Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Autori
LinkedInFacebookMessengerWhatsAppPrintFriendly
1. Precizări prealabile
După cum se ştie, statul român a fost condamnat de Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, de mai multe ori, pentru lipsa de consecvenţă a practicii judiciare. Necesitatea
uniformizării practicii judiciare nu trebuie demonstrată, deoarece încrederea cetăţenilor în
actul de justiţie se fundamentează şi pe constanţa soluţiilor pe care judecătorii le adoptă în
speţe comparabile sau similare din punct de vedere juridic, având în vedere că justiţiabilul,
care ştie că altul a obţinut o anumită hotărâre într-un caz asemănător cu al său, va spera în
mod justificat că va fi beneficiarul aceleiaşi soluţii. Iar dacă la finalul procesului, justiţiabilul în
cauză nu va obţine aceeaşi soluţie judecătorească, ci va fi tratat altfel, el va fi nu numai
profund nemulţumit, ci şi un nou membru pe lista persoanelor care n-au încredere în actul
jurisdicţional.
În mod paradoxal, nici adversarul judiciar al celui care a pierdut procesul, care s-a bazat pe
un precedent judiciar, nu va avea încredere în justiţie, deoarece la fel ca preopinentul său, şi
el ştia că hotărârea, dacă s-ar fi respectat precedentul judiciar, ar fi trebuit să fie alta. Astfel,
partea adversă, care a câştigat procesul, împotriva practicii anterioare, la o eventuală
întrebare privind încrederea în activitatea de înfăptuire a justiţiei, va răspunde aproape sigur
(presupunând că răspunsul este sincer) că nu are o asemenea încredere.
În doctrină s-a arătat că: „«Inflaţia normativă», instabilitatea şi calitatea discutabilă a unor legi,
numărul mare de dosare aflate pe rol, insuficienta specializare a unor magistraţi sau înţelegerea
greşită a specializării, absenţa unor mijloace eficiente pentru interpretarea şi aplicarea unitară a
legii, dar mai cu seamă organizarea actuală a instanţelor judecătoreşti şi distribuirea
competenţelor constituie câteva dintre posibilele cauze ale practicii neunitare”[1].
Constituţia României din 1991, revizuită în 2003, conferă instanţei supreme rolul de
unificator al practicii judiciare[3] prin art. 126 alin. (3), care prevede că: „Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe
judecătoreşti, potrivit competenţei sale”.
A fost întâlnită şi situaţia în care, fără ca pe plan legislativ să intervină vreo modificare cu
relevanţă asupra problemei de drept în discuţie, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie au revenit asupra propriei jurisprudenţe, precum şi cazuri în care una dintre secţiile
instanţei supreme (de pildă, în materia imobilelor preluate abuziv) a ignorat pur şi simplu o
decizie în interesul legii[4].
Este legitimă următoarea întrebare: Ce rol are practica judiciară pe planul izvoarelor
dreptului, adică poate fi considerată aceasta izvor distinct de drept?
a) Deciziile în interesul legii și deciziile pronunțate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni
de drept
Faţă de prevederile legale mai sus citate, considerăm că orice comentariu este de prisos. În
plus, ar fi și ilogic ca aceste hotărâri să nu aibă caracter obligatoriu, deoarece altfel ar fi o
activitate judiciară inutilă, ar rămâne o simplă părere a unor magistraţi.
Nu avem nicio o ezitare în a considera că deciziile în interesul legii sunt veritabile izvoare de
drept, deoarece au cele două caracteristici necesare şi suficiente, respectiv: obligativitatea
şi generalitatea. Faptul că aceste decizii conţin sau nu norme de drept nu are nicio
relevanţă, cât timp nu sunt considerate acte normative, ci numai „izvoare de drept”, adică
forme „de exprimare a normelor juridice care sunt determinate de modul de edictare sau
sancţionare a lor de către stat”[6]. În fine, dintr-o altă perspectivă, deciziile instanței supreme
în materia dezlegărilor date unor probleme de drept sau unor chestiuni controversate conțin
dispoziții obligatorii care pot fi incluse în categoria normelor interpretative.
Aşa cum s-a statuat de către Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1014/2007:
„Pronunţându-se asupra unui recurs în interesul legii, instanţa supremă contribuie la asigurarea
supremaţiei Constituţiei şi a legilor, prin interpretarea şi aplicarea unitară a acestora pe întreg
teritoriul ţării, fapt de natură să concretizeze un alt principiu fundamental, prevăzut în art. 16 din
Constituţie, privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor. De aceea, este inadmisibil ca persoane
aflate în situaţii juridice egale să fie supuse unor reglementări legale diferite. (…)
Curtea reţine că instituţia recursului în interesul legii conferă judecătorilor instanţei supreme
dreptul de a da o anumită interpretare, unificând astfel diferenţele de interpretare şi de aplicare
a aceluiaşi text de lege de către instanţele inferioare. Asemenea soluţii interpretative, constante şi
unitare, care nu privesc anumite părţi şi nici nu au efect asupra soluţiilor anterior pronunţate, ce
au intrat în puterea lucrului judecat, sunt invocate în doctrină ca «precedente judiciare», fiind
considerate de literatura juridică «izvoare secundare de drept» sau «izvoare interpretative» (…)”.
Deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme juridice produc efecte
juridice erga omnes. Caracterul de izvor de drept este mai vizibil în cazul în care instanţa de
control constituţional revine asupra practicii sale, ipoteză în care cel puţin o dată s-a creat
drept, deoarece norma juridică a cărei constituţionalitate a fost constatată (fie iniţial, fie
ulterior, după caz) nu poate avea înţelesuri diferite, chiar dacă interpretarea sa este făcută la
momente diferite (cel puţin în cazurile în care reglementările au rămas neschimbate)[9].
Pe de altă parte, deciziile Curţii Constituţionale prin care sunt declarate neconstituţionale
norme penale, practic, se limitează exclusiv la a constata neconformitatea lor cu legea
fundamentală. Curtea Constituţională nu se poate substitui legiuitorului, în sensul de a
incrimina anumite fapte sau de a acoperi lacunele unei legi penale[10].
Un alt argument în sprijinul tezei că deciziile Curţii Constituţionale pot reprezenta izvor de
drept îl constituie art. 6 alin. (2) din noul Cod penal, conform căruia regula mitior lex se aplică
şi legii declarate neconstituţionale, precum şi altor acte normative, aprobate de Parlament
cu modificări sau completări ori neaprobate, dacă pe timpul cât acestea s-au aflat în vigoare
au cuprins dispoziţii penale mai favorabile.
În doctrină sunt identificate mai multe tipuri de decizii ale Curţii Constituţionale, dintre care
le reţinem pe cele interpretative şi pe cele manipulative[11]. Deciziile interpretative
constată neconstituţionalitatea unei norme prin restrângerea sau extinderea aplicării
acesteia[12]. Deciziile manipulative sunt cele prin care se reformulează obiectul protecţiei
juridice[13]. Aceste din urmă decizii sunt privite cu rezerve de autori, pentru considerentul că
instanța de contencios constituțional trece în domeniul legiuitorului[14].
O problemă discutată în doctrină este aceea dacă instanţele judecătoreşti ordinare pot
cenzura, sub aspectul constituţionalităţii, o decizie pronunţată într-un recurs în interesul
legii. S-a răspuns afirmativ, arătându-se că „În situaţia în care judecătorul constată, în cadrul
unei proceduri civile sau penale, că o decizie pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul
legii nu este constituţională, nu va putea să o anuleze, ci are posibilitatea de a nu da eficienţă
juridică deciziei în cauza dedusă judecăţii”[15].
Avem rezerve faţă de acest punct de vedere, deoarece legea prevede caracterul obligatoriu
al deciziilor în interesul legii. Dacă se recunoaşte că orice judecător are competenţa să
„verifice” constituţionalitatea deciziilor în interesul legii, ceea ce este de neacceptat, ar trebui
ca aceste decizii să fie considerate că au valoare orientativă. Or, o asemenea teză nu poate fi
acceptată, întrucât deciziile în interesul legii se dau de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
care este instanţa supremă în România. Or, niciun sistem judiciar nu acceptă că o instanţă
inferioară poate nesocoti o hotărâre obligatorie a instanţei supreme, care are şi atribuţia de
a uniformiza practica judiciară.
În fine, şi hotărârile instanţelor de contencios administrativ, prin care sunt anulate acte
normative cu forţă juridică inferioară legilor şi ordonanţelor Guvernului (cum ar fi hotărârile
de Guvern, ordinele miniştrilor etc.), au calitatea de izvoare de drept, pentru că acestea
echivalează cu forţa juridică a actelor normative de abrogare. Dacă instanţa de contencios
administrativ constată nelegalitatea unui act normativ cu forţă juridică inferioară legii, va
dispune anularea totală sau parţială, după caz, a actului normativ atacat prin acţiune în
justiţie.
Astfel, prin Decizia nr. 1222/2008[17], Curtea Constituţională a constatat că există un conflict
juridic de natură constituţională între Preşedintele României, pe de o parte, şi puterea
judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, în sensul
art. 146 lit. e) din Constituţie şi al practicii instanţei de contencios constituţional în materie,
produs în condiţiile neluării în considerare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a
Deciziei Curţii Constituţionale nr. 384 din 4 mai 2006, precum şi a dispoziţiilor legale în
vigoare[18]. Prin Decizia nr. 1222/2008, Curtea Constituţională a decis:
„1. Există conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, pe de o parte,
şi Parlamentul României şi Guvernul României, pe de altă parte.
2. În exercitarea atribuţiei prevăzute de art. 126 alin. (3) din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie are obligaţia de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate
instanţele judecătoreşti, cu respectarea principiului fundamental al separaţiei şi
echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României. Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie nu are competenţa constituţională să instituie, să modifice sau să abroge
norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituţionalitate al
acestora”[19].
În ceea ce priveşte deciziile Curţii Constituţionale prin care soluţionează conflictele juridice
de natură constituţională dintre autorităţile publice, şi acestea sunt veritabile izvoare de
drept, deoarece au cele două caractere: obligativitatea şi generalitatea.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (4) din Constituţie: „Statul se organizează potrivit
principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în
cadrul democraţiei constituţionale” (s.n.). Iar potrivit art. 1 alin. (5) din legea fundamentală:
„În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”.
Din prevederile constituţionale citate mai sus rezultă că puterea judecătorească nu poate să
intre în domeniul puterii legislative şi nici legiuitorul nu poate să facă imixtiuni în sfera
competenţei puterii judecătoreşti.
De asemenea, în sensul celor de mai sus, art. 61 alin. (1) din Constituţie prevede că:
„Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate
legiuitoare a ţării”. Sigur că aici trebuie să amintim şi dispoziţiile art. 115 din Legea
fundamentală, care reglementează instituţia delegării legislative.
Ordonanţele cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping printr-o lege, în
care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale căror efecte au încetat din cauza nerespectării
termenului de abilitare. Prin legea de aprobare sau de respingere se vor reglementa, dacă
este cazul, măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a
ordonanţei.
Pe baza dispoziţiilor constituţionale reproduse mai sus, s-ar putea susţine, cel puţin la prima
lectură, că judecătorul nu poate crea niciodată drept, deoarece Constituţia a rezervat
această competenţă, în principiu, Parlamentului şi în mod excepţional Guvernului, când se
aplică prevederile art. 115 din legea fundamentală.
Însă, rolul creator al jurisprudenţei din domeniul recursurilor în interesul legii este evident şi
de necontestat în situaţiile în care instanţa supremă revine asupra propriei jurisprudenţe.
Prin „dezlegarea dată problemelor (sau chestiunilor) de drept”, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie poate limita sau extinde incidenţa legii în vigoare, după caz[22].
Problema dacă judecătorul poate sau nu să creeze drept este una care, în raport cu
dispoziţiile constituţionale, trebuie să primească răspunsul că, în principiu, nu poate să facă
acest lucru, dar realitatea demonstrează faptul că, totuşi, anumite hotărâri judecătoreşti,
cum sunt, de pildă, cele pronunţate în materia recursurilor în interesul legii sau cele prin
care Curtea Constituţională declară neconstituţionalitatea unor norme juridice, au un „rol
creator”, întrucât creează reguli obligatorii pentru toţi judecătorii.
Sigur că, în cazul unei viitoare revizuiri a Constituţiei, ar trebui „tranşată” această problemă,
noi optând pentru soluţia potrivit căreia anumite hotărâri judecătoreşti să fie considerate
izvoare de drept, întrucât principiul separaţiei puterilor în stat nu înseamnă lipsa oricărei
cooperări între acestea. Una dintre modalităţile prin care puterea judecătorească şi cea
legislativă ar putea coopera este impunerea unor soluţii jurisprudenţiale. Judecătorul, deşi
nu are dreptul să acţioneze precum legiuitorul, este obligat să „spună dreptul” şi atunci când
legea este lacunară sau neclară.
5. Concluzii
Caracterul general şi obligatoriu al unor specii de hotărâri judecătoreşti rezultă, așa cum am
văzut mai sus, şi din cuprinsul unor legi[23].
Într-o altă ordine de idei, nu pot fi negate următoarele argumente: valoarea juridică
deosebită a unor hotărâri judecătoreşti; necesitatea stabilităţii jurisprudenţei (în lipsa căreia
se pierde încrederea în actul de justiţie); orientarea (necesitatea orientării, de fapt) justiţiei în
a soluţiona unitar speţele asemănătoare.
În fine, sunt situaţii în care jurisprudenţa creează reguli de drept. Aşa cum s-a spus în
doctrină, „jurisprudenţa este pentru lege izvorul tinereţii”[24].
[1] A se vedea D. Lupaşcu, M.A. Hotca, Rolul jurisprudenţei în cadrului sistemului judiciar român, Lex et Scientia
International Journal, nr. XVI/2009, vol. II, p. 222-223.
[2] D. Schlafen, Curtea de Apel din Köln, Proiect de lege pentru menţinerea practicii unitare. Fundamentare (nepublicat).
[3] În sensul că rolul unei instanţe supreme este să regleze contradicţiile de jurisprudenţă, a se vedea: CEDO,
Cauza Zielinski şi Pradal şi Gonzales şi alţii c. Franţei.
[4] După 1989 a fost un caz în care Secţiile Unite s-au pronunţat asupra schimbării jurisprudenţei. Este vorba de
Hotărârea nr. 1/1997 prin care s-a revenit asupra jurisprudenţei stabilite prin Hotărârea nr. 1 din 2 februarie 1995 în
materia acţiunilor în revendicare imobiliară.
[5] Spre exemplu, prin Decizia nr. 100/2004, publicată în M.Of. nr. 261 din 24 martie 2004.
[6] I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2003, vol. I, p. 26.
[7] M. Andreescu, Aspecte privind constituţionalitatea recursului în interesul legii şi a deciziilor pronunţate în această
procedură, www.juridice.ro. Autorul citat arată că: „Obligativitatea stabilită de lege pentru această categorie de decizii ale
instanţei supreme nu le oferă calitatea de izvoare de drept, dar ele pot fi considerate o sursă a dreptului. Pentru aceleaşi
argumente, tot o sursă a dreptului, iar nu izvoare de drept, sunt şi deciziile Curţii Constituţionale, care, potrivit dispoziţiilor
articolului 147 alin. (4) din Constituţie „sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”. A se vedea şi M. Voicu,
Protecţia europeană a drepturilor omului. Teorie şi jurisprudenţă, Ed. Lumina Lex, 2001, p. 33-34.
[8] C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 75. Autorii vorbesc despre „izvorul
formal sau sursa juridică”. Pentru alte lucrări care abordează această temă, a se vedea: I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept
constituţional şi instituţii politice, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2003, vol. I, p. 26. Pentru dezvoltări, a se vedea şi R. Motica, M.
Gheorghe, Teoria generală a dreptului, Ed. Alma Mater, Timişoara, 1999, p. 101-103; N. Popa, Teoria generală a dreptului,
Ed. Actami, Bucureşti, 1999, p. 75-79.
[9] De pildă, aşa cum am văzut mai sus, prin Decizia nr. 100/2004 (M.Of. nr. 261 din 24 martie 2004), Curtea
Constituţională a revenit asupra practicii sale.
[10] Sunt state ale căror Constituţii prevăd expres obligativitatea incriminării unor fapte considerate periculoase. De pildă,
Constituţia italiană (art. 13).
[11] A se vedea I. Deleanu, Justiţia constituţională, Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 1994, p. 421-422.
[12] Prin Decizia nr. 2/1996 s-a hotărât că „prevederile art. 5 din Legea nr. 81/1993 sunt constituţionale, numai în măsura
în care prin preţ stabilit de Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului se înţelege preţul mediu al unui metru cub
de masă lemnoasă pe picior, la data constatării faptei, calculat pe baza preţurilor negociate, în condiţiile legii, precizate în
actul de stabilire a preţului mediu” (M.Of. nr. 89 din 30 aprilie 1996).
[13] În această manieră s-a statuat prin Decizia nr. 24/1994, considerându-se că „dispoziţiile art. 229 din Codul penal sunt
parţial abrogate potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie şi, în consecinţă, acestea urmează a se aplica numai cu privire la
bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituţie, bunuri ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice” (M.Of.
nr. 29 din 8 februarie 1995).
[14] A se vedea F. Streteanu, Drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. Rosetti, București, 2003, p. 104.
[15] M. Andreescu, op. cit., p. 7.
[16] Idem, p. 6.
[17] Publicată în M.Of. nr. 864 din 22 decembrie 2008.
[18] Publicată în M.Of. nr. 451 din 24 mai 2006.
[19] În motivare, Curtea Constituţională a reţinut: „Curtea Constituţională constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a
adoptat teza cu valoare de principiu şi aplicabilitate generală, potrivit căreia instanţele judecătoreşti se pot pronunţa
asupra constituţionalităţii dispoziţiilor abrogate, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicţie în cauzele cu a căror
soluţionare au fost învestite. Astfel, verificarea constituţionalităţii şi soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate având
ca obiect norme abrogate revin, prin interpretarea per a contrario a art. 147 alin. (1), cu referire la art. 126 alin. (1) din
Constituţie, instanţelor judecătoreşti, iar nu Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, se
poate pronunţa numai asupra neconstituţionalităţii «unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o
ordonanţă în vigoare», dispoziţie care exclude de iure orice conflict de competenţă în această materie”.
[20] Publicată în M. Of. nr. 181 din data de 14 martie 2017.
[21] I. Deleanu, Ficţiunile juridice, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2005, p. 276.
[22] Pe bună dreptate, în doctrină, s-a arătat că: „Este dincolo de orice îndoială faptul că deciziile analizate nu au ca efect
crearea unor noi incriminări ori dezincriminarea unor fapte, ele intervenind doar pentru asigurarea unei interpretări
unitare a legii, dar nu este mai puţin adevărat că, pe calea unei asemenea interpretări, sensul unei norme poate cunoaşte
o extindere sau o restrângere, astfel că în viitor anumite fapte concrete vor intra sau vor ieşi de sub incidenţa unui text
incriminator” (F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 116).
[23] La fel se justifică şi dreptul unor autorităţi locale de a adopta anumite acte normative. Este vorba, de pildă, de
consiliile locale. De exemplu, din interpretarea art. 26 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
[24] H.L. Mazeaud, J. Mazeaud, Leçons de droit civil, tomul I, vol. IV, Ed. Montchrestien, 1967, p. 112.