Sunteți pe pagina 1din 5

Ştiinţa logicii şi principiile ei desuete

Cuvinte cheie: principiul identităţii


principiul non-contradicţiei
principiul terţului exclus
principiul raţiunii suficiente
micul compendiu scris de D. Cantemir
1. Problema principiilor
Odată cu transformarea radicală pe care a suferit-o logica formală prin adoptarea limbajului si
stilului gândirii matematice, a avut loc restructurarea temelor. Printre acestea s-a aflat şi subiectul
“principiile gândirii logice”. Astăzi problema principiilor este deseori absentă din tratatele de logică
simbolică. Iar atunci când totuşi ele sunt menţionate, se specifică pierderea însemnătăţii lor ca
principii şi reducerea lor la nivelul comun de legi obişnuite ale unor calcule logice.
2. Sistemul principiilor logice
Logica moderna a descoperit numeroase legi logice, a căror existenţă a rămas necunoscută sau
cel puţin presimţită. Aceste legi logice posedă câteodată forme complexe ce nu pot fi aflate numai cu
ajutorul gândirii intuitive, cum sunt de pildă, negaţiile propoziţiilor compuse (ale implicaţiei,
conjuncţiei, disjuncţiei).
Observăm că în gândirea sa curentă, în limbajul conversaţional, omul obişnuit respectă în
genere identitatea şi evită contrazicerile, îşi argumentează părerile şi respinge absurdităţile, într-un
cuvânt se comportă ca o fiinţa logică. Este adevărat că atunci când îl presează interesele personale şi
pasiunile intense, se întâmplă, însă să le încalce.
Trebuie să ne dăm seama că logicul constituie o valoare, că logicul întruchipează un ideal, de
care omul se simte atras în permanenţă, apropiindu-se de el mai mult sau mai puţin în raport cu
circumstanţele. În activitatea sa, omul realizează diferite niveluri de logicitate.
Principiile logice, deşi nu par să fie suficiente pentru a întemeia gândirea perfect logică, sunt
capabile să întemeieze gândirea cvasilogică, limbajul aproximativ logic. Esenţial este că în limbajul
comun predomină aspectul logic, iar încălcările sunt de natura excepţiilor. Condus numai de câteva
principii logice, pe care le aplică în mod instinctiv şi intuitiv, omul reuşeşte să urmeze în genere firul
logic al gândirii.
3. Cele 4 principii logice
A. Principiul identităţii:
Aristotel a examinat cu atenţie problemele identităţii în legătură cu teoria categoriilor şi teoria
definiţiilor. Astfel în Metafizica, el caracterizează identitatea: De aici reiese limpede că identitatea
este un fel de unitate, o unitate de existenţă a pluralităţii sau aceea care rezultă din considerarea
mai multor lucruri ca unul, ca atunci când spunem că un lucru este identic cu sine, caz în care
acelaşi lucru e socotit ca două lucruri.
Pare paradoxal, dar principiul identităţii nu se referă la simpla relaţie de identitate dintre
obiecte sau noţiuni, ci enunţă ceva mai profund, persistenţa substanţei,a esenţei lucrurilor.
Argumentarea corectă nu se poate închega fără respectarea principiului identităţii. Nu putem
face nici un pas înainte pe calea raţionării, dacă, referindu-ne la ceva, înţelegem de fapt altceva.
Principiul identităţii reclamă ca noţiunile, respectiv cuvintele, sa-şi păstreze interesul în cadrul unui
demers raţional. Fără respectarea acestei cerinţe minimale, nu ne putem înţelege; este ca şi cum am
vorbi limbi diferite.
B. Principiul non-contradicţiei:

1
Deşi se găsesc şi formulări anterioare ale acestui principiu, Aristotel este gânditorul care l-a
caracterizat precis, ridicându-l la demnitatea de principiu suprem al tuturor lucrurilor şi gândurilor,
un principiu sigur şi necesar. Acest principiu este expus şi analizat în Metafizica: …este peste
putinţa unuia şi aceluiaşi subiect să i se potrivească şi totodată să nu i se potrivească sub acelaşi
raport unul si acelaşi predicat…Acest principiu e cel mai sigur dintre toate, căci el cuprinde în sine
caracteristicile arătate mai sus. Într-adevăr, e peste putinţă ca un om să-şi poată închipui că unul şi
acelaşi lucru este şi totodată nu este.
Daca principiul identităţii este conexat cu operaţia logică a afirmaţiei, in sensul că este exprimat
fără folosirea negaţiei, principiul non-contradicţiei este asociat cu operaţia logică a negaţiei.
Principiul non-contradicţiei se referă la propoziţii, stipulând că două propoziţii contradictorii nu
pot fi ambele adevărate în acelaşi timp; daca una este adevărată, cealaltă trebuie să fie falsă. Aristotel
a stabilit acest principiu în lupta sa împotriva sofiştilor, care urmăreau deseori să semene
neîncrederea în cugetarea ştiinţifică.
C. Principiul terţului exclus:
Principiul terţului exclus stipulează că două propoziţii contradictorii nu pot fi ambele false.
Una din ele este in mod necesar adevărata. Este imposibil ca un atribut nici să aparţină nici să nu
aparţină unui subiect. Aristotel nu tratează terţul exclus ca pe un principiu în sine, ci îl formulează în
raport cu problema intermediarilor: Dar nu e cu putinţă nici ca să existe un termen mijlociu între
cele două membre extreme ale unei contradicţii, ci despre orice obiect trebuie neapărat sau să fie
afirmat sau negat fiecare predicat, (Metafizica).
Alteori se referă la el ca la un principiu: „Principiul ca un predicat să fie ori afirmat, ori negat
despre un subiect este cerut de demonstraţia care utilizează reducerea la imposibil…”
Similar celorlalte principii, terţul exclus poate fi formulat la cele trei niveluri, astfel:
• Ontologic: este necesar ca un lucru să posede sau să nu posede o anumita proprietate.
• Semantic: este necesar ca o propoziţie să fie sau să nu fie adevărata.
• Sintactic: este necesar ca o formula bine formată să fie sau să nu fie o teza a sistemului.
Leibniz include iniţial în sfera principiului non-contradicţiei şi terţul exclus, deşi apoi le
distinge cu claritate: Principiul contradicţiei este, în general, o propoziţie este sau adevărată sau
falsă, ceea ce conţine doua enunţuri adevărate: unul, că adevăratul şi falsul nu sunt compatibile in
aceeaşi propoziţie, sau ca o propoziţie nu ar putea să fie adevărată şi falsă în acelaşi timp; celalalt,
că opusul sau negaţia adevărului şi a falsului nu sunt compatibile, sau că nu există mijlociu între
adevărat şi fals, sau că nu se poate ca o propoziţie să nu fie nici adevărata nici falsă.
D. Principiul raţiunii suficiente:
Principiul raţiunii suficiente a fost formulat de Leibniz, constituind o parte principală a
filosofiei sale. Afirmarea acestui principiu este condiţionată de distincţia fundamentală pe care o
operează strălucitul gânditor: Există de asemenea două feluri de adevăruri, cele de raţionament şi
cele de fapt. Adevărurile de raţionament sunt necesare şi opusul lor e imposibil, iar cele de fapt sunt
contingente şi opusul lor este posibil. Când un adevăr este necesar, îi putem găsi temeiul prin
analiză, rezolvându-l în idei şi adevăruri mai simple, până ajungem la cele primitive (Monadologia).
Situaţia adevărurilor de raţiune este reglementată de principiul contradicţiei, în timp ce poziţia
adevărurilor de fapt este determinată de principiul raţiunii suficiente: Raţionamentele noastre sunt
întemeiate pe două mari principii: principiul contradicţiei, în virtutea căruia socotim fals tot ce
cuprinde în sine o contradicţie, şi adevărat, ceea ce este opus falsului, adică în contradicţie cu
acesta. Şi principiul raţiunii suficiente, în virtutea căruia considerăm că nici un fapt nu poate fi
adevărat sau real, nici o propoziţie veridică, fără să existe un temei, o raţiune suficientă pentru care

2
lucrurile sunt aşa şi nu altfel, deşi temeiurile acestea de cele mai multe ori nu ne pot fi cunoscute
(Monadologia).

4. Erorile comise de Dimitrie Cantemir în lucrarea Mic compendiu asupra întregii învăţături a
logicii
În Europa renascentistă, încă interesată de Aristotel, nu exista o preocupare specifică pentru
problematica principiilor logice. Abia mai târziu, în Germania secolului al XVII-lea, Leibniz
rediscută această problemă şi impune cel de-al IV-lea principiu al raţiunii suficiente. În acest context
în care problematica principiilor logice este aproape desuetă printre intelectualii europeni, Dimitrie
Cantemir, contemporan cu Leibniz, o ignoră, fiind astfel în pas cu moda vremii.
Lucrarea scrisă de Dimitrie Cantemir, Compendiolum universae logices institutionis a fost
descoperită de Grigore Tocilescu în Biblioteca Arhivelor centrale din Moscova ale Ministerului
Afacerilor Externe. Acest mic tratat de logică al lui Cantemir este structurat pe trei cărţi împărţite în
tratate. Prima carte este alcătuită din trei tratate care se referă la problematica generală a logicii, la
termen, la propoziţii şi la predicabile. Cartea a doua cuprinde două tratate în care se vorbeşte despre
esenţă, despre categorii (cantitate, calitate, relaţie, aşezare, etc.), despre gen şi specie, diferenţă şi
accident. A treia carte conţine două tratate care se referă la silogism, la figurile şi legile silogismului,
tipuri de silogism (demonstrativ şi probabil) şi la sofism.
Principiile logice sunt prezente, chiar dacă nu explicit, în întregul Compendiu a lui Cantemir.
Spre exemplu, în cartea I, tratatul al II-lea, capitolul 8. Despre contrarietatea propoziţiilor este
prezent un apel indirect la principiul non-contradicţiei. De asemenea, în cartea I, tratatul al II-lea,
capitolul 3. Despre sofism, sau silogismul sofistic, Dimitrie Cantemir subliniază importanţa
principiilor logice referindu-se la sofisme. Cantemir marchează încălcarea principiului identităţii
făcând apel la sofismul echivocului. În exemplul menţionat de acesta (Toate cele folositoare sunt
bune, Dar uneori şi relele sunt folositoare, Deci uneori şi relele sunt bune), este utilizat cuvântul
„folositoare” cu sensuri diferite. În prima premisă sugerează ideea de util, de necesar, de rodnic, iar
intr-a II-a premisă, acelaşi cuvânt exprimă ideea de indicat, de binevenit (în sensul de a învăţa ceva
bun din răul cauzat). În continuare, prin prezentarea unui alt tip de sofism, „cel al compunerii sau al
despărţirii”, Cantemir evidenţiază încălcarea principiului non-contradicţiei (Orbii văd, Dar cei care-
s orbi sunt lipsiţi de vedere, Deci cei lipsiţi de vedere văd.). Prima premisă este o afirmaţie falsă, iar
cea de-a doua premisă exprimă o negaţie a primului enunţ, însă cu valoare de adevăr.
Silogismul este o inferenţă deductivă mediată în care concluzia se derivă din premisă cu
ajutorul unei alte premise intermediare. O figură silogistică este o schemă generală, abstractă, care
indică rolul termenului mediu în cele două premise fără a se preciza ce fel de propoziţii sunt ele.
Există patru figuri silogistice:
 În prima figură silogistică (figura perfectă) termenul mediu este subiect în premisa majoră
şi predicat în premisa minoră.
 În a doua figură silogistică termenul mediu este predicat in ambele premise.
 În a treia figură silogistică termenul mediu este subiect in ambele premise.
 În a patra figură silogistică termenul mediu este predicat în premisa majoră şi subiect în
premisa minoră.
Cantemir, în tratatul său, în capitolul 3. Despre natura şi împărţirea argumentării afirmă că
„inducţia, după enumerarea a mai multor universale, inferă o propoziţie particulară”. Adevărul
constă în aceea că inducţia inferă din mai multe particulare o universală. Altă greşeală apare în
capitolul 6. Despre prima figură a silogismului . Cantemir afirmă că „prima figură a silogismului are
două proprietăţi; iar una este că termenul mediu să fie subiect în minoră şi predicat în majoră”, când

3
de fapt în prima figură silogistică termenul mediu este subiect în premisa majoră şi predicat în
premisa minoră.
În tratatul scris de Dimitrie Cantemir nu este menţionată una din cele patru figuri silogistice,
şi anume figura I. Însă, în lucrarea sa, Cantemir a poziţionat ultima figură silogistică pe locul celei
dintâi. Este probabil ca autorul să fi considerat că cele două figuri, I si a IV-a, se pot reduce la una
singură. Nu ştim însă de ce el le-a redus pe amândouă la figura a IV-a, cu termenul mediu predicat în
majoră şi subiect în minoră, deşi figura cu termenul mediu subiect în majoră şi predicat în minoră era
considerată de Aristotel figura perfectă. Nu este exclus ca ceea ce considerăm figura I să o fi
poziţionat pe a IV-a, dar să nu mai fi avut timp pentru a pune în aplicare această idee.
Acum ne întrebăm cum a fost posibil să se strecoare aceste mici greşeli în tratatul lui
Cantemir, pentru că probabilitatea de a nu fi înţeles textul care urma să-l traducă nu poate fi luată în
calcul deoarece el ştia foarte bine limba latină. Se ştie însă că Dimitrie Cantemir a scris în jurul
anului 1705 Istoria Hieroglifică şi în cadrul acestei cărţi promite că în curând va traduce în limba
română toată învăţătura logicii. Având în vedere faptul că între anii 1700-1710 Cantemir a fost
antrenat în tot felul de activităţi politice precum detronarea fratelui său, Antioh (1700); persecuţii din
partea turcilor (1703); reînscăunarea lui Antioh (1705) si recăderea acestuia (1707) şi în cele din
urmă obţinerea domniei (1710), aş înclina să cred că din cauza presiunii exercitate de celelalte
probleme din jur este posibil să fi fost neatent şi să se fi strecurat aceste mici greşeli în tratatul de
logică. Presupunem de asemenea că acest Mic compendiu asupra întregii învăţături a logicii nu a
fost recitit de autor înainte de a fi dat la tipar.

Bibliografie:

4
1. Botezatu, Petre, Constituirea logicităţii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1983
2. Botezatu, Petre, Interpretări logico-filosofice, Editura Junimea, Iaşi, 1982
3. Cantemir, Dimitrie, Mic compendiu asupra întregii învăţături a logicii, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1995
4. g. klauss---logica moderna