Procedura Somatiei de Plata

CAPITOLUL 1
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND SOMAŢIA DE

PLATĂ
Justiţia este şi va rămâne unul dintre factorii decisivi ai modelării vieţii sociale, atât
prin funcţia ei preventiv moralizatoare, cât şi prin funcţia ei sancţionatoare, atunci când,
intenţionat sau nu, raporturile sociale – devenite raporturi juridice – se abat de la exigenţele
normativ rezonabile şi ale bunei credite1.
Pentru a se valoriza un asemenea factor, Justiţia virtuală trebuie să fie previzibilă, iar
cea obiectivă prin hotărâri ale instanţelor judecătoreşti trebuie să fie eficientă. Condiţia sigură
a eficienţei este celeritatea actului de justiţie. Nu pot surprinde, aşadar, preocupările constante
europene şi naţionale, avand ca scop asigurarea eficacităţii justitiei, nu doar prin termene
proceduale imperative de derularea a procedurilor juridice, ci prin chiar consacrarea unor
proceduri speciale, abreviate, simplificate, economicoase, dinamice şi amiabile de rezolvare a
unor litigii latente sau actuale. Procedura injoncţiunii sau în România, somaţia de plată face
parte dintre acestea, fiind un reviriment în articulaţiile procesului civil.2
Instituţionalizată în ţările Uniunii Europene, chiar de mai multe decenii şi vrând să
devină şi instituţie a dreptului comunitar procedura somaţie de plată a fost adoptată şi în
România, cum se ştie, abia începând cu anul 2001. Ea a fost şi rămâne o procedură inedită sub
multe aspecte, discutabilă încă, dar cu siguranţă utilă şi practică. In orice caz, i-ar fi cu totul
străină, ironică observaţia unui doctrinar, făcută însă în legătură cu procedura europeană a
injoncţiunii de plată, că edificarea ei „a început cu acoperişul”.
Răstimpul de la instituţionalizarea procedurii somaţiei de plată nu este, poate, suficient
pentru a formula judecăţii de valore, mai ales cât priveşte necesitate si utilitate ei. O constatare
rămâne totuşi certă: procedura somaţiei de plată a stârnit interesul creditorilor, a stimulat - cum
spunea un doctrinar francez – ieşirea multor debitori din starea de muţenie, a incitat doctrina
mereu înclinată, natural, spre aprofundări, nuanţări sau chiar interpretării complinitoare, a
1
Ion Deleanu, Gheorghe Buta, Procedura Somaţiei de plată Doctrină şi jurisprudenţă, Editura
C.H. Beck, Bucureşti 2006, p.XIII
2
Ibidem, p. XIII
1
solicitat instanţele spre găsirea unor soluţii compatibile problemelor practice, totdeauna mult
mai prolifice in raport cu ingeniozitatea soluţiilor previzionare3.
Intr-o asemenea ambianţă, o incercare de sinteză ni s-a părut oportună şi, îndrăznim 4 să
credem, chiar utilă. N-am ignorat, nici n-am minimalizat substanţialele contributii doctrinare si
jurisprudenţiale intr-un domeniu atat de complex si de dinamic cum este cel al procedurii
somaţiei de plată, parcă invers proporţional în raport cu laconismul reglementărilor. Am
încercat pur si simplu să ne inscriem, colocvial, nu doctroral, în incitantul schimb de idei şi
incitantul schimb de idei si ipoteze pe care l-a provocat şi il întreţine procedura somaţiei de
plată, motivul fiind perfectabilitatea sistemului.
Sensul timpul juridic. Timpul considerat candva o categorie ezoterică – este un atribut
fundamental al materiei în mişcare. Ca varietate a timpului social uman, există şi un timp
juridic5. Raporturile juridice – ca si normele care le reglementează - sunt create, modificate
sau stinse intr-un spatiu temporal. Acestor durate6, marginite de date7, normele le atribuie
semnificaţii juridice.
Termenul este perioada in care trebuie să se facă sau să se intample ceva ori,
dimpotriva, in care nu trebuie să se facă sau să se intample ceva. Asadar, in spatiul vieţii
juridice, se poate spune ca înăuntrul duratei sau la o anumită dată trebuie să se săvârşească
fapte determinate, având semnificaţie juridică, sau, dimpotrivă, este interzisă săvârşirea lor, ori,
în fine, rămâne la aprecierea subiectului de drept alegerea conduitei pe care o consideră
adecvată8.
Termenul procesual este timpul stabilit pentru a face un act de procedură în care,
dimpotrivă, este interzisă indeplinirea acelui act. Dacă actul procedural n-a fost făcut în
3
Ibidem, Ion Deleanu, Gheorghe Buta p. XIV
4
Ibidem, Ion Deleanu, Gheorghe Buta, p.XIV
5
Pe larg a se vedea I Deleanu, Determinările timpului juridic, în Studia Universitas Babeş-
Bolyai nr.2/1989, p. 10 şi urm.
6
În limbajul comun, cuvântul termen are accepţiunii diferite. Aici ne interesează doar acele
accepţiuni care au semnificaţia temporalităţii. Prin termen se va înţelege, deci, fie o durată,
care marchează începutul sau sfârşitul duratei ori pe amândouă, fie un anumit moment, o
anumită etapă, o anumită fază procesuală (A se vedea, de asemenea, Fr. –J Pansier; Details, în
Repertoire de procedure civile, tome II, Dalloz, 2000, 2 mise a jour, nr, 1-55.
7
Termenul procedural poate fi şi o zi fixă. Uneori, termenul este evocat prin expresii
echivalente, precum de îndată, - ar. 579 C. proc. civ. şi înainte de a pune concluziile în fond –
ar. 108 alin 3 579 C. proc. civ.
8
Ibidem, p.3
2
termenul stabilit, sancţiunea este decăderea din dreptul de al mai face; dacă actul procedural
nu trebuia făcut în termenul stabilit, sancţiunea este nulitatea. Tardivitatea nu este, în principiu,
remediabilă; prematuritatea poate fi în prinncipiu, remediată.
Duratele sunt imanente procesului civil. Dar ele nu mai au de mult doar semnificaţia
imanenţei; orologiul justiţiei reprezintă chiar o condiţie fundamentală a actului şi faptului de
dreptate, temporizarea rostirii dreptului fiind, uneori, tot atât de pagubitoare ca si ignorarea lui.
Timpul, procedură, judecată şi dreptatea nu mai sunt termeni univoci. Procesul, prin
ritualul ce-l urmează, îşi are propria sa logică temporală, dar prin ritualul cel urmăreşte, este
mijlocul restabilirii dreptului şi a integrităţii lui în timpul util, spulberând cât mai repede cu
putinţă drama aşteptărilor şi a incertitudinilor.
Trebuie respinsă imaginea caricaturală şi nefastă a procedurii ea trebuie întrebuinţată
nu ca o armă la îndemâna uneia dintre părţi, pentru a temporiza deznodământul judiciar, ci
ca o metodă de organizare şi desfăşurare a unui proces. Pe scurt si altfel spus, timpul este
dominator intr-un proces, dar el poate si trebuie sa fie dominant 9. Intre cele două axiome nu
este o relaţie de excludere reciprocă. Ele sunt compatibile, dar totul depinde de organizarea
legală a procesului şi de gestionarea lui concretă de care judecătorul. Astfel, celeritatea riscă să
devină un principiu enigmatic sau un principiu din arsenalul retorici juridice, prea puţin sau
niciodată palpabil.
Fireste, celeritatea nu este singurul imperativ al procesului, fiind absurd să se aprecieze
judecata şi hotărârile judecătoreşti in termeni de randament orar 10. Calitatea categoric nu
numai că nu trebuie ignorată, dar ea are categoric întâietate. Totuşi, un echilibru intr-o calitate
si celeritate este necesar şi raţional obţinerea rapidă a unei hotărâri injuste nu face decât să-i
multiplice acesteia nefastele urmări, obţinerea unei hotărâri juste, dar după o perioadă de
dramatică aşteptare, s-ar putea să nu mai procure nici o satisfacţie beneficiarului ei, aci timpul
moara uneori mai perfid decât nedreptatea11.
9
J-M Coulon, Les solutions relatives a l office du juge, în vol. Le temp dans la rocedure, supra,
p.57-59.
10
Fr. Terre, Observations generales, în col. Le temps dans la procedure, supra cit. p. 70-71.
11
Cum atent se observa într-un amplu şi substanţial studiu, o neconformare la exigenţele art. 6
parag. 1 din Convenţia Europeană poate, fără îndoială, să rezulte dintr-o grabă exagerată, la fel
de bine ca şi dintr-o lentoare anormală (N Popa, M Voicu, Coordonate europene actuale privind
dreptul la un proces într-un timp optim şi previzibil, în R.D.P, nr. 1/2005, p. 110)
3
Printre reproşurile imemoriale acute justiţiei – laturi de parţialitate si arhaismului ei – s-
a aflat totdeauna şi lentoarea, sa încă nu mai surprinde pe nimeni febrila preocupare pentru
exorcizarea ei. Ritmul judiciar trebuie să fie însuşi just, punctual şi la obiect.
1.1 Noţiunea şi importanţa somaţiei de plată în Dreptul Românesc şi Dreptul

European
Numărul mare de cereri introduse la instanţele judecătoreşti competente, care aveau ca

obiect recuperarea unei creanţe certe, lichide şi exigibile, au creat necesitatea naşterii unei
proceduri rapide şi eficiente.
Termenul rezonabil. Această sintagmă a dobândit semnificaţie juridică după
consacrarea ei in cuprinsul art. 6 prag. 1 al Convenţiei europene a drepturilor omului adoptata
la 4 noiembrie 1950 – unde s-a spus, laconic, dar cu profundă respirate democratică: „Orice
persoana are dreptul să-i fie examinată cauza in mod echitabil, public, şi intr-un termen
rezonabil, (s.n.)de care un tribunal independent si imparţial, stabilit prin lege, care va decide
asupra drepturilor si obligaţiilor sale sau asupra temeiniciei oricăror acuzaţii in materie penală
îndreptată împotriva ei12.
Noţiunea de proces echitabil nu este definită prin Convenite. Este un concept abstract
pe care Curtea Europeana însăşi l-a cristalizat cazuistic, oferind astfel determinările lui
esenţiale. Câteva asemenea determinări cu privire la termenul rezonabil sunt neîndoielnic
semnifcative si sugestive13.
- Admisibilitatea unei plângeri in faţa Curţii, pentru depăşirea termenului
rezonabil, nu este condiţionată de epuizarea căilor de atac interne, naţionale,
durata unei proceduri putând deveni nerezonabilă înainte de a se desfăşura
ansamblul procesului;
- În materie civila, termenul rezonabil urmează a se aprecia, de regula, de la
dara sesizării instanţei competente, dar, in anumite circumstanţe, momentul de
pornire a termenului se poate situa înainte de data actului introductiv în
12
În urma revizuirii Constituţiei României, prin Legea nr. 429/2003, aprobată prin referendum,
art. 21 alin. (3) din legea fundamentală arată de asemenea că, părţile au dreptul la un proces
echitabil şi la soluţionarea cauzelor întru-un termen rezonabil.
13
A se vedea J. Velu, R. Ergec, La convention europeenne des droit de l homme, Bruylant,
Bruxelles, 1990, nr. 466 şi urm.
4
instanţă (bunăoară, data exercitării recursului administrativ14). Termenul
rezonabil ingloband, în general, întreaga durată a procesului civil, la toate
gradele de jurisdictie, el cuprinde si durata cad cauza s-a aflat in faţa
instanţelor de contencios constituţional15;
- Momentul final al temeiului implică si executarea hotărârii, executarea făcând
parte integranta din proces. Aşa fiind, este responsabilitatea fiecărui stat să
creeze un arsenal juridic adecvat si suficient pentru a asigura respectarea
obligaţiilor pozitive ce intervin, astfel inca, intr-un stat care respecta
preeminenta dreptului, hotărârile sa fie efectiv puse in executare si intr-un
termen rezonabil.
- Dacă sintagma termen rezonabil are un conţinut variabil, refractar la orice
incercare de apropiere dogmatica, atunci el insusi – termenul – trebuie apreciat
in concreto, in raport cu circumstanţele fiecare cauze16. Caracterul rezonabil al
termenului este deci o chestiune de fapt17.
- În esenţa, trebuie sa se aibă în vedere conduita reclamantului şi a autorităţii
judiciare, complexitatea cauzei, contextul şi garanţiile pe care le asigură
regulile de procedură pentru cei interesaţi, ara insa ca vreunul dintre aceste
criterii să fie decisiv. Ele trebuie conjugate sau dup caz, confruntate intre ele18.
- În concordanţă cu principiul disponibilităţii în procesul civil, cel care se
plânge în legătură cu un termen nerezonabil trebuie sa facă proba propriei
diligenţe19;
- Cât priveşte eventualitatea imputabilitate sau chiar culpă a autorităţilor, nu are
vreo importanţă ca acestea sunt executive, legislative sau judiciare, căci in fata
Curţii, răspunde statul, considerat în unitatea sa20.
14
Ibidem, nr. 513 şi urm. N Popa, M Voicu, op. Cit., p. 108 şi urm.
15
CEDO, Hotărârea din 11 noiembrie 2001, în cauza Diaz Aparicio c. Spaniei.
16
N.M. Cormik, On Reasonableness în Les notions a contenu variable en droit Beuxelles, 1984,
p. 131-156.
17
Ibidem, p. 144 şi urm.În acelaşi sens , a se vedea hotărârile pronunţate în cauzele Kong.
Buchhtz, Yimmermann şi Steiner, Pretto ş.a.
18
Pe larg, a se vedea N. Popa, N Voicu, op. Cit., p. 111 şi urm.
19
CEDO, Hotărârea din 8 decembrie 1983, în cauza Pretto ş.a.
20
CEDO, Hotărârea din 26 octombrie 1988, în cauza Martens Moreira. Statul nu poate să
invoce insuficienţa în dreptul intern a unor prevederi de natură să asigure celeritatea, de
exemplu, lipsa unor mijloace de constrângere pentru ca expertul să-şi depună raportul în
5
- Faptul că procedura civilă este guvernată de principiul disponibilităţii, nu
dispensează judecătorul de obligaţia sa de a asigura celeritatea, respectând
exigentele ar. 6 din Convenţie cu privire la termenul rezonabil21;
- Printre mijloacele care pot conduce la asigurarea unui termen rezonabil de
soluţionare a litigiilor poate fi luată în considerare o anumită ordine de
rezolvare a litigiilor, nu pe temeiul doar al datei de introducere a cererii
introductive, ci ţinând seama de natura, urgentă şi importanţa lor pentru cei
interesaţi22;
- În cazul depăşirii termenului rezonabil, în afara unei satisfacţii echitabile,
prevăzut de ar. 50 din Convenţie, pot fi luate si alte măsuri sub titlul unor
sancţiuni, repararea prejudiciului moral cauzat părţii şi obligată chiar in daune
moratorii prin hotărârea instanţei europene.
Reglementări având ca scop soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil. Nu este cazul ca
în contextul acestui demers să identificăm toate prescripţiile procedurale de natură să
asigure celeritatea în procesul civil. Exemplicativ, am aduce totuşi în atenţie câteva
reglementări sau sisteme de reglementări mai semnificative, grupe - pentru a realiza o
oarecare sistematizare – în trei mari categorii, convenţional constituite; dispoziţii procedurale
vizând nemijlocit celeritatea, indiferent de natura procesului; dispoziţii procedurale vizând şi
celeritatea, in considerarea anumitor categorii de litigii; proceduri speciale, simplificate si
accelerate.
(1) În contextul primei categorii, menţionăm, intre altele: acordarea unui singur termen
pentru lipsa de apărare – art. 155 C roc. ci. 23; posibilitatea instanţei de a suspenda
judecata când constată că desfăşurarea normală a procesului este împiedicată, din
vina părţii reclamante, prin ne îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege ori
stabilite la primirea cererii de chemare în judecată sau în cursul judecăţii – ar. 155
alin. 1 C. roc. ci. ; posibilitatea limitată de a amâna pronunţarea hotărârii si de a
proceda la motivarea ulterioară a acesteia ar. 260 si art. 264 C. proc. Civ. termenele
termen (Hotărârea din 25 iunie 1987, în cauza Capuano c. Italiei)

21
CEDO, Hotărârea din 6 mai, în cauza Bucholz, sau Hotărârea în cauua Capuano supra cit.
22
CEDO, Hotărârea din 13 iunie 1983, în cauza Zaimmermann şi Steiner.
23
Pe larg şi pentru unele observaţii la o decizie a Curţii Constituţionale, a se vedea I. Deleanu,
Suspendarea judecăţii. Art. 1551 C. proc. civ. Consecinţe (Curtea Constituţională, decizia nr.
426 din 21 octombrie 2004) … notă în Dreptul nr. 7/2005, p. 212 şi urm.
6
procedurale legale sunt, de regula, rezonabile si stimulative. Sunt sugestive in acest
sens, bunăoară, dispoziţiile legii procedurale cu privire la procedura dovezilor (ar.
112, 115,118,132, C. proc. civ.)
(2) De asemenea, exemplificativ, am putea înscrie în aceasta categorie elementele în
art. 720 şi urm. C. proc. civ.
(3) Procedura somaţiei de plată24 poate fi insă, în context, invocată ca exemplară
procedură caracterizată prin celeritate, în pofida unor perfectibilităţi în materie.
Aprecieri conclusive. Celeritatea în rezolvarea unei cereri sau a unui proces reprezintă una
dintre dimensiunile unei judecăţii echitabile. Timpul domină organizarea şi desfăşurarea
procesului; dar timpul însuşi poate fi dominat, prin voinţa legiuitorului, a instanţei şi a
părţilor.
Principiul celerităţii nu apare sau nu trebuie să aparţină retoricii; el trebuie sa existe in
instituţii procedurale să fie articulat şi garantat prin dispoziţii si conduită procesuală apte
să-i exprime exigenţele şi să-i asigure finalitatea. Astfel, el riscă sa rămână un simplu
element decorativ in careul magic al justiţiei.
Măsurile luate pentru realizarea efectivă a principiului celerităţii nu pot fi ignorate si
nici măcar minimalizate. Dar ele sunt încă departe de a fi încheiate, sub aspectul lui
dinamic, principiul celerităţii este el însuşi un proces, supus mereu redimensionării sau
chiar reconsiderărilor. Preocupările existente în acest sens la nivel comunitar pot şi,
probabil, vor trebui să fie sugestive şi în ambianţa noastră juridică25.
Perspective pentru o nouă abordare a eficienţei justiţiei
De la termenul rezonabil la termenul optim si previzibil. Orologiul justiţiei, tire parfois
a hue et a dia de către părţi si judecători, a devenit o problemă cardinală, fireşte nu în
termeni de productivitate, ci in termenii unei soluţii rezonabile între o justitie expedientă şi
o justitie expeditivă.
Elementele unui program de acţiune pentru o noua abordare a eficienţei justiţiei.
Trei principii – consideră C E P E J- trebuie reţinute:
1. Un principiu de echilibru şi de calitate globală;
2. Necesitatea de a dispune de mijloacele de evaluare şi de cunoaştere, adoptate prin
consens de statele membre;
24
Această procedură a fost instituită prin O.G. nr. 5/2001 (M. Of. nr. 422 din 30 iulie 2001).
25
A se vedea evoluţia reglementărilor privind somaţia de plată.
7
3. Necesitatea de a concilia toate exigenţele care contribuie la un proces echitabil.
Aprecieri conclusive. Indiscutabil, în faţa răului endemic, constând in lentoarea justiţiei,

preocuparea pentru introducerea unui termen optim si previzibil de soluţionare a cauzelor
se află sub semnul stringenţei, dar şi al unei deosebite complexităţi, pentru a se ajunge la
acele soluţii care să asigure echilibru intre calitatea actului de justitie si adoptarea lui in
timp util sau, altfel zis, pentru a delimita categoric expeditivul de expedient
1.2. Scurt istoric şi evoluţia somaţiei de plată în Dreptul European
Procedura somaţiei de plată în ţări ale Uniunii Europene.
In logica unui demers privind procedura somaţiei de plată26 ar fi trebuit, poate, să aibă
întâietate aducerea în atenţie a reperelor fundamentale privind aceasta procedură, astfel cum ea
este reglementată în ţara noastră27, dar este de preferat să realizăm o sinteză a reglementărilor
în această materie în ţările Uniunii Europene, pentru următoarele motive:
a) În unele ţări procedura somaţiei de plată s-a verificat istoriceşte bunăoară, Germania.
b) Modelul prin probe este aplicat in Belgia, Franţa Luxemburg. Italia, Grecia şi care sunt
aceste probe sau modelul fără probe, pentru care a optat Austria, Germania, etc.
c) În Franţa procedura a fost instituită încă din 1937, fiind ulterior reformată, rezultând
actualele articole 1405-1425 din Noul Cod de procedură civilă. Doctrina franceză a
relevat faptul că instituţia somaţiei de plată (iniţial o cale de recuperarea creanţelor cu
26
Nu doar pentru economia mijloacelor de exprimare, ci şi pentru că denumirea unei instituţii
în esenţă aceeaşi este aspectul cel mai puţin important, convenţional, ca sintagmă unificatoare,
procedura somaţiei de plată sau de injoncţiunea somatiei de plată sau de somaţia de plată deşi
denumirile, în diversele ţări, sunt fireşte diferite Mahnverfahren, în Germenia şi Austria,
Dwanghevelprocedure, în Olanda, Il procedimento di ingiunzione, în Italia, Linjonction de
payer, în Franţa. Pentru denumirea instituţiei în engleză s-a considerat a fi mai potrivită
expresia order for pazment in loc de injonction for payment, pentru a evita – mai ales discuţiile
internaţionale –confuzia cu dispoziţiile anterioare privind preliminarz injunction.
27
Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată (M. Of. nr. 422 din 30
iulie 2001), aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 295/2002 (M. Of. nr. 380 din 5
noiembrie 2002), modificată şi completată prin O.U.G. nr. 142/20002 (M. Of. 804 din 5
noiembrie 2002), aprobată c modificările şi completările prin Legea nr. 195/2004 (M. Of. nr.
470 din 26 mai 2004), O.U.G. nr. 119 din 24 octombrie 2007 )M.Of. nr. 1036 din 28 decembrie
2006.
8
cuantum redus - s-a făcut la solicitarea camerelor de comerţ, ce au invocat efecte
deosebit de nocive asupra creditului, produse de inexistenţa unei proceduri de genul
celor deja existente atât în Germania cât şi în Italia28
d) Sensul major al unui studiu comparativ privind procedura somaţiei de plată il constituie
interesul manifestat şi întreţinut de a realiza armonizarea reglementărilor naţionale sau
chiar de a se ajunge la adoptarea unei proceduri comunitare.
La nivel european există o Recomandare din 12 mai 1995 şi o directivă - Directiva
2000/35/EC ce postulează adoptarea legislaţiei secundare de natură a inhiba persistenţa în
neplata datoriilor comerciale, un fenomen extrem de nociv, consecinţe destul de nefaste asupra
dezvoltării economice şi a capitalului privat. S-a resimţit acut nevoia statuării unor reguli
speciale, derogatorii, guvernate de principiul celerităţii, cu un caracter predominant
necontencios, în prima fază a acestei proceduri, cea a sesizării instanţei, urmată, eventual de o
fază contencioasă, în cazul exercitării de către debitor a acţiunii în anulare.29
Criza de celeritate şi eficacitate s-a remarcat mai ales în faţa instanţelor comerciale.
Efectele malefice ale acestei stări neclare a justiţiei în general, se conturează mai pregnant în
clubul ţărilor Europei Centrale şi de Est, unde dezinteresul, bunul plac şi ignoranţa au fost puse
la loc de cinste, iar bunul mers al justiţiei, grija pentru cetăţean şi demnitatea în muncă au fost
lăsate în paragină. Cum este posibil ca în epoca internetului şi a informatizării, grefierii să mai
folosească încă caietul grefierului, de ce a fost inventat calculatorul! ca în cadrul instanţelor
româneşti să fie folosit pe post de maşină de scris, care nu poate fi martorul nimănui, adică
calculatorul este o maşinărie care poate spune cu exactitate toate etapele parcurse în proces,
fără suspiciuni.
Somaţia de plată reprezintă o procedură prealabilă introducerii unei cereri de chemare în
judecată, astfel ori de câte ori este vorba de cereri ce pot fi obiectul acestei proceduri de a
introduce cererea de chemare în judecată potrivit dreptului comun, creditorul poate să parcurgă
mai întâi procedura somaţiei de plată.
În reglementarea actuală din ţara noastră, Codul de procedură civilă prevede proceduri
speciale prin care se instituie reguli derogatorii de la dreptul comun procesual în anumite
28
Fl. Măgureanu, Drept procesual civil, curs pentru masterat dreptul afacerilor, Ediţia a II-a
revăzută şi completată, Editura Universul Juridic Bucureşti 2009, p. 193
29
Ibidem, Fl. Măgureanu, Drept procesual civil, curs pentru masterat dreptul afacerilor, op. cit.
p. 196
9
materii. Astfel de proceduri sau reguli speciale de procedură sunt prevăzute şi în unele legi,
după cum constatăm că au fost adoptate ordonanţe sau legi consacrate numai reglementării
unor astfel de proceduri speciale30
Pentru aceste reglementări speciale se urmăreşte stabilirea unui cadru procesual adecvat
pentru judecarea anumitor litigii şi apărarea, în acest mod, a unor interese şi valori sociale.
Existenţa unui număr mare de asemenea proceduri speciale ori de reguli derogatorii care
generează unele perturbaţii în procesul comercial, impun câteva consideraţii generale asupra
raportului dintre dreptul comun, adică dreptul procesual civil şi jurisdicţiile speciale. Principala
caracteristică a acestor proceduri specializate este aceea că ele au vocaţia de a se completa cu
dispoziţiile de drept comun.
Prin urmare principiile de bază ale procesului civil rămân aplicabile tuturor celorlalte
categorii de litigii judiciare, chiar şi cele soluţionate de alte organe cu atribuţii jurisdicţionale,
deoarece ele sunt cele mai generale şi esenţiale reguli procedurale care determină întreaga
structură a procesului nostru civil şi totodată stabilesc trăsăturile cele mai specifice ale
întregului sistem de instituţii procesuale.
Recursul la procedura de drept comun este obligatoriu şi necesar atunci când legea specială
nu prevede expres acest lucru, întrucât potrivit art. 721 Cod procedură civilă dispoziţiile
alcătuiesc procedura de drept comun în materie civilă şi comercială, ele se aplică şi în materiile
prevăzute de alte legi în măsura în care acestea nu cuprind dispoziţii potrivnice.31
SPEŢĂ:
Exercitarea dreptului la apărare. Limitele mijloacelor de probă. Proces echitabil. Judecarea

cereri în anulare.
O.G. nr. 5/2001, art. 1 alin. (1), art. 4 alin. (2), (4) art. 8 alin. (1), (2), (5), art. 10
Limitarea mijloacelor de probă doar la înscrisuri completate cu explicaţii şi lămuriri date de
păţi a fost determinată tocmai de caracterul special al procedurii, ce se aplică, potrivit art. 1
30
Ibidem, Fl. Măgureanu, Drept procesual civil, curs pentru masterat dreptul afacerilor, op.
cit .p. 200
31
Fl. Măgureanu, Drept procesual civil, curs pentru masterat dreptul afacerilor, op. cit. p. 201.
10
alin (1), doar „creanţelor certe, lichide şi exigibile (…)”. Întrucât ordonanţa privind somaţia de
plată, ce urmează a fi emisă de judecător, se va referi doar la obligaţii de plată a unor sume de
bani, rezultate din înscrisuri însuşite de părţi, este justificată cerinţa de dovadă aceasta să se
facă prin înscrisuri. Limitarea este de o potrivă valabilă pentru ambele părţi, ele având condiţii
identice pentru exercitarea dreptului la apărare, fără a se încălca accesul liber la justiţie şi la un
proces echitabil.
D.C.C. nr. 109 din 13 februarie 2007

(M. Of. nr. 155 din 5 martie 2007)
CAPITOLUL 2
NATURA JURIDICĂ A SOMAŢIEI DE PLATĂ
În expunerea de motive a proiectului legii de aprobare a Ordonanţei Guvernului nr.

5/2001 Guvernul, autorul demersului legislativ, precizează că procedura somaţiei de plată poate
cunoaşte două etape dacă judecătorul a statut cu privire la obligaţia de plată, iar debitorul contestă,
în termenul stabilit, ordonanţa privind somaţia de plată32
Ibidem, Fl. Măgureanu, p. 196.
32
11
Conotaţia procedurii somatiei de plata. In sens general, injoncţiunea este un ordin, o
prescripţie, un comandament emanat de la o autoritate 33. Injoncţiunea de plată se integrează acestei
semnificaţii generale, ea constând în dispoziţia dată de către instanţa sau de alta autoritate, ca
debitorul să-şi achite datoria.. injoncţiunea de plată este însă şi numele pe care il poartă procedura
specială de recuperare a unor creanţe constând în plata unei sume de bani.
Atributele procedurii somaţiei de plată:
- este o procedură specială, derogatorie de la procedura de drept comun,
obişnuită;
- Este o procedură abreviată, expeditivă, accelerată, uneori chiar extrem de
rapidă;
- Este o procedură facultativă;
- Este o procedură mult mai puţin costisitoare;
- Este o procedură europeană
Aprecieri conclusive
Instituirea obligativităţii acestei proceduri ar implica mai multe avantaje decât dezavantaje.
Compatibilitatea procedurii somatiei de plata cu normele internaţionale din cadrul Uniunii
Europene.
Precizări prealabile. In ambianţa unor reglementări internaţionale, problema compatibilităţii
procedurii somaţiei de plată cu unele dintre aceste reglementari constă, în esenţă, în respectarea
dreptului la apărare, ca element constitutiv primordial şi imanent unui proces echitabil.
- compatibilitatea procedurii somaţiei de plată cu Convenţia pentru protecţia drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale. Din sistemul de exigente prevăzut de art. 6 parg. I al Convenţiei,
unele dintre acestea, de altfel complementare, interesează îndeosebi conceptul de proces
echitabil. El nu este definit de Convenite, putând fi considerat un proces autonom, susceptibil
de determinare cazuistică si doctrinară, sub aspectul elementelor lui esenţiale, inerente şi
represibile.
Aprecieri conclusive. Privită în ansamblul ei sau ca sistem de acte şi fapte procesuale
integrate noţiunii de act introductiv de instanţă, procedura somaţiei de plată este compatibilă
atât cu prevederile art. 27 pct. 2 al Convenţiei de la Bruxelles, cât şi cu prevederile ar. 6 prag. I
33
G. Cornu, Vocabulaire juridique, Association Henri Capitan, Presses Universitaires de
France, 3 edition, 1992, p. 428.
12
al Convenţiei Europene pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Totuşi, câteva elemente din articulaţiile acestei proceduri sunt:
- Chiar în prima fază a procedurii, necontencioasă, ar fi util citarea pârâtului,
pentru - reluând o formulare a Curţii Europene” a lua cunoştinţă de actele sau
observaţiile celeilalte părţi” sau de a achesa la pretenţiile creditorului, pentru a
oferi plata sau pentru a încheia o tranzacţie 34, în cazul injonctiunii de plată fără
probe precum în Austria, Suedia etc.
- Acele sisteme în care prima fază a procedurii somaţiei de plată se realizează
de către o persoană care nu are calitatea de judecător ex. Germania, Finlanda,
etc.
Sisteme de reglementare a procedurii somaţiei de plată
Precizări prealabile. Un atribut al somaţiei de plată este dimensiunea ei europeană.
Criterii comparative privind sistemele de reglementare.
- În raport de autoritatea competentă să rezolve cererea în somaţie de plată;
- În raport cu natura obligaţiei sau facultativă a procedurii somaţiei de plată;
- În raport cu obiectul procedurii somaţiei de plată;
- În raport cu structura procedurii somaţiei de plată
- În raport cu exigentele de probaţiune în procedura somaţiei de plată;
- În raport cu criteriul competentei materiale si teritoriale
Aprecieri conclusive. Diversele sisteme de reglementare a procedurii somaţiei de plată, unele
dintre ele diametral opuse, provoacă inevitabil opţiuni. Reglementări sau propuneri de
reglementări comunitare în domeniul somaţiei de plată.
Premisele reglementarilor sau propuneri de reglementari. Actul unic european semnat la
Luxembourg şi la Haga, în anul 1986 şi a intrat în vigoare la 1 iunie 1987, a marcat tranziţia
spre crearea Uniunii Europene. Tratatul asupra Uniunii Europene a fost semnat la Maastricht,
la 7 februarie 1992 şi a intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993. cel de al doilea pilon al Uniunii
34
In reglementarea germană, potrivit ar. 688 alin (2) Pt. 3 din PO, procedura somaţiei de plată
nu este admisă când încheierea (ordonanţa) de somare a debitorului ar urma să fie comunicată
prin publicitate. Într-o altă materie – în procedura falimentului- în raport cu cele prevăzute de
ar. 442 din Codul Comercial- declararea falimentului din oficiu, îndată ce se constată că sunt
întrunite condiţiile falimentului – iniţial, Curtea de Casaţie din Belgia a refuzat că astfel sunt
violate prevederile art. 6 din Convenţia europeană pe motiv că falitul poate face opoziţie la
hotărâre şi astfel poate să-şi valorifice mijloacele sale de apărare.
13
Europene privea cooperarea in domeniul Justiţiei si al Afacerilor interne, inclusiv cooperarea
judiciară în domeniul civil. Tratatul de la Amsterdam încheiat la 2 octombrie 1997 şi intrat în
vigoare la 1 mai 1999, a marcat o nouă etapă în cadrul construcţiei comunitare.
- Regulamentul privind crearea unui titlu executoriu european pentru creanţe
necontestate35.
- Propuneri de Regulament al Parlamentului European şi al Comitetului privind
instituirea unei proceduri europene pentru pretenţii de unica importantă36;
Aprecieri conclusive. Îndeosebi după intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam,
în 1999, Uniunea Europeana şi-a fixat, între altele, ca obiectiv crearea progresivă a unui
spaţiu de libertate, securitate şi justiţie şi prin adoptarea de măsuri în domeniul
cooperării judiciare in materie civilă.
Consiliul European de la Tampere a solicitat Consiliului să stabilească reguli de
procedură speciale comune pentru simplificarea şi accelerarea soluţionării litigiilor având ca
obiect pretenţii de mică importanţă şi pentru înlăturarea măsurilor intermediare în vederea
recunoaşterii şi executării unei hotărâri sau a unei decizii în statele membre Uniunii37.
Procedura concilierii nu este obligatorie şi în cazul somaţiei de plată, întrucât prin
somaţie se urmăreşte, aşa cum reiese şi din prevederile art. 4 alin. 2 din ordonanţă 38, în primul
rând atenţionarea debitorului cu privire la obligaţia de plată, că aceasta este certă, lichidă şi
exigibilă şi are ca scop principal realizarea de bună voie a creanţei, ceea ce se urmăreşte şi prin
procedura concilierii. Ca urmare, oficiul concilierii în cazul procedurii reglementate de O. G.
nr. 5/2001 este realizat de judecător şi nu se mai justifică un alt demers al reclamantului de a
încerca o soluţionare a litigiului prin înţelegere amiabilă, efortul acestuia fiind în mod cert fără
rezultat dacă judecătorul nu a reuşit el să convingă pe debitor să facă plata sumei datorate39.
35
Regulamentul (CE) nr. 805/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului, din 21 aprilie
2004, intrat în vigoare la 21 ianuarie 2005 şi conform ar 33, aplicabil începând cu data de 21
octombrie 2005, cu excepţia ar. 30-32 care sunt aplicabile începând cu data de 21 ianuarie
2005.
36
Comisia Comunităţilor Europene , Bruxelles, 15 martie 1005, com/2005/87 final,
2005/0020(COD), eur-lex.
37
La 21 februarie 2006 s-a adoptat acordul politic de poziţie comună a Consiliului
(CES/2006/6390).
38
Capitolul 14 al Cărţii a VI-a, Proceduri speciale, a fost introdus prin O.U.G. nr. 138/2000.
39
14
Din cuprinsul art. 1 alin. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 rezultă că
procedura somaţiei de plată se aplică cererilor pentru realizarea creanţelor creditorilor
faţă de debitori, creanţe certe, lichide şi exigibile, şi care reprezintă obligaţii de plată a
unor sume de bani. Prin urmare, sfera de aplicare a aceste proceduri se restrânge la
acţiunile în pretenţii40.
Întrucât textul menţionat nu face nici o distincţie cu privire la materia în care
acţiunile în pretenţii sunt formulate, respectiv materia cu privire la care s-a născut
obligaţia ce are ca obiect plata unei sume de bani, procedura somaţie de plată ar părea
posibilă pentru orice tip de acţiuni de acest fel. Articolul 2 alin. 1 din Ordonanţa
Guvernului nr 5/2001, reglementând competenţa de atribuţiune sau materială în
soluţionarea cererilor formulate pe această cale, precizează această competenţă pentru
cererile în materie civilă şi pentru cele în materie comercială, aşa încât procedura apare
evident admisibilă atât în soluţionarea cererilor în materia dreptului civil, cât şi a
cererilor în materie comercială.
Deşi s-a susţinut că procedura somaţiei de plată este admisibilă şi în raport cu
cererile din materia dreptului familiei41, ne exprimăm rezerve faţă de această opinie,
având în vedere că hotărârea judecătorească prin care se stabileşte obligaţia de
întreţinere care este însăşi titlu executoriu. Apoi, potrivit art 453 C proc civ., pentru
sumele datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau alocaţie pentru copii, când
executarea se face asupra salariului sau asupra altor venituri periodice cunoscute
realizate de debitor, înfiinţarea popririi se dispune de instanţa de judecată din oficiu42.
Faţă de cele arătate, nu se poate recurge la procedura somaţiei de plată nici pentru
creanţele şi obligaţiile derivând dintr-un contract individual de muncă43, pe de altă parte, pentru
că nu ne aflăm în materie civilă, în sensul art 2 alin 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001, iar,
pe de altă parte, pentru că legea 44 prevede o astfel de procedură specială respectiv procedura e
soluţionare a conflictelor de drepturi45. Pentru aceleaşi motive, nici cererile având ca obiect
40
Ibidem, C. Şeaua, B. Onica-Jarka, D. Petre, op. cit, p. 5.
41
Ibidem, I. Deleanu, Gheorghe Buta, p. 119.
42
43
I. Deleanu, op. cit., p. 173, nota 24; G. Boroi, D. Boroi, op. cit., p. 3.
44
Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă (M. Of. nr. 582 din 29
noiembrie 1999)
45
Capitolul III al Legii nr. 198/1999 prevede modul de soluţionare a conflictelor de drepturi
15
plata indemnizaţiilor de şomaj nu pot fi introduse în procedura somaţiei de plată, întrucât,
potrivit art 119 alin. 2 din Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi
stimularea ocupării forţei de muncă46, litigiile privind stabilirea şi plata indemnizaţiei de şomaj,
se soluţionează în regim de urgenţă, potrivit normelor prevăzute pentru conflictele de drepturi,
„chiar dacă prin lege specială se prevede altfel”.47
O categorie aparte de litigii civile, frecvente în practica recentă a instanţelor
judecătoreşti a sugerat literaturii juridice48 problema admisibilităţii procedurii somaţiei de
plată. Este vorba de litigiile dintre asociaţiile de proprietari sau de locatari şi membrii acestora,
care au ca specific faptul că obligaţiile patrimoniale nu izvorăsc, în această situaţie, din
contract, ci îşi au temeiul în regulamentul şi statutul asociaţiilor respective 49 răspunsul a fost
afirmativ, ulterior problema fiind tranşată legislativ. Astfel prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 142/2002, pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de Urgenţă nr. 5/2001
s-a introdus art 6 indice 1, din care rezultă de această dată în mod expres, posibilitatea
realizării creanţelor în discuţie şi pe calea somaţiei de plată.50
O problemă s-a pus în doctrină 51 şi în practică în legătură cu cererile care au ca
obiect restituiri de împrumuturi, susţinându-se că aceste nu pot fi soluţionate pe calea
somaţiei de plată. În argumentarea acestei opinii s-a arătat că, „dacă s-ar admite
posibilitatea extinderii exercitării acestei acţiuni şi în alte cazuri decât cele privind
executarea anumitor servicii, lucrări sau prestaţii s-ar ajunge la eludarea dispoziţiilor
legale privind timbrarea la valoare, conform Legii nr. 146/1997 ceea ce este de
neconceput, legiuitor ne putând legitima printr-o normă încălcarea altei norme”52.
46
M Of. nr. 103 din 6 februarie 2002.
47
I. Deleanu, Gheorghe Buta, p. 119.
48
G. Boroi, D. Boroi, supra. cit., p. 2.
49
Înfiinţarea asociaţiilor de proprietari şi chiriaşi este reglementată de prevederile Legii nr.
114/1996 (M Of. 254 din 21 octombrie 1996), republicată )M Of. nr. 393 din 31 decembrie
1997), care cuprinde şi Regulamentul cadru al asociaţiilor de proprietari (anexa 2), precum şi
O. G. 85/2001 privind organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari )M. Of. nr. 544 din
1 septembrie 2001) aprobată prin Legea nr. 234/2002 )M. Of. nr. 296 din 30 aprilie 2002). Prin
H. G. nr. 400/2003 s-au aprobat Normele metodologice privind organizarea şi funcţionarea
asociaţiilor de proprietari (M. Of. nr. 311 din 8 mai 2003).
50
51
Ibidem, A. Busuioc . op cit p. 37.
52
16
Dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 5/2001 se aplică - cu respectarea
condiţiilor specifice impuse de ea – şi cererilor în somaţie de plată care au ca obiect
creanţe izvorâte din contract de împrumut. O asemenea cerere este admisibilă de lege
lata, din moment ce art. 1 alin. 1 din ordonanţă se referă la contracte, fără a restrânge
sfera lor în raport de obiectul contractului 53. Restrângerea de către instanţă a domeniului
acestor contracte, doar pe baza unei prezumtive intenţii a legiuitorului, n-ar fi prin
nimic justificată şi, în consecinţă, ea ar fi improvizată. Recurgând la un argument pueril
poate, dar frecvent înrebuinţat, s-ar putea spune că, dacă intenţia legiuitorului a fost
alta, atunci el însuşi ar fi determinat, selectiv, categoriile de contracte pentru care
somaţia de plată este admisibilă şi cele pentru care ea nu este admisibilă, aşa cum a
determinat materiile în care această procedură este aplicabilă.54
Contractul individual de muncă, deşi este tot un contract, în sensul art. 1 alin. 1
din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 n-ar putea fi exemplu – în cazul în care ar fi
invocat- de natură să infirme sau să contrazică cele spuse. Aceasta, deoarece pe de o
parte este un contract, el aparţine unei alte materii decât celei civile sau comerciale
vizate limitativ de Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001, pe de altă arte pentru soluţionarea
litigiilor legate de încheierea şi executarea lui, inclusiv la creanţele izvorâte din el –
conflictele de drepturi – legea a prevăzut o procedură specială55.
Nu sunt admisibile în procedura somaţiei de plată nici cererile în pretenţii dintre
autorităţile administrative sau cererile specifice contenciosului administrativ, cererile
integrate procedurii reorganizării judiciare56sau cererile având ca obiect plata unor
obligaţii fiscale ori cele derivând din săvârşirea de contravenţii.
Constituindu-ne ca reper prevederile art. 1 alin. 1 din Ordonanţa Guvernului nr.
5/2001, este evident că nu pot face obiectul procedurii somaţiei de plată creanţele
rezultate din fapte juridice.
53
Similar pentru o astfel de interpretare în doctrina franceză, a se vedea, bunăoară, L. Cadiet,
Droit judiciaire prive , 3 edition, Litec, 2000, nr. 1774; J. Heron, op. cit., nr. 613. În sensul
acestor opinii, este suficient ca o creanţă în bani să aibă o sursă contractuală şi să fie
determinată, pentru ca ea să poată face obiectul injoncţiunii de plată.
54
55
Ibidem, I. Deleanu, Gheorghe Buta, p. 125-126.
56
Se considera în schimb, admisibile cererile în somaţie de plată introduse de administratorul
sau lichidatorul judiciar, în numele creditorului aflat în procedura prevăzută de legea nr.
64/1995, republicată (M Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2003)
17
În raport cu acelaşi reper, nu pot face obiectul acestei proceduri, chiar în materie
contractuală, creanţele care nu au fost determinate prin clauzele contractului. Este cazul
daunelor interese a căror valoare nu a fost fixată printr-o clauză penală57.
Noua Lege a contenciosului administrativ nr. 554/2004, marchează însă o
anumită schimbare de concepţie legislativă referitor la această problemă şi creează,
totodată, premisa unor abordări teoretice şi practice în ce priveşte competenţa
instanţelor în contencios administrativ de a emite ordonanţe pentru somaţia de plat.
Astfel, potrivit art. 2 alin. 1 litera c din Legea nr. 554/2004, sunt asimilate
actelor administrative58 şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect:
- punerea în valoare a bunurilor proprietate publică)contract închiriere de bunuri
publice, de concesiune);
- executarea lucrărilor de interes public (pe baza unor contracte de antrepriză,
sub antrepriză etc.);
- prestarea serviciilor publice (vizând însă numai cele destinate satisfacerii
nevoilor comunitare);
- contracte de achiziţii publice(precum contractele prevăzute de Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 60/2001).
Analiza acestor acte normative permite constatarea că, în noua concepţie a legiuitorului
referitoare la actul administrativ, sfera de cuprindere a acestei noţiuni este mult extinsă faţă de
ceea ce, în mod tradiţional, legislaţia, doctrina şi jurisprudenţa au considerat a fi cuprinse în
conţinutul conceptului menţionat.59
De asemenea, corespunzător extinderii ariei de cuprindere a conceptului de act
administrativ, legiuitorul a extins şi aria conceptului de autoritate publică. Astfel, potrivit art 2
alin. 1 li. b ”sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de
57
În doctrina franceză şi în contextul reglementărilor din Franţa cu privire la mutabilitatea
judiciară a clauzei penale, s-a considerat că, chiar în cadrul injoncţiunii de plată, judecătorul nu
pierde dreptul de a modera clauza penală care este manifest excesiv. Articolul 1405 din Codul
de procedură civilă – se precizează în doctrină – „nu este decât un text procedură şi, sub acest
titlu, el rămâne subordonat dispoziţiilor dreptului civil” (J. Heron, op. cit., nr. 613, nota de sub
nr. 51),
58
Conform art 2 alin. 1 lit. c din Legea nr. 554/2004, actul administrativ este „un act unilateral
cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică în vederea executării ori a
organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice”
59
18
drept privat care potrivit legii au obţinut statutul de autoritate publică sau sunt autorizate să
presteze un serviciu public”.
În concordanţă cu această extindere a arealului conceptelor juridice menţionate s-a
extins, prin ricoşeu, şi domeniul de competenţă al instanţelor de contencios administrativ,
precum şi actele juridice care intră în competenţa de soluţionare a acestor instanţe.
Este de altfel, ceea ce rezultă şi din art. 8 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, care a dispus:
„instanţa de contencios administrativ, este competentă să soluţioneze litigiile care apar în fazele
premergătoare încheierii unui act administrativ, precum şi orice litigii legate de aplicarea şi
executarea contractului administrativ”.
Ţinând seama de această extindere de competenţă şi cu privire la faptele asimilate
actelor administrative, legiuitorul a stabilit şi o coordonată în raport cu care trebuie să se
ghideze activitatea practică a instanţelor de contencios administrativ. La soluţionarea litigiilor
prevăzute de art 8 alin 2 , se va avea în vedere regula după care principiul libertăţii contractuale
este subordonat principiului interesului public60.
Având în vedere art. 1 alin. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 vizează creanţele
asumate prin contracte , fără a face distincţii sau limitări, aceste creanţe care îşi au izvorul în
contracte – civile sau comerciale – încheiate de autorităţile administrative cu persoane de drept
privat şi care îndeplinesc celelalte condiţii impuse de acest tex, pot face obiectul procedurii în
somaţie de plată. Aceasta şi pentru că procedura de soluţionare a fondului raporturilor juridice
dintre părţi născute din aceste contracte, este una de drept comun, nu una specială.
Aceasta, pe de o parte, pentru că, potrivit art. 2 alin. 1 lit. c din Legea nr. 554/2004
aceste contracte „sunt asimilabile actelor administrative”, deci aparţin materiei dreptului
administrativ – în timp ce art. 2 alin. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 prevede expres şi
exclusiv creanţele în materie civilă şi comercială – iar, pe de altă parte, legea prevede o
procedură specială de soluţionare a litigiilor în această materie: „instanţa de contencios
administrativ este competentă să soluţioneze litigiile care apar în fazele premergătoare
încheierii unui act administrativ, precum şi orice litigii legate de aplicarea şi executarea
contractului administrativ” art. 8 alin. 2 din Legea nr. 554/2004. Este uşor de imaginat şi
dificultatea creată prin eventuala încercare de a concilia şi a aplica simultan, combinându-le,
dispoziţiile imperative şi exclusive şi, în cea mai mare parte, contradictorii, ale celor două
60
19
proceduri speciale, cum sunt cele cu privire la competenţa de atribuţiune sau materială şi cea
teritorială, căile de atac, mijloacele de probaţiune.61
CAPITOLUL 3
CONDIŢII DE EXERCITARE A SOMAŢIEI DE PLATĂ ÎN ROMÂNIA
61
20
Evoluţia reglementării privind procedura somaţiei de plată. Criza celerităţii justiţiei, cu
ample şi uneori ireparabile repercusiuni pe planul realizării efective a drepturilor şi intereselor
legitime62 şi în cele din urmă, cu grave fisuri la fundamentul statului de drept, este acum
unanim constată şi condamnată, cel puţin la nivel european, căutându-se soluţii măcar pentru
aplatizarea acestui fenomen.
Articolul 6 parag. 1 din Convenţia europeană privind apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, stabilind dreptul persoanei la judecarea cauzei trebuie să se facă într-
un termen rezonabil este doar o bază limitată, recomandând acreditarea unei alte sintagme
termen optim si previzibil, pentru a se rezolva răul endemic.
După anul 1990, în contextul crizei de celeritate si eficacitate, remarcată în justiţia
civilă şi comercială din România, au existat preocupări de ameliorare a situaţiei, concretizate
într-o serie de măsuri legislative de organizare şi procedură, printre cele mai eficiente
înscriindu-se procedura de soluţionare a litigiilor în materie comercială, introdusă prin
capitolul XIV al Codului de procedură civilă. Deşi pozitive, aceste măsuri au fost considerate
pe bună dreptate, insuficiente faţă de nevoia de operativitate a justiţiei, reclamată insistent mai
ales de mediul de afaceri din Romania. Din acest motiv, în ideea accentuării celerităţii şi
eficacităţii justiţiei civile şi comerciale, a fost adoptată şi Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001
privind procedura somaţiei de plată63, care prevede o procedură simplificată de realizare
voluntară sau prin executare silită a creanţelor băneşti certe, lichide si exigibile. Ordonanţa a
intrat în vigoare la 15 august 2001 şi a instituit un mecanism procedural relativ simplu.
Titularul unei creanţe certe, lichide şi exigibile asumată printr-un înscris însuşit de părţi,
prezenţa judecătorului o cere însoţită de înscrisuri doveditoare ale creanţei sale. Judecătorul de
la judecătorie sau de la tribunal după cum cererea era formulată în materie civilă sau
comercială, examina cu sau fără citarea părţilor, înscrisurile, iar în cazul în care consideră
cererea justificată, pronunţă o ordonanţă prin care îl soma pe debitor să plătească creditorului
62
A se vedea, bunăoară, mai recent, factologia în cauza Ruianu C. României, Curtea Europeană
reţinând existenţa şi a unui prejudiciu moral, constând în sentimentul profund de nedreptate
datorat faptului că, timp de peste opt ani în ciuda pronunţării unor hotărâri definitive şi
executorii, reclamanţii nu au beneficiat de protecţia efectivă a drepturilor lor (M. Of. nr. 1139
din 2 decembrie 2004)
63
Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată (M. Of. nr. 422 din 30
iulie 2001. În M. Of: nr. 492 din 23 august 2001 a fost publicată rectificarea nr. 5 din 19 iulie
2001, în sensul că la ar. 6 alin 2 din ordonanţă, în loc de somaţie de plată către creditor, se va
citi somaţie de plată către debitor.
21
suma solicitată sau o parte a acesteia, şi stabilea termenul în care să se facă plata. Ordonanţa
era comunicată debitorului, care putea formula o acţiune în anulare, în 30 de zile, iar în cazul în
care acţiunea sa în anulare era respinsă, debitorul putea ataca hotărârea instanţei cu recurs.
Ordonanţa irevocabilă prin neatacare sau prin respingerea acţiunii în anulare ori a recursului
putea fi investită cu formula excutorie şi constituia titlu executoriu, creditorul putând să
procedeze la executarea silită a bunurilor debitorului. Cel interesat putea face contestaţie la
executare, prin aceasta debitorul putând invoca apărări de fond împotriva titlului executoriu64.
De asemenea, s-a dat posibilitatea judecătorului ca la cererea debitorului, să stabilească
prin ordonanţă, eşalonarea plăţii sau un termen mai lung de 30 de zile în cazul creanţelor
reprezentând obligaţii de plată a cheltuielilor din cheltuielile comune faţă de asociaţiile de
proprietari sau locatari, precum şi a cheltuielilor de întreţinere ce revin persoanelor fizice,
corespunzător suprafeţelor locative pe care le folosesc ca locuinţe65.
L-a data de 25 iunie 2003, a fost adoptată Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.
58/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă 66, care a intrat în
vigoare la 60 de zile de la publicarea acestuia în Monitorul Oficial. Deşi această ordonanţă de
urgenţă nu cuprinde dispoziţii exprese referitoare la somaţia de plată 67, prin modificările aduse
în privinţa competenţei de atribuţiune sau materială şi a cursului a avut un impact important –
şi, din păcate, negativ - asupra acestei proceduri68. Astfel, s-a acordat competenţă de atribuţiune
sau materială în materie comercială şi judecătoriilor, pentru procesele şi cererile al căror obiect
are o valoare de până la un miliard lei. În procedura somaţiei de plată, această modificare a
art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. Civ., coroborată cu menţinerea prevederilor art. 2 alin. (1) teza
64
4
5 M. Of. nr. 460 din 28 iunie 2003.
6 cu privire la modificările aduse prin O.U.G. nr. 58/2003, a se vedea Gh. Buta, Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 58/2003 pentru modificările şi completările Codului de procedură
civilă, în R.D.C. nr. 7-8/2003, Gh. Dobrican, Modificările şi completările aduse Codului de
procedură civilă prin O.U.G. nr. 58/2003, în C.J. nr. 8/2003, p. 22-34.
7 Cu privire la acest aspect, a se vedea Gh. Buta, Somaţia de plată – o procedură cu viitor
incert, în P.R., supliment, Pt. 15, p. 149 şi urm. ; Gh. Buta, Jurisdicţia comercială - teorie şi
jurisprudenţă, supra cit., p. 537-538.
65
66
67
68
22
finală din Ordonanţa guvernului nr. 5/2001, potrivit căreia cererea în somaţie de plată în
materie comercială se judecă de către tribunal, indiferent de valoarea obiectului acesteia, şi ale
art. 8 alin. (2) ale aceleiaşi ordonanţe, potrivit cărora judecarea cererii în anulare formulată
împotriva ordonanţei de somare a debitorului se face de către „instanţa competentă cu
judecarea cauzei în primă instanţă”, a creat un prim paradox69.
Astfel, în procesele comerciale, când cererea privind emiterea somaţiei de plată avea ca
obiect pretenţii până la 1 miliard lei, judecarea acestei cereri era, potrivit art. 2 alin. (1) teza
ultimă din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001, de competenţa tribunalului, iar judecarea cererii
în anulare – cale de atac împotriva ordonanţei în somaţie de pată a tribunalului – potrivit art. 8
alin. (2) din aceeaşi ordonanţă, coroborat cu art. 1 pct. 1 şi art. 2 pct. 1 lit. a), era de competenţa
instanţei care a soluţionat cererea iniţială. Această situaţie ce ar putea fi caracterizată,
eufemistic, drept inedită, contravenea flagrant principiilor generale ale organizării şi
funcţionării sistemului judiciar şi celor procedurale privind competenţa soluţionării căilor de
atac70.
Însă cel mai grav impact al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003 asupra
procedurii somaţiei de plată şi, totodată, al doilea paradox al acestei proceduri - în condiţiile
respectivei ordonanţe – era prevederea potrivit căreia recursul împotriva hotărârii prin care s-a
respins cererea în anulare ar fi soluţionată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Astfel, dacă în
intenţia Ordonanţei de Guvernului nr. 5/2001 s-a aflat instituirea unei proceduri judiciare
simplificate, suple şi rapide de realizare a creanţelor certe, lichide şi exigibile, prin
transpunerea soluţionării recursului – suspensiv de executare (!) – în competenţa Înaltei Curţi –
şi cu aplicarea dispoziţiilor art. 308 C. proc. Civ. – această procedură a fost practic deformată şi
deturnată de la scopul ei esenţial: simplitatea şi celeritatea.
Avantajele procedurii somaţiei de plată – procedură derogatorie atât de la normele
generale de procedură civilă, cât şi de normele speciale cu privire la soluţionarea litigiilor
comerciale – constau, în primul rând, în posibilitatea de a obţine, într-un termen relativ scurt,
un titlu executoriu, care să-i permită creditorului să treacă la executarea creanţei sale, precum
69
70
Cu privire la necesitatea respectării principiului judecării căii de atac de către instanţa
ierarhic superioară, a se vedea Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, decizia, nr. 5851/2001,
în Jurisprudenţa Curţii supreme de Justiţie pe anul 2001, p. 101-103.
23
şi în obţinerea acestui titlu executoriu cu forme procedurale simplificate şi cu plata unei taxe de
timbru fixă şi de o valoare relativ modică71.
Articolul 299 C. proc. civ., prin alin. (2), introdus prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 58/2003, prevede că: „Recursul se soluţionează de către Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, dacă prin lege nu se prevede altfel”. Cum Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001
prevedea, în ar 8 alin. (5), calea de atac a recursului împotriva hotărârii pronunţate cu ocazia
judecării cererii în anulare, fără însă a preciza instanţa competentă să judece acest recurs, până
la aplicarea Ordonanţei de urgenţă nr. 58/2003, judecarea lui revenea după caz, tribunalului sau
curţii de apel, în materie civilă, şi curţii de apel sau Curţii Supreme de Justiţie, în materie
comercială. După aplicarea ordonanţei de urgenţă, toate recursurile în materia somaţiei de plată
erau judecate de instanţa supremă, după procedura prevăzută de art. 308 C. proc. Civ.
În condiţiile de supra aglomerare a instanţei supreme – ceea ce făcea ca termenul de
verificarea a admisibilităţii recursului să fie foarte lung, iar cel de judecarea recursului să
depăşească, nu de puţine ori, un an – creditorul se vedea în situaţia că, urmând procedura
somaţiei de plată, să obţină un titlu executoriu într-un termen, de regulă, cu mult mai lung
decât termenul în care l-ar fi obţinut pe calea dreptului comun, în materie comercială (Este
adevărat, cu forme procedurale complexe şi cu plata unei taxe judiciare de timbru la valoarea
obiectului cererii). Aceasta, deoarece potrivit art. 720 indice 8 C. proc. civ., aşa cum a fost
modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003: „Hotărârile date în primă
instanţă privind procesele şi cererile în materie comercială sunt executorii.”
În concluzie, respectivele dispoziţii privind recursul, aplicate distinctiv şi în procedura
somaţiei de plată, erau de natură să-l favorizeze substanţial pe debitor şi, consecinţă a efectului
dilatoriu important al recursului său, să-l încurajeze să-l exercite chiar şi numai cu acest mic
scop. Simetric invers, respectivele dispoziţii erau de natură să-l descurajeze pe creditor care,
abia supă respingerea recursului debitorului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, avea un
titlu executoriu. Aceste efecte, cu adevărat dezastruoase pentru procedura somaţiei de plată, au
avut un ca rezultat scăderea substanţială a numărului de cereri în emiterea somaţiei de plată cu
care au fost investite după aplicarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003.
În aceste condiţii, in legătură cu soluţionarea recursurilor în procedura somaţiei de
plată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-au avansat două soluţii: recursul, în aceste
71
24
cazuri, să fie soluţionat de instanţa ierarhic superioară sau să se prevadă şi calea de atac a
apelului urmată de recurs la instanţa superioară ori chiar să fie exclus recursul.72
În Legea nr. 195/2004 pentru aprobarea Ordonanţei de urgentă a Guvernului nr.
58/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă 73 au fost cuprinse
unele prevederi exprese referitoare la procedura somaţiei de plată, înlăturându-se neajunsurile
create de prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003. Astfel, pentru a înlătura
paradoxul soluţionării de către judecătorii a unor cereri în anularea unor ordonanţe pronunţate
de tribunale, s-a prevăzut că cererile în anulare împotriva ordonanţei privind somaţia de plată,
pronunţate de tribunal în cauze comerciale al căror obiect are o valoare de până la 1 miliard lei
inclusiv, se va soluţiona tot de către tribunal, iar pentru a accentua mai mult rapiditatea
procedurii, a fost eliminată calea de atac a recursului, prevăzându-se că hotărârea prin care a
fost respinsă cererea în anulare este irevocabilă. De asemenea, s-a prevăzut că cererile privind
somaţia de plată se depun la instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă
instanţă, înlăturându-se astfel competenţa exclusivă a tribunalului în cauzele comerciale. în
fine fost abrogat alin (3) al art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001, potrivit căreia cererea
în anulare se depune la instanţa unde funcţiona judecătorul care a dat ordonanţa (O dispoziţie
evident stupidă)74.
Prin Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor şi procurorilor s-a prevăzut că
judecătorii stagiari judecă, printre alte tipuri de cauze, somaţia de plată (art. 23 lit. d)75.
Cel mai recent act normativ vizând Codul de procedură civilă – Legea nr. 219/2005
privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi
completarea Codului de procedură civilă76- nu conţine dispoziţii exprese cu privire la
procedura somaţiei de plată şi nu aduce, nici indirect, modificări semnificative pentru această
72
V.M. Ciobanu, Un pas important pentru reforma în România, în P.R. nr. 4/2003, p. 195-207.
73
M. Of. nr. 471 din 26 mai 2004.
74
75
M. Of. nr. 576 din 2 iunie 2004. Legea a fost modificată prin O. U. G. nr. 124/2004 pentru
modificarea Legii nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor şi a Legii nr. 303/2004 privind
organizarea judiciară (M. Of. 1168 din 9 decembrie 2004). Ordonanţa de urgenţă a fost
aprobată, cu modificările şi completările, prin Legea nr. 71/2005 (M. Of. nr. 300 din 11 aprilie
2005) şi prin Legea nr. 574/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi
unele măsuri adiacente (M. Of. nr. 613 din 22 iulie 2005). Legea nr. 303/2004 statutul
judecătorilor şi procurorilor a fost publicată în M. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005, dându-
se articolelor o nouă numerotare).
76
M. Of. nr. 609/2005.
25
procedură, cu excepţia, notabilă, de extinderea competenţei de atribuţiune sau materială a
tribunalelor asupra proceselor şi cererilor în materie comercială al căror obiect are o valoare de
peste 5 miliarde lei (500.000 RON).
Introducerea în România a procedurii somaţiei de plată prin Ordonanţa Guvernului nr.
5/2001 a dat naştere, în scurt timp de la intrarea acesteia în vigoare, unei jurisprudenţe diverse
şi chiar contradictorii77, precum şi unor puncte de vedere doctrinare diverse78
Diversitatea soluţiilor jurisdicţionale şi a opiniilor doctrinare este explicabilă: în ambianţa
noastră juridică, procedura somaţiei de plată a reprezentat nu doar o reglementare inedită, dar
şi una surprinzătoare, rebelă în raport cu ritualul nostru procedural, cea ce s-a şi remarcat în
numeroasele şi obstinanţele excepţii de neconstituţionalitate; unele dintre reglementările în
materie sunt ele însele suficient de flexibile, justificând eo ipso interpretări diferite sau cel
puţin nuanţate; alte propoziţii normative sunt însă susceptibile de ambiguităţi, aşa încât un
proces de cristalizare conceptuală este nu numai inevitabil, dar şi necesar; reglementarea însă a
fost, sub unele aspecte, sinuoasă; în fine, cum s-a putut constata, în dreptul comparat
diversitatea şi specificitatea reglementărilor pot fi considerate caracteristice, făcând extrem de
dificilă încercarea de a stabili un cadru comun injoncţiunii de plată79.
3.1 Condiţii de admisibilitate ale procedurii somaţiei de plată.
Creditorul va putea cere prin procedura somaţiei de plată, realizarea creanţei sale
numai dacă aceasta îndeplineşte condiţiile prevăzute de Ordonanţa nr. 5/2001, şi anume:
a) creanţa are caracter cert, lichid şi exigibil;
b) reprezintă o obligaţie de a plăti o sumă de bani;
77
A se vedea infra, capitolul V
78
În acest sens a se vedea i. Deleanu, Procedura somaţiei de plată, în P .R. nr. 5/2002, p. 116 şi
urm.; Fl. Măgureanu, V. Tudor, Somaţia de plată, mijloc de realizare a creanţelor, în R. D. C.
nr. 7-8/2002, p. 117-125.
79
I. Deleanu, Gheorghe Buta, p. 101-102.
26
c) rezultă dintr-un înscris însuşit de părţi.80
a) În ceea ce priveşte prima condiţie, trebuie să amintim faptul că, prin art. 379 alin. (3) C.
proc. civ., este definit caracterul cert al unei creanţe astfel: „creanţa certă este aceea a cărei
existenţă rezultă din însuşi actul de creanţă sau şi din alte acte, chiar neautentice, emanate de la
debitor sau recunoscute de dânsul”, iar prin alin. (4) al aceluiaşi articol se defineşte caracterul
lichid astfel: „creanţa este lichidă atunci când câtimea ei este determinată prin însuşi actul de
creanţă sau când este determinabilă cu ajutorul actului de creanţă sau şi al altor acte
neautentice, fie emanate de la debitor, fie recunoscute de dânsul, fie opozabile lui în baza unei
dispoziţii legale sau a stipulaţiilor conţinute în actul de creanţă, chiar dacă pentru această
determinare ar fi nevoie pentru o deosebită socoteală”. Aceste dispoziţii edictate în materia
executării silite sunt norme de aplicabilitate generală, prin urmare pot fi aplicate pin analogie şi
pentru stabilirea caracterului cert şi lichid al unei creanţe deduse judecăţii pe calea somaţiei de
plată, de aceea ne vom referi numai la acele aspecte care ni se par specifice.
Caracterul cert al creanţei supuse acestei proceduri, presupune existenţa neîndoielnică a
creanţei, cu alte cuvinte judecătorul nu va putea stabili pe calea somaţiei dacă există sau nu
creanţa, el nu va cerceta raportul juridic din care s-a născut acea obligaţiei, creditorul va trebui
să dovedească existenţa sa certă, prin probele pe care le administrează în faţa instanţei iar prin
prisma acestor dovezi şi anume înscrisuri, va fi stabilit caracterul cert al creanţei81.
Având însă în vedere că pentru a fia admisă cererea privind somaţia de plată, creanţa
respectivă trebuie să fie asumată printr-un contract, statut ori regulament dar numai dacă sunt
constatate printr-un înscris însuşit de parţi, iar certitudinea creanţei trebuie să rezulte chiar din
acesta, apreciem că judecătorul va trebui să realizeze o minimă cercetare asupra existenţei
creanţei, deci asupra înscrisului şi să constate că acesta produce efecte juridice – condiţii de
formă, discernământ etc.
Prin urmare, considerăm că, din acest punct de vedere, procedura somaţiei de plată nu
este diferită faţă de o cerere de chemare în judecată obişnuită, astfel că, dacă înscrisul
doveditor este valabil încheiat şi nu se dovedeşte transformarea sau stingerea obligaţiei prin
plată sau prin alt mijloc ce duce la realizarea creanţei, aceasta este certă. Cu alte cuvinte, dacă
înscrisul din care rezultă creanţa este valabil, caracterul cert al acesteia nu mai trebuie dovedit.
80
A se vedea şi Fl. Măgureanu, V Tudor, Somaţia de plată, mijloc de realizare a creanţelor, în
R. D. C. nr. 7-8/2002, p. 117-125.
81
Ibidem, Fl. Măgureanu, p.214 şi urm.
27
Nu excludem însă posibilitatea ca, în cazul când obligaţia rezultată dintr-un contract
sinalagmatic, debitorul să invoce excepţia de ne executare a contractului, care dacă
îndeplineşte condiţiile legale, duce la înlăturarea caracterului cert al obligaţiei de plată.
O observaţie trebuie făcută cu privire la modurile de stingere a obligaţiilor care nu duc
la realizarea creanţei creditorului, respectiv remiterea datoriei şi imposibilitatea fortuită de
executare a debitorului. Dacă există o remitere de datorie. O cerere din partea creditorului
privind realizarea creanţei respective reprezintă un evident abuz de drept ce se cere
sancţionat82.
Însă, având în vedere că procedura somaţiei de plată se referă strict la obligaţii de plată
a unor sume de bani, apreciem că o apărarea a debitorului prin care s-ar invoca imposibilitatea
fortuită de executare nu poate fi primită, întrucât aceasta priveşte obligaţia de a da bunuri de
gen, iar, în principiu, procurarea lor este întotdeauna posibilă, la fel şi executarea silită în
natură a acestor obligaţii.
Pentru a putea fi cerută pe calea somaţiei de plată, creanţa trebuie să fie , în acelaşi
timp, lichidă, adică să aibă un cuantum precis determinat - condiţie îndeplinită de ab initio în
cazul obligaţiilor care au ca obiect o sumă de bani determinată. Credem că se impune o
precizare cu pricire la caracterul lichid al obligaţiilor care sunt susceptibile de realizare pe
calea procedurii somaţiei de plată.
De cele mai multe ori în raporturile comerciale dar şi în cele civile, părţile prevăd prin
convenţia lor anumite despăgubiri pe care debitorul le datorează pentru executarea cu întârziere
a obligaţiei, adică o clauză penală. În aceste cazuri, cuantumul total al sumei datorat e trebuie
stabilit u luarea în considerare a sumelor stabilite cu titlu de clauză penală, desigur dacă acestea
îndeplinesc la rândul lor condiţiile pentru a putea fi acordate, referindu-ne în primul rând la
determinarea exact a acestora. Rezultă că nu doar obligaţia reciprocă trebuie să fie lichidă ci şi
sumele determinate potrivit clauzei penale trebuie să îndeplinească aceeaşi condiţie.
Desigur că, în lipsa unei clauze penale, părţile pot adresa justiţiei pe calea dreptului
comun, pentru determinarea şi evaluarea prejudiciului suferit prin executarea cu întârziere a
obligaţiei de plată, numai că în acest ca intervine evaluarea legală a acestuia, adică prin
aplicarea prevederilor art. 1088 C. civ. Potrivit căruia în cazul obligaţiilor ce au ca obiect a da o
sumă de bani, creditorul nu poate pretinde pentru întârziere în executare decât dobânda legală,
82
28
care în prezent este determinată potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 9/2000 privind nivelul
dobânzii83 legale, cu precizarea că, prin excepţie de la prevederile art. 1088 C. civ., în materie
comercială, dobânda curge de drept, din moment când obligaţia a devenit exigibilă, şi nu de la
data introducerii cererii de chemare în judecată cum se întâmplă în materie comercială84.
În orice caz, prin art. 1 alin. (2) al Ordonanţei Guvernului nr. 5/2001 se consacră expres
posibilitatea creditorului de a solicita, pe lângă creanţa principală şi eventualele dobânzi,
majorări sau penalităţi datorate, mai mult, acestea putând fi actualizate în raport cu rata inflaţiei
aplicabilă la data plăţii efective. Posibilitatea actualizării va trebui să fie depusă în mod expres
de către instanţă, dar având în vedere că între data când hotărârea devine executorie şi data
plăţii efective, poate trece o perioadă de timp foarte mare, realizarea efectivă a acesteia va
reveni executorului judecătoresc, în cazul în care creanţa se va realiza prin executare silită,
potrivit art. 371 indice 2 C. proc. civ.
În sfârşit, pentru a putea fi cerută pe calea somaţiei de plată, creanţa trebuie să fie şi
exigibilă, adică să fi ajuns la scadenţă, ceea ce presupune fie că manifestarea de voinţă
constatată prin înscrisuri din care rezultă creanţă o creanţă pură şi simplă, fie că, deşi actul a
fost afectat de modalităţi, acestea sunt îndeplinite.
Se impune o observaţie cu privire la punerea în întârziere a debitorului, care în materie
civilă trebuie realizată în mod formal, prin notificare, altfel creditorul nu va putea să ceară
daunele pentru întârziere prevăzute în clauza penală ori, în lipsa acesteia dobânda penală,
decât de la data introducerii cererii privind somaţia de plată, cu excepţia cazurilor prevăzute de
art. 1079 şi 1078 C. civ., când şi în materie civilă debitorul este de drept în întârziere. În
materie comercială, aşa cum am mai arătat, potrivit art. 43 C. com., sumele cuvenite sunt
datorate de drept de la data când obligaţia devine exigibilă, fără a fi necesară o punere în
întârziere formală a debitorului85.
În toate cazurile, introducerea unei cereri de somaţie de plată duce la întreruperea
prescripţiei extinctive, dacă este admisă, întrucât, există aceleaşi raţiuni pentru care prescripţia
se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată potrivit dreptului comun sau a
83
O. G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, publicată în M. Of.,
Partea I, nr. 25/25.34.2000, a fost aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 356/2002, publicată în
M. Of., Partea I, nr. 425/18.06.2002.
84
85
Ibidem, Fl. Măgureanu, p. 217 şi urm.
29
unei cereri de arbitrare, astfel cum sunt indicate prin art. 16 din Decretul nr. 167//1958 privind
prescripţia extinctivă86.
b) o altă condiţie pe care creanţa trebuie să o îndeplinească pentru a putea fi cerută prin
procedura somaţiei de plată este ceea ce trebuie să aibă ca obiect plata unei sume de bani.
Principala consecinţă juridică ce rezultă din aceasta este aceea că executarea silită în natură
este întotdeauna posibilă, întrucât creditorul, chiar dacă nu dispune de o garanţie reală – gaj sau
ipotecă, poate în temeiul dreptului său general de gaj asupra patrimoniului debitorului, să ceară
executarea silită. Nu are importanţă izvorul acestei obligaţii, el poate fi un act juridic sau fapt
juridic licit sau ilicit, singura condiţie impusă fiind aceea de a fi constatat printr-un înscris
însuşit de părţi prin semnătură ori printr-un alt mijloc admis de lege. Această concluzie se
desprinde de art. 1 al ordonanţei care arată că obligaţia poate fi asumată „prin contract ori
poate fi determinată potrivit unui statut, regulament, sau altui înscris însuşit de părţi (…), care
atestă drepturi şi obligaţii privind executarea unor servicii, lucrări sau orice alte prestaţii”.
c) cu privire la condiţia existenţei unui înscris din care să rezulte creanţa, Ordonanţa
Guvernului nr. 5/2001 nu face nici o deosebire între diferitele tipuri de
înscrisuri, astfel că pot fi folosite în procedura somaţiei de plată atât înscrisurile autentice, cât
şi sub semnătură privată. Însă cu privire la înscrisurile autentice se impune precizarea că în
cazul în care, prin acestea sunt constatate obligaţii şi acestea au ajuns la scadenţă, pot fi
investite cu formulă executorie şi puse în executare fără sesizarea instanţei, având puterea unui
titlu executoriu, potrivit art. 66 din Legea nr. 36/1995 privind activitatea notarială87.
Înscrisurile sub semnătură privată vor trebui să poarte semnătura părţilor şi să
îndeplinească formalităţile multiplului exemplar şi a menţiunii „bun şi aprobat”, atunci când
legea o cere (art. 1179 şi 1180 C civ.). În materie comercială, trebuie să se ţină seama de
particularităţile probei prin înscrisuri şi de faptul că au valoare de înscris corespondenţa
comercială, telegramele, facturile acceptate şi registrele comerciale.
Se poate pune problema dacă, pentru a putea introduce cererea de somaţie de plată
potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 5/2001 creditorul mai este obligat să parcurgă procedura
obligatorie a concilierii, prevăzută de ar. 720 indice 1 C. proc. civ. Care prevede că „în
86
Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă a fost publicat în M. Of., Partea I, nr.
19/21.04.1958 şi republicat în M. Of., Partea I, nr. 11/15.07.1960.
87
Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale a fost publicată în M. Of., Partea
I, nr. 92/16.05.1995 şi completată de O.U.G. nr. 177/2000, publicată în M. Of., Partea I, nr.
535/31.10.2000.
30
procesele şi cererile în materie comercială evaluabile în bani, înainte de introducerea cererii de
chemare în judecată, reclamantul va încerca soluţionarea litigiului prin conciliere directă cu
cealaltă parte”.88
Considerăm că procedura concilierii nu este obligatorie în cazul somaţiei de plată,
întrucât prin somaţie se urmăreşte, aşa cum rezultă şi din prevederile art. 4 alin. (2) din
ordonanţă89, în primul rând atenţionarea debitorului cu privire la obligaţia de plată, că aceasta
este certă, lichidă şi exigibilă şi are ca scop principal realizarea de bună voie a creanţei, ceea ce
se urmăreşte şi prin procedura concilierii. Ca urmare, oficiul concilierii în cazul procedurii
reglementate prin Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 este realizat chiar de judecător şi nu se mai
justifică un alt demers al reclamantului de a încerca soluţionarea litigiului, prin înţelegerea cu
cealaltă parte, efortul acestuia fiind în mod cert fără rezultat dacă judecătorul nu a reuşit el să
convingă pe debitor să facă plata sumei datorate.90
CAPITOLUL 4
COMPETENŢA INSTANŢELOR DE JUDECATĂ ÎN CADRUL PROCEDURII

SOMAŢIEI DE PLATĂ
Competenţa instanţelor judecătoreşti, puterea sau aptitudinea unor organe ale statului
de a îndeplini o anume activitate. Potrivit Constituţiei României, statul nostru este organizat
potrivit principiului separaţiei puterilor în stat şi echilibrului acestora legislativă, executivă şi
judecătorească, în cadrul democraţii constituţionale art. 1 alin. 1 din Constituţie „Fiecare din
puterile statului are competenţa de a îndeplini anumite activităţi. Astfel, puterea executivă duce
la îndeplinire legile adoptate prin hotărârile pe care le adoptă, iar în anumite cazuri limitativ
prevăzute de lege poate adopta ordonanţe, iar puterea judecătorească realizează justiţia.
88
Capitolul 14 al Căţii a VI-a, Proceduri speciale, a fost introdus prin O.U.G. nr. 138/2000.
89
Dispoziţiile privind datoria judecătorului de a stărui în efectuarea plăţii sumei datorate de
către debitor nu au fost modificate prin Legea nr. 295/2002.
90
31
Potrivit art. 126 din Constituţie „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege”. În acest sens sunt şi prevederile
ar. 2 alin. 2 din Legea nr. 3034/2004 privind organizarea judiciară care prevede că „Justiţia
se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţile de ape, tribunale, tribunale
specializare, instanţe militare, judecătorii”.
Competenţa jurisdicţională este materială presupunând stabilirea competenţei instanţei
pe linie ierarhică, adică a instanţelor de grad diferit, între judecătorii, tribunale, curţi de apel şi
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Competenţa jurisdicţională teritorială, presupune stabilirea competenţei între instanţele
de acelaşi grad pe linie orizontală generală art. 5, alternativă sau facultativă art. 5-11, exclusivă
sau excepţională art. 13-16 din Codul de procedură civilă.
Din punct de vedere al competenţei materiale potrivit modificărilor aduse ordonanţei
prin Legea nr. 195/2004, cererea privind somaţia de plată se depune la instanţa competentă
pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă (art. 2 alin. 2). În reglementarea anterioară,
regula de competenţă pe care o instituia art. 2 alin. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 era
derogatorie de la normele de competenţă prevăzute de Codul de procedură civilă în ceea ce
priveşte faptul că în litigiile comerciale, competenţa în primă instanţă aparţine tribunalului,
dacă obiectul cerii are peste 1 miliard lei şi, de asemenea derogatorie de la regulile Codului de
procedură civilă în ceea ce priveşte competenţa judecătoriei, care poate judeca cereri privind
somaţia de plată, indiferent de valoarea obiectului lor, deci nu doar‚ până la un miliard lei şi, de
asemenea derogatorie de la regulile Codului de procedură civilă în ceea ce priveşte competenţa
judecătoriei, care poate judeca cereri privind somaţia de plată, indiferent de valoarea obiectului
lor, deci nu doar până la un miliard lei, aşa cum prevede art 2 C. proc. civ., dacă ne referim la
litigiile de natură civilă. Această derogare era justificată, prin gradul de complexitate al acestor
acţiuni care este unul mai scăzut, dar şi prin aceea că, pe rolul tribunalelor există deja suficient
de multe dosare, datorită excluderii competenţei judecătoriilor în materie comercială. Atât la
judecătorie cât şi la tribunal, cererea se soluţionează de către un singur judecător, având în
vedere că este vorba de judecata în fond91.
În ce priveşte competenţa teritorială, aceasta este cea de drept comun, prevăzută de
Codul de procedură civilă, întrucât prin ordonanţă nu se prevede altă competenţă.
91
32
Până la aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 5/2001 prin Legea nr. 295/2002, se
prevede că dispoziţiile ordonanţei se completează cu prevederile Codului de procedură civil,
însă această menţiune a fost abrogată expres prin legea de aprobare a ordonanţei, dar chiar în
lipsa acestei precizări competenţa teritorială rămâne cea prevăzută de dreptul comun.
În ce priveşte procedura instituită de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 119/2007
privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligaţiilor de lată rezultate din
contractele comerciale.
Având în vedere prevederile art. din Tratatul referitor la Comunitatea Europeană, care
instituie obligaţia României, în calitate de stat membru al Uniunii Europene, de a transpune în
dreptul intern directivele comunitare, ţinând seama de Directiva 2000/35/CE a Parlamentului
European şi al Consiliului privind combaterea întârzierii plăţilor în tranzacţiile comerciale este
în vigoare în statele membre de la data publicării în Jurnalul Oficial al Comunităţilor
Europene, termenul d transpunere acordat acestora fiind 8 august 2002 şi având în atenţie
angajamentele asumate de autorităţile române prin Tratatul de aderare al Uniunea Europeană,
Guvernul României a emis Ordonanţa nr. 119/2007 privind măsurile pentru combaterea
întârzierii executării obligaţiilor de plată rezultate din contractele comerciale92.
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 119/2007,93 a prevăzut o procedură mult mai
simplificată, domeniul de aplicare al ordonanţei fiind unul special, cu aplicare numai in sfera
de lucru a contractelor comerciale, care după cum precizează ordonanţa sunt cele încheiate
între comercianţi sau între comercianţi şi autorităţi contractante.
Ordonanţa se aplică creanţelor certe, lichide şi exigibile ce reprezintă obligaţii de plată
a unor sume de bani care rezultă din contracte comerciale. Prin contract în înţelesul ordonanţei
în art. 1 alin. 1, se înţelege contractul încheiat între comercianţi ori între aceştia şi o autoritate
contractantă, având ca obiect furnizarea unor bunuri sau prestaţii de servicii contra unui preţ
constând într-o sumă de bani. În continuare legiuitorul precizează semnificaţia termenului de
autoritate contractantă prevăzută la art. 1 alin. 2 din Ordonanţă.
92
Ibidem, p.236 şi urm.
93
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 119/2007 privind măsurile pentru combaterea
întârzierii executării obligaţiilor de plată rezultate din contractele comerciale, a fost publicată
în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 738/10/2007. Ordonanţa a fost aprobată prin Legea nr.
118/2008 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 119/2007 privind măsurile
pentru combaterea întârzierii executării obligaţiilor de plată rezultate din contractele
comerciale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 410 din 02/06/2008.
33
În ceea ce priveste competenţa în art. 5 alin. 1 din Ordonanţă, cererea privind creanţa de
plată a preţului se depune la instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă
instanţă, iar potrivit alin. 3, cererea privind creanţa de plată a preţului rezultând dintr-un
contract de achiziţii publică, de concesiune de lucrări publice sau de servicii se depune l la
instanţa de contencios administrativ competentă, care va aplica pentru soluţionarea cauzei
prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă.
În cazul acestor cereri, judecătorul este obligat să verifice din oficiu competenţa
instanţei, procedând conform legii94.
În ceea ce priveşte competenţa de atribuţiune şi a celei teritoriale a instanţelor
româneşti în materia somaţiei de plată, se pot preciza câteva probleme ridicate de practica
judiciară95 şi preluate unele de doctrină96 şi care vizează competenţa generală a instanţelor
române.
Potrivit ar. 148 din Legea nr. 105/1995 cu privire la reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat97, „Instanţele judecătoreşti române sunt competente să soluţioneze
procesele dintre o parte română şi o parte străină sau numai dintre străini, persoane fizice sau
persoane juridice”, iar potrivit art. 154, „dacă au supus, prin convenţie, litigiul între ele sau
litigiile ce se vor naşte din actul pe care l-au încheiat competenţei unei anumite instanţe,
aceasta va fi investită cu competenţa jurisdicţională, afară numai dacă: 1. instanţa este străină,
iar litigiul intră în competenţa exclusivă a unei instanţe române; 2. instanţa este română, iar una
din părţi învederează că o instanţă străină este exclusiv competentă”. Din aceste dispoziţii
rezultă că instanţele româneşti sunt competente să soluţioneze şi cererile în materia somaţiei de
plată intre o parte română şi o parte străină, în condiţiile Legii 105/1992, în cazul în care părţile
nu au precizat prin convenţie, locul unde se va judeca litigiul. De altfel, instanţa sesizată cu un
asemenea litigiu trebuie să se conformeze dispoziţiilor art. 157 din Legea nr. 105/1992 şi să-şi
verifice din oficiu competenţa, iar în cazul în care constată că nu este competentă nici ea, nici
altă instanţă română, să respingă cererea ca ne fiind de competenţa instanţelor române. Prin
94
Ibidem, Fl. Măgureanu,p.238.
95
Curtea de apel Oradea , secţia comercială şi de contencios administrativ, sentinţa nr.
38/2003, în vol. M.J. – C.P.J. 2003, supra cit., p. 195-198; Tribunalul Constanţa, secţia
comercială, sentinţa civilă nr. 7767/2002, în Tribunalul Constanţa – Culegere jurisprudenţială
în materie comercială, 2000-2002, supra cit., p. 501-502.
96
M. Voicu, supra cit., p. 55.
97
Legea a fost publicată în M. Of. nr. 245 din 1 octombrie 1992.
34
urmare, procedura somaţiei de plată nu se aplică decât în cazul competenţei generale
jurisdicţionale române, fiind inadmisibilă când părţile au supus litigiul unei jurisdicţii străine,
fie că este vorba de jurisdicţia unei instanţe statale, fie a unui tribunal arbitral98.
În legătură cu acest aspect, s-a constatat99 că procedura somaţiei de plată nu se aplică
nici atunci când părţile au supus controlul, în întregime, legii străine. Uneori părţile unui
contract inserează în conţinutul acestuia clauza potrivit căruia respectivul contract este supus
legii străine100, fără însă a se face precizări cu privire la legea de procedură aplicabilă. Clauza
vizează doar aplicarea prevederilor de drept material, nu şi a celor de procedură, care se vor
reglementa potrivit prevederilor Legii 105/1992. de altfel, în conformitate cu art. 159 din
această lege, „în procesele privind raporturi d drept internaţional privat, instanţele române
aplică legea procedurală română, dacă nu s-a dispus altfel în mod expres”, iar „legea română
stabileşte şi dacă o anumită problemă este de drept procesual sau de drept material”.
În materie comercială şi în procedura somaţiei de plată, competenţa teritorială are un
caracter relativ şi alternativ şi că, pe lângă instanţa de la domiciliul sau sediul debitorului, este
competentă şi instanţa unde a luat naştere obligaţia sau cea de la locul plăţii. Ca atare,
creditorul are, în temeiul art. 12 C. proc. civ., alegerea între mai multe instanţe deopotrivă
competente.101
SPEŢĂ:
COMPETENŢĂ. EXISTENŢA UNEI CLAUZE COMPROMISORII102
98
99
M. Voicu, supra cit., p. 55.
100
Potrivit art. 73 din Legea nr. 105/1992, „contractul este supus legii alese prin consens de
părţi”, iar în conformitate cu art. 74, „ alegerea legii aplicabile contractului trebuie să fie
expresă ori să fie neîndoielnic din cuprinsul acestuia sau din circumstanţe”.
101
Asupra competenţei teritoriale în materie comercială, a se vedea, pe larg, Gh. Buta,
jurisdicţia comercială, supra cit., p. 272-310.
35
O.G. nr. 5/2001, art. 1, art. 2
C. proc. civ., art. 331, art. 340
Procedura somaţiei de plată, reglementată de dispoziţiile art. 1 din Ordonanţa nr.

5/2001, are caracter special, competenţa de soluţionare a cererii aparţinând tribunalului, chiar
dacă părţile au solicitat clauza compromisorie.
C.A. Bucureşti, secţia a VI-a comercială, decizia nr. 1255 din 7 octombrie 2002
(C.A.B.P.J.C. – 2002 op. cit. p. 369/340)
Prin sentinţa civilă nr. 9784 din 3 decembrie 2001, Tribunalul Bucureşti, secţia
comercială, a respins excepţia de necompetenţă generală a instanţelor judecătoreşti şi a admis
cererea formulată de creditoarea SC C. SRL, împotriva debitoarei SC A. SRL a emis somaţie
de plată până la concurenţa sumei de 5.964 dolari SUA echivalentul în lei la data efectuării
plăţii la cursul BNR, cu cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentinţe, s-a formulat acţiune
în anulare, soluţionată de aceeaşi instanţă prin sentinţa civilă nr. 4901 din 4 aprilie 2002, în
sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
Debitoarea a declarat recurs, motivat de faptul că instanţa de fond în mod greşit a
reţinut că în speţă clauza compromisorie, convenită prin art. 20 alin. (2) din contractul de
antrepriză, nu îşi găseşte aplicativitatea , având în vedere că dispoziţiile art. 340 C. proc. civ. ,
se referă la un proces. Curtea apreciază c recursul nu este fondat , având în vedere natura
juridică a somaţiei de plată – o formă de executare a creanţei certe – situaţie în care dispoziţiile
art. 1 din O.G. nr. 5/2001 contravin dispoziţiilor art. 331 C. proc. civ. potrivit art. 2 din O.G. nr.
5/2001, aceste cereri se depun la tribunal. De altfel, cererea creditoarei se întemeiază pe
înscrisul intitulat proces verbal de conciliere şi nu pe contractul de antrepriză, în care s-a
prevăzut clauza compromisorie.103
102
Adriana Pena, Somaţia de plată, Culegere de practică judiciară, Ediţia 2, Editura C.H. Beck,
Bucureşti 2008, p. 117.
103
Ibidem. Adriana Pena, p. 119-120.
36
Competenţa generală. Competenţa materială. Inaplicabilitatea clauzei compromisorii.
Condiţii de aplicare a procedurii104.
O.G. nr. 5/2001, art. 1, art. 2 şi art. 8

C. com. art. 43
C. proc. civ., art. 343 1, art. 3434
În cazul procedurii reglementate de O.G. nr. 5/2001, soluţionarea cererii aparţine

instanţelor judecătoreşti, iar nu instanţelor arbitrale, clauza existentă în acest sens în
conţinutul convenţiei încheiate de părţi nefiind aplicabilă, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin.
(1) şi ale art. 8 alin. (2). Din acelaşi act normativ.
Cererile indiferent de valoarea obiectului, se depun la judecătorie, în cazul celor
formulate în materie civilă, şi la tribunal în cazul celor formulate în materie comercială,
procedura instituită prin această Ordonanţă fiind derogatorie de la dispoziţiile dreptului comun
şi chiar de la înţelegerea părţilor.
Emiterea somaţiei de plată implică, probarea caracterului cert, lichid şi exigibil al
creanţei, potrivit art. 1 din Ordonanţă, această cerinţă nefiind îndeplinită atunci în debitorul
contestă existenţa sau întinderea datoriei, ne existând, deci, un înscris însuşit prin semnătură
sau alt mod admis de lege, care să ateste drepturile şi obligaţiile privind executarea unor
servicii, lucrări sau orice alte prestaţii.
C.A Bucureşti, secţia a VI-a comercială, decizia nr. 104 din 3 septembrie 2002
(C.A.B.P.J.C. 2002, op. cit., p. 320-322)
104
Ibidem. Adriana Pena, p. 124.
37
CAPITOLUL 5
CEREREA DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ ÎN CADRUL PROCEDURII SOMAŢIEI

DE PLATĂ
Cererea de chemare în judecată în cadrul Ordonanţei Guvernului nr. 5/2001 privind

procedura somaţiei de plată, indică expres următoarele:
a. numele şi domiciliul sau, după caz, denumirea şi sediul creditorului;
b. numele şi domiciliul debitorului persoană fizică, iar în cazul debitorului persoană
juridică, denumirea şi sediul, precum şi, după caz, numărul certificatului de
înmatriculare în registrul comerţului sau în registrul persoanelor juridice, codul fiscal
şi codul bancar;
c. sumele prevăzute la art. 1 alin. (2) (suma ce reprezintă obligaţia principală, dobânzile,
majorările sau penalităţile datorate potrivit legii), temeiul de fapt şi cel de drept al
obligaţiilor de plată, perioada la care se referă acestea, termenul la care trebuia făcută
plata şi orice element necesar pentru determinarea datoriei.
38
Considerăm că, această enumerare nu este limitativă şi că ea se completează cu
dispoziţiile art. 112 C. proc. civ. Chiar dacă dispoziţiile din ordonanţă care prevedeau expres
această completare au fost abrogate prin Legea nr. 295/2002. susţinem această opinie prin cel
puţin două argumente şi anume, pe de-o parte nu este de conceput ca un element esenţial al
unei cereri de investire a instanţei de judecată cum este semnătura să poată lipsi dintr-o cerere
de somaţie de plată, iar pe de altă parte, prin modificările aduse ordonanţei prin Legea nr.
295/2002, deşi se prevede expres doar că dispoziţiile art. 338 C. proc. civ. Privind procedura
necontencioasă se aplică în mod corespunzător, observăm că această procedură se completează,
prin chiar dispoziţiile art. 338 C. proc. civ., la care face referire Legea nr. 295/2002, cu
dispoziţiile de procedură contencioasă, în măsura în care ele nu sunt potrivnice naturii ne
contencioase a cererii. Prin urmare, se poate trage concluzia că dispoziţiile Ordonanţei
Guvernului nr. 572001, aşa cum a fost aprobată şi modificată prin Legea nr. 5/2002, se
completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă, în măsura în care acestea nu sunt
contrare dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 5/2001105.
La cerere se anexează contractul şi orice înscris doveditor al sumelor datorate106.
În cazul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 119/2007 privind măsurile pentru

combaterea întârzierii executării obligaţiilor de plată rezultate din contractele comerciale,
cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă:
a) numele şi domiciliul sau, după caz, denumirea şi sediul creditorului;
b) numele şi domiciliul debitorului persoană fizică, iar în cazul debitorului persoană
juridică, denumirea şi sediul, precum şi, după caz, numărul certificatului de
înmatriculare în registrul comerţului sau în registrul persoanelor juridice, codul fiscal
şi codul bancar;
c) suma ce face obiectul creanţei, temeiul de fapt şi cel de drept al obligaţiilor de plată,
perioada la care se referă acestea, termenul la care trebuia făcută plata şi orice element
necesar pentru determinarea datoriei;
d) semnătura creditorului(art. 6 alin. (1) din Ordonanţă).
105
Ibidem, Florea Măgureanu, p. 221 şi urm.
106
Ibidem, Florea Măgureanu, p. 221 şi urm.
39
La cerere se anexează înscrisurile ce atestă cuantumul sumei datorate şi orice alte
înscrisuri doveditoare ale acesteia, în copie, în atâtea exemplare câte părţi sunt plus unul
pentru instanţă.107
La art. 7 alin. (1), Ordonanţa a fost reglementată şi obligativitatea citării părţilor ,
potrivit Codului de procedură civilă referitoare la pricinile urgente, pentru explicaţii şi
lămuriri precum şi pentru ca judecătorul să stăruie n efectuarea plăţii sumei datorate de
către debitori pentru a se ajunge la o înţelegere a părţilor asupra modalităţilor de plată.
Citaţia va fi înmânată părţii cu 3 zile înaintea termenului de judecată.
Dacă însă debitorul învederează că, deşi a făcut tot ce i-a stat în putinţă, nu a izbutit să
afle domiciliul sau sediul pârâtului, preşedintele instanţei va dispune citarea acestuia prin
publicitate. Afişarea, precum şi publicarea citaţiei în Monitorul Oficial al României,
Partea a III-a, sau într-un ziar de largă circulaţie se fac cu 5 zile înainte de data fixată
pentru judecată.
La citaţia trimisă debitorului se vor anexa, în copie, cererea creditorului şi actele depuse
de acesta în dovedirea pretenţiilor şi se vor face menţiunea că cel mai târziu în ziua fixată
pentru înfăţişare, debitorul este obligat să depună întâmpinare, sub sancţiunea decăderii din
dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică.
Ordonanţa a prevăzut şi sancţiunea în cazul ne depunerii întâmpinării, când se poate
considera ca o recunoaştere a pretenţiilor creditorului.
În cazul în care creditorul declară că a primit plata sumei datorate, instanţa va lua act de
această împrejurare dintr-o încheiere irevocabilă, iar dacă cele două părţi ajung la o înţelegere
asupra plăţii, instanţa va lua act de aceasta şi va pronunţa o hotărâre de expedient potrivit art.
271 din Codul de procedură civilă, care, prin excepţie de la prevederile art. 273 C. proc. civ.
Este irevocabilă şi constituie titlu executoriu.
Debitorul poate contesta creanţa prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii. Dacă
debitorul contestă creanţa, prin întâmpinare, instanţa verifică dacă această contestaţie este
întemeiată .
Dacă contestaţia este întemeiată, instanţa va respinge cererea debitorului printr-o
încheiere irevocabilă, situaţie în care creditorul poate introduce cererea de chemare în judecată
potrivit dreptului comun.
107
Ibidem, Florea Măgureanu, p.239 şi urm..
40
Dacă debitorul recunoaşte o parte a pretenţiilor creditorului, instanţa emite o ordonanţă
de plata parţială pentru suma ce corespunde părţii necontestate a creanţei, stabilind termenul de
plată, termen care nu va fi mai mic de 10 zile ţi nici nu va depăşi 30 de zile de la data
comunicării ordonanţei de plată, ori un alt termen de plată dacă părţile se înţeleg în acest sens.
Pentru creanţa ne recunoscută de debitor, creditorul poate formula cerere de chemare în
judecată potrivit dreptului comun pentru a obţine obligarea debitorului la plata restului
datoriei108.
Dacă în urma verificării cererii pe baza înscrisurilor depuse, a declaraţiilor părţilor,
precum şi a celorlalte probe administrate, instanţa constată că cererea este întemeiat, va emite o
ordonanţă de plată, în care se precizează suma şi termenul de plată.
Procedura de judecată nu poate depăşi 90 de zile de la data introducerii cererii
creditorului, în termenul respectiv ne fiind incluse şi perioadele de întârziere ce sunt în culpa
creditorului.
Ordonanţa de plată se comunică fiecărei părţi de îndată, potrivit Codului de procedură
civilă.
Împotriva ordonanţei de plată debitorul poate formula cerere în anulare, în termen de
10 zile de la data comunicării, pentru soluţionarea cererii fiind competentă instanţa
competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă.
Cererea în anulare nu suspendă executarea, suspendarea putând însă încuviinţată, la
cererea debitorului, numai cu dare de cauţiune, al cărui cuantum va fi fixat de instanţă.
În cazul în care instanţa admite cererea în anulare, aceasta va anula ordonanţa de plată,
pronunţând o hotărâre irevocabilă, creditorul putând să introducă cererea de chemare în
judecată potrivit dreptului comun.
Hotărârea prin care a fost respinsă cererea în anulare este irevocabilă.
Împotriva executării silite a ordonanţei de plată debitorul poate face contestaţie la
executare , potrivit dreptului comun. În cadru contestaţiei nu se pot invoca decât aspectele
legate de procedura d executare.
108
Ibidem, Florea Măgureanu, p.240 şi urm.
41
Potrivit dispoziţiilor art. 3 lit. o1 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de
timbru, cu modificările şi completările ulterioare, cererea pentru emiterea ordonanţei de plată,
se timbrează cu 39 de lei.109
SPEŢĂ:
1. Condiţii de admisibilitate ale somaţiei de plată110

O.G. nr. 5/2001 art. 1, art. 4
În situaţia în care convenţia în baza cărora s-a solicitat emiterea somaţiei de plată au
expirat şi nu există clauză de prelungire a acestora, iar, pe de altă parte, nu există clauză
privind majorările pentru neplata la termen a chiriei nu sunt aplicabile dispoziţiile O.G. nr.
5/2001, deoarece nu există o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.
C. A. Bucureşti, secţia a V-a comercială, decizia nr. 1242 din 22 noiembrie 2002
(C.A.B.P.J.C. 2002 op. cit. p. 325-326)
Prin sentinţa civilă nr. 10526 din 4 septembrie 2002, pronunţată de Tribunalul
Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a
reclamantei R.A.A.P.P.S. , ca neîntemeiată, şi s-a respins acţiunea în anulare formulată de
aceasta împotriva sentinţei civile nr. 887 din 30 ianuarie 2002, pronunţată de Tribunalul
Bucureşti secţia comercială, în contradictoriu cu pârâta SC F. SA, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţei civile, RA A.P.P.S, a declarat recurs în motivarea căruia a menţionat
că ordonanţa emisă de judecător nu a fost comunicată către debitor, condiţie cerută de O.G. nr.
5/2001, iar creanţa nu este certă lichidă şi exigibilă.
Din analiza actelor de la dosar, Curtea reţine următoarele:
109
Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru a fost publicată în M. Of. , Partea I, nr.
462 din 20/06/2008 şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 212/2008 pentru modificarea
şi completarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, publicată în M. Of.,
Partea I nr. 837 in 12/12/2008.
110
42
Intimata SC F. SA s-a adresat instanţei solicitând, în temeiul O.G. nr. 5/2001, obligarea
recurentei la plata unor sume de bani, reprezentând chirie restantă şi T.V.A. pentru perioada
februarie 2001- noiembrie 2001 şi majorări calculate pentru aceeaşi perioadă, cerere motivată
pe contractele de închiriere nr. 9576/1985 şi 5175/1982 pentru spaţiile cu altă destinaţie. Prin
sentinţa civilă nr. 887 din 30 ianuarie 2002, instanţa, pentru capătul de cerere privind plata
chiriei şi TVA-ului, îndeplinirea condiţiilor O.G. nr. 5/2001, acţiunea în anulare a fost respinsă
de Tribunalul Bucureşti, întrucât s-a reţinut îndeplinirea cerinţelor art. 4 O.G. nr. 5/2001,
creanţa rezultând din înscrisuri însuşite de ambele părţi, respectiv contractele nr. 9576/1985 şi
5175/1982 şi facturile fiscale acceptate la plată.
Recursul este fondat şi a fost admis pentru următoarele considerente:
Contractul nr. nr. 9576/1985 a fost încheiat pe o perioadă de 5 ani (1 aprilie 1085- 31 martie
1990). Contractul nr. 5175/1982 a fost încheiat pe o perioadă de 3 ani ( 5 ianuarie 1982 – 30
iunie 1985). Contractele nu conţin clauze de prelungire şi nu au fost prelungite prin vreun act
adiţional. Deci, pentru perioada pentru care intimata ţi-a formulat pretenţiile, respectiv
februarie- noiembrie 2001, acestea nu au avut suport legal. Faptul că intimata a expediat
factura către reclamantă, care le-a înregistrat, nu echivalează cu o acceptare a plăţii. Deci nu se
poate aprecia că ne aflăm în prezenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile.
2. Convenţie de broker. Prime de asigurare. Caracterul necontencios al somaţiei de plată.111

O.G. nr. 5/2001 art. 1 alin. (1), art. 6 C. civ. art. 969.
Se poate respinge ca inadmisibilă cererea de emitere a ordonanţei de plată numai în

situaţia în care apărările formulate de debitoare sunt suficient de consistente pentru a paraliza
acţiunea debitoarei, caracterul vădit contencios fiind necesar să rezulte din formularea unor
obiecţii pertinente şi nu din simple susţineri. Aceste apărări trebuie să formeze convingerea
instanţei că pretenţiile creditoarei pot fi soluţionate numai pe calea dreptului comun, în
condiţiile administrării unor probe incompatibile cu procedura specială a somaţiei de plată.
111
Ibidem, Adriana Pena, p. 20.
43
Trib. Bucureşti, secţia a VI-a comercială, sentinţa nr. 9467 din 15 iulie 2004
CAPITOLUL 6
PROBELE
6.1. Consideraţii generale cu privire la probele
Probele sunt o instituţie centrală în proces, ele fiind unul dintre cei mai importanţi
factori în opera de distribuire a justiţiei, pentru că fără probe emiterea hotărârii judecătoreşti
este practic imposibilă. Într-adevăr, pentru a putea pronunţa hotărârea, judecătorul trebuie să
cunoască raporturile reale dintre părţi, faptele care au dat naştere conflictului dintre ele, şi apoi
să facă la aceste fapte aplicarea normei de drept corespunzătoare112.
Judecătorul nu poate soluţiona litigiul dedus judecăţii numai pe baza susţinerilor părţilor.
Aceste afirmaţii trebuie dovedite prin probele administrate în cauză.
6.1.1. Definirea noţiunii de probă, reglementare şi importanţa probei
112
Ilie Stoienesc, Zavelly Zilberstein, Drept procesual civil, teoria generală, Editura didactică
şi pedagogică, Bucureşti 1977, p. 332-333.
44
Probele sunt mijloace juridice care servesc la realizarea drepturilor subiective civile,
îndeosebi împotriva celor care le nesocotesc sau contestă.113
În sens larg prin probă se înţelege:
- acţiunea de stabilire a existenţe sau inexistenţei unui anumit fapt;
- mijlocul prin care se poate stabili faptul ce trebuie dovedit;
- rezultatul realizat prin folosirea mijloacelor de probă.
În sens restrâns, prin probă se înţelege:
- mijloc de probă (mijlocul prevăzut de lege prin care se poate dovedi un fapt);
- fapt probator (fapt material care este dovedit prin intermediul mijlocului de probă).
Dreptul subiectiv şi proba lui sunt noţiuni distincte, ne confundabile, deoarece, dreptul
subiectiv există şi poate fi realizat independent de probă, dacă nu este contestat şi dacă
obligaţia corelativă este executată de bună voie de cel căruia îi incumbă.
Sub alt aspect, probele constituie mijlocul de stabilire
- în procesul civil – a adevărului obiectiv (material) de către organele justiţiei. Servind la
stabilirea adevărului obiectiv, probele servesc, totodată, la emiterea unor hotărâri
temeinice şi juste.
În sfârşit, de reţinut că probele prezintă importanţă şi în afară de procesul civil, pentru
dovedirea îndeplinirii unor condiţii ce se cer la dobândirea sau exercitarea unor drepturi, la
încheierea unor acte juridice.
Reglementare. În principal, reglementarea materiei probelor se află în art. 1169-1206 C.
civ., în art. 4-67 Codul comercial 114 şi în art. 167-241 din Codul de procedură civilă 115. O
reglementare deci neunitară şi sursă a unor controverse cu privire la natura juridică a probelor.116
113
Aurel Pop, Curs de drept civil, Partea generală, Centrul de multiplicare al Universităţii din
Bucureşti 1973, p.583.
114
Unele dispoziţii privind registrele comerciale sunt cuprinse şi la art. 127-128 din Legea
societăţilor comerciale Nr. 31/1996
115
Codul de procedură civilă, reglementează încă trei mijloace de dovadă – expertiza,
cercetarea la faţa locului şi, indirect probele materiale – se referă în ansamblu la administrarea
probelor.
116
S-a opinat, de lege ferenda, în favoarea unei reglementări unitare a materiei probelor – a
admisibilităţii şi administrării lor – în Codul e procedură civilă. (În acest sens, bunăoară: V.M.
Ciobanu; Drept procesual civil, I, , p. 263; Gh. Beleiu, nr. 80,p. 103.) Aceeaşi ideea însă a fost
susţinută cu mult înainte (De exemplu G. Tocilescu, Curs de procedură civilă, partea a III-a,
Bucureşti, 1893, p. 401.) Poate fi sugestiv faptul că, în materie penală, întreaga reglementare a
probelor îşi are sediul în Codul de procedură penală.
45
Reglementările în materia probelor şi probaţiunii – alcătuind aşa zisul drept al probelor
– articulează două categorii de reguli ad litem ordinendam reguli vizând activitatea procesuală
a părţilor şi a judecătorului - şi reguli ad litem decidenta judecătorul trebuie însă să le
sancţioneze. Distincţia între aceste două categorii de reguli- nu totdeauna uşor de tranşat –
prezintă importanţă mai ales sub aspectul aplicării legii în timp.
Actuala reglementare este cu siguranţă cel puţin criticabilă, dar nu chiar condamnabilă:
interpretul este pus în situaţia să cumuleze şi să ordoneze materia probelor: distincţia pe care o
implică actuala reglementare între administrarea probelor (decisoria litis), vizând fondul
dreptului, şi administrarea probelor (ordinatoria litis) vizând procedura verificării probelor,
antrenează consecinţa aplicării diferenţiate a legii în timp şi în spaţiu (proba ne fiind decât
mijlocul legal pentru stabilirea unui drept, ea nu poate fi supusă altui regim juridic decât aceluia
la care este supus dreptul însuşi,117 dar cât priveşte administrarea probei, legea aplicabilă este
cea din momentul judecăţii; chestiunea de a şti dacă o probă este sau nu admisibilă este
guvernată de legea fondului, administrarea probei, - exceptând probele preconstituite - este
esenţialmente guvernată de legea judecăţii, lex fori118;
Codul civil a omis să reglementeze două probe tradiţionale şi unanim admise expertiza
şi cercetarea la faţa locului119, mai criticabil însă poate rămâne faptul că, mărginindu-se la
reglementarea probelor în materia obligaţiilor, Codul civil a omis reglementarea probelor în
materia drepturilor reale şi în acea a drepturilor extra patrimoniale120.
6.1.2 Condiţii generale de admisibilitate a probelor

117
E. Herovanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol I, Iaşi, 1926, nr. 10, p. 27 şi nr.
20, p. 50.
118
Admisibilitatea probei trebuie, ca regulă generală, să fie scoasă de sub guvernământul lex
fori, căci a cere reclamantului totdeauna să procure probe admisibile în faţa instanţei sesizate ,
ar însemna adeseori să i se ceară imposibilul. Doctrina şi practica judiciară au ezitat şi încă
ezită într-o oarecare măsură între lex loci actum şi legea aplicabilă dreptului litigios. În
principiu însă, în materia probelor se aplică regula locus regit actum.
119
Conform unei practici a Curţii Europene a drepturilor omului şi existentă ca obiect în lumea
anglo-saxonă, Curtea de Casaţie de la Paris, începând cu o cauză soluţionată în luna mai 1991,
a admis aşa zisul amicus curiae, audierea unei personalităţi – care nu este nici martor nici
expert – pentru a înfăţişa elementele de drept sau de fapt care prezintă interes în cauză.
(Precizăm în context , că judecătorii Curţii Constituţionale pot solicita consultaţii de
specialitate unor personalităţi sau instituţii - art. 53 din Regulamentul de organizare şi
funcţionare a Curţii Constituţionale.)
120
I. Deleanu, Procedură civilă II, Editura Servo-Sat, p. 181-182.
46
Proba trebuie să fie:
- legală – să nu fie oprită de legea materială sau procesuală (de exemplu, în cazul
înscrisurilor autentice, constatările personale ale organului instrumentator pot fi
contestate numai prin înscrierea în fals);
- verosimilă – adică obiectul probaţiunii să nu contrazică legile naturii, să tindă la
dovedirea unor fapte imposibile121;
- pertinentă – să aibă legătură cu obiectul procesului;
- concludentă – să privească împrejurări care sunt de natură să ducă la rezolvarea
cauzei. Prin urmare, spre deosebire de admisibilitate, la care, de obicei, se pune o
chestiune de drept, la concludenţă, care presupune că în drept proba este admisibilă,
judecătorul apreciază în fapt, la speţă. În orice cauză instanţa este datoare să vadă
care sunt faptele care au relevanţă pentru stabilirea raportului juridic litigios şi care
sunt probele potrivite pentru dovedirea lor122.
6.1.3. Subiectul, obiectul şi sarcina probei
Judecătorul este subiectul probei, întrucât probele se administrează în proces pentru a-l
convinge pe judecător despre existenţa sau inexistenţa raportului juridic dedus judecăţii.
Obiectul probei este reprezentat de acele fapte care tind la dovedirea raportului juridic
litigios. Obiectul probei îl constituie faptele juridice în sens larg (fapte şi acte juridice), care au
dat naştere, au modificat sau au stins raportul juridic ce a dat naştere litigiului.123
Sarcina probei revine celui care a afirmat în faţa instanţei de judecată (art. 1169 C
civ.).numai în acest moment pârâtul este nevoit să iasă din pasivitate şi să se apere, dovedind
temeinicia pretenţiilor reclamantului. Deci şi pârâtul are pretenţia de a proba ceea ce afirmă124
121
şi pedagogică, Bucureşti 1977, p. 338.
122
123
Fl. Măgureanu, Drept procesual civil, ediţia a VII-a, Editura All Beck, p. 263.
124
13 V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de Procedură civilă, vol II, Editura Naţional
47
După ce reclamantul a dovedit faptul generator al dreptului sau, pârâtul se apără,
dovedind netemeinicia pretenţiei reclamantului. În principiu sarcina probei se împarte între
reclamant şi pârât.
Sarcina probei este răsturnată şi în cazul contestării recunoaşterii de paternitate de către
mamă, de cel recunoscut sau de descendenţii acestuia, când dovada paternităţii este în sarcina
autorului recunoaşteri sau moştenitorilor săi (art. 58 alin. (2) C. fam.)125
6.1.4. Reguli comune privind administrarea probelor
6.1.4.1. Propunerea probelor
Legea reglementează în mod precis procedura administrării probelor, impunând atât

părţilor, cât şi instanţei, obligaţii riguroase din cauza importanţei deosebite pe care o au probele
în stabilirea faptelor.126
Reclamantul arată în cererea, conform art. 112 C. proc. civ. de chemare în judecată
dovezile pe care se sprijină fiecare capăt de cerere.
Pârâtul prin întâmpinare, indică dovezile cu care se apără împotriva fiecărui capăt de
cerere; dacă formulează cerere reconvenţională, va arăta dovezile pe care îşi întemeiază
pretenţiile.
Propunerea contra probei. Deşi este firesc ca mai întâi să se facă dovada şi după aceea să
se facă contra dovada, totuşi art. 167 C. proc. civ. Prevede, pe cât este posibil, dovada şi dovada
contrarie trebuie să se administreze în acelaşi timp.127
În principiu, propunerea probelor se face prin cererea de chemare în judecată respectiv
întâmpinare, ori cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.
6.1.4.2. Încuviinţarea probelor
125
Ibidem. Fl. Măgureanu, p. 264.
126
Ibide, Ilie Stoienesc, Zavelly Zilberstein, p. 343.
127
48
Încuviinţarea unei probe – care uneori se face după dezbateri contradictorii – are o
importanţă deosebită în proces128.
Instanţa pune în discuţia părţilor probele propuse, apoi va emite o încheiere de admitere
sau de respingere a probelor respective.
Articolul 168 alin. (1) C. proc. civ. Prevede că încheierea prin care se încuviinţează
dovezile va arăta faptele ce trebuie dovedite, precum şi mijloacele de dovadă încuviinţate.
În încheiere se va arăta temeiul pentru care o probă a fost încuviinţată sau respinsă,
pentru că încheierea, formând corp comun cu hotărârea, este supusă controlului judiciar.
Dacă instanţa a încuviinţa o probă, nu mai poate reveni asupra ei decât motivat şi numai
dacă proba a devenit neconcludentă, inutilă sau imposibil de administrat.
6.1.4.3. Administrarea probelor
Administrarea probelor se face:

- în faţa instanţei de judecată (art. 169 alin. 1 C. proc. civ.;
- în ordinea stabilită de instanţa de judecată (art. 168 alin. 1 C. proc. civ.);
- înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului pretenţiilor deduse judecăţii (art.
167 alin. 2 C. proc. civ.);
- o altă excepţie de la regula că probele se administrează în cursul procesului şi de
către instanţa care-l judecă, o constituie, pentru împrejurări excepţionale, procedura
asigurării dovezilor.129
6.1.5. Convenţiile asupra probelor
Prin convenţii asupra probelor, încheiate de către părţi, acestea au posibilitatea de a lărgi
sau a restrânge regimul probelor stabilit de lege, pentru dovedirea raporturilor juridice dintre
ele.
Convenţiile asupra probelor pot privi puterea doveditoare a probelor, sarcina probei,
administrarea probelor, admisibilitatea probelor, obiectul probei.
128
129
49
Aceste dovezi sunt permise dacă nu se încalcă dispoziţiile imperative ale legii.
Se admite, în general, că asemenea convenţii sunt valabile dacă lărgesc posibilitatea de
probă şi nu contravin dispoziţiilor de ordine publică, indiferent dacă acestea sunt cuprinse în
normele de drept material sau în normele de drept procesual130.
6.1.6. Asigurarea dovezilor
Articolul 235 C. proc. civ. prevede că, „ Oricine are un interes să constate de urgenţa
mărturia unei persoane, părerea unui expert, starea unor lucruri, mobile sau imobile, sau să
dobândească recunoaşterea unui înscris, a unui fapt ori a unui drept, va putea cere administrarea
acestor dovezi dacă este primejdie ca ele să dispară sau să fie greu de administrat în viitor”.
Cererea poate fi formulată chiar dacă nu este primejdie de întârziere, în cazul când
pârâtul îşi exprimă acordul.
Cererea se va depune conform art. 236 C. proc. civ.
- înainte de judecată, al judecătoria în circumscripţia căruia se află martorul sau obiectul
cercetării;
În timpul judecăţii, la instanţa care judecă pricina;
Partea va arăta în cerere:
- dovezile a căror administrare o pretinde;
- faptele ce voieşte să dovedească;
- primejdia întârzierii sau învoiala pârâtului;
Pârâtul nu este obligat să depună întâmpinare.
Instanţa va hotărî prin încheiere dată în camera de consiliu.
În caz de primejdie, întârziere, instanţa va putea încuviinţa cererea şi fără citarea părţilor.
Administrarea dovezilor se va face de îndată sau la termenul ce se va fixa (art. 236 C.
proc. civ).
Încheierea instanţei este executorie şi poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de şa
pronunţare, dacă s-a dat cu citarea părţilor, şi de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea părţilor.
V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de Procedură civilă, vol II, Editura Naţional
130
50
Dacă cererea s-a făcut pe cale incidentală, încheierea dată în timpul judecării unei
pricini nu poate fi atacată decât odată cu fondul.
Articolul 239 C. proc. civ., prevede că „orice persoană care are interes să constate de
urgenţă o anumită stare de fapt care ar putea să înceteze ori să se schimbe până la administrarea
dovezilor, va putea cere instanţei în circumscripţia cărei urmează să se facă constatarea la faţa
locului această stare de fapt”.
Preşedintele poate încuviinţa facerea constatării fără înştiinţarea aceluia împotriva căruia
se cere.
Procesul-verbal de constatare va fi comunicat în copie celui împotriva căruia s-a făcut
constatarea, dacă nu a fost de faţă. El va face dovada până la dovada contrarie.
În caz de primejdie de întârziere, administrarea probei şi constatarea prin executori
judecătoreşti se vor putea face, dacă există primejdie şi întârziere, şi în zilele de sărbătoare şi
chiar în faţa celor legale, cu încuviinţarea anume a magistratului (art. 240 C. proc. civ)131.
Probele care au fost conservate prin această procedură pot fi folosite şi de partea care
nu a cerut administrarea lor, iar cheltuielile prilejuite vor fi avute în vedere de instanţa care
judecă fondul (art. 241 C proc. civ.)132
6.2. Proba cu înscrisuri
Înscrisurile ca mijloc de probă sunt frecvent utilizate în practica judiciară pentru

dezlegarea raporturilor litigioase dintre părţi133.
6.2.1. Consideraţii teoretice
Noţiunea de înscris este mai largă decât ceea ce înţelegem prin materializarea unui act
juridic. Proba scrisă poate fi încorporată şi într-un alt obiect material.134
131
. V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de Procedură civilă, vol II, Editura Naţional
132
Ibidem, V. M. Ciobanu, p. 163.
133
Ioan Leş, Principii şi instituţii de drept procesual civil, vol. II, Editura Lumina Lex 1999, p.
131.
134
51
Înscrisul constă în orice declaraţie, despre un act sau un fapt juridic,
făcută prin scriere de mână, dactilografiere, litografiere, imprimare pe hârtie au pe orice alt
suport.
În cazul în care înscrisul s-a întocmit cu intenţia de a fi folosit ca mijloc de probă, el se
numeşte înscris preconstituit.135
6.2.2. Înscrisuri autentice
Sunt acelea care s-au făcut cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public, care
are dreptul de a funcţiona în locul unde actul s-a încheiat (art. 1171 C. civ); exemple: actele
autentice notariale, hotărârile judecătoreşti, procesele verbale întocmite de agenţi procedurali
însărcinaţi cu înmânarea actelor de procedură.
În mod curent, prin înscrisuri autentice 136se înţeleg înscrisuri notariale, dar nu se
confundă cu acestea, întrucât numărul lor este mult mai mare, intrând în această categorie toate
înscrisurile întocmite de un funcţionar de stat în sfera competenţei lor (de exemplu actele de
stare civilă, hotărârile judecătoreşti).137
Se bucură de prezumţia de validitate, cel ce îl foloseşte fiind scutit de orice dovadă.
Dacă constată obligaţii ajunse la scadenţă pot fi investite cu formulă executorie.
Este opozabil tuturor celorlalte persoane la momentul înscrierii în cartea funciară.
6.2.3. Înscrisuri sub semnătură privată
Înscrisurile sub semnătură privată sunt acele înscrisuri care sunt întocmite de părţi, fără
intervenţia unui organ al statului138, semnate de părţile de la care emană.
Înscrisul poate fi scris de mâna părţii de la care emană, a unui terţ, dactilografiat,
imprimat, singura condiţie de valabilitate este semnătura părţilor.
135
136
Pentru un examen amănunţit privind înscrisurile autentice, a se vedea: V.M. Ciobanu, Tratat
II, p. 165-167; G, Boroi, D. Rădescu, op. cit. p. 270-272; Fl. Măgureanu, Înscrisurile, op. cit.,
p. 51-108.
137
A se vedea, Trib. Suprem, col. civ., dec. Nr. 2013/1956, în CD pe anul 1956, vol I, p. 31.
138
Ibidem. Fl. Măgureanu, Drept procesual civil, ediţia a VII-a, Editura All Beck, p. 269.
52
Uneori se cere îndeplinirea unor condiţii speciale:
- testamentul olograf trebuie scris în întregime, datat şi semnat de mâna testatorului;
- formalitatea multiplului exemplar - în cazul convenţiilor sinalagmatice - acestea
trebuie întocmite în atâtea exemplare originale câte părţi cu interese contrarii sunt,
iar pe fiecare exemplar se face menţiune despre numărul exemplarelor întocmite;
- menţiunea „bun şi aprobat” care trebuie efectuată pe înscrisuri care constată
convenţii din care se nasc obligaţii unilaterale, o parte se obligă să plătească alteia o
sumă de bani.
6.2.4. Alte dovezi
Potrivit art. 4 pct. 2 din Legea nr. 455/2001, înscrisul în formă electronică reprezintă o
colecţie de date în formă electronică între care există relaţii logice şi funcţionale şi care redau
litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificaţie inteligibilă, destinate a fi citite prin
intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar.
În sfera înscrisurilor electronice139 pot intra:
- documente scriptice140 (tipărite cu ajutorul imprimantei pe hârtie);
- documente vizual - informaţiile sunt afişate pe monitor141;
- documente care ar putea fi ascultate şi înţelese folosind doar mijloace electronice142
Consacrat de art. 1187 C. civ. Răboajele constituie probe preconstituite, dar semnate, iar
scrierea este rudimentară, făcându-se cu cuţitul143. Răboajele constau în semne pe bucăţi de
lemn, care reprezintă înregistrarea simbolică a unei prestaţii efectuate periodic.
Registrele comerciale ţinute de comercianţi. Aceste înscrisuri, care nu constituie o probă
preconstituită cuprind însemnări pe care persoanele le fac în legătură cu activitatea lor curentă,
139
De regulă „electronic” se referă la întreaga gamă de formate în care poate fi stocată
informaţia (electronic, digital, magnetic, optic etc.)
140
T. G. Savu. Consacrarea legală a semnăturii electronice, în „Revista română de drept
comercial” nr. 7-8/2002, p. 225.
141
Fodor Maria, Drept procesual civil, vol II, Editura Universul Juridic Bucureşti 2007, p. 206.
142
Fl. Măgureanu, Înregistrările electronice. Mijloace de probă admisibile în procesul civil, în
„Revista română de drept comercial” nr. 10/2003, p. 59 şi autorii acolo citaţi.
143
G. Plastara, Curs de drept civil românesc, vol. IV; Obligaţiuni, Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 1925, p. 820.
53
care se pot referi şi la fapte juridice cum ar fi un împrumut, plata unei datorii 144. Deoarece nu
sunt regulat ţinute, ca şi registrele comerciale, ele nu fac dovadă în favoarea celui care le ţine,
dar, potrivit art. 1185 C. civ. , au putere în contra lui, când cuprind în mod clar primirea unei
plăţi şi, în al doilea rând, când cuprind menţiunea expresă că nota sau scrierea din ele s-a făcut
ca să ţină loc de titlu în favoarea creditorului. 145 Registrele cărţile şi hârtiile casnice constau în
însemnări în legătură cu unele evenimente din viaţa persoanelor ce obişnuiesc să ţină astfel de
documente casnice – de exemplu un împrumut.
Menţiunea făcută de creditor pe titlul de creanţă prin care se tinde a proba libertatea
debitorului de datorie.
Scrisorile pot constituii probe în măsura în care conţin mărturisirea extrajudiciară a unor
fapte care au relevanţă în cauză.
Telegrama este un înscris caracterizat prin aceea că destinatarul nu primeşte originalul,
ci o copie, certificată de un funcţionar.
6.2.5. Administrarea probei cu înscrisuri
Când dovada se face prin înscrisuri, se vor alătura la cerere atâtea copii câţi pârâţi sunt,
mai mult câte o copie de pe fiecare înscris, pentru instanţă; copiile vor fi certificate de reclamant
că sun la fel cu originalul (art. 112 şi art. 116 C. proc. civ). Pârâtul va proceda în mod
asemănător în cazul depunerii întâmpinării.
Partea care a depus un înscris în copie certificată este datoare să aibă asupra sa la
şedinţă originalul înscrisului sau să-l depună mai înainte în păstrarea grefei, sub pedeapsa de a
nu se ţine seama de înscris.
Dacă proba prin înscrisuri a fost încuviinţată în condiţiile (art. 138 C. proc. civ), după
prima zi de înfăţişare şi procesul s-a amânat, partea este obligată, sub pedeapsa decăderii, să
depună, cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de judecată, copii certificate de pe înscrisuri146.
144
Ibidem, Ilie Stoienesc, Zavelly Zilberstein, p. 358.
145
146
54
Dacă parte potrivnică nu poate să-şi dea seama de exactitatea copiei faţă cu originalul
înfăţişat în şedinţă, judecătorul va putea acorda un termen scurt, obligând partea să depună
originalul în păstrarea grefei (art. 139 C. proc. civ).
Înscrisurile depuse de părţi rămân dobândite judecăţii şi nu se mai pot retrage fără
învoiala părţii adverse.
Înscrisurile depuse în original nu vor putea fi retrase decât după ce se vor lăsa copii
legalizate la grefa instanţei, la care s-a făcut depunerea.
Când partea învederează că partea potrivnică deţine un înscris privitor la pricină,
instanţa poate ordona înfăţişarea lui, în temeiul (art. 172 C. proc. civ).
Cererea de înfăţişare nu poate fi respinsă dacă înscrisul este comun părţilor sau dacă
însăşi partea potrivnică s-a referit în judecată la înscris ori dacă, după lege, ea este obligată să
înfăţişeze înscrisul.
Dacă înscrisul se află în păstrarea unei autorităţi sau a altei persoane, instanţa dispune
aducerea lui în termenul fixat în acest scop, în temeiul ar (art. 175 C. proc. civ). Cel care deţine
înscrisul este îndreptăţit să refuze aducerea acestuia în cazurile prevăzute de (art. 173 C. proc.
civ).
Înfăţişarea şi aducerea înscrisului se fac pe cheltuiala părţii care a cerut dovada; suma de
plată va fi stabilită prin încheiere irevocabilă. Când procedura înscrisului nu este cu putinţă
datorită faptului că el este necesar funcţionării serviciului la organul respectiv, de exemplu este
vorba de cărţi funciare, planuri registre etc., instanţa va proceda la verificarea înscrisului acolo
unde el se găseşte, cu citarea părţilor, iar, în altă localitate va proceda la comisia rogatorie către
instanţa din acea localitate (art. 176 C. proc. civ)147.
6.3. Verificarea de scripte
Această secţiune din Codul de procedură civilă cuprinde două proceduri – verificarea de scripte
şi procedura falsului148.
6.3.1. Procedura verificării de scripte

147
148
Aurelia Cotuţiu, Diana Florea, Manualul grefierului, Noţiuni de drept procesual civil, Ediţia
2, Editura C.H. Beck, p. 125.
55
Dacă partea tăgăduieşte scrierea sau semnătura de pe înscris, instanţa este obligată să
verifice care din părţi are dreptate, acel care foloseşte înscrisul sau acel care-l tăgăduieşte.
Lămurirea acestei situaţii se face prin procedura verificării de scripte (art. 177 - art. 179 C. proc.
civ)149.
Intervine atunci când se contestă un înscris sub semnătură privată, de către partea cărei i
se opune înscrisul respectiv, sau dacă moştenitorii celui de la care se pretinde că ar emana
înscrisul declară că nu cunosc scrisul sau semnătura autorului lor.
Astfel (art. 177 C. proc. civ), prevede că, „Aceluia căruia i se opune un înscris sub
semnătură privată este dator, fie să recunoască, fie să tăgăduiască scrisul sau semnătura”.
Moştenitorii sau urmaşii în drepturi ai aceluia de la care se pretinde a fi înscrisul pot
declara că nu cunosc scrisul sau semnătura acestuia.
Când una din părţi declară că nu recunoaşte fie scrisul, fie semnătura, instanţa va păşi la
verificarea scrisul, în temeiul (art. 178 C. proc. civ).
Preşedintele instanţei va obliga pe cel al căruia i se atribuie scrierea sau semnătura să
scrie şi să semneze sub dictarea sa, părţi din înscris.
Refuzul de a scrie va putea fi socotit ca o recunoaştere a scrisului sau a semnăturii (art.
178 C. proc. civ).
Dacă instanţa, după verificarea înscrisului cu scrisul sau semnătura făcută în faţa ei sau
cu alte înscrisuri, nu este lămurită, va dispune ca verificarea să fie făcută prin expert, obligând
părţile să depună de îndată înscrisuri pentru verificare, în temeiul (art. 179 C. proc. civ)150.
Se primesc ca atare:
- înscrisuri autentice;
- înscrisuri private ne tăgăduite de părţi;
- partea din înscris netăgăduită;
- scrisul sau semnătura făcute înaintea instanţei.
- Înscrisurile depuse pentru verificare vor fi semnate de preşedinte, grefier şi părţi151.
Părţile iau cunoştinţă de înscrisuri în şedinţă. Înscrisul contestat se semnează spre ne
schimbare de preşedinte, secretar şi părţi. Pe baza raportului expertului şi eventual şi a altor
149
Ibidem. Ilie Stoienesc, Zavelly Zilberstein, p. 358.
150
151
Aurelia Cotuţiu, Diana Florea, p. 126.
56
probe, instanţa va hotărî asupra autenticităţii înscrisului, menţinându-l în proces în caz
afirmativ, înlăturându-l în caz negativ152.
Rezultatul verificării de scripte se consemnează într-o încheiere interlocutorie.
6.3.2. Procedura falsului
Procedura falsului este folosită în cazul înscrisurilor autentice, care în privinţa

constatărilor personale ale agentului constatator, fac dovada până la înscrierea în fals 153, precum
şi în cazul înscrierilor sub semnătură privată, care au fost defăimate ca false, dacă a fost arătat şi
autorul falsului.
Dacă una din părţi declară că scrisul sau semnătura este falsă şi cealaltă parte nu este de
faţă, instanţa va dispune înfăţişarea părţilor în persoană, la alt termen, dacă partea care a arătat
înscrisul va arăta mijloacele de apărare şi va depune înscrisul pentru verificare (art. 180 C. proc.
civ).
Părţile pot fi reprezentate şi prin mandatar cu procură specială, dacă dovedesc o
împiedicare bine determinată.
Preşedintele va constata, prin proces verbal, starea materială a înscrisului defăimat, dacă
există pe el ştersături, adăugiri sau alte îndreptări, apoi îl va semna, spre ne schimbare, şi-l va în
credinţa grefei, după ce va fi semnat de grefier şi părţi (art. 181 C. proc. civ).
Dacă părţile nu vor sau nu pot să semneze, se va face arătare în procesul verbal.
La termenul fixat, preşedintele întreabă partea care a înfăţişat înscrisul dacă înţelege să
se folosească de el.
Dacă partea lipseşte, nu voieşte să răspundă sau declară că nu se mai foloseşte de înscris,
acesta va fi înlăturat.
Dacă partea care a defăimat înscrisul ca fals lipseşte sau nu voieşte să răspundă sau nu
stăruie în declaraţie, înscrisul va fi socotit ca recunoscut.
Dacă partea care defaimă înscrisul ca fals arată pe autorul sau complicele falsului,
instanţa poate suspenda judecata pricinii, înaintând înscrisul procurorului împreună cu procesul-
verbal ce se va încheia, în temeiul (art. 183 C. proc. civ).
152
Ibidem. Ilie Stoienesc, Zavelly Zilberstein, p. 358.
153
57
Dacă instanţa penală nu poate fi sesizată, fie că autorul falsului nu a fost identificat, fie
că acţiunea penală s-a stins ori s-a prescris, falsul se va cerceta, pe cale incidentală, de către
instanţa civilă, prin orice mijloace de dovadă (art. 183 C. proc. civ)154.
6.4 Proba prin declaraţiile martorilor
Dovada cu martori, depoziţia de martori sau proba testimonială- uneori supraestimată,

alteori discreditată, poate da naştere în cursul procesului civil la numeroase şi diverse incidente
sau contestaţii, între care inadmisibilitatea probei cu martori, decăderea din proba cu martori,
interzicerea de a depune ca martor, scutirea de mărturie, refuzul de a depune ca martor, mărturia
mincinoasă155.
Martorii sunt persoane străine de interesele în conflict, care relatează în faţa instanţei de
judecată despre actele sau faptele privitoare la pricina care se judecă şi pot servi la rezolvarea
ei.
Relatarea făcută de martor în faţa instanţei se numeşte depoziţie de martor sau
mărturisire.
În privinţa probei cu martori (testimoniale) trebuie examinată mai întâi chestiunea de
drept material a admisibilităţii acestei probe ţi după aceea cu ea se administrează156.
6.4.2. Administrarea probei cu martori
Faptele juridice pot fi probate cu martori. Există fapte naturale care nu pot fi probate cu
martori: naşterea, căsătoria, decesul.
154
Bucureşti 1997, p. 186
155
I. Deleanu, Procedură civilă II, Editura Servo-Sat 1998, p. 206.
156
Ilie Stoenescu, Graţian Porumb, Drept procesual civil român, Editura didactică şi
pedagogică Bucureşti 1966, p. 170.
58
6.4.2.1. Regula stabilită de art. 1191157 alin (1) C civ.
Dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare care depăşeşte suma de 250 lei,
chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât prin act autentic sau sub semnătură privată.
Pentru dovada acestor acte juridice nu se admit alt probe.
Legea prevede că anumite contracte se încheie înscris, indiferent de valoarea lor, de
exemplu, tranzacţia, contractul de închiriere de locuinţe.
6.4.2.2. Regula stabilită de art. 1191 alin (1) şi alin (2) C civ.
1. Art. 1191 alin (3) C civ. Prevede că „Părţile pot convenim ca şi în cazurile arătate să
se poată face dovada cu martori, dacă aceasta priveşte drepturi de care ele pot să dispună.
Această convenţie poate fi şi tacită: reclamantul propune proba cu martori, iar pârâtul în
loc să se opună, solicită proba cu martori pentru acelaşi considerent.
2. În materie comercială, în principiu proba cu martori este admisibilă fără restricţii, cu
excepţia în care legea comercială prevede necesitatea unui înscris doveditor.
3. În dreptul familiei, pentru dovedirea bunurilor proprii în raporturile patrimoniale dintre
soţi, proba cu martori este admisibilă.
4. Existenţa unui început de dovadă scrisă: să existe un înscris, de orice fel, să provină de la
cel căruia ăi este opus sau de la o persoană faţă de care partea este un succesor în drepturi
şi înscrisul să fie de natură a face demn de respins faptul pretins.
În baza (art. 225 C. proc. civ), poate fi considerat „ Un început de dovadă atitudinea
părţii care, fără motive temeinice, refuză să răspundă la interogatoriu sau nu se înfăţişează, deşi
a fost citată cu menţiunea expresă de a se prezenta la interogatoriu”.
5. Imposibilitatea preconstituirii probei scrise - (art. 1198 C. civ), presupune neputinţa
creditorului de a-şi procura o dovadă scrisă a pretenţiei, formulate, ca urmare că aceasta s-a
născut dintr-un cvasi contract, delict sau cvasi delict, din depozitul necesar, incendiu, ruină,
naufragiu etc., când este cu neputinţă părţilor să îşi preconstituie înscrisul. La aceste
imposibilităţi materiale de preconstituire a înscrisurilor, practica judiciară a arătat şi
157
Reproducem textul aşa cum a fost modificat prin legea nr. 66 in 4 februarie 1943.
59
imposibilitatea morală, ca urmare a unor relaţii deosebite care există între părţi, de rudenie,
afinitate, prietenie.
6. Imposibilitatea conservării probei scrise – creditorul a pierdut titlul ce îi servea ca
dovadă scrisă, dintr-o cauză de forţă majoră. Practica judiciară interpretează foarte larg noţiunea
de forţă majoră reglementată de (art. 1198 pct. 4 C. civ), asimilând aici sustragerea, distrugerea
sau reţinerea înscrisului de către partea potrivnică, pierderea dosarului instanţei.
6.4.3. Administrarea probei cu martori
În mod normal ascultarea martorilor se face în cadrul procesului civil, adică pe cale
incidentă. Sunt însă şi situaţii excepţionale în care proba se efectuează pe cale principală,
anticipând angajarea procesului, prin procedura asigurării dovezilor158
6.4.3.1. Propunerea martorilor
Sub sancţiunea decăderii din probă, cu excepţia cazurilor prevăzute de (art. 138 C. proc.
civ).:
- Reclamantul arată martorii în cererea de chemare în judecată sau cel
mai târziu la prima zi de înfăţişare;
- Pârâtul indică martorii în întâmpinare sau cel mai târziu până la prima i
de înfăţişare;
- Pârâtul indică martorii în întâmpinare sau cel mai târziu până la prima
zi de înfăţişare.
Articolul ( 186 alin. 2 C. proc. civ), revede că, dacă proba cu martori a fost încuviinţată
în cursul judecăţii, partea este obligată, sub sancţiunea decăderii, să depună lista martorilor în
termen de 5 zile de la încuviinţare, iar dovada contrară trebuie cerută, sub pedeapsa decăderii, în
aceeaşi şedinţă dacă amândouă părţile sunt de faţă (art. 167 alin. (4) C. proc. civ).
Se indică numele fiecărui martor şi locul unde urmează a fi citat.
Instanţa poate mărgini numărul martorilor propuşi, în temeiul (art. 187 C. proc. civ).
158
60
În încheierea prin care s-a încuviinţat proba cu martori, se vor preciza şi faptele asupra
cărora martorii vor fi ascultaţi (art. 168 alin (1) C. proc. civ).
În temeiul (art. 186 alin (3) C. proc. civ), instanţa poate dispune înlocuirea martorilor,
pentru motive întemeiate159.
6.4.3.2. Persoanele care pot fi ascultate ca martori
Astfel cum rezultă din definiţia mărturiei, martorii pot fi numai persoane fizice care au
cunoştinţă despre faptele ce formează obiectul judecăţii. Legea nu pune o condiţie de vârstă, dar
prevede că la aprecierea depoziţiei160
În principiu orice persoană care cunoştinţă despre faptele cauzei poate fi ascultată ca
martor în procesul civil.
Articolul 189 C. proc. civ. Stabileşte că nu pot fi ascultaţi ca martori:
- rudele şi afinii până la gradul III inclusiv;
- soţul sau fostul soţ;
- interzişii şi cei declaraţi de lege incapabili de a mărturisi;
- cei condamnaţi pentru mărturie mincinoasă;
- Interdicţia este absolută pentru ultimele două cazuri.
- O altă interdicţie este prevăzută de art. 190 C. proc. civ. Care dispune că
”în cauzele privitoare la starea civilă şi la divorţ pot fi audiaţi ca martori
cei care sunt rude şi afini, dar nu şi descendenţi.
Articolul 191 C. proc. civ. Prevede că sunt scutiţi de a fi martori:
- preoţii, medici, moaşele farmacişti, avocaţii, notarii publici şi alte
persoane pe care legea le obligă să păstreze secretul cu privire la
faptele încredinţate lor în exerciţiul profesiei;
- funcţionarii publici şi foştii funcţionari publici, asupra împrejurărilor
secrete de care au avut cunoştinţă în această calitate;
159
Aurelia Cotuţiu, Diana Florea, , p. 135.
160
61
- cei care prin răspunsurile lor s-ar expune ei înşişi sau ar expune pe
vreuna din persoanele arătate în art. 189 la pct. 1 şi 2 C. proc. civ., la o
pedeapsă penală sau la dispreţul public.
6.4.3.3. Prezentarea şi ascultarea martorilor
După ce instanţa încuviinţează sau ordonă din oficiu proba cu martori 161, martorii sunt
citaţi pentru ziua fixată pentru audiere 162. Ascultarea martorilor se face direct de instanţă. Dacă
martorul domiciliază în altă localitate, se poate face o comisie rogatorie la instanţa egală sau
mai mică în grad din acea localitate163.
Ascultarea propriu-zisă a martorilor
Preşedintele instanţei, înainte de a lua mărturia sau mărturisirea, va cere martorului să
arate:
1. numele şi prenumele, îndeletnicirea, unde locuieşte şi vârsta;
2. dacă este rudă sau afin cu una din părţi şi în ce grad;
3. dacă se află în serviciul uneia din părţi;
4. dacă este în judecată, în duşmănie sau în legături de interes cu vreuna din părţi.
Articolul 196 C. proc. civ., prevede că „Fiecare martor va fi ascultat deosebit, cei ne
ascultaţi ne putând fi de faţă”. Ordinea ascultării martorilor va fi statornicită de preşedintele
instanţei, ţinând seama şi de cererea părţilor164.
După ascultare martorul rămâne în sala de şedinţă până la sfârşitul cercetării, afară
numai dacă instanţa hotărăşte altfel.
Martorul nu are voie să citească un răspuns scris de mai înainte; el se poate folosi însă
de însemnări cu încuviinţarea preşedintelui, dar numai cu privire la cifre sau denumiri.
Mărturia se va scrie de către grefier, după dictarea preşedintelui sau a judecătorului
delegat, şi va fi semnată pe fiecare pagină şi la sfârşitul ei de către judecător, grefier şi
161
162
Numai depoziţiile făcute în faţa instanţei au forţă probantă, nu şi declaraţiile date în scris în
afara instanţei (Curtea Iaşi, dec. Nr. 16/1951, în J.N., nr. 7-8/1951, ă. 830).
163
Aurelia Cotuţiu, Diana Florea, , p. 145.
164
Ibidem, Aurelia Cotuţiu, Diana Florea, p. 135.
62
martor, după ce acesta a luat cunoştinţă de cuprins. Dacă martorul nu voieşte sau nu poate să
semneze, se face vorbire despre aceasta165.
Orice adăugiri, ştersături sau schimbări în cuprinsul mărturiei trebuie încuviinţate şi
semnate de judecător, de grefier şi de martor, sub pedeapsa de a nu fi ţinute în seamă, în
temeiul art. 198 alin. (2) C. proc. civ.
Locurile nescrise din declaraţie trebuie împlinite cu linii, astfel încât să nu se poată
adăuga nimic.
Aprecierea declaraţiei martorilor reprezintă una dintre cele mai delicate probleme cu
care este confruntată instanţa în materie de probaţiune. Criteriul cantitativ al mărturiei
prevala asupra celui calitativ, potrivit adagiului „testis unus, testi nullus”.166
6.5. Expertiza
Instanţa nu este legată de concluziile expertizei, ele constituind numai elemente de

convingere, lăsate la libera apreciere a judecătorului167.
Expertiza este un mijloc de probaţiune reglementat în art. 201-214 C. proc. civ.

Normele juridice nu pot forma obiect al probaţiunii judiciare168.
6.5.2. Admisibilitatea expertizei
Când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt instanţa consideră necesar să cunoască
părerea unor specialişti, va numi, la cererea părţilor ori din oficiu, unul sau trei experţi, stabilind
165
Ibidem, Aurelia Cotuţiu, Diana Florea, , p. 126.
166
Ibidem. Ioan Leş, Principii şi instituţii de drept procesual civil, vol. II, Editura Lumina Lex
1999, p. 163.
167
168
Ioan Leş, Principii şi instituţii de drept procesual civil, vol. II, Editura Lumina Lex 1999,
p. 167.
63
prin încheiere obiectivele expertizei şi termenul în care urmează să se efectueze expertiza, astfel
cum prevede art. 201 C. proc. civ., precum şi plata experţilor.
Procedura expertizei nu este reglementată de Codul de procedură civilă. Astfel, expertiza
tehnică este reglementată prin Decretul nr. 79/1971.169
6.5.3. Administrarea expertizei
Propunerea expertizei se face de părţi sau instanţa din oficiu poate dispune efectuarea ei.
Proba se încuviinţează prin încheiere şi se numeşte expertul ales de părţi. Dacă părţile nu
se înţeleg, se solicită biroului local de expertiză recomandarea unui număr de experţi, din care
instanţa va numi un expert, prin tragere la sorţi170.
Experţii pot fi recuzaţi pentru aceleaşi motive ca şi judecătorii.171
Dacă s-a încuviinţat expertiza, partea care a propus-o este obligată ca în termen de 5 zile
de la încuviinţare să depună suma stabilită de instanţă ca onorariu provizoriu pentru expertiză.
În încheiere se vor menţiona obiectivele la care expertul va i obligat să răspundă.
Forţa probantă a expertizei. Instanţa nu este legată de concluziile expertizei, dar fie că
primeşte sau nu concluziile expertizei, instanţa trebuie să motiveze poziţia sa. În cazul în care s-
au administrat expertize contradictorii, instanţa trebuie să accepte motivat una din ele sau să le
înlăture pe amândouă, dar să nu facă media aritmetică172
6.6. Cercetarea la faţa locului

Este un act procesual care are ca scop cercetarea în faţa instanţei a unor probe materiale
(imobile şi bunuri mobile), netransportabile în instanţă.173
Duce la constatarea nemijlocită a stării şi situaţiei unui obiect, a locului şi modului de
aşezare a unor lucruri, a unor bunuri imobile sau mobile ne transportabile în instanţă.
169
Ibidem. Ioan Leş, p. 168.
170
171
Ibidem. Ioan Leş, p. 168.
172
173
64
Partea interesată solicită încuviinţarea acelui mijloc de probă, iar instanţa, dacă
apreciază că proba este concludentă, o admite printr-o încheiere, în care se vor arăta punctele în
discuţie care urmează a fi lămurite la faţa locului, şi termenul fixat de instanţă pentru efectuarea
cercetării, la care părţile sunt citate. Articolul 215 C. proc. civ., prevede că în încheiere se vor
menţiona împrejurările de fapt pentru a căror lămurire a fost încuviinţată proba174.
Părţile prezente la admiterea probei iau cunoştinţă de termenul fixat chiar în şedinţa de
judecată, iar părţile care lipsesc vor fi citate, indicându-se data şi locul unde urmează a se
prezenta175.
6.6.2. Administrarea probei
Instanţa poate asculta la faţa locului pe martori şi experţi, care vor fi citaţi pentru data şi
locul unde se efectuează cercetarea locală.Cercetarea efectuată fără citarea părţilor este lovită de
nulitate.
Rezultatul cercetării la faţa locului se comunică printr-un proces verbal, conţinând
descrierea operaţiunilor efectuate la faţa locului, procesul verbal se depune la dosar.
Spre deosebire de cercetarea la faţa locului, ancheta socială este efectuată de delegatul
autorităţii tutelare ( obligatorie în unele cauze, de ex. încredinţarea minorului sau stabilirea
locuinţei acestuia).
6.7. Interogatoriul
Articolul 218 C. proc. civ., prevede că se poate încuviinţa chemarea la interogator, când
este privitor la fapte personale, care, fiind în legătură cu pricina, pot duce la dezlegarea ei.
Interogatorul este mijlocul procedural prin care se poate ajunge la obţinerea mărturisirii
judiciare. Mărturisirea este un mijloc de probă şi un act de dispoziţie al părţii176.
174
175
Ibidem, p. 144.
176
Aurelia Cotuţiu, Diana Florea, Manualul grefierului, Noţiuni de drept procesual civil, Ediţia
2, Editura C.H. Beck, p. 144.
65
6.7.2. Mărturisirea. Definiţie şi felurile mărturisirii
Mărturisirea sau recunoaşterea este mijlocul de probă prin care o parte confirmă
existenţa unui fapt prin care partea adversă îşi întemeiază o pretenţie sau o apărare, confirmate
care produce consecinţe juridice împotriva autorului său.
Articolul 1204 C. civ., prevede că mărturisirea poate fi extrajudiciară şi judiciară.
- Mărturisirea extrajudiciară este cea făcută în afara judecării procesului.
Poate fi scrisă sau verbală. Mărturisirea extrajudiciară scrisă constă în
declaraţia părţii într-o cerere adresată unui organ de stat sau consemnată
într-un proces verbal, întocmit de executorul judecătoresc, mărturisirea
judiciară făcută într-un alt proces.
- Mărturisirea judiciară este cea obţinută în cursul judecăţii, în faţa
instanţei de judecată, prin intermediul interogatorului . poate fi făcută şi
spontan, consemnându-se în încheierea se şedinţă177.
6.7.3. Admisibilitatea mărturisirii
În principiu mărturisirea este admisă în toate materiile pentru care dreptul procesual
civil este dreptul comun al procedurii şi pentru care nu există o procedură distinctă.178
Mărturisirea priveşte fapte personale, care, fiind în legătură cu pricina, pot duce la
dezlegarea ei, şi se poate referi la împrejurări numai de fapt.
Condiţii de admisibilitate:
- poate fi făcută numai în legătură numai cu drepturile de care partea
poate să dispună;
- voinţa celui care face recunoaşterea trebuie să fie conştientă şi liberă;
- capacitatea necesară pentru încheierea actelor de dispoziţie (minorii şi
interzişii judecătoreşti nu pot face mărturisiri valabile);
- nu trebuie acceptată de cealaltă parte; este ireversibilă. Poate fi
revocabilă în mod excepţional, pentru eroare de fapt;
177
Ibidem, p. 145.
178
Ibidem, Maria Fodor, p. 282 şi autorii acolo citaţi.
66
- poate fi făcută de titularul dreptului sau de un mandatar cu procură
specială;
- este expresă. Excepţia de la această regulă este prevăzută de art. 225 C.
proc. civ.: instanţa poate socoti refuzul nejustificat de a răspunde la
interogatoriu sau ne prezentarea la interogatoriu ca o măsură deplină179;
- este admisă în toate materiile. O excepţie de la această regulă este
prevăzută de art. 612 C. proc. civ., care interzice folosirea
interogatoriului pentru dovedirea motivelor de divorţ; art. 31 alin (2) C.
proc. civ., interzice folosirea interogatoriului ca mijloc de dovadă a
motivelor de recuzare.
6.7.4. Administrarea probei mărturisirii. Interogatoriul
În Codul de procedură civilă este reglementată modalitatea de obţinere a mărturisirii la

cererea părţii potrivnice sau la iniţiativa instanţei.
Spre deosebire de mărturisirea provocată, recunoaşterea spontană, aşa cum opinează
doctrina, nici nu necesită o reglementare expresă, ea se constată de către instanţă şi se
consemnează în încheierea de şedinţă180.
6.7.5. Propunerea interogatoriului
Reclamantul poate propune proba prin cererea de chemare în judecată, iar pârâtul prin
întâmpinare. Partea respectivă va putea fi citată cu menţiunea de a se prezenta la interogatoriu.
Dacă interogatoriul părţii adverse nu s-a solicitat astfel, operează decăderea din probă.
Excepţiile de la această regulă sunt prevăzute de art. 138 C. proc. civ.
- pct. 3 partea este prezentă, astfel că administrarea probei nu interzice
judecata;
- pct. 4 proba nu a fost cerută din cauza lipsei de pregătire a părţii181.
179
180
Ibidem, Maria Fodor, p. 285 şi autorii acolo citaţi.
181
67
6.7.6. Obiectul interogatoriului
- întrebările privesc chestiuni de fapt;

- faptele să fie personale ale părţii chemate la interogatoriu;
- faptele să fie în legătură cu pricina, putând duce la dezlegarea ei.
6.7.7. Persoanele care pot răspunde la interogatoriu
Numai părţile din proces pot răspunde la interogatoriu: reclamantul, pârâtul,

intervenientul, chemat în garanţie, chemat în judecată, chemat în judecată întrucât ar putea
pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, cel arătat de pârât ca titular al dreptului.
Partea trebuie să se prezinte personal în faţa instanţei sau prin mandatar cu procură
specială.
Articolul 223 alin. (1) C. proc. civ., prevede că partea care are domiciliul în străinătate
va putea fi interogată prin cel care o reprezintă în judecată. Interogatoriul va fi comunicat
înscris mandatarului, care va depune răspunsul părţii dat în cuprinsul unei procuri speciale şi
autentice.
În ceea ce-i priveşte pe incapabili, art. 220 C. proc. civ. Prevede că interogatoriul se
poate lua reprezentanţilor legali, doar cu privire la actele şi faptele săvârşite de ei în această
calitate.
Articolul 222 C. proc. civ., stabileşte că statul şi celelalte persoane juridice de drept public,
precum şi persoanele juridice de drept privat vor răspunde în scris la interogatoriul care li se va
comunica. Acesta trebuie semnat de organul care reprezintă persoana juridică în mod valabil.
consilierul juridic nu poate să facă recunoaşteri în baza împuternicirii generale, având nevoie de
o împuternicire specială182.
În cazul societăţii comerciale de persoane, asociaţii cu drept de reprezentare vor fi citaţi
personal la interogatoriu.
6.7.8. Luarea interogatoriului
182
68
Partea care a propus interogatoriul sau instanţa din oficiu formulează în scris
interogatoriul.
Pe aceeaşi foaie se consemnează şi răspunsurile.
În practică, întrebările sunt trecute în partea stângă a foii, fără a depăşi jumătatea colii,
iar răspunsurile se trec pe jumătatea din dreapta colii, în ordinea şi în dreptul fiecărei întrebări.
Se numerotează cu acelaşi număr atât întrebarea cât şi răspunsul dat la întrebarea
respectivă.
Interogatoriul va fi semnat pe fiecare pagină de preşedinte, grefier, de cel care l-a propus
şi de partea care a răspuns, după ce a luat cunoştinţă de cuprins. 183 Dacă se fac adăugiri,
ştersături sau schimbări, acestea vor fi semnate în acelaşi mod, sub sancţiunea de a nu se fi luat
în considerare.
Dacă părţile nu vor sau nu pot să semneze, se va menţiona această împrejurare în
josul interogatoriului (art. 221 C. proc. civ.)
6.8. Prezumţiile184
6.8.1. Definirea noţiunii
Articolul 1199 C. civ. Defineşte prezumţiile ca fiind consecinţe pe care legea sau
magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut.
Prin prezumţii nu se dovedeşte direct faptul probator, ci un alt fapt vecin conex, din a
cărui existenţă se va trage concluzia cu privire la existenţa sau inexistenţa faptului necunoscut
care trebuie dovedit.
Sunt probe indirecte rezultatul a două raţionamente.
183
Ibidem, Maria Fodor, p. 289.
184
Termenul „prezumţie” provine din francezul „presomption” şi latinescu „preaesumptio”,
care potrivit DEX-ului limbii române înseamnă părere întemeiată părerea întemeiată pe
aparenţe, pe ipoteze, pe deducţii; presupunere, supoziţie sau recunoaştere a unui fapt ca
autentic din punct de vedere juridic, până la proba contrară. „Cuvântul latin praesumatio vine
de la cuvintele prae şi sumere (sumit pro verso), a lua un lucru ca adevărat Maria Fodor,
Drept procesual civil, vol II, Editura Universul Juridic Bucureşti 2007, p. 282 şi autorii acolo
citaţi.
69
- Din cunoaşterea probelor directe rezultă existenţa în trecut a unui fapt
generator de drepturi;
- Din cunoaşterea faptului vecin şi conex, rezultă existenţa faptului
principal, datorită legăturii de conexitate dintre aceste două fapte185.
6.8.2. Felurile prezumţiilor
1. Prezumţiile legale sunt denumite limitativ de lege, de exemplu, puterea lucrului judecat sau
mandatul tacit reciproc între soţi.
Sunt de două feluri:
- Absolute- împotriva lor nu este permisă dovada contrară, putând fi
răsturnate doar prin mărturisire, dacă aceasta este admisibilă. Dacă
mărturisirea nu este admisibilă, aceste prezumţii sunt absolute,
irefragabile ex. puterea lucrului judecat;
- Relative – împotriva lor se poate face dovada contrară, prin orice mijloc
de probă:
- Prezumţiile legale (relative) care pot fi combătute numai de către
anumite persoane (de ex. numai soţul mamei poate combate prezumţia
de paternitate, prin tăgăduirea paternităţii) sau numai prin anumite
mijloace de probă, sau în anumite condiţii186.
2. Prezumţiile simple nu sunt determinate de lege: judecătorul le trage de la un fapt necunoscut,
din anumite probe si împrejurări
6.9. Probele în căile de atac
6.9.1. Probele în cererea în anulare
După cum de observă, problema motivelor cererii în anulare este strâns legată de cea a
probelor ce pot fi administrate în această fază a procedurii speciale a somaţiei de plată.
185
186
70
Ordonanţa nr. 5/2001 nu conţine nici o prevedere cu privire la probatoriul ce poate fi
administrat , ceea ce ar putea duce la concluzia că se poate folosi de orice probă în cererea în
anulare, dar, din cele expuse mai sus, rezultă inadmisibilitatea probelor vizând fondul
raporturilor dintre părţi şi a celor care necesită timp şi cheltuieli pentru administrarea lor
(expertize tehnice sau contabile, proba testimonială). De aceea considerăm, că şi în cererea în
anulare ca şi în soluţionarea cererii de emitere a ordonanţei somaţiei de plată, sunt admisibile
numai proba cu înscrisuri şi mărturisirea.
Pentru motivele arătate, nu împărtăşim punctul de vedere al Curţii Constituţionale , în
sensul că art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 – nu prevede nici o limitare a probelor şi a
condiţiilor de admisibilitate a acestora în cadrul judecării cererii în anulare187
În practica instanţelor judecătoreşti, problema probelor ce pot fi administrate cu ocazia
judecării cererii în anulare este strâns legată de de problema motivelor pe care această cale de
atac se poate întemeia.
Astfel, Tribunalul Vâlcea188a respins cererea în anulare a debitorului, cu următoarea
motivare a debitorului, cu următoarea motivare” Întrucât acţiunea în anulare este o cale de atac
îndreptate împotriva unei ordonanţe pronunţate în procedura necontencioasă, nu pot fi
administrate alte probe decât cele cu acte, care să ateste existenţa unei creanţe certe, lichide şi
exigibile rezultând dintr-un contract, astfel că instanţa a respins cererea de probatoriu formulată
de debitoare, care şi-a motivat neachitarea obligaţiilor la termenele stipulate prin excepţia de
neexecutare (considerată de instanţă neîntemeiată)”.
Fiind de acord cu afirmaţia instanţei privind probele ce pot fi administrate în susţinerea
cererii în anulare, dorim, totuşi, subliniem că apărarea fiind neexecutarea contractului, invocată
de debitore, ar putea afecta caracterul cert al creanţei şi, deci, ar putea duce la admiterea cereii
în anulare şi anularea ordonanţei)faţă de motivarea sumară a hotărârii nu ne putem pronunţa
dacă, în concret, există o asemenea situaţie.
187
Ibidem, I. Deleanu, Gheorghe Buta, , p. 203.
188
Tribunalul Vâlcea, sentinţa nr. 2830/2002, nepublicată.
71
Tribunalul Braşov189 s-a pronunţat în acelaşi sens , respectiv că „în cadrul acţiunii în
anulare este admisibilă numai administrarea probei cu înscrisuri şi, eventual, interogatoriul”190.
SPEŢE:
1. Creanţă certă, lichidă şi exigibilă. Mijloace de probă. Cerere în anulare. Principiul

egalităţii în faţa legii191.
O.G. nr. 5/2001, art. 1 alin (1), art. 6, art. 8

Legea nr. 47/1991, art. 23 alin (1)
Convenţia Drepturilor Omului art. 6 paragr. 1
În cazul în care, după invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate, prevederea legală

supusă controlului a fost modificată. Curtea se va pronunţa asupra constituţionalităţii prevederii
legale, în noua sa redactare ”numai dacă soluţia legislativă din legea sau ordonanţa modificată
este, în principiu, aceeaşi ca şi cea dinaintea modificării”.
Mijloacele procedurale puse la îndemâna părţilor diferă datorită caracterului special al
procedurii, fără ca prin aceasta să se instituie vreo discriminare, fără ca una din părţi să fie
privilegiată şi, ca atare, fără a fi încălcat principiul egalităţii în faţa legii.
Exercitarea dreptului la apărare este asigurată prin posibilitatea formulării cererii în
anulare împotriva ordonanţei prin care judecătorul a admis, integral sau în parte, cererea
creditorului, cale de atac în cadrul căreia debitorul poate folosi în apărarea sa toate mijloacele
legale de probă, nefiind limitat numai la înscrisuri.
189
Tibunalul Braşov, secţia comercială, sentinţa civilă nr. 315/2003, nepublicată, tribunalul
Alba, secţia comercială şi de contencios administrativ, sentinţele civile n. 302/2002, nr.
499/2002 şi nr. 500/2002, nepublicate; Curtea de apel Cluj, secţia comercială şi de contencios
administrativ, decizia civilă nr. 1238/2003, nepublicată, Curtea de Apel Bucureşti, sentinţa
civilă nr. 128/20002, în rezumat, în vol. M.J._ C.P.J. 2002, supra cit ., p. 276.
190
191
Adriana Pena, Somaţia de plată, Culegere de practică judiciară, Ediţia 2, Editura C.H. Beck,
72
D.D.C. nr. 521 din 15 iunie 2004
(M. Of. nr. 622 din 6 iulie 2004)
Cu privire la susţinerea autorului excepţiei potrivit cărora legiuitorul a prevăzut şi alte

proceduri speciale care se judecă de urgenţă, fără însă a limita admisibilitatea mijloacelor de
probă în cadrul acestora. Curtea a reţinut că legiuitorul este suveran în reglementarea procedurii
de judecată. Având în vedere că toate prevederile cuprinse în O.G. nr. 5/2001 sunt norme de
procedură, iar potrivit art. 126 alin (2) in Constituţie „competenţa instanţelor judecătoreşti şi
procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”, s-a reţinut de către Curte că susţinerile
autorului, în acest sens, unt neîntemeiate.192
2. Procedura somaţiei de plată. Căi de atac. Competenţa de soluţionare. Interpretare193

C proc. civ. ar. 22 alin. 3( si (4)
O.G. nr. 5/2001, art. 2, art. 8 alin. (2)
Calea de atac împotriva ordonanţei, pe care o poate exercita debitorul, este cererea în
anulare, iar aceasta se constituie într-o cale de atac de retractare sui generis, care se soluţionează
potrivit art. 8 alin (2) din O.G. nr. 5/2001, modificată, de către instanţa competentă pentru
judecarea fondului cauzei în primă instanţă.
Cum, la dată edictării O.G. nr. 5/2001, tribunalele aveau plenitudine de competenţă în
materie comercială, era exclusă posibilitarea ca o eventuală cerere în anulare să fie soluţionată
de judecător, întrucât judecătoria nu era competentă să judece pricini comerciale în primă
instanţă.
I.C.C.J., secţia comercială, decizia nr. 1257 din 30 martie 2004

(B.J. –Bază de date. 2995, Ed. All Beck, Bucureşti)
Notă: În completare, a se vedea C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 3300 din 4 iulie
2003.
Chiar dacă, ulterior, prin modificările Codului de procedură civilă, prin O.G. nr. 58/203,
şi judecătoriile au dobândit competenţă în primă instanţă în materie comercială pentru anumite
categorii de litigii, câtă vreme normele de competenţă din legea specială nu au fost modificate,
192
Ibidem, Adriana Pena, p. 26-29.
193
73
acestea se aplică cu prioritate, în respectarea principiului generalia specialibus non derogant,
care într-o logică juridică ce nu poate fi ignorată, indiferent de contextul legislativ, asigură
eficienţa principiului soluţionării căilor de atac de retractare de către instanţa care a pronunţat
hotărârea atacată.
Prin urmare în aplicarea art. 22 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa
de soluţionare a pricini de fapte în favoarea Tribunalului Bucureşti. Secţia a -VI- a
comercială194.
6.10. Particularităţi ale probelor în cadrul procedurii somaţiei de plată
Referitor la probatoriu poate fi administrat în procedura somaţiei de plată, în principiu,

este admisibilă numai proba cu înscrisuri. Aceasta, întrucât art. 1 alin. (1) al O.G. nr. 5/2001
dispune că această procedură se desfăşoară în scopul realizării acelor creanţe ale creditorului ce
reprezintă obligaţii de plată asumate prin contract constatate printr-un înscris ori determinate
potrivit unui statut, regulament au alt înscris, iar potrivit ar. 6 alin (1), judecătorul va examina
cererea creditorului pe baza actelor depuse. Se impune a reitera precizare , în sensul că în
această procedură, nu pot fi folosite înscrisurile care constituie ele însele titluri executorii.
Legiuitorul, în acelaşi text, art. 6 alin (1), adaugă că judecătorul va examina cererea şi pe
baza „explicaţiilor şi lămuririlor părţilor”. Din aceasta s-a dedus că ar fi admisibilă şi
mărturisirea judiciară făcută de una din părţi cu ocazia explicaţiilor şi lămuririlor solicitate de
judecător195..
În practica judiciară, majoritatea instanţelor au admis numai probe cu înscrisuri, însă, în
cazuri cu torul izolate a fost admisă în procedura somaţiei de plată proba cu martori, pentru
a se dovedi eliberarea unui spaţiu comercial, sau cu expertiza tehnică, pentru dovedirea
unor lucrări de investiţii, ori cu expertiza contabilă, pentru stabilirea cuantumului creanţei.
Problema mijloacelor de probă, în procedura somaţiei de plată, prezintă o importanţă
specială în materie comercială, în sintagma „alte înscrisuri”, utilizată de legiuitor în art. 1 alin
(1) din ordonanţă, putându-se înscrie orice documente comerciale care atestă o creanţă certă,
194
Ibidem, Pena, Somaţia de plată, p. 29-31.
195
G. Boroi, D. Boroi, op. cit. p. 7.
74
lichidă şi exigibilă196. Printre acestea, un loc important îl ocupă, potrivit art. 46 C. com. facturile
acceptate. Utilizarea lor ca mijloc de probă în procedura somaţie de plată în materie comercială
a condus la soluţii diverse în practica judiciară.
Astfel, în asemenea cauze, judecătorul somaţiei a considerat pe bună dreptate că doar
facturile acceptate fac dovada creanţei în sensul cerut de O.G. nr. 5/2001. Totuşi s-a ridicat o
problemă, care a primit soluţii diferite: pe ce temei poate fi calificată o factură ca acceptată sau
nu şi, pe cale de consecinţă, care dintre ele poate fi primită ca mijloc de probă în procedura
somaţiei de plată. În unele cauze s-au considerat ca acceptate facturile care purtau semnătura de
primire a unei persoane (angajat al debitorului), cu motivarea că acceptarea poate fi şi tacită; în
altele, s-au cerut (dacă nu au fost depuse de creditor) din care să rezulte voinţa debitorului de a
se obliga (plata unui avans din preţul mărfii, acceptarea mărfii şi fixarea unui termen pentru
plată, acceptarea ulterioară a plăţii) atunci când această voinţă nu rezultă implicit din chiar
factura depusă la dosar. Apreciem că aceasta din urmă soluţie este cea temeinică şi legală, în
acest sens pronunţându-se şi Curtea Supremă de Justiţie 197, care a precizat că primirea facturii
de către un angajat al beneficiarului nu echivalează cu acceptarea plăţii, întrucât primirea
facturii este un act material, în timp ce acceptarea facturii necesită o manifestare de voinţă a
persoanei autorizate de a face plata facturii. Înmânarea facturilor nu echivalează cu acceptarea
conţinutului prestaţiilor înserate în înscrisul care are doar rol de instrumentum, aşa încât nu
poate fi primită susţinerea că prin semnătura unui angajat s-a acceptat plata ca echivalent al
prestaţiilor198
Sarcina probei şi în procedura somaţiei de plată, respectiv sarcina dovedirii creanţei care
face obiectul cererii şi a îndeplinirii tuturor condiţiilor impuse acesteia de prevederile art. 1
alin (1) din O.G: nr. 5/2001 revine creditorului. Contestarea de către debitor a unor aspecte
vizând condiţiile şi caracterul creanţei creditorului nu duce automat la inversarea sarcinii
196
Cu privire la înscrisuri ca mijloace de probă în materie comercială, a se vedea Gh. Buta,
Jurisdicţia comercială, supra cit., nr. 44, p. 349.
197
Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, decizia nr. 4647/20000, în R.D.C. nr. 1/2001,
p. 144.
198
S-a precizat că factura acceptată face dovada atât în favoarea emitentului, câr şi împotriva
lui. Pentru ca factura să fie opozabilă, ca instrument probator, cumpărătorul trebuie să restituie
vânzătorului factura acceptată. Chiar în urma acceptării, emitentul, ca şi acceptantul pot să
dovedească faptul că ulterior au intervenit înţelegeri noi prin care s-au modificat datele
cuprinse în factură ori că acceptarea este consecinţa unui viciu de consimţământ (G. Ciolcă,
Drept comercial, Probe. Facturi acceptate, în R.D.C. nr. 9/2001, p. 147-150).
75
probei. Astfel, de exemplu, susţinerea debitorului că nu a primit factura prezentată de creditor ca
mijloc de probă nu va atrage obligaţia debitorului de a dovedi neacceptarea, ci îi revine
creditorului sarcina de a proba acceptarea facturii de către debitor199.
Prin modificarea adusă Codului de procedură civilă prin Legea nr. 219/2005 privind
aprobarea Ordonanţei de urgenţă nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului e
procedură civilă200, în sensul introducerii, la Capitolul III al Titlului III din Cartea a II-a,
Secţiunea a III-a – „Cercetarea procesului în cazul administrării probelor de către avocaţi” –
ridică problema în ce măsură noile prevederi sunt aplicabile şi în procedura somaţiei de plată,
având în vedere că, potrivit art. 2411, „dispoziţiile prezentei secţiuni sunt aplicabile numai în
cazul litigiilor patrimoniale, afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu
permite a se face tranzacţie”.
Întrucât nici în Ordonanţa 5/2001 şi nici în Codul de procedură civilă nu există dispoziţii
exprese care să prevadă interzicerea prevederilor menţionate201, în procedura somaţiei de plată,
considerăm că, în principiu, ca ipoteză, nu se poate susţine neaplicabilitatea lor în această
procedură, sigur, a celor proceduri care corespund naturii procedurii. Pe de altă parte , având în
vedere caracterul necontencios, accelerat şi expeditiv şi probaţiunea limitată în procedura
somaţiei de plată, câr şi conţinutul şi modul administrării probelor de către avocaţi, astfel cum
sunt reglementate în Secţiunea a III-a, în fapt, judecătorul somaţiei de plată nu va putea
încuviinţa, chiar dacă părţile au convenit în acest sens, că avocaţii care le asistă şi le reprezintă
să administreze probele în cauză, potrivit dispoziţiilor secţiunii respective.
SPEŢE:
199
Ibidem, I. Deleanu, Gh. Buta, p. 76.
200
M. Of. nr. 600 din 14 iulie 2005.
201
Potrivit art. 24121 , „dispoziţiile secţiunii a III-a a acestui capitol sunt aplicabile dacă în prezenta
secţiune nu se prevede altfel”.
76
1. Exercitarea dreptului la apărare. Limitarea mijloacelor de probă. Proces excitabil.
Judecarea cererii în anulare.202
O.G. nr. 5/2001, art. 1 alin (1), art. 4 alin. (2), (4), art. alin. (1), (2), (5), art. 10.
Limitarea mijloacelor de probă doar la înscrisuri completate cu explicaţii şi lămuriri

date de părţi a fost determinată tocmai de caracterul special al procedurii, ce se aplică, potrivit
art.1 alin (1), doar ”creanţele certe, lichide şi exigibile (…)”. Întrucât ordonanţa privind somaţia
de plată, ce urmează a fi emisă de către judecător, se va referi doar la obligaţii de plată a unor
sume de bani, rezultate din înscrisuri însuşite de părţi, este justificată cerinţa că dovada acestora
să se facă prin înscrisuri. Limitarea este deopotrivă valabilă pentru ambele părţi, ele având
condiţii identice pentru exercitarea dreptului la apărare, fără a se încălca, prin aceasta, egalitatea
în drepturi sau accesul liber la justiţie şi la un proces echitabil.
D.C.C. nr. 109 din 13 februarie 2007
(M. Of. nr. 155 din 5 martie 2007)
Astfel, în ceea ce priveşte critica potrivit căreia dispoziţiile art. 1 alin (1) şi cele ale art. 4
alin (2) şi (4) sun neconstituţionale, deoarece permit instanţei să soluţioneze cauza doar pe
baza susţinerilor creditoarei şi pe baza înscrisurilor depuse la dosar, se constată că aceasta
este neîntemeiată. Limitarea mijloacelor de probă doar la înscrisuri, completate cu
explicaţii şi lămuriri date de părţi, a fost determinată tocmai de caracterul special al
procedurii, care se aplică, potrivit art. 1 alin (1) doar la „creanţe, certe, lichide şi exigibile
ce reprezintă obligaţii de plată a unor sume de bani, asumate prin contract constatat printr-
un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament, ori altui înscris, însuşit de părţi
prin semnătură ori în alt mod admis de lege (…)”.
202
Ibidem, Adriana Pena, Somaţia de plată, p. 1.
77
2. Caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei. Contestaţie la executare. Mijloace de probă.
Autoritate de lucru judecat.203
O.G. nr. 5/2001, art. 1 alin (1), art. 6, art. 10 alin. (2), teza
1
a doua, art. 11
Caracterul special al procedurii somaţiei de plată a determinat limitarea mijloacelor de

probă, utilizate în primă fază, la înscrisuri, completate de explicaţii şi lămuriri date de părţi.
Limitarea este , deopotrivă, valabilă pentru ambele părţi, ele având condiţii identice pentru
execitarea dreptului la apărare.
Omisiunea legiuitorului de a nu preciza semnificaţia termenilor „lămuriri şi explicaţii”
nu poate fi suplinită prin decizia Curţii Constituţionale.
D.C.C. nr. 434 din 18 noiembrie 2003

(M. Of. nr. 77 din 29 ianuarie 2004)
Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate pentru următoarele

motive: O.G. nr. 5/2001 instituie o procedură specială şi accelerată, derogatorie de la normele
dreptului civil, pentru a asigura recuperarea intr-un timp cât mai scut a creanţelor. Acest caracter
special al procedurii a determinat limitarea mijloacelor de probă utilizate în prima fază la
înscrisuri, completate cu explicaţii şi lămuriri date de părţi. Potrivit art. 1 alin. (1) din
Ordonanţă, această procedură se aplică numai în cazul „creanţelor certe, lichide şi exigibile ce
reprezintă obligaţii de plată a unor sume de bani asumate prin contract constatat printr-un
înscris ori determinate unui statut, regulament sau alt înscris însuşit de părţi sub semnătură
privată…”. Celelalte le raporturilor juridice dintre părţi urmează a fi rezolvate conform
reglementărilor din dreptul comun. Limitarea este deopotrivă valabilă pentru ambele părţi, ele
având condiţii identice pentru exercitarea dreptului la apărare. Omisiunea legiuitorului de a nu
fi precizat semnificaţia termenilor „lămuriri şi explicaţii”, cum susţine autorul excepţiei,
potrivit art. 2 alin. (3) in Legea nr. 47/1992, republicată, nu poate fi suplinită prin decizia Curţii
203
Ibidem, Adriana Pena, Somaţia de plată, p. 50.
78
Constituţionale. De altfel, în această privinţă nu se ridică problema de neconstituţionalitate, ci
doar probleme de interpretare şi de palicare a legii, care intră în competenţa exclusivă a
instanţelor judecătoreşti…204
Capitolul 7
Concluzii. Propuneri de lege ferenda
Reglementarea procedurii somaţiei de plată a fost supusă unor modificări şi completări

succesive, justificate de altfel nu doar ca urmare a sesizării unora dintre insuficientele
reglementări, dar şi ca urmare a consemnării complexelor şi numeroaselor probleme teoretice
şi practice pe care doctrina ţi jurisprudenţa le-au adus în atenţie, dovedindu-se astfel, încă o
dată- dacă mai era nevoie – că problemele vieţii juridice sunt mult mai prolifice decât soluţiile
legislative preelaborate.
Şi totuşi astfel cum am încercat să consemnăm, alte încă multe probleme îşi aşteaptă
rezolvarea legislativă.
Această procedură poate fi sumar caracterizată prin două repere:
1. Ea debutează ca procedură specială, facultativă, accelerată, abreviată şi
necontencioasă, tinzând la provocarea debitorului, să iasă din starea de
expectativă, deliberată sau neglijentă în legătură cu o creanţă în bani, certă,
lichidă şi exigibilă, pe care o datorează, mai ales că, de regulă, astfel de
creanţe fac parte dintr-un lanţ cauzal cu consecinţe adeseori imprevizibile;
2. Ea poate aşa zicând să degenereze într-o procedură contencioasă, care, ceea
ce e drept, asigură în plenitudine egalitatea de arme şi dreptul la apărare din
partea debitorului, dar poate antrena şi eşecul creditorului de a-şi realiza un
drept legitim şi oportun, returnându-l astfel în perimetrul procedurii
comune. Însă nu putem să ignorăm faptul că, uneori, prin atitudinea de rea-
credinţă a debitorului, care însă din prima fază a procedurii s-ar formaliza
prin invocarea de obiecţiuni faţă de cererea creditorului, voluntar,
204
Ibidem. Adriana Pena, p. 50-51.
79
unilateral şi, el atribuie procedurii un caracter contencios, obligându-l
astfel, încă o dată, pe creditor să-şi amâne realizarea creanţei sale, până la
obţinerea unei hotărâri pe calea dreptului comun. Instanţa într-o asemenea
situaţie, in pofida poate a voinţei ei este un martor, ineficient şi
dezamăgitor, o simplă cutie poştală, pentru o cerere sortită eşecului. Ni se
pare că, în ipoteza unei contestaţii – serioase- din partea debitorului, la
cererea creditorului, demersul său în somaţie de plată s-ar putea transforma
într-o cerere introdusă la instanţă în condiţiile dreptului comun, fireşte,
asumându-şi şi realizându-şi obligaţiile procesuale specifice unei asemenea
cereri.
Principiul electa una via ar trebui poate nuanţat în acest domeniu, prin recunoaşterea
posibilităţii pentru creditorul reclamant de a deschide o a doua acţiune, în condiţiile
dreptului comun, după ce a dobândit-o pe prima exercitată în condiţiile procedurii somaţiei
de plată.
Domeniul procedurii somaţiei de plată, în considerarea eficienţei acesteia şi pentru
identitate de raţiune, s-ar putea extinde, incluzând bunăoară şi obligaţia de a face sau de a
nu face, precum şi obligaţia de predare a unui bun mobil determinat sau determinabil.
Este admisă o cerere reconvenţională, dacă aceasta ar avea ca obiect plata unei creanţe
în bani care, prin sursa şi atributele acesteia nefiind altul decât compensarea judiciară a
datoriilor.
O dispoziţie explicită ar fi necesară în legătură cu timbrarea cereri în anulare. Însă în
contextul acestei instituţii procedurale, s-ar impune, precizarea naturii juridice a cererii în
anulare, implicând toate consecinţele inerente calificării ei, între altele, cât priveşte instanţa
competentă să o rezolve şi alcătuirea completului de judecată. Procedura somaţiei de plată
ea însăşi disponibilă concilierii, putând fi anticamera procedurii de drept comun, că înlătură
obligativitatea procedurii prealabile de conciliere instituită anacronic prin dispoziţiile art.
7201 C. proc. civ. atunci când în cazul eşecului somaţiei de plată, s-ar deschide procedura
de drept comun.
Ca procedură specială, rezervată competenţei materiale a instanţelor judecătoreşti,
procedura somaţiei de plată nu poate fi transpusă tale quale tribunalelor arbitrale.
80
Neabordându-se fondul litigiului dintre părţi, consideră că în procedura somaţiei de
plată nu este admisibilă nici una dintre formele, voluntare sau forţate, de participare a
terţelor persoane în proces.
Paradoxal în procedura somaţiei de plată probele sunt în acelaşi timp rigide şi flexibile, nu
numai în considerarea celor două etape ale aceste proceduri – una necontencioasă, iar
cealaltă contencioasă, dar şi prin sensul larg atribuit termenului înscrisuri.
Procedura somaţiei de plată este o cheie potrivită dar ea mai trebuie şlefuită, mai ales se
va pune problema compatibilităţii procedurii naţionale în somaţie de plată cu procedura
europeană a injoncţiunii de plată.
CUPRINS
CAP. 1 Consideraţii generale privind somaţia de plată……….……..……..1

1.1. Noţiunea şi importanţa somaţiei de plată în Dreptul Românesc şi Dreptul
European……………………………………………….4
1.2. Scurt istoric şi evoluţia somaţiei de plată Dreptul Românesc şi Dreptul
European ………………………..……………………….8
CAP. 2 Natura juridică a Procedurii somaţiei de plată…………………….12
81
CAP. 3 Condiţii de exercitare a somaţiei de plată în România………….19
3.1 Condiţii de admisibilitate ale procedurii somaţiei de plată …….26
CAP. 4 Competenţa instanţei de judecată………………………………….32
CAP. 5 Cererea de chemare în judecată…………………………….……..39
CAP. 6 Probele …………...…………………………………………………..45
6.1. Consideraţii generale privind probele…………………….……..45
6.1.1. Definirea noţiunii de probă, reglementare şi importanţa
probei……………………………………….…………………….45
6.1.2. Consideraţii generale de admisibilitate a probelor……47
6.1.3. Subiectul, obiectul şi sarcina probei…………….……..48
6.1.4. Reguli comune privind administrarea probelor………..48
6.1.4.1. Propunerea probelor………..………………………….48
6.1.4.2. Încuviinţarea probelor ……………………….………..49
6.1.4.3. Administrarea probelor………………………………..49
6.1.5. Convenţiile asupra probelor…….…………………………..50
6.1.6 Asigurarea dovezilor………………….……………………..50
6.2. Proba cu înscrisuri………………………………………………...51
6.2.1. Consideraţii teoretice………………………………………..52
6.2.2. Înscrisuri autentice…………………………………………..52
6.2.3. Înscrisuri sub semnătură privată..………………………52
6.2.4. Alte dovezi..………..……………………………………..53
6.2.5. Administrarea probei cu înscrisuri……………….…………54
6.3. Verificarea de scripte……………………………………………..55
6.3.1. Procedura verificării de scripte……………………..……….55
6.3.2. Procedura falsului…………………………………………...56
6.4. Proba prin declaraţiile martorilor ……………………..….……...58
6.4.1. Consideraţii teoretice………………………………………..58
6.4.2. Administrarea probei cu martori……………………….……58
6.4.2.1. Regula stabilită de art. 1191 alin (1) C civ…………59
6.4.2.2. Regula stabilită de art. 1191 alin (1) şi alin (2) C
civ………………………………………………………………………………..58
82
6.4.3. Administrarea probei cu martori……………………….……59
6.4.3.1. Propunerea martorilor………………………………60
6.4.3.2. Persoanele care pot fi ascultate ca martori…………60
6.4.3.3. Prezentarea şi ascultarea martorilor…………..61
6.5. Expertiza……………………………………………………………………..62
6.5.1. Consideraţii teoretice………………………………63
6.5.2. Admisibilitatea expertizei………………………….63
6.5.3. Administrarea expertizei…………………………..63
6.6. Cercetarea la faţa locului…………………………………………64
6.6.1. Consideraţii teoretice………………………………64
6.6.2. Administrarea probei……………………………….64
6.7. Interogatoriul………………………………………………………..64
6.7.1. Consideraţii teoretice……………………………………..65
6.7.2. Mărturisirea. Definiţie şi felurile mărturisirii…………….65
6.7.3. Admisibilitatea mărturisirii………………………………..65
6.7.4.Administrarea probei mărturisirii. Interogatoriul………..66
6.7.5. Propunerea interogatoriului……………………………...66
6.7.6. Obiectul interogatoriului…………………………………..67
6.7.7. Persoanele care pot răspunde la interogatoriu………..67
6.7.8. Luarea interogatoriului……………………………………68
6.8. Prezumţiile………………………………………………………….68
6.8.1. Definirea noţiunii…………………………………………..68
6.8.2. Felurile prezumţiilor……………………………………….69
6.9. Probele în căile de atac……………………………………………69
6.9.1. Probele în cererea în anulare……………………………69
6.10. Particularităţi ale probelor în cadrul procedurii somaţiei de
plată……………………………………………………………….….72
CAP. 7 Concluzii şi Propuneri de lege ferenda……………………………78
Cuprins………………………………………………………………………....80
Bibliografie...…………………………………………………………………..82
83
BIBLIOGRAFIE
I LEGISLAŢIE:
A INTERNĂ:
1. Constituţia României revizuită a fost publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 767
din 31/10/2003;
2. Codul civil;
84
3. Codul de procedură civilă;
4. Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale a fost publicată în
Monitorul Oficial Partea I, nr. 92 din 16/05/1995;
5. Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, a fost
publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 116 din 1995;
6. Legea nr. 7/1995 Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare, republicată, a fost
publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 201 din 03/03/2006;
7. Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, a fost publicată în Monitorul
Oficial Partea I, nr. 559 din 10/11/2000;
8. Legea nr. 95/2002 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 5/2001 privind
procedura somaţiei de plată, a fost publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 80 din
05/06/2002;
9. Legea nr. 356/2002 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 9/2000 privind
nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, a fost publicată în
10. Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic,
a fost publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 867 din 05/12/2003;
11. Legea nr. 31/1995 privind societăţile comerciale;
12. Legea nr. 195/2004 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.
58/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, a fost
publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 470 din 26/05/2004;
13. Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, a fost publicată în Monitorul
Oficial Partea I, nr. 576 din 2004 şi republicat în Monitorul Oficial Partea I, nr. 827
din 20/07/2006;
14. Legea nr. 332/2006 privind abrogarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.
190/205 pentru realizarea unor măsuri necesare în procesul de integrare
europeană republicat în Monitorul Oficial Partea I, nr. 629 din 20/07/2006;
15. Ordonanţa nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată a fost publicată în
16. Ordonanţa de urgenţă nr. 119/2007 privind măsurile pentru combaterea întârzierii
executării obligaţiilor de plată rezultate din contractele comerciale procedura
85
somaţiei de plată a fost publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 422 din
24/10/2007;
17. Ilie Stoenescu, Graţian Porumb, Drept procesual civil român, Editura didactică şi
pedagogică Bucureşti 1966.
18. I. Deleanu, Procedură civilă II, Editura Servo-Sat.
19. E. Herovanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol I, Iaşi, 1926, nr. 10.
20. Ilie Stoienesc, Zavelly Zilberstein, Drept procesual civil, teoria generală, Editura
didactică şi pedagogică, Bucureşti 1977.
21. Adriana Pena, Somaţia de plată, Culegere de practică judiciară, Ediţia 2, Editura
C.H. Beck, Bucureşti 2006.
22. Aurelia Cotuţiu, Diana Florea, Manualul grefierului, Noţiuni de drept procesual
civil, Ediţia 2, Editura C.H. Beck, Bucureşti 2008.
B LEGISTAŢIE INTERNAŢIONALĂ:
II TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII:
1. Fl. Măgureanu, Drept procesual civil, curs pentru masterat dreptul afacerilor, op. cit. p.
201.
2. Ion Deleanu, Gheorghe Buta, Procedura Somaţiei de plată Doctrină şi jurisprudenţă,
Editura C.H. Beck, p.XIII.
3. J. Velu, R. Ergec, La convention europeenne des droit de l homme, Bruylant, Bruxelles,
1990, nr. 466 şi urm.
4. J-M Coulon, Les solutions relatives a l office du juge, în vol. Le temp dans la rocedure,
supra.
5. Fr. Terre, Observations generales, în col. Le temps dans la procedure, supra cit.
6. A se vedea J. Velu, R. Ergec, La convention europeenne des droit de l homme,
Bruylant, Bruxelles, 1990, nr. 466 şi urm.
86
7. G. Cornu, Vocabulaire juridique, Association Henri Capitan, Presses Universitaires de
France, 3 edition, 1992.
8. C. Şeaua, B. Onica-Jarka, D. Petre.
9. Ilie Stoienesc, Zavelly Zilberstein, Drept procesual civil, teoria generală, Editura
didactică şi pedagogică, Bucureşti 1977.
10. Aurel Pop, Curs de drept civil, Partea generală, Centrul de multiplicare al Universităţii
din Bucureşti 1973.
11. E. Herovanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol I, Iaşi, 1926, nr. 10, p. 27
şi nr. 20.
12. E. Herovanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol I, Iaşi, 1926, nr. 10, p. 27
şi nr. 20.
III ARTICOLE ŞI STUDII DIN LITERATURA JURIDICĂ DE SPECIALITATE:
13. J. Velu, R. Ergec, La convention europeenne des droit de l homme, Bruylant, Bruxelles,
1990, nr. 466 şi urm.
14. J-M Coulon, Les solutions relatives a l office du juge, în vol. Le temp dans la rocedure,
supra.
15. Fr. Terre, Observations generales, în col. Le temps dans la procedure, supra cit.
16. A se vedea J. Velu, R. Ergec, La convention europeenne des droit de l homme,
Bruylant, Bruxelles, 1990, nr. 466 şi urm.
17. V.M. Ciobanu, Un pas important pentru reforma în România, în P.R. nr. 4/2003.
18. In reglementarea germană, potrivit ar. 688 alin (2) Pt. 3 din PO, procedura somaţiei de
plată nu este admisă când încheierea (ordonanţa) de somare a debitorului ar urma să fie
comunicată prin publicitate. Într-o altă materie – în procedura falimentului- în raport cu
cele prevăzute de ar. 442 din Codul Comercial- declararea falimentului din oficiu,
îndată ce se constată că sunt întrunite condiţiile falimentului – iniţial, Curtea de Casaţie
din Belgia a refuzat că astfel sunt violate prevederile art. 6 din Convenţia europeană pe
motiv că falitul poate face opoziţie la hotărâre şi astfel poate să-şi valorifice mijloacele
sale de apărare.
87
19. Regulamentul (CE) nr. 805/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului, din 21
aprilie 2004, intrat în vigoare la 21 ianuarie 2005 şi conform ar 33, aplicabil începând
cu data de 21 octombrie 2005, cu excepţia ar. 30-32 care sunt aplicabile începând cu
data de 21 ianuarie 2005.
20. Comisia Comunităţilor Europene, Bruxelles, 15 martie 1005, com/2005/87 final,

2005/0020(COD), eur-lex.
21. La 21 februarie 2006 s-a adoptat acordul politic de poziţie comună a Consiliului
(CES/2006/6390).
IV PRACTICĂ JUDICIARĂ:
1. CEDO, Hotărârea din 26 octombrie 1988, în cauza Martens Moreira. Statul nu poate să
invoce insuficienţa în dreptul intern a unor prevederi de natură să asigure celeritatea, de
exemplu, lipsa unor mijloace de constrângere pentru ca expertul să-şi depună raportul
în termen (Hotărârea din 25 iunie 1987, în cauza Capuano c. Italiei);
2. CEDO, Hotărârea din 6 mai, în cauza Bucholz, sau Hotărârea în cauza Capuano supra
cit.;
3. CEDO, Hotărârea din 13 iunie 1983, în cauza Zaimmermann şi Steiner.Pe larg şi pentru
unele observaţii la o decizie a Curşii Constituţionale, a se vedea I Deleanu,
Suspendarea judecăţii. Art. 1551 C. Roc. civ Consecinţe (Curtea Constituţională, decizia
nr. 426 din 21 octombrie 2004) … notă în Dreptul nr. 7/2005, p. 212 şi urm.
4. CEDO, Hotărârea din 11 noiembrie 2001, în cauza Diaz Aparicio c. Spaniei;
5. CEDO, Hotărârea din 8 decembrie 1983, în cauza Pretto ş.a.
88
89

Procedura Somatiei de Plata

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Procedura Somatiei de Plata

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CAPITOLUL 1

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND SOMAŢIA DE

1.1 Noţiunea şi importanţa somaţiei de plată în Dreptul Românesc şi Dreptul

Numărul mare de cereri introduse la instanţele judecătoreşti competente, care aveau ca

termen (Hotărârea din 25 iunie 1987, în cauza Capuano c. Italiei)

Aprecieri conclusive. Indiscutabil, în faţa răului endemic, constând in lentoarea justiţiei,

1.2. Scurt istoric şi evoluţia somaţiei de plată în Dreptul European

Procedura somaţiei de plată în ţări ale Uniunii Europene.

Exercitarea dreptului la apărare. Limitele mijloacelor de probă. Proces echitabil. Judecarea

D.C.C. nr. 109 din 13 februarie 2007

În expunerea de motive a proiectului legii de aprobare a Ordonanţei Guvernului nr.

CONDIŢII DE EXERCITARE A SOMAŢIEI DE PLATĂ ÎN ROMÂNIA

3.1 Condiţii de admisibilitate ale procedurii somaţiei de plată.

COMPETENŢA INSTANŢELOR DE JUDECATĂ ÎN CADRUL PROCEDURII

COMPETENŢĂ. EXISTENŢA UNEI CLAUZE COMPROMISORII102

Procedura somaţiei de plată, reglementată de dispoziţiile art. 1 din Ordonanţa nr.

O.G. nr. 5/2001, art. 1, art. 2 şi art. 8

În cazul procedurii reglementate de O.G. nr. 5/2001, soluţionarea cererii aparţine

CEREREA DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ ÎN CADRUL PROCEDURII SOMAŢIEI

Cererea de chemare în judecată în cadrul Ordonanţei Guvernului nr. 5/2001 privind

În cazul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 119/2007 privind măsurile pentru

1. Condiţii de admisibilitate ale somaţiei de plată110

2. Convenţie de broker. Prime de asigurare. Caracterul necontencios al somaţiei de plată.111

Se poate respinge ca inadmisibilă cererea de emitere a ordonanţei de plată numai în

6.1. Consideraţii generale cu privire la probele

6.1.1. Definirea noţiunii de probă, reglementare şi importanţa probei

6.1.2 Condiţii generale de admisibilitate a probelor

6.1.3. Subiectul, obiectul şi sarcina probei

6.1.4. Reguli comune privind administrarea probelor

6.1.4.1. Propunerea probelor

Legea reglementează în mod precis procedura administrării probelor, impunând atât

6.1.4.2. Încuviinţarea probelor

6.1.4.3. Administrarea probelor

Administrarea probelor se face:

6.1.5. Convenţiile asupra probelor

6.1.6. Asigurarea dovezilor

Bucureşti 1997, p. 152.

6.2. Proba cu înscrisuri

Înscrisurile ca mijloc de probă sunt frecvent utilizate în practica judiciară pentru

6.2.1. Consideraţii teoretice

6.2.2. Înscrisuri autentice

6.2.3. Înscrisuri sub semnătură privată

6.2.4. Alte dovezi

6.2.5. Administrarea probei cu înscrisuri

6.3. Verificarea de scripte

6.3.1. Procedura verificării de scripte

6.3.2. Procedura falsului

Procedura falsului este folosită în cazul înscrisurilor autentice, care în privinţa

6.4 Proba prin declaraţiile martorilor

Dovada cu martori, depoziţia de martori sau proba testimonială- uneori supraestimată,

6.4.1. Consideraţii teoretice

6.4.2. Administrarea probei cu martori

6.4.3. Administrarea probei cu martori

6.4.3.1. Propunerea martorilor

6.4.3.2. Persoanele care pot fi ascultate ca martori

6.4.3.3. Prezentarea şi ascultarea martorilor

Instanţa nu este legată de concluziile expertizei, ele constituind numai elemente de

6.5.1. Consideraţii teoretice

Expertiza este un mijloc de probaţiune reglementat în art. 201-214 C. proc. civ.

6.5.2. Admisibilitatea expertizei

6.5.3. Administrarea expertizei

6.6. Cercetarea la faţa locului

6.6.1. Consideraţii teoretice

6.6.2. Administrarea probei