, ele au totuşi
o pondere deosebită, fiind adesea determinante în rezolvarea cauzei[68, p. 32].
În vorbirea curentă, termenul de expert se foloseşte - aşa cum am mai arătat - pentru a
desemna o persoană care prin pregătirea şi experienţa sa într-un anumit domeniu a dobândit o
competenţă deosebită de înţelegere şi rezolvare a celor mai complexe şi dificile probleme din
materia respectivă. În general, o asemenea persoană este considerată aptă să dea un aviz autorizat
asupra unor fapte care privesc domeniul în care este recunoscută drept specialistă.
Termenul de expert desemnează o noţiune complexă, al cărei conţinut este delimitat de legile
procesuale şi cu privire la care în lucrările de specialitate s-au dat diferite definiţii.
Este interesant a semnala faptul că într-o lucrare mai veche[66, p. 260] persoana desemnată de
instanţa judecătorească ca expert, a fost prezentată drept un personaj mitologic, pe care magistratul
nu-l vede niciodată, sau nu-l vede decât sub forma de raporturi scrise. Această caracterizare, într-o
lucrare de literatură juridică era, desigur, inspirată de lipsurile pe care le prezenta modul în care era
reglementată atunci administrarea mijlocului de probă al expertizei.
În general, toate definiţiile în care s-au dat noţiunii de expert, se axează pe elemente
comune[167, p. 404 ; 164, p. 614], desemnând o persoană numită de organul judiciar sau aleasă de
părţi, chemată de a da un aviz într-o problemă nu obişnuită, ci de specialitate şi care, totodată, a
creat nelămuriri, chestiune care face parte dintr-o materie în care cel chemat să dea aviz, este
competent.
În literatura de specialitate din ţara noastră este cunoscută o primă definiţie datând de la
sfârşitul secolului XIX (1862), potrivit căreia, experţi se numesc "acei cunoscători ispitiţi sau
plictisiţi în vreun meşteşug, măiestrie sau ştiinţă"[103, p. 4].
Traian Pop, unul dintre autorii care s-au preocupat în mod deosebit de expertiză, pe planul
dreptului procesual penal, arată că: "expert este persoana numită de judecător pentru ca, în baza
cunoştinţelor sale speciale, tehnice sau ştiinţifice, să dea lămuriri asupra faptelor, persoanelor,
lucrărilor sau evenimentelor care privesc obiectul procesului (producând astfel o probă) sau care
sunt relevante pentru descoperirea sau evaluarea probei (mijloc de investigaţie sau element pentru

39
descoperirea sau evaluarea probei)" [70, p. 340].
De altfel, mai toţi autorii[41, p. 223; 83, p. 446] care au scris în materie de drept procesual au
avut în vedere lămurirea noţiunii de expert, preocupare legitimată de tot mai marea importanţă pe
care a dobândit-o expertiza ca urmare a tendinţei moderne de tehnizare a probelor.
Într-o formulare mai concisă, putem arăta că expertul judiciar este persoana care, posedând
cunoştinţe de specialitate într-un anumit domeniu al artei, ştiinţei sau tehnicii, este desemnată de
organul judiciar să clarifice împrejurări de fapt ale unei cauze judiciare pe baza datelor şi metodelor
specialităţii sale, precum şi a experienţei lui în materia respectivă.
Deci, expertul este persoana care datorită calităţilor sale personale şi a unei bogate experienţe,
prin cunoştinţe şi priceperi vaste, are o indubitabilă abilitate într-un anumit domeniu, dispunând
astfel de o bază temeinică în vederea emiterii unei concluzii pe o anumită problemă. În baza
cunoştinţelor sale de specialitate, el î-şi formează convingeri proprii, intime delimitate de orice
influenţă externă. Expertul este un auxiliar al justiţiei, dar şi un consultant autorizat care ajută
instanţa de judecată să lămurească împrejurări de fapt necesare soluţionării cauzei. În acest sens, el
trebuie să-şi îndeplinească misiunea solicitată cu conştiinciozitate şi obiectivitate, să-şi dovedească
rolul său activ în această misiune, sesizând toate împrejurările descoperite în cadrul cercetărilor
efectuate.
Cuvântul expert îşi are originea etimologică în limba latină, în care găsim expresiile „peritus”
– experimentat, cunoscător; „artus peritus” – experimentat în orice domeniu al artei, ştiinţei;
„experior” – a încerca, a dovedi; „expertus” – cel care a probat, care are experienţă. Prin expert se
înţelege un om competent într-un anumit domeniu şi care este desemnat să cerceteze unele situaţii
de fapt şi să facă un raport bazat pe cunoştinţele sale de specialitate[65, p. 23].
O definiţie destul de largă a termenului de cunoştinţe speciale a elaborat savantul rus I.
Sorokoteaghin: „cunoştinţele speciale sunt cunoştinţele, care reflectă nivelul contemporan de
dezvoltare a unei ramuri de ştiinţă, tehnică, artă sau meserie, dobândită în urma pregătirii speciale
sau experienţei profesionale care nu sunt general accesibile şi general cunoscute şi se aplică în
scopul aflării adevărului pe dosar în cazurile şi conform modului stabilit de lege” [147, p. 15].
În România expertizele criminalistice se efectuează de către experţi oficiali în institutele şi
laboratoarele de expertiză criminalistică, înfiinţate potrivit dispoziţiilor legale. La efectuarea
expertizelor criminalistice de către experţi oficiali pot participa şi experţi numiţi de organele
judiciare, la cererea părţilor şi recomandaţi de acestea, autorizaţi în condiţiile Ordonanţei nr.75 din
24 august 2000 privind autorizarea experţilor criminalişti[18]. Calitatea de expert criminalist
autorizat se dobândeşte pe bază de examen şi dacă îndeplineşte anumite condiţii:
a) este cetăţean român şi cunoaşte limba română;

40
b) are capacitate de exerciţiu deplină;
c) a absolvit studii superioare, dovedite cu diplomă;
d) a desfăşurat o activitate de cel puţin 4 ani sau are studii de specialitate, dovedite cu diplomă, în
domeniul genului de expertiză criminalistică pentru care candidează;
e) este apt din punct de vedere medical pentru îndeplinirea calităţii de expert;
f) nu a suferit o condamnare definitivă pentru o infracţiune săvârşită în împrejurări legate de
exercitarea profesiei;
g) a fost declarat reuşit la examenul organizat în acest scop.
Persoana care îndeplineşte aceste condiţii este înscrisă, la cerere, în Tabelul nominal întocmit
pe specialităţi de către Ministerul Justiţiei, cuprinzând experţii criminalişti autorizaţi, din rândul
cărora părţile interesate pot solicita experţi autorizaţi care să-î asiste pe experţii oficiali.
Specialităţile în care se poate obţine calitatea de expert criminalist autorizat conform
Ordonanţei susamitite sunt: expertiza grafică şi tehnică a documentelor, expertiza dactiloscopică,
expertiza traseologică, expertiza balistică judiciară, expertiza fizico-chimică a probelor materiale,
expertiza criminalistică în accidentele de trafic, expertiza criminalistică în explozii şi incendii,
expertiza vocii şi vorbirii, expertiza fotografiilor şi a înregistrărilor video, expertiza biologică,
expertiza tehnicii de calcul, expertiza mijloacelor de telecomunicaţii, expertiza pentru detecţia
comportamentului simulat (poligraf) [119].
În anumite materii, organul judiciar nu poate încredinţa efectuarea expertizelor decât uneia
dintre persoanele recomandate de instituţia competentă, sau a unor instituţii specializate, care au
această misiune în temeiul dispoziţiei legale pe baza căreia funcţionează, cum sunt institutele de
medicină-legală, sau laboratoarele de criminalistică.
În cazul expertizelor tehnice[17; 161] ce se efectuează în materia pietrelor şi metalelor
preţioase, competenţa revine unităţilor Băncii Naţionale (conform pct. 72 din instrucţiunile pentru
aplicarea Decretului nr. 210/1960).
Din cele enunţate se subînţelege că, numai o persoană fizică poate fi expert ( chiar atunci
când cererea de expertiză se adresează, conform legii, unei instituţii specializate).
Una dintre problemele importante care se ridică în această materie o constituie aceea dacă
trebuie să fie numiţi experţi persoanele care se îndeletnicesc întâmplător, ca o activitate auxiliară, cu
efectuarea expertizei sau numai cei ce fac parte dintr-o instituţie specializată şi pentru care expertiza
constituie o profesiune. Desigur, varianta cea din urmă oferă o mai mare certitudine cu privire la
obiectivitatea si la temeinicia pregătirii expertului şi, ca urmare, o mai mare garanţie în ce priveşte
calitatea şi veridicitatea concluziilor lui. Tendinţa modernă de oficializare a expertizei conduce,
evident, la înfiinţarea de instituţii specializate în efectuarea diferitelor genuri de expertiză. Această

41
tendinţă se observă şi din tezele prealabile ale proiectului Codului de procedură penală, prevăzute în
recenta Hotărâre a Guvernului României Nr. 829 din 25 iulie 2007 // Monitorul Oficial nr. 556 din
14.08.2007.
Deci, sub rezerva condiţiilor sus-arătate, orice persoană are capacitatea de a fi expert, adică
dacă are pregătire profesională, aptitudini de a-şi asuma această funcţie procesuală[125, p. 132; 41,
p. 226; 83, p. 446; 46, p. 606; 105, p. 203].
Capacitatea de a fi expert trebuie să fie examinată sub raportul distincţiei care se face între
capacitatea “in abstracto” (aptitudinea de a fi expert, în general) şi capacitatea “in concreto” (adică
posibilitatea de a fi expert într-o cauză determinată, într-un caz concret). Dacă, capacitatea de a fi
expert este regula generală[66, p. 262; 47, p. 336; 50, p. 16] (îndeplinite fiind condiţiile la care ne-
am referit mai sus), trebuie să observăm că de la această regulă există două excepţii: incapacitatea şi
incompatibilitatea. Prima poate fi absolută sau relativă.

Conţinutul incapacităţii absolute este determinat de caracterul său general (în sensul că cel
incapabil nu poate efectua nici o expertiză), precum şi de efectul sever pe care îl produce, deoarece
atrage nulitatea expertizei efectuate.

Incapacitatea relativă are, dimpotrivă, un caracter limitat, în sensul că este raportată numai la
un anumit caz concret, numai la o expertiză anume. Un alt element distinctiv îl constituie şi faptul
că ea nu atrage sancţiunea nulităţii absolute în ceea ce priveşte expertiza efectuată. Se dă ca
exemplu de incapacitate relativă, aceea în care se află mai mulţi specialişti care nu fac parte din
institutul oficial specializat, deşi au aceeaşi pregătire. Dacă împrejurări speciale intervin, şi aceşti
specialişti pot fi numiţi experţi[125, p. 132].
În codul de procedură civilă sunt prevăzute cazurile de incapacitate absolută. Astfel, textul
art. 203 arată expres: " nu vor fi numiţi experţi: 1. minorii şi interzişii; 2 faliţii; 3. cei condamnaţi
pentru crimă sau pentru delict de fals, furt, înşelăciune, abuz de încredere, mărturii mincinoase,
infracţiuni contra bunelor moravuri, vagabondaj, abuz de putere, speculă ilicită , sabotaj
economic, dare sau luare de mită, trafic de influenţă, delapidare, rupere de sigilii, sustragere,
delicte contra siguranţei interioare şi exterioare a statului, calomnie sau denunţare calomnioasă".
Aici trebuie subliniat că în noua legislaţie penală nu se mai face această distincţie între crime şi
delicte, faptele antisociale cu caracter penal fiind desemnate prin termenul general de infracţiune.
În noul cod de procedură penală al României în textele art. 116 - 126, care reglementează
materia expertizei, nu găsim nici o prevedere cu privire la incapacitatea de a fi expert, aşa cum
conţine codul de procedură civilă.
De aici nu se poate trage însă concluzia că în materie penală nu ar funcţiona cazuri de

42
incapacitate. Dimpotrivă, importanţa sarcinii pe care o au experţii, pentru justa soluţionare a
cauzelor judiciare, demonstrată că atât în sfera civilă cât şi în sfera penală trebuie să existe aceeaşi
exigenţă cu privire la alegerea specialiştilor care au de îndeplinit o muncă de o asemenea
răspundere.
Cei chemaţi să efectueze expertize trebuie, evident, să se bucure de exerciţiul deplin al
drepturilor lor, să aibă pregătire de specialitate şi experienţă în materia respectivă, şi să nu fi suferit
condamnări care să creeze îndoieli cu privire la obiectivitatea concluziilor lor.
In literatura juridică s-au purtat multe discuţii în jurul problemei dacă minorii pot fi numiţi
experţi. Întrucât, în practica lucrurilor, se pot ivi situaţii în care organele judiciare nu pot primi
lămuriri decât de la un minor (care ar putea fi unicul specialist într-un domeniu), s-a ajuns la
concluzia că ar fi de neînţeles să se renunţe la această posibilitate. S-a susţinut însă că minorii nu
trebuie folosiţi decât în cazuri de absolută nevoie[34, p. 516 ; 88, p. 616].
Această opinie poate fi acceptată cu rezerva minorilor mai mici de 15 ani, care ne putând
depune jurământ ca martori, se apreciază că nu pot fi numiţi experţi; să avem în vedere că această
părere a fost exprimată în lumina vechilor prevederi procesuale. Este interesant de semnalat şi
faptul că Codul de procedură civilă al cantonului din Berna din anul 1918, art. 265, prevedea că nu
pot fi numiţi experţi persoanele mai în vârstă de 60 de ani.
Anterior a fost pus în discuţie dreptul femeilor şi al străinilor de a efectua expertize[62, p.
425]. O asemenea interdicţie constituie, desigur, o exagerare, lucru care, de altfel, a fost subliniat în
literatura noastră juridică[30, p. 246].
Incompatibilitatea este cea de-a două excepţie de la regula capacităţii. Există
incompatibilitate în situaţia în care unei persoane - deşi are capacitatea generală de a fi expert – î-i
este împiedicat exerciţiul capacităţii concrete ( adică nu poate fi expert într-o cauză determinată)
datorită unei calităţi funcţionale sau poziţiei sale personale în proces.
Motivul pentru care o persoană, deşi are capacitatea generală de a fi expert nu are şi
exerciţiul ei, î-l constituie faptul că, într-o cauză concretă, funcţia sau poziţia sa în proces, este
inconciliabilă cu situaţia de expert. Nu pot fi, astfel, experţi pentru incompatibilitate din cauza
calităţii funcţionale: judecătorul, procurorul, apărătorul, martorul. (a se vedea în acest sens
prevederile art. 24 al CPC., precum şi dispoziţiile art. 54 al CPP, combinat cu art. 48 al CPP).
După cum am mai arătat, dacă cel numit expert cunoaşte personal anumite împrejurări de
fapt ale cauzei, şi a fost audiat ca martor, el nu mai poate participa în calitate de expert în aceeaşi
pricină[39, p. 217].
În noul cod de procedură penală există reglementare expresă în acest sens, în art. 54 al. 2:
"Calitatea de expert este incompatibilă cu aceea de martor în aceeaşi cauză. Calitatea de martor

43
are întâietate".
Pentru incompatibilitate din cauza poziţiei lor în proces nu pot fi experţi: evident, inculpatul,
partea vătămată, precum şi orice persoană care ar putea fi interesată sub orice formă de cauza
respectivă. Şi cu privire la această situaţie, noul cod de procedură penală conţine prevederi exprese
(a se vedea art. 54 al CPP combinat cu art. 48 lit d, CPP) [3].
În practică se pot ivi numeroase situaţii de incompatibilitate pentru poziţia personală în
proces. Astfel, nu pot fi desemnaţi experţi, în cazul unui accident auto, salariaţii unităţilor de
exploatare şi întreţinere auto, cărora le aparţin autovehiculele implicate în acel accident. De
asemenea, un revizor contabil care a semnat adresa de sesizare a organelor de urmărire penală, cu
privire la lipsurile constatate într-o unitate, nu mai poate fi expert, deoarece se presupune că nu ar
mai avea obiectivitatea necesară.
Operaţia de alegere a experţilor s-a discutat în literatura juridică, în raport de două sisteme: cel
al alegerii libere şi cel al listelor permanente sau a experţilor oficiali.
Potrivit sistemului alegerii libere, experţii pot fi selecţionaţi liber dintre persoanele cunoscute
ca bine pregătite în domeniul în care interesează, fără nici o altă îngrădire. Profesorul Traian Pop,
subliniind această caracteristică arată: „persoana aleasă nu trebuie să aibă calificarea de specialist
(subl. ns) şi nici să fie înscris într-un corp sau colegiu profesional ... ci să aibă reputaţie că posedă
capacitate tehnică în materie „[70, p. 366]. În al doilea sistem, al listelor permanente (sau al
experţilor oficiali) libertatea de alegere a experţilor este îngrădită în sensul că nu se poate exercitată
decât cu privire la persoanele care figurează pe listele oficiale de experţi.
Cu privire la utilitatea acestor sisteme, părerile au fost împărţite. Juristul francez R.Garraud este
partizanul alegerii libere a experţilor, invocând ca argument principal imperfecţiunea listelor de
experţi[46, p. 616]. De partea acestui sistem este şi Traian Pop, care prezintă ca un avantaj deosebit
facultatea nelimitată a organului judiciar de a alege, lipsa acestei posibilităţi - susţine autorul -
având efecte negative în cazul unor liste greşit întocmite[70, p. 367], dimpotrivă, consideră că
sistemul listelor permanente este cel mai potrivit, întrucât aceste liste oficiale oferă mai multă
garanţie în ce priveşte capacitatea şi obiectivitatea experţilor şi, în acelaşi timp, ar aduce o limitare a
arbitrariului organelor judiciare şi al părţilor în alegerea experţilor.
Situaţia din dreptul nostru se explică datorită tendinţei tot mai mari de oficializare a expertizei,
oficializare care se traduce în practică, atât prin prevederea obligativităţii expertizei în multe cazuri,
cât şi prin crearea de instituţii specializate în acest scop. Titlurile pe care le întâlnim la două texte
din codul de procedură penală (art. 117 - "Expertiza obligatorie" şi art. 119 - " Experţi oficiali")
sunt elocvente din acest punt de vedere. Această tendinţă de oficializare a expertizei ce se poate
constata în dreptul nostru, în contextul democratizării tuturor sferelor sociale, implementării

44
principiului contradictorialităţii în activitatea judecătorească, nu totdeauna este îndreptăţită. Mai
mult, monopolismul statului în organizarea producerii expertizelor judiciare, în puterea legităţilor
obiective de dezvoltare a oricărui sistem monopolist, are mai multe cusururi decât avantaje şi se
reflectă negativ asupra principiului independenţei şi obiectivităţii producerii expertizelor. Acest
fenomen se discută intens atât pe paginile literaturii de specialitate[107, p. 23-25] cât şi în presa
cotidiană[174]. El a preocupat şi colaboratorii proiectului „Consolidarea capacităţii de expertiză
judiciară (MATO 6/ RM /8/2)”, iniţiat de un colectiv al Ministerului Justiţiei din Olanda, derulat în
perioada ianuarie-octombrie 2007, ca o acordare de asistenţă necesară în procesul de reformă şi
adaptare a sistemului judiciar al României în conformitate cu poziţia sa de membru al Uniunii
Europene.
Principala recomandare care s-a desprins din acest proiect a fost reorganizarea fundamentală
a sistemului de expertiză judiciară, unificarea legislaţiei aferente experţilor judiciari cu actele
normative ce reglementează activitatea criminaliştilor, excluderea monopolului de stat în efectuarea
expertizelor.
Acest monopol face practic imposibila atacarea concluziilor date de experţii Ministerului
Justitiei sau ai Ministerului de Interne. In prezent, exista doua instituţii agreate legal in a intocmi
astfel de rapoarte de expertiză, respectiv Institutul de Criminalistica al Inspectoratului General al
Politiei Române si Institutul National de Expertize Criminalistice din cadrul Ministerului Justiţiei.
Orice litigiu, indiferent că este penal sau civil, in care se efectuează expertize criminalistice,
acestea sunt efectuate doar de către experţii de stat, iar o eventuală contraexpertiză privata
(alternativă, nestatală) solicitată de vreuna dintre parţile implicate in respectivul litigiu are doar
valoare informativă.
Potrivit legislatiei in vigoare, expertizele criminalistice nu pot fi atacate printr-o
contraexpertiză facuta de un expert ales (numit in Occident si expert-parte). Astfel, prin Ordonanţa
de Urgenţă a Guvernului nr. 75 din 24 august 2000, privind autorizarea experţilor criminalişti,
ordonanţă modificată prin Legea nr. 488/11 iulie 2002 pentru aprobarea OUG 75/2000, „expertizele
criminalistice se efectueaza de experţi autorizaţi in institutele si laboratoarele de expertiză
criminalistică infiinţate potrivit dispoziţiilor legale. La efectuarea expertizelor criminalistice de
catre experţi oficiali pot participa si anumiti experţi numiţi de organele judiciare, la cererea acestora
si recomandaţi de acestea, autorizaţi in conditiile prezentei ordonanţe“. Expertii autorizati, asa cum
se specifică la art. 7 (1) din OUG 75/2000, participă personal la efectuarea expertizelor prin
observaţii cu privire la obiectul expertizei, modificarea sau completarea acestuia, verificarea si
completarea materialului necesar pentru efectuarea expertizei, precum si prin obiecţii la raportul de
expertiza, obiecţii ridicate organului judiciar.

45
 Cu alte cuvinte, experţilor criminalisti autorizaţi nu le este permis sa efectueze ei inşişi
expertize criminalistice, iar parţile nu se pot apăra printr-o expertiza efectuata de catre un expert
independent, fie că el este din ţară, fie că este din străinatate.
Deci, România, care este singurul stat membru al UE in care nu există instituţia expertului
independent, credem, trebuie să-şi armonizeze legislaţia în această ramură, întrucăt monopolul de
stat în activitatea de expertiză devine „generator de trafic de influenţă, de corupţie, de diletantism si
nu se regaseste un asemenea sistem in statele din Uniunea Europeana si din SUA“[174]. Expertul
criminalist independent, poate fi singura entitate care să poată contraexpertiza o lucrare a expertului
de stat.
Instituţia expertului independent există in statele fost comuniste, cum ar fi Polonia, Cehia,
Ungaria, avem chiar ţări din fostul bloc comunist si care nu sunt membre ale Uniunii Europene,
precum Rusia si Republica Moldova, care au instituţia expertului independent numit expert privat.
Codul de procedură penală al Republicii Moldova statuează că expert este persoana numită
pentru a efectua investigaţii, care nu este interesată în rezultatele cauzei penale şi care, aplicând
cunoştinţele speciale din domeniul ştiinţei tehnicii, artei şi din alte domenii, prezintă rapoarte în
baza acestora[7].
Deci, expertul este persoana fizică ce are cunoştinţe de specialitate într-un anumit domeniu al
ştiinţei, tehnicii sau artei, nu are interese juridice în cauză şi este chemată de un organ competent în
calitate de expert în procesul judiciar, pentru a lămuri chestiuni ce ţin de domeniul ei de cunoştinţe.
Din acest moment expertul devine participant la procesul judiciar.
În literatura de specialitate se pune în discuţie statutul procesual al expertului în procesul
judiciar.
Unii autori susţin că expertul este un martor. Însă majoritatea savanţilor procesualişti nu sunt
de acord cu această afirmaţie şi aduc argumente precum că obiectul declaraţiei martorului constă în
fapte şi împrejurări percepute în afara procesului, în timp ce expertul intervine pentru lămurirea
unor chestiuni în cadrul procesului în baza cunoştinţelor sale de specialitate [84, p.142].
În ce ne priveşte, credem că noţiunea de statut procesual al expertului include două aspecte:
1) Statutul procesual al expertului în raport cu alţi subiecţi ai procesului;
2) Drepturile şi obligaţiile expertului în cadrul efectuării expertizei.
Este cunoscut faptul, că în doctrina contemporană a Germaniei, Austriei expertul este privit
ca un ajutor (adjunct) al judecătorului. La fel este stabilit statutul expertului şi în Franţa, Italia,
punându-se accentul aici pe respectarea de către el a principiului contradictorialităţii.

46
 În sistemul de drept anglo - american raportul de expertiză este apreciat ca un gen deosebit
de declaraţii a martorului. Deci, statutul expertului este aproape asemănător cu cel al
martorului[144, p. 172].
În concepţia legislaţiei procesuale din spaţiul românesc expertul este un subiect independent
al procesului, care deţine un volum personal de obligaţii şi drepturi procesuale, ce î-l deosebesc de
alţi subiecţi, inclusiv de martori. Pe expert îl deosebeşte faptul că obiectiv el nu are interese juridice
în cauză. Funcţia lui principală este de a prezenta instanţei de judecată mijlocul de probă – raportul
de expertiză.
Expertul, comparativ cu alţi participanţi ai procesului nu deţine de dinainte (a priori)
informaţie probantă – el o dobândeşte pe parcursul investigaţiilor speciale cu ajutorul cunoştinţelor
de specialitate[39, p. 217]. Purtător de informaţie probantă el devine după terminarea cercetărilor de
expertiză.
Statutul expertului este stabilit de legislaţie prin obligaţiile şi drepturile lui procesuale.
Codul de procedură penală al Republicii Moldova pune pe prim plan obligaţiile expertului.
Contrar acestei abordări, Legea „Cu privire la Expertiza Judiciară” din 23.06.2000[16] formulează
mai întâi drepturile expertului, iar apoi obligaţiile lui.
În opinia noastră, punerea accentului pe obligaţii, după cum s-a făcut în CPP R. Moldova în
vigoare este mai corectă, întrucât legiuitorul subliniază că statutul expertului este subordonat
scopurilor procesului. Expertul nu are interese juridice în cauză, participarea lui este determinată nu
de oarecare drepturi, dar de obligaţia principală – formularea concluziilor obiective pe întrebările
puse de instanţa de judecată.
Anume din aceste considerente este oportun a suplimenta Codul de procedură penală al
României cu un articol, care ar specifica nu numai drepturile expertului, aşa cum este prevăzut de
actualul Cod, dar şi obligaţiile acestuia, iar în Legea Republicii Moldova „Cu privire la Expertiza
judiciară” din 23.06.2000, credem necesar a formula mai întâi obligaţiile expertului, iar mai apoi
drepturile acestuia.
În literatura de specialitate, când se caracterizează drepturile şi obligaţiile expertului se
invocă două noţiuni – “competenţa ştiinţifică” şi “competenţa procesuală”.
Prin “competenţa ştiinţifică” se are în vedere un volum de cunoştinţe speciale pe care î-l
deţine expertul şi care este necesar pentru efectuarea expertizei.
Prin “competenţa procesuală” se subînţelege o totalitate de drepturi şi obligaţii procesuale.
Se crede că aceste două noţiuni sunt părţi componente ale unei noţiuni întregi – competenţa
expertului.

47
 În viziunea noastră, competenţa expertului, ca subiect al procesului, poate fi exprimată doar
prin ansamblul de obligaţii şi drepturi. Cât priveşte competenţa lui ştiinţifică, ea prezintă o premisă
a capacităţii lui juridice de a participa în calitate de subiect al procesului şi nu constituie element
component al statutului procesual.
De subliniat însă, că statutul procesual al expertului nu se reduce doar la competenţa lui.
Statutul procesual al expertului cuprinde şi aşa element ca garanţia realizării corespunzătoare a
drepturilor şi obligaţiilor lui, a independenţei expertului. De aceea CPP al Republicii Moldova, CPC
al Republicii Moldova şi „Legea cu privire la expertiza judiciară” reglementează instituţia
expertului ca participant la proces cu anumite obligaţii şi drepturi şi nu s-a limitat la reglementările
referitoare la situaţia martorului în proces. Conform acestor prevederi, expertului judiciar la
efectuarea expertizei î-i revin anumite obligaţii: - Să efectueze cercetări complete şi în baza lor să
prezinte concluzii întemeiate şi obiective. - La cererea ordonatorului expertizei judiciare, să prezinte
explicaţii pe marginea conţinutului raportului de expertiză. - Să se autorecuze, în cadrul legii, dacă
există circumstanţe care nu permit participarea lui la proces. - Să asigure integritatea maximă a
obiectelor şi materialelor examinate.

În cadrul legii expertul judiciar poate refuza efectuarea expertizei judiciare dacă:

- a fost încălcată procedura de dispunere expertizei şi dacă această încălcare împiedică sau face
imposibilă efectuarea ei;
- întrebările înaintate spre soluţionare depăşesc competenţa expertului;
- materialele prezentate pentru examinare sunt insuficiente;
- lipsesc condiţiile, metodele şi mijloacele tehnice necesare pentru efectuarea cercetărilor;
- efectuarea expertize î-i pune în pericol viaţa şi sănătatea expertului.
Legea procesual-penală prevede cazuri, în care expertul nu poate lua parte la procesul penal
(art. 89 din CPP al Republicii Moldova) şi anume dacă există unul din următoarele motive:
- Dacă el personal, soţul sau ascendenţii, ori descendenţii lui, fraţii şi surorile şi copiii acestora,
afinii şi persoanele, devenite prin înfiere, potrivit legii astfel de rude, sînt direct sau indirect,
interesate în proces.
- Dacă expertul este parte vătămată sau reprezentantul ei, parte civilă, parte civilmente responsabilă,
soţ sau rudă cu vreuna din aceste persoane, soţ sau rudă cu învinuitul în proces.
- Dacă expertul a participat în procesul dat în calitate de martor, specialist, interpret, secretar,
persoană ce a efectuat cercetarea penală, anchetator penal, procuror, apărător, reprezentant legal,
parte vătămată, parte civilă sau civilmente responsabilă.

48
- Dacă a efectuat o cercetare sau un control administrativ al împrejurărilor cauzei sau a participat la
adoptarea unei hotărâri, referitoare la această cauză în orice alt organ obştesc sau de stat.
- Dacă părţile din proces vor arăta alte împrejurări, ce trezesc îndoieli în privinţa nepărtinirii
expertului.
- Dacă se află sau se afla în dependenţă pe linie de serviciu sau de altă natură faţă de învinuit, partea
vătămată, partea civilă sau civilmente responsabilă.
- Dacă se constată incompetenţa sa.
- Dacă a luat parte la proces ca specialist, cu excepţia cazurilor de participare a medicului-specialist
la examinare exterioară a cadavrului şi a cazurilor de participare a specialiştilor în materie la
cercetarea exploziilor şi la demontarea dispozitivelor explozive
În afara cunoştinţelor de specialitate, expertul mai trebuie să dovedească pasiune şi interes
pentru aplicarea noutăţilor şi descoperirilor ştiinţifice tehnice din domeniul în care s-a consacrat
profesional. Incapacitatea constă în interdicţia impusă de lege unor persoane de a fi numite
experţi[143, p. 90]. Ea poate fi absolută în sensul că cel incapabil nu poate efectua nici o expertiză
în nici o cauză, sau relativă, în sensul că cel incapabil nu poate efectua o expertiză într-un caz
concret, de unde putem trage concluzia că incapacitatea este raportată numai la o expertiză anume.
Incompatibilitatea unei persoane de a fi expert reprezintă situaţia în care o persoană, deşi are
capacitatea generală de a fi expert, nu are exerciţiul ei, fie din cauza calităţii sale funcţionale, fie din
cauza poziţiei sale procesuale.
Conform prevederilor legale ale Republicii Moldova[16], expertul se bucură şi de anumite drepturi:

- Să ia cunoştinţă de materialele cauzei penale în legătură cu obiectul expertizei;

- Să solicite materiale suplimentare necesare pentru întocmirea raportului de expertiză;

- Să indice în raportul de expertiză existenţa unor circumstanţe importante pentru cauză, în privinţa
cărora nu au fost înaintate întrebări;

- Să asiste, cu permisiunea celui care a dispus expertiza judiciară, la efectuarea acţiunilor de

procedură şi să înainteze demersuri referitor la obiectul expertizei;

- Să atace, în limitele legii, acţiunile organului care a dispus expertiza dacă aceasta, încalcă
drepturile expertului judiciar;

- Să ceară dispunerea unei expertize în comisie sau a unei expertize complexe;

- Sa-şi expună obiecţiile privind interpretarea greşită a concluziilor din raportul de expertiză, de
către participanţii la proces;

49
- Să refuze, în limitele legii, efectuarea, expertizei judiciare.

Expertului judiciar î-i este interzis să contacteze personal părţile din proces referitor la
obiectul expertizei, să adune independent materiale pentru efectuarea expertizei, să divulge
rezultatele expertizei, să distrugă obiectele expertizei ori să le modifice substanţial caracteristicile
fără consimţământul scris al organului care a dispus expertiza.
Din cele enunţate se observă că competenţele expertului conform legislaţiei Republicii
Moldova sunt, pe drept, mai diversificate şi prevăd o gamă mai largă de situaţii practice, decât cele
ce sunt prevăzute în Codul de procedură penală al României, motiv pentru care optăm pentru o
lărgire a acestora.
Statutul procesual al expertului în alte ţări ale Europei Occidentale este destul de specific
comparativ cu cea a expertului din spaţiul vorbitorilor de limbă română, cunoaşterea ei ar conduce
la o înţelegere mai profundă a direcţiilor şi posibilităţilor de îmbunătăţire a instituţiei de expertiză
judiciară din România şi Republica Moldova în ansamblu. În cele ce urmează aducem în acest sens
câteva exemple de reglementare procesuală contemporană a poziţiei expertului în unele state din
spaţiul comunităţii europene, preluate de pe site-urile instituţiilor de drept ale acestora, dar şi cu
sprijinul pe unele lucrări de specialitate[29].
Franţa.
Sintagma ”expert judiciar” aici este folosită pentru toate persoanele care efectuează expertize
judiciare, în domeniul civil, penal şi administrativ. Conform art. 3 al Legii „Cu privire la experţii
judiciari” [176] termenii utilizaţi mai frecvent pentru denumirea persoanelor care efectuează expertize
în materie penală sunt: „expert înscris pe listele Curţii de Apel” (expert inscrit sur la liste pres la Cour
d'appel) şi „expert agreat de Curtea de Casaţie" (expert agree par la Cour de cassation).
În Noul Cod de Procedură Civilă întâlnim termenul de tehnician (technicien) [177], pentru a
desemna persoana care efectuează expertize, în care sunt stipulate şi procedurile de dispunere,
statutul procesual al acestora în cazul efectuării lor.
Activitatea experţilor judiciari este reglementată, în special, de către Codul de Procedură
Penală, Noul Cod de Procedură Civilă, Codul Administrativ, dar şi de către unele legi speciale:
Legea nr. 71 - 498 din 29 iunie 1971 privind experţii judiciari, modificată şi completată prin Legea
nr. 2004 - 130 din 11 februarie 2004 privind statutul unor profesiuni juridice, al experţilor judiciari,
al consilierilor în proprietăţi industriale şi al experţilor în vânzări prin licitaţii publice. Expertul judiciar
poate avea calitatea de funcţionar, personal contractual care lucrează în cadrul laboratoarelor
poliţiei sau laboratoarele jandarmeriei, angajat al unei societăţi private sau specialist independent
[179].

50
 Experţii ce activează în sfera penală şi care vor să efectueze expertize judiciare trebuie să fie
incluşi pe listele oficiale de la nivelul fiecărei curţi de apel, dobândind astfel titlul de expert judiciar.
Instanţele de judecată au la dispoziţia lor şi o listă naţională a experţilor, valabilă, atât pentru cauzele
civile cât şi penale sau administrative, alcătuită pe baza listelor oficiale elaborate de către Curtea de Apel,
Curtea de Casaţie şi Tribunalul Administrativ al Parisului. Listele experţilor sunt alcătuite pe domenii, şi
anume: 1) agricultură, agro-alimentare, animale, păduri; 2) artă, cultură, comunicaţii şi media, sport;
3)construcţii, lucrări publice, gestiune imobiliară; 4) economie şi finanţe; Industrie; 5) sănătate; 6)
medicină legală, criminalistică şi ştiinţe penale; 7) interpretare - traducere.
La nivel naţional experţii judiciari sunt organizaţi în societăţi profesionale monodisciplinare
sau pluridisciplinare. Spre exemplu, Federaţia Naţională a Societăţilor Experţilor Judiciari, fondată încă
în a. 1931, care încearcă să reunească în jurul ei toate societăţile specialiştilor înscrişi pe listele oficiale
din toate domeniile şi specialităţile cu dreptul de a efectua expertize pentru sistemul judiciar francez.
De regulă, experţii sunt aleşi şi desemnaţi de către judecător dintre specialiştii înscrişi pe listele
oficiale. Însă, conform alin. 3 al art. 157 al CPP există şi posibilitatea de a alege specialişti care nu
sunt pe liste, dar în acest caz decizia trebuie motivată. Pentru efectuarea unei expertize poate fi
desemnat un singur specialist, dar în unele cazuri acesta poate beneficia de ajutorul unui specialist în
alt domeniu decât al său (art. 162 al CPP). Judecătorul este singura persoană care are calitatea de a
desemna şi autoriza intervenţia unui alt specialist.
Expertiza se efectuează la cererea reprezentantului Ministerului Public sau a uneia dintre părţi.
Expertiza poate fi dispusă şi de către instanţă din oficiu, în toate cazurile, expertiza se dispune de către
judecătorul de instrucţie sau de către instanţa de judecată (art. 156 al CPP). Expertul efectuează
expertiza sub controlul judecătorului de instrucţie sau al magistratului desemnat de instanţa care a
dispus expertiza (art. 156 al CPP).
În cazul, în care pentru efectuarea expertizei sunt necesare consultaţii cu alte persoane,
experţii pot pune întrebări persoanelor respective în prezenţa judecătorului de instrucţie sau a
magistratului desemnat. Doar medicii - legişti şi experţii psihologi pot discuta cu aceste persoane şi
în lipsa judecătorului sau a avocaţilor. Dispoziţiile sunt aplicabile atât martorului, cât şi părţii
civile (art. 164 CPP).
La finele examinărilor expertul redactează un raport în scris. El poate fi însă audiat şi poate
asista la dezbateri, după ce-şi prezintă punctul de vedere, până când preşedintele îi dă voie să se retragă.
Preşedintele poate pune, din oficiu sau la cererea reprezentantului ministerului public, a părţilor sau a
consilierilor lor, întrebări legate de expertiză (art. 168 al CPP). De asemenea, dacă pe parcursul
audierilor unui martor apar informaţii care contrazic expertiza sau care aduc un punct de vedere tehnic

51
nou, preşedintele poate cere experţilor, procurorului, apărării şi părţii civile să prezinte observaţiile lor
(art. 169 al CPP).
Dispoziţiile art. 168 şi 169 din CPP sunt aplicabile persoanelor care au fost chemate să facă
diverse constatări sau aprecieri privind circumstanţele unui deces. Se are în vedere specialiştii la care
pot apela ofiţerii de poliţie judiciară în situaţiile în care sunt necesare constatări, examene tehnice sau
ştiinţifice (art. 60 al CPP) sau persoanele versate într-un anumit domeniu ale căror servicii pot fi
solicitate de către procuror atunci când se descoperă un cadavru cu identitate necunoscută sau există
suspiciuni privind cauza decesului (art. 74 al CPP).
În domeniul civil instanţa de judecată poate să apeleze la un expert (technicien) pentru obţinerea
unor informaţii menite să clarifice unele împrejurări în cauzele civile prin realizarea unor constatări,
consultaţii sau expertize (art. 232 Noul CPC).
Expertul, denumit technicien, poate fi persoană fizică şau juridică (art. 233 Noul CPC, poate
fi recuzat de părţi la fel ca şi judecătorul. El îşi exprimă în scris, sub forma unui raport, părerea
asupra întrebărilor pentru care a fost numit să realizeze expertiza (art. 238 Noul CPC), nu poate
răspunde altor întrebări decât cu acordul părţilor şi nu poate face aprecieri de ordin juridic (art. 238
Noul CPC). La cererea judecătorului, acesta poate fi invitat să completeze, să precizeze sau să
explice în scris raportul. Dacă judecătorul consideră necesar expertul - tehnician poate fi audiat (art. 245
Noul CPC).
Constatările ca formă de aplicare a cunoştinţelor de specialitate pot fi dispuse în orice moment,
chiar şi în timpul procedurilor de împăcare sau al deliberărilor (art. 250 Noul CPC). Acestea sunt
consemnate în scris, dar pot fi prezentate şi oral dacă judecătorul decide acest lucru. Judecătorul,
atunci când consideră necesar, desemnează persoana care urmează să efectueze constatarea (art. 249
Noul CPC).
Consulaţiile ca formă de folosire a cunoştinţelor de specialitate se dispun în cazul, în care nu
sunt necesare investigaţii complexe (art. 256 Noul CPC) pentru a obţine informaţii tehnice. Judecătorul
poate să apeleze la serviciile unui technicien în orice moment, chiar şi în timpul procedurilor de
împăcare sau al deliberărilor (art. 257 Noul CPC). Consultaţiile sunt oferite oral judecătorului, dar pot
fi formulate şi în scris la cererea acestuia (art. 257 Noul CPC).
Expertizele se dispun în situaţia, în care constatările sau consultaţiile nu oferă toate informaţiile
pe
care judecătorul le consideră necesare(art. 263 Noul CPC). Expertul este desemnat de judecător (art. 265
Noul CPC). Acesta este informat de către expert pe parcursul desfăşurării expertizei despre modul cum
evoluează cercetările (art. 273 Noul CPC). Dacă judecătorul consideră că nu este necesară redactarea

52
unui raport în scris, expertul poate prezenta punctul de vedere în formă orală, în cadrul audierilor (art.
282 Noul CPC).
Pentru domeniul administrativ există liste cu experţi la nivelul curţilor de apel, Curţii
Administrative a Parisului şi al tribunalelor, dar pot fi folosite şi listele naţionale ale experţilor. Aceştia
sunt aleşi de către preşedintele tribunalului administrativ sau al curţii administrative de apel,
preşedintele secţiei de contencios a Consiliului de Stat (art. R. 621-2 Codul administrativ). Judecătorul
poate dispune din oficiu sau la cererea părţilor efectuarea unei expertize (art. R. 621-1 Codul
administrativ). Rezultatele expertizei sunt redactate în scris, sub forma unui raport de expertiză[178].
Italia[102]
Conform alin.1 al art. 220 al CPP a Italiei la dispunerea expertizei se recurge când este necesară o
evaluare ce implică utilizarea de mijloace tehnice, ştiinţifice sau artistice şi îndeplineşte mai multe
funcţii, care necesită cunoştinţe specifice, [182] desfăşurarea de investigaţii în scopul alcătuirii
probatoriului, dobândirea datelor ce alcătuiesc probatoriul, selecţionarea şi interpretarea acestora,
realizarea de evaluări asupra datelor.
Expertiza se efectuează atunci când „trebuie să se desfăşoare investigaţii”, adică în sensul că,
judecătorul este obligat să admită şi chiar să dispună efectuarea expertizei, dacă se află în situaţia de a
nu putea să facă investigaţii de sine stătător sau să emită raţionamente numai în baza competenţelor
proprii (art. 224 alin.l al CPP). Jurisprudenţa italiană plasează expertiza între mijlocele de probă alături
de mărturie (declaraţiile martorilor), confruntare, recunoaştere etc., aşadar prin aceasta sunt furnizate
elemente direct utilizabile în procesul de fundamentare a deciziei.
Expertul (Perito) este ales de judecător considerat mai potrivit pentru îndeplinirea sarcinii
respective atât din lista de experţi, cât şi din afara acesteia. Art. 220 alin. 2 al CPP precizează că nu
se admit expertize pentru a stabili obişnuinţa în infracţiune, tendinţa către delincventă, caracterul sau
personalitatea inculpatului şi, în general, calităţile psihice, independente de cauze patologice. Art. 221
pune accent pe gradul de competenţă şi calificare al expertului şi merge pe ideea numirii unui specialist
care este înscris pe o listă (registru) de experţi, înscrierea funcţionând ca o garanţie a
profesionalismului acestuia. Dacă expertiza are un grad de complexitate mare, judecătorul poate
dispune efectuarea unei expertize colegiale. Efectuarea expertizei se dispune prin ordonanţă, în prezenţa
procurorului şi a apărătorilor părţilor. Judecătorul verifică dacă există sau nu cauze de
incompatibilitate sau de incapacitate a expertului şi îi prezintă acestuia obligaţiile care îi revin
potrivit legii procesual penale. Cauzele de incapacitate, incompatibilitate, de abţinere şi recuzare
sunt detaliate de articolele 222 şi 223 al CPP. Judecătorul formulează întrebări după ce îl ascultă pe
expert, consilierii tehnici, procurorul şi apărătorii părţilor.

53
 Expertul dă răspunsuri orale în conformitate cu opiniile exprimate în procesul-verbal, cu
excepţia situaţiei în care judecătorul îl autorizează să îşi prezinte în scris opinia. Răspunsul la întrebările
formulate trebuie să fie imediat, dar se poate acorda expertului şi un termen de până la 90 de zile în
acest sens. Atât experţii cât şi consultanţii tehnici sunt ascultaţi ca martori şi trebuie să depună în acest
sens jurământ, sub sancţiunea nulităţii. Spre deosebire de martori, pot să utilizeze în expunerea lor şi
texte sau publicaţii.
Alin. 1 al art. 468 Cod de procedură penală prevede faptul că părţile care doresc ascultarea
martorilor, experţilor sau consultanţilor tehnici trebuie să anunţe cu cel puţin 7 zile înainte de data
fixată pentru dezbatere, lista cu circumstanţele care trebuie să fie stabilite prin expertiză.
Preşedintele tribunalului sau al Curţii cu juraţi, atunci când este făcută o cerere în acest sens,
autorizează prin decret citarea martorilor, a experţilor sau consultanţilor. Preşedintele poate stabili
dacă citarea acestora se va face la data stabilită pentru dezbaterea propriu-zisă sau la o dată ulterioară.
Expertul trebuie să indice ziua, ora şi locul unde vor începe operaţiunile de expertiză iar
judecătorul ia act de acest lucru în procesul-verbal (art. 229 al CPP). Pentru a răspunde la întrebările
respective şi a duce la îndeplinire operaţiunile necesare, expertul poate fi autorizat de către judecător să
vadă anumite acte, documente, obiecte ce aparţin părţilor etc. Expertul poate fi, de asemenea, autorizat
să asiste la examinarea părţilor şi la evaluarea probelor şi se poate servi de personal auxiliar în
desfăşurarea de activităţi care nu implică emiterea de judecăţi de valoare. Expertul poate cere
informaţii inculpatului, părţii vătămate sau altor persoane cu unicul scop de a servi la realizarea
raportului de expertiză. Experţii şi consultanţii tehnici sunt organizaţi în asociaţii profesionale şi se
supun şi dispoziţiilor unor legi speciale, în funcţie de domeniul din care provin[183].
Consultantul tehnic (Consulente tecnico). Odată dispusă expertiza, Parchetul şi părţile au
dreptul de a numi consultanţi tehnici proprii, al căror număr nu poate fi superior pentru fiecare în parte,
numărului experţilor. Părţile, dacă îndeplinesc condiţiile legale, pot fi asistate de consultanţi tehnici pe
contul statului (art. 225 al CPP). După ce au fost verificate datele generale ale consultantului, judecătorul
îl întreabă dacă se află într-una dintre situaţiile de incompatibilitate, îl informează cu privire la
obligaţiile şi responsabilităţile sale, după care consultantul face o declaraţie conform căreia se obligă
să-şi îndeplinească atribuţiile, să declare numai adevărul şi să păstreze secretul asupra operaţiilor de
expertiză. Consultanţii tehnici pot să asiste la efectuarea expertizei şi chiar să participe la
operaţiunile de expertiză, propunând expertului realizarea de investigaţii specifice şi formulând
observaţii şi rezerve ce trebuie menţionate în raportul de expertiză, în orice caz, numirea consultanţilor
tehnici şi desfăşurarea activităţii lor nu pot duce la întârzierea realizării expertizei şi a altor acte
procesuale. Consultanţa tehnică poate avea loc şi în cazuri în care nu s-a cerut expertiza (art.
233 Codul de procedură penală). In această situaţie, fiecare parte poate nominaliza un număr de maxim

54
2 consultanţi tehnici care-şi pot expune opiniile. Pe lângă fiecare tribunal este instituită o listă cu
experţi (periti) împărţiţi în categorii: medicină legală, psihiatrie, contabilitate, inginerie şi specializări
relative, trafic şi circulaţie stradale, balistică, chimie şi analiză grafologică. Când judecătorul numeşte un
expert sau un consultant care nu figurează în lista de la Tribunal, alege, pe cât posibil, o persoană
care îşi desfăşoară activitatea pe lângă o instituţie publică. In acest caz, judecătorul explică în
ordonanţa de dispunere a expertizei motivele alegerii sale.
În domeniul civil există consultanţi tehnici ai judecătorului (consulente tecnico del giudice) -
care mai sunt numiţi şi consultanţi tehnici al biroului - consulente tecnico d'ufficio) şi consultanţi
tehnici a părţilor (consulente tecnico di parte), activitatea cărora este reglementată de CPC[184],
privind activitatea consultantului, obligaţiile şi răspunderea acestuia, numirea, abţinerea şi recuzarea
lui, procedura în instanţă.
Consulente tecnico d'ufficio joacă practic rolul unui auxiliar al judecătorului ce are rolul
de a evalua probe determinate dar şi a oferi judecăţi directe asupra unor probleme care sunt de
competenţa sa[186]. De aceea, în alegerea lor judecătorul recurge la Lista (Registrul) experţilor -A Ibo
deiperiti.
Acest registru este împărţit în categorii: medicală, industrială, comercială, agricolă, bancară,
asigurări şi este disponibil la nivelul fiecărui tribunal. Preşedintele tribunalului în cauză este cel care
dispune sancţiunile disciplinare în cazul în care consultantul nu şi-a îndeplinit în mod adecvat
atribuţiile. Judecătorul, dacă consideră irelevante argumentele consultantului poate cere o nouă
expertiză sau chiar schimbarea acestuia. În activitatea sa, consultantul tehnic din oficiu (Consulente
tecnico d'ufficio) poate fi asistat de consulenti tecnici di parte (consultanţii părţilor), competenţele
cărora sunt mai reduse, pentru numirea lor fiind suficientă o simplă declaraţie la registratură. Aceştia pot
participa la expertiza propriu-zisă, la audieri şi îşi pot face cunoscute propriile observaţii în instanţă.
Spania[102]
Conform Codului de procedură penală (Ley de Enjuiciamiento Criminal) [188] (art. 456-485)
instanţa dispune efectuarea expertizei pentru a cunoaşte sau a preciza unele fapte sau circumstanţe
importante pentru cauză.
Există experţi titulari sau ne titulari. Primii sunt cei care deţin titlul aferent unei ştiinţe sau
arte, a cărei exercitare este reglementată de o autoritate publică. Experţii ne titulari, deşi nu posedă titlu
oficial, au în schimb cunoştinţe şi experienţă practică semnificativă într-un anumit domeniu sau
activitate. Instanţa acordă, de regulă, preferinţă experţilor titulari faţă de cei care nu au titlu. Motive de
recuzare a experţilor sunt diverse: gradul de rudenie până la al patrulea grad cu cel care a depus plângere
sau cu acuzatul; interesul direct sau indirect în cauză; relaţiile de prietenie sau duşmănie cu una dintre

55
părţi. Partea care doreşte recuzarea expertului numit de instanţă trebuie s-o facă în scris înainte de
administrarea probelor, expunând motivele şi dovezile în baza cărora cere acest lucru.
Înainte de efectuarea expertizei, experţii numiţi de instanţă sau propuşi de părţi depun jurământ
că vor descoperi şi declara adevărul. Efectuarea expertizei este supravegheată de către judecătorul de
instrucţie sau de către instanţa de judecată. Poate fi de asemenea delegat un ofiţer al Poliţiei
judiciare.
Raportul de expertiză (el informe periciaî) va conţine, pe cât posibil: descrierea persoanei sau a
obiectului expertizei, a stării şi a modului în care se află; descrierea detaliată a tuturor operaţiilor
realizate de experţi şi a rezultatelor constatate; concluziile expertizei. Instanţa poate, din oficiu sau la
cererea părţilor şi a apărătorilor acestora, să ceară lămuriri şi explicaţii suplimentare experţilor.
În sfera civilă activitatea de expertiză este reglementată de Codul de procedură civilă (Ley de
Enjuiciamiento Civil) [187]. În situaţiile când pentru clarificarea unor fapte sau împrejurări importante
pentru cauză sunt necesare cunoştinţe ştiinţifice, artistice, tehnice sau practice aprofundate se dispune
exertiza.
În alin.1 al art.299 al CPC expertiza (pericia) este prevăzută ca mijloc de probă, de rând cu:
Interogatoriul părţilor; Documentele publice; Documentele private; Recunoaşterea judiciară; Audierea
martorilor.
Relatarea experţilor (dictămen) se realizează în şedinţă publică, cu excepţia cazului în
care instanţa, din oficiu sau la cererea părţilor, decide altfel (art. 300 alin. l al CPC).
Desemnarea experţilor (peritos) poate fi realizată prin două proceduri:
▪ de către instanţa de judecată din oficiu, atunci când expertiza este pertinentă în
procese asupra recunoaşterii sau tăgăduirii paternităţii sau maternităţii, asupra capacităţii persoanei
sau în procesele familiale (art. 339 alin. 5 al CPC). Instanţa va desemna un expert titular, iar în
cazul în care expertiza necesită cunoştinţe din diverse domenii, va desemna mai mulţi experţi;
▪ de către instanţă, la cererea oricăreia dintre părţi, în acest caz, costul expertizei va fi
suportat de persoanele care au solicitat-o. Desemnarea de către instanţă a unui expert la cererea
părţilor are loc în termen de 5 zile de la solicitare (art. 339, alin. 5 al CPC). Experţii pot fi propuşi
şi de către părţi. Concluziile experţilor se realizează într-un raport scris, cu precizarea documentelor,
metodelor şi mijloacelor tehnice utilizate în investigaţia întreprinsă (art. 336 al CPC).
Experţii sunt obligaţi să efectueze expertiza, cu excepţia situaţiilor în care există anumite
incompatibilităţi prevăzute de lege. Astfel, dacă în momentul desemnării sale, există o cauză de
incompatibilitate, expertul trebuie să refuze efectuarea expertizei, cu arătarea, în scris sau oral, a
motivelor deciziei sale (art. 105 alin. l al CPC). In acest caz, va fi desemnat un expert supleant
(suplente).

56
 Experţii desemnaţi de instanţă pot fi recuzaţi, în timp ce experţii propuşi de părţi nu pot fi
recuzaţi (art. 124 al CPC).
Ca motive de recuzare a experţilor constituie: să se fi pronunţat anterior în aceeaşi cauză
contra părţii care cere recuzarea; să fi prestat servicii sau să fi fost angajatul uneia dintre părţi; să fie
acţionar în societatea, firma sau instituţia care este parte în proces (art. 124 al CPC). Experţii pot fi
recuzaţi în scris de către avocatul părţii sau de către procuror, în cererea de recuzare trebuie să fie
specificat motivul pentru care se solicită acest lucru şi mijloacele de probă (art. 125, alin. l al CPC).
Dacă motivul pentru care se solicită recuzarea expertului este preexistent desemnării expertului,
cererea trebuie înaintată în termen de două zile de la numirea acestuia (art. 124, alin. 2 al CPC). Dacă
motivul intervine după desemnarea expertului, dar înainte de pronunţarea hotărârii, cererea se va
prezenta în ziua anterioară şedinţei de judecată sau în şedinţă (art. 124, alin. 2 al CPC). Copiile actelor
de recuzare vor fi transmise expertului şi părţilor (art. 126 al CPC).
In cazul în care expertul nu se prezintă la termenul fixat, instanţa, după ce ascultă martorii, decide
dacă procesul poate continua sau se suspendă (art. 292, alin. 3 al CPC).
Înainte de a realiza expertiza, experţii trebuie să depună un jurământ conform căruia se obligă
să spună adevărul.
Experţii propuşi de părţi se află în stare de incompatibilitate când: sunt rude până la al
patrulea grad cu una dintre părţi, avocaţii lor sau procurori; se află în comunitate sau conflict de
interese cu una dintre părţi, cu avocaţii sau procurorii; orice altă situaţie de incompatibilitate
(art. 343 al CPC).
Instanţa comunică expertului desemnarea sa în termen de 5 zile, iar acesta trebuie să accepte
efectuarea expertizei, într-un nou termen de 5 zile. (art. 342 al CPC). Dacă acesta se află într-una din
situaţiile de incompatibilitate, este ales următorul expert de pe listă.
În termen de 3 zile de la numire, expertul trebuie să solicite fondurile pe care le consideră
necesare pentru desfăşurarea activităţii. In cazul în care sunt necesare lămuriri suplimentare, la cererea
părţilor, expertul poate fi chemat în instanţă. Articolul 347 al CPC prevede că părţile pot cere expertului
să se prezinte în instanţă, pentru a: expune raportul; explica raportul sau anumite părţi ale acestuia;
răspunde la întrebări şi obiecţii; răspunde la solicitări cu privire la unele probleme conexe;
Pentru a putea fi expert, o persoană trebuie să fie în posesia unui titlu oficial corespunzător
profesiei respective, în cazul disciplinelor în care nu există titluri profesionale oficiale, experţii sunt
numiţi dintre specialiştii în acele domenii (art. 340 al CPC). De asemenea, efectuarea de expertize
se poate solicita direct Academiilor sau instituţiilor culturale şi ştiinţifice (art. 340, alin. 2 al CPC).

57
 In luna mai a fiecărui an, se constituie liste de către Colegiile profesionale şi instituţiile similare
(academii şi institute culturale şi ştiinţifice) cu persoanele acreditate să activeze ca experţi (art. 341 al
CPC).
Anglia şi Ţara Galilor[101]
Common law ca unul din marile sisteme de drept, a cărui componentă esenţială este
precedentul judiciar este aplicabil astăzi în Anglia, Ţara Galilor şi în fostele colonii britanice. Această
particularitate şi lipsa unei codificări face ca instituţia experţilor să nu fie reglementată prin legislaţie
specifică.
De regulă, depoziţiile martorilor pot privi doar aspectele de fapt şi sunt inadmisibile
opiniile
lor privind cauza ca atare. Însă, în cazul în care pentru soluţionarea dosarului sunt necesare cunoştinţe
de specialitate dintr-un anumit domeniu, atât în procesele civile cât şi în cele penale, se recurge la
serviciile unor experţi (expert witness), care îşi pot exprima opinia de specialist cu privire la faptele
care urmează a fi dovedite. Astfel, folosirea expertului apare ca o excepţie de la regula generală
potrivit căreia mărturiile care conţin opinii sunt inadmisibile (exclusionary rule) [189].
In procesele civile din Anglia şi Ţara Galilor există trei tipuri de experţi[191]:
1) expert desemnat de una din părţile aflate în litigiu (party appointed expert-PAE), a cărui
îndatorire principală este de a contribui în baza informaţiilor furnizate la soluţionarea
temeinică şi justă a cauzei de către instanţă. Această obligaţie primează comparativ cu
orice îndatorire a expertului faţă de partea care l-a desemnat (Partea 35, paragraful 4 din
Regulile de procedură civilă[192]);
2) expertul desemnat în comun de părţile aflate în litigiu (singlejoint expert-SJE), obligaţia
principală de a ajuta instanţa să ajungă la o soluţie justă primând şi în acest caz faţă de
îndatoririle pe care acesta le are faţă de părţile care 1-au numit;
3) expertul consultant (expert adviser), este desemnat de una dintre părţile în litigiu pentru a-i
oferi consultanţă, ne intrând însă sub incidenţa Regulilor de procedură civilă şi ne având nici o
obligaţie faţă de instanţă.
Dacă două sau mai multe părţi intenţionează să folosească serviciile unui expert asupra unui
aspect particular, instanţa poate decide ca acest lucru să fie realizat de un singur expert (SJE). Dacă însă
părţile nu cad de acord asupra persoanei care urmează a fi desemnată în calitate de expert, instanţa
poate alege expertul dintr-o listă întocmită de părţi sau poate decide ca alegerea să se facă într-un alt
mod. Nici una dintre părţi nu are posibilitatea de a desemna un expert sau de a se folosi de raportul
realizat de un expert fără permisiunea instanţei (Regulile de procedură civilă, partea 35, paragraful 4, al.
l).

58
 Înainte de momentul în care instanţa acordă permisiunea desemnării unui expert, este necesar să
se stabilească dacă acesta deţine o specializare adecvată şi experienţă, dacă îi sunt cunoscute îndatoririle
generale ale unui expert, dacă este în măsură să întocmească un raport şi să răspundă întrebărilor ori să
se consulte cu alţi experţi, precum şi o descriere a sarcinilor care îi sunt solicitate, disponibilitatea
de a participa în proces şi lipsa unui conflict de interese[190]. Persoanele care participă la un proces în
calitate de experţi nu au nevoie de o acreditare specială, fiind suficient să deţină pregătirea şi
calificările care le permit să se pronunţe asupra aspectelor care formează obiectul cauzei[193].
Activitatea desfăşurată de expert se concretizează într-un raport întocmit în formă scrisă, cu
excepţia cazului în care instanţa decide altfel (Regulile de procedură civilă, partea 35, paragraful 5, al.l).
Expertul este obligat[194] să-şi îndeplinească sarcinile cu obiectivitate, imparţialitate, să
respecte confidenţialitatea lucrărilor şi să se abţină de la acţiuni care ar determina existenţa unui
conflict de interese. Detaliile privitoare la calificarea expertului vor fi cuprinse în raportul întocmit de
acesta doar prin raportare la natura şi complexitatea cazului, în mod normal fiind suficientă amintirea
studiilor şi a calificării necesare efectuării expertizei. Atunci când, însă, suntem în prezenţa unei
expertize care presupune o înaltă specializare, expertul va trebui să arate în raport toate detaliile ce
privesc calificările, experienţa şi cursurile care îl fac potrivit pentru a realiza o astfel de expertiză
(Protocolul pentru instruirea experţilor folosiţi în cauzele civile în Anglia şi Ţara Galilor, partea
13, paragraful 6).
Există posibilitatea ca una dintre părţi să adreseze întrebări scrise expertului numit de cealaltă
parte sau expertului numit de părţi (SJE), în aceste cazuri răspunsurile expertului sunt considerate ca
făcând parte din raportul întocmit de acesta. De asemenea, instanţa poate, în orice stadiu al procesului, să
dispună ca expertul desemnat să se consulte cu alţi experţi în vederea clarificării unor aspecte
necesare soluţionării cauzei, având şi posibilitatea de a stabili obligaţia experţilor de a întocmi un raport
care să cuprindă punctele asupra cărora experţii au ajuns la un acord, precum şi cele cu privire la care
aceştia au avut opinii diferite, alături de motivarea punctelor de vedere divergente (Regulile de
procedură civilă, partea 35, paragraful 12). Conţinutul discuţiilor care au avut loc între experţi nu va
putea fi folosit în proces decât în cazul în care părţile sunt de acord.
Spre deosebire de dispoziţiile cuprinse în Regulile de procedură civilă care vizează folosirea
experţilor în cauzele civile, Criminal Procedure Rules (Regulile de procedură penală) [195] din 2005 nu
conţin, în partea 33 privitoare la experţi, reglementări cu privire la folosirea acestora, făcându-se doar
trimitere la dispoziţiile din partea 24 a aceluiaşi act normativ. Aceste prevederi reglementează
obligaţia, în anumite situaţii, (spre exemplu, ne recunoaşterea vinovăţiei (plea ofnot guilty) de
către inculpat în urma căreia Curtea Magistraţilor va proceda la judecarea în procedură simplificată
(summarry trial), transferul dosarului către Curtea Coroanei, dispunerea re judecării unei persoane)

59
a părţii care doreşte să se folosească de serviciile unui expert, de a comunica celeilalte părţi, în
scris, faptele sau opiniile pe care doreşte să le evidenţieze prin intermediul acestui mijloc de probă,
precum şi, dacă cealaltă parte a solicitat, tot materialul pe care aceste fapte sau opinii se bazează.
Această obligaţie nu mai există în situaţia, în care partea interesată în folosirea expertului are motive
rezonabile să creadă că prin comunicarea intenţiei de a recurge la o astfel de probă s-ar ajunge la
intimidarea expertului sau ar putea fi afectat bunul mers al justiţiei. In cazul în care, partea care
intenţiona să folosească serviciile unui expert nu a efectuat comunicările prezentate anterior, instanţa va
decide dacă proba va putea fi folosită sau nu.
Cât priveşte serviciile de expertiză criminalistică din Anglia şi Ţara Galilor sunt asigurate, prin
angajaţi proprii, de compania guvernamentală britanică Forensic Science Service Ltd[196]. Aceste
servicii sunt astfel organizate încât să servească nevoilor specifice ale activităţilor investigative ale
poliţiei, urmând a fi folosite in faţa instanţei, în sprijinul acuzării ori al apărării. Serviciile se oferă în
cadrul investigaţiilor desfăşurate pentru săvârşirea de diverse infracţiuni: spargeri; fraude; tâlhării; furt
de vehicule sau din vehicule; omor, moarte suspectă; infracţiuni privitoare la viaţa sexuală şi alte
infracţiuni grave contra persoanei. De asemenea, serviciile de expertize criminalistice furnizează
informaţii ce priesc cadrul investigării infracţiunilor privitoare la criminalitatea organizată, posesia,
importul, exportul drogurilor, precum şi cu privire la investigarea accidentelor şi conducerea în stare de
ebrietate sau sub influenţa drogurilor.
Alături de sprijinul oferit în investigarea infracţiunilor de către forţele poliţieneşti sau de către alte
structuri cu atribuţii în aplicarea legii, compania guvernamentală britanică oferă servicii şi
publicului larg, precum şi organizaţiilor din sectorul privat, atât din Anglia şi Ţara Galilor, cât şi
din alte ţări.
Finlanda[120]
Activitatea experţilor în proces este reglementată de Codul de Procedură Judiciară
4/1734[197], care reprezintă dreptul comun în materie procesuală, Legea privind urmărirea penală
449/1987, Legea de procedură penală 689/1997[198] şi Legea de procedură în contenciosul administrativ
586/1996[199].
In conformitate cu dispoziţiile Codului de Procedură Judiciară, capitolul 17, articolul 44, atunci
când pentru lămurirea anumitor probleme sunt necesare cunoştinţe de specialitate, instanţa va obţine
un raport din partea unei agenţii, unui funcţionar public sau altui specialist, ori va încredinţa redactarea
raportului unuia sau mai multor experţi în domeniul respectiv care se bucură de o bună reputaţie
profesională.
Articolele următoare din capitolul 17, Codul de Procedură Judiciară conţin dispoziţii
privind desemnarea şi activitatea expertului. Părţile trebuie ascultate înainte de desemnarea expertului,

60
iar dacă ele cad de acord asupra unei persoane, aceasta va fi numită dacă instanţa apreciază că este
competentă, judecătorul putând desemna un expert suplimentar. Nimeni nu poate fi numit expert
împotriva voinţei sale, dacă nu există obligaţia de a efectua expertiza în virtutea funcţiei ori în temeiul
unei dispoziţii speciale a legii (art. 46). Expertul trebuie să fie imparţial şi să nu aibă legătură cu cazul
(art. 47). Expertul nu poate încălca secretul profesional decât în situaţii foarte grave, şi i se aplică
acelaşi regim ca al martorilor în privinţa obligării de a face declaraţii, cu toate acestea, nu poate fi emis
un mandant de aducere sau nu poate fi aplicată sancţiunea închisorii (art. 48). Experţii depun jurământ
sau îşi asumă solemn obligaţia de a îndeplini sarcinile lor (art. 49).
Activitatea expertului se concretizează într-o prezentare detaliată a constatărilor sale, şi, pe
baza acestor constatări, în concluzii motivate privind întrebările la care trebuia să răspundă. Ca regulă,
constatările şi concluziile se prezintă în scris, sub forma unui raport, dacă instanţă nu apreciază că pot
fi făcute şi oral. Expertul care a depus raportul scris va putea fi ascultat, la cererea oricărei părţi, dacă
ascultarea sa nu este în mod evident irelevantă ori dacă instanţa o apreciază ca necesară (art. 50).
Ascultarea expertului se face după aceleaşi reguli după care se ia depoziţia martorilor, cu
deosebirea că el va da citire, în tot sau în parte, raportului său (art. 51), martorilor fiindu-le oprit sa
citească o depoziţie gata scrisă, cu excepţia unor însemnări privind date ori alte specificaţii tehnice. In
eventualitatea unor neclarităţi, lipsuri sau neconcordanţe care nu pot fi lămurite în şedinţă, instanţa
va putea dispune completarea expertizei sau efectuarea uneia noi, de către acelaşi expert sau de către
altul, iar dacă răspunsul la întrebări a fost dat de reprezentantul unei autorităţi publice, se va cere şi
poziţia autorităţii ierarhic superioare (art. 52).
Experţii au dreptul la un onorariu rezonabil şi la acoperirea cheltuielilor ocazionate de expertiză.
Acestea vor fi suportate de partea ori părţile care l-au propus în procesele civile, precum şi în procesele
penale în care partea vătămată conduce acuzarea sau care au ca obiect o faptă pentru care pedeapsa
prevăzută de lege este amenda ori închisoare de până la 4 ani. In restul situaţiilor, plata se va face din
fondurile statului (art. 53).
Expertului adus de parte şi care nu a fost numit de instanţă i se aplică aceleaşi dispoziţii ca şi
martorului, cu excepţia faptului că va redacta un raport pe care îl va citi în şedinţa de judecată (art. 55).
Ascultarea experţilor, la fel ca administrarea tuturor probelor, are loc, de regulă, în timpul
„audierii principale” (main hearing). Experţii pot fi audiaţi şi în faţa Curţii de Apel, atunci când aceasta
judecă în fond sau în apel.
Celelalte acte menţionate fac referire la experţi, dar nu derogă de la reglementările generale din
Codul de Procedură Judiciară. Astfel, dispoziţiile art. 46, Legea privind urmărirea penală, permit
organului de urmărire penală să obţină un raport de expertiză, când consideră necesar. Legea de
procedură penală nu instituie un regim diferit al experţilor, iar art. 40, capitolul 7 Legea de procedură în

61
contenciosul administrativ dă posibilitatea organului jurisdicţional să solicite opinia unui expert în
probleme care necesită cunoştinţe de specialitate.
In dreptul finlandez, calitatea de expert nu presupune o autorizare din partea unei autorităţi
publice sau a unei organizaţii profesionale. Ministerul Justiţiei nu este implicat sub nici o formă în
autorizarea sau coordonarea activităţii de expertiză judiciară, în practică, există persoane care s-au
specializat în expertiza judiciară, lucrând în colaborare cu birouri de avocaţi, dar la fel de bine poate
participa ca expert orice persoană care are o experienţă relevantă în domeniu, în ramurile foarte
specializate ale tehnologiei, se recurge deseori la specialişti ai marilor companii de profil. Aprecierea
competenţei şi probităţii expertului se face de către instanţă în fiecare caz în parte, în funcţie de
complexitatea speţei şi de întrebările la care expertul este chemat să răspundă. Unul dintre principiile
dreptului finlandez este cel al liberei aprecieri a probelor de către judecător în vederea stabilirii
adevărului (Codul de Procedură Judiciară, Cap. 17, art. 2 alin. 1), şi în temeiul acestui principiu instanţa
va aprecia valoarea expertizei luând în considerare şi competenţa ori autoritatea expertului.
Necesitatea autorizării din partea unei instituţii a statului, ori a apartenenţei la o uniune naţională, ar
contraveni principiilor liberale ale dreptului finlandez.
Activitatea de expertiză criminalistică este desfăşurată în cadrul Biroului Naţional de
Investigaţii al poliţiei (Keskusrikospoliisi, National Bureau of Investigation[200]), unitate specializată a
poliţiei ale cărei sarcini principale sunt prevenirea şi combaterea celor mai grave forme de
criminalitate şi furnizarea
unor servicii de expertiză de înalt nivel. In cadrul Biroului funcţionează Laboratorul de
analize criminalistice, membru al Reţelei Europene de Institute de Ştiinţe Criminalistice ENFSI
(European Network of Forensic Science Institutes). Experţii Biroului efectuează expertizele solicitate
de către poliţie în timpul urmăririi penale, şi de către autorităţile judiciare, calitate în care ei participă
în mod frecvent în procese. Nu există la nivelul Ministerului Justiţiei o structură care să efectueze sau să
coordoneze activitatea de expertiză criminalistică.
În concluzie, observăm că, din cele câteva exemple de reglementare a instituţiei de expertiză
din unele state ale comunităţii europene, în sistemul de common law experţii sunt trataţi într-o
manieră foarte liberală. Aici există o tendinţă de reglementare procesuală a competenţelor prin acte
normative, în timp ce statutul lor este determinat de activitatea practicienilor (judecători, procurori şi
avocaţi). În lipsa unei reglementări specifice a activităţii profesionale, se poate spune că ne aflăm în faţa
unei profesiuni liberale, de furnizare a unor servicii specializate destinate sistemului de administrare a
justiţiei, care se autoreglează după mecanismul cererii şi ofertei.
În schimb, în sistemul continental, situaţia experţilor este mult mai în detaliu reglementată, în
special prin dispoziţii de drept procesual dar şi prin legi speciale de organizare a profesiei. In cadrul

62
sistemului de drept continental, sistemul scandinav are, după cum se observă din exemplul Finlandei, o
poziţie intermediară: dispune de reguli procedurale bine definite dar cantitativ reduse privind
intervenţia în proces a expertului şi acordă judecătorului libertatea deplină de apreciere a probelor.
Şi acum să revenim la sistemul instituţiilor de expertiză judiciară din România şi Republica
Moldova.
Analiza cadrului instituţional-organizatoric relevă existenţa a două categorii de instituţii
abilitate de legea română pentru a efectua expertize criminalistice. Astfel, regăsim instituţii ce
funcţionează pe lângă Ministerul Justiţiei, respectiv Institutul Naţional de Expertize Criminalistice
(INEC) la nivel central, care cuprinde în sistemul său Laboratoarele Interjudeţene de Expertize
Criminalistice ca: Bucureşti, Iaşi, Cluj, Constanţa, Galaţi, Craiova, Braşov, Timişoara, etc., dar şi
instituţii ce funcţionează în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, respectiv Institutul de
Criminalistică din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, care cuprinde în componenţa
sa Servicii Criminalistice în cadrul fiecărui inspectorat judeţean de poliţie.
Institutul Naţional de expertize criminalistice (INEC) [11] este o instituţie publica, cu
personalitate juridica, subordonata Ministerului Justiţiei. Finanţarea se asigura din venituri proprii si
din alocaţii de la bugetul de stat. Institutul are în subordine patru laboratoare interjudeţene la
Bucureşti, Cluj Napoca, Timişoara si Iaşi.
Expertizele se efectuează la cererea organelor de urmărire penala, a instanţelor de judecata si
a altor organe cu atribuţii jurisdicţionale. Pentru birourile notariale si pentru instituţiile publice se
pot întocmi rapoarte de expertiza numai cu aprobarea directorului institutului sau a şefului
laboratoarelor interjudeţene.
INEC este condus de director si de un Consiliu, alcătuit din director adjunct, şefii de
sectoare, şefii de secţii, şefii laboratoarelor interjudeţene si şeful serviciului financiar-contabil.
Institutul coordonează activitatea laboratoarelor interjudeţene, elaborează lucrări de îndrumare
metodologica, desfăşoară activităţi de documentare si cercetare ştiinţifică, angajează experţi prin
concurs, asigură pregătirea si perfecţionarea personalului, organizează examenele de promovare în
grad profesional, contribuie la ţinerea examenelor pentru autorizarea experţilor criminalişti de către
Ministerul Justiţiei în conformitate cu O.G. nr. 75/2000.
Obiectul de activitate al Institutului constă în efectuarea următoarelor genuri de expertize: ·
expertiza scrisului si a documentelor; · expertiza bancnotelor, monedelor metalice, titlurilor de
credit public, cecurilor, precum si a titlurilor de orice fel pentru efectuarea plăţilor; · expertiza
urmelor digitale, palmare si plantare; · expertiza urmelor lăsate de fiinţe si obiecte; · expertiza
armelor de foc si a muniţiilor; · expertiza fizico-chimica a probelor materiale; · expertiza urmelor
biologice; · expertiza accidentelor de trafic; · expertiza exploziilor, incendiilor si a accidentelor de

63
munca; · expertiza vocii si a vorbirii; · expertiza fotografiilor si a înregistrărilor video; · expertiza
altor urme (tehnicii de calcul, expertiza mijloacelor de telecomunicaţii si expertiza altor urme, (cu
excepţia celor care fac obiectul expertizelor medico-legale).
Expertiza primară se efectuează în laboratoarele interjudeţene potrivit competentei lor:
a. Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Bucureşti: judeţele Argeş, Brăila,
Buzău, Călăraşi, Constanţa, Dâmboviţa, Dolj, Galaţi, Giurgiu, Gorj, Ialomiţa, Ilfov,
Mehedinti, Olt, Prahova, Teleorman, Tulcea, Vâlcea, Vrancea si municipiul Bucureşti.
b. Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Cluj: judeţele Alba, Bistriţa
Năsaud, Braşov, Cluj, Covasna, Harghita, Hunedoara, Maramureş, Mureş, Salaj, Sibiu.
c. Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Iaşi: judeţele Bacău, Botoşani.
Iaşi, Neamţ, Suceava, Vaslui.
d. Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Timişoara: judeţele Arad, Bihor,
Caras Severin, Satu Mare, Timiş.
Expertiza repetată se efectuează de către Institut, care are competenţa teritoriala generală.
În mod excepţional la INEC se efectuează si prima expertiza în cazurile de dificultate si
complexitate deosebita, pentru care laboratoarele interjudeţene nu dispun de tehnica adecvată sau de
specialişti în domeniu.
Posibilităţile de analiza instrumentala si gradul de certitudine al concluziilor depind în mare
măsură de dotarea tehnica. Datorita acordării unui credit extern în valoare de 1.500.000 USD
garantat de Guvernul României, a cărui derulare se afla în faza de finalizare, s-a lărgit sfera de
investigaţii a probelor materiale, la un nivel comparabil cu cele mai recente tehnologii mondiale.
Cercetările fundamentale realizate în cadru Institutului - atâtea câte s-au întreprins până în
prezent - au un pronunţat caracter aplicativ. Valorificarea acestora se realizează prin publicare în
tară si în străinătate.
De asemenea, un rol important îl joaca activitatea în cadrul asociaţiilor cu caracter
profesional (Societatea Româna de Criminologie si Criminalistica, Societatea Româna de
Grafologie, Uniunea Juriştilor din România) si colaborarea strânsa pe plan judiciar (Înalta Curte de
Casaţie si Justiţie, Parchetul de pe lângă aceasta si Parchetul Naţional Anticorupţie). Prin cursul de
criminalistica la Institutul Naţional de Magistratură se urmăreşte instruirea auditorilor de justiţie cu
cunoştinţe de specialitate. Aceluiaşi scop îi sunt consacrate activităţile didactice la nivel academic,
desfăşurate de un profesor universitar, doi conferenţiari universitari si mai mulţi asistenţi din rândul
Institutului si a laboratoarelor interjudeţene. Mulţi experţi au doua licenţe (Stiinţe pozitive si Drept),
cinci sunt doctori iar alţii sunt doctoranzi.

64
Din anul 2001 INEC este membru cu drepturi depline al ENFSI (European Network of Forensic
Science Institutes) care cuprinde 44 institute de criminalistica din 33 tari. Calitatea se acorda numai
la trei candidati pe an dupa îndeplinirea unor condiţii riguroase de competenţă.
ENFSI urmareste integrarea activităţilor cu caracter forensic si compatibilizarea expertizelor
(stiinţe legale) prin realizarea unui sistem de asigurare a calităţii: standarde (ISO 17025), acces la
bazele de date naţionale, organizarea de teste între laboratoare si schimburi de specialişti, elaborarea
de materiale comune etc. Forma principala de cooperare o reprezintă proiectele de cercetare
(finanţate în parte de UE) si activităţile grupelor de lucru. INEC este angrenat în patru asemenea
grupe: expertiza scrisului, expertiza documentelor, expertiza în accidentele de trafic rutier si
expertiza audio.
Alte participări internaţionale:
- IAFS (International Association of Forensic Sciences):
- EAFS (European Academy of Forensic Sciences);
- Colaborări bilaterale: (Polonia, Germania, Grecia, Franţa).
Privit în retrospectivă INEC a parcurs în dezvoltarea sa câteva etape:
1958: Laboratorul Central de Expertize Criminalistice, înfiintat ca urmare a desfiintării în 1957 a
Corpului Experţilor Grafici;
1959: Laboratoarele Interregionale de Expertize Criminalistice Bucureşti si Cluj
1998: Institutul Naţional de Expertize Criminalistice (INEC), înfiinţat conform HG nr. 368 din 3
iulie 1998, publicata în M.O. al României nr. 248 din 3 iulie 1998, prin reorganizarea fostului
Laborator Central.
Decembrie 1998: Laboratorul Interjudeţean de expertize Criminalistice Timişoara.
Iulie 1999: Laboratorul Interjudeţean de expertize Criminalistice Iaşi.
2001: INEC devine membru al ENFSI. În urma analizelor efectuate în diverse domenii, se
întocmesc rapoarte de expertiza criminalistică care constituie probe în justiţie, adeseori
determinante pentru stabilirea adevărului si soluţionarea cazurilor penale, civile si chiar de alta
natura.
Un obiectiv special în contextul realităţilor societăţii româneşti îl reprezintă depistarea si
reprimarea spălării de bani, crimei organizate si corupţiei. INEC si laboratoarele sale contribuie
direct la descoperirea actelor de corupţie si la dovedirea vinovăţiei suspecţilor prin expertizarea
probelor materiale, cum ar fi: documente, înregistrări ale convorbirilor directe si telefonice, imagini
foto si filmate.
Aceasta impune introducerea unor noi metode, instrumente si aplicaţii pe calculator pentru
genurile de expertiza nou inaugurate la INEC: expertiza vocii si a vorbirii si expertiza înregistrărilor

65
video. Complexitatea analizelor si interpretarea rezultatelor pe baze probabilistice presupun
cunoştinţe tehnice aprofundate, la nivel mondial, imposibil de realizat fără o exersare adecvata si
contacte ştiinţifice în institute specializate din străinătate.
INEC are calitatea de membru al E.N.F.S.I. - European Network Forensic Science Institutes
(Reteaua Europeana a Institutelor de Ştiinţe Criminalistice).
ENFSI asigură potenţial accesul experţilor de la INEC la cele 44 institute membre din 33
tari europene (baza de date, lucru în laboratoare, etc.). La aceasta obliga si Quality Assurance
(Asigurarea Calităţii), comandamentul de baza al ENFSI, constând în respectarea unor standarde de
calitate europene în activitatea de expertiza criminalistica[98, p.8-11].
Pe plan ştiinţific intern INEC încearcă sa-si coordoneze cercetările fundamentale cu cele ale
institutelor politehnice si medico-legale din Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca si Timişoara.
Pe plan judiciar, pe lângă expertizele efectuate pentru poliţie, parchet si instanţe este de
semnalat cooperarea efectiva cu Curtea Suprema de Justiţie (compartimentul informatică) si
Departamentul Naţional Anticorupţie, care nu se poate dispensa de investigaţiile criminalistice.
Existenţa a două categorii de instituţii abilitate de legea română pentru a efectua expertize
criminalistice a generat de-a lungul timpului, după cum am menţionat mai sus, conflicte legate de
competenţa materială şi teritorială, gradul de profesionalizare al experţilor, abilitarea acestora de
către lege pentru a întocmi expertize valabile şi opozabile în instanţă.
Conflictele existente între cele două instituţii se regăsesc şi în poziţiile ireconciliante cu privire
la atestarea experţilor. În acest sens, fiecare instituţie î-şi atestează propriii experţi, stare de fapt ce
alterează imaginea acestora şi pune sub semnul îndoielii obiectivitatea acordării acestui rang
profesional.
Astfel, fiecare instituţie se prevalează de acte normative distincte ce reglementează acordarea
titlului de expert. De asemenea, separarea artificială dintre expert şi specialist din materia procesual
penală ce nu implică decât criteriul lucrării întocmite: (expertiză sau constatare tehnico-ştiinţifică)
aduce prejudicii clarităţii şi pragmatismului acestor texte de lege. Aşa cum am subliniat anterior,
diferenţa dintre expertiză şi constatarea tehnico-ştiinţifică este sensibilă, făcându-se distincţia doar
în ceea ce priveşte urgenţa, operativitatea lucrării sau pericolul dispariţiei ori alterării probei
examinate.
În opinia noastră, termenul generic de expertiză este suficient pentru a îngloba aceste activităţi
atâta timp cât distincţia nu include termeni calitativi sau de complexitate.
Specialistul criminalist apare ca o intervenţie artificială a legiuitorului pentru a justifica acte
procesual penale cvasilegale, lipsite de consistenţă, întocmite de persoane ne legitimate cu titlul de
expert. Desigur, dobândirea acestei calităţi presupune şi parcurgerea unui stadiu intermediar prin

66
practică şi anume cel de „aspirant” sau, denumit convenţional „specialist”, ale cărui acte să fie
contrasemnate de un expert autorizat pentru o perioadă determinată.
În măsura în care instituţia juridică a expertului se clarifică, apare ca firesc demersul stabilirii
unei legislaţii unitare care să reglementeze organizarea şi funcţionarea acestor instituţii la nivel
central şi zonal, după principiile organizării judecătoreşti.
Ţinem să subliniem necesitatea armonizării în raport de organizarea judecătorească tocmai
pentru a evita conflictele de competenţă, dar şi ca o consecinţă a necesităţii unei funcţionări
omogene a întregului sistem de înfăptuire şi administrare a actului de justiţie.
Considerăm morală şi necesară reconsiderarea atitudinii acestor instituţii pentru a crea la nivel
guvernamental o comisie de atestare independentă a cadrelor de experţi, formată din specialişti ai
ambelor ministere, specializată pe domenii care să asigure obiectivitate actului de acordare a titlului
de expert pe baza unor criterii stricte de pregătire profesională, ţinută morală şi experienţă.
Realizarea acestui obiectiv ar conferi solemnitatea şi importanţa cuvenită unei astfel de funcţii cu o
importanţă covârşitoare pentru rezolvarea enigmelor puse zilnic în faţa justiţiei. Publicarea în
Monitorul Oficial, acordarea unor însemne distinctive, formarea unui consiliu ştiinţific unic, deşi
sunt aspecte formale ar responsabiliza şi mai mult pe cei implicaţi în această activitate.
Depunerea şi semnarea unui jurământ la obţinerea titlului de expert ar conştientiza expertul cu
privire la drepturile şi obligaţiile ce îi revin.
Conform legislaţiei actuale expertul nu poate răspunde penal în calitate de martor deoarece el
nu depune un jurământ, aşa cum prevede legea procesual-penală. Controversa enunţată ar fi
rezolvată prin incriminarea specială a infracţiunilor ce pot fi săvârşite de expert în exercitarea
profesiei şi în legătură cu aceasta, acesta devenind astfel un subiect calificat de drept penal.
De o importanţă deosebită o reprezintă autonomia şi independenţa acestor instituţii astfel ca
asupra lor să nu planeze nici o bănuială cu privire la imparţialitate. Este greu să convingi pe cineva
că eşti imparţial când expertiza este dispusă de organul de anchetă a cărui relaţie cu expertul poate
fi una de la superior la subordonat, făcând parte din aceeaşi instituţie, subordonaţi aceloraşi
manageri. Independenţa propusă presupune subordonarea strictă pe linie profesională şi
administrativă instituţiilor centrale, făcând astfel ruptura necesară dintre partea de anchetă şi cea de
expertiză.
Trebuie avute în vedere însă şi structurile criminalistice specifice poliţiei care includ şi
activităţi de cercetare la faţa locului şi identificare judiciară, distincte de cea de expertiză[160].
În acest context s-a materializat propunerea făcută personal conducerii Institutului de Criminalistică
din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române de reorganizare locală a structurilor Poliţiei
Tehnico-Ştiinţifice în trei compartimente distincte:

67
 - compartimentul de investigare tehnico-ştiinţifică a locului faptei;
- compartimentul de identificări judiciare;
- compartimentul de expertize criminalistice.
Organizarea propusă porneşte de la un studiu aparte efectuat în perioada octombrie 2003 –
iunie 2004, cuprinzând interviuri cu experţii criminalişti, specialişti şi tehnicieni. În cadrul studiului
am determinat factorii de risc în ceea ce priveşte obiectivitatea actului de investigaţie, datorită lipsei
unei delimitări clare ale activităţilor desfăşurate la faţa locului şi cele de analiză şi valorificare în
laborator, aceste operaţiuni fiind făcute de una şi aceeaşi persoană.
Ţinând cont şi de realităţile economico-sociale rezultă clar necesitatea concentrării resurselor
umane şi materiale pentru a asigura o calitate ridicată introspecţiei criminalistice.
În acest sens am propus înfiinţarea compartimentelor de expertiză criminalistică doar acolo unde
funcţionează curţile de apel, extinzând astfel competenţa teritorială, dar concentrând totodată
tehnică şi personal specializat. Această reorganizare este în măsură să asigure – în opinia noastră –
un grad sporit de obiectivitate dar şi supleţe, elasticitate funcţional-organizatorică prin specializarea
strictă astfel realizată.
În Republica Moldova expertiza judiciară se efectuează de persoane competente care activează
în instituţii statale de expertiză din subdiviziunile tehnico-criminalistice operative ale Ministerului
Afacerilor Interne, unităţile Ministerului Justiţiei, Ministerului Sănătăţii, Ministerului Apărării,
Serviciului de Informaţii şi Securitate, ale Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi
Corupţiei, precum şi de către experţi particulari, incluşi în Registrul de stat al experţilor judiciari
atestaţi, sau de alte persoane competente şi necointeresate în rezolvarea problemelor ce interesează
organele de urmărire şi instanţele de judecată[16].
În sistemul subdiviziunilor criminalistice ale MAI a R. Moldova expertizele se efectuează în
Direcţia tehnico-criminalistică a MAI a R. Moldova, în secţia de expertize a Inspectoratului General
de poliţie a municipiului Chişinău, în direcţia de poliţie transporturi, precum şi în laboratoarele
criminalistice ale comisariatelor de poliţie raionale. Tot aici, pe lângă direcţia securităţii incendiare
a MAI a R. Moldova există un laborator specializat în care se realizează expertize tehnico-
incendiare.
Conducerea metodico-organizaţională a acestor subdiviziuni teritoriale este susţinută de
Direcţia tehnico-criminalistică a MAI R. Moldova. În unităţile teritoriale sus menţionate se
efectuează aproape toate genurile de examinări criminalistice tradiţionale. Însă unele din expertize,
dispuse în cauze de o complexitate deosebită sau rar întâlnite în practică ori cele repetate, precum şi
expertiza monedelor, bancnotelor, a exploziilor, produselor alimentare ş.a. se efectuează doar în
Direcţia tehnico-criminalistică a MAI R. Moldova[173].

68
 De subliniat, că pe lângă efectuarea expertizelor, serviciile criminalistice ale MAI sunt
însărcinate şi cu alte funcţii ce privesc administrarea evidenţelor crminalistice (a urmelor de mâini,
a gloanţelor şi tuburilor trase, a colecţiilor de bani contrafăcuţi, a armelor de foc ş.a.), precum şi
asistenţa tehnico-criminalistică a realizării acţiunilor de urmărire penală şi a măsurilor operative de
investigaţii desfăşurate în cursul cercetărilor.
În subordinea Ministerului de Justiţie există de asemenea o reţea de instituţii statale de expertize,
care efectuează cercetări din însărcinarea organelor de urmărire penală şi a instanţelor de judecată.
Principala instituţie de expertiză şi totodată centrul metodico-ştiinţific în acest sens este Centrul
Naţional de Expertize judiciare, în care se efectuează atât expertize primare, de o complexitate
sporită, cît şi noi expertize (contraexpertize) sau expertize rar întâlnite în practica judiciară.
În oraşele Bălţi, Căuşeni, Cahul se află filialele acestui institut – laboratoare ce asigură
soluţionarea acestor probleme pe teren. În unităţile de expertiză ale Ministerului Justiţiei se
efectuează expertize criminalistice, fizico-chimice, autotehnice, economice, tehnico-incendiare ş.a.
Un sistem ramificat de laboratoare de expertiză îl deţine şi Ministerul Sănătăţii, în cadrul căruia
funcţionează expertiza medico-legală şi expertiza psihologică şi psihiatrică judiciară.
Fiind un serviciu de sine stătător expertiza medico-legală este condusă de Expertul de stat
medico-legal principal al Republicii Moldova, care este totodată şi şeful biroului central de
expertiză medico-legală a Republicii Moldova. În structura acestui laborator există secţiile
expertizei medico-legale a victimelor, învinuiţilor şi altor persoane, expertiza medico-legală a
cadavrelor cu subsecţia ghistologică (cercetarea microscopică a ţesuturilor umane) şi citologică
(examinarea microparticulelor).
Analiza comparativă a sistemului şi bazei legislative de activitate a instituţiilor de expertiză
judiciară din România şi Republica Moldova, după cum se observă din cele relatate, denotă multe
similitudini, însă şi deosebiri de ordin conceptual şi particular. Dacă în România se optează pentru
iniţiative legislative privind unificarea bazei normative de activitate în ramura expertizei judiciare,
sincronizarea ei cu exigenţele Uniunii Europene, demonopolizarea activităţii statale de expertiză
judiciară şi înfiinţarea institutului de expertiză independentă, apoi în Republica Moldova, toate
aceste aspecte sunt realizate şi există în practica de expertiză. Problema însă constă în lipsa reală a
independenţei expertului, concurenţa nesemnificativă dintre sistemul statal de expertize şi cel
independent (alternativ), ultimul fiind încă slab dezvoltat, care înfruntă şi piedici, rezistenţă
administrativă din partea celui statal[115, p. 46-49; 116, p. 6-7; 117, p. 32-33].
Desigur, independenţa expertului judiciar prezintă raţionamentul central în această
activitate. Însă, este la fel adevărat că a asigura expertului o independenţă absolută într-un mediu
social este imposibil. De multe ori, chiar şi judecătorii, independenţa cărora este garantată de

69
Constituţie, nu sunt liberi de influenţe nefaste. Pe de altă parte, şi independenţa reală a experţilor
particulari uneori este subordonată sumei onorariului oferită pentru cercetările efectuate.
În opinia noastră, soluţia trebuie căutată nu în asigurarea independenţei absolute a
expertului, care ca şi oricare abstracţie este de neatins, cu toate că trebuie să aspirăm la ea, dar în
posibilitatea efectuării expertizelor alternative, în concurenţa unităţilor de expertiză statală şi ne
statală. Competiţia între acestea şi între experţi în faţa instanţei judecătoreşti, la fel ca şi cea dintre
partea acuzării şi partea apărării, va conduce la sporirea calităţii expertizelor şi a profesionalismului
experţilor. Desigur, menţinerea şi îmbunătăţirea managementului calităţii în activitatea de expertiză
criminalistică va depinde nu numai de respectarea independenţei expertului dar şi de alte principii
fundamentale – aspecte, care vor fi discutate în secţiunea ce urmează.

70
 Secţiunea 4. Principii de activitate în domeniul expertizei criminalistice,
particularităţi de dispunere şi efectuare.

Sistemul dreptului românesc, ca, de altfel, fiecare sistem modern de drept, atât în totalitate,
cât şi pe domenii de reglementare este călăuzit de reguli fundamentale, determinante pentru
orientarea conţinutului normelor juridice şi pentru activitatea întregului aparat judiciar.
Subordonându-se, în principal, scopului procesului penal, criminalistica, implicit expertiza
criminalistică, este călăuzită de principiile de bază care guvernează modul de organizare a
sistemului judiciar şi activitatea desfăşurată pe parcursul procesului penal[93, p. 44].
Izvorând din politica penală a unui nou stat de drept, „principiile fundamentale ale
procesului penal” sunt expresie a concepţiei vizând o reală ordine de drept şi reprezintă orientări
absolute, de la care nu se poate devia. Principiile fundamentale ale Criminalisticii, unele identice
sau asemănătoare cu cele ale Dreptului procesual penal, au la bază aceeaşi concepţie definitorie
pentru modul de realizare a justiţiei în cauzele penale.
Totodată, aşa cum noţiunea de principiu fundamental al procesului penal, poate fi reţinută
numai în sensul de „regulă care stă la baza întregii activităţi procesuale” [67, p. 41], la fel noţiunea
de principiu fundamental al Criminalisticii trebuie interpretată în accepţiunea de regulă aplicabilă
tuturor domeniilor ei, inclusiv a expertizei criminalistice.
In literatura de specialitate încercările de analiză sistematică a principiilor fundamentale ale
Criminalisticii au fost destul de nesemnificative, în preocupările de enunţare a acestor principii
acordându-se atenţie, îndeosebi, sintetizării regulilor de bază desprinse dintr-o bogata experienţă de
practică criminalistică[97, p. 70-71]. Profesorul R. Belkin, analizând principiile criminalsticii
menţiona că, nu există principii specifice ale ştiinţelor particulare (iar expertiza judiciară, la fel ca şi
criminalistica prezintă tocmai astfel de ştiinţă), dar există „aplicarea principiilor generale ale ştiinţei
la cunoaşterea unui obiect specific” [129, p. 167]. De aceia, principiile expertizei judiciare nu pot să
contravină principiilor ştiinţelor materne. Prin urmare, sistemul principiilor fundamentale ale
expertizei judiciare va include principii comune întregului drept, cum este principiul legalităţii, dar
şi principii ale activităţii procesual penale, ca de pildă principiul aflării adevărului, prezumţia de
nevinovăţie, egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor, respectarea drepturilor, libertăţilor şi demnităţii
umane s.a. Alături de aceste principii, se vor plasa şi reguli fundamentale proprii criminalisticii,
cum sunt, de exemplu, principiul identităţii sau principiul potrivit căruia orice faptă materială cu
caracter infracţional lasă urme ş.a.
Se poate, deci, afirma ca ne aflăm in faţa unui sistem unitar de idei fundamentale, în care se
îmbină armonios principiile generale de Drept penal, Drept procesual penal cu principiile proprii

71
criminalisticii, dar şi cele specifice expertizei judiciare consacrate expres în Legea R. Moldova cu
privire la expertiza judiciară[16]: respectarea drepturilor şi libertăţilor omului şi cetăţeanului în
procesul efectuării expertizei judiciare, legalitatea, obiectivitatea, independenţa, plenitudinea
cercetărilor efectuate.
Principiul respectării drepturilor şi libertăţilor omului şi cetăţeanului trebuie considerat
cel mai important principiu de stat şi de drept general, prevăzut de către Constituţia României.
Drepturile şi libertăţile omului sunt considerate valori supreme. Recunoaşterea, respectarea şi
protecţia lor este o responsabilitate a statului. În acest mod, respectarea şi protecţia drepturilor şi
libertăţilor omului şi cetăţeanului de către organul legislativ, sunt considerate activităţi prioritare în
comparaţie cu alte valori şi activităţi sociale. Din aceste considerente, în obiectivul final al
legislaţiei, justiţiei şi al activităţii de expertiză, trebuie incluse, de asemenea, respectarea şi protecţia
drepturilor şi libertăţilor omului.
Respectarea drepturilor generale ale omului, precum şi ale standardelor juridice de
respectare şi protecţie, prevăzute în actele juridice internaţionale, sunt obligatorii pentru executarea
de către statele care de bună voie au recunoscut autoritatea morală şi puterea juridică a lor.
Standardele internaţionale în domeniul respectării drepturilor omului, stabilesc minimul de drepturi
şi libertăţi recunoscute în lumea civilizată, care trebuie garantate oricărui individ în orice ţară.
Cele mai importante acte juridice internaţionale, în care sunt stabilite clauzele cu privire la
drepturile omului, respectarea şi protecţia lor, sunt, în special: Declaraţia universală a drepturilor
omului (1948), Convenţia internaţională privind drepturile economice, sociale şi culturale (1966),
Convenţia internaţională privind drepturile civile şi politice (1966), Convenţia împotriva formelor
de tratament sau pedepselor crude, inumane sau degradante (1984), Convenţia europeană pentru
Apărarea Drepturilor Omului (1998) şi altele.
Principiul examinat, înseamnă înainte de toate, respectarea necondiţionată a drepturilor de
egalitate a cetăţenilor, în conformitate cu care toate persoanele sunt egale în faţa legii şi a justiţiei.
În procesul de efectuare a expertizei referitoare la cetăţeni, este absolut inadmisibilă manifestarea
discriminării în baza naţionalităţii, statutului material sau social, apartenenţei religioase sau în baza
altor circumstanţe. Chiar şi antipatia personală a expertului faţă de activitatea criminală a persoanei
în legătură cu care este efectuată expertiza (de exemplu săvârşirea mai multor omucideri într-un
mod violent şi extrem de crud), nu poate să fie considerată în calitate de motiv pentru întreprinderea
măsurilor cu caracter discriminatoriu faţă de persoana în cauză.
În procesul organizării şi efectuării expertizei, obiectul căreia este omul, în cadrul
instituţiilor de stat de expertiză judiciară, este necesară respectarea fermă a drepturilor lor

72
constituţionale, în conformitate cu care orice persoană are dreptul la libertate, inviolabilitate
personală, protecţia demnităţii umane.
Cerinţele referitoare la respectarea drepturilor omului în procesul efectuării expertizei
judiciare de către instituţiile de stat, se referă la toate persoanele, drepturile şi interesele legale pe
care această activitate le poate afecta. Dar în primul rând, cerinţele menţionate se extind asupra
persoanelor care în mod direct sunt supuse investigaţiei de expertiză. Dat fiind faptul ca majoritatea
acestor investigaţii se efectuează în limitele expertizelor judiciare cu profil medical (psihiatrică-
legală, psihologico-legală, medico-legală), o semnificaţie importantă în aspectul examinat obţin
actele normative juridice internaţionale care reglementează activitatea profesională a medicului şi
efectuarea investigaţiilor medicale şi biologice, precum şi normele juridice ale organizaţiilor
internaţionale scopul cărora este protecţia drepturilor pacienţilor şi persoanelor care suferă de
maladii grave, periculoase sau de importanţă socială. În rândul acestor acte se poate menţiona:
Declaraţia privind drepturile persoanelor cu afecţiuni psihice (1971), Principiul pentru protejarea
persoanelor care suferă de boli mentale şi pentru îmbunătăţirea asistenţei medicale de specialitate
(1991), Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina (1997), Convenţia de la Tokio
(tratamentul crud al deţinuţilor) din 1975, Declaraţia de la Lisabona referitoare la drepturile
pacienţilor (1981, varianta revăzută în anul 1996) ş.a.
Mecanismul de respectare şi protecţie a drepturilor omului este reflectat în diverse legi şi
acte normative, inclusiv şi cele ce direct reglementează efectuarea expertizei. Spre exmplu, Legea
“Cu privire la expetiza judiciară, constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legle a R.Moldova” din
23 iunie 2000. În articolele destinate efectuării expertizei persoanelor în viaţă este prevăzut, că
expertiza judiciară poate să fie efectuată în instituţiile în care există condiţiile necesare pentru
efectuarea investigaţiei corespunzătoare şi pentru asigurarea drepturilor şi intereselor legale ale
persoanei în legătură cu care este efectuată expertiza (art. 23); pentru efectuarea expertizei de bună
voie a persoanei, este necesar acordul în formă scrisă în care îşi exprimă acordul să fie supus
expertizei (art. 24); sunt direct interzise limitările de drepturi, minciuna, aplicare a violenţei,
ameninţărilor sau altor măsuri ilegale care urmăresc scopul de a obţine informaţii de la persoană, în
legătură cu care se efectuează expertiza judiciară; experimentarea cu preparate medicale noi, cu
metode de diagnosticare, profilaxie şi tratare a maladiilor; efectuarea experimentelor biomedicale
asupra persoanelor în legătură cu care se efectuează expertiza judiciară (art. 31) şi în general sunt
interzise aplicarea metodelor de investigare care provoacă senzaţii dureroase majore sau care pot să
influenţeze negativ asupra sănătăţii persoanei.
Principiul legalităţii este fundamental pentru întreaga activitate a unui stat de drept. El este
prevăzut atât in Constituţie, cât şi de normele penale. Astfel, în art. 2 al actualului Cod penal al

73
României şi în art. 2 al Codului de procedura penala, se prevede ca întreaga activitate procesual
penală, în consecinţă şi aceea proprie investigării infracţiunilor, se desfăşoară în strictă conformitate
cu prevederile legii. Prin posibilităţile sale specifice, criminalistica şi expertiza judiciară serveşte
acelui deziderat, conform căruia, nimeni să nu se sustragă răspunderii pentru încălcarea legilor şi să
nu rămână ne pedepsit, dar, totodată, nimeni să nu fie sancţionat sau pedepsit pe nedrept.
Situarea principiului legalităţii în faţa principiilor fundamentale ale criminalisticii are
menirea să evidenţieze faptul că totalitatea activităţilor de cercetare criminalistică trebuie să se
desfăşoare în concordanţă perfectă cu prevederile legale.
In condiţiile unui stat de drept, în care drepturile şi libertăţile cetăţenilor sunt esenţiale
pentru existenţa societăţii civile, orice încălcare a legii, orice abatere de la regulile de executare a
uneia dintre activităţile sau actele de cercetare criminalistică, poate atrage după sine sancţiuni, fie cu
caracter administrativ, fie cu caracter penal, acestea putând merge până la anularea actului ilegal.
Practic aceasta înseamnă că organizarea şi efectuarea expertizei se vor desfăşura în strictă
conformitate cu normele ce constituie baza legală a activităţii de expertiză promovată atât de
organul care dispune expertiza, conducătorul instituţiei de expertiză, cât şi de către expert.
Încălcarea acestor norme atrage după sine consecinţe prevăzute de legislaţia procesuală, în
particular poate servi bază de ordonare şi efectuare a expertizei repetate. Art. 148 alin. (2) al
Codului de procedură penală a R. Moldova statuează că „în cazul în care concluziile expertului nu
sunt întemeiate, există îndoieli în privinţa lor sau a fost încălcată ordinea procesuală de efectuare a
expertizei, poate fi dispusă efectuarea unei contraexpertize de către un alt expert sau alţi experţi”
[7].
O astfel de prevedere Codul de procedură penală al României nu conţine, iată de ce, credem
necesar a modifica art. 125 al acestui Cod în următoarea redacţie: „Dacă organul de urmărire penală
sau instanţa de judecată are îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză sau
a fost încălcată ordinea procesuală de efectuare a expertizei, dispune efectuarea unei noi expertize”.
Mecanismul de asigurare a acestui principiu include răspundere administrativă sau penală.
Spre exemplu, dacă expertul în cadrul efectuării expertizei concrete, încălcând principiul
obiectivităţii cercetărilor, a formulat cu bună ştiinţă concluzii false va fi tras la răspundere penală.
In sistemul principiilor fundamentale ale Criminalisticii, acest principiu are o semnificaţie
cu totul deosebită, pornind de la faptul că, pentru înfăptuirea justiţiei penale, este imperios necesară
aflarea adevărului. Art. 3 al CPP a României prevede că: ,,In desfăşurarea procesului penal trebuie
să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la
persoana făptuitorului''.

74
 Realizarea acestei cerinţe presupune reflectarea exactă a realităţii obiective în concluziile
desprinse de organele judiciare prin intermediul probelor. Aflarea adevărului este, deci, consecinţa
unei activităţi complexe de investigare a faptelor şi împrejurărilor concrete, obiective privind o
anumită cauză. Totodată, ea este în strânsă interdependenţă cu posibilităţile de cercetare a
fenomenelor lumii înconjurătoare, datorită reflectării lor obiective, în planul cunoaşterii umane.
Fiind o ştiinţă care înmănunchează o multitudine de procedee, tehnici şi metode,
Criminalistica pune la dispoziţia justiţiei mijloace de cunoaştere ştiinţifică a adevărului. De altfel,
este unanim admis că adevărurile ştiinţifice sunt obţinute, de regulă, prin folosirea unor metode
complexe şi tehnici care servesc la descoperirea, descrierea şi explicarea proceselor şi fenomenelor
lumii materiale[87, p. 377].
Prin mijloacele sale ştiinţifice proprii Criminalistica descoperă autorul faptei ilicite şi scoate
la lumină probele necesare aflării adevărului în procesul penal, ceea ce este de natură să consolideze
opinia, exprimată în literatura de specialitate, că există întru totul posibilitatea aflării adevărului de
către organele judiciare chemate să soluţioneze o anumită cauză penală[80, p. 96].
Prin urmare, criminalistica şi expertiza judiciară contribuie direct la aflarea adevărului,
reflectat în concordanţa dintre concluziile la care ajung organele chemate să soluţioneze cauza
penală şi realitatea obiectivă privind fapta ilicită şi autorul ei.
Principiul obiectivităţii cercetărilor de expertiză înseamnă cerinţa faţă de expert de a
efectua cercetările în baza celor mai noi realizări ale ştiinţei pe care el o reprezintă,
ireconciliabilitatea faţă de orice erori şi neajunsuri în activitatea de expertiză, lipsa monopolismului
şi impunerii dictatoriale a opiniilor în cadrul cercetărilor, independenţa rezultatelor ştiinţifice şi
practice de factorii sociali, îndeosebi de cei politici. Conţinutul acestui principiu trebuie privit sub
câteva aspecte. În primul rând, se are în vedere ne admiterea din partea expertului în cadrul
examinărilor şi în etapa de formulare a concluziilor a subiectivismului, adică tendinţa de a adopta o
decizie ne fondată pe rezultatele examinării materialelor de expertiză. Subiectivismul în sine,
prezentând o expresie finală a părtinirii, o putere discreţionară, ţine cont numai de ideile şi pornirile
personale, de aceia în expertiza criminalistică subietivismului alterant î-i trebuie opus obiectivitatea
ştiinţifică a cercetărilor. În al doilea rând, principiul obiectivităţii înseamnă nepărtinirea, adică lipsa
din partea expertului a oricărui interes în formularea unei anumite concluzii.
Prima premisă a obiectivităţii expertului prezintă competenţa lui, adică deţinerea de către
expert a cunoştinţelor profesionale şi a experienţei într-o anumită specialitate. Ordonatorul
expertizei trebuie să aibă o imagine clară despre specialitatea expertului, cunoştinţele căruia sunt
necesare pentru soluţionarea problemei concrete. Întrebările formulate în faţa expertului trebuie să

75
nu depăşească limitele cunoştinţelor de specialitate ale acestuia, acumulate de-a lungul anilor în
cadrul pregătirii profesionale şi pe parcursul experienţelor practice.
Aici însă, trebuie delimitate noţiunile de competenţă generală a expertizei şi competenţa
subiectivă a expertului. Expertiza poate fi dispusă cu determinarea corectă a specialităţii, limitele
căreia asigură soluţionarea problemelor, însă insuficienţa de competenţă a expertului concret, ales
pentru această cauză, nu permite să răspundă la întrebările puse în faţa lui. De aceea trebuie luaţi în
consideraţie factorii de specializare a expertului, experienţa acestuia în efectuarea a astfel de
expertize şi obiecte. Nu întâmplător Legea R. Moldova cu privire la expertiza judiciară, constatările
tehnico-ştiinţifice şi medico-legale din 23.06.2000[16] statuează ca expertul să aibă studii
superioare universitare; pregătirea respectivă intr-un anumit domeniu al expertizei judiciare;
calificarea de expert judiciar; să posede cunoştinţe speciale in cele mai diverse domenii ale
ştiinţei, tehnicii, medicinii, artei, in alte domenii ale activităţii umane necesare pentru întocmirea
raportului de expertiza; să fie atestat in calitate de expert judiciar intr-un anumit domeniu ş.a.
Nu este întâmplător formulată de această lege şi obligaţia conducătorului instituţiei de expertiză
judiciară să asigure condiţiile necesare pentru efectuarea expertizei (art. 14 alin. d), inclusiv utilajul,
reactivele şi alte materiale. Astăzi instituţiile statale de expertiză judiciară din România sunt
completate cu cadre de înaltă calificare conform standardului european EN ISO/IEC
17024:2003[126, p. 13-15], asigurate cu cele mai noi tehnici de calcul şi utilaje contemporane.
O altă, nu mai puţin însemnată condiţie a obiectivităţii expertului este imparţialitatea,
nepărtinirea, dezinteresul personal al acestuia în cauza dată, rezistenţa emoţională relativ la
împrejurările cauzei în cadrul efectuării expertizei. Legea indicată mai sus prevede expres în art. 10
obligaţia expertului judiciar să efectueze cercetări complete şi în baza lor să prezinte concluzii
întemeiate şi obiective. Obiectivitatea expertului este asigurată şi de cerinţa legii în cauză că
expertul nu este în drept să contacteze personal părţile din proces dacă acest lucru pune la îndoială
imparţialitatea sa. Tot din acest considerent, el nu are dreptul să adune independent materiale pentru
efectuarea expertizei (art. 9). Acest ultim aspect este supus unor îndoieli în literatura de specialitate.
Mai mult, cercetătorii români N. Văduvă, L. Văduvă apreciază „ideal” [89, p. 97] situaţia când
însuşi expertul adună materialele de comparaţie pentru buna desfăşurare a expertizei pe care el o
efectuează. În ce ne priveşte, credem că această propunere este greu de acceptat din mai multe
considerente. Expertul în aşa situaţie va fi nevoit să contacteze părţile în proces şi, fiind influenţat
de către acestea, î-şi va asuma sarcini ale organului de urmărire penală. Dacă am urma această
logică, atunci va trebui ca expertul să formuleze şi întrebările în faţa expertizei, întrucât se ştie, că
acestea foarte frecvent se formulează incorect de către organele de urmărire, va trebui să ambaleze
şi obiectele ce se trimit la expertiză din aceleaşi motive etc., ceea ce va pune la îndoială

76
obiectivitatea şi imparţialitatea expertului. În situaţia când există astfel de îndoieli, legea în cauză
prevede recuzarea expertului. Dacă expertul prin contact personal cu alţi subiecţi ai procesului,
adună materiale pentru efectuarea expertizei, raportul a astfel de expertiză trebuie exclus din lista
mijloacelor de probă pe cauza dată. Mai mult ca atât, analiza de către expert a tuturor materialelor
dosarului, oferit de către organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, pentru a selecta date
necesare realizării examinărilor de expertiză, este, în fond, aceiaşi colectare de sine stătătoare de
către expert a materialelor de comparaţie.
Cercetătorul român G. Olteanu scrie cu această ocazie: „...practica experţilor tinde către
analiza de către expert a întregului dosar, mergându-se până la a se solicita dosarul, ca atare, şi
rămânerea acestuia, în timp, la dispoziţia expertului. Se recunoaşte, mai mult sau mai puţin direct,
că acesta este necesar atât pentru efectuarea propriu-zisă a expertizei, cât şi pentru ca rezultatul,
concluziile expertului să fie în ton cu restul materialului de anchetă, să nu existe contraziceri
nefireşti”[121, p.100]. În cadrul studiului nostru din 200 de expertize, în 11% de cazuri expertului i
s-a prezentat dosarul în întregime cu toate materialele. Evident că cunoaşterea depoziţiilor diverşilor
subiecţi ai procesului, dar şi a altor circumstanţe ale cauzei, va clătina neapărat obiectivitatea
formulării concluziei de către expert. Acesta, conform art. 121 alin(1) al Codului de procedură
penală al României are dreptul să ia cunoştinţă doar de materialul dosarului necesar pentru
efectuarea expertizei. Însă aceste materiale trebuie să fie selectate de către organul de urmărire
penală sau instanţa de judecată, în caz contrar expertul substituie ordonatorul expertizei. Legislaţia
procesuală conţine prevederi concrete de recuzare a expertului în acest sens: participarea expertului
în altă calitate procesuală pe aceeaşi cauză, relaţii de rudenie cu alţi participanţi ai procesului,
dependenţa expertului pe linie de serviciu, incompetenţa acestuia ş.a.
În practica de expertiză uneori, deşi lipsesc temeiurile procesuale de a pune la îndoială
obiectivitatea expertului, pot exista condiţii capabile să influenţeze imparţialitatea expertului. Se are
în vedere însuşi circumstanţele cauzei cu privire la care se efectuează expertiza, care se pot dovedi o
povară emoţională destul de mare ce poate clătina nepărtinirea expertului. Această condiţie ţine de
sfera psihologică a activităţii de expertiză şi prezintă una din exigenţele faţă de expert – stabilitatea
emoţională faţă de împrejurările cauzei cu privire la care se efectuează expertiza. Garanţia acestei
stabilităţi poate fi doar respectarea strictă a prevederilor metodico-ştiinţifice şi a recomandaţiilor de
efectuare a cercetărilor şi de evaluare a rezultatelor acestora. Realizând cercetarea, expertul trebuie
să facă cunoştinţă cu materialele dosarului doar în măsura în care este necesar pentru efectuarea ei.
În cadrul acestor cercetări expertul va verifica nu numai versiunile sale dar şi contra versiunile altor
participanţi ai procesului, va analiza factorii ce contribuie la concluzia pozitivă, dar şi a celor cu
caracter negativ. Iată de ce, argumentând poziţia sa, reflectată în concluzii, expertul este obligat să

77
se expună şi asupra unor aspecte ce contravin concluziilor formulate. Principalul aici constă în a
explica de ce prezenţa factorilor contradictorii sau discutabili nu influenţează concluzia sa şi în ce
măsură aceşti factori pot fi neglijaţi.
Deci, independenţa psihologică a expertului faţă de împrejurările infracţiunii comise, educarea
acestei calităţi profesionale în sine va servi garant al obiectivităţii şi imparţialităţii expertului, a
plenitudinii examinărilor de expertiză.
Plenitudinea trebuie apreciată la fel sub mai multe aspecte: a) dacă expertul a răspuns la toate
întrebările formulate de ordonator; b) dacă au fost examinate toate obiectele trimise la expertiză; c)
dacă expertul a aplicat toate metodele şi mijloacele necesare pentru a răspunde la întrebările puse în
faţa lui. Nici o întrebare nu poate fi lăsată fără răspuns. Mai mult, legislaţia procesuală (alin. (5), art.
88 al CPP a R. Moldova) acordă dreptul expertului de a indica în raportul său împrejurările
importante pentru cauză despre care nu i s-a pus întrebare, dar stabilite de către dânsul în baza
cunoştinţelor de specialitate[7].
Independenţa expertului. Acest principiu este unul din cele mai importante, care fiind
consfinţit legislativ, garantează eficacitatea şi utilitatea activităţii judiciare de expertiză. El semnifică
că nimeni nu este în drept să acorde presiuni asupra expertului ca să-l impună să formuleze o
anumită concluzie.
Principiul independenţei expertului derivă logic din suveranitatea procesuală a expertului
prevăzută de legislaţia în vigoare, care constă în faptul că expertul deţine un statut deosebit de
poziţia procesuală a participanţilor la proces şi este responsabil personal de cercetarea efectuată şi de
concluziile formulate.
In cadrul organizării şi efectuării expertizei în instituţia statală de expertiză realizarea
principiului enunţat cuprinde câteva aspecte ce înlesnesc ocrotirea expertului de influenţele
nefaste asupra corectitudinii concluziilor acestora, emanate de la ordonatorul expertizei şi
alţi participanţi la proces, interesaţi în rezultatele expertizei sau de la conducătorul instituţiei ori
subdiviziunii în care lucrează expertul, precum şi de la colegii de muncă – experţi, mai cu seamă, în
cadrul efectuării examinărilor în comisie.
Sistemele instituţiilor de expertiza statale sunt de sine stătătoare şi independente faţă de
organele şi persoanele ordonatoare de expertiză, chiar dacă este vorba de subdiviziunile aceluiaşi
departament. Ele nu se află în dependenţă de serviciu faţă de organele de urmărire penală care
dispun expertiza. Aici se respectă regula generală, conform căreia persoana care efectuează
urmărirea penală în cazul, în care acordă presiuni (ameninţări sau alte acţiuni ilegale) asupra
expertului pentru a formula o anumită concluzie în conformitate cu art. 312 Cod penal al

78
Republicii Moldova este tras la răspundere penală[4, p. 102]. Acţiunile similare din partea
judecătorilor trebuie privite la fel ca abuz de serviciu şi traşi la răspundere penală.
Expertul statal ca funcţionar depinde din punct de vedere administrativ de conducerea
instituţiei de expertiză în care el lucrează, însă această dependenţă nu se răsfrânge asupra efectuării
expertizelor concrete şi alcătuirii rapoartelor pe aceste cauze. Mecanismul de respectare a
principiului independenţei expertului sub acest aspect poate fi observat, analizând, spre exemplu,
Legea R. Moldova “Cu privire la expertiza judiciară, constatările tehnico-ştiinţificeşi medico-
legale” nr.1086-XIV din 23.06.2000[16], care prevede în acest sens un şir de norme. În particular,
art. 4. statuează:
(1) Expertul judiciar nu se poate afla in dependenta, directa sau indirecta, de ordonatorul
expertizei, de părţi si de alte persoane interesate in rezultatul cauzei.
(2) Este interzisa influenţarea expertului de către ordonatorul expertizei judiciare, autorităţi
publice sau persoane particulare in scopul întocmirii raportului de expertiza in favoarea unuia
dintre participanţii la proces sau in interesul altor persoane.
(3) Persoanele vinovate de influenţarea expertului poarta răspundere conform legislaţiei.
Art. 149 al Codului de procedură penală al R. Moldova prevede expres că „conducătorul
instituţiei de expertiză nu are dreptul să dea indicaţii care ar determina cursul şi conţinutul
investigaţiei”. În cazul dezacordului conducătorului instituţiei sau subdiviziunii de expertiză cu
concluzia expertului conducătorul formează o comisie de experţi pentru efectuarea acestei
expertize, incluzând în ea şi specialistul care a efectuat expertiza primară[20].
In cadrul efectuării expertizelor în comisie, în special a celor efectuate de către specialişti de
acelaşi profil, expertul poate suferi o influenţă din partea colegilor - membri ai comisiei. In
aspectul respectării principiului independentei expertului, este vorba nu despre luarea în
considerare a opiniilor altor experţi, dar despre coliziunea dintre profesionişti, în care se observă
tendinţa acestora de a domina şi a impune poziţia sa celui care nu este de acord cu ea, încercarea
de a convinge insistent să se formuleze o altă concluzie.
Expertul trebuie să înfrunte o astfel de influenţă, normele legii sunt de partea acestuia. Alin. (2) al
art. 122 al Codului de procedură penală a României statuează că „când sunt mai mulţi experţi se
întocmeşte un singur raport de expertiză. Dacă sunt deosebiri de păreri, opiniile separate sunt consemnate
în cuprinsul raportului sau într-o anexă” [3, p. 229].
O regulă similară, ce asigură independenţa expertului în astfel de situaţii este prevăzută şi de
Codul de procedură penală al Republicii Moldova. Alin (1) al art. 146 prevede „expertizele complicate
şi contraexpertizele se efectuează de o comisie din câţiva experţi de acelaşi profil. La cererea
părţilor, în componenţa comisiei de experţi pot fi incluşi experţii invitaţi de ele. Experţii se consultă

79
intre ei şi, ajungând la o opinie comună, întocmesc un raport unic, pe care ei toţi îl semnează. Dacă
între experţi există dezacord, fiecare dintre ei prezintă raport separat cu privire la toate întrebările
sau numai cu privire la acele întrebări pe marginea cărora există dezacord” [7]. Deci, din cele
menţionate rezidă că expertul, activând în cadrul comisiei de experţi (inclusiv şi celor complexe)
este independent, efectuează cercetări, apreciază rezultatele şi formulează concluziile în limitele
competenţei sale, de sine stătător.
Cât priveşte, activitatea de dispunere a expertizelor, ea impune desfăşurarea mai multor
măsuri.
În primul rând, analiza necesităţii şi utilităţii dispunerii expertizelor. Unul dintre principiile
care stau la baza cercetării criminalistice este şi acela potrivit căruia orice activitate ilicită se
consumă în timp şi spaţiu şi lasă urme, ceea ce confirmă teza consacrată şi anume că nu există
infracţiuni perfecte. Urmele şi mijloacele materiale de probă, analizate, interpretate şi valorificate
întru obţinerea informaţiilor utile contribuie la clarificarea diferitelor împrejurări referitoare la
condiţiile în care a fost săvârşită infracţiunea, la făptuitorii prezumtivi, gradul de vinovăţie a
acestora, responsabilitatea altor persoane implicate în acest eveniment, pot favoriza în final
stabilirea adevărului judiciar. [149, p. 117].
Pentru valorificarea urmelor şi a mijloacelor materiale de probă, în scopul arătat, sunt necesare
cunoştinţe de specialitate şi mijloace tehnice adecvate, pe care organele judiciare, oricât ar fi de
dotate, nu le posedă. În vederea dispunerii expertizei, organele judiciare trebuie să procedeze la o
analiză temeinică a necesităţii şi utilităţii acesteia, spre a nu se recurge la concursul specialiştilor
decât atunci când pe altă cale aceste date nu pot fi obţinute şi numai dacă specialiştii respectivi pot
contribui la lămurirea acestor stări de fapt ce prezintă importanţă pentru cauza respectivă şi aflarea
adevărului.
Pentru a se asigura valorificarea ştiinţifică a urmelor şi a mijloacelor materiale de probă prin
expertize şi constatări, organele judiciare trebuie să cunoască şi să analizeze întregul material
existent în dosarul cauzei şi numai pe această bază să se pronunţe asupra necesităţii şi utilităţii
recurgerii la specialişti. În literatura de specialitate s-a subliniat de mult că prin intermediul
expertizei judiciare se poate trece de la posibilitatea cunoaşterii la cunoaşterea propriu – zisă,
verificabilă şi controlabilă cu ajutorul mijloacelor puse la dispoziţie de ştiinţă. [57, p. 35].
În al doilea rând, dispunerea expertizei poate fi realizată, atât în faza de urmărire penală, cât şi
în cea de judecată, în cadrul activităţii de administrare şi verificare a probelor necesare pentru
dovedirea existenţei infracţiunii şi identificarea făptuitorului. Pentru a dispune efectuarea unei
expertize, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată trebuie să constate prezenţa cu-
mulativă a unor fapte sau stări de fapt care nu sunt valorificate îndeajuns şi împrejurarea că pentru

80
lămurirea lor este necesară folosirea cunoştinţelor unor specialişti în situaţia în care sunt întrunite
cele două cerinţe exprese ale legii, organul judiciar dispune efectuarea expertizei chiar dacă
judecătorii sau persoanele care efectuează urmărirea au unele cunoştinţe în specialitatea respectivă,
în alt mod, s-ar aduce o gravă încălcare a garanţiilor procesuale ale părţilor, deoarece acestea nu ar
putea discuta liber şi critic concluziile de specialitate, când ele ar aparţine persoanei care efectuează
urmărirea penală sau participă la judecată.
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, constatând existenţa condiţiilor arătate,
dispun efectuarea expertizei chiar dacă nu întrevăd posibilitatea unor concluzii certe, în raport cu
materialul documentar care poate fi pus la dispoziţia experţilor ori în raport cu nivelul dezvoltării
ştiinţei şi a posibilităţilor tehnice existente în domeniul respectiv şi numai în cazul în care prin alte
mijloace nu pot fi obţinute datele necesare[84, p. 144]. Art. 142 al Codului de procedură penală al
Republicii Moldova stabileşte expres că „expertiza se dispune în cazurile în care pentru constatarea
circumstanţelor ce pot avea importanţă probatorie pentru cauza penală sînt necesare cunoştinţe
speciale în domeniul ştiinţei, tehnicii, artei sau meşteşugului. Posedarea unor asemenea cunoştinţe
speciale de către persoana care efectuează urmărirea penală sau de judecător nu exclude necesitatea
ordonării expertizei. Dispunerea expertizei se face la cererea părţilor de către organul de urmărire
penală sau de către instanţa de judecată, precum şi din oficiu de către organul de urmărire penală”.
Tot în acest sens, Legea R. Moldova „Cu privire la expertiza judiciară, constatările tehnico-
ştiinţifice şi medico-legale” din 23 iunie 2000 tratează acest aspect puţin în alt mod, şi anume că
„expertiza judiciara se efectuează la ordonarea organului de urmărire penala, a procurorului, a
organului împuternicit să examineze cazurile cu privire la contravenţiile administrative, a instanţei
judecătoreşti din oficiu sau la cererea părţilor, in conformitate cu legislaţia de procedură penală,
de procedură civila, legislaţia cu privire la contravenţiile administrative şi cu prezenta lege[16].
Coliziunea dintre aceste prevederi, după cum se observă din cele arătate, rezidă în faptul că în
primul caz instanţa de judecată poate dispune expertiza doar la cererea părţilor pe când în al doilea
caz instanţa poate dispune şi din oficiu. Această deosebire o credem principială şi este necesar să ne
oprim succint asupra acestui aspect.
Credem că funcţia instanţei de judecată de a soluţiona corect cazul, de a stabili împrejurările
reale ale infracţiunii indiferent de demersurile persoanelor interesate, obligă la o iniţiativă pentru
crearea bazei probante, care este şi premisa necesară pentru emiterea unui verdict legal şi
argumentat. Pasivitatea instanţei în această problemă poate conduce la unele abuzuri. Credem că, pe
de o parte, excluderea în ultima vreme din uzul juridic al formulei „adevărului obiectiv” nu însemnă
că instanţa nu trebuie să stabilească toate circumstanţele reale ale cauzei, iar pe de altă parte,
accentuarea principiului contradictorialităţii la fel nu exclude iniţiativa instanţei de a dispune ex

81
officio expertiza. Iată de ce, credem mai corectă soluţia adoptată de Legea „Cu privire la expertiza
judiciară” din 23 iunie 2000, de unde şi necesitatea de a modifica alin(1) al art. 142 al Codului de
procedură penală a R. Moldova în următoarea redacţie: „Dispunerea expertizei se face la cererea
părţilor sau din oficiu de către organul de urmărire penală sau de către instanţa de judecată” [69, p.
77].
Prin urmare, ordonarea expertizei este lăsată la altitudinea organului de urmărire penală sau
instanţei de judecată (în afară de cazurile obligatorii – art. 117 CPP a României; art. 143 CPP R.
Moldova), care iau decizia pornind de la împrejurările concrete ale cauzei şi imposibilitatea
stabilirii datelor faptice respective prin altă cale.
Expertiza se efectuează în baza unui anumit document procesual (ordonanţa organului de
urmărire penală sau încheierea instanţei de judecată), care este şi temeiul procesual de efectuare.
Dispunerea expertizei este o acţiune de procedură şi, prin urmare, efectuarea ei este posibilă doar în
procedura pornită. Învinuitul, bănuitul, apărătorul, partea vătămată sau reprezentantul ei au dreptul
de a înainta demersuri, care fie că se acceptă, fie că se resping. În legătură cu ordonarea şi
efectuarea expertizei bănuitul şi învinuitul are dreptul: 1) să recuze pe expert; 2) să ceară numirea
unui expert dintre persoanele, indicate de ele; 3) să prezinte documente suplimentare; 4) să pună
întrebări suplimentare expertului; 5) să asiste cu autorizaţia organului de urmărire penală, la
efectuarea expertizei şi să dea explicaţii expertului.
Organul de urmărire penală este obligat să aducă la cunoştinţă învinuitului ordonanţa de
efectuare a expertizei şi să-i explice drepturile în legătură cu aceasta, întocmind şi un proces-verbal.
Ordonând expertiza, organul de urmărire penală (judecătorul) stabileşte la care gen de expertiză se
referă întrebările ce trebuie soluţionate, în care instituţie de expertiză se efectuează aceste genuri de
expertiză. Legea procesual-penală a României limitează organul de urmărire penală în ceea ce
priveşte alegerea instituţiei de expertiză. Art. 119 CPP prevede că dacă există experţi medico-legali
sau experţi oficiali în specialitatea respectivă, nu poate fi numit expert o altă persoană, decât dacă
împrejurări deosebite ar cere aceasta.
Deci, după cum se observă, potrivit legislatiei in vigoare, expertizele criminalistice
reprezintă monopol de stat si nu pot fi atacate printr-o contraexpertiză efectuată de către un expert
ales, numit in Occident si expert-parte. Astfel, prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 75 din
24 august 2000 privind autorizarea experţilor criminalişti, ordonanţa modificata prin Legea nr.
488/11 iulie 2002 pentru aprobarea OUG 75/2000, „expertizele criminalistice se efectuează de
experţi autorizaţi in institutele si laboratoarele de expertiză criminalistică înfiinţate potrivit
dispoziţiilor legale. La efectuarea expertizelor criminalistice de catre experţi oficiali pot participa si
anumiţi experţi, numiţi de organele judiciare, la cererea acestora si recomandaţi de acestea,

82
autorizaţi in condiţiile prezentei ordonanţe“.
Expertii autorizaţi, asa cum se specifică la art. 7 (1) din OUG 75/2000, participă personal la
efectuarea expertizelor prin observaţii cu privire la obiectul expertizei, modificarea sau completarea
acestuia, verificarea si completarea materialului necesar pentru efectuarea expertizei, precum si prin
obiecţii la raportul de expertiză, obiecţii ridicate organului judiciar. Cu alte cuvinte, experţilor
criminalisti autorizaţi nu le este permis sa efectueze ei inşişi expertize criminalistice, iar parţile nu
se pot apăra printr-o expertiză efectuată de catre un expert independent, fie că el este din ţară, fie că
este din străinătate, ceea ce, după cum am mai subliniat, nu este corect, încălcând drepturile părţior
în proces.
Cât priveşte structura documentului de numire a expertizei, art. 15 al Legii R. Moldova “Cu
privire la expertiza judiciară” stabileşte elementele principale ale ordonanţei sau încheierii de
ordonare a expertizei şi anume: data; numele şi funcţia ordonatorului expertizei; denumirea
instituţiei care urmează s-o efectueze; temeiurile de dispunere a expertizei; întrebările înaintate
expertului; lista obiectelor supuse expertizei; - alte circumstanţe.
Datele susmenţionate sunt structurate în 3 părţi: 1) introductivă; 2) descriptivă şi 3)
rezolutivă.
În partea introductivă se indică locul şi data alcătuirii ordonanţei, cine a alcătuit ordonanţa şi pe care
cauză. În cea descriptivă se expune pe scurt subiectul cauzei şi împrejurările în legătură cu care a
apărut necesitatea în cunoştinţe de specialitate, se indică uneori şi condiţiile speciale de
comportament cu obiectele supuse examinării. Partea se finalizează cu referinţa la articolele
respective din CPP, în baza cărora se dispune expertiza. În cazul în care expertiza este obligatorie se
invocă şi alte articole (Spre exemplu, art.117 al CPP al României; art.143 al CPP al R.Moldova).
În partea rezolutivă se indică genul expertizei, se formulează întrebările în faţa expertului, se
stabileşte instituţia de expertiză şi lista obiectelor şi materialelor puse la dispoziţia expertului.
Un rol însemnat îl are formularea corectă a întrebărilor ce trebuie soluţionate de către expert.
Acestea trebuie să fie concrete, clare, să nu admită o dublă interpretare. În unele îndreptare
metodice destinate organelor de urmărire penală[109] sunt prezentate liste de întrebări orientative
pentru fiecare gen şi varietate de expertiză. Însă folosirea acestor materiale trebuie raportată la
specificul sarcinilor expertuale concrete pentru a nu include în ordonanţă toate aceste întrebări
tipice, pentru “orice eventualitate”. Aceasta majorează termenii de efectuare a expertizei, volumul
de informaţie utilă pentru cauză rămânând acelaşi. Uneori la unele întrebări se poate găsi răspunsul
prin efectuarea altor acţiuni de urmărire penală – interogare, reconstituirea faptei ş.a.

83
 De subliniat, că întrebările nu trebuie să ţină de ramura jurisprudenţei sau să iasă din
competenţa expertului. În caz contrar, acesta va informa ordonatorul în scris despre imposibilitatea
redactării raportului de expertiză.
În cazul necesităţii obţinerii unor date cu caracter informativ, consultaţii, lămuriri, organul
de urmărire penală se poate adresa către specialiştii instituţiilor respective care îi vor oferi astfel de
date. Redactate într-o formă oficială de răspuns acestea pot fi folosite ca surse de probă – “alte
documente” ce se încadrează în prevederile legislaţiei în vigoare. Ordonatorul expertizei, în cadrul
formulării întrebărilor poate consulta specialistul care, prezumtiv, va efectua expertiză.
În partea rezolutivă a ordonanţei este inclusă şi rubrica privind materialele puse la dispoziţia
expertului pentru a rezolva întrebările formulate. Astfel de materiale sunt obiectele supuse
expertizării, mostrele de comparaţie, procesele-verbale de efectuare a acţiunilor de urmărire penală
şi alte documente.
Prelevarea mostrelor de comparaţie depinde de genul şi varietatea de expertiză, caracterul
întrebărilor puse în faţa expertului. Scopul colectării constă în efectuarea unei cercetări comparative
cu urmele care au fost lăsate la locul faptei, dar şi cu alte corpuri delicte[40, p. 264]. Toate mostrele
trebuie să fie de calitate satisfăcătoare, în cantităţi necesare şi de provenienţă autentică.
Acestea, după timpul şi condiţiile de apariţie se împart în libere, convenţional-libere şi
experimentale.
Libere sunt acele mostre de comparaţie care au apărut până la pornirea procesului penal şi
nu au legătură cu cauza cercetată, (spre exemplu, în cazul expertizelor grafice - în momentul când
executorul n-a prevăzut că acestea vor fi folosite în calitate de scripte de comparaţie). A doua grupă
sunt acele mostre care apar după pornira procesului, însă ne fiind legate nemijlocit de procesul de
pregătire şi de dispunere a expertizei (spre exemplu, semnăturile învinuitului în procesul-verbal de
audiere). Grupa mostrelor experimentale de comparaţie se preiau conform alin.5 al art.127 al
Codului de pocedură penală al României de către organul de urmărire penală după pornirea
procesului, executate în condiţii apropiate celor, care, după cum se presupune a fost executat textul
litigios[145, p. 10].
Mostrele de comparaţie pot fi ridicate în cursul percheziţiei, cercetării la faţa locului,
ridicării de obiecte şi documente, precum şi la cererea organului de urmărire penală de la diverse
instituţii şi organizaţii, persoane cu funcţii de răspundere, cetăţeni etc.
Mostrele pentru cercetarea comparativă sunt utilizate foarte des în cadrul expertizelor de
identificare. Pentru obţinerea modelelor pentru comparaţie, anchetatorul trebuie să cunoască ce
mostre trebuie ridicate şi să înfăptuiască corect această activitate atât procesual, cît şi criminalistic.

84
 Mostra pentru comparaţie (model-tip) este un obiect material folosit pentru compararea cu
proba materială în scopul stabilirii apartenenţei de grup şi identificării individuale a persoanelor,
obiectelor, animalelor, stabilirii persoanei cadavrului, precum şi clarificării circumstanţelor
importante pentru cauză. Modelul pentru comparaţie este purtătorul caracteristicilor (trăsăturilor,
semnelor) obiectelor materiale în litigiu.
În funcţie de modalitatea de reflectare a acestor caracteristici, modelele pentru comparaţie pot
fi de două feluri: ▪ Mostre pentru comparaţie care reflectă o trăsătură exterioară a obiectului căutat
(modele – tip ale amprentelor degetelor, instrumentelor de efracţie, modelelor de înscrisuri, tub-
cartuşelor, gloanţelor etc.); ▪ Mostre pentru comparaţie care exprimă caracteristicile sale
individuale interioare (de structură): (modele – tip de sânge, salivă, sol, praf ş.a. [141, p. 35]).
Deci, mostră pentru cercetarea comparativă constituie un obiect material, ce provine de la un
alt obiect şi constituie parte componentă a acestuia, obţinut pentru realizarea cercetărilor speciale
necesare pentru identificarea, diagnosticarea sau stabilirea apartenenţei generice a obiectului de
identificat, precum şi pentru stabilirea altor circumstanţe ce au importanţă pentru cauză.
Mostrele pentru cercetarea comparativă, de regulă, nu sunt supuse examinării şi aprecierii de
către instanţa de judecată. Mai mult ca atât, la momentul judecării cauzei mostrele fizic pot să nu
existe, fiind deja utilizate sau consumate în cadrul efectuării expertizei. De aici rezultă ca mostrele
nu pot fi considerate probe judiciare. În confirmarea acestei teze profesorul. V. Jbankov aduce şi
alte argumente: probele, obiectiv sunt legate de pregătirea, săvârşirea şi tăinuirea crimei, pe când
mostrele pentru cercetarea comparativă sunt legate cu evenimentul infracţional numai prin
obiectele-corp delict, pentru compararea cu care ele au fost colectate; probele nu pot fi schimbate
sau înlocuite, pe când mostrele, pot fi colectate, de regulă în orice cantităţi; procesul apariţiei
probelor nu depinde de voinţa organului de urmărire penală sau instanţa de judecată, pe când
necesitatea colectării mostrelor decide şi organizează organul de urmărire penală; probele în etapa
cercetării nu totdeauna se compară cu mostrele, importanţa lor pentru cauză poate fi constatată doar
în urma realizării diverselor acţiunii de urmărire penală, pe când mostrele sunt destinate doar pentru
cercetarea comparativă cu probele[137, p. 5].
În principiu afirmaţiile menţionate mai sus pot fi acceptate cu o sigură observaţie, că nu
toate mostrele pot fi obţinute în orice cantitate dar numai cele experimentale. Pentru mostrele libere
sau condiţional-libere această afirmaţie î-şi pierde valabilitatea.
Într-adevăr, articolele de producţie industrială sau materialele de construcţie de calitate
proastă ori produsele alimentare falsificate etc. prezintă obiecte ale acţiunilor infracţionale, adică
constituie probe materiale, care frecvent se manifestă într-o dublă calitate: rămânând probe
materiale, ele în acelaşi timp constituie mostre pentru cercetările comparative.

85
 În legătură cu aceasta este important de precizat şi alt aspect: est oare posibil a folosi probele
materiale în calitate de mostre pentru cercetările comparative? Legea nu dă răspuns la această
întrebare, însă în practică, după cum se observă din exemplul de mai jos, care în esenţă este destul
de tipic, acest aspect nu provoacă careva dificultăţi: Cetăţeanul X. a procurat de la o persoană
necunoscută o armă şi trei cartuşe. Arma şi cartuşele au fost ridicate şi anexate la dosarul penal în
calitate de probe materiale. În cadrul investigaţiilor a fost dispusă expertiza criminalistică. Una din
întrebările adresate expertului-criminalist, specialist în balistica judiciară, a fost dacă cartuşele
prezentate spre expertizare sunt operante sau nu pentru tragerile din arma de foc. Expertul, pentru a
răspunde la această întrebare a procedat la tragerea tuturor cartuşelor din arma de foc[211].
Întrebarea este dacă expertul a procedat corect sau nu în cazul respectiv? Credem că, deşi
aceste probe materiale au fost supuse unor schimbări esenţiale, expertul a procedat corect. În primul
rând, altă posibilitate de a răspunde cu certitudine la întrebarea ordonatorului de expertiză expertul,
credem că nu a avut-o; în al doilea rând, gloanţele şi cartuşele trase vor fi păstrate în colecţia de
tuburi şi gloanţe şi posibil cu ajutorul lor va putea fi descoperită o altă infracţiune. În legătură cu
aceasta, trebuie menţionat şi faptul, că la nimeni nu trezeşte îndoieli posibilitatea folosirii în calitate
de mostre pentru cercetările comparative a urmelor de sânge, de miros, de spermă şi a altor obiecte
de acest gen, ridicate de la locul faptei.
Legislaţia procesuală a României (art. 127 al CPP), din considerente necunoscute, din rândul
mostrelor de comparaţie reglementează doar procedura obţinerii scriptelor de comparaţie în cauzele
privind infracţiunile de fals în înscrisuri[3, p. 230]. În Dicţionarul explicativ al limbii române
termenii „scris” şi „script” sunt interpretaţi ca sinonimi[162, p. 964]. Deci articolul 127 al CPP a
României nu cuprinde varietatea imensă de mostre necesare pentru cercetările criminalistice de
comparaţie în diversele cauze penale cu excepţia celor de fals în înscrisuri. În opinia noastră,
aceasta este o consecinţă a informării insuficiente a juriştilor despre posibilităţile contemporane ale
expertizelor, a răspândirii tipurilor şi varietăţilor acestora în practică. În cauzele penale de la
persoanele în viaţă se preiau frecvent un rând de alte mostre precum sânge, impresiuni digitale,
conţinut subunghial, mostre de voce şi vorbire etc. Cercetarea scrisului, la care se referă legiuitorul
(se are în vedere însuşi scrisul şi nu semnătura întrucât aceasta este un gen aparte de expertiză.
Scriptele de comparaţie pentru identificarea după scris şi scriptele de comparaţie pentru
identificarea după semnătură sunt departe de a fi identice. Scrisul este obiectul expertizei
grafoscopice, iar semnătura poate fi obiect atât al expertizei grafice cât şi expertizei tehnico-
criminalistice a documentelor. Pentru expertiza semnăturii se cer a fi prezentate scripte
experimentale de semnătură şi nu de scris.), după rezultatele studiului nostru, în condiţiile
contemporane de utilizare în masă a tehnicii de calcul se efectuează tot mai rar.

86
 Tot în această ordine de idei, notăm că este necesar a lărgi şi cercul de subiecţi, abilitaţi cu
dreptul de a colecta mostre pentru cercetările comparative. Practica demonstrează cu prisosinţă că
mostrele de comparaţie pot fi obţinute nu numai de către organul de urmărire penală şi instanţa de
judecată, dar şi de către expert în cadrul efectuării experimentelor de expertiză.(Spre exemplu, în
expertiza balistică se obţin gloanţe, tub-cartuşe de către însuşi expertul-balistician pentru
comparaţie cu cele litigioase etc.) În astfel de cazuri, dar şi în altele de acest gen, acestea prezintă
parte componentă a cercetărilor de expertiză şi trebuie reflectate în raportul alcătuit de către expert.
În cadrul studiului nostru, la întrebarea cine nemijlocit colectează mostrele de comparaţie,
ofiţerii de urmărire penală şi alţi respondenţi au răspuns în felul următor: însuşi ofiţerii de urmărire
penală -79,5%, expertul – 5,3%, specialistul – 26,5%, altă persoană - 3%. (Observăm că sumar
procentajul indicat depăşeşte 100%, lămurit prin faptul că o parte din respondenţi în răspunsurile lor
au indicat mai mulţi subiecţi ai colectării mostrelor de comparaţie). Date similare au fost obţinute şi
în rezultatul analizei dosarelor penale. În dosarele analizate ofiţerii de urmărire penală au colectat
mostre de sine stătător în 65,8% de cazuri, au apelat la ajutorul specialiştilor-criminalişti în 21,2%,
au poruncit preluarea mostrelor de comparaţie altei persoane în 13% de cazuri.
Încă un aspect care nu şi-a găsit reflectare în norma sus amintită a Codului de procedură
penală a României – colectarea silită a mostrelor de comparaţie. Întrucât acestea pot fi obiecte
materiale ce provin de la o persoană în viaţă, în scopul protejării drepturilor constituţionale ale
bănuitului, învinuitului, martorului sau părţii vătămate este necesar a se stabili o ordine procesuală
deosebită în astfel de situaţii: în baza ordonanţei motivate a organului de urmărire penală cu
aplicarea unor metode ce nu afectează sănătatea sau pun în pericol viaţa omului sau care lezează
onoarea şi demnitatea lui.
Însă, în situaţia unor coliziuni de scopuri şi interese ale participanţilor la procesul de
investigaţie, uneori apare necesitatea de a realiza această acţiune procesuală contrar voinţei
persoanei de la care trebuie preluate mostrele de comparaţie, adică forţat, ceea ce, fireşte va
prejudicia drepturile persoanei.
Problema obţinerii mostrelor de comparaţie în mod forţat este tratată ne univoc în literatura de
specialitate. În lucrările unor criminalişti s-a expus punctul de vedere, conform căruia colectarea
silită a mostrelor este cu neputinţă. Astfel, V. Jbankov scrie: ”În cazul în care, martorii, partea
vătămată, bănuiţii, învinuiţii refuză să prezinte mostre experimentale pentru comparaţie,
anchetatorul trebuie să le explice importanţa acestei acţiuni. Dacă această măsură nu oferă rezultatul
scontat, trebuie de încercat a descoperi şi a ridica mostre libere de comparaţie. În lipsa acestora sau
în cazul imposibilităţii utilizării lor în locul celor experimentale este indicat a realiza măsuri
operative de investigaţie orientate spre dobândirea mostrelor necesare” [136, p. 20; 137, p. 4].

87
 Însă, în literatura de specialitate s-a expus şi părere diametral opusă, conform căreia preluarea
mostrelor de comparaţie în cazuri deosebite poate fi realizată şi silit[134, p. 22]. Prin caz deosebit
trebuie să se înţeleagă o astfel de situaţie, când fără utilizarea mostrelor de comparaţie în procesul
de investigaţie este imposibil stabilirea adevărului pe cauza dată, adică prezenţa mostrelor au
importanţă hotărâtoare, indispensabilă pentru dovedirea vinovăţiei sau dezvinovăţirea persoanei. În
opinia noastră, măsurile forţate trebuie, după posibilitate să se reducă la prevenirea opunerii de
rezistenţă a persoanei, la o procedură scurtă şi ne dureroasă cu interzicerea unui tratament crud sau
care înjosesc demnitatea persoanei. Iată de ce, pare justificat ca colectarea silită a mostrelor pentru
cercetarea comparativă de la bănuit, învinuit, martor sau partea vătămată se se efectueze cu
autorizaţia judecătorului, în prezenţa medicului şi a martorilor asistenţi.
După cum arată rezultatele intervievării ofiţerilor de urmărire penală din cadrul studiului
nostru, 23,4% de respondenţi s-au confruntat cu situaţii de refuz de a prezenta mostre de comparaţie
din partea unor subiecţi ai procesului. Totodată 19,5% din numărul celor intervievaţi la care au
existat astfel de situaţii au răspuns că rezistenţa a fost depăşită prin convingerea verbală a acestora
de a prezenta mostre, 11,5% au obţinut mostre în mod silit, 69% au preferat a nu răspunde la
această întrebare.
Prin urmare, colectarea mostrelor de comparaţie în mod silit, când situaţia nu poate fi nicicum
evitată, are dreptul la existenţă şi uneori se realizează în practică.
Aici, însă, apare o întrebare de principiu – dacă cetăţenii trebuie sau nu să prezinte în genere
mostre pentru comparaţie? Credem că obligativitatea cetăţenilor de a prezenta mostre pentru
cercetările comparative în cadrul investigaţiilor pe cauze penale derivă din dreptul organului de
urmărire penală consfinţit de lege de a le obţine şi, desigur, din scopul procesului penal indicat în
art.1 al CPP al României de a constata „la timp şi în mod complet a faptelor care constituie
infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei
sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală” [3, p.167]. În caz contrar
ordonanţa organului de urmărire penală nu ar avea în acest sens nici o importanţă, transformându-se
într-o ficţiune. Nu rareori unii participanţi de rea-credinţă ai procesului sunt extrem de interesaţi de
a nu prezenta astfel de mostre organului de urmărire penală, întrucât fără acestea (spre exemplu,
lipsa mostrelor de spermă în cauzele de viol) probarea vinovăţiei autorilor este însoţită de mari
dificultăţi sau devine practic imposibilă. Este evidentă în acest context perfecţionarea legislaţiei
procesuale a României cu privire la colectarea mostrelor pentru cercetările comparative în cadrul
efectuării expertizelor. Fără a intra în detalii apreciem că legislaţiile altor ţări (spre exemplu,
art.154-156 CPP a Republica Moldova) reglementează mult mai detaliat şi mai profund acest
aspect.

88
 De aceea, credem necesar a modifica reglementarea procesuală a obţinerii mostrelor de
comparaţie pentru cercetările comparative. Art. 127 al Codului de procedură penală al României
poate fi expus în următoarea redacţie:
„(1) Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată este în drept a colecta pentru
cercetările de comparaţie mostre, adică obiecte materiale ce provin evident de la un alt obiect şi
constituie parte componentă a acestuia sau reflectă caracteristicile lui în scopul stabilirii
circumstanţelor ce au importanţă pentru cauză.
(2) Se interzice colectarea mostrelor într-un mod care pune în pericol sănătatea şi viaţa omului
sau care lezează onoarea şi demnitatea lui.
(3) Despre colectarea mostrelor necesare pentru cercetarea comparativă, organul de urmărire
penală emite o ordonanţă motivată, care este obligatorie pentru executare de către unităţile
economice, instituţiile, persoanele cu funcţii de răspundere, cetăţenii cărora le este adresată.
(4) Dacă este necesar colectarea mostrelor pentru cercetarea comparativă se face cu
participarea specialistului.
(5) Colectarea silită a mostrelor pentru cercetarea comparativă de la bănuit, învinuit, martor
sau partea vătămată se efectuează cu autorizaţia judecătorului, în prezenţa medicului şi a martorilor
asistenţi.
(6) Dacă colectarea mostrelor pentru cercetarea comparativă este parte integrantă a procesului
de expertiză judiciară, ea se efectuează de către expert. În astfel de cazuri mersul şi rezultatele
acestor activităţi se reflectă în raportul de expertiză.
(7) Organul de urmărire penală, după colectarea mostrelor pentru cercetarea comparativă,
întocmeşte un proces-verbal în care se descriu toate acţiunile efectuate, consecutivitatea efectuării
lor, metodele, procedurile şi mijloacele tehnico-ştiinţifice aplicate, precum şi însuşi mostrele.
Mostrele colectate se anexează la procesul-verbal”.
Prezenţa unui astfel de articol în Codul de procedură penală al României ar reglementa mai
deplin această activitate extrem de complexă, ar înlătura problemele ce există în practica efectuării
acestei acţiuni de urmărire penală, lacunele tactice admise uneori de către organele de urmărire
penală, ar obiectiviza procesul de investigaţie al infracţiunilor în ansamblu – aspecte care vor fi
developate în capitolul următor.

89
 Capitolul II. Obiectivitate şi subiectivism în activitatea de efectuare a
expertizelor criminalistice şi de apreciere a concluziilor expertului

Secţiunea 1. Metodica examinării de expertiză criminalistică. Structura şi conţinutul

raportului de expertiză criminalistică

Examinarea de expertiză se realizează într-o anumită ordine, determinată de metodica

ştiinţifică a acesteia. În cadrul acestui proces, orientat spre cunoaşterea unor fapte ale realităţii
obiective, se aplică metode, proceduri şi mijloace speciale.
Deci, metodica examinării de expertiză criminalistică prezintă un sistem de prescripţii
(imperative sau alternative) privind alegerea şi aplicarea într-o anumită consecutivitate şi anumite
condiţii existente sau create a metodelor şi mijloacelor de soluţionare a obiectivelor expertuale[127,
p. 290]. Ea constă din următoarele stadii principale: de pregătire; stadia intrinsecă (analitică);
cercetarea comparativă; stadia de generalizare, apreciere a rezultatelor cercetării şi formularea de
concluzii. Această părere este împărtăşită de autorii „Enciclopediei expertizei judiciare” [172],
precum şi de alţi autori, cu unele precizări nesemnificative şi de ordin terminologic. [43, p. 43; 141,
p. 226; 127, p. 428; 140, p. 29].
În opinia majorităţii savanţilor, în cazul soluţionării sarcinilor identificatoare şi
diagnosticatoare conţinutul stadiei de pregătire include în sine familiarizarea cu ordonanţa de
dispunere a cercetării, cu alte materiale incipiente, expertul clarifică sarcinile sale de expertiză;
efectuează un examen preliminar al obiectelor primite la expertiză, stabileşte utilitatea şi suficienţa
lor pentru a rezolva întrebările formulate în faţa lui, schiţează planul de lucru cu indicarea metodicii
tipice în astfel de situaţie. O atenţie deosebită se atrage la starea ambalajului, prezenţa tuturor
atributelor autenticităţii de ridicare şi trimitere a obiectelor la expertiză, semnăturilor însoţitoare,
impresiunilor de ştampilă, adică se verifică minuţios dacă sunt respectate toate regulile
criminalistice de ambalare a probelor materiale.
În continuare expertul stabileşte dacă obiectele prezentate corespund celor indicate în
ordonanţa organului de urmărire penală, dacă starea lor după transportare nu s-a alterat şi dacă
cantitatea şi calitatea obiectelor primite corespund sarcinilor cercetării. În cazul ne corespunderii
obiectelor prezentate sarcinilor expertizei procesul de cercetare se întrerupe până la completarea lor,
în caz de imposibilitate expertul poate să refuze de a rezolva întrebările puse în faţa lui. În această
stadie expertul decide asupra consecutivităţii utilizări metodelor selectate, ceea ce este foarte
important în cazul expertizelor complexe pentru asigurarea posibilităţii examinării obiectelor de
către diverşi specialişti (spre exemplu, în cadrul cercetării preliminare a urmelor se stabileşte
mecanismul formării acestora, posibilitatea spaţierii pe suprafaţa acestora a unor particule
microscopice străine sau micro cantităţi de substanţă).

90
 Uneori în această stadie apare necesitatea realizării altor măsuri tehnico-organizatorice
suplimentare (fotografierea ambalajului şi a aspectului general al obiectelor şi urmelor pe acestea,
solicitarea materialelor suplimentare, familiarizarea cu materialele dosarului penal, legate de
conţinutul expertizei, precum şi cu raportul expertizei primare – în cazul efectuării expertizei
repetate).
În procesul cercetării intrinseci (analitice) se realizează o examinare separată a obiectelor
supuse expertizei, se relevă minuţios caracteristicile identificatoare şi diagnosticatoare generale şi
particulare, însuşirile obiectelor în litigiu şi a mostrelor de comparaţie, se efectuează experimente de
expertiză. În cadrul efectuării expertizei criminalistice diagnosticatoare se studiază şi se apreciază
caracteristicile ce permit a cataloga obiectul în litigiu la unul din grupul obiectelor din clasificările
cunoscute, fiind posibilă în aşa mod determinarea şi nominalizarea acestuia.
În rezultatul cercetărilor analitice în cazurile complexe expertul întocmeşte elaborări de
caracteristici prin descrieri (verbale, cifrice, prin desene ş.a.), imagini fotografice, adeseori cu
indicarea prin săgeţi a caracteristicilor relevante cumulate în tabele, liste pentru fiecare obiect.
Apoi se trece la stadia cercetării comparative, în cadrul căreia obiectele se compară după
caracteristicile identificatoare şi diagnosticatoare relevate în cadrul examinării separate. În
cercetările diagnosticatoare după caracteristicile obiectelor în litigiu se caută clase, genuri şi tipuri
de obiecte cu aceleaşi caracteristici. Expertul, selectând grupele ce se potrivesc, compară
caracteristicile lor cu cele ale obiectelor studiate, relevând coincidenţe şi divergenţe dintre ele. Spre
exemplu, în cadrul expertizei, în care se cerea a se stabili modelul mijlocului de transport, expertul a
comparat caracteristicile pneului prezentat la expertiză cu caracteristicile cauciucurilor anumitor
tipuri şi varietăţi de automobile.
În calitate de obiecte diagnosticatoare pentru comparaţie pot servi atât obiecte materiale
(mostre din colecţii, imagini fotografice etc.), precum şi date clasificatoare despre acestea, expuse
în manuale, tabele, îndreptare. Spre deosebire de obiectele diagnosticate, acestea nu au nici o
legătură cu evenimentul infracţional.
În cercetările identificatoare expertul compară caracteristicile obiectului în litigiu cu
mostrele de comparaţie. În cadrul comparării se scot în evidenţă deosebirile şi coincidenţele prin
confruntarea nemijlocită a obiectelor sau cu imaginile acestora de pe fotografii sau pe monitorul
calculatorului. Metodele tehnice folosite mai frecvent în acest sens sunt: juxtapunerea, când
obiectele sau urmele de comparat sunt aşezate în acelaşi câmp vizual, cât mai aproape unul de
celălalt, fie direct sau sub formă de fotografii executate la aceeaşi scară, examinându-se
concomitent[56, p. 169]; îmbinarea, când imaginile se unesc în vederea obţinerii unei continuităţi
liniare, adică imaginea unui obiect se prezintă ca prelungirea imaginii altui obiect; suprapunerea –

91
imaginea unui obiect se suprapune asupra imaginii altui obiect, în vederea determinării identităţii
formale.
În cadrul stadiilor analitice şi comparative poate apărea necesitatea efectuării unor
experimente. Mai frecvent astfel de experimente se efectuează în cercetările balistice sau
traseologice pentru obţinerea mostrelor de comparaţie şi pentru verificarea empirică a caracterului
constant al reflectării caracteristicilor în urmele experimentale, posibilitatea formării acestor
caracteristici în anumite condiţii (spre exemplu, verificarea invariabilităţii reflectării caracteristicilor
în urmele de spargere la modificarea ungiului de înclinare a uneltei relativ la suprafaţa obiectului
primitor sau când se schimbă materialul pe care se lasă artificial urmele experimentale); pentru
obţinerea materialului comparativ (spre exemplu, a urmelor experimentale pe gloanţe şi pe tub-
cartuşe); pentru explicarea unor fenomene sau caracteristici (spre exemplu, soluţionarea chestiunii
despre posibilitatea producerii împuşcăturii fără a apăsa pe trăgaci)
În funcţie de scopul cercetării, întrebărilor formulate expertului, a particularităţilor obiectului
în litigiu, experimentul de expertiză poate fi realizat nu numai în condiţii de laborator, dar şi la locul
comiterii faptei, în alt loc unde pot fi modelate condiţiile necesare. Cerinţa, care se înaintează în
toate aceste cazuri de experimente este ca ele să se realizeze în condiţii apropiate maximal de cele
în care s-au creat urmele în litigiu şi dacă aceasta nu pune în pericol viaţa, sănătatea şi demnitatea
participanţilor la experiment. Este ştiut însă că chiar cele mai minuţioase încercări de a crea condiţii
analoage pentru experiment nu exclude prezenţa unor deosebiri în reflectarea caracteristicilor. Iată
de ce pentru obţinerea rezultatelor scontate trebuie obţinute câteva mostre experimentale în aceleaşi
condiţii (uneori modificând şi condiţiile) şi de efectuat compararea unei totalităţi invariabile de
caracteristici necesare.
Trebuie subliniat că în cadrul expertizei traseologice experimentul este de ne înlocuit în
cercetarea unui rând de obiecte (vestimentaţie, încuietori, unelte, urme de dinţi, de buze, de unelte
etc.), pentru obţinerea materialelor auxiliare de multe ori se aplică metoda modelării.
La stadia de generalizare, apreciere a rezultatelor cercetării şi formularea de concluzii se
face bilanţul cercetărilor şi se formulează încheieri ce decurg logic din investigaţiile efectuate.
Expertul, în baza convingerii intime, aplicând procedee de generalizare logică, raţionamente
abstracte apreciază toate caracteristicile scoase în evidenţă şi formulează concluzii. Obiectivele
principale ale expertului în această fază se reduc la următoarele: - determinarea naturii apariţiei
caracteristicilor coincidente şi celor divergente; - stabilirea parametrilor cantitativi şi calitativi ai
caracteristicilor, determinarea individualităţii şi invariabilităţii acestora; - dezvăluirea unei totalităţi
de caracteristici ca bază de răspuns la întrebările formulate în ordonanţă; - explicarea

92
caracteristicilor ce contravin concluziei (dacă acestea au fost relevate); - formularea de concluzii în
baza rezultatelor cercetării.
Concluzia reprezintă răspunsul expertului la întrebările organului judiciar, opinia sa cu
privire la problema identităţii, bazată pe evaluarea personală a constatărilor făcute[56, p.197].
Pentru a fi admisă ca mijloc de probă concluzia trebuie să fie concisă şi precisă chiar şi atunci când
nu se poate răspunde categoric la întrebările organului de urmărire penală. Sunt inadmisibile
concluziile confuze, susceptibile de interpretări diferite cum ar fi cele în care se afirmă că obiectele
sunt asemănătoare, fără ca expertul să se pronunţe asupra identităţii. Concluziile de genul ,,glonţul
pus la dispoziţie putea fi tras cu arma corp delict” ori ,,tubul pus la dispoziţie prezintă elemente de
asemănare cu tubul obţinut ca model de comparaţie “ nu au nici o valoare probatorie, expertul
comunicând doar o constatare fără a răspunde la întrebările ce i s-au pus. Astfel, răspunsurile
trebuie să fie prezentate precis în sens pozitiv sau negativ ca de exemplu: ,,glonţul corp delict pus la
dispoziţie a fost tras cu arma găsită la numitul N.V.” sau ,,glonţul pus la dispoziţie nu a fost tras cu
această armă.”
Concluzia expertului trebuie să fie cât mai explicită, astfel încât să reflecte clar gradul de
certitudine atins. Sub acest aspect mai frecvent se disting: concluzii categorice, de probabilitate şi
de imposibilitate a rezolvării problemei.
Concluzia categorică prezintă un răspuns pozitiv sau negativ fără echivoc. Ea este rezultatul
atitudinii expertului ce îşi formează şi exprimă convingerea că totalitatea caracteristicilor
asemănătoare constatate la obiectul expertizat şi la urma incriminată nu se pot repeta la alte obiecte
sau dimpotrivă, că deosebirile dintre caracteristicile obiectelor comparate sunt fundamentale şi ca
atare identitatea se exclude[63, p. 175]. În expertiza balistică concluzia categorică este formulată
prin expresii de genul: ,,proiectilul extras din corpul victimei A.C. a fost tras cu arma
marca…,seria…, sau ,,tubul ars descoperit la faţa locului nu a fost tras cu arma marca…seria…”
Concluzia de probabilitate (uneori denumită şi concluzia probabilă) – reprezintă un răspuns
dirijat afirmativ sau negativ, dar într-un mod incert, când ansamblul caracteristicilor nu este strict
individual şi există posibilitatea apariţiei sale şi la alte obiecte de acelaşi gen. Deci, concluzia de
probabilitate exprimă o convingere aproape certă a expertului asupra existenţei sau inexistenţei
identităţii, apropiindu-se foarte mult de o concluzie categorică pe care însă datele constatate nu îi
oferă dreptul să o afirme.
Concluzia de imposibilitate – apare în situaţia în care stabilirea sau afirmarea identităţii nu
este posibilă, nici măcar cu probabilitate. Este, de exemplu, cazul unui glonţ deformat semnificativ,
a unui tub ars deformat sau a unei arme distruse ori prea corodate. La o asemenea concluzie obligă
uneori şi imposibilitatea procurării materialelor de comparat adecvate ori calitatea infimă a probei

93
de analizat. În mod curent imposibilitatea rezolvării problemei se exprimă în concluzia raportului de
expertiză prin formula: „ nu se poate stabili’’[56, p. 205-207].
În practică se mai întâlnesc concluzii alternative şi condiţionate. Cele alternative se
formulează în cazul, în care expertul nu poate atinge una din câteva variante de soluţionare a
problemei. Spre exemplu: lăcata prezentată la expertiză este confecţionată la uzina din or. X în
secţia nr.1 sau nr.2. Ordonatorului î-i revine sarcina să stabilească definitiv unde este fabricată
lăcata, pornindu-se şi de la alte materiale ale dosarului.
Concluzii condiţionate presupun soluţionarea întrebării în dependenţă de o condiţie
oarecare. Spre exemplu: textul documentului nu este executat la imprimanta prezentată la expertiză
cu condiţia că aceasta n-a fost supusă reparaţiei.
Precizând cele spuse, notăm la concret că la finele cercetărilor diagnosticatoare, efectuate
în scopul stabilirii stării şi însuşirilor obiectelor, a rezultatelor acţiunilor şi raportului dintre
fenomene, evenimente şi fapte, în baza aprecierii parametrilor cantitativi şi calitativi ai ansamblului
de caracteristici dezvăluite în cadrul cercetărilor se formulează concluzii atât categorice cât şi
verosimile (de probabilitate) [108, p. 188-184]. Concluzii categorice pozitive în cadrul expertizelor
diagnosticatoare se formulează în cazul coincidenţei caracteristicilor diagnosticatoare esenţiale cu
caracteristicile unui obiect din rândul celor clasificate. În lipsa coincidenţei măcar a uneia dintre
aceste caracteristici se formulează concluzie negativă. Concluzie pozitivă de probabilitate expertul
formulează în cazul coincidenţei incomplete a caracteristicilor diagnosticatoare şi clasificatoare şi în
prezenţa unor divergenţe care pot fi explicate doar în formă de probabilitate; concluzie negativă de
probabilitate – în cazul în care coincidenţa caracteristicilor este incompletă iar divergenţele rămân
inexplicabile.
La finele cercetărilor identificatoare pot fi formulate la fel concluzii categorice şi
verosimile, precum şi concluzii de imposibilitate de a soluţiona problema. Concluzia categorică
pozitivă expertul formulează în cazul în care stabileşte un ansamblu individualizator de
caracteristici şi poate explica argumentat cele ce se deosebesc. Ansamblul individualizator îl
formează acel complex de caracteristici generale şi particulare care este ne repetabil în alt obiect.
De regulă, un astfel de complex conţine particularităţi rar întâlnite. Este cunoscut că cu cât mai rar
este întâlnită o caracteristică în obiectele omogene, cu atât mai mare este ponderea ei
identificatoare. Această pondere este cunoscută de dinainte sau poate fi determinată după anumite
tabele ori cunoscută din experienţa expertului, pornindu-se de la norma caracteristicii analizate,
când particularitate se consideră doar o deviere semnificativă de la normă.

94
 Concluzia categorică despre lipsa identităţii se formulează în baza totalităţii de caracteristici
divergente constante relativ la factorii scoşi în evidenţă în cadrul cercetărilor (condiţiile şi timpul
formării urmelor, denaturări artificiale etc.).
Concluzie pozitivă de probabilitate cu privire la prezenţa identităţii expertul o formulează în
cazul coincidenţelor probabile (concluzie pozitivă) sau deosebirilor probabile (concluzie negativă)
şi în lipsa explicaţiilor argumentate cu privire la caracteristicile ce contravin concluziei formulate.
Expertul poate formula şi concluzia privind imposibilitatea soluţionării problemei când
caracteristicile coincidente sau divergente sunt într-un număr foarte redus pentru a formula un
anumit răspuns.
Prin urmare, toate stadiile de cercetare în cadrul expertizei, aflate într-o strânsă legătură şi
determinare reciprocă se succed trecând una în alta, ceea ce permite a însuşi şi a aplica în practică
mai efectiv metodica cercetării criminalistice. Respectarea consecutivităţi celor mai importante
stadii susmenţionate contribuie la o mai deplină şi mai obiectivă cercetare şi apreciere multilaterală
a rezultatelor. De-a lungul anilor, ea a fost aprobată de practica de expertiză a mai multor generaţii
de experţi, dar şi de savanţi în pregătirea cadrelor de profil, dovedindu-şi eficacitatea şi în
cercetările ştiinţifice. Alegerea de către expert a altei succesiuni (determinate, fie de particularităţile
de cugetare a expertului concret, fie de situaţia expertuală etc.) sporeşte probabilitatea unei cercetări
incomplete, sumare ce se poate solda cu o eroare de expertiză.
Activitatea de examinare pe care o întreprinde expertul pe baza cunoştinţelor şi experienţei
sale de specialist se încheie prin comunicarea rezultatelor acestei activităţi către organul de urmărire
penală sau instanţa de judecată care a dispus efectuarea expertizei, comunicare care se face,
conform art. 122, 123 al CPP al României în forma unui raport scris, denumit raport de expertiză.
Raportul de expertiză constituie deci actul final al activităţii expertului, o comunicare în scris a
mersului şi rezultatelor investigaţiilor efectuate de către expert. Către această stadie el deţine deja
diverse materiale, obţinute în procesul cercetărilor: elaborări, desene, scheme, diagrame, fotografii
etc., în care se fixează rezultatele intermediare.
Acest raport cuprinde însă nu numai concluziile expertului. A se rezuma numai la simpla
expunere a opiniei specialistului ar însemna să nu se dea posibilitate nici organului de urmărire
penală, nici părţilor, de a înţelege cum şi de ce s-a ajuns la respectivele concluzii. Dacă expertul este
liber in formarea opiniei sale de specialist, aceasta nu poate însemna bunul plac, arbitrariul.
Chiar specialistul poate săvârşi o eroare şi pentru ca lucrarea să poată fi controlabilă este
necesar ca el să explice cum a ajuns la concluzia finală. Acest lucru este cu atât mai necesar cu cat
organul judiciar nu este obligat să-şi fundamenteze soluţia pe opinia expertului, putând, în baza
dreptului său de apreciere a probelor, să o ia sau nu în considerare, după cum o socoteşte sau nu

95
exactă.
Ca urmare a celor arătate, se impune ca raportul de expertiză să oglindească toate treptele drumului
ce a condus pe expert la concluzia finală. Astfel, raportul va trebui să arate metodele ştiinţifice pe
care expertul le-a utilizat, precum şi constatările făcute şi concluziile sale cu caracter ştiinţific sau
tehnic, temeinic motivate.
Raportul de expertiză constituie un mijloc de probă cu trăsături caracteristice care î-i dau o
individualitate proprie. Deci, faptul că avizul de specialitate dat de expert emană de la o persoană
care nu a cunoscut anterior faptele supuse judecăţii, dar care, datorită competenţei sale într-un
anumit domeniu, a fost numit de organul judiciar să cerceteze acele fapte, pe baza cunoştinţelor şi
experienţei sale în specialitatea respectivă şi să refere asupra celor constatate, deosebeşte
fundamental expertiza de celelalte mijloace de probă.
In practica judiciară s-a subliniat, dealtfel, faptul că acest mijloc de probă nu-şi poate dovedi
utilitatea pentru clarificarea problemelor de specialitate ridicate de rezolvarea unui litigiu, decât
dacă prezentarea materialului este completă, dacă expertul răspunde tuturor chestiunilor indicate, iar
concluziile sunt suficiente pentru ca instanţa să fie în măsură să aprecieze asupra valorii acestor
concluzii la dezbaterea pricinii[209]. S-a mai subliniat şi faptul că nu trebuie luate în considerare
aprecierile cu caracter subiectiv, iar raportul de expertiză nu poate fi folositor dacă în concluziile
sale nu sunt date exacte[210].
Dacă se impune ca opinia expertului să fie motivată în mod temeinic, tot atât de important
este ca raportul de expertiză să nu conţină lucruri inutile, claritatea şi caracterul concis fiind
trăsături absolut necesare pentru înţelegerea opiniei specialistului şi a motivelor care l-au condus la
concluzia respectivă.
În ceea ce priveşte forma raportului de expertiză este necesar să se facă distincţie după cum
expertiza se desfăşoară pe loc, în faţa organului judiciar sau este necesar un interval de timp pentru
efectuarea investigaţiilor de specialitate. Particularităţi privind forma raportului de expertiză se mai
pot constata şi la acele expertize care sunt reglementate de legi speciale.
Am văzut din cele precedente că uneori, în cazul unor probleme mai simple a căror lămurire
nu necesită lucrări complicate, dacă expertul poate să-şi dea de îndată părerea, acesta va fi ascultat
chiar în şedinţa de judecată. Expertiza (care implică în acest caz o examinare de foarte scurtă
durată) se desfăşoară în faţa organului judiciar, iar raportul de expertiză care î-i urmează este oral
(raportul de expertiză se consemnează de grefier într-un proces verbal alcătuit în acelaşi mod ca şi
procesul verbal de ascultare a martorilor).
Raportul de expertiză oral nu este prevăzut de legislaţia noastră decât de codul de procedură
civilă (art. 207). În Codul de procedură penală - art.122 prevede: ,,După efectuarea expertizei

96
judiciare, expertul întocmeşte un raport scris " (sublinierea ne aparţine). Cum în legislaţia
procesuală penală, aceasta este unica dispoziţie care se referă la modul de prezentare (scris sau oral)
al raportului, socotim că în materie penală raportul de expertiză trebuie prezentat în formă scrisă,
exigenţă care constituie o garanţie în plus pentru o bună judecată a celui ce se află în situaţia gravă
de învinuit sau inculpat în procesul penal.
Referitor la raportul de expertiză oral, în literatura de specialitate se subliniază faptul că, deşi
expertiza şi raportul de expertiză par să se confunde în această situaţie, în realitate avem de a face
cu două operaţiuni precis delimitate[52, p. 246].
Evident că în acest caz lucrarea propriu zisă a expertizei constă într-o cercetare sumară, care
reclamă extrem de puţin timp, aceasta fiind bineînţeles posibil nu numai din cauza specificului
lucrărilor, dar şi datorită pregătirii şi experienţei expertului. În literatura juridică, arătându-se că
raportul de expertiză oral este folosit tot mai rar, din cauza rezultatelor sale ne satisfăcătoare, se
apreciază că se poate face oricând rapoarte de expertiză orale, ca supliment ale rapoartelor de
expertiză scrise[66, p. 259]. Spre exemplu, Codul de procedură civilă elveţian în art. 60 conţine o
dispoziţie expresă în sensul efectuării unor rapoarte de expertiză orale în completarea celor scrise.
În materie civilă, în cazurile în care efectuarea lucrărilor expertizei reclamă timp, deplasări,
analize în laboratoare speciale, etc., iar în domeniul penal în toate cazurile organul judiciar
comunică expertului obiectul expertizei şi întrebările la care trebuie să răspundă şi îi fixează termen
în care acesta trebuie să depună raportul de expertiză. În toate aceste cazuri raportul de expertiză va
fi redactat în scris.

Cu privire la modul de alcătuire a raportului de expertiză trebuie să subliniem faptul că, spre
deosebire Codul de procedură penală care cuprinde prevederi exprese în această privinţă, în codul
de procedură civilă nu găsim nici o dispoziţie în acest sens. Nu există deci un cadru tipic.
Întrucât raportul de expertiză trebuie să cuprindă concluziile expertului, motivate în
asemenea fel, încât instanţa judecătorească şi părţile să poată să le verifice temeinicia, în literatura
de specialitate[52, p. 257], s-a exprimat părerea că acest raport scris trebuie să conţină următoarele
elemente: menţiune despre actul prin care expertul a fost numit, despre obiectul expertizei şi despre
întrebările la care trebuie să se răspundă, menţiune despre încunoştiinţarea legală a părţilor,
arătându-se că dovada de primire se anexează la raport, descrierea operaţiilor efectuate cu
precizarea locului şi datei, declaraţiile părţilor, constatările expertului, răspunsurile motivate la
întrebările puse de instanţă şi părţi, concluziile motivate ale expertului.
După cum am arătat mai sus, în legislaţia procesuală penală[83, p. 89; 46, p. 628] există un
text expres consacrat modului de alcătuire a raportului de expertiză. Este vorba de art.123 CPP a

97
României. potrivit căruia raportul de expertiză trebuie să cuprindă 3 părţi: introductivă, descriptivă
şi concluziile, şi anume:
a) o parte introductivă în care se arată organul de urmărire penală sau instanţa de judecată
care a dispus efectuarea expertizei, data când s-a dispus efectuarea acesteia, numele şi
prenumele expertului, data şi locul unde a fost efectuată, data întocmirii raportului de
expertiză, obiectul acesteia şi întrebările la care expertul urma să răspundă, materialul în
baza căruia expertiza a fost efectuată şi dacă părţile care au participat la aceasta au dat
explicaţii în cursul efectuării expertizei;
b) descrierea în amănunt a operaţiilor de efectuare a expertizei, obiecţiile sau explicaţiile
părţilor, precum şi analiza acestor obiecţii ori explicaţii în lumina celor constatate de expert;
c) concluziile, care cuprind răspunsurile la întrebările puse, şi părerea expertului asupra
obiectului expertizei.
În literatura de specialitate se menţionează[96, 166-169] că descrierea „în amănunt” – termen
ce aparţine legiuitorului, provoacă de multe ori în practică opinii diferite în rândul specialiştilor. Se
pune întrebarea dacă expertul trebuie să procedeze la o descriere amplă a complexului act de
expertiză, care să abunde în explicaţii şi ilustraţii vizuale, ori trebuie să se limiteze la o consemnare
lapidară a rezultatelor expertizei. Ambele variante aduc în sprijinul lor modelele unor rapoarte de
expertiză întocmite în ţările occidentale. Astfel, primul curent de opinie dă exemplul Franţei unde
„le raport d'expertise”, deşi mai laborios, are foarte multe în comun (atât metodologic cât şi
structural) cu modelul românesc. De cealaltă parte, se invocă situaţia de peste ocean, unde în SUA,
un „document examination report” (de exemplu) se întinde pe o pagină. Comparând cele două
modele de rapoarte expuse, se poate afirma că în România raportul de expertiză criminalistică
urmează o cale de mijloc, în măsură se elimine exagerările într-un sens sau altul. Este de la sine
înţeles că, având în vedere statutul procesual al expertului în SUA, care îşi poate susţine raportul în
faţa instanţei, expertul român, ne având la dispoziţie această cale, trebuie să-şi fundamenteze
concluzia în cuprinsul raportului, de unde şi necesitatea de a folosi un stil cât mai clar în procesul de
redactare al acestuia. Practica arată că, nu rareori, deşi raţionamentul expertului este corect,
expunerea lui prezintă carenţe, care, „vânate” de către una din părţile în proces, pun la îndoială
însăşi veridicitatea concluziilor.
Dacă în partea introductivă a raportului, expertul trebuie să respecte „pas cu pas” dispoziţiile
legale privind conţinutul, apoi începând cu capitolul „Constatări”, specialistul îşi face simţită
prezenţa sa prin modul specific de redactare şi exprimare ce decurge din personalitatea fiecărui
expert în parte. Analiza comparativă a expertizelor efectuate de către specialiştii din cadrul
laboratoarelor sistemului Ministerului de Justiţie şi celui din Ministerul Administraţiei şi Internelor

98
denotă în acest sens deosebiri relevante. În timp ce rapoartele întocmite în cadrul I.N.E.C. se disting
printr-o exprimare elastică ce se datorează interpretării şi evaluării asemănărilor şi deosebirilor,
celelalte se caracterizează printr-un limbaj constant, mai rigid ce le conferă un aspect standardizat.
O explicaţie a acestui fapt ar putea fi dată de regimul de urgenţă ce caracterizează întocmirea
rapoartelor în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor. Oricum, caracterul ştiinţific pe care
trebuie să-l aibă un raport de specialitate, stilul şi limbajul lui oglindesc în ultima instanţă
personalitatea şi nivelul profesional al expertului criminalist.
Analiza comparativă a prevederilor legislaţiei româneşti cu cerinţele privind structura
raportului de expertiză prevăzute de legislaţia procesual penală a Republicii Moldova demonstrează
că ultima reglementează mai detaliat aceste aspecte.
Astfel, art. 151 al Codului de procedură penală „Întocmirea şi prezentarea raportului de către
expert” statuează, că în raportul său, expertul trebuie să indice: când, unde şi cine (numele,
prenumele, studiile, specialitatea, vechimea în muncă pe specialitate) a efectuat expertiza, că
expertul este informat despre răspunderea penală pentru prezentarea cu bună ştiinţă a unor concluzii
false, titlul şi gradul ştiinţific, funcţia persoanei care a efectuat expertiza şi pe ce bază, cine a asistat
la efectuarea expertizei, ce materiale a folosit expertul, ce investigaţii s-au efectuat, ce întrebări i-au
fost puse expertului[7].
Observăm că confruntarea acestor prevederi relevă o structură mai complexă a raportului în
cazul legislaţiei Republicii Moldova, ceea ce oferă instanţei de judecată posibilităţi mai
semnificative în aprecierea veridicităţii raportului. În opinia noastră, există însă şi aici posibilităţi de
perfecţionare a structurii acestui raport.
În art. 21 al Legii R. Moldova “Cu privire la expertiza judiciară” din 23 iunie 2000 se
aminteşte doar că structura raportului este determinată de legislaţia de procedură civilă sau penală,
de regulamentele privind organizarea şi efectuarea expertizei judiciare. În continuare, art. 22 din
această lege prevede, ca raportul să fie apreciat de instanţa de judecată şi de către organul de
urmărire penală atât sub aspectul exactităţii, obiectivităţii şi plenitudinii, dar şi al eficienţei,
caracterului fundamental al metodelor de cercetare folosite la efectuarea expertizei.
Conf. univ. Gh. Golubenco, menţionează pe drept că ar fi logic ca legea procesual penală
(art. 151 CPP R. Moldova), (în opinia noastră, şi art. 123 al CPP a României), să prevadă includerea
acestui element, adică a metodelor de cercetare, în structura raportului, componentă, care este foarte
importantă pentru justa apreciere a concluziilor de către organul de urmărire penală şi instanţa de
judecată[112, p. 186-189].
Pentru a se înlesni înţelegerea concluziilor expertului, se pot anexa la raportul de expertiză
diferite documente explicative în legătură directă cu lucrările efectuate: planuri de situaţie a

99
imobilelor sau ale unor instalaţii, devize, fotografii, scheme, extrase, analize, tabele, calcule etc. De
pildă, la raportul de expertiză pentru identificarea scrisului se anexează tabelele ilustrative
cuprinzând fotografiile manuscrisului de examinat şi ale modelelor de scris. Pe fotografii se indică
cu săgeţi şi diferite alte semne ajutătoare, asemănările ca şi deosebirile; în acest scop sunt trasate
linii care explică sensul mişcării, alte semne care indică raportul dintre dimensiunile elementelor,
poziţia literei în rând, înlocuirea acesteia etc. În cazul expertizelor contabile se pot anexa copii
certificate de institute şi de expert după actele care au servit la efectuarea lucrărilor.
Cu privire la alcătuirea raportului de expertiză în literatura juridică unii autori[50, 623 ; 66,
p. 266] au susţinut că acesta trebuie să aibă numai două părţi componente: o primă parte care
constituie o expunere generală a desfăşurării lucrărilor şi o a doua parte care cuprinde avizul
experţilor cu arătarea motivelor pe care se întemeiază .
Dacă pentru efectuarea unei expertize au fost numiţi mai mulţi experţi se alcătuieşte un singur
raport de expertiză. Alin.2 al art.122 al CPP conţine prevederi exprese în acest sens, lucru care
rezultă şi din dispoziţiile art. 210 al CPC [72, p.447]. În ipoteza in care experţii numiţi în urma
investigaţiilor de specialitate ajung la concluzii diferite, legile noastre procesuale prevăd că:
,,Lucrarea trebuie să cuprindă părerea motivată a fiecăruia" - art. 210 al CPC. ....”opiniile separate
sunt consemnate în cuprinsul raportului sau într-o anexă” - art. 122 al. 2 al CPP.
Prevederile legii oferă posibilitatea organului judiciar care va avea în faţa sa mai multe
opinii motivate să facă o mai bună judecată de apreciere finală. Din acest punct de vedere legea
franceză apare criticabilă întrucât raportul experţilor nu poate conţine decât un singur aviz format pe
baza majorităţii voturilor, opinia minorităţii ne fiind posibil să fie exprimată în raport.
În raportul de expertiză nu se vor înscrie declaraţiile unor terţe persoane în legătură cu
obiectul expertizei, expertul ne având dreptul să se substituie organului judiciar şi să audieze
martori în locul acestuia. În baza rolului activ pe care expertul trebuie să-l desfăşoare, acesta poate
însă semnala organului judiciar intenţia unor persoane de a da anumite informaţii în legătură cu
cauza, urmând ca să se aprecieze de către organul judiciar dacă este necesară audierea acestora[52,
p. 248].
Raportul de expertiză trebuie să fie datat. După cum am văzut în cele sus arătate, art. 123 al
CPP menţionează printre elementele pe care trebuie să le cuprindă raportul de expertiză "data
întocmirii raportului de expertiză". Nici o prevedere legală nu interzice ca raportul de expertiză să
fie datat duminica sau în sărbătorile legale.
În ceea ce priveşte scrierea[166, p. 949] raportului de expertiză nu prezintă nici o importanţă
dacă acesta este scris de expert sau de o terţă persoană la dictarea expertului sau după notele sale, de
vreme ce conţinutul îi aparţine acestuia şi este semnat de el. La fel în cazul în care sunt mai mulţi

100
experţi nu are importanţă dacă raportul este scris numai de unul dintre ei sau de o terţă persoană la
dictarea unui dintre ei, sau după notele lor, de vreme ce toţi îşi însuşesc cele scrise, semnând
raportul de expertiză. Spre exemplu, în Franţa raportul de expertiză este scris de unul dintre experţi,
de regulă, cel mai în vârstă şi se semnează de către toţi.
Raportul de expertiză se depune la organul de urmărire penală sau instanţa de judecată.
Aceasta rezultă din prevederile exprese ale art. 122, al. 3, CPP, precum şi din conţinutului art. 209
CPC. Depunerea raportului de expertiză va fi înregistrată de serviciul de registratură a organului
judiciar şi va fi apoi anexat la dosarul cauzei. Prevederile legale nu interzic expertului să poată
trimite raportul de expertiză prin poştă (prin scrisoare recomandată).
Cu privire la depunerea raportului de expertiză trebuie să subliniem că potrivit prevederilor
decretului 79/1971 expertul contabil şi tehnic trebuie să depună raportul său biroului de expertize
contabile judiciare.
Depunerea raportului de expertiză poate fi adus la cunoştinţa părţilor dar nu conţinutul
acestuia despre aceasta având posibilitatea să se informeze, direct la organul judiciar, drept pe care
îl au tocmai pentru a putea discuta în cadrul apărării temeinicia concluziilor expertului. Termenul în
care trebuie depus raportul de expertiză este arătat în materie civilă de art. 209 al CPC care prevede
că, expertul este dator să depună lucrarea cu cel puţin 5 zile înainte de termenul sorocit pentru
judecată, în scopul ca părţile să aibă posibilitatea să ia cunoştinţă în timp util de conţinutul său, în
vederea pregătirii apărării[52, p. 249].
Am văzut, cu ocazia examinării obligaţiilor expertului că ne îndeplinirea obligaţiei de a depune
în termen raportul de expertiză este sancţionată cu amenda conform art. 209 al CPC.

În materie penală, expertul va trebui să depună raportul în termenul fixat de organul judiciar,
aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 120 alin. 4 al CPP, ne respectarea acestei obligaţii fiind
sancţionată cu o amendă judiciară conform art. 108 lit. „d” al CPP. Evident, dacă, înainte de
predare, raportul de expertiză poate fi modificat, constituind numai un proiect, după depunerea sa la
organul judiciar se schimbă complet situaţia, expertul ne mai având dreptul să aducă modificări,
întrucât raportul de expertiză a devenit prin înregistrarea sa la organul de urmărire penală sau la
instanţa de judecată un act al dosarului, desigur că eventualele erori materiale vor putea fi corectate,
cu aprobarea însă a organului judiciar.
Generalizând cele spuse mai sus, subliniem că partea introductivă a raportului, de regulă
conţine: numărul dosarului, fabula pe scurt în ce priveşte împrejurările ce se referă la expertiză,
informaţii despre organul şi persoana, care a dispus expertiza, temeiul juridic de dispunere a
expertizei (ordonanţa sau încheierea), denumirea instituţiei de expertiză, date despre persoana care a

101
efectuat expertiza (numele, prenumele, studiile, calificarea de expert, titlul ştiinţific, vechimea în
muncă), genul de expertiză ce se va efectua. Aici se consemnează: materialele aduse la expertiză; în
ce mod au fost prezentate (poştă, delegat, etc.); dacă este sau nu ambalată, este sau nu violată
integritatea pachetului; dacă sunt toate rechizitele necesare (semnături, ştampile); se transcriu
întrebările formulate în faţa expertului. În cazul dispunerii expertizei repetate în partea introductivă
se indică rezultatele cercetărilor anterioare.
De regulă, întrebările formulate de către organul de urmărire penală se reproduc fără vre-o
modificare, însă dacă este necesar expertul, credem trebuie să le redacteze conform cunoştinţelor
sale de specialitate, motivând acest moment în raportul său şi coordonând această modificare cu
ordonatorul sau conducătorul instituţiei de expertiză, care, la rândul său, anunţă despre aceasta
subiectul care a dispus expertiza.
În cazul, în care expertul a soluţionat unele întrebări din propria iniţiativă, considerând că
acestea prezintă importanţă pentru cauză, atunci le formulează tot aici, în partea introductivă a
raportului. Dacă expertiza este în comisie, complexă, suplimentară sau repetată se indică aici şi se
menţionează când şi cine a efectuat expertiza primară, la ce concluzii s-a ajuns şi care sunt motivele
de ordonare a expertizei repetate sau suplimentare.
În partea investigativă a raportului se descriu minuţios starea obiectelor prezentate la
expertiză, integritatea lor şi a rechizitelor, inclusiv a mostrelor de comparaţie, se expune procesul de
cercetare cu descrierea metodicii aplicate, a condiţiilor de utilizare a metodelor şi mijloacelor
tehnice, se explică ştiinţific caracteristicile identificatoare sau diagnosticatoare care logic conduc la
concluziile finale. În cazul, în care au fost efectuate experimente de expertiză se indică scopul,
condiţiile şi rezultatele obţinute.
Dacă expertiza este complexă, partea investigativă se încheie cu un rezumat sintetic, în care
experţii-specialişti în diverse domenii, generalizează informaţia obţinută separat de fiecare în parte,
formulându-se un răspuns general la întrebarea pusă.
Ultima parte a raportului prezintă concluziile în care se formulează răspuns la fiecare
întrebare înaintată în faţa expertului în formă clară, concisă ce nu admite o interpretare ambiguă.
Raportul de expertiză, de regulă se ilustrează cu fotografii, care la ora actuală, se includ în
masa textului, contribuind esenţial la argumentarea, mai cu seamă a concluziilor de identitate a
obiectelor cercetate. Imaginile fotografice ce ilustrează identitatea obiectelor se realizează la aceeaşi
scară, caracteristicile coincidente se indică cu săgeţi colorate şi cifre omogene. Pe parcursul
expunerii mersului şi rezultatelor cercetării expertul în raportul său face referinţe la pozele
respective, acestea din urmă fiind însoţite de text explicativ.

102
 Prin urmare, raportul de expertiză criminalistică prezintă cunoştinţe ce decurg din logica
cercetărilor, deosebindu-se substanţial prin aceasta de cunoştinţele cu caracter informaţional,
provenite din declaraţiile personale ale altor subiecţi ai procesului. În structura raportului,
importanţă probantă o deţin în primul rând raţionamentele expertului, concluziile acestuia,
formulate în baza convingerii intime – probleme ce vor fi discutate în secţiunea ce urmează.

103
 Secţiunea 2. Obiectivitate şi subiectivism în procesul de formare a
convingerii intime a expertului în cadrul elaborării concluziilor raportului de expertiză
criminalistică

Problema convingerii intime a expertului judiciar presupune interacţiunea planului subiectiv-

volitiv cu cea a planului obiectiv-material, avându-se în vedere că elementul subiectiv nu poate să
nu aibă fundament obiectiv. Considerăm astfel că, formarea convingerii intime este un proces
subiectiv a cărui început se găseşte în factorii obiectivi ce determină fazele premergătoare ale
activităţii de expertiză încă din momentul familiarizării cu obiectivele stabilite. Ea î-şi găseşte
aplicabilitate în domeniul înfăptuirii justiţiei, unde pe baza probelor prezentate, judecătorul
formulează o hotărâre folosind ca element subiectiv convingerea intimă. În cazul expertului,
convingerea intimă este bazată mai curând pe teoriile şi axiomele ştiinţifice, pe elementele materiale
determinate sau a deducţiilor întemeiate pe legi ştiinţifice. În cazul judecătorului, convingerea
intimă este rezultanta acţiunii preponderente a elementelor subiective ce ţin de justiţie, adevăr,
dreptate, morală, etică, echitate etc.
În acest context, considerăm că, formarea convingerii intime a expertului este un element de
obiectivizare şi nu unul de exprimare a unor îndoieli subiective, ce ţin de fler sau alte modalităţi
subiective de interpretare şi cunoaştere a fenomenelor. De asemenea, problema convingerii intime
nu este un subterfugiu pentru formularea unor concluzii insuficient argumentate dar convenabile în
context, ce î-i oferă o relativă stabilitate şi confort dar eronate prin prisma deontologiei ştiinţifice.
Dacă concluzia este încununarea întregului proces pe care î-l presupune efectuarea unei expertize,
atunci aceasta ar trebui să fie expresia evaluărilor ştiinţifice şi nu quintesenţa unei abordări
subiective fără alt fundament decât acela al intimei convingeri.
Acest aspect al procesului de expertiză a atras atenţia savanţilor – criminalişti (mai cu seamă
în fosta URSS) încă pe la mijlocul anilor '50 ai sec. al XX-lea. Unul dintre primii care şi-a expus
opinia asupra acestei probleme a fost V. Kolmakov. El considera că convingerea intimă a expertului
„nu este un instinct şi nici o intuiţie inconştientă; ea prezintă o convingere formată liber şi conştient
care are fundamente obiective şi permit de a face doar o singură şi veridică concluzie”. În rândul
acestor fundamente obiective V. Kolmakov a catalogat datele faptice reale stabilite de către expert
în cadrul cercetărilor de expertiză şi tezele ştiinţifice generale acumulate în domeniul respectiv, în
baza căruia are loc cercetarea. „Importanţă decisivă în formarea concluziei, scria el la acea vreme,
obţin următorii factori: - pregătirea iniţială înaltă în specialitate şi experienţa practică a expertului; -
motivarea şi logica opiniilor expuse de către expert în partea generalizatoare a actului de expertiză,
astfel încât anchetatorul şi instanţa de judecată să poată urmări mersul cugetării lui; - volumul şi

104
cantitatea suficientă de materiale prezentate pentru cercetare, circumstanţele veridice stabilite la
dosar”[152, p. 28].
După caracterul său, convingerea intimă este o categorie destul de complexă ce cuprinde mai
multe aspecte: gnoseologic, logic, psihologic.
Primul aspect priveşte cu precădere mecanismul activităţii cognitive a expertului în baza căreia
se formează convingerea lui intimă. Această latură înseamnă cunoaşterea de către expert a naturii
obiectului expertizat, a legităţilor de existenţă şi manifestare a însuşirilor acestuia, dominată de
elementele emoţional-volitive. De aceea, cunoaşterea obiectului este apreciată de către fiecare
expert într-un mod lăuntric ca o încredere, convingere în sine, servind drept sprijin în activitatea sa
practică şi în formularea concluziilor la finele cercetărilor.
Deci, convingerea intimă a expertului este o categorie subiectivă, care se formează treptat, pe
parcursul întregilor cercetări. Conţinutul ei constituie convingerea expertului în corectitudinea
concluziei, invariabilitatea acesteia. Ea însemnă libertatea şi autonomia în formarea propriei poziţii
faţă de rezultatele investigaţiilor şi redactarea concluziilor. Este vorba despre o aşa stare emoţional-
intelectuală specifică a expertului ca subiect al cunoaşterii, care survine în finalul tuturor
activităţilor sale privind soluţionarea unei sarcini expertuale concrete.
Însă convingerea intimă în sine nu poate servi bază suficientă pentru a formula concluzii
veridice, a stabili autenticitatea unor fapte de către expert. Ea trebuie să decurgă din rezultatele
cercetărilor. Ne cătând la caracterul subiectiv al convingerii intime, ea, după cum am menţionat mai
sus, se sprijină pe baze faptice ale realităţii obiective. Cu această ocazie savantul rus A. Şleahov
scrie pe drept că „nu trebuie să se creadă că convingerea intimă, este, chipurile, un domeniu strict
subiectiv, liber de orice control şi care nu presupune în sine nimic obiectiv” [157, p. 94].
Prin urmare, caracterul subiectiv al convingerii intime nu semnifică independenţa lui de
factorii externi, obiectivi. Această teză decurge logic şi din concepţia filozofică materialistă a
corelării subiectivismului şi obiectivismului în procesul de cunoaştere, întrucât reflectarea la nivel
gnoseologic reprezintă reproducerea lucrurilor prin însuşirile obiective ale acestora, rapoartele lor
mutuale. Subiectivismul în general nu poate să nu deţină bază obiectivă şi, în acest sens,
convingerea intimă a expertului nu prezintă excepţie.
Profesorul din Rusia R. Belkin indică, pe bună dreptate, elementele obiective principale ce
stau la baza convingerii intime:
1. Cunoştinţele profesioniste ale expertului, conţinutul cărora cuprinde principiile
conceptuale
despre lume, realizările ştiinţei respective, cunoaşterea practicii de expertiză, prezenţa abilităţilor
necesare în aplicarea metodelor cuvenite pentru fiecare caz aparte de cercetare, cunoaşterea

105
criteriilor şi a căilor de verificare a rezultatelor obţinute, în fine, experienţa personală în domeniu.
Evident, nivelul cunoştinţelor profesionale este influenţat pozitiv şi de participarea expertului în
cercetările ştiinţifice de specialitate, familiarizarea sistematică cu noile surse ştiinţifice de
specialitate, cunoaşterea tematicii cercetărilor în ramurile adiacente.
2. Calităţile profesioniste ale expertului: spiritul de observaţie, atenţia, profunzimea,
flexibilitatea, logica şi caracterul critic al intelectului, independenţa în gândire, capacitatea de a
depăşi ideile preconcepute etc.
3. Datele faptice, caracteristicile şi însuşirile obiectelor studiate de către expert,
circumstanţele
cazului care se referă la obiectul expertizei şi care indică la originea şi condiţiile reale de existenţă a
obiectelor studiate.
Aici trebuie să subliniem că discuţiile ştiinţifice cu privire la dreptul expertului de a face
cunoştinţă cu materialele dosarului au încetat, de vreme ce legiuitorul a acordat expertului un atare
drept în limitele necesare efectuării expertizei (art. 121 al CPP al României, art. 88 al CPP a R.
Moldova).
4. Întregul proces al cercetării de expertiză, condiţiile în care se desfăşoară, rezultatele
intermediare şi finale, evaluarea lor sub aspectul plenitudinii, temeiniciei logice şi ştiinţifice, a
veridicităţii condiţiilor unice posibile în aceste condiţii[129, p. 468].
Din cele enunţate conchidem că, convingerea intimă presupune unitatea aspectelor
subiective şi obiective. Prezenţa factorilor obiectivi înseamnă că, conştiinţa expertului reflectă
corect realitatea obiectivă, iar simţul convingerii sale în corectitudinea concluziilor formulate se
sprijină pe cercetările efectuate conform metodicilor elaborate pe baza legităţilor ştiinţei,
reprezentantul căreia el se consideră.
Aceste teze sunt confirmate şi de cercetările profesorului moldovean M. Gheorghiţă, care
subliniază că „..argumentarea unei concluzii categorice de identificare este una din problemele
principale ale teoriei identificării criminalistice. Soluţia corectă a acestei probleme depinde nu
numai de calitatea obiectelor prezentate la expertiză, ci şi de o serie de alţi factori (pregătirea
profesională, calificarea şi practica expertului, atenţia, chibzuinţa lui, starea de concentrare şi alte
calităţi subiective), precum şi de criteriile obiective...” [48, p. 67].
În aspect logic, convingerea intimă a expertului prezintă rezultatul raţionamentelor sale
creative despre însuşirile şi particularităţile obiectelor expertizate. Din punctul de vedere psihologic,
convingerea intimă a expertului se manifestă prin faptul că, activitatea expertului este influenţată de
emoţiile, voinţa şi creativitatea intelectuală a lui. Starea psihologică de încredere în rezultatele

106
cercetărilor sale, efectuate în baza cunoştinţelor de specialitate se sprijină pe realizările
contemporane ale ştiinţei respective aplicate întru soluţionarea sarcinilor concrete.
În procesul de expertiză o mare însemnătate o are şi intuiţia expertului ca componentă a
activităţii de cunoaştere, întemeiată pe experienţa lui anterioară. În baza ei se formulează diverse
ipoteze, verificarea cărora confirmă sau infirmă corectitudinea presupunerilor.
Procesul psihologic privind apariţia convingerii intime a expertului în corectitudinea
concluziilor sale, cu toate că se întemeiază pe date obiective şi pe aprecieri logice, asupra acestuia
influenţează uneori factori externi ce pot determina expertul să adopte decizii incorecte. Ce se are în
vedere? În primul rând, sugestionarea – o atare influenţă psihologică, în rezultatul căreia expertul
asimilează ne critic ideile şi însuşirile altei persoane ca fiind ale sale, personale. O astfel de
influenţă poate fi directă şi indirectă, aceasta din urmă, caracterizându-se prin faptul că ea nu
totdeauna se conştientizează nu numai de cel asupra căruia se acordă influenţă, dar şi de cel care
influenţează expertul. Spre exemplu, o astfel de influenţă, după cum decurge din rezultatele
studiului nostru prin intervievarea experţilor, mai frecvent este discuţia cu colegul său mai
experimentat, privind soluţionarea unei probleme din rândul celor formulate în faţa lui. Nu rareori
această influenţă neintenţionată prezintă şi rezultatul discuţiei cu organul de urmărire penală
(ordonatorul expertizei), care-i comunică, că întrebarea ce urmează a fi rezolvată este deja
soluţionată prin mijlocirea altor probe şi expertul prin raportul său poate doar confirma acest lucru.
În opinia noastră, părerea unui expert mai experimentat este utilă, dar aceasta trebuie să se
întemeieze pe o analiză în comun a materialelor expertizei concrete, şi nu pur şi simplu pe o părere
a unui coleg, ce izvorăşte din practica efectuării a astfel de expertize.
Rezultatele intervievării experţilor demonstrează că procesul de formare a convingerii intime
a expertului, este influenţat şi de imitaţie, când unii experţi, mai ales cei cu o mică vechime în
muncă, în loc să ajungă de sine stătător la o anumită concluzie, încep să studieze materialele
expertizelor analogice efectuate de către alţi experţi, preluând mecanic formula concluziilor
acestora.
Analiza în cadrul studiului nostru a materialelor trimise spre expertiză denotă că, la fel de
negativă se adevereşte şi oferirea de către organul de urmărire penală sau instanţa de judecată a
tuturor materialelor dosarului expertului ce urmează să execute cercetarea, familiarizarea cu care
influenţează semnificativ formarea convingerii intime a expertului, întrucât în dosar se conţin
multiple raţionamente apreciative şi diverse informaţii despre importanţa probantă a obiectelor
trimise la expertiză. Uneori expertul, în astfel de cazuri, formulează concluzii în rezultatul aprecierii
generale a materialelor dosarului şi mai puţin în baza cunoştinţelor sale de specialitate.

107
 De aceea, în opinia noastră, pentru a asigura un regim firesc de formare a convingerii intime a
expertului, este necesar a restrictiva cerinţele art. 121 al CPP a României, privind familiarizarea
expertului doar cu acele materiale ale dosarului, care sunt strict necesare pentru efectuarea
expertizei şi pot ajuta specialistul în rezolvarea problemelor respective.
Din analiza factorilor obiectivi şi subiectivi ce influenţează crearea convingerii intime a
expertului, putem trage concluzia că baza acesteia este indubitabil independenţa procesuală a
expertului faţă de organul care a ordonat expertiza, dar şi faţă de conducătorul instituţiei de
expertiză. Garanţia adoptării unei decizii numai în baza convingerii sale intime prezintă libertatea
procesuală, independenţa expertului, pregătirea lui profesională şi experienţa acumulată.
În contextul problemei analizate trebuie notat, că din punctul de vedere al conţinutului există o
oarecare deosebire între convingerea intimă a expertului care formulează o concluzie categorică şi
cea a expertului, care ajunge doar la concluzii de probabilitate. În primul caz aceasta prezintă
convingerea că concluziile au un caracter univoc, autentic ce nu presupun o altă interpretare. În cel
de-al doilea caz este vorba doar despre convingerea în imposibilitatea de a oferi dintr-un motiv sau
altul un răspuns categoric la întrebarea adresată. Din această perspectivă, credem că nu au dreptate
acei autori, care consideră că convingerea este caracteristică doar pentru concluzii categorice, şi
dacă o asemenea convingere nu apare, atunci, expertul trebuie să caute o posibilă greşeala.
Convingerea necesară pentru a trage o concluzie în formă categorică poate şi să lipsească, însă
aceasta nu semnifică faptul că expertul a comis o eroare pe care trebuie să o înlăture. Forma
verosimilă a concluziilor expertului nu este condiţionată de o oarecare greşeală în argumentarea ei,
ci de alte motive. Profesorul român V. Bercheşan, cu această ocazie menţionează că „concluzia de
probabilitate nu trebuie pusă pe seama nesiguranţei celui care face examinarea, ci mai degrabă ca o
probitate ştiinţifică” [26, p. 66]. Deci, convingerea intimă, după cum am menţionat mai sus, nu este
criteriul exactităţii concluziei, ci rezultatul evaluării acesteia, la fel cum şi convingerea intimă a
organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată, care nu prezintă un criteriu, ci rezultat al
evaluării probelor în totalitate.
Aşadar, convingerea intimă a expertului este o categorie subiectivă, care are baze obiective
destul de solide. În această ordine de idei, apare o altă întrebare – este oare posibil ca din caracterul
său subiectiv să rezulte concluzia că aceasta poartă doar un caracter exclusiv individual, şi că nu
poate exista o convingere intimă a unui colectiv de experţi?
Profesorul R. Belkin crede pe bună dreptate că „în cadrul efectuării expertizei în comisie,
când experţii ajung la concluzii identice şi formulează un raport comun, suntem în faţa unei
convingeri intime colective, sprijinită pe evaluarea rezultatelor obţinute, pe schimbul de opinii,
precizarea anumitor teze” [129, p. 469]. Aceasta exprimă convingerea generală a tuturor experţilor,

108
subiectelor expertizei date, ceea ce sporeşte nivelul de încredere a fiecăruia dintre ei în
autenticitatea concluziilor făcute şi ca rezultat – însăşi autoritatea raportului de expertiză in numele
colectivului. Anume din această perspectivă prezintă interes şi problema posibilităţii dării de
concluzii in numele persoanei juridice.
Ideea nu este nouă, întrucât istoria apariţiei şi a consolidării cunoştinţelor criminalistice de
specialitate cunoaşte că activitatea practică de expertiză în anumite perioade de dezvoltare se
desfăşura şi în numele instituţiei de expertiză.
Ca să înţelegem actualitatea acestei idei în condiţiile de astăzi, trebuie făcută o succintă
retrospectivă istorică.
Astfel, de la începutul anilor ’30 ai secolului trecut în fosta URSS, dar şi în alte ţări au
început să se formeze cabinete de expertiză judiciară, o parte din care, mai târziu au fost
transformate în instituţii de expertiză ştiinţifică judiciară. Ulterior, din motive necunoscute,
dezvoltarea formelor organizatorice ale efectuării expertizelor a luat o altă direcţie. La ora actuală,
expertizele judiciare se realizează mai cu seamă în instituţiile de expertiză sau în afara lor de către
experţi cu statut procesual independent.
În perioada incipientă de consolidare a institutului de expertiză această idee, pe parcursul a mai
multor ani a fost supusă unor critici din partea majorităţii criminaliştilor şi procesualiştilor,
considerând-o instituţie burgheză. A. Dulov scria la acea vreme: ”Drepturile persoanei în cadrul
efectuării expertizei... pot fi garantate doar în cazul, în care pentru concluzia formulată răspunde o
persoană (sau persoane) concretă” [135, p.18]. Timp de mulţi ani realizarea expertizei de către
expert - persoană fizică - se considera un principiu neclintit al acestei instituţii, consfinţit şi de
legislaţia procesuală penală în vigoare. Dar pe la mijlocul anilor ’60 ai sec. trecut universalitatea şi
imperativitatea acestui principiu a fost pusă la îndoială de unii criminalişti din fosta URSS (Krâlov
I. F., Vinberg A. I.).
În perioada anilor 1973 – 1974 A. Vinberg, susţinut şi de alţi criminalişti (S. Ostroumov, M.
Brainin) evoluează cu o serie de lucrări, în care demonstrează convingător priorităţile redactării
raportului de expertiză in numele persoanei juridice. În particular, el menţiona: „în instituţia de
expertiză se şterge noţiunea de autonomie a expertului particular, care se substituie cu o creaţie
colectivă şi cu responsabilitatea instituţiei de stat ca persoană juridică, responsabilă de cadrele ei
profesioniste, de organizarea ştiinţifică modernă a muncii în domeniul lucrului de expert” [151, p.
54]. După părerea lui o asemenea ordine de producere a expertizei nu eliberează experţii, care
realizează cercetarea de responsabilitatea personală şi nu prejudiciază drepturile participanţilor la
proces.

109
 Tot în această ordine de idei, el sublinia că particularităţile efectuării expertizelor capătă
un caracter colectiv şi această tendinţă contravine principiului expertizei în numele persoanei
fizice[151, p. 54]. Acest fapt a permis autorului să se pronunţe în favoarea modificării legislaţiei
procesual-penale pentru a schimba construcţia juridică ce reglementează efectuarea expertizelor în
instituţiile de expertiză, înlocuind-o cu alta, care ar prevedea realizarea ei în numele instituţiei.
Această propunere s-a discutat mult timp pe paginile diverselor publicaţii, însă nu a obţinut o
recunoaştere unanimă. Între timp, la ora actuală, când se revăd multe principii de drept şi se
stabilesc căile de dezvoltare de mai departe a expertizei judiciare, acestei idei, credem, trebuie să i
se acorde din nou atenţie, întrucât, fiind corect formulată, ea poate deveni o bază ştiinţifică pentru a
trage concluzii importante pentru practica expertuală din România dar şi din Republica Moldova.
Până la apariţia instituţiilor de expertiză statale, organele de urmărire penală şi instanţele
de judecată se adresau către reprezentanţii diverselor ramuri ale ştiinţei şi practicii, pentru a
soluţiona probleme de specialitate. Sursele de cunoştinţe speciale, de metode şi procedee necesare
efectuării expertizelor concrete se selectau pornindu-se nemijlocit de la practica de expertiză.
Aceste cunoştinţe se obţineau de către experţi mai curând pe cale empirică şi devenea o experienţă
personală. Rolul cunoştinţelor individuale în obţinerea rezultatelor la efectuarea expertizei în acea
perioadă era mult mai mare decât la ora actuală. Sub influenţa acestei particularităţi s-au şi format,
evident, formele şi regulile de expertiză în baza cercetărilor personale şi a cunoştinţelor de
specialitate ale expertului. În astfel de situaţie, evident, raportul de expertiză avea o amprentă
personală accentuată şi era formulat în numele expertului executor. Ulterior, dezvoltarea expertizei
judiciare a fost determinată de creşterea cerinţelor faţă de calitatea şi numărul expertizelor. Dacă, la
început, demersurile organelor de urmărire penală şi ale instanţelor de judecată erau episodice faţă
de specialiştii din ramura criminalisticii, mai târziu, adresările au devenit sistematice, conducând la
o practică stabilă de efectuare a expertizelor ce ţineau de domenii concrete, ceea ce a servit la
formarea profesiei de expert judiciar, deosebită de alte profesiuni. Sporirea cerinţelor faţă de
calitatea expertizelor a condus la necesitatea efectuării lor în baza unor principii ştiinţifice.
Corectitudinea tezelor empirice, la temelia cărora erau puse concluziile experţilor, trezeau de multe
ori îndoieli instanţelor judecătoreşti, întrucât cunoştinţele practice nu puteau fi accesibile oricărei
persoane, nu se fixau în sursele de folosinţă generală şi nu erau verificabile. Locul acestora trebuia
să fie ocupat de către cunoştinţe generalizate, adică ştiinţifice, veridicitatea cărora putea fi probată
independent de cadrul unei expertize concrete.
În literatura criminalistică de specialitate se indică, de regulă, două surse de formare a
cunoştinţelor criminalistice de specialitate: generalizarea experienţei practice respective şi
împrumutul din alte ramuri ale ştiinţei şi tehnicii. În astfel de cazuri, metodele particulare şi

110
mijloacele tehnice se împrumută din alte ramuri ale ştiinţei şi activităţii practice, iar principalele
generalizări sunt făcute de sine stătător din faptele acumulate de practica de urmărire penală şi cea
judiciară. Astfel, cunoştinţele de specialitate privind metodele, procedeele, mijloacele tehnice de
depistare, colectare şi cercetare a probelor, încetul cu încetul, s-au cristalizat în ştiinţe juridice de
sine stătătoare – criminalistica, chimia judiciară, biologia judiciară etc.
Pe lângă specializarea cunoştinţelor, s-a produs şi specializarea mijloacelor tehnice de
producţie pentru experţi. O parte din mijloacele tehnice preluate din alte ramuri practice se adaptau
scopurilor şi sarcinilor expertizei criminalistice. Însă dezvoltarea reuşită a expertizei şi aplicarea în
cadrul ei a metodelor şi procedeelor tehnice putea să se realizeze doar cu condiţia consolidării lor
într-o instituţie. Deci, specializarea metodelor şi a mijloacelor tehnice în criminalistică şi în alte
ştiinţe din cadrul disciplinelor ciclului criminal, desprinderea lor de la „ştiinţele-matcă” au servit
începutul formării unor clase, genuri şi varietăţi de expertiză, creându-se şi subdiviziuni specializate
în instituţiile statale de expertiză, iar mai târziu şi laboratoare de sine stătătoare, care se ocupau în
special de aplicarea cunoştinţelor de profil, a mijloacelor de specialitate în scopul soluţionării
obiectivelor justiţiei.
Apariţia unei forme noi de organizare a expertizei nu putea să nu influenţeze legislaţia
procesual-penală în care s-au introdus norme ce reglementau dispunerea şi efectuarea expertizelor
în instituţiile de expertiză de către experţi cu statut independent. Însă nici aceste modificări nu au
condus la lichidarea contradicţiilor între schimbarea caracterului de efectuare a expertizelor în
instituţii şi statutul procesual al subiecţilor expertizei. Mai mult, acest fenomen a condus la
îmbinarea unor principii cu caracter divers privind organizarea expertizei de către experţi cu statut
individual în instituţii cu caracter public – colectiv.
Reducerea rolului experienţei individuale a expertului, capacităţii lui de a stabili independent
consecutivitatea şi ordinea aplicării metodelor şi a mijloacelor de cercetare micşorează astăzi şi
necesitatea efectuării expertizei personale. Această afirmaţie are la bază analiza proceselor de
euroconformizare a activităţilor de criminalistică şi expertiză judiciară ce se desfăşoară activ în
laboratoarele acreditate RENAR din România. În activitatea sa expertul se conduce strict de PSL
(Proceduri Specifice de Lucru). Spre exemplu, pentru determinarea autenticităţii / falsului /
contrafacerii documentelor există PSL 01-02; pentru determinarea autenticităţii / falsului /
contrafacerii impresiunilor de ştampilă – PSL 01-03 etc. Pentru aparatele utilizate în procesul
examinării în cadrul acestui laborator există Instrucţiuni de lucru (respectiv, cu aparatele VSC 5000,
cu Foran 685-2, cu Docubox-Dragon). Personalul din cadrul Laboratorului de tehnică a
documentelor a Institutului de Criminalistică urmează atât programe de pregătire pe linia falsului /
contrafacerii documentelor, cât şi training-uri cu specialiştii firmelor Forster&Freeman, Projectina

111
producătoare de echipamente indicate mai sus. Deci, standardul internaţional ISO 17025, aplicat în
activitatea criminalistică lasă, în fond, puţin loc expertului pentru aşi manifesta individualitatea în
alegerea metodelor, procedurilor şi tehnicilor de lucru, standardul fiind un document, aprobat prin
consens, care stabileşte reguli şi prescripţii obligatorii şi ne echivoce.
Autenticitatea raportului de expertiză în care se oglindesc rezultatele activităţii mai multor
subiecţi depinde de veridicitatea rezultatelor. Cu toate acestea, conform tradiţiei ce s-a format sub
influenţa legislaţiei сonservatiste, expertul este considerat şi în continuare unicul subiect al
expertizei. Conform legii procesual - penale, raportul de expertiză se redactează numai în numele
expertului care a efectuat expertiza, responsabilitatea pentru falsificarea cu bună ştiinţă a
rezultatelor o poartă, ca şi mai înainte, însuşi expertul care semnează.
Participarea colectivului la efectuarea expertizei se manifestă şi în acordarea acestuia a
ajutorului consultativ în stabilirea metodelor eficiente de cercetare, a consecutivităţii aplicării lor şi
în aprecierea caracteristicilor care coincid sau diferă, dar şi a rezultatelor obţinute în ansamblu.
În instituţia de expertiză se efectuează controlul calităţii expertizelor. Însă, întrucât
expertul, colaborator al instituţiei respective, este considerat o figură procesuală independentă,
rezultatele acestui control nu comportă efecte procesuale. Dezacordul conducătorului instituţiei cu
concluziile expertului nu devin temei pentru ca raportul de expertiză să fie respins de către instanţa
de judecată. În ultimii ani, după cum am indicat mai sus, în practică se observă o tendinţă spre a
extinde drepturile conducătorului instituţiei de expertiză de a controla calitatea investigaţiilor
efectuate şi dreptul oficial al acestuia de a influenţa concluziile expertului. Profesorul T.
Averianova menţionează, pe bună dreptate, că “în actuala procedură, conducătorul instituţiei de
expertiză, îndeplinind doar funcţii de organizare şi asigurare a efectuării expertizei, nu este şi nu
poate fi considerat subiect al investigaţiilor de expertiză”, (…) „legea nu permite acestei persoane
dreptul de a controla calitatea expertizelor, adică dreptul de a se implica în procesul de investigaţie
şi în rezultatele obţinute” [150, p. 34]. Fără îndoială, lipsa acestui drept prezintă şi garanţia
independenţei expertului judiciar.
Metodele, procedeele şi mijloacele tehnice de expertizare au şi astăzi pentru colaboratorul
instituţiei de expertiză un statut de recomandare ştiinţifică, întrucât, în mod formal, el este în drept
să aleagă nu o metodă de cercetare din cele recomandate de către instituţia respectivă, dar să
împrumute procedee şi mijloace din alte ramuri ale ştiinţei şi tehnicii, ceea ce se practica până la
apariţia ştiinţelor specializate de expertiză. În practică, expertul se foloseşte extrem de rar de acest
drept. Elaborările ştiinţifice cu caracter special se realizează în cadrul sistemului departamental în
care se aprobă, dar şi se implementează. O altă cauză este dependenţa de serviciu a colaboratorului
instituţiei, întrucât în cazul dispunerii expertizei repetate şi ne confirmarea concluziilor expertizei

112
iniţiale, expertul care a ales o metodă ne tradiţională va purta responsabilitatea disciplinară pentru
încălcarea ordinii de efectuare a expertizei. Într-o astfel de situaţie, metodele recomandate, precum
şi procedeele de cercetare, sunt similare unor restricţii normative. Nu întâmplător, în ultima vreme
se discută propunerile de standardizare şi paşaportizare a metodicilor şi metodelor de expertiză,
adică transformarea lor din recomandaţii ştiinţifice în norme de drept similare celor care
reglementează ordinea de producere a articolelor de larg consum (în laboratoarele criminalistice din
România, după cum s-a menţionat, se implementează standardele: ISO 17025; ISO 17020; ISO
17024 ş.a.), care cu siguranţă va conduce pe viitor la apariţia Codului expertual, implicit a unei noi
ramuri juridice – Dreptul expertual[146, p. 4].
Forma de efectuare a expertizelor, existenţă la ora actuală, reprezintă o etapă intermediară
între ceea ce a existat până la apariţia instituţiilor de expertiză şi cea adoptată privind efectuarea
expertizei de stat. Profesorul A. Vinberg nu întâmplător o considera ca o etapă de trecere la ultima.
O eventuală modificare a legii procesuale în sensul consfinţirii acestei forme de efectuare a
expertizelor va deschide noi posibilităţi de soluţionare a mai multor probleme: reglementarea
juridică a expertizelor complexe; problema statutului specialiştilor ce asigură funcţionarea normală
a maşinilor electronice de calcul (programatori, ingineri, tehnicieni), de activitatea cărora de multe
ori depind şi rezultatele finale ale expertizei; problema dreptului instituţiei de a efectua controlul
asupra calităţii expertizelor şi altele de acest ordin, care sunt generate de contradicţia dintre
caracterul efectuării expertizelor şi forma prezentării acestora consumatorului. Modelul teoretic al
instituţiei de expertiză ce efectuează expertize în numele instituţiei se întrevede doar în linii
generale. Nu încape îndoială, însă, că expertizele vor fi realizate de către colaboratorii executori, iar
raportul va fi redactat în numele instituţiei, document care va fi semnat de către reprezentantul
administraţiei. Reglementarea procesuală a dispunerii şi efectuării expertizelor judiciare în astfel de
situaţii se va simplifica mult. Relaţiile reciproce ale instituţiei cu organul de dispunere a expertizei
se vor limita la ordonarea ei şi transmiterea materialelor necesare pentru expertiză. Relaţiile între
executorii concreţi ai expertizei şi administraţia instituţiei vor căpăta un caracter intern şi vor fi
reglementate de norme locale, interne. Răspunderea pentru calitatea expertizei o va purta instituţia,
în persoana administratorului. Totodată, se cere a se prevedea şi alte forme de răspundere decât cele
existente la ora actuală. Practica demonstrează cu prisosinţă că răspunderea va trebui să cuprindă
atât situaţia pentru falsificarea cu bună ştiinţă a rezultatelor expertizei, cât şi pentru efectuarea
expertizelor de calitate proastă, care astăzi încă mai persistă. Însă nu trebuie trecut cu vederea faptul
că, la ora actuală, calitatea şi rezultatele expertizelor mai depind, totuşi, în mare măsură, de calităţile
şi personalitatea expertului, de experienţa lui individuală, de profesionalismul şi vechimea în muncă
a acestuia. Din această cauză, credem că controlul calităţii nu poate fi extins asupra raportului în

113
ansamblu. Mai curând, acesta priveşte corectitudinea stabilirii de către expert a sarcinii, alegerea
corectă a direcţiei de cercetare, redactarea rezultatelor expertizei, relevarea caracteristicilor
informative şi aprecierea totalităţii individuale a lor. Corectitudinea acestor operaţiuni nu totdeauna
poate fi verificată. Astăzi, nu orice expertiză deţine calitatea de a o verifica, adică posibilitatea
instituţiei de a controla în mod deplin corectitudinea cercetărilor efectuate de către un colaborator în
parte, pentru a purta răspundere integrală pentru rezultatele expertizei. Însă insuficienţa posibilităţii
de verificare a instituţiei asupra calităţii expertizelor efectuate în numele expertului poate fi
compensată (ca variantă la etapa de tranziţie) prin redactarea raportului simultan în numele
instituţiei şi a executorului concret.
Deci, în perspectiva trecerii la un sistem de efectuare a expertizelor mai avansat, se va
simplifica procedura de dispunere şi efectuare a expertizelor, care va permite să folosim cu mai
mare eficienţă expertiza complexă, va oferi posibilităţi mai mari de implementare a tehnologiilor de
vârf şi a organizării ştiinţifice a muncii în activitatea practică de expertiză, va înlătura problema
statutului procesual al programatorilor şi (algoritmiştilor) autorilor de soft-uri. Aceste două forme
de organizare a procesului de expertiză pot exista, la etapa actuală, la fel ca şi în alte ţări (Cehia,
Polonia ş.a.) şi în paralel. Rămâne să cunoaştem mai profund această experienţă, ca să tragem
concluzii privind implementarea acestei forme de expertiză pe solul spaţiului României şi
republicii Moldova.
În completarea argumentelor de mai sus, se poate de indicat că ordonatorul, numind o
expertiză repetată dispun, de regulă, efectuarea ei unei instituţii de expertiză de un nivel mai înalt.
Controlul asupra rapoartelor de expertiză, existent la ora actuală în instituţiile de expertiză
semnifică faptul că responsabilitatea calităţii lor şi-o asumă în fapt conducătorul instituţiei care o
reprezintă ca persoană juridică.
Această problemă necesită un studiu aparte, aici însă menţionăm succint că conducătorul
instituţiei, fără îndoială, trebuie să poarte răspundere pentru calitatea expertizelor şi trebuie să i se
acorde acest drept, însă apare întrebarea – în ce limite? Doar acest drept intră în contradicţie vădită
cu principiul independenţei expertului. La fel şi situaţia în care conducătorul instituţiei, în cazul
dezacordului cu concluziile expertului, dispune efectuarea expertizei unei comisii de experţi. În
fapt, aceasta nu este altceva decât ordonarea unei expertize repetate (contraexpertize). Poate oare
conducătorul să dispună expertiza repetată fără a coordona această chestiune cu ordonatorul -
instanţa de judecată sau organul de urmărire penală? În opinia noastră, posibilitatea de a institui
comisii de experţi – specialişti într-un singur domeniu sau fie în diverse ramuri (expertiza
complexă), fie chiar să dispună expertiza unei comisii interdepartamentale, poate fi soluţionată prin
modificarea legislaţiei procesuale şi introducerea dreptului de a prezenta rapoarte de expertiză în

114
numele persoanei juridice. În aşa caz, nu poate să apară problema expertizei repetate, întrucât este
vorba de expertiza în numele instituţiei de a cărei veridicitate este responsabil personal
conducătorul ei. Această idee este înlesnită de proiectul noului Cod penal al României, dar şi de
legislaţia penală a Republicii Moldova (art. 21 al CP al R. Moldova), în care se prevede
răspunderea persoanelor juridice, ce-i drept, deocamdată numai a celor ce desfăşoară activităţi de
întreprinzător[160].
Dacă raportul de expertiză în cazurile admise de lege va emana de la instituţia de expertiză
ca persoană juridică, atunci, revenind la problema iniţială, putem constata că în acest raport î-şi va
găsi expresia convingerea intimă colectivă a expertului şi a conducătorului instituţiei de expertiză.
În concluzie, subliniem, că convingerea intimă a expertului este rezultatul încrederii în
corectitudinea acţiunilor şi concluziilor sale. Însă această convingere, cât şi temeiurile pe care ea
este sprijinită, poate fi rezultatul unei erori cu bună credinţă – greşelii expertuale – problemă la care
ne vom referi în ultima secţiune a acestui capitol.

115
 Secţiunea 3. Obiectivitate şi subiectivism în actvitatea de apreciere a
raportului de expertiză de către organul de urmărire penală şi instanţa de judecată

Este ştiut că din punctul de vedere al legii procesuale nu se face o ierarhizare a probelor.
Valoarea lor nu este prestabilită, urmând a fi determinată contribuţia concretă a fiecăreia din ele la
soluţionarea cauzei.
Raportul de expertiză, conform al.(1) al art. 64 al CPP al României şi al. (2) al art. 93 al CPP
al R. Moldova prezintă mijloc de probă şi, de rând cu alte probe, trebuie supus unei verificări critice
şi multilaterale de către instanţă şi organele de urmărire penală după regulile procesuale generale.
Totuşi, nu trebuie trecut cu vederea, că acest mijloc de probă este destul de specific, explicat
prin faptul că concluziile expertului se întemeiază pe cunoştinţe de specialitate pe care ofiţerul de
urmărire penală şi judecătorul nu le deţin. De aici şi complexitatea aprecierii veridicităţii acestor
concluzii.
În practică, valoarea raportului de expertiză este uneori exagerată. Se crede că probei
materiale, expertizabile ştiinţific, trebuie să i se acorde mai mare încredere în faţa unei probe
testimoniale şi subiective.
Or, concluziile expertului se pot dovedi eronate sau incorecte din diverse motive, atât
obiective (expertului i s-au prezentat mostre de comparaţie ne autentice, date iniţiale ne conforme
adevărului), cât şi subiective (calificarea insuficientă a expertului, metodica de expertizare ne
aprobată în practică sau ne validată ştiinţific).
Unele asigurări, privind veridicitatea raportului de expertiză le acordă legea când stabileşte
structura acestuia, la care ne-am referit mai sus.
Aici, însă, ne întrebăm: este oare real a se cere de la judecător sau organul de urmărire
penală aprecierea competentă a eficienţei şi a caracterului fundamental al cercetărilor executate de
către expert în cadrul investigaţiilor sale?
Pare îndoielnic, chiar irealizabil, ca organul de urmărire penală, instanţa respectivă să poată
judeca despre conţinutul cercetărilor realizate şi eficacitatea procedeelor folosite într-un caz concret
de către expert, întrucât aceştia trebuie să posede cel puţin aceleaşi cunoştinţe de specialitate ca şi
expertul judiciar. Şi atunci care ar fi soluţia?
În opinia noastră legea procesual penală în vigoare trebuie suplimentată cu unele
consideraţii care ar asigura organului de urmărire penală şi judecătorului, dar şi părţilor în proces
noi posibilităţi de a evalua multilateral şi mai obiectiv acest document procesual. Ce se are în
vedere?

116
 Aprecierea oricărui raport de expertiză vizează, pe de o parte, aspecte formale (respectarea
legislaţiei privind procedura de dispunere şi efectuare), iar, pe de altă parte, conţinutul, adică
veridicitatea concluziilor, argumentelor şi cercetărilor efectuate.
Prima cale de verificare include un rând de aspecte, care până la urmă se reduc la
confruntarea concluziilor expertului cu alte probe adunate la dosar. Adeseori în cazul în care acestea
vin în contradicţie cu alte materiale sau sunt contestate de una din părţile participante la proces, se
ordonă contraexpertiza. A doua cale este mult mai complicată, deoarece ofiţerul de urmărire penală
şi judecătorul nu stăpâneşte cunoştinţe necesare, însă este evident şi contrariul: a cere de la ei să se
poată lămuri în corectitudinea tezelor ştiinţifice prezentate şi a experimentelor efectuate de
specialiştii respectivi în toate cazurile pare a fi lipsită de temei.
Totuşi această componentă de apreciere a veridicităţii raportului, considerată pe bună
dreptate de legiuitor absolut necesară, poate fi estimată cu luarea în consideraţie a unor
raţionamente.
La ora actuală în cursul efectuării expertizelor, mai cu seamă în cadrul instituţiilor statale se
aplică metode şi mijloace de o complexitate sporită: microscopie electronică, cromatografie,
spectrografie, microanalizatoare lazer, diverse utilaje conexate la calculator, programe standardizate
de stocare şi prelucrare a informaţiei cu semnificaţie criminalistică.
Toate acestea, îmbinate uneori cu metode matematice, biologice, fizico-chimice complică
substanţial raportul de expertiză, făcându-l uneori inaccesibil pentru ne specialişti.
Se pare că suntem pe o linie moartă, din care există doar o singură ieşire – să declarăm
expertul “judecător ştiinţific” şi să eliberăm organul de urmărire penală şi instanţa de judecată de
povara aprecierii raportului de expertiză.
În unele state din apusul european se recunoaşte că instanţa de judecată nu poate stabili
autenticitatea ştiinţifică a metodelor folosite şi acest aspect nu este supus aprecierii.
Un astfel de concept a fost formulat încă la finele sec. XIX de către savantul german K.
Mittermaier şi susţinut de procesualistul rus L. Vladimirov, conform căruia raportul de expertiză nu
poate fi supus analizei şi aprecierii, dar trebuie acceptat ca un adevăr incontestabil.
Această poziţie, criticată de nenumărate ori în lucrările criminaliştilor[129, p. 622; 140] a
fost respinsă, întrucât ea venea în contradicţie cu principiul liberei aprecieri a dovezilor. Din acest
motiv teoria în cauză şi astăzi nu poate fi acceptată. Numai aprecierea multilaterală şi sub toate
aspectele a raportului de către instanţa de judecată, poate garanta drepturile şi interesele
constituţionale ale cetăţenilor în procesele judiciare, deoarece aici poate fi vorba şi de
admisibilitatea utilizării de către expert a unor metode de investigaţie ce privesc organismul sau
psihica omului. Sub acest aspect, profesorul T. Sahnova, pe bună dreptate, pune la îndoială calitatea

117
raportului de expertiză judiciară, dacă se va stabili că expertul a folosit metode însoţite de violenţă
psihică sau periculoase pentru sănătatea omului fără acordul lui[144, p. 256].
Acest exemplu confirmă faptul că în problema discutată poate fi vorba doar de
perfecţionarea modalităţilor de apreciere a raportului de expertiză şi nu de a acorda acestui mijloc
de probă statutul de „sentinţă ştiinţifică“ a faptului ce nu trebuie supus confruntării cu alte probe
prezentate în cauză. Mai mult, aprecierea raportului devine o verigă importantă în mecanismul de
garantare a drepturilor omului la etapa contemporană.
În acest sens, publicaţiile ştiinţifice[139, p. 46] au semnalat existenţa unor posibilităţi, esenţa
cărora constă în următoarele.
Expertul, în cadrul investigaţiilor sale, aplică metode care, de regulă, se elaborează în
instituţii solide de expertiză, firme specializate de proporţii[175] ce dispun de state de personal
ştiinţific, programatori, ingineri, utilaj necesar, etc. Astăzi a apărut o industrie întreagă de elaborare
şi producere a metodicilor de expertiză, o parte din care sunt preluate chiar şi din alte domenii ale
ştiinţei şi adaptate la necesităţile justiţiei. În acest sens se întocmesc proceduri speciale de verificare
şi aprobare a acestor metode de către consilii metodico-ştiinţifice specializate, care analizează şi
recomandă sau nu implementarea lor în practică.
Deci, pe plan mondial există experienţă pozitivă, modalităţi anumite care pot garanta
calitatea şi eficacitatea metodelor elaborate. Anume această informaţie rămâne necunoscută
organului de urmărire penală şi instanţei de judecată în activitatea lor profesională ce cuprinde şi
obligaţia de a aprecia raportul de expertiză.
Fiecare dintre noi, când procurăm electrocasnice sau altă aparatură ne interesăm de firma
producătoare, soliditatea căreia reprezintă şi garanţia calităţii. Credem că, trebuie privite la fel şi
elaborările ştiinţifice: sursa de provenienţă, adică instituţia emitentă a metodei serveşte garanţie
calităţii acesteia, aplicate ulterior de către expert.
De multe ori, în acest sens se foloseşte experienţa altor ţări. Plus la aceasta, dacă vorbim de
spaţiul românesc, specialiştii criminalişti din structurile statale de expertiză (se are în vedere
specialiştii din cadrul laboratoarelor Ministrului de Justiţie şi a celor din cadrul Ministerului
Administraţiei şi Internelor) sunt în mare parte practicieni, formaţi de variate şcoli cu orientări
metodologice diferite, care aplică procedee felurite, aparate cu parametri tehnici distincţi, de unde şi
unele probleme ce apar uneori în practică, când se argumentează şi diferite concluzii. Trebuie să
recunoaştem că, deocamdată la noi nu există procedura de aprobare la nivel interdepartamental a
metodicilor expertuale, cu atât mai mult catalogarea, standardizarea sau paşaportizarea lor, folosită
în alte ramuri ale ştiinţei.

118
 Soluţia o credem legată de crearea unor Comisii interdepartamentale de specialişti cu funcţii
de a promova o politică tehnico-ştiinţifică unitară în activitatea profesională de combatere a
criminalităţii care ar soluţiona şi aceste întrebări.
Nu este exclusă şi altă variantă de rezolvare a acestei probleme. Spre exemplu,
Regulamentul Centrului Naţional de Expertiză Judiciară de pe lângă Ministerul Justiţiei a R.
Moldova prevede expres: “Pentru examinarea celor mai importante probleme cu caracter
interdepartamental referitor la dezvoltarea expertizei judiciare, pe lângă Centru se formează un
consiliu metodico-ştiinţific, care activează în baza unui Regulament, aprobat de Ministerul Justiţiei”
[20].
În funcţiile acestui consiliu ar putea fi incluse şi obligaţia de aprobare şi recomandare
practicii expertuale a unor metodici concrete de expertiză a probelor materiale, fie elaborate de către
specialiştii autohtoni, fie procurate de la firme specializate.
Prin urmare, informaţia privind sursa emitentă a metodicii de expertiză, modul de verificare
şi aprobare a ei la care ne-am referit în capitolul anterior, capătă o importanţă deosebită pentru
ofiţerii de urmărire penală, procurori, judecători, dar şi pentru părţi în proces, când se apreciază
veridicitatea raportului de expertiză.
Prezenţa acestor informaţii în raport va facilita sarcina organului de urmărire penală şi a
instanţei de judecată de a aprecia mai obiectiv documentul în cauză – operaţiune, după care raportul
şi devine mijloc de probă în înţelesul deplin al cuvântului. În această activitate un real ajutor poate
acorda şi consultaţia ne procesuală a unui specialist[154, p. 33].
Trebuie, însă, subliniat faptul, că organul de urmărire penală sau instanţa de judecată nu este
obligată să dea preferinţă utilizării în exclusivitate metodelor şi mijloacelor elaborate doar în
unităţile de expertiză. La aprecierea raportului se va lua în considerare şi informaţia despre
personalitatea expertului, autoritatea şi reputaţia lui profesională devenind o garanţie a corectitudinii
şi veridicităţii concluziilor formulate.
Cât priveşte raportul de constatare tehnico-ştiinţifică, trebuie subliniat că legea procesual-
penală după cum s-a subliniat deja, nu prevede o structură anumită a acestuia, precizându-se doar că
trebuie să conţină rezultatele acestei activităţi. De vreme ce aceste constatări tehnico-ştiinţifice şi
medico-legale sunt incluse în lista exhaustivă a mijloacelor de probă (prefigurate în alin.(1) al art.
64 CPP al României, respectiv, alin.(2) art. 93 al CPP a R. Moldova), contrar unor afirmaţii
publicate în literatura de specialitate[123, p. 12], credem că trebuie considerate ca astfel de mijloace
şi supuse liberei aprecieri ca şi oricare altă probă. Aici, însă, trebuie făcute, mai întâi, unele
precizări ce ţin de statutul procesual al specialistului, formele şi rezultatele aplicării cunoştinţelor
sale de specialitate. La procedura de constatare tehnico-ştiinţifică şi medico-legală se recurge numai

119
în cazul în care constatarea este posibilă fără a efectua o cercetare instrumentală de laborator în
sensul expertizei, specialistul sprijinindu-se doar pe experienţa şi cunoştinţele sale de specialitate,
folosind utilaj portabil de teren.
Dacă sarcina principală a expertului constă în a dobândi în cadrul investigaţiilor sale noi
informaţii probante, obiectivul specialistului se reduce la acordarea unui ajutor, unei asistenţe
tehnico-criminalistice şi medico-legale organului de urmărire penală sau instanţei de judecată în
scopul realizării acţiunii procesuale concrete prin oferirea de date cu caracter informaţional,
rezultate din cunoştinţele sau experienţa sa profesională şi care nu necesită o cercetare aparte cu
utilaje instrumentale sofisticate de laborator.
Dacă specialistul participă la efectuarea procedeelor probatorii efectuate de către organul de
urmărire penală, rezultatele constatărilor tehnico-ştiinţifice şi medico-legale, conform al.3 art.141 al
CPP a R. Moldova se includ în procesul-verbal al acţiunii respective.
Explicaţiile specialistului solicitate la cererea părţilor sau din oficiu, care poartă caracter
informativ sau rezultă din experienţa profesională, prezentate în scris deţin forţă probantă şi pot fi
folosite de către instanţă ca mijloc de probă judiciară.
Aprecierea raportului de constatare tehnico-ştiinţifică şi medico-legală în astfel de situaţie
trebuie făcută doar după criteriile procesuale, adică dacă s-a respectat sau nu legea procesual-penală
în cazul ordonării acestor constatări, întrucât practica de multe ori merge pe o pistă mai uşoară,
numind o constatare tehnico-ştiinţifică în locul unei expertize şi, fără îndoială, după alte reguli ce
ţin de aprecierea generală a probelor.
Desigur, a ordona o expertiză este mult mai anevoios – trebuie de respectat drepturile
părţilor în proces, de luat în consideraţie multe alte aspecte procesuale, care în cazul încălcării lor,
uşor pot fi relevate de avocaţi, probele declarându-se inadmisibile în proces.
În cazul în care organul de urmărire penală sau instanţa de judecată constată că raportul
tehnico-ştiinţific ori medico-legal nu este complet sau concluziile acestuia nu sunt precise se
dispune efectuarea unei expertize.
Din cele relatate se observă, că aprecierea raportului de expertiză criminalistică şi de
constatare, ca şi a altor mijloace de probă preconizează stabilirea pertinenţei şi admisibilităţii
acestuia, respectiv a legăturii concluziilor expertului cu faptele şi împrejurările ce ţin de obiectul
probaţiunii şi a concordanţei lor cerinţelor înaintate prin lege asupra probelor într-un proces penal.
Alin.(1) al art. 101 al CPP a Republicii Moldova statuează că „fiecare probă să fie apreciată din
punct de vedere al pertinenţei, concludenţei, utilităţii şi veridicităţii ei, iar toate probele în ansamblu
– din punct de vedere al coroborării lor” [7]. Oportunitatea raportului de expertiză se stabileşte prin
corelarea logică a concluziilor expertului cu circumstanţele cauzei. Dacă acestea asigură dovedirea

120
anumitor împrejurări de fapt ca, spre exemplu, manipularea de către persoana suspectată a
obiectelor de mobilă în cazul unui furt (identificarea dactiloscopică) aplicarea unui anumit
instrument la pătrunderea prin spargere într-o încăpere încuiată (identificarea traseologică),
redactarea scrisorii de şantaj de către inculpat (identificarea după scris) etc., pertinenţa raportului de
expertiză este evidentă.
Determinarea admisibilităţii raportului de expertiză criminalistică impune organului judiciar o
activitate complexă de verificare a acestuia, ce se desfăşoară în două etape.
Prima, normativistă – verificarea formală[22, p. 274], vizează respectarea normelor
procesuale asupra expertizei şi anume:
1. Dacă expertiza a fost efectuată de o persoană competentă şi ne interesată în cauză, aceasta
respectând două cerinţe principale prevăzute de legislaţia în vigoare, asupra personalităţii
expertului.
În linii mari prin competenţa expertului se înţelege capacitatea intelectuală a acestuia de a
soluţiona problema ce ţine de domeniul ştiinţei respective. Competenţa expertului criminalist se
estimează, în primul rând, după nivelul de studii. Deoarece criminalistica se studiază în instituţiile
de învăţământ cu profil juridic, expertul criminalist trebuie să fie jurist de calificare superioară.
Cunoştinţele obţinute în cadrul studiilor juridice se completează prin specializare, adică printr-un
studiu programat suplimentar asupra metodologiei expertizei criminalistice, indiscutabil necesar
pentru executarea activităţii de expert. Totodată, la aprecierea competenţei expertului organul
judiciar va avea în vedere şi gradul de experienţă, respectiv stagiul de activitate în acest domeniu.
Cât priveşte ne interesarea expertului şi specialistului, acest deziderat impune precizări asupra
relaţiilor acestora cu părţile implicate în proces, în special cu făptuitorul şi victima. Pot să suscite
interes relaţiile de rudenie, amicale, intime, cele de conflict şi altele.
2. Dacă raportul de expertiză este redactat bine şi conţine răspunsuri la întrebările din actul
procesual prin care s-a dispus expertiza. Raportul de expertiză trebuie să fie redactat utilizând
termeni unanim acceptaţi în criminalistică, evitându-se formulările incomplete, alogice. El trebuie
să insereze explicaţii asupra metodelor ştiinţifice utilizate, principiilor ce l-au determinat pe expert
să formuleze anumite concluzii.
3. Dacă făptuitorului şi victimei li s-au creat condiţiile necesare pentru realizarea drepturilor
prevăzute de Codul de procedură penală, în special, de a participa la formularea întrebărilor ce
necesită a fi rezolvate prin expertiză şi la alegerea expertului sau grupului de experţi.
A doua etapă, denumită de unii autori verificarea de conţinut, vizează aspectul de fond ale
raportului de expertiză. În cadrul acestei etape se va determina dacă identitatea este cert stabilită, iar
concluziile expertului sunt argumentate şi demonstrate. Organul judiciar va avea în vedere

121
materialele folosite de expert condiţiile tehnice în care s-au efectuat cercetările, metodele ştiinţifice
pe care sunt întemeiate concluziile expertului.
Din cele de mai sus rezultă că aprecierea raportului de expertiză necesită un studiu profund.
Conţinutul lui trebuie să cuprindă date privind personalitatea expertului, gradul ştiinţific, experienţa
practică, materialele examinate, metodele şi mijloacele tehnice folosite.
Dacă anumite aspecte ale raportului de expertiză sunt în accesibilitate, la elucidarea lui îşi dă
concursul expertul care poate fi ascultat în cadrul unui interogatoriu asupra tuturor problemelor ce
ţin de procedura efectuării expertizei. Pentru a percepe conţinutul raportului de expertiză, organul
judiciar poate consulta literatura respectivă, diverse lucrări de specialitate.
Pregătind urmele şi mijloacele materiale de probă care urmează să fie trimise pentru expertiză,
organul de urmărire penală trebuie să verifice autenticitatea şi utilitatea acestora.
Verificând materialele care urmează a fi supuse examinării de către experţi sau specialişti,
organul care dispune lucrarea trebuie să urmărească şi să se asigure că în procesul descoperirii şi în
special, al ridicării lor, au fost respectate regulile criminalistice pentru ca ele să nu-şi modifice
caracteristicile şi proprietăţile.
De asemenea, se impune a se verifica dacă acestea au fost descrise corect în procesul verbal
încheiat cu ocazia ridicării lor.
Urmele şi mijloacele materiale de probă descoperite cu ocazia cercetării la faţa locului sau
ridicate cu alte prilejuri trebuie descrise amănunţit în procesul-verbal, pentru a putea fi identificate.
Astfel că, o urmă, un mijloc material de probă ce nu au fost menţionate în procesul-verbal prin care
au fost ridicate nu au relevanţă procesuală, nu pot fi trimise la expertiză. Enumerarea şi descrierea
lor trebuie să fie amănunţite pentru a putea fi recunoscute.
Organul judiciar care dispune expertiza este obligat să efectueze un studiu amănunţit al
urmelor şi mijloacelor materiale de probă pentru a se familiariza cu specificul lor, în scopul stabilirii
materialelor de comparaţie ce trebuie să fie pregătite şi formulării corecte a tuturor întrebărilor la
care urmează să răspundă specialiştii.
De asemenea, este deosebit de important ca specialiştilor să li se pună la dispoziţie materiale
de calitate bună, prin urmare ele trebuind să fie verificate sub raportul calităţii şi utilităţii lor pentru
executarea lucrării. Calitatea precară a materialelor destinate expertizei riscă să ducă la formularea
unor concluzii eronate, fără valoare pentru cauză.
Materialele supuse expertizei trebuie să fie reprezentative şi suficiente din punct de vedere
cantitativ şi calitativ. La dispoziţia experţilor sau specialiştilor se pun toate materialele, obiectele de
care au nevoie pentru a executa în cele mai bune condiţii lucrarea. Atunci când se dispune o nouă
expertiză, organul de urmărire penală este dator să verifice corpurile delicte care vor face obiectul

122
ei, spre a constata dacă acestea nu au suferit modificări în cursul primei examinări, modificări ce ar
putea induce în eroare pe expert, iar în caz afirmativ, să aprecieze în ce măsură concluziile pot fi
influenţate de ele.
În raport cu natura expertizei, organul judiciar trebuie să procedeze la procurarea materialelor
de comparaţie care să fie puse la dispoziţia specialiştilor împreună cu urmele şi mijloacele materiale
de probă, de exemplu, în cazul expertizei grafice şi al expertizei tehnice a documentelor. In privinţa
materialelor de comparaţie, celui ce dispune expertiza îi revin o serie de obligaţii, printre care le
subliniem pe următoarele:
- să confrunte datele privind materialele de comparaţie specificate în procesele-verbale
întocmite cu ocazia ridicării lor cu obiectele înseşi;
- în raport cu situaţia respectivă, poate să prezinte materialele de comparaţie persoanelor
de la care provin pentru a fi identificate;
- să verifice dacă probele de comparaţie au fost ridicate cu respectarea regulilor
criminalistice;
- să verifice procesele-verbale întocmite cu ocazia ridicării materialelor de comparaţie şi
dacă acestea sunt corect descrise[24, p. 69].
De asemenea, trebuie să urmărească dacă materialele de comparaţie sunt suficiente, deoarece
concluziile expertului pot fi considerate fundamentate numai dacă ele se bazează pe studiul unui
număr suficient de probe de comparaţie. În marea majoritate a cazurilor pentru expertiza grafică la
dispoziţia expertului se pun numai probe experimentale în baza cărora acesta formulează concluzii
categorice (pozitive sau negative), însă, singure, probele experimentale sunt insuficiente pentru ca
pe ele să fie fundamentate concluziile expertului. Este necesar, pentru ca materialele de comparaţie
să fie considerate suficiente, ca, alături de ele, să figureze probe de scris libere, adică, create într-o
perioadă apropiată de data săvârşirii faptei. De asemenea, trebuie să se aprecieze dacă materialele
de comparaţie sunt utile. Cu ocazia aprecierii utilităţii materialelor de comparaţie, organul de
urmărire penală trebuie să stabilească:
– dacă materialul de comparaţie provine din aceeaşi perioadă când s-a creat, respectiv redactat
înscrisul corp delict;
– dacă timpul care a trecut de la data creării corpului delict (data, perioada redactării
înscrisului) până la data luării probelor de comparaţie poate influenţa rezultatul expertizei;
– dacă materialele supuse expertizei nu au suferit schimbări de la data săvârşirii faptei până
la data expertizei şi dacă aceste modificări le fac ori nu inutile;
– dacă materialele pentru comparaţie au fost obţinute în limita posibilităţii, în condiţii
asemănătoare cu cele în care au fost create corpurile delicte.

123
 Totodată, trebuie luate măsuri pentru ca materialele trimise pentru expertiză să nu-şi schimbe
proprietăţile fizice sau chimice, să nu fie înlocuite întâmplător sau intenţionat. Aceasta presupune
ambalarea, etichetarea şi sigilarea lor corectă[24, p. 69].
Desfăşurarea cercetărilor şi concluzia cu privire la identitate, după cum s-a menţionat anterior,
se consemnează într-un raport de expertiză sau act de constatare tehnico-ştiinţifică, ambele
considerate de legea procesual penală ca mijloace de probă cu valoare egală.
Aici, însă trebuie subliniat, că opinia expertului nu obligă organul judiciar. Convingerea
intimă a acestuia se formează prin aprecierea critică, obiectivă si multilaterală a întregului material
probator, prin care se reţin numai acele fapte care au putut fi dovedite. Aprecierea probelor este
liberă şi se realizează potrivit convingerii organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată,
formată în urma examinării tuturor probelor administrate, conducându-se după conştiinţa lor
juridică.
Forţa probantă a unui fapt determinat pe cale de expertiză, ca şi prin orice alt mijloc de probă,
este dată numai de concordanţa sa cu realitatea. Prin urmare, valoarea probantă a raportului de
expertiză criminalistică, depinde de veridicitatea faptelor ce se stabilesc, care poate fi desprinsă
numai prin corelarea cu celelalte fapte si împrejurări ale cauzei, în măsura în care concluziile
expertului se coroborează cu celelalte probe administrate, nu contrazic anumite împrejurări stabilite
cu certitudine, ele sînt concludente si utile cauzei.
Concluziile expertului pot să fie în contradicţie cu alte probe, dar în această situaţie, ori faptele
descoperite prin expertiză sunt reale şi probele opuse nu reflectă adevărul, ori concluziile expertului
sunt eronate şi vor fi înlăturate, eventual, pe calea unei noi expertize. Oricum, socotim greşită
practica acelor organe judiciare care resping concluzia expertizei pentru simplul motiv că nu con-
cordă cu celelalte probe[44].
Însă aprecierea critică a raportului nu trebuie să se reducă la citirea concluziilor şi la
confruntarea cu restul probelor, ci presupune examinarea întregului raport, credem, după un anumit
algoritm, operaţie peste care se „sare" din păcate prea des. În linii mari, examinarea raportului
implică, în primul rând cercetarea unor aspecte formale: dacă s-a răspuns la întrebări, dacă nu s-au
omis unele materiale, dacă nu există motive de recuzare a expertului etc. Pentru determinarea
valorii probante, ceea ce interesează este examinarea conţinutului, luarea la cunoştinţă a
constatărilor, verificarea dacă demonstraţia expertului este temeinică, motivată si justifică concluzia
dată. Pentru aceasta, insistăm ca raportul de expertiză să fie redactat cît mai clar, în termeni
accesibili, cu referiri concrete la particularităţile urmelor si obiectelor cercetate, să fie amplu şi
sugestiv ilustrat fotografic sau prin alte procedee vizuale. Consideraţiile teoretice menite să

124
faciliteze înţelegerea argumentării trebuie să se refere în mod expres la obiectele analizate şi nu să
aibă un caracter general.
Desigur, aprecierea raportului de expertiză nu constituie un scop în sine. Verificarea
demonstraţiei, a concordanţei dintre constatări şi concluzie, dintre aceasta şi alte probe se realizează
pe calea analizei şi sintezei. Acceptarea si deci utilizarea concluziei în procesul probaţiunii
înseamnă stabilirea de noi fapte şi împrejurări, importante pentru aflarea adevărului şi necesare
justificării hotărârii organului de urmărire penală, instanţei de judecată sau direcţionării
investigaţiilor[45, p. 75].
Este de la sine înţeles că valoarea probantă a concluziei expertului depinde în mare măsură şi
de gradul de certitudine al acesteia. Uneori se crede că numai concluziile categorice ar constitui
probe, în timp ce concluziile de probabilitate ar reprezenta doar rezultatele unei elaborări ştiinţifice
în care intervine raţionamentul pentru a corobora faptele constatate, acestea fiind considerate „probe
indiciale". După unii proba indicială prezintă o probă testimonială, expertul ne fiind decât un martor
înarmat cu mijloace tehnice care îi prelungesc simţurile; alţii o consideră ca pe o probă
circumstanţială, căci orice fapt stabilit prin expertiză în raport cu fapta incriminată permite să se
determine existenţa acesteia din urmă si modalitatea săvârşirii ei.
Interpretarea şi valorificarea de către instanţa de judecată a concluziilor expertizei
criminalistice diferă după modul în care a fost rezolvată problema identităţii. Când expertul emite o
concluzie categorică, înseamnă că şi-a format convingerea intimă că valoarea identificatoare a
caracteristicilor pe care le-a constatat, considerate separat şi în totalitate, este suficientă pentru a
exclude orice coincidenţă accidentală. El are siguranţa că ansamblul caracteristicilor comune
prezente la urmele şi obiectele comparate sunt irepetabile. Formularea categorică a concluziei nu
echivalează, însă, automat, cu adevărul. Acest lucru trebuie stabilit de organul de urmărire penală
sau instanţa de judecată[77, p. 85].
Din punct de vedere tehnic, atât concluzia categorică pozitivă, cît şi cea negativă reprezintă
rezultate egale ale procesului identificării, dar semnificaţia lor juridică diferă. Rezultatul pozitiv
confirmă, că urma, spre exemplu, a fost creată cu un anumit obiect sau de o anumită fiinţă; cel
negativ infirmă această versiune, astfel că obiectele verificate, îşi pierd orice însemnătate din punct
de vedere juridic.
Prin urmare, algoritmul aprecierii raportului de expertiză criminalistică în lumina celor
relatate mai sus, poate fi exprimat astfel:
1) Verificarea respectării cerinţelor legii în cadrul ordonării expertizei:
- dacă expertul este competent şi dacă acesta n-a ieşit din limitele competenţei sale.
- dacă expertiza n-a fost efectuată de o persoană care trebuia recuzată

125
 - dacă au fost respectate drepturile participanţilor la proces la momentul ordonării
expertizei.
Adică, organul de urmărire penală trebuie să familiarizeze învinuitul, bănuitul cu ordonanţa
de dispunere a expertizei, să lămurească drepturile lui. Să familiarizeze şi cu raportul de expertiză şi
să-i explice dreptul de a prezenta lămuriri, să declare obiecţii, dezacord, să ceară formularea unor
întrebări suplimentare expertului, să solicite expertiza repetată sau suplimentară.
De regulă, învinuitul se interoghează în legătură cu efectuarea expertizei.
- dacă nu s-a încălcat legea la obţinerea materialelor de comparaţie, adică dacă este
alcătuit proces-verbal în legătură cu aceasta;
- dacă însăşi raportul de expertiză deţine toate rechizitele prevăzute de lege.
2) Verificarea autenticităţii şi plenitudinii probelor şi mostrelor supuse expertizei.
3) Aprecierea temeiniciei ştiinţifice a metodicii utilizate şi justeţei aplicării ei în cazul
concret.
4) Verificarea şi aprecierea plenitudinii raportului, adică:
- dacă toate obiectele prezentate au fost expertizate;
- dacă expertul a răspuns la toate întrebările;
- dacă este menţionat pe deplin mersul şi rezultatele expertizei.
5) Argumentarea logică a mersului şi a rezultatelor cercetării de expertiză, adică:
- dacă concluziile sunt nişte urmări logice ale procesului de investigaţie;
- raportul conţine unele controverse, iar concluziile sunt insuficient motivate.
6) Dacă rezultatele expertizei se referă la cauza dată, adică dacă faptul stabilit de expert
este sau nu element al obiectului probaţiunii.
7) Dacă concluziile expertului se potrivesc celorlalte probe administrate la dosar.
Acestea pot fi elementele procesului tipic de apreciere a raportului de expertiză.
Însă, dacă expertul a refuzat să răspundă la întrebări, trebuie analizate temeiurile de refuz.
Dacă expertul a modificat întrebările şi sarcina de expertiză trebuie de apreciat legalitatea
acestor reformulări şi dacă nu s-a schimbat înţelesul lor.
Dacă expertul ce a efectuat expertiza repetată a analizat critic prima expertiză, trebuie de
verificat argumentele acestei critici, mai ales când concluziile sunt diametral opuse.
În concluzie, trebuie subliniat, că dacă rezultatul aprecierii este pozitiv, raportul de expertiză
este folosit în procesul de probaţiune pentru a obţine noi probe sau pentru a verifica cele adunate ori
pentru a recunoaşte un oarecare fapt dovedit. În caz negativ (contrar) poate fi numită expertiza
repetată, adică în cazul încălcărilor procesuale, incompetenţa expertului, îndoieli în veridicitatea
rezultatelor.

126
 Expertiza repetată este un drept şi nu o obligaţie a organului de urmărire penală şi a
judecătorului. Nu poate fi dispusă contraexpertiză din motiv că concluziile expertului nu-l aranjează
pe ofiţerul de urmărire penală sau pe judecător, acestea fiind de probabilitate, sau că ele nu se
încadrează în versiunea, căreia i se dă prioritate. Concluziile de probabilitate nu prezintă bază de a
dispune expertiza repetată, dacă nu sunt îndoieli în ce priveşte argumentarea ştiinţifică şi
competenţa expertului.
În instanţa de judecată raportul de expertiză poate fi apreciat de orice participant al
dezbaterilor judiciare. Instanţa poate accepta orice apreciere, dar poate şi respinge raţionamentele
înaintate. Numai după o astfel de apreciere raportul devine probă judiciară în înţelesul deplin al
cuvântului.
În fapt, aprecierea raportului de expertiză după algoritmul de mai sus, prezintă o pârghie
eficientă de verificare şi control a calităţii acestora – aspecte care se vor discuta în cele ce urmează.

127
 Secţiunea 4. Cauze obiective şi subiective a unor erori de concluzii.
Managementul calităţii expertizelor criminalistice

Analiza practicii de expertiză în cadrul studiului nostru şi rezultatele recenzării unor

rapoarte de expertiză criminalistică demonstrează că experţii nu rareori admit diverse genuri de
greşeli şi lacune în activitatea lor profesională. Cele mai frecvente sunt cauzate de examinările
superficiale ale obiectelor (urmelor), ceea ce denotă insuficienţă de profesionalism în specialitate,
dar uneori şi de o atârnare ne conştiincioasă faţă de obligaţiile sale. Spre exemplu, în cadrul
cercetărilor dactiloscopice rar se analizează microindicii obiectelor expertizate. Dacă în urmele
digitale s-a reflectat un număr insuficient de caracteristici particulare la nivel macroscopic, practic
nu se fac încercări de a se utiliza detaliile microscopice ale desenelor papilare cu toate că efectuarea
examinărilor poroscopice sau crestoscopice necesită doar utilizarea simplelor microscoape cu un
grosisment mai sporit (14-16 ori). Această lacună ţine mai curând de motive subiective. Aceeaşi
cauză generează o altă eroare în expertizele dactiloscopice - confundarea unei urme negative cu o
urmă pozitivă. Un exemplu elocvent vine să confirme acest aspect: în cadrul cercetării la faţa
locului a unei răpiri de automobil, mai târziu abandonat într-o zonă dosită, s-a ridicat o urmă
papilară colorată de o substanţă cenuşie-uleioasă de pe capota maşinii, cu suficiente particularităţi
pentru identificare. Împrejurările cauzei şi mecanismul formării urmei nu lăsau îndoieli că ea a fost
creată de însuşi făptuitor. Însă examinările comparative ulterioare a urmei cu impresiunile digitale
ale bănuitului X. efectuate de către un specialist începător dintr-un laborator de teren în cadrul
expertizei dactiloscopice, au condus la o concluzie certă negativă. În aşa situaţie, întrucât rezultatele
expertizei veneau în contradicţie vădită cu toate celelalte probe adunate la dosar, organul de
urmărire penală a dispus expertiza repetată a aceloraşi obiecte într-o instituţie de expertiză ierarhic
superioară, care a ajuns la o concluzie diametral opusă – categoric pozitivă[201].
Greşeala expertului, care a realizat prima expertiză, consta în confundarea urmei negative
cu cea pozitivă. Explicaţia acestui fenomen este simplă. Urmele degetelor rămân în stare latentă,
datorită depunerii pe suprafaţa obiectelor atinse, a transpiraţiei şi grăsimii, care se găsesc permanent
pe vârful crestelor papilare.
Când mâinile unei persoane sau ale autorului unei infracţiuni sunt murdărite uniform cu o
substanţă colorată, cum ar fi, de exemplu, praf, sânge, vopsea, funingine etc., prin atingerea
suprafeţelor din jur, rămân urme vizibile clare, care reproduc în detaliu desenul papilar al degetelor
sau palmei. Prin atingerea repetată a suprafeţei obiectelor, substanţa colorată de pe vârful degetelor
se şterge treptat, astfel că urmele, care la început sunt foarte pronunţate, pe măsură ce se depun, sunt
din ce în ce mai slabe până când dispar. Când degetele sunt puternic acoperite cu o substanţă
colorată, în aşa fel încât şi şanţurile dintre crestele papilare se umplu cu aceeaşi substanţă, urmele

128
care se creează prin contact apar, în primele momente, ca nişte pete sau mânjituri în forme care de
cele mai multe ori n-au nici o valoare de identificare. Asemenea urme se întâlnesc cel mai frecvent
la omucideri, când mâinile autorului sunt puternic murdărite cu sânge.
Prin atingerea succesivă cu degetele a diverselor obiecte din câmpul infracţiunii, treptat,
vârful crestelor papilare se curăţă, dar sângele sau substanţa colorată rămâne între creste. Dacă se
apasă puternic pe diverse suprafeţe (capotă) sau se apucă mânerul unui cuţit ori al altei scule,
datorită presiunii puternice, substanţa dintre creste se depune, astfel că pe obiectul primitor va
apărea iar desenul papilar clar.
Compararea urmelor lăsate de acelaşi deget prin cele două moduri menţionate (una reproducând
şanţurile şi alta crestele papilare), evidenţiază numeroase deosebiri. Deşi provin de la acelaşi deget,
aceste urme prezintă caracteristici diferite: capetele de creastă se manifestă ca bifurcaţii,
fragmentele ca butoniere, punctul papilar ca inel, anastomoza ca depăşire sau întrerupere etc.
Confundarea urmei negative cu urma pozitivă se poate întâlni şi în cazul urmelor papilare create
prin destratificarea substanţelor colorate aflate pe suprafeţele atinse.
Procesul de apariţie a urmei este de această dată invers: crestele papilare preiau prin contact
cu substanţa de pe suprafaţa atinsă lăsând în locul lor spaţii curate, iar în dreptul şanţurilor substanţa
colorată rămâne neatinsă creând urma vizibilă
În cercetările traseologice a deteriorărilor vestimentare, experţii nu-şi folosesc pe deplin
dreptul legal de a cere materialele expertizei medico-legale pentru a lua în calcul spaţierea şi
caracteristicile plăgilor pe corpul omului. Aceasta de multe ori ştirbeşte plenitudinea cercetărilor
traseologice, conduce la formularea unor concluzii doar de probabilitate, întrucât soluţionarea
problemei în formă categorică devine imposibil.
Într-un rând de cazuri, calitatea proastă a ilustraţiilor fotografice nu permit participanţilor
la proces (organului de urmărire penală, instanţei de judecată, avocatului) să se convingă în
autenticitatea concluziilor de expertiză. În rezultat, apar îndoieli cu privire la corectitudinea
cercetărilor efectuate, ceea ce conduce la dispunerea expertizei suplimentare sau repetate.
Chiar şi spicuirea acestor câteva erori de expertiză, necesită abordarea aspectelor teoretice
generale ale problemei cu privire la geneza acestora, cauzele apariţiei, dar şi prevenirii lor în
activitatea de expertiză criminalistică.
Conform definirii profesorului R. Belkin, pe care o îmbrăţişăm şi noi, eroarea expertuală
prezintă raţionamentul expertului sau acţiunile acestuia ce nu corespund realităţii obiective, motiv
pentru care nu se atinge scopul cercetării de expertiză, fiind consecinţa unei erori cu bună
credinţă[168, p. 157].

129
Ultimul aspect al definiţiei, adică eroarea cu bună credinţă o deosebeşte de concluzia intenţionat
falsă, adică de infracţiunea contra Justiţiei, care poate fi comisă de către expert.
Prin prezentarea cu bună ştiinţă a unui raport de expertiză criminalistică sau de constatare
tehnico-ştiinţifică fals, sub aspectul laturii obiective, trebuie înţelese concluziile formulate
intenţionat ne conforme adevărului ca răspuns la întrebările înaintate expertului de către organul de
urmărire penală sau instanţa de judecată. Prin concluzia sa falsă expertul (experţii) denaturează
informaţia veridică sau creează probe artificiale, schimonosind adevărul şi făcând uneori imposibil
soluţionarea justă a cauzei.

Modurile de operare a expertului interesat în darea de concluzii false sunt diverse şi cuprind
atât denaturarea nemijlocită a concluziilor, cât şi modificarea parţială sau completă a informaţiei pe
purtătorii ei, inclusiv pe mostrele de comparaţie pentru a crea premisele deducţiei false.

Falsificarea cu bună-ştiinţă a raportului de expertiză se poate manifesta şi prin descrierea

denaturată a caracteristicilor obiectelor expertizate, aprecierea lor intenţionat greşită, aplicarea cu
bună ştiinţă a unei metodici ne adecvate sau ignorarea ori trecerea sub tăcere a unor caracteristici
importante pentru justa soluţionare a problemei[111, p. 162].

Acest ultim aspect se poate uşor observa din următorul exemplu: într-un caz penal de luare
de mită de către un colaborator de poliţie, în care expertului criminalist dintr-o instituţie specializată
a MAI i se cerea a se stabili dacă bănuitul D. sau nu el a făcut însemne cifrice şi literale pe o
etichetă cartonată, s-a concluzionat că nu este posibil de a se rezolva întrebarea formulată de către
organul de urmărire penală. Până la urmă problema, destul de simplă în esenţă pentru expertizare,
uşor a fost soluţionată de către specialiştii altor unităţi de expertiză, cu concluzia categorică că
aceste înscrisuri şi semnătura din numele bănuitului D. au fost executate tocmai de către numitul în
cauză, care a şi recunoscut fapta după luarea de cunoştinţă cu rezultatele contraexpertizei[202].
Deci, conştientizarea falsului în concluzii de către expert exclude eroarea cu bună credinţă
ca o stare când acesta nu-şi dă seama de incorectitudinea raţionamentelor sau acţiunilor sale, sincer
considerând că cugetă şi acţionează just.

De aceea, darea de concluzii false de către expert sub aspect criminalistic poate fi apreciată
ca o formă a opunerii de rezistenţă Justiţiei în orice etapă a procesului judiciar cu scopul de a
împiedica stabilirea adevărului în cauză.

Aici însă, trebuie subliniat că concluzia greşită a expertului nu totdeauna rezultă din
omisiunile admise de către acesta. Cercetarea expertului poate fi efectuată impecabil şi concluziile
formulate de către el corespund totalmente rezultatelor obţinute, însă dacă datele iniţiale oferite

130
pentru investigaţie au fost ne adevărate sau dacă obiectele cercetate nu au avut legătură cauzală cu
fapta instrumentată, sau sunt falsificate etc., concluzia expertului în aspectul stabilirii adevărului în
cauza instrumentată se va dovedi greşită.

Evident, că în acest caz nu poate fi vorba despre o greşeală a expertului: cauza concluziei ne
conforme adevărului trebuie căutată, fie în acţiunile incorecte ale organului care a dispus expertiza,
fie în falsificarea intenţionată a mostrelor de comparaţie ş.a. Într-o cauză civilă, în care prin
expertiză s-a solicitat să se stabilească dacă semnătura de pe testament este sau nu efectuată de
titularul lui, expertul, angajat al unei instituţii statale de expertiză a răspuns categoric pozitiv la
această întrebare. În cadrul aprecierii raportului de către instanţa de judecată, concluziile expertului
au fost supuse unor îndoieli întemeiate şi numită o contraexpertiză unei structuri independente de
expertiză, care a ajuns la concluzii diametral opuse. Cauza erorii de concluzii în cadrul primei
expertize a fost utilizarea de mostre comparative falsificate intenţionat în aceste scopuri[203].

Problema erorilor de expertiză în literatura de specialitate românească este puţin abordată.

Savanţii români R. Constantin, P. Drăghici, M. Ioniţă, cu referinţă la expertiza medico-legală
psihiatrică, clasează erorile în două mari categorii:
1) Erori formale;
2) Erori de fond[35, p. 96].
Prima grupă priveşte erorile survenite din ne respectarea prevederilor procedurale, a doua
sunt datorate activităţii experţilor. Această clasificare poate fi acceptată ca valabilă şi pentru
expertizele criminalistice cu o singură precizare – concretizarea celor de fond, divizându-le în două
mari categorii: gnoseologice şi operaţionale.
Prin urmare, erorile expertuale, relevate şi analizate în cadrul studiului nostru, după natura lor
sunt ne omogene şi pot fi divizate în trei clase:
1) erori de ordin procesual; 2) erori gnoseologice; 3) erori operaţionale.
La prima categorie se referă cele ce sunt legate de încălcarea de către expert a regimului
procesual şi a procesului examinărilor de expertiză.
În rândul lor pot fi incluse:
- depăşirea de către expert a cadrului limitelor competenţei sale, în particular, soluţionarea
întrebărilor din domeniul dreptului;
- manifestarea iniţiativei expertuale în forme neprevăzute de lege;
- ne respectarea cerinţelor procesuale din neştiinţă, privind forma şi structura raportului de
expertiză, inclusiv lipsa unor rechizite legal necesare;

131
 - argumentarea concluziilor nu prin rezultatele cercetării, ci mai cu seamă prin materialele
dosarului ş.a. (spre exemplu, atitudinea ne critică a expertului faţă de întrebările adresate lui,
când, de exemplu, organul de urmărire penală, contrar prevederilor legale de colectare a
probelor, încredinţează acest lucru însuşi expertului. Exemplu tipic, ce decurge din analiza
expertizelor traseologice în cadrul studiului nostru, serveşte adresarea întrebării expertului
cu privire la existenţa sau lipsa pe obiectul în litigiu a urmelor papilare latente sau a
microurmelor. De altfel, această întrebare trebuie să se hotărască de însuşi ofiţerul de
urmărire penală pe calea cercetării obiectului, fie de unul singur, fie cu participarea unui
specialist şi în prezenţa martorilor asistenţi. Sarcina investigaţiilor de expertiză pot fi doar
obiectele deja descoperite de către organul de urmărire penală şi anexate ca probe materiale
la dosar).
Erorile cu caracter procesual pot apărea drept urmare şi a acţiunilor incorecte a
conducătorului instituţiei de expertiză. Spre exemplu, practica vicioasă a acestora, despre care s-a
vorbit mai sus de a forma comisii de experţi din propria iniţiativă şi, ceea ce este important, în
conformitate cu normele departamentale[20] (!) în cazurile de conflict, când nu este de acord cu
concluziile expertului pentru a formula cele de rigoare. În fapt, aceasta nu este altceva decât
ordonarea unei expertize repetate (contraexpertize). Credem că conducătorul nu poate să-şi asume
dreptul să dispună expertiza repetată fără a coordona această chestiune cu ordonatorul - instanţa de
judecată sau organul de urmărire penală.
Erorile gnoseologice î-şi au rădăcina în complexitatea procesului de cunoaştere a expertului,
care se supune anumitor reguli, inclusiv celor cu caracter logic. Este ştiut, că cunoaşterea obiectelor
lumii înconjurătoare se poate realiza prin prisma naturii substanţiale a acestora, precum şi prin
activitatea apreciativă[129, p. 471]. Respectiv şi greşelile experţilor pot fi admise în procesul de
cunoaştere a esenţei, a însuşirilor, a caracteristicilor obiectelor trimise la expertiză, precum şi în
cadrul evaluării rezultatelor cunoaşterii conţinutului substanţial al acestor obiecte, interpretării
lor[35, p. 97].
Cât priveşte erorile operaţionale, acestea sunt legate, mai frecvent, de ne respectarea unei
anumite consecutivităţi de aplicare în procesul de expertizare a metodelor criminalistice sau a
folosirii unor mijloace defectuoase, ori obţinerea mostrelor ne calitative de comparaţie etc.
Pornind de la această clasificare a erorilor, cauzele lor le putem aprecia ca:
1) obiective;
2) subiective.
Primele nu depind de expert – subiect al examinării de expertiză, care nu este în stare să le
evite sau să le preîntâmpine, a doua grupă sunt determinate de modul de cugetare al acestuia şi

132
decurg din acţiunile lui. O astfel de divizare însă, trebuie considerată convenţională, întrucât, după
cum am menţionat mai sus, şi erorile subiective au baze obiective.
Erorile expertuale, mai frecvent întâlnite în cadrul studiului nostru au fost datorate mai multor
factori: - Lipsa metodicii elaborate pentru o anumită cercetare de expertiză; - Imperfecţiunea
metodicii de expertiză utilizată; - Lipsa de date complete care caracterizează valoarea
identificatoare a caracteristicilor obiectelor în litigiu, stabilitatea reflectării lor în urme; - Folosirea
utilajului tehnic defect sau care nu deţin capacităţi de rezoluţie suficientă.
Unii autori (I. Kaplunov, N. Skripiliova) consideră cauză obiectivă ce conduce la eroare de
expertiză şi lacunele în dotarea instituţiilor de expertiză cu tehnici şi utilaje moderne[138, p. 96;
156, p.7]. În ce ne priveşte, credem puţin probabil, ca lipsa mijloacelor tehnice pentru investigaţiile
de rigoare să conducă la o eroare, mai curând trebuie să vorbim aici de înlocuirea acestor mijloace,
prevăzute de metodica de cercetare a acestor obiecte cu altele ne aprobate de practică şi ne
recomandate de organele metodice competente. Dar şi în acest caz, mijloacele folosite nu pot
conduce iminent la o eroare, însă creează premise pentru apariţia acestora.
Trebuie menţionat în legătură cu aceasta că unele dintre aceste motive obiective pot fi
considerate drept condiţii de admitere a erorilor subiective. Spre exemplu, în cadrul expertizelor
criminalistice a semnăturii cauzele mai multor erori au datorat: - numărului mic de semnături în
discuţie. Când în discuţie se află o singură semnătură, posibilităţile de apreciere ale expertului se
reduc simţitor, iar situaţia devine dificilă dacă şi acel grafism este simplificat sau prescurtat; -
cantitatea de material scriptural, mult redusă, scade proporţional şansele de surprindere şi
descoperire a unor elemente care să reflecte naturaleţea execuţiei ori care să permită identificarea
autorului semnăturii; - lipsa originalului semnăturii în litigiu. Prezentarea la expertiză a unor copii
după semnăturile originale aflate în discuţie, trebuie să constituie pentru expert, un prim semnal de
alarmă asupra posibilităţilor de falsificare. Examinarea semnăturilor din această categorie cunoaşte
o serie de particularităţi şi presupune întotdeauna admiterea unui risc în formularea concluziilor; -
erori datorate probelor de comparat. Semnăturile folosite în cadrul examinării comparative ca
modele de referinţă, stau în unele cazuri, la baza concluziilor eronate atât cu privire la autenticitate
cât şi la identificare. Cantitatea insuficientă a semnăturilor pentru comparaţie poate cauza la fel o
eroare, datorită faptului că nu permite expertului să deceleze trăsăturile ce reflectă deprinderile
scriptorului în execuţia elementelor componente ale semnăturii; - erori datorate influenţării
expertului. Uneori expertul însărcinat cu examinarea semnăturilor poate fi influenţat direct sau
indirect asupra rezultatului. În practica de efectuare a expertizelor se cunosc mai multe posibilităţi
de influenţare printre care amintim: cunoaşterea amănunţită de către expert a dosarului în care s-a

133
dispus efectuarea expertizei, precizarea de către ofiţerul de urmărire penală a rezultatului
cercetărilor cu privire la semnătură, urgentarea executării expertizei etc.
Erorile subiective ale experţilor criminalişti au datorat mai multor cauze:
1. Incompetenţa profesională a expertului. În unele cazuri ea s-ă manifestat în
ne cunoştinţa metodicelor moderne de expertiză, nepriceperea de a utiliza
unele sau alte mijloace tehnice contemporane de cercetare, de a aplica
metoda recomandată, care este indicată în situaţia concretă, în aprecierea
incorectă a valorii identificatoare a caracteristicilor obiectelor cercetate, a
rezultatelor obţinute de coleg în cadrul expertizei complexe. Incompetenţa
profesionistă a expertului poate să se manifeste şi la încercarea de a soluţiona
întrebările care se referă la un alt domeniu de cunoştinţe speciale, decât
acelea pe care le deţine, adică din punct de vedere procedural, la ieşirea
expertului din limita competenţei sale.
2. Omisiunile profesionale ale expertului, manifestate în neglijenţa,
superficialitatea efectuării expertizei, neglijarea recomandărilor metodice, a
regulilor de utilizare a mijloacelor tehnice, precum şi relevarea incompletă a
caracteristicilor de identificare, cauzate de defectele sau acuitatea insuficientă
a organelor de percepţie a experţilor, mai ales a organelor de vedere. Caz, în
care expertul din neglijenţă nu a depistat falsul în documente se observă din
următorul exemplu: Expertizei a fost supus un contract de vânzare-cumpărare
a spaţiului unde a funcţionat Farmacia „Unic“, din bulevardul Magheru,
Bucureşti ce data încă din august 1948. Expertul a concluzionat ca semnătura
„Ioana Dr. Burileanu“ nu a fost imitată si ca a fost realizată de către aceasta.
Analizele expertizei de laborator independente in radiaţii infraroşii au scos in
evidentă prezenţa unor puncte de oprire care apar in cazul falsurilor de
semnături[205].
3. Stările psihologice neobişnuite ale expertului, mai frecvent datorate fie unor
situaţii de şoc din colectivul în care activează expertul, fie legate de viaţa
personală a expertului sau în rezultatul oboselii, grabei, stării de boală a
acestuia.
4. Trăsăturile caracteristice ale personalităţii expertului (neîncrederea sau,
dimpotrivă încrederea hipertrofiată în cunoştinţele, abilităţile, experienţa sa,
sugestivitatea excesivă sau atârnarea neglijentă faţă de opinia colegilor etc.).

134
 5. Influenţa materialelor dosarului, inclusiv concluzia expertizei precedente sau
autoritatea expertului care a efectuat-o, comportamentul ne adecvat al
anchetatorului, conducătorului instituţiei de expertiză.
6. Tendinţa spre manifestare a iniţiativei de către expert fără a avea pentru
aceasta motive suficiente, mai cu seamă pentru a confirma prioritatea sa în
aplicarea metodelor ne triviale de soluţionare a unor întrebări, de a se distinge
prin noutatea, originalitatea raţionamentelor şi a concluziilor. Aceste defecte
pot fi urmare şi a comportamentului incorect al conducătorului instituţiei în
cadrul organizării efectuării expertizelor de comisie sau complexe, defecte ce
ţin de organizarea şi planificarea cercetărilor expertului. În ambele cazuri
motivele poartă un caracter subiectiv, dar se referă la diferiţi subiecţi.
Deci, aşa cum se poate observa şi din expunerea de mai sus, se disting două categorii de
surse ce generează erorile de concluzii ale experţilor, pe de o parte surse de erori obiective şi surse
de erori subiective.
Sursele subiective, privesc în principal expertul, suma cunoştinţelor sale, trăsăturile lui
temperamentale şi de caracter, însuşirea normelor etice şi morale ale deontologiei profesionale,
calitatea şi cantitatea informaţiilor, abilităţi în abstractizare, generalizare, particularizare, şi nu în
ultimul rând, capacităţile fizice şi intelectuale necesare efectuării actului de cercetare.
Sursele obiective, aşa cum am precizat, sunt de cele mai multe ori legate de obiectul
investigaţiei ştiinţifice, condiţiile în care se efectuează cercetarea, claritatea obiectivelor stabilite,
lipsa de ambiguitate a întrebărilor, metodele şi tehnicile folosite pentru investigare.
Căile şi mijloacele de descoperire şi preîntâmpinare a erorilor expertuale sunt în mare parte
determinate de genul de expertiză criminalistică, însă există condiţii comune pentru toate aceste
genuri, semnificative pentru prevenirea lor.
Eroarea poate fi depistată de către însuşi expert în cadrul aprecierii rezultatelor cercetării sau
în cadrul discutării acestora de către o comisie de experţi împreună cu conducătorul instituţiei,
precum şi în cadrul aprecierii raportului de expertiză de către ordonatorul ei. Dacă eroarea este
depistată de către organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, ea poate fi înlăturată prin
audierea expertului. În celelalte cazuri se cere ordonarea expertizei repetate. De menţionat, că de
eroare expertuală nu poate fi scutită şi comisia de experţi. Într-un caz de expertiză efectuată de o
comisie constituită din experţi ai INEC s-a concluzionat ca semnătura in litigiu a fost efectuată de
către titular. Contraexpertiza efectuată de către un expert al Ministerului de Interne a dovedit
contrafacerea semnăturii[206]. Acesta din urmă a concluzionat ca semnătura a fost falsificată
stabilindu-se şi modalitatea de falsificare. Înţelegerea corectă a cauzelor admiterii erorilor de

135
expertiză are însemnătate nu numai pe plan teoretic, dar şi pentru prevenirea acestora în activitatea
practică de expertiză. Desigur, condiţia principală de prevenire a greşelilor de expertiză presupune
prezentarea la expertiză a materialelor autentice, suficiente calitativ şi cantitativ, verificate de către
instanţa de judecată sau anchetator. Pentru a respecta această condiţie este necesar ca specialiştii
instituţiilor de expertiză să colaboreze în permanenţă cu organele de urmărire penală. Această
interacţiune se poate manifesta în diverse consultări pe problemele dispunerii expertizei, modul de
obţinere a mostrelor de comparaţie, formularea întrebărilor precum şi în formă de instruire
sistematică a anchetatorilor privind bazele ştiinţifice ale expertizelor judiciare, posibilităţile lor la
etapa contemporană.
Prevenirea erorilor expertuale depinde şi de implementarea în practica de expertiză a
realizărilor progresului tehnico-ştiinţific, a noilor metode analitice, perfecţionarea asistenţei
informaţionale a expertului.
Nu mai puţin importante în prevenirea erorilor expertuale prezintă pregătirea iniţială
calitativă şi perfecţionarea continuă a cadrelor de experţi, avându-se în vedere prezenţa la aceştia a
studiilor de bază necesare profilului expertului, cunoaşterea bazelor generale ale dreptului, mai cu
seamă a dreptului procesual penal şi procesual civil, a fundamentelor metodologice ale expertizei
criminalistice.
Prevenirea erorilor în mare parte poate fi asigurată prin controlul permanent asupra
expertizelor efectuate în instituţiile statale de expertiză. Buna organizare a unui control scrupulos al
rapoartelor de expertiză se cere a se face, întâi de toate, în instituţia de expertiză de către experţii
experimentaţi, dar şi de conducătorul acesteia.
O soluţie destul de eficientă şi simplă în acest sens ar constitui utilizarea în aceste scopuri a
rezultatelor analizei contraexpertizelor. Expertiza repetată, prevăzută de legea procesual penală ca
mecanism de înlăturare a controverselor şi îndoielilor apărute în legătură cu efectuarea expertizei, în
esenţă se manifestă ca instrument de control asupra calităţii expertizelor efectuate, relevarea
problemelor ce determină neajunsurile investigaţiilor expertuale şi apariţia erorilor de expertiză. Se
cere doar de a organiza utilizarea eficientă a acestui instrument, adică de a elabora şi implementa un
sistem de control (evidenţă, colectare şi analiză) a rezultatelor expertizelor repetate.
În calitate de elemente principale ale acestui sistem, conferenţiarul universitar, doctor
Gheorghe Golubenco indică[111 p. 165]:
1. fişa informativă de evidenţă a expertizei repetate (pentru toate contraexpertizele
efectuate);
2. copiile rapoartelor de expertiză primară şi celor repetate, concluziile cărora sunt
diametral opuse.

136
 Se cere a se preciza parametrii principali ce trebuie reglementaţi, adică forma acestei fişe
informaţionale, ordinea de îndeplinire şi prezentare în organul ierarhic superior ce duce evidenţa
acestora, ordinea de prezentare a copiilor expertizelor primare şi a celor repetate cu concluziile
diametral opuse. Tot aici se cere studierea posibilităţilor reglementării acestei ordini la nivel
normativ (regulamentele interne ale instituţiilor de expertiză).
Avantajele acestui sistem de control a procesului de producere a expertizelor şi constatărilor
tehnico-ştiinţifice ni se par destul de evidente şi anume:
1. Capacitatea de a aprecia mai obiectiv rezultatele efectuării expertizelor primare şi
repetate comparativ cu recenzarea lor intrată în obişnuinţă la ora actuală.
2. Posibilitatea controlului simultan a două nivele de efectuare a expertizelor: primar şi
repetat.
3. Realizarea controlului calitativ şi cantitativ al erorilor expertuale, sistematizarea
acestora, generalizarea şi analiza lor.
4. Asigurarea condiţiilor pentru elaborarea unor măsuri obiective şi cu scop bine
determinat în privinţa experţilor ce admit încălcarea cerinţelor legislaţiei şi a metodicilor
de expertiză.
5. Posibilitatea efectuării analizei materialelor primare şi a contraexpertizelor în scopul
relevării unor obiecte problematice şi metodici de expertiză ale acestora, neajunsuri în
organizarea pregătirii profesionale a experţilor şi realizarea în acest sens a măsurilor
concrete de perfecţionare a organizării, dispunerii şi efectuării expertizelor,
perfecţionării cadrelor de specialişti de acest profil.
De menţionat că, până la ora actuală contraexpertizele sunt solicitate în principal doar la
nivelul dosarelor penale şi civile concrete. Deci, potenţialul informaţional ce se conţine în
materialele rapoartelor de contraexpertiză practic este puţin folosit în munca analitică,
organizatorică şi metodică a instituţiilor specializate de expertiză.
Precizăm aici că, practic orice eroare materiala comisă de expert, fie ca este făcută din
greşeală sau din rea-credinţă, nu poate conduce la învinuirea expertului. Expertiza reprezintă opinia
profesionala a specialistului si nu constituie infracţiune chiar şi in cazul in care se dovedeşte că
expertul a trecut cu vederea unele aspecte mai mult decât evidente ale cazului instrumentat. Într-un
caz de moştenire imobiliara, proprietarul specifica in testament că lasă averea altcuiva. Concluzia
expertului, precum că textul „si ii las averea mea” nu a fost adăugat si că a fost scris de aceeaşi
persoană ca si restul testamentului, după cum au arătat analizele extrajudiciare (independente) de
laborator (care, aşa cum am arătat mai sus, in România nu sunt luate in considerare) au dovedit in
schimb faptul că pasajul cu pricina a fost adăugat ulterior întocmirii documentului. În radiaţiile

137
infraroşii pe diferite lungimi de undă s-a observat că textul „si ii las averea mea” nu este vizibil,
spre deosebire de restul textului din testament, ceea ce dovedeşte că a fost adăugat ulterior[207].
De menţionat că în acest sens, există şi altă cale, poate mai radicală şi de perspectivă mai
îndepărtată, însă pasibilă să rezolve problema în cauză, dar şi altele ce ţin de organizarea procesului
de expertiză. Se are în vedere darea de concluzii în numele persoanei juridice, la care ne-am referit
în secţiunea anterioară.
Deci, evidenţa strictă a expertizelor repetate cu concluzii diametral opuse celor primare,
generalizarea şi analiza rezultatelor contraexpertizelor, implementarea a noi forme de producere a
expertizelor va conduce la sporirea calităţii procesului de efectuare a expertizelor şi constatărilor
tehnico-ştiinţifice în ansamblu.
Pe plan european, asigurarea calităţii şi a educaţiei sunt implementate de ENFSI (European
Network of Forensic Science Institutes) care cuprinde 44 institute de criminalistica din 33 tari, creat
în 1995. Această instituţie asigură cadrul cel mai adecvat de monitorizare a activităţilor
criminalistice din Europa, prin congresele anuale, prin iniţiere de cercetări comune în cadrul unor
grupe de lucru: grupul de asigurare a calităţii, ADN (amprenta genetică), cercetarea actelor, a
urmelor de picioare, fibre, vopsea, arme de foc, cercetarea locului faptei etc.
Institutul Naţional de Expertize Criminalistice din România (INEC) este angrenat în patru
asemenea grupe: expertiza scrisului, expertiza documentelor, expertiza în accidentele de trafic rutier
si expertiza audio
Totodată, ENFSI urmăreşte compatibilizarea expertizelor, bazate pe ştiinţele forensic prin
realizarea unui sistem de asigurare a calităţii: standarde (ISO 17025), acces la bazele de date
naţionale, organizarea de teste între laboratoare si schimburi de specialisti, elaborarea de materiale
comune etc.
În cadrul Conferinţei Internaţionale cu genericul „Expertiza forensic, formarea expertului şi
asigurarea calităţii” („Forensic expertize, education and quality assurrance”) a directorilor
institutelor europene de ştiinţe forensic, organizate de Consiliul Europei la Cracovia (24 –
26.06.1998), la care a participat şi România, s-au dezbătut probleme importante cum ar fi: ce este în
fond calitatea; este necesară adoptarea unui sistem de calitate şi cum poate fi asigurată respectarea
criteriilor de calitate?
Noţiunea de „calitate” este legată mai curând de produse şi servicii. Spre exemplu,
Organizaţia Internaţională de Standardizare (ISO) defineşte calitatea ca fiind „gradul în care toate
proprietăţile unui produs, proces sau servicii, îndeplineşte criteriile impuse de către scopurile
propuse”. În acest sens, standardul internaţional destinat feluritor laboratoare ”EN 45001”

138
stabileşte calitatea sistemului de management pentru testele de laborator, precum şi calitatea
metodelor folosite, inclusiv calităţile profesionale ale specialiştilor.
Din punct de vedere al ştiinţelor forensic standardul EN 45001 prezintă anumite dificultăţi
întrucât, presupune ca analizele să fie efectuate pe baze tehnice exacte. Expertiza criminalistică,
însă este de ne conceput fără o apreciere a rezultatelor de către expert. De aceea, aceste teste pot fi
aplicate doar parţial, de exemplu, pentru determinarea proprietăţilor fizico-chimice ale materialelor
de probă.
La nivel european, conceptul de calitate în criminalistică se bazează pe anumiţi factori: -
personalul, adică experţii, specialiştii. Calitatea, nivelul şi valoarea acestora sunt date de educaţie şi
învăţământ, training (practica, dibăcia profesională); - instrumentarul cu care este dotat laboratorul;
- metodele folosite. Ele trebuie să fie verificate prin teste, experimente şi prin compararea
rezultatelor obţinute de către diferite laboratoare cu acelaşi profil; - sistemul de management, care
ţine de aspectele organizatorice.
Fiecare dintre aceşti patru factori joacă un rol special în asigurarea calităţii. Spre exemplu, o
dotare cu tehnică modernă permite rezultate analitice superioare faţă de cele obţinute prin mijloace
tehnice depăşite.
Cât priveşte personalul, acesta prezintă veriga principală în asigurarea calităţii. Problema
recrutării şi formării experţilor forensic este complexă nu numai pentru România, dar şi pentru ale
ţări. Pregătirea specialiştilor-criminalişti pe baze permanente se realizează doar în câteva instituţii
specializate: Institutul de Poliţie Tehnică şi Criminologie al Universităţii din Lausane (Elveţia),
Şcoala superioară de experţi din Saratov (Rusia), Unitatea de Ştiinţe Forensic a Universităţii din
Strathclyde (Scoţia), Institutul de Expertiză Judiciară din Ministerul Justiţiei din Cracovia (Polonia)
ş.a.
În România la ora actuală specialiştii se pregătesc prin angajarea prin concurs a celor cu
studii universitare în domeniile adiacente criminalisticii: fizică, chimie, biologie, inginerie, drept,
informatică etc. Viitori experţi se formează numai în cadrul institutelor şi laboratoarelor de
criminalistică, după programe individuale, prin lucrări practice pe diverse ramuri de expertiză, sub
îndrumarea unor experţi calificaţi. După un stagiu practic candidatul este evaluat prin examen şi
certificat ca expert, ulterior profesionalismul lui se testează după trei – patru ani. In acest sens, în
cadrul Institutului Naţional de Expertiză Criminalistică se practică un sistem de promovare
profesională prin acordarea de grade în număr de patru, prin examen. La fel, se încurajează şi se iau
în consideraţie la avansare ştiinţifică perfecţionarea printr-o nouă licenţă (diferită de cea de bază),
masterat şi doctorat.

139
 Observăm, că în ţara noastră nu există o formă anume de pregătire destinată experţilor, aşa
cum este organizată în alte ţări, fapt pentru care credem necesar ca pe lângă Ministerul Justiţiei să se
constituie o formă specială de selectare şi pregătire a candidaţilor ce urmează a desfăşura asemenea
activităţi.
Singura modalitate de predare a cunoştinţelor de criminalistică, spre exemplu, o reprezintă
cursul de la facultatea de drept şi respectiv de la Academia de Poliţie, însă acesta nu poate fi
considerat suficient pentru formarea unor viitori experţi.
Experţii criminalişti din Poliţia Română, nu au o formă anume de pregătire şi atestare. Mai
mult, constatăm că predarea criminalisticii s-a redus la un singur semestru, ceea ce după părerea
noastră, este insuficient, în vădită contradicţie cu modul de pregătire a unor astfel de specialişti din
alte state.
Deşi la facultăţile de drept se organizează cursuri postuniversitare de criminalistică, acestea
se adresează fie unor specialişti formaţi, fie unor jurişti practicieni, deci în nici un caz nu au rolul
formării iniţiale a unor experţi. De aceea, apreciem că unicul mod de pregătire al experţilor îl
constituie specializarea în cadrul laboratoarelor Ministerului Justiţiei, pe baza unui sistem riguros de
selecţie a candidaţilor, şi pe o durată de timp ce va fi apreciată ca suficientă pentru însuşirea
noţiunilor necesare efectuării unor astfel de lucrări. În condiţiile în care formarea experţilor
criminalişti urmează sistemul propriu fiecărui institut la Conferinţa de la Cracovia din 26 iunie
1998, s-a propus elaborarea unor standarde de pregătire şi atestare care să fie recunoscute de
institutele forensic europene. În acest fel s-ar garanta un nivel minim de calitate, acceptat
internaţional.
Cerinţele riguroase actuale ale cercetării probelor materiale prin mijloace ştiinţifice,
complexitatea cercetărilor instrumentale, interpretarea rezultatelor pe baze obiective, formarea
experţilor, adică asigurarea calităţii, obligă criminalistica din ţara noastră la o rapidă modernizare
tehnică şi conceptuală.
După cum am menţionat mai sus, un prim pas l-a constituit primirea Institutului Naţional
de Expertize Criminalistice ca membru ENFSI (Organismul European al Instituţiilor de Ştiinţe
Forensic). Un alt pas a fost punerea la punct şi implementarea în activitatea curentă a autorităţilor
judiciare a sistemului automat de identificare a amprentelor - sistemul AFIS – 2000; tehnologia de
înaltă performanţă, reprezentată prin aparatul VSC – 5000 (staţie de examinare a documentelor,
comparator video-special 5000). Cu ajutorul lui se pot obţine diagrame spectrale ce pun în evidenţă
adăugirile de texte şi poate fi utilizat la relevarea inscripţiilor invizibile şi greu lizibile, la relevarea
scrisului iniţial, şters chimic, mecanic, sau acoperit cu diverse substanţe. Permite stabilirea
succesiunii gramelor (semnătură, ştampilă), analiza comparativă a scrisului (scrisul de mână,

140
maşini de scris, scos la imprimantă sau reprodus prin metoda xerox) cât şi a impresiunilor
papilare[106].
România este una din primele ţǎri din Europa care a achiziţionat sistemul automat de cǎutare
dupǎ imaginea fotograficǎ, IMAGETRAK. Acest sistem a fost introdus în vederea alinierii la
AQUIS-ul comunitar, de unde se desprindeau sarcini specifice pentru M.A.I. privind securizarea
frontierelor şi controlul migrǎrii persoanelor, dar şi pentru eficientizarea luptei împotriva
infractorilor şi infracţionalitǎţii interne sau transfrontaliere. Sistemul IMAGETRAK, permite ca,
pe baza datelor şi a fotografiilor digitale introduse în baza de date, autorii de fapte penale sǎ
poată fi identificaţi si după semnalmente si semne particulare - cicatrice, tatuaje, intervenţii
chirurgicale.
Asigurarea calităţii nu se reduce la dimensiunea umană şi cea tehnică, ci comportă şi o
dimensiune metodologică. Aceasta vizează în primul rând sistemul intern. Fiecare Institut Forensic
îşi desfăşoară activitatea pe baza unor „norme”, „reguli” „bune practici” privind procedeele
standard de analiză, etapele de efectuare a examinărilor, întocmirea rapoartelor de expertiză şi
formularea concluziilor potrivit unei „scale” de certitudine şi probabilitate. La acestea se adaugă
aspecte manageriale, cum ar fi modalităţile şi limitele controlului exercitat de către şeful instituţiei
asupra experţilor.
O ilustrare a transpunerii în practică a conceptului modern de „asigurare a calităţii” o
reprezintă înfiinţarea în cadrul Institutului de Ştiinţe Forensic din Bundeskriminalamt (Germania) a
unui departament special (QAUnit). În sens strict, asigurarea calităţii în această secţie se aplică
numai domeniilor în care căutările („findings) se bazează pe determinarea valorilor măsurabile
(constante fizico-chimice), dar în sens larg este valabil şi pentru domeniile în care căutările depind
esenţial de experienţa expertului[99, p. 7].
Această orientare, iniţiată de criminalişti, nu numai din Germania dar şi din Suedia,
Olanda, Finlanda şi Marea Britanie, tinde să prindă viaţă şi în ţările din est.
Concludent este exemplul Poloniei care preconizează introducerea unui sistem de asigurare
a calităţii la Institutul din Cracovia. Raţiunea principală este faptul că, deşi fiecare laborator în
parte efectuează cele mai indicate şi corecte analize ale probelor materiale trimise de organele
judiciare, totuşi apar dificultăţi în compararea diferitelor metode aplicate.
În condiţiile în care formarea experţilor forensic urmează sistemul propriu fiecărui Institut,
la Conferinţa de la Cracovia, s-a propus elaborarea unor standarde de pregătire şi atestare care să fie
recunoscute cel puţin de către Institutele Forensic europene. În acest fel s-ar garanta un nivel minim
de calitate, acceptat internaţional. Pentru acesta sistemul unic ar trebui să fie compatibil cu diverse

141
sisteme naţionale ceea ce ar avea avantajul că o expertiză efectuată într-o ţară, ar fi ştiinţific valabilă
în altă ţară, lucru extrem de important pentru cooperarea juridică în Europa.
În concluzie, menţionăm că principalul în asigurarea calităţii pe plan european este
cunoaşterea şi transmiterea informaţiilor, compararea diverselor metode, discutarea rezultatelor,
comunicarea reciprocă a cercetărilor originale şi a noilor softuri, programe computerizate.

142
 SINTEZA REZULTATELOR OBŢINUTE

Rezultatele obţinute în urma investigaţiilor efectuate, rezidă în:

1. Determinarea naturii examinărilor de expertiză judiciară ca varietate de activitate
practică.
2. Argumentarea modificării articolului 1 al Legii Republicii Moldova cu privire la
expertiza judiciară, constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale (Denumirea în
redacţia Legii nr.371-XVI din 29.12.2005, în vigoare 10.02.2006).
3. Specificarea sarcinilor expertizei criminalistice şi a trăsăturilor ei esenţiale.
4. Clasificarea expertizelor judiciare şi argumentarea divizării celor criminalistice în
subclase.
5. Motivarea reglementării procesuale a expertizei complexe în legislaţia României.
6. Demonstrarea necesităţii modificării art. 147 „Expertiza complexă” al CPP al R.
Moldova.
7. Determinarea statutului procesual al expertului ca subiect independent al procesului ce nu
deţine de dinainte (apriori) informaţie probantă, dar care o dobândeşte în cadrul
investigaţiilor sale cu ajutorul cunoştinţelor de specialitate.
8. Întemeierea propunerii de a suplimenta CPP al României cu un articol care ar specifica
nu numai drepturile expertului dar şi obligaţiile acestuia.
9. Argumentarea necesităţii unificării bazei normative de activitate în ramura expertizei
judiciare din România, sincronizarea ei cu exigenţele Uniunii Europene privind
demonopolizarea activităţii statale de expertiză judiciară şi înfiinţarea institutului de
expertiză independentă.
10. Constatarea necesităţii de a pune accentul şi a formula în Legea R. Moldova “Cu privire
la expertiza judiciară, constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale din 23.06.2000”
mai întâi obligaţiile expertului şi mai apoi drepturile acestuia.
11. Analiza comparativă a sistemului şi bazei legislative de activitate a instituţiilor de
expertiză judiciară din România şi Republica Moldova cu identificarea unor similitudini,
dar şi deosebiri de ordin conceptual.
12. Afirmaţia că a asigura expertului o independenţă absolută prezintă o abstracţie într-un
mediu social şi că soluţia trebuie căutată în posibilitatea efectuării expertizelor
alternative, în concurenţa unităţilor de expertiză statală şi ne statală.
13. Determinarea şi caracterizarea principiilor activităţii de expertiză criminalistică.
14. Argumentarea propunerii de a modifica alin.(1) al art. 142 al CPP al R. Moldova.

143
15. Recomandarea unei noi redacţii a art. 127 al CPP al României „Prezentarea scriptelor de
comparaţie”.
16. Propunerea de a suplimenta structura raportului de expertiză, prevăzută de art. 123 CPP
al României şi art. 151 al CPP al R. Moldova cu indicarea metodelor de cercetare,
utilizate de către expert, instituţia emitentă a metodicii, sursa unde este publicată.
17. Argumentarea ideii de a testa o nouă formă de efectuare a expertizelor – din numele
persoanei juridice, la început în paralel cu cea actuală - din numele persoanei fizice.
18. Elaborarea unui algoritm de apreciere a raportului de expertiză criminalistică de către
organul de urmărire penală şi instanţa de judecată.
19. Definirea erorii expertuale, clasificarea acestora şi a factorilor ce înlesnesc apariţia lor.
20. Identificarea posibilităţilor de prevenire a erorilor expertuale prin controlul permanent
asupra expertizelor, utilizarea în acest sens a rezultatelor contraexpertizelor, a experienţei
europene din cadrul ENFSI (Reţeaua Europeană a Institutelor de Ştiinţe Forensic).

144
 Concluzii şi recomandări
Rezultatele investigaţiilor efectuate, analizei legislaţiei şi practicii de expertiză criminalistică
din România, Republica Moldova, alte ţări din comunitatea europeană, a literaturii criminalistice de
specialitate, permit a formula următoarele concluzii:
1. Expertiza judiciară prezintă o varietate de activitate practică, efectuată în scopul cercetării
unor situaţii de fapt pentru stabilirea adevărului în cauzele penale, civile, administrative, efectuată
în cazurile prevăzute de lege în baza ordonanţei organului de urmărire penală sau încheierii instanţei
de judecată, de către persoane competente în ştiinţă, tehnică, artă, meserie.
Expertiza criminalistică prezintă parte componentă, clasă distinctă a expertizelor judiciare în
procesul penal, civil, administrativ – o cercetare a obiectelor materiale, a unor fenomene şi procese
de către persoane competente cu aplicarea cunoştinţelor de specialitate, bazată pe realizările
criminalisticii, normele procesuale în scopul soluţionări problemelor ce interesează organele de
urmărire penală şi instanţa de judecată.
Sarcinile expertizei criminalistice sunt cu precădere determinarea faptului de prezenţă sau
lipsă a identităţii, precum şi alte obiective ne identificatoare, numite şi diagnosticatoare.
2. După criteriile procesual-organizatorice, expertizele criminalistice se clasifică în diverse
genuri, tipuri şi varietăţi. După domeniile cunoştinţelor de specialitate acestea pot fi divizate în trei
subclase: I) expertize criminalistice tradiţionale; II) expertize ne tradiţionale, formate în ultimele
decenii ale sec. al XX-lea; III) expertize criminalistice ale substanţelor, materialelor şi articolelor.
3. Analiza în plan comparat a reglementării expertizei complexe, denotă că în legislaţia
procesuală a României aceasta nu este amintită, pe când Codul de procedură penală al Republicii
Moldova legiferează detaliat acest aspect, stabilind însă, că ea poate fi efectuată doar de o comisie
de experţi – specialişti în diferite domenii. Practica demonstrează însă, că expertiza complexă poate
fi efectuată şi de către un singur expert, dacă acesta posedă cunoştinţele speciale necesare şi este
atestat în specialităţile respective.
4. Expertul prezintă persoana fizică ce deţine cunoştinţe de specialitate într-un anumit
domeniu al ştiinţei, tehnicii sau artei, nu are interese juridice în cauză şi este chemată în calitate de
expert judiciar de către un organ competent pentru a lămuri chestiuni ce ţin de domeniul ei de
cunoştinţe.
Statutul procesual al expertului include două aspecte: 1) Poziţia lui procesuală faţă de alţi
subiecţi ai procesului; 2) Drepturile şi obligaţiile expertului în cadrul efectuării expertizei.
Expertul este un subiect independent al procesului, care deţine un volum personal de
obligaţii şi drepturi procesuale. Expertul se deosebeşte de alţi subiecţi ai procesului, inclusiv de
martori prin faptul că obiectiv el nu este interesat în cauză şi nu deţine de dinainte (a priori)

145
informaţie probantă – el o dobândeşte pe parcursul investigaţiilor speciale cu ajutorul cunoştinţelor
de specialitate.
Statutul expertului este stabilit de legislaţie prin obligaţiile şi drepturile lui procesuale.
5. În România activitatea de expertiză criminalistică este promovată de către două categorii
de instituţii: 1) Instituţii ce funcţionează pe lângă Ministerul Justiţiei, respectiv Institutul Naţional
de Expertize Criminalistice (I.N.E.C.) la nivel central, care cuprinde în sistemul său Laboratoarele
Interjudeţene de Expertize Criminalistice. 2) Instituţii ce funcţionează în cadrul Ministerului
Administraţiei şi Internelor, respectiv Institutul de Criminalistică din cadrul Inspectoratului General
al Poliţiei Române, care cuprinde în componenţa sa Servicii Criminalistice în cadrul fiecărui
inspectorat judeţean de poliţie.
I.N.E.C. coordonează activitatea laboratoarelor interjudeţene, elaborează lucrări de
îndrumare metodologica, desfăşoară activităţi de documentare si cercetare ştiinţifică etc. Din anul
2001 INEC este membru cu drepturi depline al ENFSI (European Network of Forensic Science
Institutes).
În Republica Moldova expertiza judiciară se efectuează de persoane competente care
activează în instituţii statale de expertiză din subdiviziunile tehnico-criminalistice operative ale
Ministerului Afacerilor Interne, unităţile Ministerului Justiţiei, Ministerului Sănătăţii, Ministerului
Apărării, Serviciului de Informaţii şi Securitate, ale Centrului pentru Combaterea Crimelor
Economice şi Corupţiei, precum şi de către experţi particulari, incluşi în Registrul de stat al
experţilor judiciari atestaţi, sau de alte persoane competente şi ne cointeresate în rezolvarea
problemelor ce interesează organele de urmărire şi instanţele de judecată.
Activitatea instituţiilor de expertiză judiciară din România şi Republica Moldova scoate în
evidenţă multe similitudini, însă şi deosebiri de ordin conceptual şi particular. Dacă în România se
optează pentru iniţiative legislative privind unificarea bazei normative de activitate în ramura
expertizei judiciare, sincronizarea ei cu exigenţele Uniunii Europene, demonopolizarea activităţii
statale de expertiză judiciară şi înfiinţarea institutului de expertiză independentă, apoi în Republica
Moldova, aceste aspecte sunt realizate şi îşi găsesc reflectare în practica de expertiză. Problema
însă, aici constă în lipsa reală a independenţei expertului, concurenţa nesemnificativă dintre
sistemul statal de expertize şi cel independent (alternativ), ultimul fiind încă slab dezvoltat.
Independenţa expertului judiciar prezintă raţionamentul central în această activitate. În
opinia autorului, soluţia trebuie căutată nu în asigurarea independenţei absolute a expertului, care,
ca şi oricare abstracţie este de neatins, dar la care trebuie de aspirat, însă în posibilitatea efectuării
expertizelor alternative, în concurenţa unităţilor de expertiză statală şi ne statală.
6. Activitatea de expertiză criminalistică se sprijină pe principiile respectării drepturilor şi a

146
libertăţilor omului şi cetăţeanului, legalitatea, independenţa, obiectivitatea şi plenitudinea
cercetărilor efectuate.
În legislaţia R. Moldova există coliziune de norme privind dispunerea expertizelor, care rezidă
în faptul că în Codul de procedură penală instanţa de judecată poate dispune expertiza doar la
cererea părţilor pe când în Legea R. Moldova „Cu privire la expertiza judiciară, constatările
tehnico-ştiinţifice şi medico-legale” din 23 iunie 2000, instanţa poate dispune şi din oficiu.
Considerăm că funcţia instanţei de judecată de a soluţiona corect cazul, de a stabili
împrejurările reale ale infracţiunii indiferent de demersurile persoanelor interesate, obligă la o
iniţiativă pentru crearea bazei probante, care este şi premisa necesară pentru emiterea unui verdict
legal şi argumentat. Pasivitatea instanţei în această problemă poate conduce la unele abuzuri. Iată de
ce, credem corectă soluţia adoptată de Legea R. Moldova din 23 iunie 2000.
7. Expertiza criminalistică se efectuează în baza ordonanţei organului de urmărire penală sau
încheierii instanţei de judecată. Dispunerea expertizei este o acţiune de urmărire penală, efectuarea
ei este posibilă doar în procedura pornită.
În partea rezolutivă a ordonanţei este inclusă şi rubrica privind materialele puse la dispoziţia
expertului pentru a rezolva întrebările formulate. Astfel de materiale sunt obiectele în litigiu,
mostrele de comparaţie, procesele-verbale de efectuare a acţiunilor de urmărire penală şi alte
documente.
Prelevarea mostrelor de comparaţie depinde de genul şi varietatea de expertiză, caracterul
întrebărilor puse în faţa expertului. Toate mostrele trebuie să fie de calitate satisfăcătoare, în
cantităţi necesare şi de provenienţă autentică.
Mostră pentru cercetarea comparativă constituie un obiect material, ce provine de la un alt
obiect şi constituie parte componentă a acestuia, obţinut pentru realizarea cercetărilor speciale
necesare pentru identificarea, diagnosticarea sau stabilirea apartenenţei generice a obiectului de
identificat, precum şi pentru stabilirea altor circumstanţe ce au importanţă pentru cauză.
Legislaţia procesuală a României (art. 127 al CPP), din rândul mostrelor de comparaţie
reglementează doar procedura obţinerii scriptelor de comparaţie în cauzele privind infracţiunile de
fals în înscrisuri. Varietatea imensă de mostre necesare pentru cercetările criminalistice de
comparaţie în diversele cauze penale (sânge, impresiuni digitale, conţinut subunghial, mostre de
voce şi vorbire etc.) nu este reglementată.
Este necesar a lărgi şi cercul de subiecţi, abilitaţi cu dreptul de a colecta mostre pentru
cercetările comparative. (Spre exemplu, în practica de expertiză balistică se obţin gloanţe, tub-
cartuşe pentru comparaţie cu cele litigioase de către însuşi expertul-criminalist).

147
 În Codul de procedură penală al României nu şi-a găsit reflectare şi alt aspect – colectarea
silită a mostrelor de comparaţie. Întrucât acestea pot fi obiecte materiale ce provin de la o persoană
în viaţă, în scopul protejării drepturilor constituţionale ale bănuitului, învinuitului, martorului sau
părţii vătămate este necesar a se stabili o ordine procesuală deosebită în astfel de cazuri.
Astfel de situaţie apare, când fără utilizarea mostrelor de comparaţie în procesul de
investigaţie este imposibil stabilirea adevărului pe cauza dată, adică prezenţa mostrelor au
importanţă hotărâtoare, indispensabilă pentru dovedirea vinovăţiei sau dezvinovăţirea persoanei.
Oricum, măsurile forţate trebuie să se reducă la o procedură scurtă şi ne dureroasă, efectuată în baza
autorizaţiei judecătorului cu participarea unui medic, dar şi a martorilor asistenţi cu interzicerea
unui tratament crud sau care înjosesc demnitatea persoanei.
8. Cercetarea de expertiză se realizează într-o anumită ordine, determinată de metodica
ştiinţifică a acesteia. În cadrul acestui proces, orientat spre cunoaşterea unor fapte ale realităţii
obiective, se aplică metode, proceduri şi mijloace speciale. Metodica oricărei cercetări de expertiză
criminalistică constă din următoarele stadii principale: de pregătire; stadia intrinsecă (analitică);
cercetarea comparativă; stadia de generalizare, apreciere a rezultatelor cercetării şi formularea de
concluzii.
Raportul de expertiză constituie actul final al activităţii expertului, o comunicare în scris a
mersului şi rezultatelor investigaţiilor efectuate de către expert ce conţine câteva părţi: -
introductivă; - descriptivă; - concluziile. Aspectul pe care trebuie să-l aibă un raport de specialitate,
stilul şi limbajul lui oglindesc în ultima instanţă personalitatea şi nivelul profesional al expertului
criminalist.
9. Concluziile raportului de expertiză se formulează în baza convingerii intime a expertului
- categorie subiectivă, sprijinită pe baze obiective, o libertate şi autonomie în formarea propriei
poziţii faţă de rezultatele investigaţiilor şi redactarea concluziilor, o aşa stare emoţional-intelectuală
specifică a expertului, care survine în finalul tuturor activităţilor sale privind soluţionarea unei
sarcini expertuale concrete.
Garanţia adoptării unei decizii numai în baza convingerii sale intime prezintă independenţa
procesuală a expertului, pregătirea lui profesională, experienţa acumulată.
Caracterul subiectiv al convingerii intime nu înseamnă că nu poate exista o convingere intimă
a unui colectiv de experţi. În cadrul efectuării expertizei în comisie, a celor complexe, când experţii
ajung la concluzii identice şi formulează un raport comun, suntem în faţa unei convingeri intime
colective, care exprimă convingerea generală a tuturor experţilor, ceea ce sporeşte nivelul de
încredere a fiecăruia dintre ei în autenticitatea concluziilor făcute şi ca rezultat – autoritatea
raportului de expertiză in numele colectivului.

148
 Astăzi procesul de expertiză capătă treptat caracter standardizat (în laboratoarele
criminalistice din România se implementează standardele internaţionale: ISO 17025; ISO 17020;
ISO 17024 ş.a.), înlesnit de tendinţele de catalogare a metodicilor şi a metodelor de expertiză.
Aceste metodici într-o perspectivă mai îndepărtată se pot transforma din recomandaţii ştiinţifice în
norme de drept, ceea ce va conduce la apariţia unei noi ramuri juridice – Dreptul expertual, implicit
şi a Codului expertual.
10. Raportul de expertiză criminalistică prezintă mijloc de probă şi, de rând cu alte probe,
trebuie supus unei verificări critice şi multilaterale de către instanţa de judecată şi organele de
urmărire penală.
11. Eroarea de expertiză prezintă raţionamentul expertului sau acţiunile acestuia ce nu
corespund realităţii obiective, fiind consecinţa unei confuzii cu bună credinţă. Erorile de expertiză,
după natura lor sunt ne omogene şi pot fi divizate în trei clase: 1) erori de ordin procesual; 2) erori
gnoseologice; 3) erori operaţionale.
Cauzele, ce stau la baza apariţiei lor pot fi apreciate ca: obiective şi subiective. Primele nu
depind de expertul – subiect al cercetării de expertiză, acesta nu este în stare să le evite sau să le
preîntâmpine, a doua grupă sunt determinate de modul de gândire al acestuia şi decurg din acţiunile
lui.
Erorile obiective datorează mai multor factori: 1. Lipsa metodicii elaborate pentru o anumită
expertiză; 2. Imperfecţiunea metodicii de expertiză utilizată; 3. Lipsa de date complete care
caracterizează valoarea identificatoare a caracteristicilor obiectelor în litigiu, stabilitatea reflectării
lor în urme; 4. Folosirea utilajului tehnic defect sau celor care nu au rezoluţie suficientă.
Erorile subiective datorează: 1. Incompetenţa profesională a expertului; 2. Omisiunile
profesionale ale expertului, manifestate în neglijenţa, superficialitatea efectuării expertizei,
neglijarea recomandărilor metodice, a regulilor de utilizare a mijloacelor tehnice, precum şi
relevarea incompletă a caracteristicilor de identificare ş.a.; 3. Stările psihologice neobişnuite ale
expertului, mai frecvent datorate, fie unor situaţii de şoc din colectivul în care activează expertul, fie
legate de viaţa personală a expertului sau în rezultatul oboselii, grabei, stării de boală a acestuia; 4.
Trăsăturile caracteristice ale personalităţii expertului (neîncrederea sau, dimpotrivă încrederea
hipertrofiată în cunoştinţele, abilităţile, experienţa sa, sugestivitatea excesivă sau atârnarea
neglijentă faţă de opinia colegilor, etc.); 5. Influenţa materialelor dosarului, inclusiv concluzia
expertizei precedente sau autoritatea expertului care a efectuat-o, comportamentul ne adecvat al
ordonatorului de expertiză, conducătorului instituţiei de expertiză; 6. Tendinţa spre manifestarea
iniţiativei expertuale fără motive suficiente.

149
 12. Condiţia principală de prevenire a greşelilor expertuale presupune prezentarea la expertiză
a materialelor autentice, suficiente calitativ şi cantitativ, verificate de către instanţa de judecată sau
organul de urmărire penală. Prevenirea erorilor expertuale depinde şi de implementarea în practica
de expertiză a realizărilor progresului tehnico-ştiinţific, a noilor metode analitice, perfecţionarea
asistenţei informaţionale a expertului, pregătirea iniţială calitativă şi perfecţionarea continuă a
cadrelor de experţi.
Prevenirea erorilor în mare parte poate fi asigurată prin controlul permanent asupra
expertizelor efectuate în instituţiile statale de expertiză, utilizarea în aceste scopuri a rezultatelor
contraexpertizelor, a experienţei europene din cadrul ENFSI (European Network of Forensic
Science Institutes).
Luând în consideraţie concluziile formulate mai sus, în scopul perfecţionării activităţii de
expertiză dar şi a legislaţiei procesuale a României şi a Republicii Moldova în acest domeniu
înaintăm următoarele recomandări:
1. A modifica alin. 1 al art. 1 „Noţiunea de expertiză judiciară” al Legii Republicii Moldova
cu privire la expertiza judiciară, constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale, înlocuind sintagma
„activitate ştiinţifico-practică” cu locuţiunea „activitate practică”.
2. A modifica art. 147 „Expertiza complexă” a CPP al R. Moldova, în redacţia, valabilă şi
pentru includerea a astfel de prevederi în CPP a României:
„(1)În cazul în care constatarea vreunei circumstanţe ce poate avea importanţă probatorie în
cauza penală este posibilă numai în urma efectuării unor investigaţii în diferite domenii, atunci se
dispune expertiza complexă.
(2) În baza totalităţii datelor constatate în cadrul expertizei complexe, experţii (expertul) în limitele
competenţei lor, formulează concluzii despre circumstanţele pentru constatarea cărora a fost
dispusă expertiza.
(3) Expertul nu are dreptul să semneze acea parte a raportului de expertiză complexe ce nu ţine de
competenţa sa”.
3. 1) A suplimenta Codul de procedură penală al României cu un articol, care ar specifica nu
numai drepturile expertului, aşa cum este prevăzut de actualul Cod, dar şi obligaţiile acestuia.
Expertul nu are interese juridice în cauză, participarea lui este determinată nu de oarecare drepturi,
dar de obligaţia principală – formularea concluziilor obiective pe întrebările puse de instanţa de
judecată;
2) A pune accentul şi a formula în art. 9 al Legii R. Moldova “Cu privire la expertiza
judiciară, constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale, din 23.06.2000” mai întâi obligaţiile
expertului şi mai apoi, în art. 10, drepturile acestuia.

150
 3) A unifica baza normativă de activitate în ramura expertizei judiciare din România,
sincronizarea ei cu exigenţele Uniunii Europene privind demonopolizarea activităţii statale de
expertiză judiciară şi înfiinţarea institutului de expertiză independentă.
4. A modifica alin 1 al art. 142 al CPP a R. Moldova cu următoarea constatare: „Dispunerea
expertizei se face la cererea părţilor sau din oficiu de către organul de urmărire penală ori
de către instanţa de judecată”.
5. A modifica art. 127 al Codului de procedură penală al României în următoarea redacţie:
„(1) Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată este în drept a colecta pentru
cercetările de comparaţie mostre, adică obiecte materiale ce provin evident de la un alt obiect şi
constituie parte componentă a acestuia sau reflectă caracteristicile lui în scopul stabilirii
circumstanţelor ce au importanţă pentru cauză.
(2) Se interzice colectarea mostrelor într-un mod care pune în pericol sănătatea şi viaţa omului
sau care lezează onoarea şi demnitatea lui.
(3) Despre colectarea mostrelor necesare pentru cercetarea comparativă, organul de urmărire
penală emite o ordonanţă motivată, care este obligatorie pentru executare de către unităţile
economice, instituţiile, persoanele cu funcţii de răspundere, cetăţenii cărora le este adresată.
(4) Dacă este necesar colectarea mostrelor pentru cercetarea comparativă se face cu
participarea specialistului.
(5) Colectarea silită a mostrelor pentru cercetarea comparativă de la bănuit, învinuit, martor
sau partea vătămată se efectuează cu autorizaţia judecătorului, în prezenţa medicului şi a martorilor
asistenţi.
(6) Dacă colectarea mostrelor pentru cercetarea comparativă este parte integrantă a procesului
de expertiză judiciară, ea se efectuează de către expert. În astfel de cazuri mersul şi rezultatele
acestor activităţi se reflectă în raportul de expertiză.
(7) Organul de urmărire penală, după colectarea mostrelor pentru cercetarea comparativă,
întocmeşte un proces-verbal în care se descriu toate acţiunile efectuate, consecutivitatea efectuării
lor, metodele, procedurile şi mijloacele tehnico-ştiinţifice aplicate, precum şi însuşi mostrele.
Mostrele colectate se anexează la procesul-verbal”.
6. A suplimenta structura raportului de expertiză, prevăzută de art. 123 al CPP al României şi
art. 151 al CPP al R. Moldova cu indicarea metodelor de cercetare, utilizate de către expert,
instituţia emitentă a metodicii, sursa unde este publicată
7. A testa o nouă formă de producere a expertizelor – din numele persoanei juridice, la
început în paralel cu cea actuală - din numele persoanei fizice.

151
 8. A aplica în practica judiciară un algoritm de apreciere a rapoartelor de expertiză, după cum
urmează:
1) Verificarea respectării cerinţelor procesuale în cadrul ordonării expertizei (dacă expertul este
competent şi dacă acesta n-a depăşit limitele competenţei sale; dacă expertiza n-a fost efectuată de
către o persoană care trebuia recuzată; dacă au fost respectate drepturile participanţilor la proces;
dacă nu s-a încălcat legea în cadrul obţinerii materialelor de comparaţie; dacă însuşi raportul de
expertiză deţine toate rechizitele prevăzute de lege).
2) Verificarea autenticităţii şi plenitudinii probelor şi mostrelor de comparaţie supuse expertizei.
3) Aprecierea temeiniciei ştiinţifice a metodicii utilizate şi justeţei aplicării ei în cazul concret.
4) Verificarea şi aprecierea plenitudinii raportului (dacă toate obiectele prezentate au fost
expertizate; dacă expertul a răspuns la toate întrebările; dacă este menţionat pe deplin mersul şi
rezultatele expertizei.
5) Argumentarea logică a mersului şi a rezultatelor cercetării de expertiză (dacă concluziile sunt
urmări logice ale procesului de investigaţie; dacă raportul conţine controverse; dacă concluziile sunt
insuficient motivate.
6) Dacă faptul stabilit de expert se referă la cauza dată.
7) Dacă concluziile expertului se potrivesc celorlalte probe administrate la dosar.

152
 BIBLIOGRAFIE
I. Legi, acte normative şi documente oficiale ale României şi Republicii Moldova.
1. Constituţia României, adoptată la 8 decembrie 1991 şi revizuită prin Legea 429 în temeiul
referendumului naţional din 18-19 octombrie 2003 // Monitorul Oficial al României, partea I,
numărul 758 din 29 octombrie 2003.
2. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.06.1994. - Ch.: Moldpres, 1994.
3. Codul penal. Codul de procedură penală. - Bucureşti: Hamangiu, 2006.
4. Codul penal al Republicii Moldova. - Ch.: Cartea SA, 2002.
5. Codul civil român. – Bucureşti: Lumina Lex, 2001.
6. Codul de procedură civilă română –Bucureşti: Lumina Lex, 2002.
7. Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.122-XV din 14.03.2003, Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr.104-110/447 din 07.06.2003.
8. Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale,
proclamată la 31 decembrie 1995.
9. Codul de conduită pentru responsabilii cu aplicarea legilor, adoptat prin Rezoluţia numărul
34.169 a Adunării Generale O.N.U din 17 decembrie 1979.
10. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, proclamată de Adunarea Generală O.N.U., la
10 decembrie 1948.
11. Hotărârea Guvernului României Nr. 368 din 3 iulie 1998 privind înfiinţarea Institutului
Naţional de Expertize Criminalistice - I.N.E.C.// Monitorul Oficial nr. 248 din 3.07.1998
12. Legea 488/2002 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului României numărul 75/2000
privind autorizarea experţilor criminalişti //Monitorul Oficial al României, numărul 578/2002.
13. Legea României nr. 156/2002 din 09.04.2002, pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr.
2/2000, privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudicară // Monitorul
Oficial, Partea I-a nr. 249 din 15,04.2002, promulgată prin Decretul nr.249/2002.
14. Legea României nr. 488/2002, promulgată prin Decretul nr. 249/2002 pentru aprobarea
Ordonanţei Guvernului nr. 75/2000, privind autorizarea experţilor criminalişti // Monitorul Oficial,
Partea I-a, nr. 578 din 05.08.2002.
15. Legea Republicii Moldova privind expertiza ecologică şi evaluarea impactului asupra
mediului înconjurător nr.851-XIII din 29. 05. 1996 // Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 52-
53/494 din 08.08.1996.
16. Legea Republicii Moldova cu privire la expertiza judiciară, constatările tehnico-ştiinţifice şi
medico-legale nr.1086-XIV din 23.06.2000 // Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 144-145/41056
din 16.11.2000.

153
17. Ordonanţa Guvernului României Nr. 2 din 21 ianuarie 2000 privind organizarea activităţii
de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară // Monitorul Oficial nr. 26 din 25.01.2000.
18. Ordonanţa Guvernului Romăniei nr. 75 din 24 august 2000 privind autorizarea experţilor
criminalişti // Monitorul Oficial al României nr. 407 din 29.08.2000.
19. Ordonanţa Guvernului 75/2000 privind autorizarea experţilor criminalişti // Monitorul Oficial
al României, numărul 407/2000. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului 2/2000.
20. Regulamentul Centrului Naţional de Expertize Judiciare de pe lângă Ministerul Justiţiei //
Hotărârea Guvernului R. Moldova nr. 1052 din 12 septembrie 2006.

II. Cursuri, tratate, lucrări monografice.

21. Abramov N. Procesul civil sovietic. Bucureşti: Editura de Stat pentru literatură economică şi
juridică, 1950, 613 p.
22. Aioniţoaie C., Pletea C. Constatarea tehnico ştiinţifică şi expertiza // Tratat de tactică
criminalistică. –Bucureşti: Carpaţi, 1992, 327 p.;
23. Athanasiu A. Tratat de psihologie medicală. – Bucureşti. OSCAR PRINT, 1998, 479 p.
24. Beliş V. Tratat de medicină legală. Vol. I – II. –Bucureşti. Editura Medicală, 1995, 572 p.
25. Belvaux P. Theorie et pratique de l'expertise judiciaire. - Paris: Edit. Scientifique, 1933, 234 p.
26. Bercheşan V., Ruiu M. Tratat de tehnică criminalistică. –Bucureşti: Little Star, 2004, 752 p.
27. Bonnecase J. Precis de pratique judiciaire et extrajudiciaire. Elements de clinique juridique. –
Paris: Sirey, 1927, 590 p.
28. Bouzat P. La preuve par expert // Traite theorique et pratique de droit penal, - Paris: Dalloz,
1951, 748 p.
29. Botiş V, Mînzală D.,Balica E. et al. Poziţia şi atribuţiile experţilor în legislaţia altor ţări. –
Bucureşti. Ministerul Justiţiei. Institutul Naţional de criminologie. 2006, 41 p.
30. Cădere V. Curs de procedură civilă, partea I. – Cluj, 1946, 457 p.
31. Cădere V. Tratat de procedură civilă, -Bucureşti: Cultura Naţională, 1928, 529 p.

32. Cârjan L. Tratat de criminalistică. –Bucureşti: Pinguin Book, 2005, 828 p.

33. Celţov M. Procesul penal sovietic. – Bucureşti, Editura de stat pentru literatură economică şi
juridică , 1954, 362 p.
34. Colmet G. Locons de droit civil. Vol I. - Paris: Dalloz, 1920, 516 p.
35. Constantin R., Drăghici P., Ioniţă M. Expertizele – mijloace de probă în procesul penal. -
Bucureşti, Editura tehnică, 2000, 275 p.

154
36. Crăciun I., Calotă S., Lencu V. Stabilirea şi prevenirea de incendii. – Bucureşti. Editura
Tehnică, 1999, 390 p.
37. Cuşnir V. Corupţia: Reglementări de drept, activităţi de prevenire şi combatere. Ch., 1999,
103 p.
38. Dejan O. Traite theorique et pratique des expertises en matiere civiles, administratives et
commerciales. Manuel des experts. -Paris, 1901, 253 p.
39. Dolea Ig. Probele şi mijloacele de probă. în: Drept procesual penal. Partea generală. Vol. I.
Ed. a 2-a, rev.şi adăug. - Ch.: Cartdidact, 2005, 368 p.
40. Dolea I. ,Roman D.,Vâzdoagă T. et al. Codul de procedură penală: Comentariu. – Chişinău:
Cartier. 2005, 398 p.
41. Dolj I. Curs de procedură penală română, Bucureşti, 1937, 293 p.
42. Donnedieu de Vabres. Precis de droit criminel, ed. 3-m.- Paris:Dalloz, 1953, 354 p.
43. Doraş S. Criminalistica. – Chişinău: Ştiinţa, 1996, 271 p.
44. Florian Gh. Psihologia penitenciară. - Bucureşti: OSCAR PRINT, 1996, 431 p.
45. Frăţilă A., Păsescu Gh. Expertiza criminalistică a semnăturii. - Bucureşti: Naţional, 2000, 300
p.
46. Garraud R. Precis de droit criminel. – Paris: Marchal et Billard, 1938, 249 p.
47. Garsoonet E., Cesar B. Precis de procedure civile, ediţia a 9-a. –Paris: Sirey, 1923, 437 p.
48. Gheorghiţă M. Criminalistica. – Chişinău: Muzeum. 1995, 143 p.
49. Golubenco Gh. Criminalistică: obiect, sistem, istorie. - Ch.: F.E.P.”Tip.Centrală”, 2008, 215
p.
50. Glasson E. Precis theorique et pratique de procedure civile. Paris: Librairie Cotillon, 1902,
624 p.
51. Grophe M. L'apreciation de preuves en justice. Essai d'une methode technique. Paris, 1927, 85
p.
52. Ionaşcu A. Drept civil. Partea generală. Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1963, 366
p.
53. Ionaşcu A. Probele în procesul civil. - Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1964, 437 p.
54. Ionaşcu A. Tratat de drept civil, vol.I, - Bucureşti, Editura Academiei R.S.R. 1967, 459 p.
55. Ionescu L. Criminalistică. - Bucureşti: Pro Universitaria, 2007, 204 p.
56. Ionescu L., Sandu D. Identificarea criminalistică. Ed. Ştiinţifică. - Bucureşti, 1990, 246 p.
57. Lagneau Gh. De l'expertise a base scientifique comme moyen de preuve en matiere criminelle,
- Paris: Sirey, 1934, 394 p.
58. Leaute J. L'expert. în: Droit penale criminel. Paris:Presses Universitaires de France. 1956,

155
473 p.
59. Mallard L. Traite complet de l'expertise judiciaire, Paris ,1951, 389 p.
60. Mallard L. Traite formulaire de l'expertise judiciaire en matiere civlile, commerciale,
criminelle, adminsitrative et fiscale. – Paris: Librairie Technique, 1955;
61. Manzini V. Trattato di diritto processuale penale. Vol III. - Torino, 1931-1932, nr.329, 468 p.
62. Masse J. Le droit commune dans ses rapports avec le droit de gens et le droit civil, ediţia a 3-
a, vol. I. - Paris, nr.505, 575 p.
63. Măcelaru V. Balistica judiciară. Bucureşti, 1972, 175 p.
64. Mecu I. Expertizele contabile. – Bucureşti: Cartea Românescă. 1935, 426 p.
65. Mihuleac Em. Expertiza judiciară. -Bucureşti, 1971, 343 p.
66. Mourlon V. Repetitions ecrites sur le Code de procedure civile, contenant l'expose des
principes generaux. Ed.2-m. -Paris, 1963, 378 p.
67. Neagu I. Drept procesual penal. Partea generală. –Bucureşti: Global Lex, 2004, 541 p.
68. Odagiu I., Todica V. Expertizele judiciare. – Chişinău, 2003, 113 p.
69. Osoianu T. Desăvârşirea reglementării actelor de urmărire penală în procesul penal al
Republicii Moldova, - Chişinău, 2000, 112 p.
70. Pop Tr. Drept procesual penal. - Cluj: Tipografia Naţională, 545 p.
71. Popovici T. Unele aspecte ale eticii judiciare şi responsabilitatea judecătorului în Republica
Moldova. Cercetare comparativă de drept procesual penal. – Chişinău: Caruda-Art, 2000, 163 p.
72. Porumb Gr. Drept procesual civil român. - Bucureşti. Ed. Didactică şi Pedagogică. 1966, 549
p.
73. Porumb Gr. Codul de procedură civilă comentat şi adnotat. Vol. I. – Bucureşti. Editura
Ştiinţifică, 1960, 536 p.
74. Rau C. Cours de droit civil. Vol XII. – Paris: Marchal et Billard, 1922, 393 p.
75. Retail N. ş.a. Principes et cadres juridiques de l'expertise judiciaire, - Paris, 1951, 284 p.
76. Rosetti-Bălănescu I., Băicoianu A. Drept civil român.Vol II. - Bucureşti: Socec, 1934, 365 p.
77. Stancu E. Criminalistica. Vol. I – II. –Bucureşti: ACTAMI, 1997, 699 p.
78. Stefani G., Lavasseur G. Procedure penale. – Paris: Precis Dalloz, 1959, nr.712, 698 p.
79. Stepanov A. Chimia judiciară. - Bucureşti: Literatura ştiinţifică, 1954, 327 p.
80. Stoenescu I., Zilberstein S. Tratat de drept procesual civil, vol. I. Bucureşti: T.U.B., 1973, 538
p.
81. Strogovici M. Procesul penal sovietic. - Bucureşti, Editura de Stat pentru literatură economică
şi juridică, 1950, 463 p.
82. Tanoviceanu I. Tratat de drept penal şi procedură penală. Ediţia a 2-a, vol. IV. – Bucureşti:

156
Curierul judiciar, 1927, 741 p.
83. Teodoru Gr. Curs de drept procesual penal. Partea generală. Iaşi:Litografia Universităţii,
1959, 489 p.
84. Teodoru Gr., Moldovan L. Drept procesual penal. –Bucureşti: Editura Didactică şi
pedagogică, -Bucureşti, 1979, 489 p.
85. Tchernoff J., Sconfeld J. Expertises judiciaires en matiere penale - Paris: Sirey, 1932, 213 p.
86. Torwald J. Un secol de luptă cu delicvenţa. -Iaşi. Ed. Unirea. 1981, 334 p.
87. Tudosescu I. Filozofie. Materialism dialectic şi istoric, Bucureşti, ed. Didactică şi Pedagogică,
- 1976, 477 p.
88. Vasilescu P. Tratat teoretic şi practic de procedură civilă. V. III. – Bucureşti: Institutul de arte
grafice Mihai Eminescu, 1934, 658 p.
89. Văduvă N., Văduvă L. Expertizele, constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale-mijloace
de probă în procesul penal. –Craiova: Terathopius, 1997, 141 p.
90. Văduvă N. Mijloacele de probă în procesul penal român. – Bucureşti: Little Star, 2004, 298 p.
91. Vidalet M. Cours de droit criminel et de science penitenciaire. Vol II. - Paris, 1949, 724 p.
92. Villard H. Le control de l'expertise judiciaire en matiere penale. – Paris: Librairie generale de
droit et de jurisprudence, 1931, 154 p.
93. Volonciu N. Drept procesual penal. Partea generală. Vol I, -Bucureşti: Paideia, 1993, 449 p.

III. Articole ştiinţifice, rezumate

94. Aydalot F. Quelques questions a propos de l'expertise judiciaire // Recueil de droit penal. -
Paris, 1958, p. 43-45.
95. Basarab M. Concluziile expertului criminalist şi rolul lor în procedura penală // Studia
Universitatis. Babeş Bolyai. Series Jurisprudenţia. - Cluj, 1967, p. 133 -135.
96. Chivu M. Raportul de expertiză criminalistică: stil şi limbaj. // Materialele Simpozionului
criminalistic cu genericul „Realiăţi şi perspective în criminalistică” desfăşurat în ziua de 29
octombrie 2002. –Bucureşti, 2003, p. 166 - 169.
97. Constantin I. Unele metode şi principii ale Criminilasticii // Scoala românescă de
criminalistică, -Bucureşti, p. 70 -71.

98. Cristea L. Managementul calităţii în contextul societăţii bazate pe cunoaştere. //

Criminalistica. Revistă de informare, documentare şi opinii, nr. 3. – Bucureşti, 2008, p. 8 -11.
99. Kohler Fritz. Quality Assurance in the Forensic Science Institute of the BKA //Materialele
simpozionului criminalistic internaţional cu genericul „Forensic expertize, education and quality

157
assurrance” ” a directorilor institutelor europene de ştiinţe forensic, organizat de Consiliul Europei
desfăşurat pe 22-24 iunie 1998. - Cracovia, 1998, p. 7-8.
100. Cuşmir A., Simion R. Spania.// Botiş V, Mînzală D.,Balica E. et al. Poziţia şi atribuţiile
experţilor în legislaţia altor ţări.Bucureşti: Ministerul Justiţiei. Institutul Naţional de criminologie.
2006, p.27-30.
101. Cuşmir A., Simion R. Anglia şi Ţara Galilor.// Botiş V, Mînzală D.,Balica E. et al. Poziţia şi
atribuţiile experţilor în legislaţia altor ţări. Bucureşti: Ministerul Justiţiei. Institutul Naţional de
criminologie. 2006, p.3- 7.
102. Cuşmir A., Simion R. Italia.// Botiş V, Mînzală D.,Balica E. et al. Poziţia şi atribuţiile
experţilor în legislaţia altor ţări. Bucureşti: Ministerul Justiţiei. Institutul Naţional de criminologie.
2006, p.20 -25.
103. Din tâlcuirea unor ziceri tehnice. //Anexa a II-a a codicelui civil al Moldovei, ed. a III – a. -
Iaşi, Tiparul Tribunei Române, 1862, p.4.
104. Doraş S. Expertiza criminalistică – mijloc eficient de administrare a probelor, inclusiv în
cauzele cu minorii. // Expertiza judiciară în cauzele privind minorii. Chişinău: IRP, 2005, p. 32-53.
105. Dosi I. Brevi considerationi sullo figura del perito // Revista de procedura penale. 1960, p.203;
106. Ene G. Semnătura invizibilă // Revista Criminalistica. Revistă de informare, documentare şi
opinii, nr. 1, - Bucureşti, 1999, nr. 5, p. 25.
107. Fierbiţeanu M. Amendamente aduse la Legea nr. 156 din 08.04.2002 pentru aprobarea
Ordonanţei Guvernului nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi
extrajudiciară şi a Legii nr. 488 din 11.06.2002 privind autorizarea experţilor criminalişti. //
Criminalistica. Revistă de informare, documentare şi opinii, nr. 3. – Bucureşti, 2008, p. 23 - 25.
108. Gheorghiţă M. Diagnosticarea criminalistică ca premisă a identificării criminalistice.
//Materialele Simpozionului internaţional „Metode şi tehnici de identificare criminalistică”
desfăşurat în zilele de 26-27 octombrie 2005. –Bucureşti, 2006, p. 188 - 194.
109. Gheorghiţă M. Diagnosticarea criminalistică ca premisă a identificării criminalistice //
Materialele simpozionului internaţional cu genericul “Metode şi tehnici de identificare
criminalistică”, 26-27 octombrie 2005. – Bucureşti, 2006, p. 188 -191.

110. Goldenberg M. Intocmirea raportului de expertiză contabilă. Cosultaţie. // Evidenţa Contabilă

nr. 28, - Bucureşti, 1964, p. 498;
111. Golubenco Gh. Consideraţii privind controlul asupra calităţii producerii expertizelor judiciare
// Materialele Symposionului internaţional din 27 octombrie 2005 cu genericul „Metode şi tehnici
de identificare criminalistică”. - Bucureşti. 2006, p. 162 -166.

158
112. Golubenco Gh., Colodrovschi V. Aprecierea raportului de expertiză în cadrul instruirii
specializate // Perfecţionarea continuă a cadrelor din organele afacerilor interne şi optimizarea
procesului de instruire profesională. Materialele conferinţei ştiinţifico-practice internaţionale din
20-21 decembrie 2002. -Chişinău, 2003, p. 186-189.
113. Golubenco Gh. Consideraţii privind clasificarea expertizelor judiciare // Materialele
simpozionului internaţional “Învăţământul românesc de criminalistică şi medicină legală la început
de mileniu” din 18.02. 2005. - Bucureşti, 2005, p. 56 -58.

114. Golubenco Gh. Tehnica criminalistică de explozie în contextul combaterii terorismului:

aspecte teoretice. // Materialele Simpozionului internaţional" Contribuţia criminalisticii la
investigarea actelor teroriste şi a altor evenimente cu consecinţe grave" desfăşurat la Bucureşti pe
23-24 octombrie 2006. –Bucureşti, 2007, p. 113 -115.
115. Golubenco Gh. Principiul contradictorialităţii în ramura expertizei judiciare. // Ştiinţa
universitară la începutul mileniului III. Rezumatele comunicărilor simpozionului ştiinţific
internaţional din 15.10. 2002. – Chişinău: PONTOS, 2002, p. 46 - 49;
116. Golubenco Gh. Avocatul – subiect al criminalisticii. // Avocatul poporului, nr. 2, –Chişinău,
2003, p. 6-7;
117. Golubenco Gh. Consideraţii privind sporirea calităţii efectuării expertizelor judiciare. //
Criminalistica. Revistă de informare, documentare şi opinii, nr. 3. – Bucureşti, 2008, p. 32 - 33.
118. Guţanu E., Galan S. Esenţa cunoştinţelor speciale în teoria şi practica expertizei
judiciare//Revista Naţională de Drept, nr.6. -Chişinău, 2003, p.33-35.
119. Lăpăduşi V. Lovitură sub centură // Criminalistica. Revistă de informare, documentare şi
opinii, nr. 5. - Bucureşti, 2000, p.1.
120. Mînzală D. Finlanda.// Botiş V, Mînzală D.,Balica E. et al. Poziţia şi atribuţiile experţilor în
legislaţia altor ţări.Bucureşti: Ministerul Justiţiei. Institutul Naţional de criminologie. 2006, p.31-36.
121. Olteanu G. Folosirea rezultatelor tehnico-ştiinţifice şi expertizelor criminalistice în cadrul
anchetei penale // Materialele Simpozionului internaţional „Metode şi tehnici de identificare
criminalistică” desfăşurat în zilele de 26-27.10. 2005 la Bucureşti. –Bucureşti, 2006, p.100 - 102.
122. Petruhin I. Probleme actuale ale expertizei judiciare. // Probleme de drept, nr. 6. M.,1959,
p.139-143.
123. Pletea C. Valorificarea probei ştiinţifice în aflarea adevărului // Criminalistica. Revistă de
informare, documentare şi opinii, nr. 1, - Bucureşti, 1999, p.12 - 13.
124. Rolland M., Laroque M. Les rapports du juge penal et du medecin expert. Rapports presente
aux 22 Journees de defense sociale, Rennes, 14 şi 15 june 1963. // Revue de science criminelle et de

159
droit penal compare. – Paris : Sirey, nr. 4 /1963, p. 754 -755.
125. Stoica O., Mureşan A. Consideraţii privind raporturile juridice procesuale penale // Studia
Universitatis Babeş Bolyai. Seria Jurisprudenţa. - Cluj, 1966, p.132 - 135;
126. Ţîru G., Flesner M. Pregătirea personalului în respectul standardelor internaţionale. //
Criminalistica. Revistă de informare, documentare şi opinii, nr. 3. – Bucureşti, 2008, p.13 - 15.

IV. Monografii, cărţi, manuale, tratate în limba rusă:

127. Аверьянова Т.В. Судебная экспертиза. Курс общей теории. – М., Норма, 2007, 477 c.
128. Аверьянова Т.В, Белкин Р.С., Корухов Ю.Г. et al. Криминалистика. Учебник для вузов.
Под ред. Р.С. Белкина. – М.: НОРМА-ИНФРА, 1999, 971 c.
129. Белкин Р.С Курс криминалистики: учеб. пособие для вузов. – 3-е изд., дополненное. –
М.: ЮНИТИ – ДАНА, Закон и право, 2001, 837 c.
130. Белкин Р.С. Криминалистическая энциклопедия. М.,1990, 339 c.
131. Белкин Р.С., Зуйков Г.Г. Криминалистика.Том. II. – M., 1970, 297 c.
132. Георгицэ М. Возможности судебных экспертиз: криминалистическое обеспечение. –
Кишинэу: Î.S.F.E.-P.”Tipografia Centrală”, 2008, 198 с.
133. Гросс Г. Руководство для судебных следователей как система криминалистики. - новое
изд. переп. c изд.1908 г. – М.: ЛексЭст, 2002, 1116 c.
134. Долженко Н.И. Образцы для сравнительного исследования и тактика получения
экспериментальных образцов. Издательство Юрлитинформ. - Москва, 2003, 107 c.
135. Дулов А.В. Права и обязанности участников судебной экспертизы. - М.,1962, 88 c.
136. Жбанков В.А. Получение образцов для сравнительного исследования в уголовном
судопризводстве. -М., 1969, 120 c.
137. Жбанков В.А. Получение образцов для сравнительного исследования.- М.,1992,144c.
138. Каплунов И. К вопросу о причинах экспертных ошибок. -Ташкент. 1991. 104 c.
139. Корухов Ю., Орлов Ю., Эджубов Л. Оценка достоверности заключения эксперта. //
Социалистичесская законность, nr. 6, 1983, p. 46.
140. Орлов Ю. Заключение эксперта и его оценка по уголовным делам. – М., 1995, 129 c.

141. Россинская Е. Р. Судебная экспертиза в гражданском, арбитражном, административном

и уголовном процессе. М., Норма, 2005, c.226.

142. Россинская Е. Р.Судебная экспертиза в уголовном, гражданском, арбитражном

процессе. Практическое пособие. – М: Право и закон, 1996, 469 c.

160
143. Салтевский М. Собирание криминалистической информации техническими средствами
на предварительном следствии – Киев, 1980, 243 c.
144. Сахнова Т.В. Судебная экспертиза. – М.: ГОРОДЕЦ, 1999, 365 c.
145. Современные возможности судебных экспертиз. Под ред. проф. Ю.Г.Корухова. М.,
Триада –X., 2000, 217 c.
146. Сорокатягина Д.А, Сорокатягин И.Н. Судебная экспертиза: Учебное пособие. Ростов
н/Д.: Феникс, 2006, 335 с.
147. Сорокотягин И.Н. Криминалистические проблемы использования знаний в
расследовании преступлений. – Свердловcк, 1992, 248 c.
148. Шляхов А. Судебная экспертиза. Организация и проведение. – М. 1974, 317 c.
149. Яблоков Н.П. Криминалистика: учебник. -2-изд., перераб. – М.: Норма, 2008, 399

V. Articole ştiinţifice, rezumate în limba rusă:

150. Аверьянова Т. Субъекты экспертной деятельности. // Вестник криминалистики.
Отв.ред.А.Г.Филиппов. Вып.2. -М.: Спарк, 2001, c.29-38.
151. Винберг А. Заключение по экспертизе от имени юридического лица.
//Социалистическая законность. М., 1974, №12, c. 52 - 54.
152. Колмаков В.П. О внутреннем убеждении советского судебного эксперта // Вопросы
советской криминалистики. - M., 1951, c. 28.
153. Корухов Ю.Г. Допустимы ли правовые экспертизы в уголовном процессе//Законность.
2000, №1,с.39.
154. Полольный Н.А. Отельные проблемы оценки заключерия эксперта // Российский
следователь, №11. М., 2005, с.33.
155. Сахнова Т.В. Институт судебной экспертизы в системе доказательственного права. //
Материалы Международнй научно-практической конференции «Теория и практика судебной
экспертизы в современных условиях». – М., 2007 г., с.32-38.
156. Скрипилева Н. О некоторых причинах совершения ошибок при производстве экспертиз
и возможностях их предотвращения // Российский следователь, №3. М.,2003, с.7.
157. Шляхов А. Структура экспертного исследования и гносеологическая характеристика
выводов эксперта криминалиста // Труды ВНИИСЭ. - M., 1972, Вып.4, c. 92-95.
158. Шляхов А. Предмет и система криминалистической экспертизы // Труды ВНИИСЭ. -М.,
1971. Вып. 3, с.27-31.

161
159. Эксархопуло А.А. Специальные познания в уголовном процессе и их нетрадиционные
формы. // Вестник криминалистики. №2. - М.: Спарк, 2001, с.23-28;

VI. Teze de doctorat, autoreferate

160. Colodrovschi Vitalie. Asistenţa tehnico-criminalistică: realităţi şi perspective. Teză de
doctorat. // http://www.cnaa.acad.md - 181 p.
161. Văduvă Nicolae. Expertiza judiciară - mijloc de probă în procesul penal. Teză de doctorat. –
Chişinău: ULIM, 2001, 205 p.

VII. Dicţionare, îndrumare

162. Dicţionarul explicativ al limbii române. Ediţia a II-a. –Bucureşti: Univers enciclopedic, 1998,
1192 p.
163. Enciclopedia Britanică – Vol. VIII. –Londra, 1961.
164. Encyclopedie pratique du commerce. Vol II. - Paris, 1963, 923 p.
165. Ghid de expertize judiciare /Inst. Rep. de Expertiză Judiciară şi Criminalistică:
M.Gheorghiţă, Z.Brega...; coord.:Mihail Gheorghiţă.-Ch.:ÎI „Angela Levinţa”, 2005, 103 p.
166. La grande encyclopedie, vol. XVI, -Paris, 1998, 1342 p.
167. Petit Larousse. Ediţia a 2-a, - Paris:Librairie Larousse, 1965. 496 p.
168. Криминалистическая энциклопедия. М.,1990, 339 c.
169. Научно практический коментарий к УПК РСФСР/ Под ред. В. М. Лебедева. М., 1995,
365 c.
170. Особенности исследования некоторых объектов традиционной криминалистической
экспертизы: Уч. Пособие./ Под ред. В.А.Снеткова. - М., ЭКЦ МВД России, 1993, 251 с.
171. Основы судебной экспертизы. Методическое пособие для экспертов, следователей и
судей. М.:РФЦСЭ,1997, 263 p.
172. Энциклопедия судебной экспертизы / Под ред.Т.Аверьяновой, Е. Россинской. М.,1999,
369 c.

VIII. Documente electronice

173. Direcţia tehnico-criminalistică // Ministerul Afacerilor Interne din Republica Moldova. –
n12http://www.mai.md/dirtehncrim_ro
174. Grigoraş C. Monopol de stat în mafia expertizelor. // Gardianul.10.09.2007:http: //
www.gardianul.ro/cat menu.css
175. http:// www.armorforensics.com

162
176. Loi n°71-498 du 29 juin 1971. Loi relative aux experts judiciaires. //
http://www.legifrance.gouv.rr/WAspad/Ajour?nor=&num=71-
498&ind=3&laPage=l&demande=ajour
177. Nouveau Code de Procedure Civile // http://www.legifrance.gouv.fr/WAspad
/RechercheSimplePartieCode?commun=CPROCI&code=CPROCIVO.rcv
178. Code de Justice Administrative, Pârtie Reglementaire -Decrets en Conseil d'Etat//
http://www.legifrance.gouv.fr/WAspad/RechercheSimplePartieCode?commun=CJUSAD&code=CJ
USADMR.rc
179. Livre blanc de l'Expertise Judiciaire // http://www.fncej.org/ listes/documents/livre_blanc.htm
180. Code de Procedure Penale, Pârtie Legislative, Section IX: De l'Expertise //
http://www.legifrance.gouv.fr/WAspad/RechercheSimDlePartieCode?commim=CPROCP&code=CP
ROCPEL.rc
181. Code de Justice Administrative, Pârtie Reglementaire - Decrets en Conseil d'Etat, Titre II, Cap. I,
Expertise, art. R 621-1-R. 621-14// http://www.legifrance.gouv.fr/WAspad/
RechercheSimDlePartieCode?commun=CJUSAD&code=CJUSAD]VIR.rc
182. Codul de procedură penală al Italiei // http://www.studiocelentano.it/codici/c/

183. http://www.giustizia.it/professioni/ord_coll_vig.htm
184. http://www.studiocelentano.it/codici/cpc/index.htm http/www.crimme.it/pagina.asp?ID=20
185. http://xoomer.alice.it/maaloia/html/codici/proc_civile.htm
186. Profili civilistici della consulenza tecnica // http://xoomer.aHce/maaloia/codici/profili.htm
187. http://www.iuridicas.com/
188. http://www.iuridicas.com/base datos/Penal/lecr.html
189. Institutul Experţilor din Londra // http://www.ewi.org.uk/
190. Protocolul pentru instruirea experţilor în cauzele civile în Anglia şi Ţara Galilor. Partea 7,
paragraful l // Institutul Experţilor din Londra, www.ewi.org.uk
191. Academia Experţilor din Londra //www.academy-experts.org
192. Departamentul pentru Afaceri Constituţionale // http://www.dca.gov.uk/civil/procrules
fin/contents/parts/part35.htm#3585867
193. Civil Justice Council. Experts Forum II: Accreditation //
http://www.civiljusticecouncil.gov.uk/909.htm
194. Codul de practică al experţilor // www.ewi.org.uk
195. Office of Public Sector Information // http://www.opsi.gov.uk/cgi-

163
bin/htm_hl.pl?DB=opsi&STEMMER=en&WORDS=civil+procedur+rule+&COLOUR=Red&STYL
E=s&URL= http://www.opsi.gov.uk/si/si2005/20050384.htm#muscat_highlighter_first_match
196. Compania guvernamentală britanică Forensic Science Service Ltd.//
http://www.forensic.gov.uk
197. http://www.fmlex.fi/en/laki/kaannokset/1734/enl7340004.pdf
198. http://www.fmlex.fi/en/laki/kaannokset/1997/enl9970689.pdf
199. http://www.fmlex.fi/en/laki/kaannokset/1996/en 199605 86.pdf
200. http://www.poliisi.fi/poliisi/krp/home.nsf/pages/indexeng

IX. Practica judiciară

201. Raportul de expertiză criminalistică nr. 1050 din 29.10. 1991 din cadrul Centrului
Criminalistic al MAI Republicii Moldova pe dos.penal nr. 91330938.
202. Raportul de expertiză nr.117 din 12.02.2004 din cadrul Asociaţiei Naţionale a Experţilor
Judiciari Independenţi a R. Moldova pe dos. pen. 2003038119 a Procuraturii mun. Chişinău.
203. Raportul de expertiză criminalistică nr. 908 din 16.10.1998 efectuată în cadrul Laboratorului
Central de expertize a Ministerului Justiţiei din R. Moldova.
204. Raportul de expertiză criminalistică nr. 100 din 24.05. 2000 din cadrul Asociaţiei Naţionale
Experţilor Judiciari Independenţi a R. Moldova.
205. Raportul de expertiză criminalistică nr. 425/1999, efectuată în cadrul Institutului Naţional de
Expertize Criminalistice pe dos. 12695/1996, Judecătoria sectorului 1, Bucureşti.
206. Raportul de expertiza criminalistică nr. 174 din 29.09.2004 pe dos. 145/P/2000 al IPJ Arad.
207. Raportul de expertiza criminalistică nr. 113 din 7.04.2001 pe dos. 7965/2000 dispusă de
Judecătoria sectorului 1 din Bucureşti şi efectuată în cadrul Institutului Naţional de Expertize
Criminalistice.
208. Raportul de expertiză criminalstică nr.123 din 13.12.2005 pe cauza civilă nr.2ae – 612/04,
instrumentată de Judecătoria Economică a Republicii Moldova.
209. Decizia nr.1051/1965 a Colegiului Civil, Tribunalul Suprem în: JN nr. 1 /1966.
210. Decizia nr.1408/1956 a Colegiului Civil, Tribunalul Suprem în: CD/ 1956, vol II, p. 257.

164
 ADNOTARE

la teza de doctor în drept pe tema „Obiectivitate şi subiectivism în expertiza criminalistică”,

autor Neicuţescu Ovidiu
Teza în formă de manuscris la specialitatea 12.00.08 – Drept penal (criminalistică, expertiză
judiciară). Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Drept,
Chişinău, 2009

Sporirea eficacităţii muncii organelor ocrotirii normelor de drept în activitatea lor

profesională de combatere a criminalităţii, mai cu seamă în etapa de urmărire penală, este legată de
aplicarea în această activitate a celor mai noi realizări din domeniile ştiinţelor tehnicii, naturii, dar şi
a celor cu caracter umanitar. Punerea în serviciul Justiţiei a acestor date se realizează mai cu seamă
prin intermediul expertizei judiciare – mijloc eficient de lămurire şi interpretare a faptelor, de
asigurare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Expertiza judiciară prezintă o varietate de activitate practică, efectuată în scopul cercetării
unor situaţii de fapt, efectuată în baza ordonanţei organului de urmărire penală sau încheierii
instanţei de judecată în cazurile prevăzute de lege, de către persoane competente în ştiinţă, tehnică,
artă, meserie pentru stabilirea adevărului în cauzele penale, civile, administrative.
Expertiza criminalistică prezintă parte componentă, clasă distinctă a expertizelor judiciare în
procesul penal, civil, administrativ – o cercetare a obiectelor materiale, a unor fenomene şi procese
de către persoane competente cu aplicarea cunoştinţelor de specialitate, bazată pe realizările
criminalisticii, normele procesuale în scopul soluţionării problemelor ce interesează organele de
urmărire penală şi instanţa de judecată.
Expertizele criminalistice, pornind de la criteriile procesual-organizatorice pot fi clasificate:
- după obligativitatea efectuării lor în expertize obligatorii şi facultative; - după volumul cercetărilor
în principale şi suplimentare; - după consecutivitatea efectuării lor în primare şi repetate
(contraexpertize); după numărul de specialişti antrenaţi în investigaţie sunt efectuate de un singur
expert sau în comisie; după numărul de specialităţi expertuale folosite – în expertize cu aplicarea
cunoştinţelor dintr-un singur domeniu şi complexe; după caracterul obiectivelor expertizei – în
identificatoare sau diagnosticatoare; după momentul dispunerii – în expertize dispuse în etapa de
urmărire penală şi în cadrul dezbaterilor judiciare; după domeniile cunoştinţelor de specialitate
acestea pot fi împărţite în trei subclase: I) expertize criminalistice tradiţionale; II) expertize
netradiţionale, formate în ultimele decenii ale sec. al XX-lea; III) expertize criminalistice a
substanţelor, materialelor şi articolelor.

165
 Expertul este un subiect independent al procesului, care deţine un volum personal de
obligaţii şi drepturi procesuale şi care î-l deosebesc de alţi subiecţi, inclusiv de martori. Pe expert îl
deosebeşte faptul că obiectiv el nu este interesat în cauză. Funcţia lui principală este de a prezenta
instanţei de judecată probă judiciară – raportul de expertiză. Expertul nu deţine de dinainte (a priori)
informaţie probantă – el o dobândeşte pe parcursul investigaţiilor speciale cu ajutorul cunoştinţelor
de specialitate.
Statutul expertului este stabilit de legislaţie prin obligaţiile şi drepturile lui procesuale. Se
propune: a suplimenta Codul de procedură penală al României cu un articol, care ar specifica nu
numai drepturile expertului, aşa cum este prevăzut de actualul Cod, dar şi obligaţiile acestuia.
Expertul nu are interese juridice în cauză, participarea lui este determinată nu de oarecare drepturi,
dar de obligaţia principală – formularea concluziilor obiective pe întrebările puse de instanţa de
judecată. Legat de aceasta, în Legea R. Moldova “Cu privire la Expertiza judiciară din 23.06.2000”
a pune accentul şi a formula mai întâi obligaţiile expertului şi mai apoi drepturile acestuia.
Raportul de expertiză constituie actul final al activităţii expertului, o comunicare în scris a
mersului şi rezultatelor investigaţiilor efectuate de către expert. Se propune a suplimenta structura
raportului de expertiză, prevăzută de art. 123 al CPP a României şi art. 151 al CPP a R. Moldova cu
indicarea metodelor de cercetare utilizate de către expert, instituţia emitentă a metodicii, sursa unde
este publicată – componente importante pentru justa apreciere a concluziilor de către ordonatorul
expertizei.
În lucrare se argumentează şi alte recomandări: utilizarea în practică a unui algoritm de
apreciere a rapoartelor de expertiză; a pune în discuţie cu perspectivă de implementare a posibilităţii
dării de concluzii in numele persoanei juridice; a modifica redacţia alin. (2) al art. 147 al CPP a R.
Moldova; în legislaţia procesuală a României a reglementa institutul expertului independent
(alternativ) şi a lărgi cercul de subiecţi, abilitaţi cu dreptul de a colecta mostre pentru cercetările
comparative ş.a.
Măsurile de perfecţionare ale institutului de expertiză criminalistică din România şi
Republica Moldova propuse de către autor poartă caracter complex, multilateral, sunt orientate spre
ai acorda mobilitatea şi dinamismul exigenţelor contemporane de obiectivizare a actului de Justiţie
prin prisma sporirii calităţii rapoartelor de expertiză criminalistică, înlăturării elementelor de
subiectivism în această activitate.
CUVINTELE – CHEIE ALE TEZEI: obiectivitate, subiectivism, specialist, expert, subiect al
procesului, expertiză criminalistică, constatare tehnico-ştiinţifică, cunoştinţe de specialitate, raport
de expertiză, identificare, diagnosticare, apreciere a concluziilor, convingere intimă, eroare de
expertiză.

166
 SUMMARY
For the doctor degree on the top theme “Objectivity and subjectivity in the criminalistical
expertise”, carried out by Necuţescu Ovidiu.
Doctoral dissertation is an authentic manuscript at the specialty 12.00.08. Criminal Law
(criminalistics, judicial expertise). State University of Moldova, Faculty of Law, Chişinău, 2009

Efficiency enhancing of the activity of the organs responsible for law protection is closely
related to the application in this activity of the most recent scientific and humanitarian
achievements. Thus the criminalistical expertise becomes an efficient means that explains and
interprets facts ensuring people’s fundamental rights and freedoms.
The judicial expertise represents a type of practical activity, carried out by specialists that
have to examine some facts, it is based on an official decision of the criminal investigation
authorities or a court order when required by law, in order to establish the truth in criminal, civil
and administrative cases.
The criminalistical expertise is a component part, a distinct class of judicial expertise in
criminal, civil and administrative cases – an examination of material objects, some processes and
phenomena carried out by competent persons applying special knowledge, based on criminalistical
achievements and processual norms in order to resolve cases investigated by the criminal
investigation authorities and the court of law.
The criminalistical expertise according to the processual-organizational criteria can be
classified: -according to their obligatory character, into - obligatory and optional; -according to the
volume of research, into – principal and supplementary; - according to consecutiveness of
execution, into – initial and repeated (counter-valuation); - according to the number of specialists
involved, into – those carried out by one expert and a committee; - according to the number of
specialties, into – one sphere expertise and complex expertise; - according to the character of their
objectives, into – identifiable and diagnostic; - according to the moment of disposing, into – those
ordered at the stage of criminal investigation and those ordered during the judicial debates; -
according to the spheres of specialty knowledge, into 3 subclasses – 1) traditional criminalistical
expertise; 2) untraditional expertise created at the end of the 20-th century; 3) criminalistical
expertise of substances, materials and articles.
The expert is an independent subject of the process, that has certain processual obligations
and rights that distinguish him from the other subjects, including witnesses. A distinctive feature of
the expert is the fact that he is objective, uninterested in the case. His main duty is to present the

167
court judicial evidence – the expertise report. The expert has no probing information beforehand (a
priori) – he obtains it during special investigations using specialty knowledge.
The status of the expert is established by law through his processual obligations and rights. It
is suggested to add an article to the Criminal Procedure Code of Romania, that would specify not
only the rights of the expert, as it is provided by the present code, but also his obligations. The
expert has no judicial interests in the case, his participation is not determined by certain rights, but
by the main obligation – to formulate objective conclusions to the questions issued by the court. In
this respect, in the Law of the Republic of Moldova “With respect to the Judicial Expertise from
23.06.2000” should be underlined and formulated first of all the obligations of the expert and then
his rights.
The expertise report is the final act of an expert's activity, a written communication about
the course and results of his investigations. It is suggested to supplement the structure of the
expertise report stipulated in the art. 123 PPC of Romania and art. 151 PPC of Moldova, with the
methods of research used by the expert, the institution issuing the method, the source where it is
published – important components necessary for the correct appreciation of the conclusions by the
one who ordered the expertise.
The author brings arguments and other recommendations: application in practice of an
expertise report evaluation algorithm; raising for discussion with the perspective of implementing
the possibility of making conclusions on behalf of the juridical person; modification of paragraph 2
of art. 147 of PPC of Moldova; in the processual legislation of Romania to regulate the institute of
the independent expert and to enlarge the circle of subjects empowered with the right to collect
samples for comparative researches etc.
The improving measures of the institute of criminalistical expertise from Romania and
Moldova proposed by the author have a complex, versatile character and are directed to giving more
mobility and dynamism to the modern exigencies of an objective justice by enhancing the quality of
the criminalistical expertise reports, eliminating the elements of subjectivism in this activity.

KEY-WORDS OF THE THESIS: objectivity, subjectivity, specialist, expert, subject of the

process, criminalistical expertise, technical-scientific conclusion, specialty knowledge, expertise
report, identification, diagnosing, conclusion evaluation, inner conviction, expertise error.

168
 РЕЗЮМЕ
к докторской диссертации по теме «Объективность и субъективность в
криминалистической экспертизе», автор Нейкуцеску Овидиу
Диссертация в виде рукописи по специальности 12.00.08. Уголовное право (криминалистика,
судебная экспертиза). Государственный Университет Молдовы, Факультет Права, Кишинев,
2009
Повышение эффективности професиональной деятельности органов правопорядка в
борьбе с преступностью, в оссобенности, на первоначальном этапе раасследования, связано с
использованием в этой работе наиболее современных достижений технических,
естественных и гуманитарных наук. Данные этих областей попадают в сфере юстиции через
использования возможностей судебной экспертизы – эффективное средство объяснения и
толкования фактов, обеспечения основных прав и свобод человека.
Судебная экспертиза является разновидностью практической деятельности,
проводимой на основании постановления органа уголовного преследования или судебного
определения в целях исследования фактических ситуаций, в случаях предусмотренным
законом лицами компетентными в науке, технике, исскустве, ремесле для установления
истины в уголовных, гражданских и административных делах. Криминалистическая
экспертиза как часть, отдельный класс судебных экспертиз, проводимых по уголовным,
гражданским и административным делам естъ исследование материальных объектов,
явлений и процессов основанной на использовании достижений науки криминалистики и
процессуальных норм компетентными лицами с использованием специальных знаний для
решения вопросов поставленных на разрешении эксперта органами уголовного
преследования и судом.
Криминалистические экспертизы, исходя из организационно-процессуальных
критериях, могут быть классифицированы: по обязательности проведения – на обязательные
и факультативные; по объему – на основные и дополнительные; по последовательности – на
первоначальные и повторные; по количеству специалистов, задействованных в исследовании
- выполненных единолично или комиссионно; по количеству использованных экспертных
специальностей – экспертизы с использованием знаний из одной области и комплексные; по
характеру экспертных задач – идентификационные и диагностические; по времени
назначения – на экспертизы, назначенными в рамках уголовного преследования и
экспертизы проведенные в суде; по областям знаний они аелятся на 3 подкласса: I)
традиционные криминалистические экспертизы; II) нетрадиционные экспертизы, созданные

169
в последние десятилетия XX века; III) криминалистическая экспертиза материалов, веществ
и изделий.
Експерт является независимым субъектом процесса, обладающим перональным
объемом обязанностей и прав, отличающий его от других субъектов, включая свидетелей.
Эксперта отличает то, что он не заинтересован в исходе дела. Его задача представить суду
доказательство–заключение эксперта. Эксперт не владеет зараннее доказательственной
информацией – он ее добывает в процессе своих исследований с помощью специальных
знаний.
Статус эксперта определен законодательством через его процессуальные обязанности
и права. Предлагается: дополнить Уголовно процессуальный кодекс Румынии статьей,
которая регламентировала не только права эксперта, так как предусматривается актуальным
кодексом, но и его обязанности. Эксперт не имеет юридических интересов в деле, его
участие обусловлено не какими-то правами, а его важнейшей обязанностью –
формулирование объективных выводов по вопросам поставленным судом. В этой связи, в
Законе Р. Молдова “О судебной экспертизе” от 23.06.2000 г. следует поставить акцент и
сформулировать вначале обязанности эксперта а потом уже и его права.
Заключение эксперта является заключительным документом деятельности эксперта,
письменным сообщением хода и результатов исследований проведенных экспертом.
Предлагается дополнить структуру экспертного заключения, предусмотренной ст. 123 УПК
Румынии и ст. 151 УПК Р. Молдова указаниями о методах исследования использованных
экспертом, учреждением, разработавшей методику исследования и источнике где она
опубликована – важные составляющие для правильной оценки выводов заключения органом
назначившим экспертизу.
В диссертации аргументируются и другие рекомендации: использования алгоритма по
оценке экспертных заключений; поставить на обсуждение с перспективой внедрения
возможность дачи заключения от имени юридического лица; новая редакция пункта (2) ст.
147 УПК Р. Молдова; в процессуальном законодательстве Румынии регламентировать
институт независимого (альтернативного) эксперта и расширить круг субъектов имеющих
право собирать образцы для сравнительных исследований и др.
Меры по совершенствованию института судебной экспертизы в Румынии и Республики
Молдова предложенные автором носят комплексный, многосторонний характер, направлены
на придании ему мобильности и динамизма чтобы соответствовать современным
требованиям объективизации судебного процесса через призму повышения качества

170
криминалистических экспертных заключений, устранения элементов субъективизма в этой
деятельности.

КЛЮЧЕВЫЕ СЛОВА: объективность, субъективизм, специалист, эксперт,

процессуальный субъект, криминалистическая экспертиза, научно-техническое заключение,
специальные познания, заключение эксперта, идентификация, диагностика, оценка выводов,
внутреннее убеждение, экспертная ошибка.

171
 Lista abrevierilor utilizate în teză
ADN – Acid dezoxiribonucleic
C.P. - Codul penal al României (Republicii Moldova)
C.P.P. - Codul de procedură penală al României (Republicii Moldova)
С.P.C - Codul de procedură civilă al României (Republicii Moldova)
OG – Ordonanţa Guvernului
ONU – Organizaţia Naţiunilor Unite
URSS – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste
SUA – Statele Unite ale Americii
OUG – Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului
ULIM – Universitatea Liberă Internaţională din Moldova
IRP – Institutul de Reforme Penale
art. - articol
alin. - alineat
pct. – punctul
p. – pagina
cca – circa
ş. a. – şi altceva, şi altele
sec. – secolul
ISO – Organizaţia Internaţională de Standardizare
I.N.E.C. – Institutul Naţional de Expertize Criminalistice
RENAR – Organismul Naţional al României de Acreditare
ENFSI - European Network of Forensic Science Institutes
CEDO- Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului
R.D.P. - Revista de Drept Penal
R.C. - Revista Criminalistica
M.O. - Monitorul Oficial
MAI al RM – Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Moldova
VSC – comparator video spectral
PSL – proceduri speciale de lucru
AFIS – Automated Fingerprint Identification System
IMAGETRAK – Sistem automatizat de recunoaştere şi compunere falială

172