Sistemul IRAC este una dintre metodele de rezolvare a problemelor și materialelor juridice.

IRAC este o
abreviere care poate fi descifrată ca „problemă, regulă, aplicare, concluzie”.

De altfel, pe baza însăși descrierea acestei tehnici, devine clar că are o semnificație extrem de
specializată.

În primul rând, IRAC este folosit pentru o analiză amănunțită a situațiilor juridice. Mai mult, această
abordare este utilizată în mod activ la aproape toate nivelurile activității juridice. Este folosit atât de
studenții care fac primii pași în jurisprudență, soluționând cazuri educaționale, sarcini, cât și de
judecători, angajați ai organelor de anchetă, avocați practicanți în alte industrii și domenii.

Tehnica IRAC a primit cea mai mare popularitate în țările anglo-saxone, jurisprudența. Cu toate acestea,
abordarea este utilizată pe scară largă și în țările de drept civil, cum ar fi Germania, deoarece
instrumentele IRAC sunt destul de flexibile și pot simplifica foarte mult munca.

De-a lungul timpului, cercetătorii care căutau modalități de a simplifica și eficientiza procesele de
pregătire a lucrărilor de cercetare, de a lucra la studiul obiectelor și fenomenelor, au început să
implementeze principiile sistemului IRAC în propriile activități. În ciuda faptului că nu a fost inițial
destinată acestui lucru, tehnica și-a găsit aplicație activă în activitatea de cercetare. Pentru că structura
și instrumentele sale logice sunt universale.

2. După cum sa menționat mai sus, o astfel de tehnică precum IRAC este utilizată pentru rezolvarea unor
probleme juridice de natură foarte diferită:

-Incidente sau probleme de drept la facultățile de drept și academiile de specialitate, colegii (în funcție
de țară și de sistemul ei de învățământ). Deoarece abordarea oferă cele mai universale și cuprinzătoare
metode, algoritmi pentru studierea problemei, studenților le revine să o ofere ca standard.

-Sarcini practice pentru calificarea unei fapte penale. Când vine vorba de anchetatori, de poliție. Întrucât
metodologia face posibilă analiza imparțială a problemei, bazându-se doar pe fapte și pe esența legilor,
a precedentelor (în funcție de tipul de sistem juridic al statului).

-Provocări pentru judecători. Prin determinarea gradului de vinovăție, a pedepsei unei persoane etc.

-Sarcini de avocat. Datorită instrumentelor IRAC, un avocat poate cerceta problema de la zero, poate
identifica lacunele unei potențiale acuzații, poate construi o linie de apărare competentă bazată pe
logică și fapte.

3. IRAC are o structură relativ simplă pentru a lucra cu o matrice de informații, motiv pentru care este
atât de popular. În același timp, vă permite să planificați munca în doar câțiva pași și să vă concentrați în
continuare pe principiile care stau la baza metodologiei.

Structura sistemului este alcătuită din 4 componente:

1. Prima este o problemă sau o întrebare, o problemă (în funcție de traducere). Adică direct momentul
pentru care se începe întreaga analiză. Dacă vorbim despre o situație juridică, atunci întrebarea imediată
care se află în centrul întregului incident. De exemplu, din ce moment se numără termenul de
prescripție pentru un astfel de caz. Orice situație juridică are la bază o întrebare care trebuie rezolvată în
conformitate cu regulile.

2.
În silogismul judiciar, prin intermediul unei constatări adevărate (rezultatul calificării juridice a unui fapt) şi a unei dispoziţii
normative (despre care nu se poate spune că este adevărată sau falsă, dar se poate spune că este sau nu este în vigoare, în
sistemul de drept pozitiv), se obţine o concluzie justă din punct de vedere juridic. Tranzitivitatea de la premise la concluzie se obţine
prin intermediul termenului mediu, prezent în ambele premise. Derivarea concluziei are un caracter necesar, de certitudine atâta
vreme cât se pleacă de la premise adevărate şi se respectă legile (regulile) silogismului. Întrucât, în drept, obiectul este ideea
de dreptate înseamnă că premisele majore juridice sunt autorizate numai de ea. Înainte de a porni la aplicarea deductivă, atenţia
interpretului se îndreaptă spre conţinutul majorei, spre a-i cerceta înţelesul, întinderea, realitatea, legitimitatea ş. a. Majorele logice
au întotdeauna claritatea pe care o dă categoria, clasa obiectelor gândite. Majorele dreptului „au, cel mai adesea, neclaritatea,
confuzia, pe care le răspândeşte pretutindeni: ordinea modului, a acţiunii, a vieţii” [43, p. 126]. Ele sunt „clase” juridice, opera unei
voinţe, care nu poate prevedea totul, având o forţă de dispoziţie care câteodată poate să ducă la rezultate contradictorii. Deci tot ce
poate rămâne în discuţie este modul normativ în care se formulează premisele majore şi care sunt reprezentate de normele de
drept.
Premisa minoră afirmă întotdeauna asemănarea între un caz nou şi cazuri deja cunoscute. Această asemănare se face cu
ajutorul termenului mediu. În drept, pentru validitatea silogismului, trebuie să fie prevăzut ca minora, care constituie cazul nou, să se
asemene cu majora căreia i-o subsemnăm. În drept, termenul mediu este calea prin care faptele comunică cu juridicitatea. Cu alte
cuvinte, minora silogismului judiciar trebuie să semene perfect cu majora legală, adică să cuprindă termenul mediu din text, să
întrunească elementele constitutive ale infracţiunii (obiectul, subiectul, latura obiectivă şi latura subiectivă). În afara acestora,
silogismul judiciar afirmativ nu se poate constitui valabil şi nu se poate trage o concluzie de condamnare (în dreptul penal). Deci
termenul mediu ne ajută să încadrăm faptul concret în corpul silogismului juridic sau judiciar, adică să-l calificăm. „Este unanim
admis în doctrină şi în jurisprudenţă că instanţa supremă este îndreptăţită să cenzureze calificarea “minorei“ de către instanţele de
fond, fundamentul acestui control fiind concepţia potrivit căreia, de calificare depinde însăşi consecinţa raţionamentului judiciar,
adică însăşi rezultatul judecăţii” (Idem, p. 129).
Concluzia, într-un silogism juridic, este aplicarea formulei generale cuprinsă într-o normă juridică la cazul particular calificat şi
exprimat printr-o propoziţie singulară. În logica juridică, concluzia prezintă următoarele caracteristici:
· este necesară, adică decurge în mod regulat din premise;
· este legală (întrucât majora care o autorizează este un text de lege) sau legitimă (în cazul când majora este un principiu de drept);
· este firească sau normală în sensul că ea nu trebuie să contrazică constatările de fapt din minoră şi felul cum ele se leagă de
majoră prin termenul mediu (Idem, p. 132-133).
În drept, în cea mai mare parte, controlul instanţei de casare se raportează, în exclusivitate, la calitatea consecinţei în hotărârile
judecătoreşti care trebuie să corespundă actelor normative şi celor de procedură.
Din punct de vedere al logicii juridice, instanţa de control trebuie să intervină numai în următoarele situaţii:
· în caz de eroare de fapt (conţinutul minorei);
· în caz de greşită calificare (încadrarea minorei);
· în caz de greşită consecinţă (concluzia ce trebuie trasă după încadrarea minorei în corpul silogismului sub majora adecvată)
(Idem, p. 136).
Din cele expuse mai sus ni se pare concludentă următoarea idee: silogismul juridic reprezintă o formă raţională specifică, în care se
îmbină organic logicitatea cu justeţea, momentele (aspectele) formale cu cele creative.
6.5. Forme compuse şi forme prescurtate ale silogismului
6.5.1. Polisilogismul
Ciclul gândirii nu se închide în cadrul unui singur silogism. Gândirea se desfăşoară într-un lanţ foarte lung (în calculele,
raţionamentele matematice etc.). Spre deosebire de raţionamentele simple, există raţionamente compuse, cum sunt polisilogismele,
în care concluzia silogismului anterior devine premisă majoră sau minoră în silogismul următor. Dacă concluzia silogismului anterior
devine premisă minoră în silogismul următor, inferenţa obţinută poartă numele de polisilogism regresiv, iar dacă concluzia
silogismului anterior devine premisă majoră în silogismul următor, atunci inferenţa obţinută se numeşte polisilogism progresiv.