Tema 5

EFECTELE DECIZIILOR PRONUNŢATE DE CURTEA

CONSTITUŢIONALĂ A ROMÂNIEI

I.
Efectele deciziilor pronuntate de Curtea Constitutionala a României în exercitarea
controlului a priori
II. Efectele deciziilor pronunţate de către Curtea Constituţională asupra iniţiativelor
de revizuire a Constituţiei
III. Efectele deciziilor Curţii Constituţionale pronunţate în cadrul controlului de
constituţionalitate exercitat asupra tratatelor sau altor acorduri internaţionale
IV. Efectele deciziilor Curţii Constituţionale pronunţate în exercitarea controlului
de constituţionalitate a posteriori asupra regulamentelor Parlamentului
V. Efectele deciziilor Curţii Constituţionale pronunţate în soluţionarea excepţiilor
de neconstituţionalitate
VI. Efectele deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională în soluţionarea
conflictelor juridice de natură constituţională
VII. Efectele deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională atunci când veghează
la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă
rezultatele sufragiului
VIII. Efectele hotărârilor pronunţate de Curtea Constituţională atunci când constată
existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de
Preşedinte al României
IX. Efectele avizului consultativ dat de către Curtea Constituţională în cazul
propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui României
X. Efectele hotărârii Curţii pronunţate în cadrul atribuţiei sale de a veghea la
respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi de a
confirma rezultatele acestuia
XI. Efectele hotărârii prin care Curtea se pronunţă asupra condiţiilor pentru
exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni
XII. Efectele hotărârii prin care Curtea hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca
obiect constituţionalitatea unui partid politic

1
 Anexa
Sediul materiei îl constituie dispoziţiile art.147 din Constituţie. Din cadrul acestui text
constituţional numai alineatul 4 are o aplicabilitate generală, în sensul că acesta îşi
găseşte aplicarea în raport cu toate deciziile Curţii pronunţate în exercitarea
atribuţiilor prevăzute de Constituţie şi Legea nr.47/1992. Potrivit acestui alineat
„Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la
data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”.
Pe lângă această regulă generală, efectele deciziilor Curţii Constituţionale prezintă şi
unele particularităţi, în raport cu tipul de control în cadrul căruia au fost pronunţate.
Astfel, alineatul 4 al art.147 din Constituţie se completează cu celelalte dispoziţii
constituţionale [art.11 alin.(3), art.147 alin.(1)-(3) din Constituţie sau Legea
nr.47/1992].
I. Efectele deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională în
exercitarea controlului a priori
În acord cu prevederile art.147 alin.(4) din Constituţie, decizia Curţii Constituţionale
emisă în cadrul atribuţiunii de la art.146 lit.a) teza întâi produce efecte general
obligatorii şi numai pentru viitor1. Întrucât decizia este emisă înainte de intrarea în
vigoare a legii, opozabilitatea erga omnes intervine faţă de acele subiecte de drept
care sunt implicate în procedura de control a priori, în cea a reexaminării şi cea a
promulgării, cu alte cuvinte decizia este opozabilă tuturor subiectelor care au un
interes în această etapă.
Anterior revizuirii Constituţiei, efectele deciziilor Curţii Constituţionale emise pe
calea controlului a priori de constituţionalitate au făcut obiectul unor largi dezbateri
doctrinare, mai ales pentru că Parlamentul, în anumite condiţii, putea înfrânge
„obiecţiile de neconstituţionalitate” ale Curţii adoptând aceeaşi lege în aceeaşi formă
cu o majoritate calificată. Ulterior revizuirii Constituţiei, dispoziţiile art.147 alin.(2)
au fost modificate, astfel încât „în cazurile de neconstituţionalitate care privesc
legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze
dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii”. După
revizuirea Constituţiei din anul 2003, Parlamentul nu mai poate să înlăture decizia de
neconstituţionalitate a Curţii Constituţionale. Astfel, în cazul în care Curtea constată
neconstituţionalitatea textului de lege dedus controlului, Parlamentul va trebui în mod
obligatoriu să reexamineze2 legea în cauză şi să o pună în acord cu decizia Curţii. În
acest sens, au fost modificate şi Regulamentele celor două Camere ale Parlamentului 3.
De asemenea, menţionăm şi Deciziile Curţii Constituţionale nr.419/20054 şi

1
În cadrul controlului de constituţionalitate a priori nu se pun probleme cu privire la acest lucru,
divergenţe în doctrină existând doar cu privire la efectele pentru viitor a deciziilor Curţii
Constituţionale în cadrul controlului concret a posteriori de constituţionalitate.
2
S-a arătat că „procedura de reexaminare a legii ca urmare a deciziei Curţii este rezultatul conflictului
dintre controlul de constituţionalitate a legii şi concepţia legicentristă ce stă la baza procesului
legislativ, în temeiul căreia Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării”, a se vedea Ioan
Muraru; Mihai Constantinescu – „Studii constituţionale”, Ed.Actami, Bucureşti, 1995, p.16.
3
Hotărârea nr.23 din 11 noiembrie 2003 privind modificarea şi completarea Regulamentului Camerei
Deputaţilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.798 din 12 noiembrie 2004 şi
Hotărârea nr.20 din 18 noiembrie 2003 privind modificarea şi completarea Regulamentului Senatului,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.834 din 24 noiembrie 2004.
4
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.653 din 22 iulie 2005

2
nr.1018/20105 prin care aceasta a verificat dacă Parlamentul a pus de acord o lege cu o
decizie anterioară a sa pronunţată în temeiul art.146 lit.a) teza întâi din Constituţie. În
acest fel, standardul de referinţă a devenit decizia Curţii Constituţionale, care se
impune a fi respectată de către legiuitor în virtutea caracterului ei obligatoriu [art.147
alin.(2) coroborat cu alin.(4) din Constituţie].
După cum s-a remarcat în doctrină6, nici o prevedere legală nu instituie un termen în
care Parlamentul să pună de acord dispoziţiile legale constatate ca fiind
neconstituţionale cu decizia Curţii, aceasta pentru că Parlamentul nu poate fi obligat
să legifereze, iar legea care a fost constatată ca fiind neconstituţională nu poate
produce nici un fel de consecinţe negative întrucât ea nu a intrat încă în vigoare. Într-
adevăr, atât timp cât Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării [art.61 alin.(1)
din Constituţie], numai acesta poate hotărî momentul declanşării procesului de
reexaminare a legii7. În opinia noastră, Parlamentul este obligat să reexamineze legea,
având însă posibilitatea să o lase în nelucrare, prin urmare putând să finalizeze sau nu
legea pe care o adoptase sau chiar să reconsidere legea în ansamblul ei 8. Însă
considerăm că neintrarea în vigoare a unei legi poate produce consecinţe negative,
întrucât se lasă nereglementat un anumit domeniu al relaţiilor sociale, ceea ce poate
uneori chiar să creeze prejudicii persoanelor interesate.9
Curtea a arătăt că „Parlamentul va reexamina numai dispoziţiile constatate ca fiind
neconstituţionale, pentru a le pune de acord cu prezenta decizie, şi, în măsura în care

5
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.511 din 22 iulie 2010
6
În sensul necesităţii introducerii unor termene înăuntrul cărora Parlamentul trebuie să reexamineze
legea declarată neconstituţională a se vedea, Genoveva Vrabie – „Organizarea politico-etatică a
României –Drept constituţional şi instituţii politice-”, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1999, p.358.
7
în acest sens, prin Hotărârea nr.14 din 26 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.397 din 15 iunie 2010, Camera Deputaţilor a modificat art.134 din Regulamentul său,
introducând prevederi exprese cu privire la termenele şi procedura de urmat în cazul în care Curtea
Constituţională constată neconstituţionalitatea unei legi sau dispoziţii din aceasta în cadrul competenţei
sale reglementate de art.146 lit.a) din Constituţie.
8
Aceasta ca rezultat al deciziei Curţii sau ca urmare a pierderii actualităţii legii în cauză. În acest sens,
a se vedea Legea privind unele măsuri premergătoare reglementării situaţiei juridice a unor imobile
trecute în proprietatea statului după 23 august 1944 care, după declararea ca fiind neconstituţionale a
unor prevederi, a fost respinsă de către Parlament ca urmare a pierderii actualităţii ei întrucât fusese
adoptată Legea nr.17/1994 pentru prelungirea sau reînnoirea contractelor de închiriere privind unele
suprafeţe locative.
9
În acest sens poate fi amintită Decizia nr.500/F/2000 a Curţii Constituţionale a Ungariei, care deşi a
fost emisă în cadrul controlului a posteriori, concret de constituţionalitate prezintă un real interes în
problema pusă în discuţie. Astfel, Curtea Constituţională a Ungariei a fost sesizată cu rezolvarea unui
conflict pozitiv de competenţă între autoritatea pentru administrarea pădurilor şi cea pentru ocrotirea
mediului. Curtea a arătat că nu este competentă ca prin decizia sa să desemneze, în mod normativ,
autorităţile competente pentru situaţiile ce vor apărea. În esenţă, Curtea a hotărât că nu există conflict
pozitiv de competenţă între cele două autorităţi, întrucât cea de-a doua poate îngrădi activităţile
economice ce se desfăşoară pe terenurile forestiere în măsura în care vatămă fauna sau flora ocrotită
prin lege. Însă, Curtea Constituţională a pus din oficiu în discuţie un alt aspect: dispoziţiile legale în
materie prevedeau în sarcina ministrului mediului emiterea unui ordin care să statueze în mod strict
situaţiile şi măsura în care se pot dispune asemenea măsuri de către autoritatea pentru ocrotirea
mediului. În lipsa unui asemenea ordin, dispoziţiile legale cu privire la competenţa autorităţii de mediu
devin inoperante/ nu se pot executa, iar pierderile în domeniul ocrotirii unor plante/ animale sunt
iremediabile. Astfel, s-a pus în discuţie existenţa unei stări de neconstituţionalitate prin neîndeplinirea
unei dispoziţii legale. Curtea a hotărât că există o situaţie de neconstituţionalitate prin neîndeplinirea
acestei obligaţii de către ministrul mediului, ceea ce a dus la situaţia ca autoritatea de mediu să nu îşi
poată exercita competenţa în domeniul ei de activitate, devenind inoperantă. Curtea pune în atenţia
ministrului de mediu ca până la data de 31 decembrie 2001 să acţioneze în acest sens.

3
se impune, va recorela celelalte dispoziţii ale legii ca operaţiune de tehnică
legislativă”. De asemenea, Guvernul nu are competenţa de a adopta o ordonanţă de
urgenţă care să încorporeze, cu observaţiile Curţii Constituţionale, legea declarată
neconstituţională. Deci, reexaminarea soluţiei legislative este numai de competenţa
Parlamentului10.
În ceea ce priveşte momentul de la care decizia Curţii Constituţionale produce efecte
general obligatorii, art.147 alin.(4) teza a doua precizează in terminis că acestea se
produc de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial şi, prin urmare, procedura
reexaminării în Parlament trebuie demarată din acest moment. Totuşi, având în vedere
prevederile art.18 alin.(2) teza a doua din Legea nr.47/1992, republicată, se poate
discuta problema valorii juridice a comunicării făcute de către Curte preşedinţilor
celor două Camere ale Parlamentului, Primului-ministru şi Preşedintelui României
[obligaţie prevăzută la teza întâi al art.18 alin.(2) din lege] în cazul în care aceasta
constată neconstituţionalitatea legii. Neputând contraveni textului constituţional,
această comunicare făcută de către Curte are o valoare pur informativă, nicidecum nu
poate constitui momentul de la care se declanşează procedura de reexaminare11.
O altă consecinţă a efectului obligatoriu al deciziei Curţii îl reprezintă respingerea ca
inadmisibilă a unei obiecţii de neconstituţionalitate invocată ulterior respingerii unei
obiecţii de neconstituţionalitate care avusese ca obiect aceleaşi prevederi legale, cu
aceeaşi motivare, respectiv invocarea aceloraşi texte din Constituţie în sprijinul
obiecţiei şi iniţiată chiar de un alt subiect decât cel care sesizase iniţial Curtea.
În jurisprudenţa Curţii Constituţionale a fost adusă în discuţie problema existenţei
unei interferenţe între controlul a priori şi cel a posteriori de constituţionalitate (a se
vedea Deciziile Curţii Constituţionale nr.255/200512 şi nr.95/200613). Spre exemplu, în
cadrul controlului a priori s-a constatat neconstituţionalitatea legii de aprobare a unei
ordonanţe de urgenţă, precum şi neconstituţionalitatea ordonanţei de urgenţă în sine.
Se pune problema efectelor pe care le produce o atare decizie cu privire la ordonanţa
simplă sau ordonanţa de urgenţă.
Recent, Curtea, prin Decizia nr.1039 din 9 iulie 2009 14, a statuat că „declararea ca
neconstituţională a unei legi de aprobare a unei ordonanţe a Guvernului include şi
ordonanţa la care se referă, aceasta încetând să mai producă efecte juridice, în
condiţiile prevăzute de dispoziţiile art.147 alin.(1) din Constituţie”. Este prima
aplicare practică expressis verbis a Deciziei Plenului Curţii Constituţionale nr.1/1995
după revizuirea Constituţiei din anul 2003.
În speţă, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea unor dispoziţii dintr-
o lege de aprobare a ordonanţei de urgenţă, texte care se regăseau, material, în corpul
ordonanţei de urgenţă. În acest caz, decizia Curţii Constituţionale ar fi fost lipsită de
eficacitate şi de caracterul său general obligatoriu dacă producea efecte exclusiv
numai cu privire la legea de aprobare, ceea ce echivala cu aplicarea în continuare a
10
Deciziile nr.872 şi 874 din 25 iunie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.433
din 28 iunie 2010
11
Anterior revizuirii Constituţiei, fostul art.145 alin(2) nu preciza in terminis momentul de la care
deciziile Curţii sunt obligatorii; unii autori considerând că acest moment îl reprezintă data primirii de
către Parlament a comunicării deciziei, în acest sens, a se vedea, Vrabie, G. – op.cit., p.359, precum şi
opinia separată nr.2 de la Decizia nr.1/1995, iar în sens contrar chiar Decizia nr.1/1995
12
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.511 din 16 iunie 2005
13
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.177 din 23 februarie 2006
14
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.582 din 21 august 2009

4
textelor neconstituţionale din ordonanţa de urgenţă în vigoare. Prin urmare, referirea
Curţii Constituţionale la art.147 alin.(1) din Constituţie în cadrul controlului a priori
de constituţionalitate vizează modalitatea în care norma neconstituţională urmează să
îşi înceteze efectele juridice – suspendare de drept timp de 45 de zile şi, ulterior,
încetarea efectelor juridice.
Considerăm că, în acest caz, suntem în prezenţa inadmisibilităţii prevăzute de art.29
alin.(1) coroborat cu alin.(3) din Legea nr.47/1992, şi anume soluţia legislativă a fost
declarată neconstituţională şi prin urmare ea nu poate produce efecte juridice,
nemairegăsindu-se în dreptul pozitiv. Această opinie a fost confirmată în jurisprudenţa
Curţii Constituţionale, care, prin Decizia nr.1640 din 10 decembrie 2009 15, a stabilit
că Decizia nr.1039 din 9 iulie 2009 „consacră o interferenţă între controlul a priori
şi cel a posteriori de constituţionalitate, în sensul că, în cadrul controlului a priori de
constituţionalitate, s-a declarat ca fiind neconstituţională o soluţie legislativă
cuprinsă într-un act normativ în vigoare. O atare soluţie este justificată de
imperativul ca în dreptul pozitiv să nu existe sau să nu rămână în vigoare acte
juridice vădit neconstituţionale, Curtea neputând rămâne în pasivitate până când
Parlamentul în mod ipotetic ar fi respins ordonanţa de urgenţă în cauză. În această
situaţie, în temeiul şi în condiţiile art. 1 alin. (5), art. 147 alin. (1) şi (4) din
Constituţie, respectiv art. 3 alin. (2) şi art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992,
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 3/2009 şi-a încetat efectele […]”.

II. Efectele deciziilor pronunţate de către Curtea Constituţională

asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei
Cu privire la iniţiativa de revizuire, în doctrină 16 s-a arătat că, atât sub aspectul
constituţionalităţii extrinseci, cât şi sub aspectul constituţionalităţii intrinseci, efectele
deciziei pe care Curtea o pronunţă sunt diferite. Acelaşi autor arată că, în cazul
constatării neconstituţionalităţii intrinseci a unei iniţiative de revizuire, decizia Curţii
este obligatorie pentru cele două camere. În cazul în care se reţine constituţionalitatea
textului supus controlului, Parlamentul are posibilitatea de a menţine acel text sau de
a-l modifica. În situaţie în care Curtea face unele observaţii pe marginea legii de
revizuire, acestea au valoare de recomandare adresate Parlamentului. În cazul
constituţionalităţii extrinseci, decizia Curţii este obligatorie pentru Parlament. Totuşi,
în măsura în care în Parlament se constată, spre exemplu, că lista susţinătorilor
iniţiativei nu este în totalitate reală, Parlamentul nu se va putea conforma pur şi
simplu deciziei Curţii Constituţionale care constatase anterior întrunirea numărului
minim de deputaţi şi senatori necesar iniţierii unei proceduri de revizuire a
Constituţiei.
Într-o altă opinie17, se susţine că decizia Curţii este obligatorie numai atunci când
iniţiativa de revizuire este lovită de un viciu de neconstituţionalitate extrinsec, în toate
celelalte cazuri având valoarea unui aviz. De asemenea, un alt autor consideră că
valoarea juridică a deciziei Curţii Constituţionale este cea a unui aviz18.

15
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.48 din 21 ianuarie 2010.
16
I. Deleanu - Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român şi în dreptul comparat -,
Ed.C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p.873-874
17
T. Drăganu - Drept constituţional şi instituţii politice – Tratat elementar, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1999, vol.1, p.312

5
În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii Constituţionale, se constată că deciziile
acesteia nr.148/200319 şi nr.799/201120, conţin un dispozitiv complex, ce reuneşte, de
principiu, patru puncte, şi anume:
- constatarea îndeplinirii condiţiilor ce priveau constituţionalitatea extrinsecă;
- constatarea neconstituţionalităţii intrinseci a unor prevederi21;
- constatarea constituţionalităţii celorlalte prevederi ale iniţiativei de revizuire;
- mai multe recomandări făcute Parlamentului cu referire la conţinutul
iniţiativei de revizuire.
Parlamentul, în cazul Deciziei nr.148/2003, a luat act de această decizie a Curţii, dar
şi-a însuşit-o în mod parţial, în sensul că nu a acordat acces deplin la justiţie în raport
cu hotărârile pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii22. Astfel, se observă că,
în momentul de faţă, textul constituţional al art.133 alin.(7) prevede posibilitatea
atacării în instanţă numai a acelor hotărâri ale Consiliului Superior al Magistraturii
care vizează răspunderea disciplinară judecătorilor şi procurorilor, şi nu a tuturor
hotărârilor Consiliului, aşa cum se statua prin Decizia Curţii Constituţionale
nr.148/2003. Însă, în ciuda acestui aspect practic, Parlamentul are obligaţia de a
modifica propunerea sau proiectul de revizuire potrivit deciziei Curţii în cazul
constatării neconstituţionalităţii unor dispoziţii ale acesteia.
Prin urmare, se reţine că decizia Curţii prin care se constată neconstituţionalitatea
unor dispoziţii din iniţiativa de revizuire este obligatorie, Parlamentul neavând
competenţa de a „răsturna” decizia Curţii. De asemenea, aspectele de
constituţionalitate extrinsecă constatate de Curte sunt obligatorii pentru Parlament.
Desigur, în cazul în care se descoperă elemente noi de natură a reconsidera
consideraţiile de constituţionalitate extrinsecă făcute de Curte, Parlamentul nu mai
este ţinut de decizia Curţii. Celelalte aspecte ale deciziei au valoarea juridică de aviz,
Parlamentul fiind liber a adopta a le modifica, completa sau chiar renunţa la ele.
Decizia de constatare a neconstituţionalităţii legii de revizuire are caracter obligatoriu
pentru Parlament, care este obligat să reexamineze legea de revizuire şi să o pună de
acord cu decizia Curţii. În acest sens, art.23 alin.(2) din Legea nr.47/1992 prevede că
„decizia prin care se constată că nu au fost respectate dispoziţiile constituţionale
referitoare la revizuire se trimite Camerei Deputaţilor şi Senatului, în vederea
reexaminării legii de revizuire a Constituţiei, pentru punerea ei de acord cu decizia
Curţii Constituţionale”.
Dacă, reexaminând legea de revizuire, Parlamentul păstrează forma iniţiala a acesteia,
fără a o pune de acord cu decizia Curţii, aceasta din urmă va trebui din nou să se
pronunţe cu privire la constituţionalitatea legii de revizuire, în forma în care a fost
18
I. Muraru şi E.S. Tănăsescu – Constituţia României – Comentariu pe articole, Ed. CH Beck,
Bucureşti, 2008, p.1396
19
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.317 din 12 mai 2003
20
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.440/23 iunie 2011
21
în cazul Deciziei nr.148/2003, acestea vizau fie răsturnau prezumţia dobândirii licite a averii, fie
limitau accesul liber la justiţie în raport cu hotărârile pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii,
pe când în ceea ce priveşte Decizia nr.799/2011 acestea au privit prezumţia dobândirii licite a averii,
imunitatea parlamentară, competenţa instanţelor judecătoreşti şi compunerea Consiliului Superior al
Magistraturii.
22
Textul constituţional actual al art.133 alin.(7) prevăzând: “Hotărârile Consiliului Superior al
Magistraturii sunt definitive şi irevocabile, cu excepţia celor prevăzute la articolul 134 alineatul (2)”.

6
votată de Parlament după reexaminarea ei, în termen de 5 zile de la adoptarea
acesteia. Bineînţeles, dacă va fi constantă în aprecierea ei, Curtea va declara din nou
neconstituţionalitatea dispoziţiilor care anterior avuseseră aceeaşi soartă. Prin urmare,
prin această atribuţiune, Curţii Constituţionale i se acordă o putere decizională
importantă, justificată de eventualele modificări esenţiale care se pot aduce iniţiativei
de revizuire în cursul procesului legislativ şi după ce Curtea se pronunţase asupra
constituţionalităţii acesteia şi, în ultimă instanţă, de rolul acesteia de garant al
supremaţiei Constituţiei.
III. Efectele deciziilor Curţii Constituţionale pronunţate în cadrul
controlului de constituţionalitate exercitat asupra tratatelor sau altor
acorduri internaţionale
Decizia Curţii Constituţionale, prin care se constată neconstituţionalitatea tratatului
supus controlului, împiedică ratificarea acestuia, potrivit art.147 alin.(3) teza a doua:
„Tratatul sau acordul internaţional constatat ca fiind neconstituţional nu poate fi
ratificat”. Sesizarea Curţii Constituţionale pentru exercitarea controlului suspendă
procedura de legiferare pentru ratificarea tratatului sau acordului internaţional. De la
data publicării deciziei Curţii Constituţionale:
- dacă s-a constatat constituţionalitatea tratatului supus controlului, se poate
relua procedura şi poate fi adoptată legea de ratificare;
- dacă s-a constatat neconstituţionalitatea unor prevederi ale tratatului sau
acordului internaţional, aceasta nu mai poate fi ratificată. În acest sens art.11
alin.(3) din Constituţia prevede că: „În cazul în care un tratat la care
România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei,
ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţie”. Legea de
ratificare a tratatului sau acordului internaţional poate fi supusă unui control
prealabil de constituţionalitate, conform art.146 lit.a) din Constituţie, chiar
dacă anterior cu privire la tratatul internaţional ratificat Curtea se mai
pronunţase în sensul constituţionalităţii sale în cadrul controlului efectuat în
baza art.146 lit.b) din Constituţie.
În plus, art.147 alin.(3) teza întâi prevede că: „În cazul în care constituţionalitatea
tratatului sau acordului internaţional a fost constatată potrivit art.146 lit.b), acesta
nu poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate”. Aceasta constituie un
caz de inadmisibilitate a excepţiei care, însă, nu se referă şi la legea de ratificare,
când aceasta, în afară de dispoziţia de ratificare, conţine şi alte prevederi. Mai mult,
considerăm că excepţia de neconstituţionalitate a textului tratatului care a fost
constatat ca fiind constituţional nu este inadmisibilă atunci când critica de
neconstituţionalitate se sprijină pe alte texte constituţionale sau dacă motivarea este
diferită. Acest punct de vedere ţine seama de faptul că instanţa constituţională se
pronunţă in limine litis şi că datorită acestui fapt ar putea fi sustrase controlului de
constituţionalitate texte ale tratatului internaţional în raport cu alte temeiuri sau
critici de neconstituţionalitate.
A accepta un punct de vedere contrar, ar însemna să se acorde textului tratatului
internaţional o prezumţie absolută de constituţionalitate în raport cu toate celelalte
prevederi ale Constituţiei, prevederi neavute în vedere la analiza respectivei critici de
neconstituţionalitate. Acest ultim punct de vedere ar putea fi acceptat doar dacă
Curtea, din oficiu, ar exercita un control de constituţionalitate al tratatului

7
internaţional cu care a fost sesizat în raport cu toate prevederile Constituţiei, ceea ce,
în cazul sistemului românesc de control al constituţionalităţii legilor, este inadmisibil.

IV. Efectele deciziilor Curţii Constituţionale pronunţate în exercitarea

controlului de constituţionalitate a posteriori asupra regulamentelor
Parlamentului
În ce priveşte efectele deciziilor prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unor
prevederi ale regulamentului supus controlului, sunt aplicabile dispoziţiile art.147
alin.(1) din Constituţie. Aplicarea prevederilor constatate a fi neconstituţionale se
suspendă pe o perioadă de 45 de zile, de la publicarea deciziei, după care, dacă
Parlamentul ori camera respectivă, nu a pus de acord acele prevederi cu dispoziţiile
Constituţiei, efectele juridice ale acestora încetează.
Aceleaşi prevederi regulamentare pot face obiectul sesizării pentru controlul de
constituţionalitate şi după ce Curtea Constituţională a constatat că ele sunt
constituţionale. În cazul deciziilor de constatare a constituţionalităţii, Curtea poate
reveni asupra jurisprudenţei sale. Astfel, Curtea nu va rămâne închistată în
jurisprudenţa sa şi, atunci când este cazul, îşi va putea revizui poziţia, adaptându-se
noilor realităţi social-politice.
Chiar dacă nu constată neconstituţionalitatea unei prevederi regulamentare, Curtea
Constituţională poate impune Parlamentului şi celorlalte subiecte de drept vizate o
anumită conduită constituţională. Astfel, prin Decizia nr.148 din 21 februarie 2007 23,
Curtea a stabilit constituţionalitatea unei dispoziţii din regulamentul Senatului care
stabilea că moţiunile simple adoptate de Senat sunt obligatorii pentru Guvern şi
membrii săi, precum şi pentru celelalte persoane vizate numai în măsura în care
adoptarea unei moţiuni simple de către Senat nu îl obligă pe primul-ministru să
propună revocarea unui membru al Guvernului a cărui activitate a făcut obiectul
moţiunii. Astfel, primul-ministru nu era obligat să propună revocarea ministrului, iar
Preşedintele să dispună, automat, revocarea prin decret. Numai îndepărtarea de la
această conduită atrage încălcarea efectului general obligatoriu al deciziilor Curţii.
V. Efectele deciziilor Curţii Constituţionale pronunţate în soluţionarea
excepţiilor de neconstituţionalitate
Deciziile Curţii Constituţionale prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unor legi
sau ordonanţe ori a unor dispoziţii din acestea sunt general obligatorii (erga omnes) şi
nu limitate doar la părţile din procesul în cadrul căruia a fost ridicată excepţia (inter
partes).
Curtea, prin Decizia nr.169 din 2 noiembrie 199924, a statuat că deciziile de
constatare a neconstituţionalităţii „pronunţate în cadrul soluţionării excepţiilor de
neconstituţionalitate nu produc doar efecte relative, inter partes, în cadrul procesului
în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, ci produc efecte absolute, erga
omnes. […] De altminteri, Curtea Constituţională reţine că, indiferent de orice
argumente care, într-un fel sau altul, ar tinde la concluzia că deciziile Curţii
Constituţionale, pronunţate în cadrul soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate,
nu ar produce efecte erga omnes fac abstracţie de imposibilitatea ca o prevedere

23
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.162 din 7 martie 2007
24
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.151 din 12 aprilie 2000

8
legală a cărei neconstituţionalitate a fost stabilită - în mod definitiv, pe căile şi de
către autoritatea prevăzute de Constituţie - să se mai aplice încă”.
Prin aceeaşi decizie, Curtea a mai statuat: „Caracterul obligatoriu erga omnes al
deciziilor Curţii Constituţionale, prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi
sau a unei ordonanţe, implică existenţa răspunderii juridice în cazul nerespectării
acestor decizii. Sub acest aspect există echivalenţă cu situaţia în care nu este
respectată o lege adoptată de Parlament ori o ordonanţă emisă de Guvern. Sau, în
termeni mai generali, este vorba despre problema identificării răspunderii juridice
atunci când una dintre autorităţile statului refuză să pună în aplicare măsurile stabilite,
în limitele competenţelor atribuite prin Constituţie, de către o altă autoritate a
statului”. „Aceste decizii produc efecte erga omnes, ele fiind obligatorii pentru toate
persoanele şi autorităţile publice, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti (a se vedea,
în acest sens, Decizia nr.52 din 19 martie 199825).

1. Clasificarea efectelor deciziilor prin care se constată neconstituţionalitatea în

funcţie de caracterul activ al normei juridice
Urmare a revirimentului jurisprudenţial reprezentat de Decizia nr.766 din 15 iunie
201126, analiza efectelor deciziei Curţii trebuie abordată pe două paliere, respectiv:
A. Cazul normelor juridice care nu mai erau în vigoare la momentul la care au
fost constatate ca fiind neconstituţionale;
B. Cazul normelor juridice care erau în vigoare la momentul la care au fost
constatate ca fiind neconstituţionale.
A. În prima situaţie, Curtea a arătat că „dispoziţiile art.147 alin.(1) din Constituţie nu
instituie o limită a controlului de constituţionalitate sub aspectul activităţii în timp a
legii. Astfel, folosirea sintagmei "dispoziţii din legile şi ordonanţele în vigoare"
limitează incidenţa normei constituţionale la această unică ipoteză, prin referire la
efectul suspensiv al deciziilor prin care se constată neconstituţionalitatea unor astfel
de dispoziţii.
Or, apare cu evidenţă faptul că numai dispoziţiile care sunt în vigoare la data
publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei Curţii Constituţionale
prin care li se constată neconstituţionalitatea sunt susceptibile de a fi suspendate şi,
ulterior, după 45 de zile, de a înceta să producă efecte juridice”.
Rezultă că în privinţa acestor norme nu îşi găseşte aplicarea art.147 alin.(1) din
Constituţie, ci urmează a se aplica numai alineatul 4 al acestui text constituţional.
Curtea a statuat expressis verbis că deciziile de constatare a neconstituţionalităţii
acestora nu produc efecte retroactive, „ci exclusiv pentru viitor. Dispoziţiile
neconstituţionale nu se vor mai aplica în cauza în care a fost invocată excepţia de
neconstituţionalitate şi nici în cauzele pendinte în faţa instanţelor judecătoreşti în care
respectivele dispoziţii sunt aplicabile. Aşa fiind, efectele deciziei de admitere se
limitează exclusiv asupra aplicării în timp a dispoziţiei sancţionate, căreia i se refuză
ultraactivitatea întemeiată pe principiul "tempus regit actum", iar nu şi asupra
existenţei normei în dreptul pozitiv, care, în urma abrogării sau ajungerii la termen
survenite anterior momentului în care se realizează controlul de constituţionalitate, a
trecut în stare pasivă. Cu alte cuvinte, decizia Curţii prin care se admite excepţia de
neconstituţionalitate este general obligatorie şi are putere numai pentru viitor în toate

25
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.171 din 5 mai 1998
26
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.549 din 3 august 2011

9
situaţiile juridice în care norma care nu mai este în vigoare continuă să-şi producă
efectele juridice neconstituţionale, în virtutea principiului <<tempus regit actum>>”.

Prin Decizia nr.1615 din 20 decembrie 2011 27 Curtea a arătat că, „potrivit art.147 alin.
(4) teza a doua din Constituţie, "de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii
şi au putere numai pentru viitor", ceea ce înseamnă că, în temeiul prezentei decizii, nu
pot fi supuse controlului judecătoresc acele raporturi juridice care s-au născut
sub imperiul celor două legi care nu mai erau în vigoare (la data pronunţării
deciziei - sn) şi s-au stins înainte de data publicării prezentei decizii în Monitorul
Oficial al României, Partea I”. Cu alte cuvinte, decizia Curţii urmează a se aplica
tuturor raporturilor juridice care nu s-au stins încă la data publicării deciziei, respectiv
tuturor cauzelor care se află pe rolul instanţelor judecătoreşti şi cărora li se aplică în
continuare norma juridică declarată neconstituţională, precum şi, pe calea revizuirii,
cauzei în care a fost ridicată excepţie, cauză care, între timp, datorită eliminării
obligativităţii suspendării judecării sale pe durata soluţionării excepţiei, putea fi
soluţionată definitiv şi irevocabil.

Astfel cum arătam28, prin mai multe decizii 29 Curtea Constituţională a declarat ca fiind
neconstituţionale unele prevederi legale care vizau salarizarea personalului din
învăţământ, şi anume creşterea etapizată pe perioade a salariilor. Aceste norme erau,
deci, norme cu aplicare temporară care nu mai erau în vigoare la momentul
pronunţării deciziei Curţii. Însă, Curtea a statuat că „ar fi discriminatoriu ca numai
unele prevederi dintr-o ordonanţă de urgenţă să se aplice şi să îşi producă efectele
pentru perioada de până la 30 aprilie 2009 şi celelalte care vizează perioada de după
1 mai 2009 să fie neconstituţionale şi să îşi înceteze aplicabilitatea, prin efectul unei
decizii de admitere, în condiţiile în care [întregul text] este lovit de acelaşi viciu de
neconstituţionalitate extrinsec, întrucât creşterile salariale preconizate prin Legea
nr.221/2008 nu au fost acordate nici pentru anul 2008 şi nici pentru anul 2009,
contrar voinţei Parlamentului”. O atare decizie a Curţii nu are caracter retroactiv,
produce efecte pentru viitor, în sensul că de la data publicării deciziei Curţii se
recunoaşte dreptul existent al personalului din învăţământ la obţinerea creşterilor
salariale preconizate începând cu anul 2008. Se poate reproşa unei asemenea decizii
faptul că priveşte o perioadă trecută şi prin urmare este retroactivă, însă se pleacă de
la o ipoteză falsă având în vedere faptul că nu orice reglementare care vizează trecutul
este automat retroactivă. Pentru a fi retroactivă o reglementare trebuie să modifice sau
să desfiinţeze raporturi/situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, or Curtea,
prin deciziile pronunţate nu modifică sau desfiinţează astfel de relaţii, ci doar constată
neconstituţionalitatea respectivei soluţii legislative. Viciul de neconstituţionalitate
fiind puternic, cu evidente consecinţe asupra anulării unui drept legal, prezumţia de
constituţionalitate a ordonanţei juridice este înlăturată şi pentru perioada de dinainte
de decizia pronunţată de către Curte.

27
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.99 din 8 februarie 2012.
28
A se vedea, Benke K – Discuţii în legătură cu ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate a
posteriori cu privire la legile sau ordonanţele care nu mai sunt în vigoare în Dreptul nr.2/2010
29
Decizia nr.842 din 2 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.464 din 6
iulie 2009, Decizia nr.984 din 30 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
542 din 4 august 2009, Decizia nr.989 din 30 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 531 din 31 iulie 2009

10
B. În a doua situaţie expusă, respectiv constatarea neconstituţionalităţii unei norme
juridice în vigoare la momentul pronunţării deciziei, sunt aplicabile atât dispoziţiile
alin.(1), cât şi ale alin.(4) ale art.147 din Constituţie.
Art.147 alin.(1) prevede că: „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum
şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele
juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest
interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile
neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile
constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”.
Legea sau ordonanţa ori dispoziţiile acestora constatate ca fiind neconstituţionale nu
mai pot fi aplicate de nici o instanţă în nici o cauză şi de nici o altă autoritate publică
de la data publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale. „Decizia de
constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin
efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor”
[Decizia nr.847 din 8 iulie 200830]. Cu toate acestea, în mod formal, respectivele
prevederi continuă, pe perioada în care sunt suspendate de drept, să fie în vigoare;
numai Parlamentul sau Guvernul, după caz, are obligaţia de a abroga sau de a
modifica respectivele acte normative, punându-le astfel de acord cu Constituţia.
Intervenţia Parlamentului sau a Guvernului în interiorul termenului în care dispoziţiile
constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate în sensul punerii de acord a
acestora cu decizia Curţii Constituţionale reprezintă o expresie a caracterului definitiv
şi general obligatoriu al deciziilor instanţei de contencios constituţional (Decizia
nr.847 din 8 iulie 2008).
Dispoziţiile legale constatate a fi neconstituţionale nu mai pot face obiectul unor noi
excepţii de neconstituţionalitate [inadmisibilitate expres prevăzută de art.29 alin.(3)
din Legea nr.47/1992]. Curtea Constituţională nu mai poate reveni asupra unei astfel
de decizii.
Deciziile Curţii au putere numai pentru viitor. Efectele juridice produse anterior
constatării neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale rămân valabile (principiul aplicării
legilor în timp). Prin excepţie, persoanele vătămate în drepturile şi libertăţile ori în
interesele lor legitime prin dispoziţiile unor ordonanţe de Guvern constatate a fi
neconstituţionale au dreptul de a solicita recunoaşterea drepturilor şi separarea
prejudiciului suferit pe calea contenciosului administrativ. [art.126 alin.(6) teza a
doua din Constituţie şi art.9 alin.(1) din Legea contenciosului administrativ
nr.554/2004].
În absenţa unei dispoziţii constituţionale sau legale exprese, decizia prin care Curtea
Constituţională a respins o excepţie de neconstituţionalitate produce efecte numai cu
privire la soluţionarea cauzei în care excepţia a fost ridicată. Cu privire la aceleaşi
dispoziţii legale se poate ridica oricând ulterior, în alte cauze, o nouă excepţie de
neconstituţionalitate.
Curtea Constituţională poate oricând reveni asupra unor soluţii stabilite în
jurisprudenţa sa, dacă apar elemente noi sau motive noi cu privire la aceeaşi excepţie
de neconstituţionalitate. Spre exemplu, prin Decizia nr.953/200631, Curtea
Constituţională a revenit asupra jurisprudenţei sale în materie contravenţională, şi
anume cu privire la constituţionalitatea soluţiei legislative prin care plângerea
30
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.605 din 14 august 2008
31
Publicată în Monitorul Oficial al României, nr.53 din 21 ianuarie 2007

11
contravenţională trebuia depusă numai la organul administrativ care a emis actul în
cauză.  Curtea a reţinut că, spre deosebire a jurisprudenţa sa anterioară, „în cauza de
faţă se pune problema încălcării accesului liber la justiţie din perspectiva faptului că
organul din care face parte agentul constatator ar putea să nu înainteze instanţei de
judecată plângerea depusă împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare
a contravenţiei. Deşi textul legal impune obligaţia şi nu latitudinea acestuia de a o
înainta instanţei de judecată, totuşi, astfel cum rezultă din dosarul de faţă, deşi
autorul excepţiei a expediat prin poştă plângerea sa la data de 27 aprilie 2006,
organul din care face parte agentul constatator nu a înaintat-o instanţei.
Concomitent cu această plângere, autorul excepţiei s-a adresat direct instanţei de
judecată cu plângerea în cauză.”.

În schimb, autoritatea de lucru judecat poate fi valabil opusă faţă de excepţia

de neconstituţionalitate ridicată de aceeaşi parte, referitor la aceleaşi dispoziţii legale
şi pentru aceleaşi motive, chiar în faze diferite ale procesului din faţa instanţei a quo32.
O excepţie de neconstituţionalitate reiterată este inadmisibilă în măsura în care sunt
întrunite condiţiile prevăzute de art.163 alin.l din Codul de procedură civilă. Spre
exemplu, Curtea, prin Decizia nr.81/200133, a stabilit că sunt întrunite condiţiile
autorităţii de lucru judecat atunci când o parte ridică în apel o excepţie de
neconstituţionalitate identică şi cu aceeaşi motivare cu cea pe care o ridicase în faţa
instanţei de fond şi care a fost respinsă de Curtea Constituţională. Astfel, obiectul,
cauza şi părţile sunt aceleaşi atât în cadrul excepţiei ridicate în faţa primei instanţe, cât
şi al excepţiei ridicate în apel. Ţinând seama de prevederile art.147 alin.(4) din
Constituţie, potrivit cărora deciziile definitive ale Curţii Constituţionale sunt general
obligatorii, partea care a invocat excepţia nu o mai poate reitera, întrucât prima
decizie intră în puterea lucrului judecat şi în consecinţă excepţia este inadmisibilă.

Situaţia este diferită când excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă de către

Curte ca fiind inadmisibilă. Aceeaşi excepţie poate fi ridicată din nou cu respectarea
condiţiilor de admisibilitate (ex. la momentul desfăşurării procedurii în faţa instanţei
a quo nu se poate susţine - în acea fază procesuală - legătura cu soluţionarea cauzei,
ceea ce determină inadmisibilitatea excepţiei, însă, în momentul în care litigiul ajunge
în acea fază procesuală, aceeaşi excepţie reiterată este admisibilă).
În final, se reţine că instanţa de contencios constituţional, prin Decizia Plenului
nr.1/1995, a statuat că „puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale,
deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi
considerentelor pe care se sprijină acesta”34.

32
A se vedea, în acest sens, Decizia nr.864/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, nr.590
din 6 august 2008
33
Publicată în Monitorul Oficial al României, nr.176 din 6 aprilie 2001
34
A se vedea, în acelaşi sens, Decizia nr.1415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.796 din 23 noiembrie 2009, Decizia nr.414 din 14 aprilie 2010, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.291 din 4 mai 2010, Decizia nr.415 din 14 aprilie 2010,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.294 din 5 mai 2010, Decizia nr.694 din 20 mai
2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.392 din 14 iunie 2010, Decizia nr.1615
din 20 decembrie 2011, precitată.

12
2. Efecte generale ale deciziilor Curţii Constituţionale
a. Opozabilitatea
Dat fiind că deciziile Curţii Constituţionale sunt publicate în Monitorul Oficial al
României, ele îşi produc efectele, pe viitor, de la data la care au fost aduse la
cunoştinţa generală a publicului. Totuşi, deciziile Curţii Constituţionale sunt
opozabile instanţei de contencios constituţional încă de la momentul pronunţării lor
şi nu de la publicarea în Monitorul Oficial al României (ca pentru orice altă autoritate
publică emitentă de acte juridice)35. În acest sens, Curtea, prin Decizia nr.349/200236,
a statuat că „inadmisibilitatea excepţiei fiind un element definitoriu al competenţei
instanţei constituţionale este subsecventă exclusiv pronunţării anterior de către
Curtea Constituţională a unei decizii de admitere a excepţiei cu acelaşi obiect şi
constatării neconstituţionalităţii prevederilor deduse, din nou, controlului de
constituţionalitate. Sub acest aspect, împrejurarea că decizia anterioară nu a fost
încă publicată nu are relevanţă faţă de Curte, soluţia prin care s-a constatat
neconstituţionalitatea [unui text legal] fiindu-i opozabilă”37.
b. Efecte general obligatorii
Anterior revizuirii Constituţiei, fostul art.145 alin.(2) prevedea doar că deciziile Curţii
Constituţionale sunt obligatorii (şi nu general obligatorii). Această relativizare se
datora faptului că de la regula enunţată exista o singură excepţie, prevăzută ca o
posibilitate a Parlamentului de a infirma decizia de constatare a neconstituţionalităţii
unei legi pronunţate pe calea unui control a priori, prin adoptarea în aceeaşi formă a
aceleiaşi legi dar cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor
fiecărei Camere. Trebuie precizat aici că, în privinţa deciziilor Curţii Constituţionale
asupra excepţiilor de neconstituţionalitate, nu a existat niciodată nici un dubiu
referitor la caracterul lor obligatoriu. Cu toate acestea, anterior revizuirii Constituţiei,
unele autorităţi publice au neglijat efectele unor decizii prin care Curtea
Constituţională declarase neconstituţionale unele dispoziţii din acte normative,
motivându-şi atitudinea fie prin absenţa necesarei intervenţii din partea legiuitorului
pentru a umple vidul normativ astfel creat, fie prin interpretări juridice legate de
natura juridică hibridă a legislaţiei delegate. (a se vedea Decizia Plenului 1/1995).
În urma revizuirii Constituţiei, textul constituţional al art.147 alin.(4) prevede că
deciziile pronunţate sunt general obligatorii, adică vizează cu aceleaşi efecte toate
autorităţile publice şi toate subiectele individuale de drept. S-a întărit, astfel, ideea
35
În sens contrar, a se vedea Decizia nr.884 din 10 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.558 din 22 iulie 2008. Prin această decizie a fost admisă o excepţie de
neconstituţionalitate, în condiţiile în care acelaşi text fusese declarat neconstituţional prin Decizia
nr.823 din 7 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.551 din 22 iulie 2008.
O situaţie identică se întâlneşte şi cu privire la Deciziile nr.984 din 30 iunie 2009, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.542 din 4 august 2009 şi nr.989 din 30 iunie 2009, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.531 din 31 iulie 2009. Surprinzător, acest reviriment
jurisprudenţial nu a fost motivat în nici un fel. De observat că, într-o situaţie identică, Curtea prin
Decizia nr.1065 din 14 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.571 din 17
august 2009, a respins ca devenită inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
36
publicată în Monitorul Oficial al României, nr.143 din 5 martie 2003
37
A se vedea, în acelaşi sens, Deciziile nr.1461 din 9 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.860 din 22 decembrie 2010, nr.1462-1467 din 9 noiembrie 2010 şi nr.1482-1488
din 11 noiembrie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.884 din 29 decembrie
2010

13
obligativităţii deciziilor Curţii Constituţionale şi s-a pus capăt oricărei controverse cu
privire la efectele deciziilor instanţei de contencios constituţional de admitere a
excepţiilor de neconstituţionalitate38.
Chiar în perioada în care Constituţia, în redactarea sa iniţială, nu prevedea explicit
efectul general obligatoriu al deciziilor sale, Curtea s-a pronunţat prin mai multe
decizii în sensul că „o prevedere legală nu poate fi constituţională într-o cauză şi
neconstituţională în alte cauze, cât timp legitimitatea sa constituţională se determină
prin raportarea acestei prevederi la dispoziţiile sau principiile constituţionale”.39
Decizia prin care Curtea Constituţională, în exercitarea controlului concret, admite
excepţia de neconstituţionalitate este obligatorie şi produce efecte erga omnes şi nu
numai inter partes litigantes. Specific efectului deciziei prin care se soluţionează
excepţia de neconstituţionalitate este faptul că, în caz de admitere, “Curtea se
pronunţă şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod
necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare”. 40 Decizia de
admitere se impune tuturor subiectelor de drept, ceea ce înseamnă că adoptarea unei
soluţii legislative potrivit celor hotărâte într-o decizie de admitere nu poate fi
contestată în sensul revenirii la soluţia legislativă anterioară 41. Practic, o asemenea
soluţie legislativă este protejată de efectul general obligatoriu al deciziei Curţii
Constituţionale.
Mai mult, Curtea, prin Decizia nr.1615 din 20 decembrie 2010, a arătat că efectul
mediat pe care îl produce asupra controlului de constituţionalitate Decizia nr. 766 din
15 iunie 2011, obligă instanţa constituţională să se pronunţe asupra textului legal
aplicabil cauzei, chiar dacă acesta nu mai este în vigoare, iar, în mod indirect, să
elimine soluţia legislativă constatată ca fiind neconstituţională din celelalte acte
normative care s-au succedat actului normativ iniţial care a cuprins acest viciu de
neconstituţionalitate. De asemenea, Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011 obligă Curtea,
în calitate de garant al supremaţiei Constituţiei, la o atitudine activă, în sensul
eliminării dispoziţiei constatate deja ca fiind neconstituţională şi din actele normative
succesive care au intervenit ulterior, indiferent dacă acestea sunt sau nu în vigoare la
momentul soluţionării excepţiei. Aşadar, Curtea a reţinut că actele de reglementare
primară ulterioare nu pot păstra conţinutul normativ al unei norme legale
neconstituţionale ce nu mai este în vigoare şi să se constituie astfel într-o prelungire a
existenţei acesteia.
Din cele de mai sus rezultă că, de principiu, ca efect al constatării
neconstituţionalităţii unei dispoziţii legale care nu mai este în vigoare, Curtea va
constata şi neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale care au preluat soluţia legislativă
neconstituţională. Aşadar, în privinţa acestei categorii de norme, Curtea a ales să
protejeze printr-o atitudine activă efectul general al deciziei sale de
neconstituţionalitate, fără a mai aştepta în viitor o nouă sesizare cu privire la noua
normă cu conţinut identic.

38
Ioan Vida – „Obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele judecătoreşti – factor
de stabilitate a Constituţiei” în Buletinul Curţii Constituţionale nr.7/2004, disponibil şi pe www.ccr.ro
39
A se vedea, de exemplu, Decizia nr.403/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.46/1998 şi Decizia nr.467/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.57/1998.
40
Art.25 alin.(2) din Legea nr.47/1992.
41
A se vedea Decizia nr.847/2008, precitată, sau Decizia nr.1019 din 19 iulie 2010, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.511 din 22 iulie 2010.

14
Prin Decizia nr.1190/200842, ca efect al caracterului general obligatoriu al deciziilor
Curţii Constituţionale, aceasta a stabilit că declararea neconstituţionalităţii unui text
de lege care prevedea intrarea sa în vigoare la momentul depunerii declaraţiei de
apartenenţă politică, iar nu la o dată fixă, generală pentru toţi destinatarii legii,
coroborată cu lipsa unei intervenţii a legiuitorului în termenul de 45 zile în care
dispoziţia legală era suspendată de drept, are drept rezultat intrarea în vigoare a
textului de lege la 3 zile de la publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României.
Astfel, Curtea a stabilit că o „lege nu poate fi valabilă decât în virtutea Constituţiei,
care constituie fundamentul legitimităţii sale. În plus, legea trebuie interpretată în acel
sens care permite aplicarea ei, iar nu astfel încât aplicarea ei să fie înlăturată. De
aceea, în lipsa unei date care să marcheze intrarea în vigoare a textului de lege criticat,
urmează să se aplice modalitatea generală de intrare în vigoare a legii, prevăzută de
art. 78 din Constituţie, şi anume la 3 zile de la data publicării, prin coroborare cu
dispoziţiile art. 147 alin.(4), potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale sunt
general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, de la data publicării lor”.
Prin Decizia nr.1606 din 20 decembrie 2011 43, Curtea a arătat că „dispoziţiile
constatate ca neconstituţionale prin Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010 ar fi trebuit să
fie puse de acord cu Legea fundamentală până la data de 20 iunie 2010.
În condiţiile în care Parlamentul nu a respectat acest termen, Legea nr. 176/2010
fiind publicată la data de 2 septembrie 2010 şi intrând în vigoare la data de 5
septembrie 2010, se aplică prevederile constituţionale ale art. 147 alin (1), potrivit
cărora "Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare [... ] constatate ca fiind
neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei
Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul [... ] nu pun de acord
prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei."
Prin urmare, la data de 20 iunie 2010, dispoziţiile neconstituţionale din Legea
nr. 144/2007 şi-au încetat efectele juridice, nemaiputându-se aplica, iar dispoziţiile
(...) din Legea nr. 176/2010 nu retroactivează, ele aplicându-se doar începând cu data
de 5 septembrie 2010, data intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010”. În consecinţă,
Curtea a concluzionat că „dispoziţiile de lege criticate nu fac decât să reglementeze -
pe cale legală - efectele Deciziei nr. 415/2010 referitoare la actele efectuate în cadrul
Agenţiei, rămase definitive până la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale
nr.415/2010 în Monitorul Oficial al României, acte care rămân valabile, deoarece,
potrivit art.147 alin.(4) teza finală din Constituţie, <<De la data publicării, deciziile
[... ] au putere numai pentru viitor>>”.

Caracter general obligatoriu au şi deciziile prin care se respinge excepţia de

neconstituţionalitate. În doctrină s-a afirmat că „nici o autoritate nu poate refuza
aplicarea legii controlate dacă excepţia a fost respinsă. Neconstituţionalitatea acelei
legi va mai putea fi invocată în viitor numai de către alte părţi şi pentru alte motive”. 44
Totuşi, deciziile prin care se respinge excepţia de neconstituţionalitate produc efecte
general obligatorii între părţi, permiţând astfel altor titulari ai dreptului de sesizare să
ridice o excepţie identică în speranţa că instanţa de contencios constituţional îşi va

42
Publicată în Monitorul Oficial al României, nr.784 din 24 noiembrie 2008
43
Publicată în Monitorul Oficial al României, nr.106 din 9 februarie 2012
44
Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Curtea Constituţională a României, Editura Albatros, Bucureşti,
1997, p.162.

15
modifica jurisprudenţa şi va ajunge să admită excepţia de neconstituţionalitate45.
Ilustrative, în acest sens, sunt două decizii ale Curţii Constituţionale, respectiv Decizia
nr.948 din 6 iulie 201046 şi Decizia nr.1202 din 5 octombrie 201047. În schimb, partea
care a invocat excepţia nu o mai poate reitera, întrucât o astfel de repetiţie ar conduce
la o situaţie ce ar contraveni autorităţii de lucru judecat a deciziei date de Curte.
Prin Decizia nr.169 din 2 noiembrie 1999, precitată, Curtea a arătat că „aceleaşi
părţi şi pentru aceleaşi motive nu pot reitera excepţia de neconstituţionalitate, întrucât
s-ar încălca autoritatea lucrului judecat. Dar într-un alt proces excepţia poate fi
reiterată, dându-se astfel posibilitatea reanalizării de către Curtea Constituţională a
aceleiaşi probleme de neconstituţionalitate, ca urmare a invocării unor temeiuri noi ori
a intervenirii altor elemente noi, care să determine modificarea jurisprudenţei Curţii”.
O atare limitare, desigur, nu se mai aplică atunci când este ridicată o excepţie de
neconstituţionalitate identică şi cu aceeaşi motivare într-un alt cadru procesual.
Explicaţia unei asemenea situaţii constă în faptul că aceeaşi critică de
neconstituţionalitate poate duce la admiterea sesizării de neconstituţionalitate dacă
circumstanţele de fapt şi de drept ale cauzei demonstrează existenţa unor elemente de
noutate faţă de situaţia iniţială când Curtea a constatat constituţionalitatea
respectivelor dispoziţii legale.
Efectele inter partes ale deciziilor de respingere a sesizărilor de
neconstituţionalitate previn încremenirea dreptului şi permit evoluţia jurisprudenţei
Curţii Constituţionale. Exemplificativ, menţionăm Deciziile nr.39 şi 40 din 29
ianuarie 200448, prin care Curtea a revenit asupra jurisprudenţei sale cu privire la o
soluţie legislativă ce consacra posibilitatea formulării unei contestaţii la executare de
depunerea unei cauţiuni egale cu 20% din valoarea activului bancar supus
valorificării. Totodată, prin Decizia nr.349 din 19 decembrie 200149, Curtea
Constituţională şi-a modificat jurisprudenţa50 în materia acţiunii în tăgada paternităţii
în sensul permiterii atât a mamei, cât şi a copilului să exercite această acţiune,
elementul de drept de noutate fiind adus de pronunţarea de către Curtea Europeană a
Drepturilor Omului în cauza Kroon şi alţii împotriva Olandei, 1994.

În sfârşit, în explicarea efectelor deciziilor adoptate de Curtea Constituţională trebuie

să se ţină seama şi de tipologia deciziilor. Unele vor fi efectele deciziilor simple sau
extreme, prin care se constată neconstituţionalitatea integrală sau parţială a legii ori a
ordonanţei, ori prin care se respinge excepţia de neconstituţionalitate, altele vor fi
efectele deciziilor interpretative sau intermediare, denumite în doctrină şi decizii cu
rezervă de interpretare. De cele mai multe ori, cu privire la deciziile cu rezervă de
interpretare, Curtea foloseşte expresia „prevederile […] sunt constituţionale numai în
măsura în care…”51 sau „admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că
prevederile […] sunt neconstituţionale în măsura în care…” 52, în primul caz arătând
înţelesul constituţional al normei contestate şi numai acest înţeles poate fi aplicat de
45
Ioan Vida – op.cit.
46
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.546 din 4 august 2010
47
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.743 din 8 noiembrie 2010
48
Publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.217 din 12 martie 2004, respectiv nr.229 din
16 martie 2004
49
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.240 din 10 aprilie 2002
50
A se vedea, Decizia nr.78 din 13 septembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr.294 din 20 decembrie 1995
51
Decizia nr.121 din 16 octombrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.101
din 27 mai 1996, Decizia nr.766 din 15 iunie 2011, precitată, Deciziile nr.223 şi 224 din 13 martie
2012, nepublicate încă în Monitorul Oficial al României, Partea I.

16
instanţa judecătorească, orice altă interpretare atrage eo ipso neconstituţionalitatea
normei în cauză, iar în al doilea caz, constată neconstituţionalitatea textului, însă, spre
a se evita un vid legislativ, arată în ce anume constă neconstituţionalitatea şi ce anume
(înţeles, text, interpretare) instanţa de judecată nu poate să aplice.
Prin urmare, având în vedere efectele produse de deciziile pronunţate sub rezervă de
interpretare, se reţine că o excepţie de neconstituţionalitate care vizează textul
interpretat de Curte ca fiind neconstituţional într-un anumit sens este inadmisibilă, în
temeiul art.29 alin.(3) din Legea nr.47/1992, dacă se contestă chiar interpretarea pe
care Curtea a declarat-o ca fiind neconstituţională („este neconstituţional în măsura
care […]”). În acest sens, Curtea, prin Decizia nr.146 din 25 februarie 2010 53, a statuat
că, „în temeiul art. 147 alin. (4) din Constituţie, instanţa de judecată trebuie să ţină
cont de faptul că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi se impun a
fi respectate în egală măsură de către toate autorităţile publice. Prin urmare,
interpretarea considerată de către Curtea Constituţională ca fiind neconstituţională nu
poate fi în niciun fel aplicată de către instanţele judecătoreşti, iar orice excepţie de
neconstituţionalitate care contestă constituţionalitatea interpretării date de Curte
pentru motivele reţinute în Decizia nr.1.325 din 4 decembrie 2008, decizie sub rezervă
de interpretare, este inadmisibilă în temeiul art.147 alin.(4) din Constituţie coroborat
cu art.29 alin.(3) din Legea nr. 47/1992”.
Aceeaşi soluţie de inadmisibilitate, în temeiul art.29 alin.(3) din Legea nr.47/1992, se
impune mutatis mutandis şi în cazul în care se contestă constituţionalitatea acelui
înţeles al normei legale care a fost exclus de Curte din sfera înţelesului ei
constituţional („este constituţional în măsura în care […]”). În sfârşit, în ipoteza
acestui ultim caz (textul „este constituţional în măsura în care […]”), dacă se contestă
constituţionalitatea înţelesului constituţional al normei juridice, astfel cum a fost
stabilit de instanţa de contencios constituţional, excepţia este admisibilă pe tărâmul
art.29 alin.(3) din Legea nr.47/199254.
Curtea, prin Decizia nr.898 din 30 iunie 2011, precitată, a statuat că „în măsura în
care instanţa constituţională a constatat constituţionalitatea textului criticat într-o
anumită interpretare, ce rezultă fie direct din dispozitivul deciziei, fie indirect din
coroborarea considerentelor cu dispozitivul deciziei, prin ridicarea din nou a unei
excepţii de neconstituţionalitate cu privire la acelaşi text şi cu o motivare identică se
tinde la înfrângerea caracterului general obligatoriu al deciziei Curţii Constituţionale,
care se ataşează inclusiv deciziilor prin care se constată constituţionalitatea legilor sau
a ordonanţelor ori a unor dispoziţii din acestea. Dacă în cel de-al doilea caz, "pentru a
da o forţă sporită deciziei şi fără a marca o reconsiderare a jurisprudenţei sale", Curtea
este competentă să se pronunţe chiar în sensul admiterii excepţiei formulate şi
constatării neconstituţionalităţii textului contestat în interpretarea contrară deciziei
anterioare (Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011 55), în primul caz devin incidente
52
Deciziile nr.818, 819, 820, 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.537 din 16 iulie 2008 sau Decizia nr.349 din 19 decembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.240 din 10 aprilie 2002 etc.
53
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.182 din 22 martie 2010
54
Pe larg, a se vedea Decizia nr.898 din 30 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.706 din 6 octombrie 2011.
55
Este o aplicare în cadrul sistemului românesc de control al constituţionalităţii legilor a ceea ce în
sistemul italian de control de contituţionalitate se numeşte „doppia pronuncia”. În Italia, Curtea poate

17
dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora "nu pot face obiectul
excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a
Curţii Constituţionale". Raţiunea aplicării acestor dispoziţii legale constă în faptul că,
indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea
Constituţională a hotărât în dispozitivul deciziei pronunţate în cadrul competenţei
prevăzute de art. 146 lit. d) din Constituţie că numai o anumită interpretare este
conformă cu Constituţia, se menţine prezumţia de constituţionalitate a textului în
această interpretare, dar sunt excluse din cadrul constituţional toate celelalte
interpretări posibile. În consecinţă, Curtea reţine că într-o atare situaţie excepţia de
neconstituţionalitate a fost admisă”.
Prin Decizia nr.536 din 28 aprilie 201156, Curtea a stabilit că “Indiferent de
interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituţională a hotărât că
numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel
prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, atât instanţele
judecătoreşti, cât şi organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curţii şi
să o aplice ca atare”.
În practica sa, în exercitarea controlului a posteriori, Curtea Constituţională a fost
pusă în situaţia de a pronunţa decizii prin care a condiţionat caracterul constituţional
al dispoziţiei legale supusă controlului de o anumită interpretare a acesteia (decizii
interpretative). În aceste cazuri, caracterul obligatoriu al deciziei se răsfrânge şi asupra
interpretării date de Curte. Modificarea adusă în 1997 Legii nr.47/1992, prin care se
interzicea Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra modului de interpretare şi
aplicare a legii, a fost însoţită de precizarea că, în cadrul deciziei sale, Curtea se poate
pronunţa numai asupra înţelesului legii care este contrar Constituţiei. 57 În prezent,
Curtea nu mai este competentă să pronunţe decizii interpretative, ceea ce nu înseamnă
că nu va putea să stabilească dacă o anumită interpretare a normei este sau nu
neconstituţională. În acest sens, se reţin deciziile sub rezervă de interpretare.

3. Efecte procedurale specifice

A. Potrivit art.147 alin.(1) teza întâi din Constituţie, dispoziţiile din legile şi
ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele
juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest
interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile
neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Acest text constituţional este de natură a
întări rolul de legislator negativ al Curţii Constituţionale.
Curtea, prin Decizia nr.415 din 14 aprilie 2010, precitată, a statuat că “dispoziţiile
art.147 alin. (1) din Constituţie disting - cu privire la obligaţia de a pune de acord
prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei - între competenţa

emite o decizie „interpretativă”, care dă interpretarea „constituţională” a legii şi, din punct de vedere
formal, nu este obligatorie decât pentru judecătorul instanţei ordinare care a făcut sesizarea; teoretic,
ceilalţi judecători sunt liberi să interpreteze legea în deplină autonomie. Cu toate acestea, de regulă ei
vor îmbrăţişa interpretările date de Curte, dacă sunt necesare în scopul de a evita ca legea să capete
conotaţii neconstituţionale. Judecătorii nu pot aplica o interpretare respinsă de Curte; dacă vor tinde să
se bazeze pe o astfel de interpretare, este de presupus (şi de sperat) că ei vor sesiza din nou Curtea.
Acest lucru îi permite Curţii să-şi „duplicheze” decizia de respingere, pronunţând de această dată o
decizie prin care declară neconstituţionalitatea legii (aşa-numitul sistem de „dublă judecare”).
56
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011
57
Art.2 alin.(3) din Legea nr.47/1992, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.232/2004.

18
Parlamentului, pentru dispoziţiile din legi, pe de-o parte, şi cea a Guvernului, pentru
dispoziţiile din ordonanţe ale acestuia, pe de altă parte. a atare, pe o perioadă de 45 de
zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a prezentei
decizii, Guvernul nu poate adopta o ordonanţă de urgenţă pentru a pune de acord
prevederile Legii nr. 144/2007 constatate ca fiind neconstituţionale cu dispoziţiile
Constituţiei, dar poate iniţia un proiect de lege în acord cu cele stabilite prin prezenta
decizie”. În consecinţă, în urma declarării ca neconstituţionale a unei legi, revine
Parlamentului - şi nu Guvernului - obligaţia corelativă de a pune de acord prevederile
neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
În schimb, în cazul declarării ca neconstituţionale a unei ordonanţe, Guvernul este cel
competent să pună acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Considerăm, însă, că în acest ultim caz, şi Parlamentul poate interveni, acesta fiind
legiuitorul originar; or , qui potest plus, potest minus

B. Pe durata termenului prevăzut de art.147 alin.(1) din Constituţie, dispoziţiile

constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept, instanţele
judecătoreşti neputându-l aplica.
Se observă că Legea nr.177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr.47/1992
privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură
civilă şi a Codului de procedură penală al României58 a impus obligaţii procedurale
suplimentare instanţelor judecătoreşti ca urmare a abrogării fostelor prevederi ale
art.29 alin.(5) din Legea nr.47/1992, care prevedeau suspendarea de drept a cauzei ca
urmare a sesizării Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate. Astfel,
atât în materie civilă, cât şi în materie penală au fost introduse noi cazuri de revizuire
a hotărârilor judecătoreşti.
În materie civilă, în urma introducerii punctului 10 la art.322 din Codul de procedură
civilă, „Revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin
neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă
fondul, se poate cere în următoarele cazuri: […]
10. dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat
asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa
ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a făcut obiectul acelei excepţii
ori alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate
de prevederile menţionate în sesizare”.
Sintagma „după ce hotărârea a devenit definitivă” cuprinsă în cadrul punctului 10 al
art.322 din Codul de procedură civilă nu presupune ca hotărârea dată de o instanţă de
recurs atunci când evocă fondul să nu poate fi revizuită. Aceasta indică momentul de
la care cererea de revizuire este admisibilă, aplicându-se atât cu privire la hotărârile
rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, cât şi în privinţa hotărârilor
date de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul.
Se observă că cererea de revizuire se va face numai în privinţa hotărârii care a fost
pronunţată în cauza în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate. În alte
cauze, în care, de asemenea, a fost aplicată legea declarată neconstituţională de către
instanţele judecătoreşti, revizuirea nu este admisibilă.
De asemenea, constatăm că „admisibilitatea cazului de revizuire, reglementat expres
în noua lege, rezidă în însăşi existenţa unei decizii a Curţii Constituţionale prin care se
58
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.672 din 4 octombrie 2010

19
admite o excepţie de neconstituţionalitate invocată de o parte în cauza soluţionată prin
hotărârea definitivă supusă revizuirii” însă, încuviinţarea cererii de revizuire va fi
dispusă numai „dacă dispoziţia legală declarată neconstituţională a avut o înrâurire
decisivă asupra hotărârii pronunţate în cauză”59.
Această reglementare, în materia contenciosului administrativ, mai precis în privinţa
aplicării art.9 din Legea nr.554/2004, nu se aplică, întrucât, potrivit art.9 alin.(2) din
Legea nr.554/2004, instanţa de judecată este obligată să suspende judecata cauzei
dacă decide sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate
ridicată. O asemenea prevedere derogatorie de la dreptul comun, se datorează faptului
că „soluţia pronunţată de Curtea Constituţională în urma efectuării unui control de
constituţionalitate constituie, în mod invariabil, o condiţie de admisibilitate a acţiunii
adresate instanţei de fond. Astfel, o soluţie de admitere a excepţiei de
neconstituţionalitate privind o ordonanţă sau o dispoziţie dintr-o ordonanţă a
Guvernului, permite instanţei analizarea pe fond a pretenţiilor reclamantului, în vreme
ce soluţia de respingere a criticii de neconstituţionalitate constituie un fine de
neprimire, ce obligă instanţa de contencios administrativ la respingerea acţiunii”60.
În urma introducerii art.4082 din Codul de procedură penală, „Hotărârile definitive
pronunţate în cauzele în care Curtea Constituţională a admis o excepţie de
neconstituţionalitate pot fi supuse revizuirii, dacă soluţia pronunţată în cauză s-a
întemeiat pe dispoziţia legală declarată neconstituţională sau pe alte dispoziţii din
actul atacat care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile
menţionate în sesizare”.
Se observă că, spre deosebire de cazul de revizuire prevăzut de Codul de procedură
civilă, art.4082 din Codul de procedură penală permite revizuirea hotărârii
judecătoreşti doar dacă soluţia pronunţată în cauză s-a întemeiat pe dispoziţia legală
declarată neconstituţională sau pe alte dispoziţii din actul atacat care, în mod necesar
şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare. Prin urmare, în
materie penală, acea „înrâurire decisivă” menţionată de Curtea Constituţională se
referă la faptul ca hotărârea judecătorească trebuie să fi font fondata pe dispoziţia
legală declarată neconstituţională, indiferent dacă este vorba de latura penală sau
civilă a procesului penal. Prin urmare, în materie penală, acest motiv de revizuire
trebuie privit prin prisma soluţiei la care a ajuns hotărârea judecătorească a cărei
revizuire se cere. Este o viziune mult mai strictă şi limitativă faţă de reglementarea
similară din Codul de procedură civilă. De asemenea, cererea de revizuire se va face
numai în privinţa hotărârii care a fost pronunţată în cauza în care a fost ridicată
excepţia de neconstituţionalitate. În alte cauze, în care, de asemenea, a fost aplicată
legea declarată neconstituţională de către instanţele judecătoreşti, revizuirea nu este
admisibilă.
Curtea, prin Decizia nr.1422 din 20 octombrie 201161, a reţinut că „în practică pot
apărarea situaţii dificil de rezolvat ca urmare a eliminării suspendării de drept a cauzei
pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate. Însă acest lucru nu
echivalează ab initio cu neconstituţionalitatea soluţiei legislative criticate, astfel încât
instanţele judecătoreşti, prin practica lor, precum şi legiuitorul, după caz, trebuie să
găsească soluţii care să acompanieze relaţia dintre instanţele judecătoreşti şi cea
constituţională şi care să nu afecteze în vreun fel autoritatea deciziilor Curţii
59
A se vedea, Decizia Curţii Constituţionale nr.1106 din 22 septembrie 2010, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.672 din 4 octombrie 2010
60
A se vedea, Decizia Curţii Constituţionale nr.1106 din 22 septembrie 2010
61
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. din 13 decembrie 2011

20
Constituţionale sau interesele părţilor din proces atunci când Curtea este sesizată cu o
excepţie de neconstituţionalitate”. Considerăm că în această linie de gândire se
încadrează şi situaţia excepţiilor de neconstituţionalitate respinse ca inadmisibile ca
urmare a faptului că ulterior sesizării Curţii Constituţionale, într-o altă cauză, aceasta
a admis excepţia de neconstituţionalitate în temeiul art.29 alin.(3) din Legea
nr.47/1992. În acest caz, se pune, de asemenea, problema dacă partea interesată poate
formula cerere de revizuire. Prin urmare, soluţia procedurală a Curţii Constituţionale,
de principiu, nu ar trebui, însă, să impieteze asupra drepturilor şi intereselor legitime
ale părţilor care şi-au exercitat dreptul procedural de a ridica excepţie de
neconstituţionalitate. Altfel, ar însemna ca instanţa constituţională să admită de
fiecare dată excepţia de neconstituţionalitate pentru a se putea cerere revizuirea
hotărârii judecătoreşti, ceea ce este inadmisibil.
În fine, incidentă în materia excepţiei de neconstituţionalitate este şi dispoziţia art.147
alin.(3) din Constituţie, care stabileşte că, în cazul în care constituţionalitatea
tratatelor sau acordurilor internaţionale a fost constatată potrivit articolului 146 lit.b),
acestea nu pot face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate, astfel încât
instanţele judecătoreşti nu vor mai sesiza Curtea Constituţională cu o atare excepţie.

4. Efecte substanţiale specifice

A. De principiu, legiuitorul nu poate consacra din nou soluţia legislativă

constatată ca fiind neconstituţională. Prevederile art.147 alin.(1) şi (2) din Constituţie
impun, în mod expres, obligaţia legiuitorului de a pune de acord prevederile
neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, fără a se distinge după natura sau
momentul la care intervine controlul de constituţionalitate. Prin urmare, legiuitorul nu
poate consacra din nou soluţia legislativă criticată prin intermediul altui act
normativ62. Acest aspect este confirmat prin jurisprudenţa recentă a Curţii
Constituţionale63.
De asemenea, legiuitorul originar nu are competenţa de a acoperi viciul de
neconstituţionalitate existent într-un act de reglementare primară emis de legiuitorul
delegat. Curtea a statuat, în mod expres, că „viciul de neconstituţionalitate a unei
ordonanţe sau ordonanţe de urgenţă emise de Guvern nu poate fi acoperit prin
aprobarea de Parlament a ordonanţei respective. În consecinţă, legea care aprobă o
ordonanţă de urgenţă neconstituţională este ea însăşi neconstituţională”64.
În fine, Curtea, prin Decizia nr.983 din 30 iunie 2009 65, constatând
neconstituţionalitatea unei ordonanţe simple pe motiv că prin adoptarea ei Guvernul a
depăşit limitele abilitării acordate, a statuat că „modificarea sau completarea
dispoziţiei legale criticate de către legiuitorul ordinar sau delegat nu poate acoperi
neconstituţionalitatea constatată de către Curtea Constituţională, actele normative
succesive de modificare sau completare fiind lovite de acelaşi viciu de

62
Puskás V. Z., Benke K. – Raportul naţional referitor la Executarea deciziilor Curţii Constituţionale
prezentat la cel de-al XV-lea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, Bucureşti, 2011
63
Decizia nr.1615 din 20 decembrie 2011, precitată.
64
A se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 584 din 13 iunie 2007, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 457 din 6 iulie 2007, şi Decizia nr. 421 din 9 mai 2007,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.367 din 30 mai 2007
65
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 31 iulie 2009.

21
neconstituţionalitate în măsura în care confirmă soluţia legislativă declarată
neconstituţională din punct de vedere intrinsec sau extrinsec”.
Într-o atare situaţie, este neconstituţional procedeul de modificare sau
completare unui act normativ primar neconstituţional printr-o ordonanţă de urgenţă în
măsura în care aceasta din urmă confirmă soluţia legislativă anterioară66.

B. O chestiune interesantă şi asupra cărora, cel puţin în doctrină de drept

constituţional67, au existat numeroase şi există numeroase dezbateri, este aceea de a şti
care sunt efectele unei decizii de constatare a neconstituţionalităţii unei norme de
abrogare. Curtea Constituţională a stabilit neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale
ce dezincriminau insulta şi calomnia, ceea ce, astfel cum a statuat Curtea, înseamnă că
prevederile legale care au format obiectul abrogării „continuă”68 să producă efecte69.
Deci, prin efectul deciziei de constatare a neconstituţionalităţii textului abrogator, este
repusă în vigoare reglementarea abrogată. În caz contrar, decizia Curţii nu ar produce
efecte în spiritul considerentelor pe care le-a expus, din moment ce în cazul de speţă
se impunea tragerea la răspundere penală a subiectului activ al insultei sau calomniei,
dar nu exista nici un mijloc de impunere a acestui lucru decât într-un viitor nesigur şi
îndepărtat printr-o eventuală intervenţie a Parlamentului. Practic, s-ar fi ajuns tot la
situaţia iniţială: nesancţionarea penală a insultei şi calomniei. Mai mult de atât,
efectele abrogării (nerepunerea în vigoare a textului legal iniţial) nu sunt aceleaşi cu
efectele unei decizii de declarare a neconstituţionalităţii. Norma juridică îşi pierde
fundamentul constituţional, aspect ce echivalează cu o sancţiune mult mai gravă decât
o simplă abrogare a ei. De asemenea, neconstituţionalitatea unui text de lege nu poate
fi asimilată cu o chestiune care vizează aplicarea în timp a legilor. Astfel,
neconstituţionalitatea unei legi de abrogare este de natură a repune în vigoare legea
abrogată, fără ca acest lucru să semnifice transformarea Curţii Constituţionale într-un
legiuitor pozitiv.
În sensul celor mai sus arătate, Curtea Constituţională, prin Decizia nr.414 din 14
aprilie 2010, precitată, a statuat, în mod expres, că repunerea în vigoare a normei
legale abrogate printr-un act normativ neconstituţional este un „efect specific al
pierderii legitimităţii constituţionale [a actului abrogator - sn], sancţiune diferită şi
mult mai gravă decât o simplă abrogare a unui text normativ”.

66
În decizia menţionată, Curtea a constatat neconstituţionalitatea acelor prevederi din Ordonanţa
Guvernului nr. 15/2008 care au reaşezat sistemul de calcul al salariului în domeniul învăţământului prin
includerea unor sporuri în salariul de bază, deşi Guvernul nu avea o abilitare legală în acest sens.
Modificările nesemnificative aduse prin ordonanţele de urgenţă succesive, care, practic, reluau textul
neconstituţional, sunt şi ele lovite de acelaşi viciu de neconstituţionalitate, întrucât, în acest caz,
ordonanţele de urgenţă sunt acte de modificare, şi nu principale, astfel încât se aplică principiul de
sorginte latină accesorium sequitur principale.
67
E.S. Tănăsescu – Insulta şi calomnia. Dezincriminare. Demnitate umană. Protecţia valorilor
constituţionale. Abrogare parţială. Vid legislativ. Competenţa Curţii Constituţionale. Efectele
deciziilor Curţii Constituţionale în Curierul Judiciar, nr.4/2007, p.1-13, D.C. Dănişor, S. Răduleţu –
Competenţa Curţii Constituţionale. Insulta. Calomnia. Controlul normelor de abrogare în Curierul
judiciar, nr.3/2007, p.4-24, M. Safta, Benke K. – Obligativitatea considerentelor deciziilor Curţii
Constituţionale în Dreptul nr.9/2010, p.28-56
68
Desigur, Curtea Constituţională a avut în vedere repunerea în vigoare a normei abrogate şi nu
calitatea acesteia de a produce efecte juridice şi în perioada în care a fost abrogată.
69
A se vedea, în acest sens, Decizia nr.62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.104 din 12 februarie 2007.

22
O atare viziune părea a fi împărtăşită şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care prin
Decizia nr. 2461 din 26 iunie 2009 a Secţiei penale a arătat că, „prin decizia Curţii
Constituţionale nr. 783 din 12 mai 2009 - publicată în Monitorul Oficial la 15 iunie
2009 - s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.I pct.185 din
Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală.
Curtea Constituţională a motivat că abrogarea art. 3859 alin. (1) pct. 171 din Codul de
procedură penală, prin dispoziţiile declarate neconstituţionale, încalcă dispoziţiile
constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, precum şi ale art. 20 din
Constituţie referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportate la
prevederile art. 6 referitoare la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 13 privind
dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale. Aşa fiind, critica formulată de inculpaţi prin referirea la
cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 171 din Codul de procedură penală
devine actuală şi posibilă”.

Însă, menţionăm că în momentul de faţă pare a exista un posibil conflict generat de

această problemă – repunerea în vigoare a normei abrogate printr-un act normativ
neconstituţional- între Curtea Constituţională şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
întrucât aceasta din urmă, prin Decizia nr.8 din 18 octombrie 2010, nepublicată încă, a
admis recursul în interesul legii declarat „în sensul că, normele de incriminare a
insultei şi calomniei cuprinse în art. 205 şi art. 206 din Codul penal, precum şi
prevederile art. 207 Cod penal privind proba verităţii, abrogate prin dispoziţiile art. I
pct. 56 din Legea nr. 278/2006, dispoziţii declarate neconstituţionale prin decizia nr.
62 din 18 ianuarie 2007 a Curţii Constituţionale, nu sunt în vigoare”.
* * *
Pentru mai buna înţelegere a importanţei efectelor deciziilor pronunţate de instanţa de
contencios constituţional în sistemul nostru constituţional, redăm prevederile
corespunzătoare din Constituţiile Franţei şi Italiei, precum şi din Legea fundamentală
a Germaniei. Astfel, se stabileşte fără echivoc: “O dispoziţie declarată
neconstituţională nu poate fi promulgată şi nici pusă în aplicare” (art.62 din
Constituţia Franţei). Articolul 13 din Constituţia Italiei prevede că: “Dacă Curtea
declară neconstituţională o dispoziţie a unei legi sau a unui act având forţă de lege,
această dispoziţie încetează să fie în vigoare a doua zi de la publicarea deciziei”. De
asemenea, Legea fundamentală a Germaniei prevede, la art.164, paragraful 1, că
Hotărârile Tribunalului Constituţional “au putere de lucru judecat începând cu ziua
care urmează publicării lor şi nu pot fi atacate. Cele care declară neconstituţională o
lege sau o normă cu putere de lege şi toate cele care nu se limitează la aprecierea
subiectivă a unui drept se aplică tuturor în toate efectele lor”.
VI. Efectele deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională în
soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională
Până în acest moment în exercitarea acestei competenţe Curtea a pronunţat 14 decizii,
dintre care în 770 a constatat existenţa unui conflict juridic de natură constituţională.
70
Deciziile nr.356 din 5 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.322 din
14 mai 2007, nr.98 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.140
din 22 februarie 2008, nr.270 din 10 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.290 din 15 aprilie 2008, nr.1222 din 12 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.864 din 22 decembrie 2008 şi nr.838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.461 din 3 iulie 2009

23
De principiu, în aceste decizii instanţa de contencios constituţional interpretează in
concreto textul constituţional care a dat naştere conflictului juridic. Având în vedere
că, în temeiul art.147 alin.(4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale sunt
general obligatorii, autorităţile implicate în conflict trebuie să se supună deciziei
Curţii, mai exact interpretării pe care aceasta o dă textului constituţional. Astfel, se
observă că, formal, Curtea nu obligă autorităţile la o acţiune sau inacţiune, ci, prin
forţa interpretării date textului constituţional, autorităţile publice implicate îşi vor
vedea impusă o conduită corespunzătoare. De altfel, acestea trebuie să ţină cont şi de
prevederile art.1 alin.(5) coroborate cu art.142 alin.(1) din Constituţie, potrivit cărora
respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, respectiv
Curtea este garantul supremaţiei Constituţiei.
Sfârşitul anului 2008 a adus în discuţie conflictele juridice de natură constituţională
declanşate prin adoptarea unor decizii judecătoreşti care fie nu respectau deciziile
Curţii Constituţionale pronunţate în temeiul art.146 lit.d) din Constituţie 71, fie
depăşeau sfera de competenţă a puterii judecătoreşti72.
În primul caz, decizia Curţii Constituţionale a privit o decizie a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie care, nerespectând o decizie anterioară a instanţei constituţionale, a
obligat Administraţia Prezidenţială să înainteze o persoană în grad de general,
atribuţie exclusivă a Preşedintelui ţării. Curtea Constituţională, interpretând decizia
instanţei de judecată, a stabilit, pe de o parte, că aceasta încalcă o decizie pronunţată
de Curtea Constituţională, iar pe de altă parte, că decizia instanţei de judecată nu este
opozabilă Preşedintelui României din moment ce pârât în proces a fost Administraţia
Prezidenţială, pârât care nu are competenţa constituţională de a înainta în gradul de
general.
În al doilea caz, Curtea a stabilit că decizia pronunţată în soluţionarea conflictului
juridic de natură constituţională de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate
produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunţate de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie în exercitarea atribuţiei consacrate de art.329 din Codul de
procedură civilă. Acest lucru înseamnă că instanţele judecătoreşti inferioare sunt în
continuare ţinute de caracterul obligatoriu al deciziilor pronunţate în urma promovării
unor recursuri în interesul legii. Deci, în acest caz, efectul deciziei Curţii este unul
preventiv, evitând pe viitor apariţia unor situaţii în care, în cadrul recursului în
interesul legii, instanţa supremă să depăşească sfera de atribuţii a puterii judecătoreşti.
Cu alte cuvinte, decizia Curţii nu produce nici un efect cu privire la hotărârile deja
pronunţate şi cele ce urmează să fie pronunţate în baza recursurilor promovate în
interesul legii.
Prin aceeaşi decizie, s-a statuat că „sesizarea Curţii pentru îndeplinirea atribuţiei
referitoare la soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre
autorităţile publice, la analiza conduitei părţilor de către Curte, sub aspectul
îndeplinirii competenţelor conform prevederilor constituţionale, precum şi decizia
prin care se stabileşte existenţa unui conflict şi modul de soluţionare a acestuia nu
pot constitui elementele exercitării unei căi de atac, ce ar avea ca scop lipsirea de
efecte juridice a unor hotărâri judecătoreşti. Astfel, asimilarea atribuţiei prevăzute
de art.146 lit.e) din Constituţie cu efectuarea de către Curtea Constituţională a unui
control de legalitate /constituţionalitate asupra hotărârilor judecătoreşti, transformând

71
Decizia nr.1222/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.864 din 22 decembrie
2008
72
Decizia nr.838/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.461 din 3 iulie 2009

24
Curtea într-o instanţă de control judiciar, ar echivala cu o deturnare a dispoziţiilor
constituţionale privind soluţionarea conflictelor juridice şi o încălcare flagrantă a
competenţei Curţii Constituţionale”.
Faptul că instanţa de contencios constituţional a considerat că atribuţia sa prevăzută
de art.146 lit.e) din Constituţie nu poate fi considerată o cale de atac împotriva unei
hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţele judecătoreşti se explică prin faptul că
această competenţă a sa nu echivalează cu o plângere de neconstituţionalitate 73
(constitutional complaint) care ar avea drept obiect însăşi analiza constituţionalităţii
hotărârii judecătoreşti (cum este cazul Germaniei), ci este menită doar să soluţioneze
divergenţele născute între puterile statului în procesul de aplicare a Constituţiei.
Se reţine aşadar că efectele produse de aceste decizii ale Curţii Constituţionale sunt
diferite în funcţie de autorităţile publice care au generat sau care sunt implicate în
conflict. Astfel, în cazul autorităţilor publice care reprezintă puterea legislativă sau
executivă efectele deciziei pronunţate sunt imediate atunci când soluţionează definitiv
un conflict născut şi actual – a se vedea Decizia nr.1525 din 24 noiembrie 2010 74, însă
atunci când conflictul nu mai este actual, în mod evident, efectul deciziei este pentru
viitor, respectiv alte situaţii similare care vor apărea în viitor, şi, în acest caz, decizia
nu poate obliga o autoritate sau alta la o acţiune sau inacţiune – Decizia nr.1431 din 3
noiembrie 201075.
În cazul conflictelor juridice de natură constituţională determinate de unele hotărâri
pronunţate de instanţele judecătoreşti, decizia Curţii vizează, de principiu, stări de
drept deja epuizate, astfel încât, în cazul în care se constată existenţa unui conflict
juridic de natură constituţională efectele produse de decizia Curţii sunt circumscrise
unui scop preventiv, şi anume se constată conduita neconstituţională a instanţelor
judecătoreşti, însă sancţiunea este preîntâmpinarea/limitarea apariţiei unor atari
situaţii în viitor – hotărâri judecătoreşti ce vor fi pronunţate şi neaplicarea deciziei
Curţii cu privire la cele pronunţate.

În practica sa, Curtea Constituţională a pronunţat următoarele tipuri de soluţii76:

- constatarea existenţei unui conflict între două sau mai multe autorităţi şi soluţionarea
lui constând în indicarea conduitei de urmat77;
- constatarea existenţei unui conflict şi constatarea stingerii acestuia prin adoptarea
unei atitudini conforme cu Constituţia78;

73
Plângerea de neconstituţionalitate reprezintă o procedură de drept constituţional pusă la îndemâna
instanţelor constituţionale care, la sesizare şi după epuizarea tuturor procedurilor judiciare ordinare, pot
verifica fie constituţionalitatea legii/actului administrativ care a stat la baza hotărârii judecătoreşti
definitive, fie constituţionalitatea hotărârii judecătoreşti pronunţate. Constituţia României nu atribuie
Curţii Constituţionale o asemenea competenţă.
74
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.818 din 7 decembrie 2010
75
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.758 din 12 noiembrie 2010
76
A se vedea, în acest sens, I.A. Motoc, C. Turcu, I.M. Chiorean - Raportul naţional referitor la
Soluţionarea conflictelor juridice de natură organică de către Curtea Constituţională, prezentat la cel
de-al XV-lea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, Bucureşti, 2011
77
Decizia nr.98 din 7 februarie 2008, Decizia nr.270 din 10 martie 2008, Decizia nr.1222 din 12
noiembrie 2008, Decizia nr.838 din 27 mai 2009, Decizia nr.1431 din 3 noiembrie 2010 sau Decizia
nr.1525 din 24 noiembrie 2010.
78
Decizia nr.356 din 5 aprilie 2007.

25
- constatarea inexistenţei unui conflict juridic de natură constituţională79;
- constatarea lipsei de competenţă a Curţii în examinarea anumitor acte ale
autorităţilor publice80;
- constatarea inadmisibilităţii unei cereri de soluţionare a conflictului dintre „puterile”
statului81.

VII. Efectele deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională atunci

când veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui
României şi confirmă rezultatele sufragiului
Controlul exercitat de Curtea Constituţională poate viza contestarea înregistrării sau
neînregistrării candidaturilor, contestarea modului de soluţionare a incidentelor
legate de desfăşurarea campaniei electorale şi contestarea rezultatelor alegerilor.
Hotărârea asupra contestaţiei privind înregistrarea sau neînregistrarea candidaturilor
este obligatorie atât pentru Biroul Electoral Central, cât şi pentru actorii implicaţi în
judecarea contestaţiei. Soluţia pronunţată este definitivă şi se publică în Monitorul
Oficial al României, Partea I [art.11 alin.(3) din Legea nr.370/2004].
Hotărârea asupra contestaţiei privind modul de soluţionare a incidentelor legate de
desfăşurarea campaniei electorale se impune tuturor participanţilor la procesul
electoral, nefiind supusă nici unei căi de atac.
În cea de-a treia ipoteză, se observă că efectul hotărârii Curţii prin care se constată că
votarea şi stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă de natură să modifice
atribuirea mandatului sau, după caz, ordinea candidaţilor care pot participa la al doilea
tur de scrutin, este anularea alegerilor. În această situaţie Curtea va dispune
repetarea turului de scrutin în a doua duminică de la data anulării alegerilor. [art.24
alin.(1) din Legea nr.370/2004]. În cazul în care validează sau invalidează rezultatele
alegerilor, hotărârea sa se impune erga omnes, tuturor persoanelor sau autorităţilor
publice implicate.
VIII. Efectele hotărârilor pronunţate de Curtea Constituţională atunci
când constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în
exercitarea funcţiei de Preşedinte al României;
Decizia prin care se constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în
exercitarea funcţiei de Preşedinte al României duce la aplicarea prevederilor art.98 din
Constituţie, potrivit cărora interimatul se asigură, în ordine, de preşedintele Senatului
sau de preşedintele Camerei Deputaţilor. Deci, o astfel de decizie are caracter
declarativ şi are ca efect instaurarea în funcţie a unui preşedinte interimar.

79
Decizia nr.53 din 28 ianuarie 2005, Decizia nr.435 din 26 mai 2006, Decizia nr.97 din 28 ianuarie
2005 sau Decizia nr.901 din 17 iunie 2009.
80
Decizia nr.872 din 9 octombrie 2007.
81
Decizia nr.988 din 1 octombrie 2008.

26
IX. Efectele avizului consultativ dat de către Curtea Constituţională în
cazul propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui României
În acest caz, hotărârea în cauză este un aviz consultativ astfel încât Parlamentul poate
sau nu să ţină cont de acesta. Acest aviz, nefiind unul conform, nu obligă în nici un fel
Parlamentul. Avizul reprezintă mai degrabă o analiză juridică independentă asupra
propunerii de suspendare şi a faptelor ce se impută Preşedintelui decât o hotărâre cu
caracter jurisdicţional.

X. Efectele hotărârii Curţii pronunţate în cadrul atribuţiei sale de a

veghea la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea
referendumului şi de a confirma rezultatele acestuia
Hotărârea pronunţată cu privire la referendum are caracter erga omnes.

XI. Efectele hotărârii prin care Curtea se pronunţă asupra condiţiilor

pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni
O astfel de hotărâre este general obligatorie (produce efecte erga omnes). Constatarea
neîndeplinirii condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni este
opozabilă oricărui subiect de drept, iar Parlamentul va trebui să ia în considerare
hotărârea Curţii. Acest lucru are drept efect neiniţierea procedurilor parlamentare
necesare adoptării propunerii legislative susţinute. De asemenea, atunci când Curtea
constată îndeplinirea acestor condiţii Parlamentul va trebui să respecte hotărârea sa.
Este, deci, de subliniat că Parlamentul nu poate înfrânge hotărârea Curţii
Constituţionale. Desigur, dacă ulterior pronunţării deciziei Curţii, se descoperă
elemente noi de natură a modifica în mod esenţial cele constate de către Curte ( ex.
semnăturile sunt false, iar autorii acestora au fost condamnaţi penal), Parlamentul
poate decide în consecinţă.
XII. Efectele hotărârii prin care Curtea hotărăşte asupra contestaţiilor
care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic
Potrivit art.44 lit.a) din Legea partidelor politice nr.14/2003 82, partidul politic îşi
încetează activitatea prin dizolvare în urma hotărârii Curţii Constituţionale prin care
se constată neconstituţionalitatea acestuia. Potrivit art.41 alin.(2) din Legea
nr.47/1992, hotărârea prin care s-a admis contestaţia se comunică Tribunalului
Bucureşti în vederea radierii partidului politic neconstituţional din Registrul partidelor
politice. Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, fără cale de atac.
Astfel, contestarea ulterioară a constituţionalităţii partidului politic, care fusese
anterior constatat ca fiind constituţional, în raport cu aceleaşi elemente de fapt şi de
drept este inadmisibilă. Ea va deveni admisibilă în măsura în care sunt aduse în faţa
instanţei constituţionale elemente noi, neavute în vedere la judecarea primei
contestaţii.

82
Publicată în Monitorul Oficial al României, nr.25 din 17 ianuarie 2003

27
Anexă
Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr.1/1995:
Curtea Constituţională a fost sesizată, la data de 30 noiembrie 1994, de către un grup de 28 de senatori,
iar la data de 2 decembrie 1994, de către un grup de 66 de deputaţi, cu privire la neconstituţionalitatea
Legii privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 50 din 12 august 1994 privind instituirea unei taxe
de trecere a frontierei în vederea constituirii unor resurse destinate protecţiei sociale, lege adoptată atât
de Senat, cât şi de Camera Deputaţilor la 28 noiembrie 1994.
Deliberând asupra acestei sesizări, în şedinţa din 14 decembrie 1994, Plenul Curţii Constituţionale a
ajuns la concluzia că sesizarea parlamentarilor este întemeiată, declarând legea neconstituţională, prin

28
Decizia nr. 139/1994*), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 21 decembrie
1994.
Ulterior datei publicării acestei decizii, atât în şedinţa Camerei Deputaţilor din 27 decembrie 1994, cât
şi prin mass-media, ministrul pentru relaţia cu Parlamentul, ministrul finanţelor, cât şi purtătorul de
cuvânt al Guvernului, au precizat că autorităţile administrative din sistemul vamal vor percepe, în
continuare, taxa de trecere a frontierei, întrucât Guvernul interpretează că Ordonanţa Guvernului nr. 50
din 12 august 1994 produce efecte juridice pe mai departe.
După cum reiese din luările de cuvânt ale membrilor Guvernului în şedinţa Camerei Deputaţilor din 27
decembrie 1994, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 282 din 6 ianuarie 1995,
Guvernul apreciază, în esenţă, că decizia Curţii Constituţionale prin care se declară o lege de
aprobare a unei ordonanţe ca neconstituţională nu produce nici un efect juridic asupra
ordonanţei. Prin urmare, în cazul concret, în optica Guvernului, Ordonanţa Guvernului nr.
50/1994 va continua să se aplice până când Parlamentul va reexamina legea declarată
neconstituţională, potrivit art. 145 alin. (1) din Constituţie.
PLENUL CURŢII CONSTITUŢIONALE,
având în vedere că prin Decizia sa nr. 139 din 14 decembrie 1994 a fost declarată, pentru prima oară
în practica Curţii Constituţionale, neconstituţională o lege de aprobare a unei ordonanţe, iar poziţia
Guvernului ridică o problemă de principiu, ce pune în discuţie prevederile Constituţiei, în realizarea
scopului Curţii de a garanta supremaţia Constituţiei, prevăzut de art. 1 alin. (3) din Legea nr. 47 din 18
mai 1992, reţine următoarele:
1. Constituţia României reglementează în art. 107, coroborat cu art. 114, instituţia delegării legislative,
iar în titlul V art. 140-145, instituţia contenciosului constituţional, sub forma unui organ special -
Curtea Constituţională. De principiu, o interpretare sistematică a Constituţiei conduce la concluzia că
nu se poate interpreta un text consacrat instituţiei delegării legislative, făcându-se abstracţie de un text
consacrat instituţiei contenciosului constituţional. Interpretarea riguroasă a Constituţiei trebuie să ducă
la realizarea raţiunii de a fi a celor două instituţii.
2. Instituţia delegării legislative urmăreşte să rezolve anumite probleme de politică legislativă, deci de
legiferare, printr-o categorie specială de acte ale Guvernului, denumite ordonanţe. În acest scop,
Guvernul înaintează uneia dintre Camere un proiect de lege de abilitare a Guvernului de a emite
ordonanţe. Potrivit art. 114 alin. (1) din Constituţie, Parlamentul poate adopta o lege specială de
abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice".
Aşadar, legiuitorul constituant a admis ca şi Guvernul, organ al Executivului, să fie învestit, de către
Parlament, în anumite condiţii, cu atribuţii ce vizează funcţia legislativă, specifică Parlamentului. Orice
judecată asupra regimului delegării legislative şi a efectelor deciziei Curţii Constituţionale trebuie să
plece de la ideea că puterea Guvernului de a emite ordonanţe este o putere delegată şi nu o putere
proprie. Constituţia României, spre deosebire de alte constituţii ce consacră instituţia delegării
legislative, prevede, totodată, în art. 58 alin. (1), că, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al
poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării".
Potrivit art. 114 alin. (2) din Constituţie, legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul şi
data până la care se pot emite ordonanţe. Pe de altă parte, în alin. (3) al aceluiaşi articol se stabileşte că
Parlamentul poate cere, prin legea de abilitare, ca ordonanţele să-i fie supuse spre aprobare. Pe perioada
termenului de abilitare Guvernul poate modifica ordonanţele pe care le-a emis, în limitele delegării
legislative, sau le poate abroga. În cazul în care Parlamentul, prin legea de abilitare, cere supunerea
ordonanţelor spre aprobare, această operaţiune juridică, cum se menţionează în acelaşi text al
Constituţiei, se face, potrivit procedurii legislative", iar prima fază a procedurii legislative, cum se
stipulează în art. 73 din Constituţie, este iniţiativa legislativă. Conform alin. (3) al art. 73, Guvernul îşi
exercită iniţiativa legislativă prin transmiterea proiectului de lege către una dintre Camere", ceea ce,
logic, trebuie admis că se întâmplă şi în ipoteza la care se referă art. 114 alin. (3) din Constituţie.
Iniţiativa legislativă a Guvernului, de data aceasta, este circumstanţiată, ea vizând, de fapt, ordonanţa
pe care o supune spre aprobare Parlamentului. De aici rezultă că întreaga dezbatere parlamentară este,
în fond, o dezbatere asupra textului ordonanţei, Parlamentul putând, potrivit principiului consacrat de
art. 58 şi prevederilor art. 114 alin. (5) din Constituţie, să aprobe în întregime textul ordonanţei, să-l
aprobe cu modificări, cum s-a şi întâmplat în cazul Ordonanţei Guvernului nr. 50/1994, sau să respingă
ordonanţa în întregime. Aşa fiind, nu se poate admite că întreaga dezbatere parlamentară, precum şi
votul Camerelor, vizează numai un proiect de lege, format dintr-un singur articol, şi nu ar viza şi
ordonanţa. Dovadă este faptul că legea care se adoptă nu are o denumire ce face abstracţie de

29
ordonanţă, dimpotrivă, aceasta este intitulată, Lege pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. ....
din ...", cum este şi cazul legii declarate neconstituţională de către Curtea Constituţională prin Decizia
nr. 139 din 14 decembrie 1994.
Specificul procedurii legislative, în cazul în care se supun spre aprobare ordonanţele, vizează deci
faptul că spre deosebire de proiectele de legi obişnuite, care propun spre reglementare relaţii sociale
noi, proiectul legii de aprobare a ordonanţei propune Parlamentului norme emise de Guvern, în temeiul
abilitării, care sunt de domeniul legii ordinare şi care, potrivit art. 107 alin. (4) din Constituţie, produc
efecte de la publicarea ordonanţei în Monitorul Oficial al României. Efectele ordonanţei se produc până
la publicarea legii de aprobare în Monitorul Oficial al României, dată de la care se va aplica legea,
afară de cazul în care legea de aprobare a ordonanţei a fost declarată neconstituţională înainte de
promulgare, când efectele ordonanţei încetează pe data publicării deciziei Curţii Constituţionale în
Monitorul Oficial al României.
După depunerea ordonanţelor la Parlament, Guvernul nu le mai poate modifica sau abroga, deoarece s-
a intrat în procedura legislativă, cu toate etapele acesteia: adoptarea proiectului de către Parlament,
atacarea legii ca neconstituţională potrivit art. 144 lit. a) din Constituţie sau, dacă nu este cazul,
promulgarea şi publicarea în Monitorul Oficial al României. Acest procedeu vizează însă nu numai
articolul unic al legii de abilitare, ci şi dispoziţiile ordonanţei care a fost supusă aprobării, ce constituie
substanţa legii.
3. Ideea supremaţiei Constituţiei este o cucerire a gândirii juridice, care se leagă de voinţa politică de a
garanta efectiv această supremaţie prin intermediul jurisdicţiei constituţionale. Nu întâmplător, deci,
Constituţia din anul 1991 a înfiinţat în România Curtea Constituţională. Rolul său de garant al
supremaţiei Constituţiei este înscris în art. 1 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, iar pentru a-i asigura acest
rol Curtea Constituţională este definită de lege ca unica autoritate de jurisdicţie constituţională în
România, independentă faţă de orice altă autoritate publică şi supunându-se numai Constituţiei şi legii
sale organice [art. 1 alin. (1) şi (2)].
Constituţia stabileşte în art. 144 atribuţiile Curţii Constituţionale, între care figurează: controlul
constituţionalităţii legilor înainte de promulgare, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre
preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Curţii Supreme de Justiţie, a unui număr de cel puţin 50
de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a
Constituţiei (lit. a); controlul constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre
preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi
sau de cel puţin 25 de senatori (lit. b); controlul pe cale de excepţii, ridicate în faţa instanţelor
judecătoreşti de către părţi sau instanţă, din oficiu, şi vizând neconstituţionalitatea legilor şi
ordonanţelor (lit. c).
Controlul de constituţionalitate nu este o frână în calea democraţiei, ci instrumentul ei necesar,
deoarece permite minorităţii parlamentare şi cetăţenilor să vegheze la respectarea dispoziţiilor
Constituţiei, constituind o contrapondere necesară faţă de majoritatea parlamentară, în cazul în care
aceasta s-ar îndepărta de la litera şi spiritul Constituţiei.
Legitimitatea democratică a acestui control decurge din alegerea sau numirea judecătorilor
constituţionali exclusiv de către autorităţi constituţionale alese direct de popor (Camera Deputaţilor,
Senatul, Preşedintele României). Aşa fiind, este firească participarea Curţii Constituţionale - în formele
determinate de Constituţie - la procesul legislativ. În acest proces Curtea Constituţională este însă
constrânsă de unele cerinţe externe, care vizează în principal faptul că nu se poate substitui
legiuitorului, şi de unele cerinţe interne, deoarece soluţiile sale trebuie justificate prin raţionamente
juridice.
Controlul constituţionalităţii se finalizează prin decizii, care, potrivit art. 145 alin. (2) din
Constituţie, sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Dacă prin decizie se constată
neconstituţionalitatea, ea produce efecte erga omnes, adică are un efect obligatoriu general, care
vizează toate autorităţile publice, cetăţenii şi persoanele juridice de drept privat. Datorită acestui
fapt o parte deloc neglijabilă a doctrinei constituţionale asimilează aceste decizii cu actele având forţa
legii. Această concluzie poate fi uşor desprinsă dacă se urmăresc efectele deciziilor în diferitele situaţii
ale controlului de constituţionalitate:
a) decizia prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate face ca legea sau ordonanţa
declarată neconstituţională ori textul din cadrul lor să nu se mai aplice, ca şi cum ar fi abrogate
prin lege;

30
b) admiterea sesizării de neconstituţionalitate în legătură cu regulamentele Parlamentului face
textele declarate neconstituţionale inaplicabile şi obligă Camera în cauză să reexamineze aceste
dispoziţii pentru punerea lor de acord cu prevederile Constituţiei [art. 22 alin. (4) din Legea nr.
47/1992];
c) decizia prin care s-a admis obiecţia de neconstituţionalitate a unei legi înainte de promulgare
are şi ea efect obligatoriu general, neputând fi ignorată de nimeni, dar are şi două efecte
specifice. Unul, întâlnit şi în legistaţia altor ţări, este imediat şi se adresează Preşedintelui României,
obligându-l să nu promulge legea. Cel de-al doilea efect, întâlnit în forme asemănătoare doar în Polonia
şi Portugalia, se adresează Parlamentului, deoarece, potrivit art. 145 alin. (1) din Constituţie, legea se
trimite spre reexaminare acestuia şi dacă este adoptată în aceeaşi formă, cu o majoritate de cel puţin 2/3
din numărul membrilor fiecărei Camere, obiecţia de neconstituţionalitate este înlăturată, iar
promulgarea devine obligatorie. Nici Constituţia şi nici Legea nr. 47/1992 nu stabilesc un termen în
care Camerele să reexamineze legea, iar practica constituţională de până acum - care evidenţiază că
legea declarată neconstituţională prin Decizia nr. 6 din 11 noiembrie 1992, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 4 martie 1993, nu a fost reexaminată nici până în prezent -,
poate duce la concluzia că Parlamentul nu este obligat să reexamineze legea, ci îşi poate însuşi, în mod
tacit, poziţia Curţii Constituţionale. Dacă totuşi Camerele reexaminează legea pentru a o pune de acord
cu Constituţia, desigur că decizia Curţii este obligatorie şi Parlamentul va trebui să modifice textul în
sensul acesteia, deoarece adoptarea legii în aceeaşi formă, fără a se întruni votul calificat cerut de art.
145 alin. (1), ar conserva neconstituţionalitatea. Numai în măsura în care legea ar fi adoptată în aceeaşi
formă, cu majoritatea stabilită de acest text, obiecţia de neconstituţionalitate ar fi înlăturată. Este de
observat că majoritatea cerută de art. 145 alin. (1) este şi cea necesară pentru revizuirea Constituţiei, iar
adoptarea legii cu această majoritate se impune Curţii şi obligă pe Preşedinte să o promulge. Până
atunci, însă, ordinea constituţională este stabilită prin decizia Curţii şi nu poate fi ignorată;
d) decizia prin care se constată neconstituţionalitatea iniţiativei de revizuire a Constituţiei are ca
efect blocarea procedurii de revizuire prevăzută de art. 147 din Constituţie.
Datorită efectului obligatoriu general al deciziilor Curţii Constituţionale, jurisprudenţa acesteia
trebuie avută în vedere de toate organele implicate în procesul de elaborare şi de aplicare a
legilor şi a ordonanţelor Guvernului, precum şi de Camere la elaborarea sau modificarea
regulamentelor Parlamentului.
4. Aplicând considerentele de mai sus privind delegarea legislativă şi rolul Curţii Constituţionale în
procesul legislativ, la situaţia concretă care a determinat pronunţarea acestei decizii, este de reţinut că
Plenul Curţii Constituţionale consideră că are competenţa de a adopta prezenta decizie, în temeiul art.
144 lit. a) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 1 şi art. 3 din Legea nr. 47/1992.
Pronunţarea acestei decizii este urmarea nesocotirii Deciziei Curţii Constituţionale nr. 139/1994,
pronunţată în temeiul art. 144 lit. a) şi declarată obligatorie de către art. 145 alin. (2) din Constituţie.
Constatând că, potrivit art. 1 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională este unica
autoritate de jurisdicţie constituţională din România, al cărei scop este garantarea supremaţiei
Constituţiei, precum şi că, în conformitate cu art. 3 din aceeaşi lege, competenţa Curţii Constituţionale
nu poate fi contestată de nici o autoritate publică, ea fiind singura în drept să hotărască asupra
competenţei sale, potrivit art. 144 din Constituţie, Plenul Curţii Constituţionale, cu majoritate de voturi,
apreciază că nu poate rămâne indiferent faţă de situaţia de neconstituţionalitate creată şi este nu numai
îndreptăţit, ci chiar obligat să se pronunţe.
Pe fond, Curtea Constituţională constată că, din moment ce art. 144 lit. a) din Constituţie nu face nici o
distincţie, sunt supuse controlului înainte de promulgare atât legea prin care Guvernul este abilitat să
emită ordonanţe, cât şi legea prin care Parlamentul aprobă sau respinge ordonanţele emise.
În cazul în care se atacă o lege prin care s-a aprobat o ordonanţă a Guvernului, şi aceasta a fost
declarată neconstituţională, nu se poate susţine că ar fi afectat de acest viciu numai articolul unic al
legii de abilitare, ci şi conţinutul legii, adică dispoziţiile legale ce au fost emise pe cale de ordonanţă,
deoarece aceasta a părăsit domeniul de acţiune al Guvernului şi a intrat în regimul procedurii
legislative, dezbaterea parlamentară vizând textele ordonanţei. Faptul că în dispozitivul Deciziei Curţii
Constituţionale nr. 139 din 14 decembrie 1994 s-a declarat neconstituţională Legea pentru aprobarea
Ordonanţei Guvernului nr. 50 din 12 august 1994 nu poate duce la o altă concluzie, deoarece este
unanim recunoscut, în practică şi doctrină, că puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele
jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi
considerentelor pe care se sprijină acesta. Soluţia este aceeaşi şi pentru efectul general obligatoriu al
deciziilor Curţii Constituţionale. Or, din considerentele Deciziei nr. 139/1994 (Monitorul Oficial al

31
României, Partea I, nr. 353 din 21 decembrie 1994, pag. 3, alin. 9 şi 10), se desprinde cu uşurinţă faptul
că, pentru declararea legii ca neconstituţională, Curtea a avut în vedere şi art. 1 din Ordonanţa
Guvernului nr. 50/1994, apreciindu-se că a instituit o taxă cu valoare de principiu, ce nu mai are un
caracter excepţional, legat de aplicarea unei anumite măsuri de protecţie socială.
Deci, teza Guvernului în sensul că este afectată numai legea de aprobare, nu şi ordonanţa, care îşi va
produce efectele mai departe, nu poate fi reţinută, deoarece nu ţine seama de exigenţele procesului
legislativ şi nici de distincţiile pe care le face art. 144 din Constituţie la lit. a) şi c). În temeiul art. 144
lit. c), ordonanţele Guvernului pot fi atacate ca neconstituţionale, pe cale de excepţie, dar numai până în
momentul în care se adoptă legea de aprobare sau respingere. Dacă excepţia a fost admisă şi ordonanţa
declarată neconstituţională, desigur nu se mai pune problema aprobării sau respingerii ei prin lege. În
cazul în care, însă, ordonanţa nu a fost atacată până la momentul adoptării legii sau dacă excepţia a fost
respinsă, neconstituţionalitatea se poate invoca numai în temeiul art. 144 lit. a), în aceste situaţii fiind în
prezenţa unei legi de admitere sau de respingere a ordonanţei. Dar acest control vizează, astfel cum s-a
arătat, şi conţinutul legii, adică dispoziţiile cuprinse în ordonanţă.
Dacă s-ar accepta punctul de vedere în sensul că ordonanţa îşi produce efectele, independent de legea
de aprobare sau de respingere, ar însemna practic că această lege nu ar putea fi atacată, în temeiul art.
144 lit. a) din Constituţie, pe conţinut, ci numai pe criterii formale, de exemplu pentru că Parlamentul a
aprobat ordonanţa, deşi nu a fost depusă până la împlinirea termenului de abilitare sau deşi nu erau
îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 64 ori art. 74 alin. (2) din Constituţie, cu privire la cvorumul legal
şi, respectiv, la votul necesar pentru adoptarea legii. Desigur o atare limitare nu rezultă din Constituţie
şi ea nu poate fi reţinută. De asemenea, dacă s-ar accepta teza că ordonanţa îşi produce efectele
independent de legea de aprobare care a fost declarată neconstituţională, ar rezulta că obiecţia de
neconstituţionalitate se înlătură nu numai prin votarea de către Parlament a legii, în aceeaşi formă, cu o
majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, aşa cum prevede art. 145
alin. (1) din Constituţie, ci şi prin omisiunea Parlamentului de a reexamina legea declarată
neconstituţională, ceea ce ar însemna a adăuga la Constituţie.
În sfârşit, cum Decizia Curţii Constituţionale nr. 139/1994 de declarare a neconstituţionalităţii Legii
pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 50/1994 are efect general obligatoriu de la data
publicării ei în Monitorul Oficial al României, şi efecte specifice numai pentru Preşedinte şi
Parlamentul României, ignorarea ei de către Guvern şi aplicarea în continuare a Ordonanţei
Guvernului nr. 50/1994 atrage exclusiv răspunderea acestuia. Într-un stat de drept, astfel cum este
proclamată România în art. 1 alin. (3) din Constituţie, autorităţile publice nu se bucură de nici o
autonomie în raport cu dreptul. De altfel, Constituţia stabileşte în art. 16 alin. (2) că nimeni nu este mai
presus de lege, iar în art. 51 că respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.
Faţă de aceste considerente şi văzând şi dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (2), art. 51, art. 58 alin.
(1), art. 73 alin. (1) şi (3), art. 107, art. 114, art. 145 din Constituţie, precum şi prevederile art. 1 şi 3 din
Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,
Plenul Curţii Constituţionale, cu voturile judecătorilor Vasile Gionea, preşedinte, Viorel Mihai
Ciobanu, Miklós Fazakas, Ion Filipescu, Antonie Iorgovan şi Victor Dan Zlătescu,
DECIDE:
1. Decizia prin care Curtea Constituţională declară, în temeiul art. 144 lit. a) din Constituţie, o lege ca
neconstituţională este obligatorie pentru toate subiectele de drept. Dacă legea declarată
neconstituţională este adoptată în aceeaşi formă cu cel puţin o majoritate de două treimi din numărul
membrilor fiecărei Camere, decizia Curţii Constituţionale îşi încetează aplicarea.
2. Declararea ca neconstituţională de către Curtea Constituţională a unei legi de aprobare a unei
ordonanţe a Guvernului include şi ordonanţa la care se referă, aceasta încetând să mai producă efecte
pe data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României.
3. În cazul în care Curtea Constituţională declară, în temeiul art. 144 lit. a), b) şi c) din
Constituţie, că iniţiativa de revizuire a Constituţiei, regulamentele Parlamentului, legile şi
ordonanţele atacate pe cale de excepţie sunt neconstituţionale, deciziile sale sunt obligatorii şi au
putere numai pentru viitor, de la publicarea lor în Monitorul Oficial al României.
Deliberarea a avut loc la data de 17 ianuarie 1995 şi la ea au participat Vasile Gionea, preşedinte,
Viorel Mihai Ciobanu, Mihai Constantinescu, Miklós Fazakas, Ion Filipescu, Antonie Iorgovan, Ioan
Muraru, Florin Bucur Vasilescu şi Victor Dan Zlătescu, judecători.

32
Decizia se comunică Preşedintelui României, Camerei Deputaţilor, Senatului şi Guvernului şi se
publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

33