DECIZIA LOGICĂ ÎN BAZA ACŢIUNILOR INSTANŢEI

Respectarea legii stă la baza unei democraţii. Însă legea la rândul ei are nevoie de
o bună credinţă a celor puşi să o apere şi să o interpreteze. Dacă aceasta lipseşte, atunci un text
de lege are mai puţină valoare decât hârtia pe care e scris. Căci, oricât de bine ar fi formulată,
legea este complet neputincioasă dacă interpretării ei îi lipseşte nu doar temeinicia juridică, ci şi
cea logică.

Dreptul este un sistem de norme care poate fi abordat dintr-o perspectivă logică.
El estealcătuit pe de o parte dintr-o structură de norme organizate în ramuri şi instituţii juridice
iar pe de altă parte dintr-o structură paralelă de principii, noţiuni şi reguli juridice nescrise dar
care pot fi desprinse prin analiza sistemului legislativ sau impuse ideologic de către sistemul
politic.
Completitudinea sistemului juridic este de cele mai multe ori un simplu deziderat
pentru că realitatea socială este într-o continuă evoluţie iar legislatorul nu poate ţine pasul cu ea.
Aceasta duce la apariţia lacunelor în drept şi la necesitatea interpretării extensive a legilor
existente pentru a le aplica la situaţia nouă. În caz că legile nu oferă nici o soluţie se poate face
apel la analogia dreptului (analogia juris) prin raportarea la principiile directoare din sistemul de
drept sau din ramura respectivă.Textul normativ nu este întotdeauna clar, transparent şi lipsit de
echivocitate. El poate săconţină termeni obscuri sau polisemici, norme lacunare sau antinomice.
Atunci când legiuitorul sesizează aceste deficiente va aduce el însuşi modificări legii sau va
enunţa criteriile de interpretare prin emiterea unei norme interpretative. Aceasta interpretare,
făcută de organul care a emis actul normativ se numeşte interpretare autentică şi ea este
obligatorie fiind oficială. Uneori, însă, legiuitorul nu modifică legea ambiguă sau obscură iar
persoanele ce aplică normele juridice trebuie să recurgă la o metodă de interpretare pentru a
rezolva situaţia. Interpretarea făcută de altcineva decât de organele care au emis legea este o
interpretare neoficială şi nu se aplică în mod general ci este limitată la cazul respectiv. De
obicei interpretarea neoficială se face de către judecător, avocat şi procuror dar ea este
deseori prefigurată de doctrină.
 Metoda de interpretare logică presupune aplicarea unor procedee logice care să
conducă de la norma generală la consecinţele sale asupra unor fapte juridice individuale. Norma
este de obicei asimilată premizei majore a unui silogism, faptul juridic premisei minore iar
concluzia este soluţia pe care trebuie s-o formuleze judecătorul.
Logica juridică nu are doar rolul de a dezvălui soluţiile juridice ci şi pe cel de a le
motiva. Prin intermediul unor mecanisme logice este conturată calea care a dus de la premise la
concluzie formulându-se astfel motivarea sentinţei. Logica juridică şi-a creat şi propriile metode
de raţionament specifice acestui domeniu, metode cunoscute deseori sub numele de argumente.
În luarea unor decizii, instanţele apelează la metoda intuitivă carescurtcircuitează
raţiunea bazându-se pe intuiţie.Intuiţia începe acolounde se opreşte sau şovăie inteligenţa, acolo
unde nu există indicii sau fundamente de la care să se pornească. Intuiţia este o determinare
spontană în sensul că ea porneşte doar de la sine nefiindprecedată de vreun raţionament. Atunci
când se află în faţa unei situaţii juridice total nouă, care nu este reglementată de vreo lege
judecătorii sunt nevoiţi să se pronunţe plecând de la nimic şi apelând la o judecată in equitas,
conform a ceea ce ei consideră că este în acord cu spiritual echităţii, cu ideea de justiţie. Pentru a
oferi o soluţie validă metoda intuiţiei trebuie să acţioneze în compatibilitate cu legea adică
soluţia să nu reprezinte o încălcare a normelor de drept pozitiv. De asemenea soluţia nu trebuie
să încalce nici legile gândirii sau logicii, adică să nu fie absurdă şi să respecte principiile logice.
Câteodată o speţă nu poate fi încadrată în lege. Judecătorul este însă obligat să
rezolve litigiul ivit şi să ofere o soluţie. Situaţiile cel mai dificil de rezolvat sunt cele în care
legea care trebuie să reglementeze situaţia lipseşte sau cele în care există mai multe prevederi
legale care se contrazic. Cele două situaţii sunt lacuna juridică şi antinomia.Spunem de obicei că
există o lacună a dreptului (sau a legii) atunci când într-un sistem de drept nu există o normă pe
care judecătorul să o poată aplica la un caz determinat sau atunci când norma existentă este
incompletă şi pe baza ei nu poate fi formulată nici o soluţie.Spre deosebire de lacună, care este
lipsa unei reglementări în privinţa unui caz determinat, antinomia constă în dificultatea de a
alege o soluţie anumită dintre mai multe reglementări, creind astfel o lacună falsă. În acest caz
judecătorul nu este chemat să umple un gol, ci să facă o alegere între mai multe soluţii şi să
formuleze o motivare validă a opţiunii sale.
Obligaţia judecătorului de a umple lacuna juridică nu-i impuneşi obligativitatea
folosirii unor procese de interpretare a legii. Ba mai mult, soluţia nu trebuie să fie în mod necesar
logică, ea putând fi luată prin metode intuitive. Cu toate acestea, faptul că judecătorul trebuie să-
şi motiveze decizia, impune de cele mai multe ori necesitatea folosirii unor procedee logice de
demonstrare a valabilităţii raţionamentului judiciar.
În sfera dreptului este important ca, concluziile să fie bine argumentate. De
obicei,argumentarea juridică se construieşte pe un fundament deductiv strict, cu ajutorul
raţionamentelor deductive standard. Specificul argumentării juridice se condiţionează de
specificul judecăţilor folosite.In argumentarea juridică avem intotdeauna cel puţin două părţi care
se confruntă, cea care afirmă şi cea care neagă.Pentru a căuta argumente in cadrulargumentării
juridice trebuie să se respecte mai multe reguli, printre acestea: in cazul culegerii argumentelor
trebuie să se folosească doar acele modalităţi care sunt prevăzute de lege; trebuie să existe
obiectivitate in căutarea de argumente; trebuie să se caute toate argumentele posibile; trebuie să
se realizeze la timp, rapid acţiunile de culegere a argumentelor; de obţinut garanţii ale
veridicităţii informaţiei.Argumentarea juridică are, printre altele, sarcina de a unifica faptele cu
normele juridice.Aşadar, argumentarea juridică este un discurs pragmatic complex care
complineşte argumentarea generică cu elemente raţionale specifice activităţii juridice cum sunt:
adecvarea enunţurilor constatative la exigenţele normelor dreptului material şi de procedură,
completarea discursului retoric cu enunţuri despre convingerile judecătorului privind
veridicitatea depoziţiilor participanţilor la proces, conştiinţa lui jurisdicţională în raport cu
idealurile dreptăţii.
Instanţa judiciară soluţionând o cauză şi pronunţând sentinţa, năzuieşte ca propria
convingere să fie acceptată şi de părţile implicate în proces, indiferent cine a pierdut. Legiuitorul
dând publicităţii o lege, o motivează astfel ca să fie convingătoare pentru adresaţi.Participantul la
procesul judiciar îşi susţine cauza, se opune tuturor invocând argumente noi în vederea
convingerii celorlalţi şi a instanţei. Orice argumentator are nevoie de argumente rezonabile prin
care i-ar putea convinge pe oponenţi să-i accepte alternativa.

Instanţa are dreptul şi obligaţia să-şi formeze propria sa convingere privind

veridicitatea faptelor examinate, precum şi legitimitatea adoptării deciziilor respective.Specificul
argumentării judiciare constă deci în desfăşurarea ei în faţa instanţei de judecată, prin dezbatere
contradictorială, orală şi publică, între subiecţi cu interese, scopuri şi mobiluri diferite.Din
momentul în care instanţa de judecată se consideră satisfăcută de argumentele ce i s-au prezentat,
necesare pentru a se retrage să delibereze, ea opreşte dezbaterea. În camera de chibzuinţă,
judecătorul alege dintre soluţiile propuse şi formulează hotărârea care, sub aspect logic, are
forma unui raţionament deontic în modus ponens. Opţiunea judecătorului fiind fundamentată prin
argumente probatorii şi motivată de propria-i convingere în idealurile Dreptului, devine hotărâre
de executat. Deoarece orice argument pledează în favoarea a ceva şi, prin aceasta, în defavoarea
opusului, „un argument juridic trebuie să posede pertinenţă justificativă, oportunitate probatorie
şi forţă de adeziune”.