Sunteți pe pagina 1din 4

UNIVERSITATEA BABES-BOLYAI CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA: DREPT




REFERAT
MATERIA: LOGICA JURIDICA
TEMA: SI LOGI SMUL


STUDENT:
MOLNAR ANCUTA-NICOLETA
AN I, ID




CLUJ-NAPOCA
2014
SI LOGI SMUL
Silogismul aristotelic reprezinta tipul clasic al rationamentului. Aristotel este cel care
a descoperit silogismul, l-a analizat, i-a determinat variantele si i-a scos in evidenta rolul in
procesul de cunoastere. Silogismul poate fi considerat ca o inferenta mediata. Spre deosebire
de inferentele imediate unde concluzia deriva nemijlocit din premise, in cazul silogismului
apare o a doua premisa care mijloceste obtinerea concluziei din prima premisa.
Cu alte cuvinte, silogismul este inferenta in care din doua propozitii categorice care
au un termen comun, se deduce drept concluzie o alta propozitie categorica, ai carei termeni
sunt termenii necomuni ai premiselor. In sens larg, silogismul poate fi considerat ca o
inferenta mediata deductiva. Rationamentul deductiv inseamna rationament riguros, strict,
cert, astfel ca premisele fiind date, concluzia sa derive cu necesitate. Premisele trebuie sa
formeze o conditie suficienta pentru derivarea concluziei, iar concluzia sa alcatuiasca o
consecinta necesara premiselor. De exemplu: Premisa majora: oamenii sunt muritori. Premisa
minora: Socrate este om. Concluzia: Socrate este muritor.
Silogismul judiciar nu este neaparat o metoda de a descoperi adevarul, ci mijlocul
de verificare a solutiei ipotetice. Modificarea hotararii judecatoresti aseaza pe portativul logic
al silogismului judiciar, solutia ipotetica si o verifica astfel silogistic. Parafrazandu-l pe
Mircea Manolescu, prin silogism judiciar se intelege acela folosit finalmente de judecator ca
o verificare a solutiei probabile, intrezarite de acesta. Judecatorul ajunge in felul acesta pana
la urma sa dea solutia pornind de la adevarul judiciar, rezultat din verificarea unei solutii
probabile, a unei ipoteze, prin silogism, prin motivare. Deci, ipoteza pe care a construit-o si a
verificat-o judecatorul, este o ipoteza care s-a nascut din cocnirea intre alte doua ipoteze. Asa
se naste hotararea judecatoreasca.
Dreptul este facut pentru a fi aplicat la spete. A spune ca furtul este interzis, de pilda
nu poate sa insemne altceva decat ca in fiecare caz particular in care el va fi constatat, se va
aprecia ca fiind interzis. Dupa cum orice notiune generala stabilita serveste drept ratiune
logica cunostintelor care i sunt subordonate, tot astfel orice norma generala va servi drept
ratiune logica fiecarei aprecieri individuale.
Se spune ca o persoana care a furat, a comis o actiune nedreapta, pentru ca orice
furt, in general este nedrept, si actiune acestei persoane reprezinta un furt. Se face astfel un
silogism (o deductie) luandu-se ca premise afirmatii considerate prin ipoteza ca sigure.
Premisa majora este propusa adevarata, iar premisa minora este produsul unei constatari.
Rationamentul logic presupune in felul acesta, un adevar general, probabil admis.
Problema care se pune aici este aceea de a sti cum se stabileste acest adevar, respective cum
se poate afirma in cazul din speta ca furtul este in general interzis. Daca nu s-ar fi constatat
sau imaginat un furt individual nu s-ar fi putut emite niciodata formula generala potrivit careia
furtul este interzis.
Cu alte cuvinte, normele generale nu se formeaza de la sine, ci numai prin
experienta, prin constatari de actiuni sociale in viata reala. Judecatile individuale, uneori cu
prilejul unor actiuni omenesti bine determinate in concret, se afla la baza oricarei generalizari
juridice.
Propozitiile generale ale logicii sunt majore de stricta rigurozitate. Aceasta pe cand
in drept, majora se intretine prin vointa legiuitorului sau consacrarea jurisprudentei, chiar
cand se dovedeste ca unul din cazurile, pe care a fost intemeiata, nu corespunde ci chiar o
contrazice, in logica ea devine caduca, daca se dovedeste nevalabila, chiar pentru o singura
imprejurare, dintr-un miliard de imprejurari. Premisa minora afirma intotdeauna asemanarea
intre un caz nou si cazuri deja cunoscute. De pilda, asertiunea: X e om se aseamana cu
majora: Toti oamenii sunt muritori si formeaza minora rationamentului. Aceasta asemanare
se face cu ajutorul termenului mediu om cu toate atributele conotate de acesta.
In drept, pentru valabiliatea silogismului, trebuie sa avem grija ca minora, care
constituie cazul nou, sa semene cu majora care i-o subsemnam. Pentru aceasta, trebuie sa
cercetam, daca are o punte de legatura, adica din punct de vedere logic, un termen mediu
comun amandurora.
Termenul mediu este in drept, calea prin care faptele comunica cu juridicitatea. Orice
constructie pretinsa juridica, lipsita de punctul mediu de aplicare la realitate, este o simpla
inchipuire, dupa cum orice fapt lipsit de termenul mediu de aplicare la realitate este o simpla
inchipuire; dupa cum orice fapt lipsit de termenul mediu in ceea ce priveste reclamarea lui
juridicitatii nu intereseaza dreptul ci apartine altor domenii sau pur si simplu materiei.
In civil, terrnenul mediu se numeste elementul juridic al silogismului. In afara
acestora, silogismul judiciar afirmativ nu se poate constitui valabil si nu se poate trage o
concluzie de condamnare.
Concluzia intr-un silogism nu este altceva decat aplicarea formulei generale, cuprinsa
in majora, la cazul particular din minora. Acest lucru este valabil atat in logica pura cat si in
drept.
Concluzia, urmand sa se conformeze schemei oricarui silogism, trebuie sa contina
termenul mic si termenul mare, necuprinzand nimic altceva decat s-a afirmat in premise. In
logica juridica, concluzia prezinta urmatoarele caracteristici:
1.Este necesara, in sensul ca decurge in mod regulat din premise. Fundamentul logic al
concluziei, sau mai precis fundamentul juridic se afla in majora fiindca numai aceasta ne
autorizeaza sa luam aceasta dispozitie pentru cazurile particulare ca si pentru clasa de cazuri
asemanatoare prevazute in ea;
2.Este legala, intrucat majora care o autorizeaza este un text de lege, sau legitima, atunci cand
majora pe care se intemeiaza este un principiu de drept;
3. Este fireasca sau normala, in sensul ca ea nu trebuie sa contrazica constatarile de fapt din
minora si felul cum ele se leaga de majora prin termenul mediu.
Legile logicii juridice isi gasesc aplicare si in materie de judecata si daca aceste legi
sunt incalcate, hotararea este viciata si nu poate fi mentinuta numai pe motivul ca este
expresia convingerii intime a judecatorului care a pronuntat-o.

Functionarea consecintei in silogismul judiciar:

Consecinta este evidentiata in judecata noastra de tragerea concluziei. Functionarea
consecintei are un caracter demonstrativ in gandire. Restul silogismului apartine in mare parte
intuitiei.
Din punct de vedere logic, nimic nu este mai important decat a conchide. A interpreta
o propozitie universala, un text, un principiu, o conventie, inseamna a extrage consecinte din
ele. Aici este vorba de respectarea riguroasa a regulilor silogismului si mai ales a celor
referitoare la tehnica consecintei.
De aici porneste cenzura exercitata asupra modului cum gandim si asupra manierei in
care conchidem. In drept, in cea mai mare parte, controlul instantei de casare se raporteaza, in
exclusivitate, la calitatea consecintei in hotararile judecatoresti, consecinta care este bine
cenzurabila, avand in vedere faptul ca trebuie sa se supuna unei tehnici precise, unor reguli
definitiv stabilite.
Astfel s-a remarcat ca interventia instantei de control judiciar se rezuma la
urmatoarele: controlul normalitatii judecatilor, verificarea consecintei in motivare si concluzii,
inlaturarea arbitrariului.
Ceea ce se cerceteaza de fapt este justetea normala a intuitiei principiilor si faptelor.
Cenzura activitatii judecatoresti nu se face de dragul silogismului, ci din vointa de a se
infaptui dreptatea. De aceea, atunci cand solutia instantei de fond este dreapta, dar motivarea
nu este juridica in raport cu faptele constatate, instanta de recurs este indrituita ca mentinand
solutia instantei de fond, sa-si gaseasca o alta motivare (cea adevarata) si sa dea calificarea
corecta faptelor constatate ale procesului.
Din punct de vedere legico-juridic, instanta de control trebuie sa intervina numai in
urmatoarele situatii:
-in caz de eroare de fapt (cazul minorei)
-in caz de gresita calificare (incadrarea minorei)
-in caz de gresita consecinta (concluzia ce trebuie trasa dupa incadrarea minorei in corpul
silogismului sub majora adecvata);
In aceasta situatie, motivele de desfintare sau de casare constau in violarea legii si in
gresita interpretare. In plus, lipsa totala de motivare constituie de asemenea, un apel sau de
recurs.
In general, sesizarea minorei este lasata suveranei aprecieri a instantelor de fond, cu
exceptiile cunoscute. In ceea ce priveste concluzia, atat violarea legii cat si gresita interpretare
sunt numai doua cazuri particulare ale unei eronate consecinte. Pentru o mai buna
sistematizare, motivele de apel sau de recurs nu pot fi decat: nemotivarea, defectuoasa
sesizare, gresita consecinta.
Expunerea silogistica nu este esentiala cugetarii noastre. Daca o facem totusi uneori,
aceasta este numai pentru un mai bun control al cugetarii. Neaducand nimic nou in spiritul
nostru, neimbogatind cunoasterea cu nimic, logica poate totusi sa descopere in procesul de
crestere catre obiect al acesteia, eroarea, sofismul si iluziile. In acest sens, produsul logic al
silogismului va indeplini un rol secundar, de verificator.
Obligatia judecatorilor de a dezvolta silogistic rezultatul convingerilor asupra
conflictelor dintre particulari sau dintre particulari si colectivitate, devine o garantie ca
judecata lor nu este un act arbitrar, nemotivarea, adica neexpunerea deductiva a hotararilor
nereprezentand un motiv legal de desfintare sau de casare a lor.


Bibliografie:
1.M. I.Manolescu Logica judiciara in Teoria si practica dreptului, Bucuresti, 1946
2. M. Manolescu, Silogismul judiciar, Bucuresti, 1946
3.Gheorghe Mateut, Elemente de logica juridica, Ed. Fundatiei Chemarea Iasi, 1994
4. Horia Ciocan, Logica juridical-note de curs, Ed. Universitatii din Oradea, 2011