CUPRINS

I. HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ - ACT JURISDICŢIONAL AL INSTANŢEI

I.1. Precizări prealabile

I.2. Criterii de delimitare

II. EFECTELE HOTĂRÂRII JUDECĂTORESTI

II.1. EFECTELE SUBSTANŢIALE ALE HOTĂRÂRII JUDECĂTOREŞTI

II.1.1. Hotărârile judecătoresti declarative

II.1.2. Hotărârile judecătoresti constitutive
II.1.3. Necesitatea delimitării dintre hotărârea declarativă si hotărârea constitutivă
II.1.4. Hotărârile judecătoresti mixte (cu efecte declarative si constitutive)
II.1.5. Hotărârile judecătoresti extinctive de drepturi

II.2. EFECTELE PROCESUALE ALE HOTĂRÂRII JUDECĂTOREŞTI

II.2.1. Dezînvestirea instanţei judecătoresti

II.2.2. Hotărârea judecătorească – mijloc de probă. Valoarea de înscris autentic a
hotărârii judecătoresti
II.2.3. Hotărârea judecătorească – titlu executoriu
II.2.4. Hotărârea se bucură de puterea lucrului judecat
II.2.5. Hotărârea interverteste natura prescripţiei dreptului la acţiune, atunci când
este supusă executării silite

I. HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ
-ACT JURISDICŢIONAL AL INSTANŢEI -

I.1. Precizări prealabile

Hotărârea reprezintă actul jurisdicţional de dispoziţie al instanţei, prin care

aceasta se dezînvesteste de soluţionarea litigiului concret ce i-a fost dedus spre
judecată. Rolul judecătorului constă în a da soluţii problemelor de natură juridică pe
care părţile vin să i le supună judecăţii, în a spune dreptul (iuris dictio) după ce i-au
fost prezentate si demonstrate faptele (da mihi factum, dabo tibi ius).

1
 Chestiunile de drept care trebuie să primească rezolvare în cadrul activităţii de
judecată finalizate prin hotărârea judecătorească au atât caracter general, abstract – de
ex., când, interpretându-se în prealabil legea, nu se urmăreste decât sesizarea regulii în
forma sa pur obiectivă, fără plasarea în ipoteza specială a unui caz determinat – cât si
caracter concret, cu referire la situaţia particulară adusă spre dezlegare, în faţa
instanţei.
Actul jurisdicţional al instanţei1 se deosebeste în mod esenţial de actul
jurisdicţional îndeplinit de alte autorităţi (de ex, cele administrative), prin aceea că
dispune de o forţă, în sensul că în situaţia nesupunerii, neconformării de bunăvoie
dispoziţiilor sale, aducerea lui la îndeplinire este asigurată pe cale coercitivă, prin forţa
publică a statului.
Asadar, prin hotărârea judecătorească nu doar se dă răspuns problemei încălcării
legii, existenţei sau nu, a vreunei neconcordanţe între situaţia de fapt si cea de drept, ci
se realizează, dată fiind natura actului, posibilitatea valorificării silite a acestuia (a
drepturilor recunoscute si a situaţiilor stabilite în urma verificării jurisdicţionale).
În acelasi timp, autoritatea de lucru judecat, ca efect specific al actului
jurisdicţional, răspunde nevoii de securitate juridică, interzicând părţilor readucerea
aceluiasi litigiu în faţa instanţei, ele fiind datoare să se supună efectelor obligatorii ale
hotărârii, fără posibilitatea de a mai pune în discuţie ceea ce s-a transat deja pe calea
judecăţii.
Asadar, se poate spune că hotărârea este înzestrată cu o eficienţă specifică, ce o
deosebeste de categoria celorlalte acte aflate în ordinea juridică.

I. 2. Criterii de delimitare 2

1
Într-un sens foarte larg, hotărârea desemnează toate actele instanŃei adoptate în raporturile
ei cu justiţiabilii, indiferent dacă prin ele se transează sau nu un diferend juridic, adică atât
actele de dispoziţie în materie contencioasă, cât si actele de dispoziţie în materie
necontencioasă, actele adoptate la sfârsitul judecăţii sau în cursul acesteia, actele prin care se
transează o chestiune litigioasă sau se iau măsuri de administraţie judiciară – I. Deleanu,
Tratat de procedură civilă, vol. II, Ed. Servo-Sat, Arad, 2004, p. 17.
2
V. M. Ciobanu, Tratat teoretic si practic de procedură civilă, vol. I, pp. 27-31

2
 În doctrină au fost propuse mai multe criterii de delimitare a actului jurisdicţional
si de diferenţiere a acestuia de alte acte juridice – care, la fel ca si în situaţia hotărârii
judecătoresti, vin să dea dezlegare unor probleme de drept. Astfel, s-a arătat că în
vederea calificării unui act ca fiind jurisdicţional urmează a se folosi:
– criteriul formal (care presupune luarea în considerare a organului sau a
persoanei care îndeplineste actul; recunoasterea de către legiuitor a valorii
jurisdicţionale a actului; respectarea formei interne a actului si într-o accepţiune mai
largă, a formelor exterioare privitoare la principiile desfăsurării procesului;
– criteriul funcţional (presupune existenţa unei contestaţii, a unui litigiu care îsi
găseste rezolvarea; puterea de lucru judecat a actului care împiedică repunerea în
discuţie între părţi a modalităţii de rezolvare a contestaţiei;
– criteriul material (care înseamnă interpretarea legii, prin determinarea, în
abstract, a regulii aplicabile si apoi rezolvarea în concret a problemei de drept,
raportată la situaţia de fapt);
– criteriul organic (care vizează modalitatea de organizare a instanţelor pe
criteriul ierarhic – cu posibilitatea modificării hotărârilor în căile de atac –,
independenţa instanţelor si în principiu, colegialitatea completului de judecată;
– criteriul teleologic (care se fundamentează pe finalitatea funcţiei jurisdicţionale,
aceasta constând efectiv în a spune dreptul, adică în a realiza verificarea situaţiei
juridice cu ajutorul unei constatări care constituie, ea însăsi, actul jurisdicţional si cu
condiţia ca, cel care procedează astfel la verificarea situaţiei juridice să fie un terţ faţă
de părţile interesate în cauză).
Concluzionând, în calificarea sau determinarea actului jurisdicţional nu este
suficientă si nu este posibilă absolutizarea vreunuia dintre criterii.
În afara criteriului material, care presupune o spunere a dreptului la situaţia de
fapt dedusă judecăţii (si care nu poate fi privit izolat), interesează deopotrivă, organul
emitent al actului – faptul că acesta funcţionează într-un sistem independent, cu
atribuţiuni jurisdicţionale recunoscute prin lege – procedura după care se desfăsoară
activitatea finalizată prin emiterea actului (cu respectarea garanţiilor procesuale,
transarea contestaţiei (sau rezolvarea cererii în procedura necontencioasă) să aibă drept
scop spunerea dreptului, pe baza verificărilor proprii realizate de instanţă.

3
 Asadar, actul jurisdicţional este acela emis de un terţ faţă de părţile interesate în
proces, având atribuţii jurisdicţionale recunoscute de lege, care îsi desfăsoară
activitatea pe baza unei proceduri prestabilite (cu respectarea garanţiilor procesuale) si
a cărei finalitate o reprezintă spunerea dreptului, pe baza propriilor verificări, la
situaţia de fapt dedusă judecăii3).
În ce priveste hotărârea pronunţată în materie necontencioasă, se pune problema
dacă ea are caracterul unui act jurisdicţional, având în vedere că nu vine să transeze un
litigiu, că nu există un adversar faţă de care să fie stabilit sau recunoscut dreptul, că ea
constă în principiu în darea unei autorizaţii sau încuviinţarea unei măsuri.
Desi soluţionarea cererii într-o astfel de procedură se face după forme mult
simplificate, în absenţa contradictorialităţii si fără a se pune capăt unei contestări,
aceste elemente nu sunt totusi de natură să ducă la negarea faptului că si astfel de acte
sunt îndeplinite în cadrul funcţiei jurisdicţionale a statului. Atribuţiunile graţioase fac
parte din funcţiunea jurisdicţională, cu acelasi titlu ca si atribuţiunile contencioase4.
Pronunţarea unei hotărâri în materie necontencioasă nu înseamnă că nu are loc o
stabilire si aplicare a regulii de drept si că, deci, din punct de vedere al naturii
intrinseci, materiale a actului n-ar fi vorba de „iuris dictio”. Astfel, de exemplu, atunci
când este chemat să autorizeze înfiinţarea unei persoane juridice (asociaţie, fundaţie,
partid politic, sindicat, societate comercială), să încuviinţeze adopţia sau desfacerea
căsătoriei prin acordul soilor, judecătorul nu face simple acte de administraţie
judiciară), ci verifică îndeplinirea cerinţelor legale. Faptul că aplicarea regulii de drept
nu se realizează în urma dezbaterilor contradictorii nu înseamnă decât că „actul are
mai puţine garanţii contra erorii decât acele acte care sunt pronunţate după o luptă între
pretenii contrare”.
De asemenea, faptul că astfel de hotărâri nu se bucură de puterea lucrului judecat
nu poate fi definitoriu pentru natura lor jurisdicţională întrucât aceasta nu constituie
cauza determinantă a unei proceduri, ci consecinţa ei5. Concluzionând, urmează să

3
I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. II, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2007, p. 7.

4
Comentariile Codului de procedură civilă, vol. II, Ed. All Beck, Bucuresti, 2001, p. 200.

5
I. Deleanu, op. cit., vol. II (2004), p. 347.

4
apreciem că hotărârile date în materie necontencioasă nu sunt în afara funcţiei
jurisdicţionale a instanţei; că, desi pronunţate după reguli mult simplificate si lipsite în
principiu de puterea lucrului judecat, ele6 vin totusi să spună dreptul, creând situaţii
juridice noi, nelimitându-se la simple măsuri de administraţie judiciară si bucurându-se
de stabilitate câtă vreme nu s-au modificat împrejurările care au impus adoptarea lor.

II. EFECTELE HOTĂRÂRII JUDECĂTORESTI

Obţinerea unei hotărâri judecătoresti nu reprezintă un scop în sine al celui care

sesizează instan’ţa. Demersul judiciar urmăreste o finalitate practică – si anume
„spunerea dreptului” de către organul învestit cu o asemenea autoritate, astfel încât
dreptul abstract să devină unul concret, raportul juridic să fie transat, fără posibilitatea
părţilor de a-l mai supune dezbaterii ulterioare. Asadar, hotărârea judecătorească va fi
sursa unor modificări sau elemente noi în ordinea juridică – îndeosebi în situaţia
hotărârilor constitutive de drepturi, care creează situaţii juridice noi – dar si în cazul
celor declarative, întrucât dreptul până atunci contestat se consolidează prin
recunoasterea jurisdicţională obţinută.
În mod tradiţional, în doctrină se face distincţie între efectele substanţiale si cele
procesuale ale hotărârii7.
Astfel, eficacitatea substanţială este rezultatul aplicării normei de drept la
situaţia de fapt concretă; ea conţine dreptul si este de aceea, rezultatul esenţial al
hotărârii, deoarece, chiar si atunci când nu creează o situaţie juridică nouă, ea duce la
înlăturarea incertitudinii asupra situaţiei juridice existente înainte de sesizarea
instanţei.
În privinţa efectelor procesuale, adică a consecinţelor produse de hotărâre ca act
procedural final al instanţei învestite cu soluţionarea unui litigiu concret, ele constau
în:

6
I. Deleanu, op. cit. (Tratat de procedură …, vol. II, 2007), p. 5

7
I. Deleanu, op. cit., 2007, p. 45 si urm.

5
 1) dezînvestirea instanţei de soluţionarea procesului (semel sentential dixit iudex
dessinit esse iudex) ceea ce înseamnă că, în principiu, după pronunţarea hotărârii,
judecătorul nu mai poate reveni asupra opiniei exprimate;
2) hotărârea constituie, din punct de vedere probator, înscris autentic, astfel încât
constatările personale ale judecătorului fac dovada până la înscrierea în fals;
3) hotărârea constituie titlu executoriu, atunci când conţine dispoziţii care pot fi
aduse la îndeplinire pe cale silită (bineînţeles, după rămânerea definitivă sau
irevocabilă si după învestirea cu formulă executorie, exceptând situaţiile de execuţie
vremelnică judiciară sau legală);
4) hotărârea se bucură de puterea lucrului judecat, opunând efectele sale, cu
obligativitate, în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a fi reluată verificarea
jurisdicţională asupra aspectelor deja transate (aceleasi efecte sunt impuse, dar cu titlu
de opozabilitate, si terţilor, care pot face însă dovada contrară, pentru ei hotărârea
având valoarea unui fapt juridic);
5) hotărârea face ca orice prescripţie privitoare la dreptul la acţiune să fie
înlocuită printr-o nouă prescripŃie (privitoare la dreptul de a cere executarea silită).

II.1. Efectele substanţiale ale hotărârii judecătoreşti

Prin modalitatea de soluţionare a litigiului, hotărârea transează raporturi juridice

substanţiale între părţi, recunoscând în principiu drepturi subiective preexistente, dar
care capătă o altă dimensiune prin confirmarea lor în urma unei judecăţi si sancŃiunea
juridică ce le este astfel asigurată (asa-numitele hotărâri declarative). Uneori, cu titlu
de excepţie, hotărârile pot să reprezinte chiar izvorul dreptului sau al unei situaţii
juridice noi, atunci când se spune că au valoare constitutivă.
Ele pot, de asemenea, marca momentul de la care drepturi ce existau anterior într-
o formă latentă, imprecise, insuficient determinate capătă conţinut (de ex., hotărârile
prin care se stabileste întinderea creanţei ca urmare a prejudiciului produs prin

6
săvârsirea unui fapt ilicit). Sub acest aspect, urmează a se distinge între două mari
categorii de hotărâri: declarative si constitutive.

II.1.1. Hotărârile judecătoresti declarative

Rolul judecătorului este de a „spune dreptul” în cauzele ce îi sunt supuse spre

judecată. Această spunere a dreptului (iuris dictio) nu înseamnă crearea lui, ci
recunoasterea, declararea unor drepturi preexistente care, fiind contestate sau încălcate,
sunt aduse în faţa instanţei pentru ca în măsura în care se probează existenţa lor, să se
pună capăt litigiului.
Înseamnă, într-un sens, cel mai general, că, atunci când în cadrul unui proces se
pune problema existenţei sau inexistenţei unui drept, acesta este considerat, odată
verificate condiţiile sale de existenţă, ca fiind născut si putând produce efecte din ziua
în care au fost întrunite elementele necesare pentru ca judecătorul să-i recunoască
existenţa si nu doar din ziua hotărârii care l-a recunoscut. Rareori si numai atunci când
legea îi recunoaste această posibilitate, judecătorul poate, prin actul său jurisdicţional,
să creeze drepturi sau o situaţie juridică nouă, pronunţând asa-numitele hotărâri
constitutive.
Concentrarea puterilor statului în mâinile aceleiasi persoane justifica posibilitatea
acesteia, nu numai de a aplica si a spune dreptul, ci si de a-l crea. De aceea, în
condiţiile separaţiei puterilor în stat este greu explicabilă posibilitatea judecătorului ca
în soluţionarea pricinilor si în virtutea atribuţiilor funcţiei sale publice, să facă si
altceva decât să verifice si să constate, confirmându-le, drepturile părţilor.
Situaţia contrară, a constituirii de drepturi prin actul său jurisdicţional este una de
excepţie si trebuie să-i fie recunoscută ca atare de către legiuitor. Asadar, în regulă
generală, sesizând instanţa cu litigiul lor, părţile cer judecătorului să constate că au un
drept si că acesta le-a fost încălcat, nesocotit sau chiar dacă n-au fost încă săvârsite
astfel de încălcări, pârâtul neagă sau opune acte de rezistenţă faţă de dreptul pretins de
reclamant. Pe cale de consecinţă, hotărârile instanţei nu fac decât să declare existenţa

7
sau inexistenţa unor drepturi anterior învestirii sale si, de aceea, ele au caracter
declarative.
Stabilirea caracterului declarativ al hotărârii nu este însă întotdeauna usor de
făcut, deoarece, desi „nu creează nimic, nu transferă nimic si are drept scop doar
constatarea unei situaţii anterioare”, un astfel de act are efecte proprii.
Chiar dacă drepturile si obligaţiile existau anterior, ele nu erau sancţionate
jurisdicţional. A constata dreptul înseamnă în acelasi timp a-l elibera de imprecizie si
îndoială, misiunea judecătorului nefiind una pasivă, de înregistrare automată a
dreptului, ci ea are caracter activ, constructiv. Dreptul nu se dezvăluie în mod mecanic,
automat, ci este de regulă rezultatul dezbaterilor contradictorii, al administrării
probatoriului de natură să conducă la adevăr, la concluzia existenţei dreptului afirmat.
Aprecierea asupra naturii declarative a hotărârii este usor de făcut atunci când
dreptul real sau de creanţă, a cărui preexistenţă se cere a fi constatată izvorăste dintr-
un contract sau dintr-un alt act juridic, pentru că acestea fiind anterioare hotărârii, este
evident că ea nu face decât să le constate.
Demersul este mai dificil în situaţia în care dreptul îsi are originea într-un fapt
juridic, într un delict sau cvasidelict, pentru că în această situaţie întinderea lui nu este
determinată (de exemplu, victima unui accident solicită daune pentru prejudiciul
produs). S-a spus că o creanţă nu se poate naste prin simpla producere a unui fapt ilicit,
întrucât acesta dă nastere doar unui drept subiectiv la reparaţie.
Acest drept, de a pretinde o prestaţie în repararea prejudiciului cauzat prin faptul
contrar legii, nu se naste în mod autonom din lege, ci din manifestarea de voinţă a
persoanei care afirmă că o reparaţie este datorată. Asadar, dreptul la reparaţie nu ar
rezulta din lege – care, conţinând reguli generale si abstracte, nu creează niciodată
situaţii juridice subiective, drepturi si obligaţii concrete – el devenind efectiv numai în
măsura în care persoana îndreptăţită acţionează sesizând instanţa care este în măsură să
sancţioneze violarea legii.
Faptul că dreptul capătă un conţinut concret, că întinderea creanţei si corelativ, a
obligaţiei de reparare a prejudiciului se realizează abia prin pronunţarea hotărârii, nu
înseamnă că dreptul însusi se naste, îsi are izvorul în hotărârea judecătorească.

8
 Desi rolul judecătorului este, într-adevăr important, pentru că el apreciază, pe
baza probelor administrate, asupra cuantumului creanţei, totusi dreptul subiectiv nu
apare ca un produs al voinţei judecătorului. Este adevărat că, înainte de pronunţarea
hotărârii, un asemenea drept este vag si incert, dar în acelasi timp, izvorul dreptului nu
se află într-o putere creatoare a judecătorului.
Acesta este chemat să constate dacă sunt întrunite cerinţele răspunderii civile
delictuale si în funcţie de probele administrate de părţi, să dea certitudine dreptului
pretins, care înaintea sesizării instanţei exista, dar într-o stare latentă. Dovada că
înaintea pronunţării hotărârii exista „ceva”, rezultă din împrejurarea că plata liber
consimţită de debitor nu reprezintă o liberalitate. De asemenea, dreptul de a acŃiona în
justiţie este supus prescripţiei, iar termenul de prescripţie începe să curgă de la data la
care persoana a cunoscut paguba si pe cel care răspunde de ea (art. 8 din Decretul nr.
167/1958).
izvorăste din faptul ilicit si nu din hotărâre, care doar o constată si îi conferă
caracter lichid. A susţine că hotărârea este în această materie creatoare de drept ar
însemna să se ignore dispoziţiile legii (art. 998 si urm. C. civ.), potrivit cărora simplul
fapt ilicit poate să dea nastere dreptului la reparaţie (orice faptă a omului obligă pe
acela din a cărui greseală s-a cauzat, a-l repara). Asadar, se poate spune că puţin
importă faptul că un drept de creanţă sau real îsi are sursa într-un contract sau într-un
simplu fapt; în asemenea cazuri, sursa nu se află în hotărâre, care nu creează nimic, ea
nu este decât declarativă, privitoare la drepturi preexistente.
Hotărârea de „condamnare”, indiferent că obligarea pârâtului se face în
temeiul unui act juridic sau, astfel cum s-a menţionat anterior, în temeiul unui fapt
juridic ilicit, are caracter declarativ, pentru că ea nu aduce modificări în conţinutul
raportului juridic litigios. Astfel de hotărâri doar pun în valoare obligaţii preexistente
si asigură executarea silită a acestora. Din acest punct de vedere s-a spus că orice
hotărâre declarativă are si un element constitutiv, pentru că ea creează un drept care nu
exista anterior – dreptul la executarea silită.
Numai că acest drept trebuie considerat ca fiind în afara raporturilor juridice
litigioase, ca un accesoriu al acestora, în măsura în care se verifică preexistenţa

9
dreptului pretins. Pronunţând condamnarea, instanţa se întemeiază pe drepturi
existente anterior, al căror izvor nu-l reprezintă deci hotărârea.
Împrejurarea că o asemenea hotărâre are si valoare de titlu executoriu este
caracteristica activităţii jurisdicţionale a judecătorului, învestit cu putere publică si
care prin natura atribuţiunilor sale, delegate de stat, face posibilă executarea prin
constrângere a obligaţiilor neîndeplinite în mod voluntar, căci demersul reclamantului,
atunci când aduce în faţa instanţei drepturi preexistente, nu este numai de a obţine
recunoasterea sau declararea acestora, ci de a le da o eficienţă sporită – pe de o parte,
încetează orice incertitudine asupra lor, iar pe de altă parte, se asigură executarea silită
a acestora.
Hotărârile de partaj sunt considerate, prin voinţa legiuitorului si în virtutea unei
ficţiuni juridice, acte cu character declarativ. A aprecia în sensul naturii declarative a
partajului înseamnă însă a considera că fiecare copărtas a avut întotdeauna un drept
exclusiv asupra bunurilor ce i-au fost atribuite si niciun drept asupra bunurilor atribuite
în loturile celorlalţi copărtasi. Or, o astfel de concepţie nu este decât rezultatul unei
ficţiuni juridice întrucât ea neagă o realitate – perioada indiviziunii (existentă până la
momentul la care i s-a pus capăt pe calea partajului) înăuntrul căreia fiecare copărtas a
avut un drept indiviz asupra întregii mase, drept ce s-a transformat ulterior, devenind
exclusiv în legătură cu anumite bunuri din masă, atribuite în lotul fiecăruia.
Pe calea acestei ficţiuni, starea de indiviziune este desfiinţată retroactiv, dar acest
mecanism este de natură să protejeze pe coindivizari de eventuale acte de dispoziţie pe
care unii dintre ei le-ar îndeplini, fără stirea si consimţământul celorlalţi, în ideea
prejudicierii acestora. În afara acestui caracter declarativ recunoscut potrivit
reglementării actuale, s-a spus că nu trebuie neglijat nici caracterul extinctiv al
partajului care este evident întrucât dreptul pe care îl avea fiecare copărtas este stins,
fie prin renunţarea abdicativă, fie prin decizia judecătorului (dreptul indiviz fiind
transformat în drept exclusiv).
De asemenea, partajul ar avea si un efect liberator, deoarece stingerea dreptului
fiecărui coproprietar are ca efect corelativ liberarea dreptului celui căruia bunul i-a fost
atribuit. Partajul liberează dreptul de proprietate aparţinând unui coproprietar de
concursul celorlalţi coproprietari.

10
 Hotărârea de expedient este pronunţată pe baza înţelegerii părţilor, care
convin asupra modalităţii în care să pună capăt litigiului. Locul dezbaterilor fiind
înlocuit de manifestarea de voinţă a părţilor, concretizată în contractul judiciar numit
tranzacţie, înseamnă că judecătorul în astfel de situaţii nu realizează o „spunere a
dreptului” pe baza probelor administrate, ci doar confirmă (evident, cu forţa unei
hotărâri) convenţia părţilor.
Astfel, atunci când concesiile reciproce ale părţilor privesc drepturi preexistente,
drepturi ce făceau obiectul litigiului, înseamnă că tranzacţia si, prin urmare, hotărârea
de expedient vor avea caracter declarativ. În principiu, tranzacţia nu are drept scop să
confere părţilor drepturi noi, ci numai să recunoască drepturi preexistente, inclusiv
garanţiile si alte accesorii (cum ar fi dobânzile) existente pe lângă creanţa recunoscută,
consolidându-le si punându-le la adăpostul oricărei contestaţii judiciare8.
Chiar având caracter declarativ, hotărârea ce consfinţeste tranzacţia, atunci când
are ca obiect bunuri imobile, este supusă regulilor de publicitate. De asemenea,
tranzacţia si, prin urmare, hotărârea de expedient care ia act de aceasta confirmând-o,
poate produce efecte constitutive sau translative de drepturi, atunci când în schimbul
renunţărilor făcute de o parte, cealaltă parte efectuează anumite prestaţii (în sensul de a
plăti o sumă de bani, de a transmite proprietatea unui bun).
Hotărârile în materie de stare civilă sunt, de asemenea, în marea lor
majoritate, hotărâri declarative, pentru că ele recunosc raporturi juridice a căror sursă
se află într-un fapt juridic anterior (de regulă, faptul nasterii).
Au un astfel de caracter, de exemplu, hotărârea prin care se stabileste filiaţia faţă
de tatăl din afara căsătoriei, cea pronunţată în tăgada de paternitate, în contestarea
recunoasterii de paternitate, hotărârea privind stabilirea maternităţii. În mod
asemănător produc efecte hotărârile prin care se realizează rectificarea înregistrărilor
de stare civilă, întrucât acestea nu fac decât să pună de acord statutul civil al persoanei
cu menţiunile existente în actele de stare civilă, în care s-au strecurat erori materiale.
Persoanele beneficiare ale unor astfel de hotărâri rămân asadar „in state quo ante”,
fără nicio modificare a stării civile, asa cum se întâmplă în cazul acţiunilor de stat (în
modificare, contestare sau reclamaţie de stat).
8
Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, Bucuresti, 1999, pp. 612-613.

11
 Concluzionând, în legătură cu hotărârea declarativă, trebuie spus că ea este
rezultat al activităţii jurisdicţionale, că nu este un act pur constatator, de înregistrare
mecanică, automată a drepturilor preexistente. Rezultat al verificării jurisdicţionale, ea
este înzestrată cu attribute proprii, dând dreptului recunoscut o existenţă certă, lipsită
de îndoială, sancţionată juridic. Astfel de hotărâri sunt înzestrate si cu atributul puterii
lucrului judecat, fiind pronunţate în cadrul funcţiei jurisdicţionale a statului si punând
capăt unui litigiu după dezbaterile contradictorii ale părţilor.
De asemenea, desi ele valorează (atunci când pronunţă condamnarea pârâtului) si
titlu executoriu, acest aspect este unul accesoriu, fără a fi de natură să conducă la
schimbarea caracterului declarativ, pentru că ceea ce este esenţial, definitoriu, în
caracterizarea unor astfel de hotărâri este preexistenţa dreptului. Atasarea unei puteri
executorii dreptului sau determinarea, lichiditatea creanţei nu sunt în măsură să
afecteze natura declarativă a hotărârii, pentru că ele nu sunt decât accesorii, efectele
secundare ale acesteia fiind necesare pentru finalizarea demersului în justiţie si fiind,
totodată, consecinţă a puterii publice cu care este înzestrat judecătorul în activitatea sa
de judecată.
Efectele acestor hotărâri se vor produce, în strânsă legătură cu declarativitatea lor,
nu de la momentul pronunţării, nici de la data cererii de chemare în judecată, ci de la
data nasterii dreptului.

II.1.2. Hotărârile judecătoresti constitutive

Desi misiunea principală a judecătorului este de a recunoaste sau de a nega

existenţa unui drept afirmat de o parte si contestat de cealaltă parte – pronunţând astfel
hotărâri cu caracter declarativ – există situaţii în care legiuitorul îi permite să creeze un
drept, să-l constituie. În asemenea cazuri, judecătorul iese din rolul său normal. El nu
se mulţumeste să declare un drept preexistent. Nu se mulţumeste să judece, el creează
dreptul. Este vorba în astfel de cazuri, despre situaţii juridice noi ce se creează în
temeiul hotărârii, inexistente anterior acesteia.
Este vorba, asadar, despre actul jurisdicţional, ca act creator al dreptului.
Posibilitatea judecătorului de a adopta nu doar simple acte de jurisdicţie, care să pună

12
capăt litigiului, a fost explicată prin aceea că el îndeplineste în felul acesta acte de
putere publică, în virtutea unei puteri speciale, asemănătoare cu „imperium” la romani.
Astfel de hotărâri, cu efect constitutiv, pot intervenă îndeosebi în materie de stare
si capacitate civilă a persoanei. Întrucât pot apărea modificări în statutul civil si
capacitatea persoanei, iar asemenea modificări nu pot fi lăsate la dispoziţia persoanelor
datorită consecinţelor la nivel general, social, legiuitorul a recunoscut judecătorului
dreptul de a interveni în asemenea materii si de a crea situaţii juridice noi.
Rolul judecătorului nu se limitează deci doar la a constata, la a declara o
incapacitate preexistentă, ci constă în a pronunţa, a crea o asemenea incapacitate.
Astfel se întâmplă de exemplu, în situaţia hotărârilor de punere sub interdicţie.
Pierderea capacităţii persoanei – care este lipsită de discernământul necesar pentru a se
îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei ori debilităţii mintale – are loc în temeiul
hotărârii judecătoresti si de la data la care aceasta rămâne irevocabilă.
Starea de incapacitate nu se poate prezuma si nu poate exista înainte de
intervenirea hotărârii judecătoresti (care, verificând îndeplinirea condiţiilor prevăzute
de lege, pronunţă sau nu interdicţia cu consecinţa incapacităţii).
Aceasta deoarece capacitatea de folosinţă ca si cea de exerciţiu nu pot face obiect
al renunţării din partea persoanei si nici al vreunei limitări în afara condiţiilor
prevăzute de lege. Asadar, ceea ce se prezumă este existenţa capacităţii persoanei,
astfel încât hotărârea care intervine stabilind în sensul incapacităţii si al punerii sub
interdicţie, trebuie considerată ca având caracter constitutiv.
Efectele hotărârii se produc asadar numai pentru viitor – în ce priveste persoana
pusă sub interdicţie, de la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii, iar faţă de terţi,
de la data îndeplinirii cerinţei de publicitate (respectiv, transcrierea hotărârii în
registrul anume destinat, afară numai dacă cel de-al treilea a cunoscut interdicţia pe
altă cale). Această stare de incapacitate nu este însă irevocabilă, asupra ei putându-se
reveni, prin hotărârea judecătorească, dacă au încetat cauzele care au provocat-o (art.
151 C. fam.).
În mod asemănător, cu efect constitutiv, se intervine si în situaţia hotărârilor prin
care se declară deschisă procedura de insolvenţă a debitorului, ridicându-i-se acestuia
dreptul de administrare (constând în dreptul de a-si conduce activitatea, de a-si

13
administra bunurile din avere si de a dispune de acestea – potrivit art. 47 din Legea nr.
85/2006 privind procedura insolvenţei) si aducându-se deci limitări ale capacităţii de
exerciţiu.
De asemenea, în aceeasi categorie trebuie incluse si sentinţa sau, după caz,
încheierea prin care judecătorul – sindic decide intrarea în faliment a societăţii
comerciale, pronunţă dizolvarea acesteia si totodată, ridicarea dreptului de
administrare al debitorului288), care este astfel îngrădit ori, mai exact, lipsit de
capacitatea de exerciţiu, nemaiavând posibilitatea să îndeplinească acte de
administrare prin organele proprii (dacă e persoană juridică) ori în nume propriu (dacă
e comerciant – persoană fizică autorizată), ci numai prin lichidatorul judiciar.
Prin închiderea procedurii de faliment în cazul persoanelor juridice se poate
ajunge si la pierderea capacităţii de folosinţă, judecătorul-sindic pronunţând nu numai
finalizarea acestei proceduri, ci si radierea persoanei juridice respective, când este
cazul (art. 132 alin. 2 din Legea nr. 85/2006).
Schimbarea statutului civil al persoanei, prin desfacerea căsătoriei, se
realizează tot în temeiul unei hotărâri care creează o situaţie juridică nouă,
producătoare de efecte juridice numai pentru viitor. Această stare civilă nouă nu poate
exista în afara hotărârii judecătoresti, tot astfel cum încheierea căsătoriei nu se poate
realiza decât prin exercitarea atribuţiilor ofiţerului de stare civilă.
A susţine că hotărârea de divorţ are caracter declarativ, înseamnă a recunoaste
părţilor posibilitatea de a dispune de drepturi ce nu le sunt la îndemână si de a-si
atribui calitatea de „soţi divorţaţi” înainte ca instanţa să se pronunţe.
Or, statutul civil al persoanei depăseste sfera interesului particular, pentru ca
persoanele să poată hotărî asupra acestuia, iar instanţa să fie pusă doar în situaţia de a
confirma drepturi prestabilite de părţi.
Asa cum încheierea căsătoriei este supusă unor cerinţe de fond si de formă a căror
îndeplinire este verificată de către un agent public al statului, tot astfel, prin simetrie,
desfacerea căsătoriei este supusă aceluiasi gen de exigenţe, a căror verificare este în
competenţa judecătorului, purtător al autorităţii statului. Chiar dacă individul are
dreptul la divorţ, voinţa sa nu este suficientă pentru a crea un nou statut juridic; este
necesar ca judecătorul să pronune divorţul.

14
 Împrejurarea că individul are posibilitatea de a solicita să se verifice prin
intermediul justiţiei valoarea, justeţea dreptului său de a cere divorţul, nu este
suficientă pentru a se considera că există anterior o situaţie juridică pe care instanţa
doar să o constate. O decizie a judecătorului este indispensabilă si această decizie este
unul din elementele constitutive ale noii situaţii juridice.
De asemenea, hotărârile de adopţie au efect creator, ele stabilind o altă relaţie
de rudenie (civilă) faţă de cea existentă anterior. Ca atare, consecinţele încuviinţării
adopţiei se vor produce numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că doar de la momentul
rămânerii irevocabile a hotărârii se nasc noile relaŃii de familie între adoptator, rudele
acestuia si copilul adoptat si, pe de altă parte, încetează raporturile de rudenie firească
între copil, părinţii săi si rudele din familia de origine (sub acest ultim aspect
vorbindu-se si de efectul extinctiv al adopţiei).
Asadar, în materie de stare si capacitate a persoanei se justifică natura
constitutivă a efectelor hotărârii datorită faptului că, pe de o parte, aceste elemente nu
sunt imuabile si, pe de altă parte, pentru că schimbarea, modificarea lor nu pot fi lăsate
la îndemâna persoanelor, depăsind sfera interesului privat. Intervenţia puterii publice
este necesară, acesteia aparţinându-i aptitudinea de a pronunţa schimbări în statutul si
capacitatea persoanei.
Nu înseamnă însă că toate hotărârile pronunţate în această materie, vizând starea
civilă a persoanei, ar avea caracter constitutiv.
Dimpotrivă, cele mai multe dintre ele se înscriu în linia generală a efectelor
hotărârilor judecătoresti si sunt declarative293), întrucât existenţa sau inexistenţa unei
legături de filiaţie nu rezultă din hotărâre, ci dintr-un fapt anterior, nasterea, pe care
hotărârea nu face decât să-l constate.
S-a spus că ar avea caracter constitutiv si hotărârile gresite, adică acelea care,
întemeindu-se pe o greseală de fapt si de drept, ar da în mod veritabil nastere dreptului
întrucât, neexistând în realitate raportul juridic din care acesta să fi luat nastere, atunci
numai hotărârea judecătorească poate constitui izvorul său.
De exemplu, o hotărâre condamnă o persoană la plata unei sume de bani către
altă persoană, care se pretinde creditor în temeiul unui contract de împrumut.

15
 După ce hotărârea rămâne irevocabilă si intră în puterea lucrului judecat, se
recunoaste faptul că acea creanţă nu există, că reclamantul care a câstigat procesul nu
avea în realitate calitatea de creditor si, ca atare, pârâtul nu-i datora nimic. S-ar putea
spune că sursa creanţei într-o asemenea ipoteză ar reprezenta-o hotărârea
judecătorească, în absenţa contractului de împrumut afirmat de parte.
În realitate, judecătorul nu poate crea dreptul în această modalitate, pentru că
altminteri, activitatea lui ar fi sub semnul aleatoriului si al discreţionarului. El doar a
stabilit, pe baza administrării probatoriului si a adevărului judiciar ce i s-a relevat
astfel, existenţa unui drept de creanţă. Hotărârea pronunţată într-o asemenea situaţie nu
este deci constitutivă. Fiind irevocabilă si intrată în puterea lucrului judecat, ea
produce efecte prezumându-se că exprimă adevărul; ea afirmă existenŃa unui contract
si acesta este deci considerat că există, reprezentând izvorul dreptului de creanţă
afirmat în proces.
Desi reprezintă o situaţie anormală, totusi, epuizarea căilor de atac si intrarea
hotărârii în puterea lucrului judecat în această modalitate (eronată) nu o transformă în
izvor de drepturi în afara raporturilor juridice dintre părţi.

II.1.3. Necesitatea delimitării dintre hotărârea declarativă si hotărârea

constitutivă.

Importanţa distincţiei între hotărârile declarative si cele constitutive constă în

modalitatea, diferită, în care acestea îsi produc efectele. Astfel, în timp ce hotărârea
declarativă nu face decât să constate drepturi preexistente si, deci, să producă efecte
pentru trecut, de la data nasterii respectivelor drepturi9, hotărârea constitutivă fiind cea
care creează dreptul, nu poate avea efecte decât pentru viitor.
Hotărârea declarativă se opune celei constitutive pentru că, în timp ce prima
dezvăluie, pune în valoare un drept a cărui sursă preexista judecăţii, cea de-a doua

9
În sensul după care efectul declarativ al hotărârii s-ar produce de la data cererii de chemare în judecată, v. I.
Les, Tratat de drept procesual civil, p. 516.

16
constituie ea însăsi sursa dreptului. În privinţa hotărârilor declarative si a întoarcerii
efectelor lor în timp, în doctrină s-a făcut distincţia între declarativitatea efectelor si
retroactivitatea acestora.
Astfel, desi între cele două există o strânsă legătură – din moment ce un act
declară o situaţie existentă anterior, este normal ca si consecinţele acestei situaţii să se
producă din ziua în care a luat nastere –, în acelasi timp, declarativitatea nu se
suprapune retroactivităţii. Retroactivitatea presupune intervenirea asupra unei situaţii
din trecut; or, hotărârea declarativă nu creează retroactiv dreptul, ea nu face decât să-l
recunoască în starea lui preexistentă.
Este vorba, deci, de simpla recunoastere a unei situaţii anterioare si nu de crearea
retroactivă a unei situaţii noi. Efectele hotărârilor declarative se întorc în timp, nu în
temeiul unei retroactivităţi – căci ele nu vin să modifice nimic pentru trecut – ci,
datorită naturii actului de a declara drepturi preexistente, recunoscându-le astfel, de la
momentul nasterii lor. De asemenea, situaţia recunoscută de hotărârile declarative va
trebui să fie respectată si pentru viitor. În privinţa hotărârilor constitutive, pentru că
acestea aduc elemente noi în ordinea juridică, creând dreptul, constituindu-l, ele îsi vor
produce efectele pentru viitor. Dacă, din punct de vedere al producerii în timp a
efectelor substanţiale ale celor două categorii de hotărâri există diferenţe, în ce priveste
întinderea (sfera) acestor efecte, nu mai sunt deosebiri.
Ambele stau sub semnul relativităţii lucrului judecat si, ca atare, efectele lor sunt
obligatorii faţă de părţi si opozabile terţilor. Împrejurarea că prin hotărârile constitutive
se creează drepturi nu le dă acestora o autoritate absolută, care să depăsească prin
efectele ei sfera părţilor din proces, pentru a se impune cu aceeasi putere si terţilor.
Asemenea hotărâri sunt pronunţate în cadrul funcţiei jurisdicţionale, ca si cele
declarative, iar faptul că unele dintre ele nu pot fi puse în discuţie de către terţi (de ex.
hotărârea de divorţ care se opune tuturor, în aceleasi condiţii ca si căsătoria) se
datorează naturii dreptului sau situaţiei juridice nou create, iar nu extinderii relativităţii
lucrului judecat faţă de terţi.
Concluzionând, pe aspectul distincţiei între hotărârile declarative si cele
constitutive, în literatura juridică s-a observat, metaforic, faptul că hotărârile
declarative sunt oglinzi ale drepturilor, în timp ce hotărârile constitutive sunt surse,

17
izvoare ale drepturilor. Fără îndoială, oglinda pare uneori să creeze lumina, să fie o
sursă de lumină, iar sursa, asemenea unei oglinzi, să reflecte lumina. Fără îndoială,
anumite hotărâri declarative dau impresia de a crea dreptul pe care îl fac să iasă din
umbră, iar hotărârile constitutive conţin, prin soluţia dată unui conflict, dezvăluirea
unor drepturi anterior contestate.

II.1..4. Hotărârile judecătoresti mixte (cu efecte declarative si constitutive)

Există situaţii în care criteriul preexistenţei sau nu a dreptului afirmat, suficient

pentru a face departajarea între hotărâri declarative si hotărâri constitutive, nu este de
ajuns pentru a spune despre o hotărâre judecătorească faptul că ar aparţine unei
categorii sau alteia. Anterior sesizării instanţei si pronunţării hotărârii, există „ceva”, o
situaţie juridică suficient conturată pentru a nu se putea spune că ea a luat nastere în
baza hotărârii si, în acelasi timp, insuficientă prin ea însăsi, fără intervenţia instanţei,
pentru a da nastere dreptului.
Se pot încadra în această categorie hotărârile de constatare a uzucapiunii sau cele
prin care se suplineste consimţământul părţii la încheierea unui anumit act
juridic.Astfel, în materia uzucapiunii nu este suficient să se fi exercitat posesiunea
utilă în termenul definit de lege, pentru ca prin aceasta partea să-si fi dobândit dreptul
de proprietate.
Prin împlinirea termenului de prescripţie achizitivă, nu va rezulta uzucapiunea,
pentru aceasta va mai fi nevoie si de invocarea ei, judecătorii neputând aplica
prescripţia dacă cel interesat nu va fi invocat acest mijloc (art. 1841 C. civ.), el
nedevenind ipso iure titularul dreptului uzucapat. Pentru a transforma situaţia de fapt
existentă anterior judecăţii într-o situaţie de drept, este necesar ca prescripţia să fie
invocată în faţa justiţiei de către posesor si acesta să facă dovada posesiei utile
înăuntrul termenului stabilit de lege.
Asadar, prescripţia achizitivă nu operează de drept si ea nu desfiinţează ipso iure
dreptul aceluia contra căruia a curs decât după ce este opusă acestuia si după ce se
constată pe cale judecătorească faptul că uzucapiunea s-a împlinit. Aceasta explică si
de ce renunţarea la beneficiul uzucapiunii – prin neinvocarea si neopunerea acesteia

18
adevăratului proprietar – nu creează un drept nou în persoana acestuia, urmare a
renunţării făcute de posesor. Ori de câte ori prescripţia nu este opusă si acela care
putea să o invoce a renunţat la ea, dreptul pe care ea îl desfiinţa este menţinut. Anterior
sesizării instanţei si invocării uzucapiunii nu există decât o stare de fapt, de care legea
leagă anumite consecinţe juridice, în măsura în care se face dovada îndeplinirii
exigenţelor ei. Această transformare din situaŃie de fapt în situaţie de drept are loc în
baza hotărârii instanŃei care, pe de o parte, verifică si constată existenţa prealabilă a
posesiei utile, pasnice si netulburate de nimeni, iar, pe de altă parte, recunoaste efecte
juridice acestei stări de fapt si împrejurarea că în patrimoniul posesorului s-a născut un
drept de proprietate, corelativ stingerii acestuia în patrimoniul adevăratului proprietar.
Printr-o ficţiune juridică, această recunoastere a dreptului de proprietate se va
face cu efect retroactiv, reclamantul urmând a fi considerat proprietar, nu de la data
pronunţării hotărârii, ci din momentul în care a început exercitarea posesiei. Hotărârea
pronunţată în această materie va produce deopotrivă efecte retroactive, considerându-l
pe posesor ca fiind proprietar din ziua intrării în posesie si efecte pentru viitor, ca mod
de dobândire a proprietăţii. Hotărârea nu poate fi considerată pur declarativă, pentru că
anterior sesizării instanŃei nu exista decât o stare de fapt si nici constitutivă prin ea
însăsi, pentru că la baza recunoasterii dreptului se află posesia exercitată de parte. O
astfel de hotărâre întruneste atât elemente declarative, cât si elemente constitutive,
astfel încât din punct de vedere al efectelor sale – produse atât pentru trecut (dând
eficienţă juridică unei situaţii anterioare), cât si pentru viitor, ca mod de dobândire a
dreptului de proprietate – poate fi considerată ca având caracter mixt.
În mod asemănător apreciem că se întâmplă si în situaţia în care se solicită
pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare. În ce
priveste fundamentul juridic al unei cereri cu un astfel de obiect, până în anul 1990 el a
fost reprezentat de dispoziţiile art. 12 din Decretul nr. 144/1958, care permiteau ca în
situaţia nerespectării formei autentice pentru înstrăinarea terenurilor cu sau fără
construcţii, să se pronunţe o hotărâre, care să suplinească această cerinţă, transferând
astfel dreptul de proprietate.
Se considera că înscrisurile sub semnătură privată care consemnau înstrăinarea
bunurilor imobile, desi nule absolut ca acte de înstrăinare, erau totusi valabile ca

19
antecontracte de înstrăinare, ce dădeau nastere unor obligaţii de a face, respectiv, de a
întreprinde toate demersurile necesare în vederea încheierii valabile a contractului de
înstrăinare, deci inclusiv de a se prezenta la notariat pentru a-si exprima
consimţământul la autentificarea actului.
După abrogarea Decretului nr. 144/1958 s-a pus problema dacă mai este posibilă
pronunţarea unor asemenea hotărâri si care este fundamental lor juridic. Referitor la
admisibilitatea cererilor cu acest obiect, majoritatea doctrinei, ca si practica de altfel,
au apreciat în sensul posibilităţii învestirii instanţei si valorificării pretenţiei prin
intermediul acestei căi procedurale. Asupra temeiului juridic ce îndreptăţeste
formularea cererii de chemare în judecată si obţinerea unei hotărâri care să ţină loc de
act autentic de vânzare-cumpărare, s-au susţinut mai multe teorii: a) Decretul nr.
144/1958, în vigoare la data încheierii antecontractului, ar supravieţui si ar fi în
continuare aplicabil raportului juridic dintre părţi, fiind vorba de un caz special de
ultraactivitate a legii; b) revenirea la principiul consensualismului urmare a abrogării
legilor restrictive (care au impus condiţii de formă sau au scos imobile din circuitul
civil), ceea ce ar însemna că acelasi acord de voinţă ar fi producător de alte efecte
juridice, operând transmiterea dreptului de proprietate, astfel încât reconvertirea
priveste doar efectele si nu acordul însusi.
Opinia care s-a impus prin forţa argumentelor juridice a fost însă aceea potrivit
căreia temeiul pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de act autentic se regăseste în
principiile executării în natură a obligaţiilor asumate si reparării directe, în natură, a
prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea obligaţiilor, principii care se regăsesc în
dispoziţiile art. 1073 si 1077 C. civ. (si care dau posibilitatea suplinirii
consimţământului părţii recalcitrante). Astfel, art. 1073 C. civ. reglementează dreptul
creditorului de a obţine îndeplinirea exactă a obligaţiei, iar dispoziţiile art. 1077 C. civ.
permit suplinirea consimţământului debitorului în materia obligaţiilor de a face, cu
aplicabilitate si în materia obligaţiilor de a face izvorâte din antecontract.
Dacă în materie de stare si capacitate a persoanei efectul constitutiv al hotărârii
poate fi justificat prin raţiuni de ordine socială, publică, nefiind permis părţilor să
intervină asupra unor asemenea elemente si să le modifice, în materia proprietăţii astfel
de argumente nu ar putea fi primite.

20
 Căci, a face să treacă un drept patrimonial de la o persoană la alta, este un
domeniu al voinţei personale, individuale. Ar fi o concepţie socialistă a dreptului în a
permite forţei publice să dispună de proprietăţi, făcându-le să treacă de la o persoană la
alta. În realitate însă, transferul proprietăţii nu are loc prin voinţa judecătorului, ci în
temeiul convenţiei părţilor. Anterior sesizării instanţei, părţile au convenit asupra
vânzăriicumpărării, iar solicitarea pronunţării hotărârii se face pentru că, nesocotindu-
si obligaţiile asumate, una dintre ele nu mai este de acord cu perfectarea vinderii-
cumpărării.
Asadar, instanţa intervine pentru a analiza elementele înţelegerii părţilor si numai
în măsura în care constată că una dintre ele, încălcându-si angajamentele luate, refuză
încheierea în formă autentică a contractului, pronunţă hotărârea care vine să
suplinească această cerinţă. Instanţa nu face decât să sancţioneze în această modalitate
atitudinea culpabilă a părţii în legătură cu obligaţiile pe care asumându-si-le, nu le-a
îndeplinit ulterior. Nu judecătorul este acela care dispune transferul dreptului de
proprietate dintr-un patrimoniu în altul, ci părţile, prin manifestarea lor liberă de
voinţă, anterioară judecăţii, au convenit în acest sens. Este adevărat că hotărârea
marchează momentul de la care se realizează efectiv transferul proprietăţii. Dar,
anterior acestui act al instanţei exista „ceva”, un raport juridic al părţilor, generator de
drepturi si obligaţii, care a constituit temeiul pronunţării hotărârii judecătoresti.
Deci, pe de o parte, hotărârea constată existenţa antecontractului – si din acest
punct de vedere produce efecte declarative – iar, pe de altă parte, asigură eficienţa
acestui antecontract, transformându-l, potrivit voinţei iniţiale a părţilor, într-un
contract, producând sub acest aspect efect constitutiv (în sensul că obligaţia de a face
generată de antecontract se transformă în obligaţie de a da). Are loc asadar, o
transformare a dreptului părţii ce a sesizat instanţa – dintr-un drept de creanţă,
corelativ unei obligaţii de a face, izvorâte din antecontract, într-un drept de proprietate.
Dar, nu judecătorul creează dreptul de proprietate, ci acesta îsi are sursa în convenţia
părţilor.

II.1. 5. Hotărârile judecătoresti extinctive de drepturi

21
 Criteriul preexistenţei sau nu a dreptului, în funcţie de care să se aprecieze asupra
naturii declarative ori constitutive a hotărârii, nu funcţionează nici în situaţia în care,
pe cale judecătorească, se urmăreste a se obţine aplicarea unei sancţiuni (datorită
nerespectării unei dispoziţii legale sau neîndeplinirii unei obligaţii). Este cazul, de
exemplu, al acţiunii în anularea (nulitatea) unui act juridic, în rezoluţiune sau reziliere,
în revocarea donaţiei pentru ingratitudine sau neexecutare de sarcini, în reducţiunea
liberalităţilor excesive.
Or, în astfel de ipoteze nu se poate spune că a preexistat un drept subiectiv (în a
obliga la desfiinţarea, ineficacitatea actului), ci doar o putere pe care o persoană o are,
sub ocrotirea legii, fie de a modifica sau desfiinţa unele situaţiuni si drepturi existente,
fie chiar de a face să se nască drepturi noi, situaţiuni noi, consecinţe juridice noi.
Asemenea posibilităţi, care nu corespund unor drepturi propriu-zise pentru că nu
conferă nicio putere imediată asupra unui obiect sau a unei persoane – ca în cazul unui
drept real sau de creanţă –, ci doar permit titularului lor să realizeze noi efecte juridice
printr-o activitate proprie, au fost denumite drepturi – secundare ori drepturi –
mijloace sau drepturi potestative. Prin intermediul lor se obţine restabilirea unei situaţii
create prin încălcarea ordinii de drept sau sancţionarea neîndeplinirii unor obligaţii
legale asumate. Activitatea judiciară se declansează si rolul judecătorului intervine nu
pentru a constata drepturi preexistente, ci pentru a face posibilă stingerea unor
drepturi.

II.2. Efectele procesuale ale hotărârii judecătoreşti

II.2.1. Dezînvestirea instanţei judecătoresti

Potrivit art. 258 alin. 3 C. pr. civ., „după pronunţarea hotărârii niciun judecător
nu poate reveni asupra părerii sale.” Textul consacră regula potrivit căreia odată ce s-a

22
pronunţat, spunând dreptul în cauza concretă ce l-a învestit, judecătorul încetează de a
mai fi judecător raportat la acel litigiu faţă de care el îsi epuizează puterea sa de
jurisdicţie (iudex dessinit esse iudex sau iudex corrigere sententiam suam amplicus
non potest sau iudex postquam semel sententiam dixit postea iudex esse desinit).
Această regulă, care exprimă efectul extinctiv si forţa obligatorie a hotărârii faţă
de judecător, îsi găseste aplicabilitatea nu numai cu privire la hotărârile pronunţate în
materie contencioasă, care transează deci un litigiu, ci si în privinţa celor date în
procedură graţioasă sau vremelnice, provizorii – de exemplu, ordonanţele
presedinţiale, sechestrul judiciar, pensia de întreţinere – asupra cărora instanţa nu
poate reveni (prin adoptarea altor soluţii), câtă vreme nu s-au modificat împrejurările
avute în vedere la momentul pronunţării lor. De asemenea, regula se aplică si în
situaţia încheierilor interlocutorii întrucât, potrivit art. 268 alin. 3 C. pr. civ.,
judecătorii sunt legaţi de acele încheieri care, fără a hotărî în totul pricina, pregătesc
dezlegarea ei.
Nu la fel se va întâmpla în cazul simplelor încheieri premergătoare
(preparatorii), care conţin măsuri de organizare si administrare a judecăţii în cadrul
diferitelor termene de judecată si asupra cărora instanţa poate reveni, dar sub condiţia
motivării măsurii.

II.2.2. Hotărârea judecătorească – mijloc de probă. Valoarea de înscris autentic a

hotărârii judecătoresti

Din punct de vedere probator hotărârea este un înscris autentic, întocmit cu toate
exigenţele prevăzute de art. 1171 C. civ. pentru a avea această valoare. Acest înscris,
pentru relaţiile dintre părţi consemnează drepturi si obligaţii presupuse a exprima
adevărul raporturilor juridice dintre ele si care nu poate fi combătut prin nicio altă
probă (după epuizarea exerciţiului căilor de atac). Faţă de terţi, acelasi înscris constată
însă fapte juridice, posibil de combătut prin dovada contrară.
Desi înscrisul care dă forma hotărârii judecătoresti este, astfel cum s-a menţionat,
unul autentic, aceasta nu ar putea să însemne că titlurile anterioare deţinute de părţi,

23
sub semnătură privată, se convertesc în titluri autentice. Hotărârea are, în principiu,
caracter declarativ, constatând drepturi preexistente. Aceasta înseamnă că, desi
consemnată într-o chitanţă sub semnătură privată, convenţia poate fi valabilă (în
absenţa cerinţei formei autentice), dreptul avându-si temeiul într-o astfel de convenţie
si fiind doar sancţionat pe cale judecătorească (fără a opera o novaţie care să
presupună că izvorul dreptului se află în hotărârea judecătorească).
În fapt, dreptul material recunoscut prin hotărâre nu suferă nicio prefacere
esenţială prin pronunţarea acesteia. Vechea obligaţie subzistă, cu toate accesoriile ei.
Ceea ce se modifică este dreptul la acţiune. Acest drept, sub prima sa formă, aceea de
acţiune în obligare sau condamnare, fiind consumat, prin exercitarea lui, este înlocuit,
de la data rămânerii definitive a hotărârii, prin dreptul la acţiune, în a doua sa formă,
aceea de acţiune în executare. Numai în situaţia hotărârilor constitutive de drepturi –
cum ar fi hotărârea care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare – se poate
spune într-adevăr, că a avut loc o conversiune a înscrisului sub semnătură privată în
înscris autentic, abia din acest moment convenţia căreia îi lipsea un element constitutiv
(forma autentică), urmând a produce efecte juridice.
Revenind la valoarea probatorie, de înscris autentic, a hotărârii judecătoresti,
urmează a aprecia că declaraţiile făcute în faţa instanţei, obiect al constatărilor
personale ale judecătorului, vor face dovada până la înscrierea în fals. Referitor însă la
conţinutul declaraţiilor părţilor (răspunsul la interogatoriu) sau ale martorilor – chiar
consemnate în hotărâre si fundamentând raţionamentul instanţei – ele vor face dovada
până la proba contrară. În calea de atac, suplimentarea probatoriului poate conduce la
stabilirea altei situaţii de fapt si la pronunţarea unei alte soluţii. Aceasta înseamnă că
mijloacele de probă administrate iniţial, fie au fost insuficiente pentru determinarea
faptelor deduse judecăţii, fie au fost interpretate gresit, în absenţa coroborării cu alte
elemente probatorii – si că ele au putut fi combătute prin dovezi contrare.

II.2.3. Hotărârea judecătorească – titlu executoriu

În cazurile în care partea care a pierdut procesul este condamnată să dea, să facă
sau, după caz, să nu facă ceva, hotărârea judecătorească constituie titlu executoriu

24
putând fi pusă în executare silită contra părţii căzute în pretenţii care nu si-a executat
de bunăvoie obligaţia cuprinsă în titlul executoriu. Pentru ca o hotărâre să poată fi pusă
în executare, ea trebuie să îndeplinească anumite condiţii, de fond si de formă.

II.2.4. Hotărârea se bucură de puterea lucrului judecat

Hotărârea judecătorească, fiind expresie a puterii judecătorului de a transa

litigiile, are forţa, recunoscută de lege, de a se opune redeschiderii ulterioare a
aceleiasi judecăţi, asigurând astfel stabilitatea si securitatea raporturilor juridice. Ceea
ce s-a transat jurisdicţional se opune între părţi cu valoare absolută, iar faţă de terţi cu
valoarea unei prezumţii relative împotriva căreia se poate face dovada contrară.
Necesitatea ca hotărârea pronunţată de judecător să pună capăt definitiv litigiilor dintre
părţi, fără posibilitatea reluării lor, datorită incertitudinii ce s-ar fi creat, a apărut încă
la romani, în cea mai veche procedură de judecată, aceea a legisacţiunilor (legis
actiones), nimănui nefiindu-i permis să folosească aceeasi legisacţiune de două ori
pentru satisfacerea aceluiasi interes.
Concluzionând, apreciem că puterea de lucru judecat a unei hotărâri si
interzicerea reluării verificărilor jurisdicţionale asupra aspectelor transate, nu se
datorează faptului că s-ar fi consumat acţiunea cu ocazia primei judecăţi, sau că între
părţi s-ar fi încheiat, în momentul sesizării instanţei, un contract – prin supunerea
litigiului lor judecăţii – astfel încât sunt obligate să-l respecte, ori exprimării
adevărului de către hotărârea care a închis prima judecată. În realitate, principiul
puterii lucrului judecat îsi are fundamentul în necesitatea de a pune capăt litigiilor
dintre părţi, de a nu le eterniza prin reluarea lor la nesfârsit.
Verificarea jurisdicţională odată finalizată, ea nu mai poate fi reluată pentru că
altminteri ar fi afectată însăsi autoritatea justiţiei si respectul pe care fiecare trebuie să-
l aibă „pentru actele de suveranitate si pentru legile ţării sale”. Autoritatea lucrului
judecat interesează ordinea publică si are drept scop, pe de o parte, înlăturarea
contradicţiilor judecătoresti, care ar slăbi respectul datorat justiţiei si ar micsora
încrederea si demnitatea de care trebuie să se bucure în stat puterea judecătorească, iar,
pe de altă parte, necesitatea de a se pune capăt contestaţiilor dintre împricinaţi care,

25
prin posibilitatea de a reveni mereu înaintea justiţiei, ar arunca cea mai mare
incertitudine în tranzacţiile omenesti.

II.2.5. Hotărârea interverteste natura prescripţiei dreptului la acţiune, atunci când

este supusă executării silite

Pe lângă efectele procesuale deja analizate, hotărârea judecătorească prin care

partea căzută în pretenţii a fost condamnată să dea, să facă sau să nu facă ceva în
folosul celeilalte produce si un alt efect specific: ea face ca prescripţia dreptului la
acţiune în sens material – prescripţie de drept material, substanţial – să fie înlocuită
printr-o nouă prescripţie de drept procesual civil – prescripţia dreptului de a cere
executarea silită. Altfel spus, hotărârea judecătorească ar avea drept efect si crearea
unei noi acţiuni, susceptibilă de exercitare pentru executarea hotărârii.
Referitor la acest drept, de a cere executarea silită, într-o opinie s-a afirmat că el
ar face parte din dreptul la acţiune în sens material, care ar comporta două forme
deosebite – aceea a dreptului la acţiunea în obligare sau condamnare si aceea a
dreptului la acţiunea în executare. S-a susţinut însă si opinia contrară, după care
executarea silită nu este o parte integrantă a acţiunii, ci o parte a procesului civil,
ultima sa fază, necesară numai atunci când titlul executoriu obţinut urmare a admiterii
acţiunii nu este executat de bunăvoie.
Asadar, există mai întâi o prescripţie a dreptului material la acţiune si abia apoi,
după ce s-a obţinut în temeiul acelei acţiuni o hotărâre executorie, începe să curgă o
prescripţie nouă, prescripţia dreptului de a cere executarea silită în temeiul titlului
executoriu obţinut. Faptul că există un drept la acţiune în executare silită, distinct de
dreptul la acţiune în sens material rezultă cu evidenţă din reglementarea diferită a
prescripţiilor celor două drepturi.
În concluzie, o hotărâre supusă executării si cu privire la care nu a fost valorificat
dreptul recunoscut judecătoreste pe cale silită trebuie considerată că si-a pierdut si
puterea de lucru judecat care, în caz contrar, (al perpetuităţii acesteia), ar rămâne
oricum lipsită de orice eficienţă (partea căreia i se opune având posibilitatea invocării

26
excepţiei lucrului judecat, iar instanţa, obligaţia verificării acestui aspect). În schimb,
pierzându-se puterea lucrului judecat, în măsura în care dreptul la acţiune (în sens
material) nu s-a prescris, există facultatea sesizării din nou a instanţei si obţinerii unui
nou titlu.
În cadrul procesului astfel declansat hotărârea anterioară urmează să fie folosită
ca simplu mijloc de probă. Totodată, posibilitatea administrării si altor mijloace de
probă poate conduce la stabilirea unei situaţii de fapt diferite si la concluzia
netemeiniciei acţiunii (deci, la o altă soluţie decât cea din primul proces, admisibilă în
condiţiile în care este vorba de o nouă evaluare judiciară, pe baza altor mijloace de
probă sau a unor probe suplimentare faţă de cele care au stat la baza primei hotărâri).

27