ELEMENTE DE PROCEDURĂ JUDICIARĂ.

NOTE DE CURS
conf. univ. dr. Steluţa Ionescu

Prelegerea I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND

PROCEDURA ŞI DREPTUL PROCESUAL

CUPRINS

1. Noțiuni privind procedura.

1.1. Conceptul de procedură
1.2. Originea procedurii
1.3. Caracterizarea procedurii

2. Noţiuni privind dreptul procesual.

2.1. Dreptul procesual – disciplină autonomă. Note generale.
2.2. Noţiunea, caracterizarea, domeniul de reglementare,
izvoarele dreptului procesual.
 1. Noțiuni privind procedura.

1.1. Conceptul de procedură.

În limbaj comun, a proceda înseamnă a face lucrurile într-o anumită
manieră, a avea o anumită conduită, a rezolva o anumită problemă, de
regulă, prin parcurgerea unor etape.
În limbaj juridic, a proceda presupune de asemenea, parcurgerea
unor etape, reglementate de lege, pentru rezolvarea unei probleme de drept
Definiţia ori pentru a oferi o anumită calificare de natură juridică prin ajungerea la o
procedurii soluţie.
Fiind elementul de bază al dreptului procesual, procedura judiciară
se poate defini ca totalitatea actelor şi formelor îndeplinite în cadrul
activităţii desfăşurate de un organ sau de o autoritate1 desemnată de lege
pentru a da o soluţie într-o cauză cu care a fost sesizată.

1.2. Originea procedurii.

Elementele şi conceptul de procedură, în general, sunt de esenţa
comunităţii umane. Regulile actuale de procedură sunt rodul unui îndelungat
proces istoric.
Formele primare de procedură şi implicit prima pledoarie asupra
Elemente de valorii unei proceduri în general au rădăcini foarte adânci în timp. Acestea
geneză a sunt legate chiar de textul biblic, care avea să formalizeze primele acţiuni ce
procedurii au expresie juridică (chiar dacă normele dreptului nu au forma de astăzi).
Textul avea desigur abordarea supunerii la autoritatea divină, iar practicile
vremii arată cât de ritualice erau manifestările sociale. Se pornea de la acte
emise de prezenţe umane care au căpătat statut de mesageri divini, iar
ritualurile consacrate aveau să constituie de fapt adevărate opere primare de
a proceda (de pildă, ca cel mai bun exemplu - ritualul aducerii jertfelor).
Deşi sub forme noi, istoria a consemnat mai apoi o preocupare
permanentă pentru formalizarea tuturor modurilor de a acţiona, mai ales în
raporturile (de regulă, conflictuale) ivite între indivizi şi stat.

1.3. Caracterizarea procedurii.

Pentru a contura o caracterizare generală procedurii de judiciare,
trebuie inventariate câteva dintre caracteristicile sale esențiale.
Caracteristicile
procedurii 1.3.1. Materialitatea.
Pe de o parte, materialitatea înseamnă că orice procedură poartă
asupra unor fapte, raporturi, acţiuni exterioare, care au caracter concret.
Ca şi dreptul în întregul său, procedura tratează lucrurile reale, care
au o expresie socială, care există şi pot fi probate. Nu interesează aşadar,
procesele ante factum sau simplele intenţii de a acţiona.
Pe de altă parte, materialitatea vizează şi acţiunea procedurală care
înseamnă o conduită concretă, efectivă a autorităţii care instrumentează
cauza.
O procedură se va materializa astfel în: acte procedurale (ex.
invitaţia făcută celor implicaţi într-o situaţie litigioasă, invitaţie care
îmbracă forma citaţiei) şi în fapte procedurale (dispunerea unei măsuri

1
Autoritatea avută în vedere în domeniul dreptului procesual este, cu deosebire, aceea a
justiţiei. Astfel, procedura judiciară acoperă ca înțeles cele două mari proceduri de
judecată (civilă și penală), ca instrumente de lucru puse de lege la dispoziția justiției.
2
represive; de pildă, sistarea unei activităţi, lipsirea de libertate a unei
persoane).
Din acelaşi punct de vedere, al materialităţii, trebuie remarcat apoi
faptul că procedura produce soluţii sau rezolvări care trebuie să aibă
materialitate, care trebuie să fie puse în aplicare (de pildă, o simplă
promisiune din partea instanţei de judecată sau exprimarea unui regret
pentru problema adusă în dispută nu poate constitui pentru partea interesată
o soluţie). Rezolvarea în concret a cauzei va presupune în mod necesar
pronunţarea unei soluţii încărcată cu forţă de constrângere statală ceea ce
echivalează, de regulă, cu un înscris cu putere de a fi pus în executare.

1.3.2. Publicitatea
Această caracteristică a procedurii comportă două dimensiuni:
a) prima este dată de accesibilitatea normelor de procedură, de
posibilitatea cunoaşterii lor de către oricine, indiferent că este sau nu parte
într-un proces. Astfel, o procedură aplicabilă în justiţie poate fi cunoscută,
sub aspectul etapelor necesare de parcurs, din chiar textele de lege.
b) cea de-a doua este dată de posibilitatea de a participa în mod
deschis, direct la şedinţa de judecată. Aşadar, oricine are interes, chiar dacă
acesta nu este decât un interes la nivelul unei informări sau pentru
spectacolul judiciar, este liber să participe la desfăşurarea unei şedinţe de
judecată, indiferente de natura instanţei sau de gradul de jurisdicţie în care
se judecă. Această libertate de acces constituie, între altele, o garanţie contra
arbitrariului şi, implicit, o expresie a transparenţei modului în care lucrează
justiţia. În lumina acestei trăsături, caracterul public al şedinţei de judecată
constituie regula, caracterul restrâns sau nepublic, fiind prezent, cu titlu de
excepţie, în puţine situaţii clar precizate de lege.

1.3.3.Generalitatea
Aceasta este trăsătura care consacră regula aplicării procedurii fără
restrângeri, fără discriminări. Potrivit acesteia, în toate cazurile care cad sub
incidenţa unei anumite proceduri, acestea trebuie să se aplice la fel, cu titlu
general.
Trăsătura este astfel expresia unui principiu fundamental în drept,
acela privind egalitatea în faţa legii, înţeles aici ca egalitate şi în faţa
justiţiei, chemată să aplice legea.

1.3.4. Regularitatea
Orice procedură trebuie să fie realizată în ritmul şi în timpii
programaţi, să aibă o cadenţă formală, să fie echilibrată, consecventă,
logică şi să sancţioneze actele, măsurile, hotărârile care se abat de la
regulile sale.
Regularitatea presupune totodată o corespondenţă între regulile
care guvernează validitatea formelor de procedură (acte, termene) şi
modalitatea concretă în care acestea apar.

1.3.5. Formalizarea2
Noţiunea are în vedere atenţia deosebită acordată formei, ca
modalitate de exprimare a etapelor în care se desfăşoară procedura.

2
Formalizarea este înţeleasă aici cu sensul specific limbajului juridic, pentru care formal
înseamnă reglementat, stipulat, riguros, prevăzut de lege.
3
 Formalizarea înseamnă de fapt normarea juridică a procedurii, sub aspectul
insistenţei pe care o arată legea pentru modalitatea în care se cere atât părţii
cât şi instanţei sau altor organe cu puteri de judecată să lucreze.
La modul practic, formalizarea priveşte chiar şi tipizarea actelor,
ca instrumentum, unele dintre ele constituind astăzi documente standard
(ex. citaţia).
Cum regula este că normele procedurii au, în majoritatea lor,
caracter imperativ, aceasta face ca derogarea de la ele să atragă sancţiune
juridică. Astfel, sub aspectul cerinţei formalizării procedurii, actele
procedurale care nu respectă forma de cerută de lege (fie în conţinut, fie cu
privire la termenul în care se cer întocmite) sunt sancţionate cu ineficienţa,
cu nulitatea lor, ceea ce poate genera chiar ineficienţa sau nulitatea soluţiei
care se pronunţă. Alteori, nerespectarea caracterului formal al procedurii
poate atrage ca sancţiune pierderea dreptului de a mai acţiona, în timpii
procesuali prevăzuţi de lege.

1.3.6. Eficacitatea3
Această caracteristică rezidă în încheierea oricărei proceduri cu o
măsură, o soluţie4 (denumită generic), adoptată în mod formal, sub expresia
autorităţii care a instrumentat cauza, a analizat piesele dosarului şi s-a
socotit lămurită. Actul care se pronunţă se numeşte, de regulă, act de
judecată sau act jurisdicţional, investirea sa cu puterea de a fi pus în
executare constituind expresia forţei coercitive a statului.
Tocmai de aceea, eficacitatea este susţinută nu doar de pronunţarea
unei soluţii în cauză ci şi de şi de garantarea executării ei în concret (adică
de punerea în aplicare). O procedură care nu atinge acest prag de exigenţă,
este o procedură fără utilitate practică, ineficace.

2. Noţiuni privind dreptul procesual.

2.1. Dreptul procesual – disciplină autonomă. Note generale.

Arătam că unul dintre sensurile conceptului de procedură este acela
Autonomia care o identifică cu o ramură a dreptului, ramură ce are ca obiect studiul
dreptului procedurilor de judecată.
procesual De altfel, titulatura preferată cu timp în urmă era aceea de procedură
civilă, respectiv, procedură penală (fiind astfel evocate cele două mari
ramuri de drept care acoperă marea masă a normelor cu caracter procesual).
Astăzi însă, se acordă preferință denumirilor: drept procesual civil,
respectiv, drept procesual penal.
Natura disciplinei supuse analizei este aşadar o alăturare, o articulare a
celor două mari ramuri de drept procesual, fiind vorba de un drept procesual
comun, în sensul de reunire a tuturor normelor şi instituțiilor care constituie
trunchiul comun al celor două proceduri de judecată și, acolo unde este
cazul, relevarea elementelor de specificitate.

3
Este ceea ce diferenţiază actul jurisdicţional de actul administrativ; astfel, dacă în cazul
actului jurisdicţional, eficienţa este dependentă de posibilitatea executării lui (executare
care se face cu intervenţia forţei publice, a unei autorităţi executive), în cazul actului
administrativ, autoritatea emitentă îl pune ea însăşi în aplicare, astfel că eficienţa acestuia
nu depinde de acte de executare propriu-zise.
4
Aceasta poate fi, după caz: hotărâre judecătorească sub forma unei sentinţe, decizii,
ordonanţe.
4
 În sistemul nostru de drept, disciplina prezintă un caracter de noutate.
În alte sisteme însă5, dreptul procesual comun sau dreptul procesual, şi-a
dobândit deja statutul de disciplină distinctă.
Tendinţa tot mai pronunţată de a căpăta autonomie rezidă în
posibilitatea de a se constitui într-un îndrumar practic extrem de util.
Aducerea laolaltă a tuturor normelor de procedură sau măcar a celor mai
importante, permite celui interesat să înţeleagă mai bine mecanismele pe
care le are la dispoziţie exerciţiul justiţiei, precum şi raporturile sale cu
celelalte autorităţi în stat.
Distincţia dintre drept procesual şi drept substanţial/material
Importanţa disciplinei rezidă şi în asigurarea cadrului în care se
desfăşoară raporturile de drept material (substanţial), atât cele aparţinătoare
dreptului civil şi altor ramuri: drept comercial, dreptul muncii, drept
administrativ etc., cât şi celor de drept penal. Astfel, dacă aceste ramuri,
denumite sugestiv drept material/substanţial, reglementează raporturile de
drept specifice, conferind părţilor drepturi şi obligaţii, dreptul procesual le
pune la dispoziţie mijloacele necesare pentru remedierea eventualelor
situaţii provocate de lezarea sau ignorarea acestora sau, în general, orice ar
fi putut să provoace un dezechilibru social.

2.2. Noţiunea, caracterizarea, domeniul de reglementare, izvoarele

dreptului procesual.

22.1. Prin definiţie, ca orice ramură de drept, dreptul procesual este

ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile şi situaţiile
Definiţia dreptului născute din participarea la soluţionarea unei cauze de către instanţa de
procesual judecată sau alt organ de jurisdicţie, de judecarea şi pronunţarea unei
soluţii, indiferent de natura conflictuală sau neconflictuală a acesteia sau
de natura procedurii aplicabile.

2.2.2 Caracterizarea dreptului procesual, ca ramură de drept.

Sunt relevante câteva dintre trăsăturile acestei ramuri de drept.
Prin normele sale, această disciplină aparţine dreptului public, pentru
că realizarea acestora, deşi interesează promovarea unor interese şi drepturi
de natură privată, sunt totuşi expresia autorităţii publice. Calificarea ca
Caracterele ramură de drept public are în vedere criterii privind atât natura raporturilor
juridice ale juridice, participanţii la aceste raporturi, cât şi natura normelor care le
dreptului reglementează.
procesual Deci, instanţa judecătorească lucrează pentru a aplica dreptul în
interesul general, pentru a pune ordine în raporturile dintre subiecţii de
drept.
Actul de judecată, deşi se înfăptuieşte, de regulă, pentru particulari, el
se face sub interesul public, general, de a se rezolva litigiile în mod şi, în
aceeaşi măsură, just, legal şi autoritar.
Dreptul procesual este un drept sancţionator – sensul nu vizează
caracterul punitiv (ca pentru dreptul procesual penal) ci acela de a da
finalitate normelor de drept substanţial.
Este acesta un drept reglementar – potrivit acestei caracteristici, deşi
părţile litigante îşi manifestă voinţa în mod liber şi participă prin

5
De pildă, dreptul francez sau dreptul spaniol, sisteme de drept aflate în aceeași familie de
drept (familia de drept romano-germanică), familie din care face parte și dreptul românesc.
5
 manifestările lor la formarea soluţiei, această participare se face după norme
legale, uniforme, prestabilite.
Este o ramură de drept formalist – sensul este şi aici cel propriu
dreptului; aceasta înseamnă o consideraţie deosebită pusă de lege pe
semnificaţia şi respectarea formei actelor de drept procesual.

2.2.3. Domeniul dreptului procesual vizează marile instituţii de

procedură:
- principiile care guvernează materia procedurilor jurisdicționale, atât
comune cât și specifice;
- acțiunea în justiție/jurisdicțională, sub aspectul elementelor sale, a
condițiilor de exercitare și a felurilor; părţile și alți participanţi la proces,
Domeniul drepturile şi îndatoririle lor procesuale;
normelor de - competenţa, înţeleasă ca desemnarea dată de lege unui anumit organ
procedură de jurisdicţie de a se învesti şi de a rezolva un anumit litigiu sau o anumită
categorie de litigii;
- actele care se adoptă în activitatea jurisdicţională, denumite acte de
procedură, precum și termenele procedurale;
- probele pe care poate şi trebuie să le ia în examinare organul de
jurisdicţie pentru a ajunge la lămurirea cauzei;
- desfăşurarea propriu-zisă a judecăţii, atât în fața primei instanțe cât
și în căile de atac (modul în care se judecă, timpii procesuali, eventualele
incidente de procedură, deliberarea şi pronunţarea actului jurisdicţional);
- executarea actului jurisdicţional (adică a hotărârilor judecătorești,
civile sau penale)6.

2.2.4. Izvoarele dreptului procesual7.

I. Constituţia (legea fundamentală).

După ierarhia normelor care inspiră dreptul procesual, în prim plan
Izvoarele stau textele constituţionale, acestea reglementând cel puțin următoarele:
dreptului exerciţiul autorităţii de lucru judecat, identificarea instanțelor judecătorești,
procesual câteva mari principii ale procedurii (ex. principiul legalităţii, principiul
liberului acces la justiţie, principiul egalităţii, principiul dreptului la o cale
de atac).

II. Acte normative subordonate legii fundamentale.

§ Legile care inspiră, cu preponderenţă, materia dreptului procesual
sunt: Codul de procedură civilă (pentru cauzele de natură civilă) şi Codul
de procedură penală (pentru cauzele de natură penală).
Codul de procedură civilă.
Astăzi, materia dreptului procesual civil este deja reformată, atât sub
aspect instituţional, a sistemului judiciar, cât şi, implicit, a regulilor de
procedură după care funcționează, beneficiind de un text normativ de dată
relativ recentă.

6
Problematică pe care materia de față nu o tratează, întrucât ea face astăzi obiectul unor
subramuri distincte, calificate: Drept execuțional civil, respectiv Drept execuțional penal.
7
Dintre izvoarele formale ale dreptului, așa cum sunt ele consacrate de teoria generală a
dreptului, pentru dreptul procesual izvorul fundamental este legea. Într-un sens mai larg,
pot fi asimilate și alte izvoare, precum: principiile generale ale dreptului, doctrina sau
unele soluții de jurisprudență.
6
 Noul Cod de procedură civilă (Legea nr. 134 din iulie 2010)8, cu
modificări intervenite inclusiv prin legea de punere în aplicare și ulterior
acesteia este astăzi în vigoare, începând cu data de 15 februarie 2013.
Codul de procedură penală.
Și materia dreptului procesual penal este astăzi supusă reformei și
confirmată printr-un text nou. Noului Cod de procedură penală a intrat în
vigoare la data de 1 februarie 2014 (Legea nr. 135 din iulie 20109).

Trebuie precizat în context că, pe lângă normele procesuale care

reglementează materia, judecătorul este inspirat și de dispoziții de drept
substanțial, între acestea semnificative fiind: Codul Civil și Codul Penal,
acte normative supuse și ele reformei și fiind aplicabile astăzi10.

§ Alte legi care interesează materia sunt: Legea de organizare

judiciară (legea nr. 304/2022), Legea privind statutul judecătorilor şi al
procurorilor (legea nr. 303/2022). Alături de acestea se situează şi alte texte
care cuprind norme de procedură: Codul muncii, Codul comercial, Codul
fiscal, Legea contenciosului administrativ, Legea societăţilor comerciale,
Legea concurenţei neloiale, Legea privind dreptul de autor şi drepturile
conexe, Legea privind brevetele de invenţie ş.a.
§ Se adaugă izvoarelor dreptului procesual şi actele normative emise
de guvern: hotărârile guvernului și ordonanţele guvernului, acestea din
urmă devenind legi (ulterior adoptării) şi subzistând doar astfel.

III. Izvoare de drept procesual pot fi și unele soluții de jurisprudență11

- decizii ale CCR (Curtea Constituțională a României), soluțiile date de
instanța supremă (ICCJ – Înalta Curte de Casație și Justiție) în recursul in
interesul legii (RIL) sau în hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor
probleme de drept (HP), soluții care au caracter obligatoriu pentru instanțele
judecătorești.
Deloc de ignorat, se adaugă acestora și soluții ale jurisdicțiilor
europene cu relevanță pentru dreptul nostru intern - jurisprudența CEDO
(Curtea Europeană a Drepturilor Omului) și jurisprudența CJUE (Curtea de
Justiție a Uniunii Europene).

8
Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă a fost publicată în Monitorul
Oficial, Partea I, Partea I, Nr. 485, din 15 iulie 2010 (cu modificări de text până astăzi).
9
Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală a fost publicată în Monitorul
Oficial, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010 (cu modificări de text până astăzi).
10
(Noul) Cod civil adoptat prin Legea nr. 287/2009, în vigoare de la 1 octombrie 2011 și
(Noul) Cod penal adoptat prin Legea nr. 286/2009, în vigoare de la 1 februarie 2014 (cu
modificări de text până astăzi).
11
În sistemul nostru de drept, jurisprudența - înțeleasă ca practica instanțelor judecătorești,
de toate gradele - nu este calificată izvor formal de drept. Cu toate acestea, se recunoaște
acest atribut, în mod excepțional, unor soluții de jurisprudență emise de jurisdicții cu
autoritate, așa cum sunt cele indicate mai sus în text; calificarea este limitativ și expres
prevăzută de lege.
7